Conflictul Arabo –israelian Între Fundamentalism și Naționalism Religios

Cuprins

Introducere 5

Capitolul 1. Momente importante în istoria evreilor și arabilor. Originea și dezvoltarea conflictului arabo-israelian 12

1.1. Formarea și risipirea poporului evreu 12

1.2. Apariția islamismului. Confruntarea musulmanilor cu creștinii și evreii 13

1.3. Regimul evreilor în Europa premodernă 14

1.4. Imperiul Otoman și nașterea naționalismului arab. Participarea arabilor în primul război mondial. Declarația Balfour 15

1.5. Antisemitismul în Europa modernă. Apariția sionismului 17

1.6. Primul Război mondial și consecințele sale contradictorii 18

1.7. Mandatul britanic 19

1.8. Cel de-al doilea război mondial și holocaustul 21

1.9. Crearea ONU și Mandatul pentru Palestina. Declararea independenței statului Israel și războiul din 1948 22

1.10. Criza Suezului și războiul din 1967 24

1.11. Războiul de Yom Kippur și Acordul de la Camp David 25

1.12. Războiul din 1982. Prima intifadă. Acordurile de la Oslo 27

1.13. Procesul de pace: speranțe firave pentru un drum dificil 28

Capitolul 2. Fundamentalismul religios – caracteristici generale 32

Reacționarismul 34

Dualismul 37

„Cartea Sfântă” 37

Selectivitatea 38

Milenarismul 38

Capitolul 3. Naționalismul religios 39

Capitolul 4. Studiu de caz – Gush Emunim 46

4.1. Fundamentalismul iudaic – delimitări conceptuale. Curentele iudaismului contemporan 46

4.2. Religie și politică. Conexiuni între orientările politice și cele religioase 48

4.3. Fundamentaliștii și politica 49

4.4. Gush Emunim 52

4.4.1. Contextul istoric 53

4.4.2 În căutarea identității 56

4.4.3 Gush Emunim în acțiune 57

4.4.4. Strategie, leadership , și ideologie 59

Capitolul 5. Studiu de caz: Naturei Karta 64

5.1. Haredimii și societatea evreiască contemporană 65

5.2. Naturei Karta – origine și istoric 66

5.3. Naturei Karta – explicații raționale ale unei poziții aparent iraționale 70

Capitolul 6. Studiu de caz: Hamas 73

6.1. Renașterea naționalismului Arab și Societatea Fraților Musulmani 73

6.2. Hamas – scurt istoric 76

6.3. Ideologia Hamas 79

6.3. Hamas: între crimă și caritate 80

Concluzii 86

Bibliografie 89Concluzii 86

Bibliografie 89

Cuprins

Introducere 5

Capitolul 1. Momente importante în istoria evreilor și arabilor. Originea și dezvoltarea conflictului arabo-israelian 12

1.1. Formarea și risipirea poporului evreu 12

1.2. Apariția islamismului. Confruntarea musulmanilor cu creștinii și evreii 13

1.3. Regimul evreilor în Europa premodernă 14

1.4. Imperiul Otoman și nașterea naționalismului arab. Participarea arabilor în primul război mondial. Declarația Balfour 15

1.5. Antisemitismul în Europa modernă. Apariția sionismului 17

1.6. Primul Război mondial și consecințele sale contradictorii 18

1.7. Mandatul britanic 19

1.8. Cel de-al doilea război mondial și holocaustul 21

1.9. Crearea ONU și Mandatul pentru Palestina. Declararea independenței statului Israel și războiul din 1948 22

1.10. Criza Suezului și războiul din 1967 24

1.11. Războiul de Yom Kippur și Acordul de la Camp David 25

1.12. Războiul din 1982. Prima intifadă. Acordurile de la Oslo 27

1.13. Procesul de pace: speranțe firave pentru un drum dificil 28

Capitolul 2. Fundamentalismul religios – caracteristici generale 32

Reacționarismul 34

Dualismul 37

„Cartea Sfântă” 37

Selectivitatea 38

Milenarismul 38

Capitolul 3. Naționalismul religios 39

Capitolul 4. Studiu de caz – Gush Emunim 46

4.1. Fundamentalismul iudaic – delimitări conceptuale. Curentele iudaismului contemporan 46

4.2. Religie și politică. Conexiuni între orientările politice și cele religioase 48

4.3. Fundamentaliștii și politica 49

4.4. Gush Emunim 52

4.4.1. Contextul istoric 53

4.4.2 În căutarea identității 56

4.4.3 Gush Emunim în acțiune 57

4.4.4. Strategie, leadership , și ideologie 59

Capitolul 5. Studiu de caz: Naturei Karta 64

5.1. Haredimii și societatea evreiască contemporană 65

5.2. Naturei Karta – origine și istoric 66

5.3. Naturei Karta – explicații raționale ale unei poziții aparent iraționale 70

Capitolul 6. Studiu de caz: Hamas 73

6.1. Renașterea naționalismului Arab și Societatea Fraților Musulmani 73

6.2. Hamas – scurt istoric 76

6.3. Ideologia Hamas 79

6.3. Hamas: între crimă și caritate 80

Concluzii 86

Bibliografie 89

Introducere

Religia este, cu siguranță, unul din cele mai greu de explicat fenomene sociologice. La modul cel mai simplu, religia este credința în supranatural, denumit și sacru sau divin, precum și practicile de ordin ritual, valorile morale, instituțiile asociate cu această credință. Etimologic, cuvântul provine dintr-un construct efectuat pe baza unor cuvinte în limba latină: re-ligio înseamnă a re-face legătura, a re-conecta, a re-lega (omul de divin).

Religia este caracteristică omului, poate într-o măsură mai mare decât orice altă trăsătură definitorie. În decursul istoriei, religia a însoțit dezvoltarea tuturor civilizațiilor, a culturii, a economiei. Existența omului este de neconceput în absența religiei. Chiar și pentru a-tei, cei care neagă existența divinului, a ființei supreme, a supranaturalului, religia e la fel de prezentă ca și pentru credincioși, și asta din simplul motiv că ateii nu fac altceva decât să nege, iar nu să ignore principiul divin, ei fiind nu niște „necredincioși”, ci, mai degrabă, niște „anticredincioși”.

Religia este, în ultimă instanță, o colecție de dogme care, rând pe rând, se dovedesc a fi false. Niciuna din afirmațiile făcute cândva de diverși lideri religioși, de diverși „iluminați”, nu s-a dovedit a fi adevărată, sau, dacă a fost vorba de o predicție punctuală, niciuna dintre acestea nu a fost și explicată pe baze științifice, ci a fost efectuată în absența totală a unei minime investigații, „în orb”, prin ceea ce religioșii numesc, de obicei „revelație”. Și atunci ne întrebăm, în mod cât se poate de firesc, cum este posibil ca religia să cunoască o astfel de expansiune, cum este posibil ca ea să însoțească fiecare ființă umană, în cele mai diferite momente și acțiuni, cum este posibil ca acum, în secolul comunicațiilor cu viteza luminii și a zborurilor spațiale, mai este posibil să existe oameni, și nu puțini, care cred „adevărurile divine” transmise de religia căreia îi aparțin, care adoptă, de bună voie, anumite ritualuri ridicole sau periculoase, care, nu o dată, își pun în pericol reputația sau averea proprie, sau pe aceea a familiei sau comunității, pentru a „apăra”, pentru a menține, pentru a dezvolta ceea ce, la urma-urmei nu prea poate fi apărat, fiind fals, neconform cu realitatea și, în plus, nu o dată, nociv.

Răspunsul nu e, nici el, deloc simplu, pentru că religia nu e un fenomen simplu. Din punct de vedere sociologic, religia există și se manifestă pentru că răspunde unor cerințe fundamentale ale omului. Nu servește, în mod necesar, și „evoluției” omului, dar asta e cu totul altceva, pentru că oamenii nu sunt întotdeauna interesați de o astfel de „evoluție”, ci mai degrabă de un anumit „confort axiologic”, tendință care îi face, desigur, să fie extrem de puțin critici cu ceea ce le place, cu ceea ce le convine, cu ceea ce pare a le servi, în comparație cu ceea ce li se pare a fi neconvenabil, inacceptabil.

Au fost identificate 6 funcții principale ale religiei: funcția cognitivă, prin intermediul căreia omul „înțelege” lumea într-un mod simplu, pe baza unui „șablon” religios incredibil de ușor de asimilat, în comparație cu demersul presupus de o cunoaștere științifică, rațională, sceptică; apoi, funcția acțională, prin intermediul căreia omul își satisface simbolic anumite necesități sau dorințe; funcția de reducere a anxietății; funcția compensatorie, prin care lumea prezentă devine mult mai ușor acceptabilă; înrudită cu aceasta este și funcția de reducere a anxietății; și, ultimele, dar nu cele din urmă, funcția socială (structurantă) și funcția identitară.

Revoluția tehnico-științifică care a făcut să se spulbere toate pretențiile religiei cu privire la capacitatea ei de a oferi o explicație coerentă și adevărată fenomenelor naturii, nu a înlăturat religia din societate, așa cum credeau raționaliștii secolelor trecute. Dimpotrivă, religia și-a demonstrat pe deplin capacitatea de re-facere, de re-inventare, adaptându-se noilor condiții socio-economice, culturale și politice, recuperând consistent pe celelalte planuri ceea ce a pierdut în plan cognitiv.

Până la urmă, nu raționalismul și ateismul s-au dovedit a fi cei mai înverșunați dușmani ai fenomenului religios, ci indiferența, pasivismul. Cu precădere în ultimele decenii, fără a-și declara deschis ateismul sau agnosticismul, tot mai mulți oameni au devenit din ce în ce mai indiferenți la „valorile” religioase, la ritualurile specifice, la „trăirea spirituală” presupusă de religie. Reacția, pentru că trebuia să existe o reacție, a îmbrăcat, de cele mai multe ori, forma fundamentalismului.

Ca și achiziție lexicală, cuvântul „fundamentalism” nu are o istorie prea lungă. Pe la începutul secolului trecut, o serie de lideri ai bisericii evanghelice din America au scos o serie de cărți intitulate „The Fundamentals: A Testimony to the Truth”, pe care le-au distribuit apoi gratuit propriilor clerici și seminariștilor. Era, vorba, așadar, de niște „cursuri” sau „manuale” destinate „consumului propriu”, dar, pornind de aici, cuvântul s-a dezvoltat și a făcut o glorioasă carieră în deceniile următoare.

Fundamentalismul este, așadar, o reacție, o contra-ofensivă a religiei, a fenomenului religios, din ce în ce mai constrâns să ocupe un rol din ce în ce mai marginal în dezvoltarea societății umane. Descoperirile științifice care au infirmat, rând pe rând, „informațiile” religioase, au determinat o repliere, o adaptare a fenomenului religios, dar această repliere s-a produs pe două planuri. Pe de o parte, „împăciutoriștii”, care au renunțat să mai predice infailibilitatea religiei, „adevărul absolut” al dogmelor religioase, care au început să caute și să favorizeze dialogul cu seculariștii, cu statul, cu societatea civilă, cu comunitatea științifică, și, important, cu reprezentanții altor religii, iar pe de altă parte „fundamentaliștii”, care acționează exact pe dos.

Astăzi, cuvântul fundamentalism a ajuns să acopere un spectru foarte larg de realități. Dacă, inițial, fundamentalismul s-a referit la un anumit grup creștin protestant din Statele Unite, destul de curând a ajuns să fie folosit în legătură cu credincioșii tuturor religiilor, inclusiv cele non-abrahamice, ba mai mult, chiar în contexte neavând o legătură directă cu religia. Putem vorbi, așadar, de un fundamentalism politic sau economic, sau chiar cultural, dar acest tip de fundamentalisme nu au legătură cu lucrarea de față. Cu toate acestea, fundamentalismul religios interferă sau determină o anumită atitudine politică sau de altă natură și, din acest motiv, ele nu pot fi separate complet.

În cele ce urmează am analizat conexiunile dintre fundamentalismele religioase din Orientul Mijlociu și societatea respectivă, în contextul conflictului arabo-israelian. Am considerat importantă realizarea acestei investigații deoarece procesul de realizare a păcii în regiune este mai dificil și mai îndelungat decât oricând în istorie, iar motivele sunt și de esență religioasă. Sau, preponderent de esență religioasă. Evident, este o temă de interes general, care poate și trebuie să fie tratată multidisciplinar: istoric, sociologic, cultural, antropologic, și așa mai departe.

Oriunde există un conflict, acesta înseamnă vieți pierdute, oameni mutilați, familii distruse, suferință, resentimente. Încheierea unei păci juste în Orientul Mijlociu este, așadar, în interesul tuturor părților. Care sunt obstacolele care stau în calea unui asemenea demers?

Pentru a putea schița un răspuns acestei întrebări, am considerat că este foarte utilă o concisă prezentare a contextului politico-religios actual, din perspectivă istorică. Și arabii, și evreii au o prezență specifică în zonă, și o identitate culturală și politică milenară, iar conflictul religios din această zonă datează cel puțin din anii de naștere ai islamismului, cu paisprezece secole în urmă. De fapt, conflictul religios datează încă din vremea apariției creștinismului, iar acest teritoriu este revendicat deopotrivă de cele trei religii abrahamice ca fiind „sfânt”. Cu siguranță, originile acestui conflict ne interesează mai puțin din punct de vedere istoric, cât din punct de vedere „doctrinar”, adică religios și cultural. Istoria a confirmat că ori de câte ori a fost vorba de un conflict material, politico-administrativ, fără o componentă culturală sau religioasă prea accentuată, acesta s-a tranșat repede, iar pacea a putut fi instituită relativ rapid. Nu aceasta este situația conflictului din Orientul Mijlociu, unde conflictului arabo-israelian (între entități politico-administrative, statele, conflict politic, material) i se suprapune și conflictul islamo-iudeu (conflict religios, cultural, intercivilizațional, și, prin urmare, mult mai dificil de gestionat).

Conform lui Huntington, noile forțe motrice în politica mondială contemporană nu mai sunt statele, națiunile, și nici măcar ideologiile, ci „civilizațiile”, iar pe granița care separă aceste „civilizații” se află cele mai mari riscuri de conflict. Civilizațiile se delimitează după modul în care diferitele popoare sau culturi membre își construiesc identitatea, iar identitatea unei civilizații și apartenența la ea se face pe baze spirituale, deci religioase, iar limitele geografice ale unei religii majore sunt, în accepția cunoscutului politolog, și limitele geografice ale unei civilizații.

„(…) Identitatea, la orice nivel – personal, tribal, rasial, civilizațional – poate fi definită numai în raport cu „altul”, cu o persoană, cu un trib, o rasă sau o civilizație diferită. De-a lungul istoriei, relațiile dintre state sau dintre alte entități din aceeași civilizație au fost diferite de relatiile dintre state sau dintre entități aparținând unor civilizații diferite. S-au aplicat coduri de conduita diferite față de cei care erau „ca noi” și față de „barbarii” care nu erau ca noi”, explică Hungtington, care postulează, de asemenea, că: „Distincția dintre grupul civilizațional „noi” și grupul extracivilizațional „ei” este o constantă în istoria omenirii. Aceste diferențe de comportament intra și extracivilizațional derivă din:

1. sentimente de superioritate (și uneori de inferioritate) față de oameni considerați foarte diferiți;

2. teamă sau neîncredere față de aceștia;

3. dificultăți de comportare provocate de diferențele de limbă și de cod de comportament social;

4. necunoașterea principiilor, motivațiilor, relațiilor și practicilor sociale ale altora”.

În alte cuvinte, fondul conflictelor și războaielor ar fi nu unul politic sau material, ci unul preponderent cultural, iar discrepanțele cultural-religioase ar fi mult mai dificil de surmontat, deoarece fiecare grup își va vedea amenințată identitatea, adică ființa, și va lupta „până la capăt” pentru menținerea ei.

Teoria lui Huntington a suscitat, încă de la apariție, în 1993, polemici importante, iar multe dintre predicțiile ei nu s-au înfăptuit, poate și fiindcă „nimeni nu e profet în țara lui”, dar au constituit un fundament al construirii politicii externe a celei mai mari puteri mondiale în ultimele două decenii. Din nefericire, aceste ultime două decenii nu s-au soldat cu progrese vizibile, cu toate că, la un moment dat existau premizele unei păci durabile, bazate pe garantarea existenței și integrității statului Israel, în paralel cu construirea unui stat arab în teritoriile ocupate în urma războiului din 1967. În prezent, doar Fâșia Gaza este controlată de Hamas, iar relațiile acesteia cu Israelul și comunitatea internațională, în general, sunt toxice. Israelul este privit în continuare cu ostilitate de vecinii săi arabi, precum și de Iran, iar problemele Cisiordaniei și ale Platoului Golan își așteaptă încă rezolvarea.

Din punctul meu de vedere, această paradigmă surprinde unele aspecte cu adevărat interesante, dar este limitată și, mai grav, aruncă o viziune pesimistă asupra viitorului procesului de pace în Orientul Mijlociu. Conform ideilor lui Huntington, conflictul din Orientul Mijlociu este unul de falie civilizațională și el nu poate fi depășit, ci doar „stabilizat” prin efectul cumulat al oboselii celor implicați, precum și ca efect al implicării unor terțe puteri, dar care va răbufni și se va manifesta din nou cu toată intensitatea, atunci când va avea ocazia.

Perspectiva culturală, hungtingtoniană, este doar una dintre multiplele perspective din care poate fi abordată problema conflictului din Orientul Mijlociu, și în general, a oricărui conflict, dar există, desigur, și alte perspective. Oricum ar fi, paradigma lui Huntington nu explică satisfăcător originea și evoluția conflictelor intracivilizaționale, precum cele din interiorul civilizației creștine occidentale și, de asemenea, plasează, în opinia mea, destul de forțat, civilizația evreiască în cadrul civilizației europene occidentale, acolo unde, de exemplu, accesul României este refuzat.

Cu privire la religie, e constatată o revigorare a ei, mai cu seamă în regiunile unde se înregistrează progres economic. „În linii mai generale, renașterea religiei la nivel mondial este o reacție împotriva laicizării, a relativismului moral și a exceselor și o reafirmare a valorilor ordinii, disciplinei, muncii, întrajutorării și solidarității umane. (…) Dezintegrarea ordinii și a societății civile creează goluri, umplute de grupuri religioase, adesea fundamentaliste.” Nu e vorba doar de o constatare, autorul vorbește cu simpatie despre ceea ce consideră a fi o adevărată „redeșteptare religioasă” la nivel mondial.

Din punct de vedere practic și științific, importanța abordării polivalente a conflictului din Orientul Mijlociu este de o importanță crucială. O perspectivă unilaterală este indezirabilă, și, chiar dacă opinii precum aceea a lui Huntington sunt prevalente, acesta nu este un motiv de încetare a găsirii unor soluții pașnice.

Fundamentalismul religios, care tinde să explodeze în anumite zone, mai cu seamă în cele conflictuale, nu este generator de progres și nu este nici o tendință care să merite să fie salutată. Renașterea religioasă, dacă putem vorbi, într-adevăr, de așa ceva, nu e un factor stabilizator, iar religia nu este depozitarul eticii și moralității umane. Expansiunea fundamentalismului, dacă putem vorbi de așa ceva, nu poate fi expresia progresului moralității umane, religia răspunde unor nevoi, sau necesități umane care nu au legătură nici cu progresul material și nici cu cel moral. Nu întâmplător, cele mai dezvoltate regiuni ale globului, din punctul de vedere al unor indicatori precum indicele dezvoltării umane, corelează cu o dimensiune mai redusă a religiozității. Este de presupus, din acest motiv, că dezvoltarea generală poate contribui la diminuarea fundamentalismelor și, prin aceasta, la crearea unor condiții favorabile negocierii unei păci stabile.

După capitolul introductiv am continuat cu o prezentare mai în detaliu a fenomenului fundamentalist religios, centrată pe caracteristicile sale definitorii, precum și pe formele concrete de manifestare în Orientul Mijlociu, în societățile arabă și israeliană contemporane. Am analizat, de asemenea, conflictul din Orientul Mijlociu, cu accent pe perspectiva sa religioasă.

Religiile, oricare ar fi ele, răspund unei anumite nevoi identitare, cu ajutorul ei, oamenii se simt printre „ai lor”, dar, în același timp, creează o falie față de cei de altă credință sau atei; această caracteristică este mult hipertrofiată în cazul fundamentalismelor. Prin urmare, religia poate crea o coeziune de grup, dar izolează, în același timp, grupul, de influențele binefăcătoare ale contactului ideatic cu alte ideologii, cu alte sisteme de valori. Pe termen scurt, o asemenea evoluție poate fi resimțită ca benefică, pe termen lung este o sinucidere.

Toate aceste considerații teoretice sunt evidențiate pe trei studii de caz, în următoarele trei capitole.

În primul caz, vedem cum o mișcare în esență religioasă, fundamentalist religioasă – Gush Emunim – dobândește noi dimensiuni în sfera politico-socială, transformându-se pragmatic, prin „inseminarea” cu naționalism, într-un curent politic și social acceptabil și capabil să exercite o influență politică și administrativă reală, și, prin aceasta, să-și îndeplinească astfel și dezideratele sale de ordin religios. Prin faptul că mișcarea a ales integrarea în societate, în locul izolării, puterea sa a sporit substanțial, dar, în același timp, caracterul său fundamentalist s-a estompat vizibil. În cazul Gush Emunim se realizează o armonizare a idealului de structurare socială pe cele trei planuri mai sus menționate, mișcarea fiind, în egală măsură, religioasă, naționalistă și politică. Gush Emunim devine, astfel, un actor politic și cultural cu influențe puternice asupra societății israeliene. El devine mandatarul conservării unei identități naționale, istorice și culturale proprii, dar nu se închistează într-o matrice rigidă. Deschis colaborării cu alte curente, inclusiv cu naționaliștii seculari, Gush Emunim găsește resursele necesare valorificării prezenței sale.

Cu totul altfel stau lucrurile în cazul sectei Naturei Karta. Această organizație religioasă ultra-ortodoxă ignoră total planurile național și politico-administrativ, reprezentându-și realitatea printr-o singură perspectivă, cea religios-fundamentalistă. Membrii acestei mișcări sunt, astfel, în conflict, nu doar cu sionismul, așa cum pretind, ci cu propria lor identitate națională și politică. Adepții sectei se opun ideii unui stat evreiesc independent, și, deși nu sunt defel interesați de aspirațiile arabilor, colaborează cu aceștia împotriva statului evreiesc, pe care îl doresc distrus și, odată cu el, și pe toți evreii „apostați”, care au abandonat, chipurile, adevăratul iudaism al cărui proprietar unic ar fi secta Naturei Karta. Ridicolă în atitudini, Naturei Karta e lipsită de orice posibilitate reală de a juca un rol politic sau de altă natură, de a-și realiza dezideratele. Naturei Karta constituie un contraexemplu al paradigmei huntingtoniene, dar fără a se constitui, în sine, într-un contraargument al acesteia. Mai degrabă, Naturei Karta e excepția care confirmă regula, și o ipostaziere al unui histrionism lipsit de cenzură internă.

În fine, un al treilea studiu de caz este dedicat mișcării Hamas, deopotrivă o organizație politică și religioasă, al cărui scop declarat este distrugerea Israelului, atât din motive religioase, cât mai ales din motive național-politice. Spre deosebire de Fatah, care revendică un teritoriu pentru ea însăși și pentru un viitor stat palestinian, Hamas este, mai degrabă, o mișcare pan-arabă sau pan-islamistă, care acționează în teritoriile palestiniene, dar și pe teritoriul altor state (Siria, Egipt). În prezent, Hamas își exercită efectiv autoritatea pe teritoriul cunoscut sub numele de Fâșia Gaza, în care încearcă să construiască o teocrație islamică. Hamas ar putea reprezenta o exemplificare foarte bună a ideii că identitatea pan-arabă constituie o forță motrică semnificativă, mai importantă, desigur, decât statele arabe înseși, dacă prezența și performanțele sale ar fi ceva mai vizibile, iar imaginea mai acceptabilă, dar acest lucru nu este posibil în condițiile ideologiei sale asumate, care, până la urmă, nu este integral religioasă sau culturală, ci mai mult politică și militantă.

Capitolul 1. Momente importante în istoria evreilor și arabilor. Originea și dezvoltarea conflictului arabo-israelian

1.1. Formarea și risipirea poporului evreu

Iudaismul și poporul evreu își au originea într-o regiune care, de-a lungul timpului a purtat nenumărate denumiri; noi îi vom spune Palestina, Canaan sau Ereț Israel, Țara Sfântă sau Țara Făgăduită, dar nu și Israel, deoarece prin această denumire vom desemna statul modern Israel, ale cărui dimensiuni și localizare se suprapun parțial peste cele ale regiunii antice, cu precizarea că limitele aceastia din urmă nu a fost niciodată precis desenate. Conform propriilor mituri, originea evreilor și a religiei lor este, de fapt, orașul Ur, din apropierea gurii de vărsare a fluviilor Tigru și Eufrat în Golful Persic. De aici ar fi venit strămoșul mitic al evreilor, numitul Avram, rebotezat apoi Abraham, în urma unei viziuni în cadrul căreia Dumnezeu i-ar fi poruncit facă acest lucru, promițându-i, totodată, proprietatea asupra unei țări vaste, „Țara Făgăduită”. Existența lui Avram este ipotetică și nedemonstrată istoric, cei mai mulți istorici înclinând să creadă că e vorba de o ficțiune.Oricum ar fi, cu circa 3.000 de ani în urmă, evreii au fondat o entitate politico-statală independentă, care a căzut, însă, de mai multe ori sub influența dominatoare a vecinilor, întâi sub aceea a egiptenilor, apoi sub aceea a babilonienilor și, în cele din urmă, sub aceea a romanilor. Cu începere din anul 63 î.e.n., romanii au început să domine zona, iar în anul 6 d.H. toate provinciile evreiești erau incorporate în Imperiul Roman. Romanii au stabilit reguli și impozite care au afectat grav viața locuitorilor evrei ai zonei. Mai mult, romanii au interferat în practica religioasă evreiască într-un mod inacceptabil, fapte care au condus, în cele din urmă, la mai multe revolte ale evreilor. Una din cele mai importante astfel de revolte a început în anul 66 și a fost zdrobită de romani în anul 70. Ca represalii, romanii au decis să distrugă Templul Evreiesc din Ierusalim – simbolul vieții religioase evreiești, iar în 131, romanii au început să construiască un nou templu pe ruinele vechiului templu evreiesc, de data aceasta închinat lui Jupiter. Ca urmare, în 132, evreii s-au revoltat din nou, și, pentru o perioadă de trei ani au redevenit independenți, dar, în 135 romanii au reocupat întreaga provincie. Pentru a preîntâmpina orice nouă revoltă, romanii au luat hotărârea de a goli complet provincia de evrei. Cu deosebire Ierusalimul, cel mai mare oraș evreiesc și centrul vieții lor spirituale, a fost golit complet de evrei, a căror revenire în oraș a fost interzisă prin lege – interdicția a rămas valabilă până la cucerirea arabă din 637- și repopulat cu greci, iar denumirea provinciei a fost schimbată, la început în Palestina Siriei, apoi doar Palestina. Chiar dacă un mic număr de evrei trebuie că va fi continuat să trăiască, însă, în Palestina, de-a lungul întregii acestei perioade, până în zilele noastre, numărul și importanța acestei populații au fost extrem de reduse. Practic, după 135, romanii au eliminat aproape complet elementul evreiesc din Palestina. Cu toate acestea, e necesar să fie menționat că niciodată, pe parcursul acestui exil de aproape două milenii, evreii nu și-au pierdut credințele religioase inițiale și nici speranța reîntoarcerii la locurile de baștină, reamintită, de exemplu, de salutul tradițional de Pessah.

După alungarea evreilor din Palestina, întregul Imperiu Roman a devenit creștin. Deși cu originea în iudaism, cu care împărtășește primele cinci cărți ale Vechiului Testament (devenită în iudaism Tora), creștinismul este o religie opusă acestuia. Pentru creștini, Ierusalimul este, de asemenea, un loc sfânt, deoarece, în credința creștină, acesta este locul în care a înviat Iisus Hristos, pe care evreii l-ar fi ucis.

În 476, Imperiul Roman de Apus s-a prăbușit, ceea ce a dus la o perioadă de incertitudini și anarhie în această parte a continentului, în timp ce în Imperiul Roman de Răsărit a continuat procesul de bizantinizare, înțeles ca grecizare, plus creștinare, în ritul ortodox.

1.2. Apariția islamismului. Confruntarea musulmanilor cu creștinii și evreii

La început secolului al VII-lea, în Peninsula Arabică a apărut o nouă religie: islamismul. Din 613, când Mahomed a început să predice, și până la moartea sa, în anul 632, aproape toate triburile din zonă fuseseră convertite la islam. Cu începere din 634, și până în 640, sub conducerea lui Umar, arabii au reușit să cucerească o mare parte a Asiei de sud-vest, inclusiv Palestina. Aceste cuceriri au fost înlesnite de starea jalnică în care îndelungatul război cu sassanizii adusese Imperiul Bizantin și de lipsa de loialitate a populațiilor cucerite, inclusiv evrei.

După cucerirea Palestinei și a Ierusalimului, arabii i-au tratat pe evrei și creștini când mai bine, când mai rău, dar, pe ansamblu, se poate spune că evreii, și deopotrivă și creștinii s-au bucurat, în țările arabe și musulmane din Orientul Mijlociu, de un regim mult mai blând decât cel aplicat de țările creștine din Europa Occidentală evreilor și musulmanilor. În aceste condiții, islamismul a devenit repede religia dominantă în regiune, iar creștinii și evreii au continuat să înregistreze o prezență pur simbolică.

Musulmanii au considerat Ierusalimul ca fiind locul de unde și-a început profetul Mohamed ascensiunea spre cer, și, prin urmare, l-au transformat în al treilea loc sfânt al religiei islamice (după Mecca, locul de naștere al profetului Mohamed, și Medina, unde și-a găsit primii adepți). Acest lucru (înălțarea lui Mahomed la cer) s-ar fi petrecut pe o stâncă mare, pe așa-numitul Munte al Templului, deasupra căreia arabii au construit vestita moscheie cunoscută sub numele de Cupola Stâncii (Masjid Qubbat As-Sakhrah), iar în apropiere este vestita moschee Al-Aqsa; acestea sunt locuri sfinte de pelerinaj pentru musulmani. Prin urmare, Ierusalimul este loc sfânt pentru toate cele trei religii abrahamice.

În islam există o credință ce face referire directă la Ierusalim. O profeție veche a profetului Mohamed face referire o bătălie în care va fi implicată Țara Sfântă, potrivind acestea, Țara Sfântă urmând a fi recucerită și evreii nimiciți. Această profeție nu se află în Coran, ci în Al Hadith (Tradițiile lui Mohamed) și precizează: „Nu va veni ziua judecații până când neamul musulmanilor nu va birui neamul iudeilor”. Mohamed ar fi precizat și locul unde se va întâmpla acest lucru: „în Ierusalim și în țările din jurul lui”, dar nu a specificat nimic cu privire la momentul când va avea loc acest lucru.

1.3. Regimul evreilor în Europa premodernă

În Europa, evreii au fost supuși unui regim dominat de numeroase restricții. În general, li s-a interzis să dețină pământ și să practice anumite meserii, cu deosebire cele care implicau „loialitate” față de puterea politică, așa cum erau cele din administrație sau militare. La începutul secolului al XIII-lea, Vaticanul a emis un decret în virtutea căruia evreii erau obligați să poarte elemente vestimentare specifice, astfel încât să poată fi recunoscuți cu ușurință. În numeroase zone, evreilor li s-a permis să locuiască doar în anumite părți ale orașelor, numite ghettouri, înconjurați fiind de ziduri groase care să facă, practic, imposibile evadarea sau comunicarea cu exteriorul.

În timpul cruciadelor, evreii au fost considerați la fel de malefici ca și musulmanii și au avut parte de tratamente similare în încercările creștinilor de a recuceri Țara Sfântă. Pentru unii dintre cruciați, singura deosebire dintre musulmani și evrei consta în faptul că aceștia din urmă se aflau mult mai „la îndemână”, în orașele europene, și, prin urmare, puteau fi uciși mult mai ușor decât musulmanii, care se aflau în orient. Astfel, se apreciază că circa o treime din evreii trăitori, în vremea cruciadelor, în Franța sau Germania ar fi fost uciși de zeloșii cruciați, în cursul acțiunilor lor de „eliberare” a Țării Sfinte.

Evreii erau făcuți răspunzători de cele mai fanteziste lucruri, de la răspândirea deliberată a unor boli precum ciuma, la răpirea și uciderea copiilor creștini, pentru a le folosi sângele în cadrul unor ceremonii religioase, au fost zugrăviți ca fiind excesiv de lacomi, lipsiți de orice scrupule, șireți, spoliatori etc. Evreii au fost, de asemenea, obligați să convertească, în caz de refuz fiind uciși sau alungați. În evul mediu, aproape în fiecare țară sau oraș din Europa occidentală a fost emis și aplicat un edict de alungare a evreilor, cel mai celebru dintre acestea fiind cel al regilor Ferdinand de Aragon și Isabela de Castilia, din 1492. Atunci, între 200.000 și 250.000 de evrei au fost siliți să părăsească Spania; o mare parte dintre supraviețuitori și-au găsit azil în Imperiul Otoman, condus, în acea perioadă, de Baiazid al II-lea.

1.4. Imperiul Otoman și nașterea naționalismului arab. Participarea arabilor în primul război mondial. Declarația Balfour

Pe la începutul secolului al XIV-lea, noua putere politică și militară din regiune a devenit Imperiul Otoman. Acesta a început să avanseze rapid spre vest, cucerind, rând pe rând, fostele provincii ale Imperiului Bizantin. În 1453, Constantinopolul a căzut, Imperiul Bizantin a dispărut, iar sultanul Mehmed al II-lea a decis mutarea capitalei imperiului său în acest vechi oraș creștin. Dar turcii au cucerit, de asemenea, nu doar Anatolia, ci și Siria, Palestina, Egiptul, și alte regiuni din orient.

Din punct de vedere religios, turcii sunt musulmani de expresie sunnnită, la fel ca arabii dimprejur, însă, din punct de vedere etnic, sunt de rasă turanică, asiatică, spre deosebire de arabi care sunt semiți. Prin urmare, limba și tradițiile turcilor sunt destul de deosebite din fostele provincii orientale și sudice ale Imperiului Otoman. Cu toate acestea, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, nici turcii, nici arabii nu s-au sinchisit de aceste deosebiri; naționalismul arab a apărut și a început să se manifeste în această perioadă.

Ca și în vremea arabilor, creștinii și evreii din Imperiul Otoman au fost relativ bine tratați, protejați împotriva furturilor și agresiunilor majoritarilor, precum și împotriva convertirilor forțate. Au existat chiar și perioade în care creștinii, dar, mai ales evreii s-au bucurat de o mare cinste și apreciere, fiind promovați chiar în anumite funcții de putere.

La început, naționalismul arab în interiorul Imperiului Otoman a s-a manifestat ca o mișcare culturală și literară, iar mai târziu ca o mișcare în direcția unei autonomii politice și economice. Din punct de vedere geografic, leagănul naționalismului arab din Imperiul Otoman este Mashriq-ul (teritoriile arabe ale Egiptului otoman).

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, o nouă mișcare politică a început să se manifeste în rândurile studenților turci. Luându-și numele de Junii Turci, aceștia au inițiat o serie de activități clandestine inspirați din activitatea carbonarilor italieni. La alegerile parlamentare organizate în 1908, organizația politică controlată de aceștia, respectiv Congresul Unității și Progresului, de orientare laică și progresistă, a câștigat majoritatea mandatelor și a impus revenirea la un sistem monarhic constituțional, așa cum fusese între 1876 și 1878, urmat, în 1909, de înlăturarea sultanului Abdul Hamid al II-lea și înlocuirea sa cu fratele său Mehmed al V-lea Reșad. În general, însă, parlamentarii arabi au fost ostili acestei detronări, manifestându-se împotriva Junilor Turci. În schimb, ei au sprijinit contralovitura de stat din 1909, care a avut ca scop renunțarea la monarhia constituțională și restaurarea monarhiei lui Abdul Hamid al II-lea. Constituția promulgată de Mehmed al V-lea pe 5 august 1909 asigura egalitatea tuturor cetățenilor în domeniul taxelor, serviciului militar (permițând pentru prima oară creștinilor și evreilor să se înroleze) și al drepturilor politice.

Dacă inițial Junii Turci păreau intenționați să combată sistemul imperialist și să creeze o federație formată din toate popoarele cuprinse în imperiu, cu timpul au alunecat spre un naționalism extremist ale cărui concepte centrale erau panturcismul, care se referea la unirea geopolitică a tuturor regiunilor și țărilor cu populații de origine turcă, și turanismul, care viza înlăturarea elementelor alogene, în vederea constituirii unei rase turcești „pure”. Primii vizați de această politică au fost creștinii, în special armenii, care au fost uciși cu milioanele..

Cu toate acestea, înainte de primul război mondial, puțini arabi au pledat pentru un stat arab complet independent. Curentul de opinie general în rândul arabilor musulmani din Imperiul Otoman era panmusulmanismul, care presupunea unirea tuturor musulmanilor într-o singură țară islamică, astfel încât aceasta să fie capabilă să joace un rol politic și economic de prim rang și să se poată opune oricărei tendințe de dominație a europenilor sau americanilor, precum și evreilor.

În 2 august 1914, Imperiul Otoman a semnat o înțelegere secretă cu Puterile Centrale, care declanșaseră primul război mondial. Poziționarea Turciei în acest război a fost determinată, în special, de teama destrămării imperiului și de cea a pierderii controlului strâmtorilor la Marea Neagră, dar și de aprecierea greșită a potențialului militar al Puterilor Centrale. În fapt, această decizie a condus la dezagregarea mai rapidă a Imperiului Otoman prin exacerbarea tensiunilor naționaliste și a mișcărilor centrifuge, în condițiile înfrângerilor de pe câmpul de luptă.

Arabii din Imperiul Otoman au avut o poziție ambiguă în primul război mondial. În timp ce o parte dintre arabi s-au dovedit loiali Turciei și aliaților săi europeni, alți arabi au declanșat ceea ce s-a numit „Revolta arabă”, îndreptată împotriva statului otoman și pentru independența națională. Această mișcare, numită și „Trezirea arabă”, s-a declanșat în 5 iunie 1916, în Hijaz, fiind inițiată de Hussein bin Ali, sharif și emir de Mecca, și condusă efectiv de fiul său, un revoluționar tânăr și ambițios, pe nume Amir Feisal.

Hussein dispunea de anumite informații conform cărora otomanii doreau să-l îndepărteze din funcție la sfârșitul războiului, acesta fiind motivul pentru care a luat inițiativa să poarte un schimb de scrisori cu Înaltul Comisar Henry McMahon. Acesta din urmă l-ar convins să se alăture eforturilor de război al Triplei Antante și i-ar fi promis în schimb crearea unui imperiu arab care s-ar fi întins din Egipt până în Persia, cu excepția posesiunilor sau zonelor de interes britanice și franceze precum Kuweitul, Adenul și litoralul sirian.

De la bun început, interesele britanicilor au fost diferite de cele ale arabilor, iar alianța lor conjuncturală. În timp ce Feisal urmărea obținerea unei independențe reale față de statul otoman și declararea unui stat panarab, britanicii urmăreau imobilizarea, în regiunile răsculate, a unui număr cât mai mare de soldați otomani, cu scopul îndepărtării lor de Canalul de Suez, deținut de britanici și de o importanță covârșitoare pentru trupele aliate, dar greu de apărat de aceștia.

Deși Anglia promisese în timpul negocierilor Hussein-McMahon că va sprijini independența arabilor dacă ei se vor ridica la luptă împotriva otomanilor, după încheierea luptelor, nu a mai respectat înțelegerile inițiale. Puterile învingătoare, Anglia și Franța, cu acordul și participarea Rusiei, nu au mai respectat promisiunile inițiale și au împărțit regiunea în conformitate cu Acordul Sykes-Picot, într-un mod care îi dezavantaja clar pe arabi. Situația a fost complicată și de textul Declarației Balfour din 1917, prin care guvernul de la Londra promitea sprijin pentru crearea unui „cămin național evreiesc” în Palestina. Doar regiunea Hijaz a devenit un stat independent aflat sub controlul lui Hussein până în 1927, când britanicii au impus familia al Saud, ceea ce a dus la încorporarea ei în Arabia Saudită.

Arabii s-au găsit astfel, după primul război mondial, divizați în mai multe zone de ocupație sau administrate de străini și având în față perspectiva iminentă a declarării unui stat evreiesc în regiune.

1.5. Antisemitismul în Europa modernă. Apariția sionismului

Încă din momentul expulzării lor de către romani, în anul 135, evreii și-au cultivat permanent dorința de a se reîntoarce în ținuturile de origine și, vreme de secole, și-au pus această dorință în aplicare, în contingente extrem de mici, și în condiții specifice. Fiind supuși, cel mai adesea, în țările creștine din Europa, unui regim discriminatoriu, cu fel de fel de persecuții, se poate spune că și creștinii au contribuit, în felul lor, la menținerea acestei dorințe și speranțe a evreilor.

După revoluția franceză, și ca urmare a ideilor propagate de aceasta, situația evreilor din Europa occidentală s-a îmbunătățit simțitor. Cu toate acestea, deosebirile culturale și propaganda ostilă i-a făcut pe mulți europeni să dezvolte sentimente de ură și dispreț față de conlocuitorii evrei, astfel încât egalitatea era doar formală, nu și efectivă. Nici evreii nu percepeau totalmente schimbările ca fiind pozitive, deoarece viața în ghetou îi obișnuise cu un anumit mediu, în care tradițiile, credințele și obiceiurile erau conservate strict, iar acum acestea se vedeau amenințate de conviețuirea cu majoritarii.

Spre deosebire de evoluțiile din Europa occidentală, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, în Rusia și în regiunile controlate de Imperiul Țarist: Ucraina, Polonia orientală, Basarabia etc., au început să aibă loc acțiuni violente, atacuri împotriva evreilor și proprietăților lor, așa-numitele pogromuri fiind tolerate sau chiar încurajate de autorități. Această stare de lucruri i-a împins pe evrei să caute diferite soluții, între care, desigur, una a fost reprezentată de emigrare.

Primul mare val de emigrare a evreilor în Palestina (aliya) a început în 1882, cu sosirea câtorva zeci de mii de evrei din Rusia, Ucraina și Basarabia, majoritatea fugind din calea pogromurilor și persecuțiilor. În total, în această perioadă au emigrat cca. 35.000 de evrei.

În 1894, un jurnalist evreu numit Theodor Herzl a ajuns la concluzia că singura soluție pentru ca evreii să poată beneficia de un tratament corect și echitabil oriunde în lume este înființarea unui stat evreiesc puternic, capabil să le apere interesele. Această idee nu era, de fapt, câtuși de puțin nouă, dar Herzl i-a dat o formă nouă în cartea sa Der Judenstaat (Statul evreilor), pe care l-a numit Sion, publicată în germană. Pentru constuirea coloniilor evreiești din Palestina, Herzl a cerut tuturor evreilor din lume să se implice financiar. În occident, apelul lui Herzl a fost primit mai degrabă cu răceală și indiferență, cu deosebire marii magnați evrei refuzând să acorde orice sprijin acestui proiect. În schimb, evreii din Europa răsăriteană au început să răspundă cu entuziasm acestei solicitări. Suferind de pe urma pogromurilor și persecuțiilor, evreii din răsăritul Europei începuseră, de fapt, să emigreze încă înainte de solicitarea lui Herzl.

1.6. Primul Război mondial și consecințele sale contradictorii

În timpul Primului Război Mondial, naționaliștii arabi, care la început nu vizau decât o autonomie în cadrul Imperiului Otoman, au început să-și modifice opiniile. Ei au început să pledeze din ce în ce mai ferm pentru un stat arab independent, distinct de Turcia otomană. Această schimbare de opinie a avut mai multe cauze, printre care: slăbirea puterii otomane, încorporarea forțata a tinerilor arabi în armata otomană; situația economică extrem de dificilă a provinciilor arabe, arestarea și executarea unor lideri arabi și, nu în ultimul rând, influența și promisiunile britanice.

De asemenea, pentru a-i atrage pe evrei de partea sa, britanicii le-au promis și acestora sprijinul pentru constituirea unui „cămin național” în Palestina.

La încheierea războiului, atât evreii, cât și arabii s-au simțit trădați, pentru că în loc de recunoașterea independenței, Siria a fost împărțit între britanici și francezi, iar regiunea cunoscută sub numele de Palestina a intrat sub controlul britanicilor, cu un mandat acordat de Liga Națiunilor, incluzând însă obligația de a crea un „cămin național evreiesc”. Până la stabilirea acestui mandat, granițele Palestinei nu au fost definite, aceasta neconstituind niciodată o unitate politică distinctă. După impunerea mandatului asupra Palestinei, granițele acesteia au fost definite pentru prima oară. Astfel, Palestina britanică includea terenuri de pe ambele maluri ale râului Iordan, aflate în prezent atât pe teritoriul Israelului, cât și al Iordaniei.

1.7. Mandatul britanic

La încheierea Primului Război Mondial, și evrei și arabi s-au simțit deopotrivă trădați, fiindcă niciuna din părți nu a reușit să-și realizeze dezideratul de obținere a independenței, regiunea fiind împărțită între britanici și francezi. Palestina a intrat sub controlul britanicilor ca un mandat acordat de Liga Națiunilor, care includea cerința de constituire a unui cămin național evreiesc, fără însă a preciza un orizont de timp pentru realizarea acestui obiectiv.

Până la stabilirea acestui mandatul, limitele Palestinei nici nu fuseseră definite, pentru că Palestina nu constituise niciodată o unitate politică distinctă. Pentru început, Palestina a inclus terenuri de pe ambele maluri ale râului Iordan, în limitele actualelor teritorii ale Israelului și Iordaniei. În 1921 , Marea Britanie a creat Transiordania, ca o diviziune administrativă a Palestinei, în limitele aproximative ale Iordaniei de astăzi. Cu suportul Ligii Națiunilor, în 1922, Marea Britanie a stabilit că toate prevederile cu privire la alocarea spațiului în vederea constituirii viitorului „cămin național evreiesc” nu se aplică Transiordaniei, și evreii nu pot emigra acolo. Din punct de vedere tehnic, cele două părți au constituit și mai departe Mandatul Palestinei, practic, însă, Transiordania a funcționat separat.

După ce, prin această decizie unilaterală a Marii Britanii, sioniștii s-au simțit trădați, ei au continuat, totuși, să emigreze masiv în restul de 20%, cât le rămăsese din Palestina inițială, mai cu seamă din cauza faptului că, după încheierea primului război mondial, antisemitismul începuse să se dezvolte îngrijorător în toată Europa, care trecea acum printr-un intens proces de redefinire națională și administrativă.

Pentru cei ajunși aici, noua lor țară nu avea prea multe de oferit. Primii migratori au fost nevoiți, astfel, să se adapteze unor condiții foarte grele. Ei au început prin a cultiva pământul, în cadrul unor forme de asociere numite kibbutz, au fondat școli, universități, spitale, organizații culturale, industriale, au construit drumuri, au pus la punct un sistem de colectare a impozitelor și, mai mult decât atât, au dezvoltat o formă de autoapărare și autoguvernare, într-un cuvânt toate instituțiile necesare unei viați naționale.

Comunitatea arabă s-a opus, în general, imigrării evreilor, principiilor sionismului, și, în general, mandatului britanic. Această poziție, coroborată cu absența sprijinului extern – printre evreii care au imigrat în Israel au fost, desigur, foarte mulți extrem de săraci, dar și unii destul de bogați și, în plus, comunitatea a primit mereu sprijin extern din partea comunității evreiești internaționale – a condus la o dezvoltare separată a celor două etnii, defavorabilă, în general, arabilor, iar acest lucru nu a făcut altceva decât să le alimenteze resentimentele, conducând, nu o dată, la atacuri violente asupra comunităților evreiești.

La presiunile arabilor, britanicii au început să aplice restricții asupra imigrării în continuare a evreilor, blocând, practic, acest proces, din 1936 până în 1939, când, odată cu intensificarea persecuțiilor antievreiești din Germania nazistă, imigrarea evreilor a fost reluată.

Practic, evreii au emigrat în Israel în mai multe valuri, sau aliyah, după cum urmează:

Prima aliyah, despre care am mai amintit, s-a desfășurat între 1882 și 1903 și a antrenat circa 35.000 de oameni.

A doua aliyah s-a desfășurat înainte de izbucnirea primului război mondial (1904-1914) și a antrenat aproximativ 40.000 de evrei originari din Rusia și din răsăritul Europei, care fugeau din calea pogromurilor. Spre deosebire de imigranții din prima aliyah, care au fost întâmpinați de populația arabă mai degrabă cu indiferență cu cu curiozitate, sporirea rapidă a numărului evreilor din regiune, în timpul acestei aliya, a determinat primele acțiuni de ostilitate ale localnicilor.

Ce-a de-a treia aliyah s-a desfășurat între 1919 și 1923, ca urmare a stabilirii mandatului britanic și a declarației Balfour. Dacă, înainte de aceste lucruri, primii imigranți veneau fără o perspectivă clară a viitorului, de această dată, și de acum încolo, toți cei care vor veni au făcut-o cu viziunea viitorului stat evreiesc. Circa 40.000 de evrei au imigrat în această perioadă, aceștia au fost pionierii care au drenat câmpuri și mlaștini și le-au transformat în terenuri arabile, au creat un organ de conducere (Consiliul Național), precum și Haganah, forța de autoapărare care ulterior s-a transformat în armata națională a statului Israel.

Între 1924 și 1929, încă 82.000 de evrei, majoritatea provenind din Polonia și Ungaria s-au alăturat celor deja ajunși aici, ca urmare a intensificării persecuțiilor antisemite din cele două țări. Creșterea imigrației evreiești a determinat exacerbarea sentimentelor antievreiești ale localnicilor, astfel că, în 1929 are loc prima mare revoltă arabă împotriva evreilor, soldată cu mai mulți morți și cu depopularea comunității evreiești din Hebron .

Până în 1939, încă un sfert de milion de evrei au ajuns în Palestina, majoritatea fugind din calea persecuțiilor naziste, majoritatea, circa 174.000 venind între 1933 și 1936. Până la sfârșitul acestei perioade, numărul evreilor din Palestina ajunsese la cca. 450.000. Sporirea dramatică a numărului evreilor din Palestina a condus la ceea ce s-a numit „Marea revoltă arabă” din 1936-1939. Ca urmare a acestei revolte, britanicii s-au angajat inițial să limiteze imigrația evreiască la maximum 75.000 de oameni în următorii cinci ani, apoi au convenit s-o interzică în totalitate.

Imediat după venirea lor la putere, naziștii au negociat un acord de transfer al evreilor în Palestina, numit Ha'avara, contribuind cu circa 100 de milioane de dolari la efortul financiar presupus de strămutarea a circa 50.000 de evrei germani. S-a speculat că, grație acestui gest, germanii și-ar fi „cumpărat” o perioadă de bunăvoință din partea organizațiilor sioniste internaționale, care ar fi putut crea o presiune pe guvernele occidentale în favoarea înlăturării naziștilor de la putere, indiferent ce aceștia preluaseră puterea.

În ciuda faptului că britanicii se angajaseră ferm, după 1939, să interzică imigrația evreilor în Palestina, până la încheierea celui de-al doilea război mondial, încă cel puțin 100.000 de evrei au ajuns în Palestina pe căi ilegale.

1.8. Cel de-al doilea război mondial și holocaustul

În 1 septembrie 1939, Germania nazistă a dat startul celui de-al doilea război mondial, prin atacarea și ocuparea Poloniei. Înainte de război, această țară adăpostea cea mai numeroasă diasporă evreiască din Europa, circa 3,5-3,8 milioane de evrei.

Imediat după ocuparea Poloniei, naziștii au început să caute febril soluții pentru a se descotorosi de această minoritate evreiască. De la început, comunitățile evreiești au fost izolate și forțate să trăiască în ghettourile înființate pe lângă marile orașe, între acestea cel mai celebru fiind ghettoul din Varșovia. Dar, fiindcă populația evreiască nu descreștea în ritmul dorit de naziști, aceștia din urmă au identificat alte „soluții” acestei probleme. După mai multe existări (soluția „Madagascar” și altele), a fost identificată „soluția finală” care presupunea asigurarea unei „morți demne” persoanelor considerate indezirabile, între care, desigur, evreii erau pe primul loc. Soluția presupunea construirea mai multor lagăre de exterminare, în principal pe teritoriul Poloniei, dar și în alte țări ocupate sau în Germania. Evreii erau aduși aici din întreaga Europă, cu trenul, și erau imediat uciși prin gazare sau, în cele mai fericite cazuri, printr-o muncă istovitoare, așa cum a fost la Auschwitz-Birkenau. Cu totul, cca. șase milioane de vrei au fost uciși în lagărele de exterminare naziste, rata de supraviețuire nedepășind 10% în țări precum Polonia sau Germania. În aceste condiții, evreii au făcut tot ceea ce le-a stat în putință pentru a fugi din calea mașinii de război naziste.

În 1939, Anglia a interzis imigrația evreilor în Palestina și numeroase alte țări, între care și Statele Unite, unde exista o numeroasă și puternică comunitate evreiască, au luat măsuri pentru a limita imigrația evreilor pe propriile teritorii.

În ciuda existenței Cărții Albe, documentul din 1939 care interzicea imigrația evreilor în Palestina, Haganah, forța evreiască de autoapărare a înființat o unitate specială, numită Palmah, cu scopul de a lupta împotriva Germaniei naziste și de partea aliaților. Cu toate că interzicerea imigrării i-a afectat enorm și i-a înfuriat peste măsură, evreii au acceptat să colaboreze cu englezii împotriva naziștilor. Astfel, poziția evreilor a fost foarte clar exprimată de liderul David Ben-Gurion, care a spus: „Luptăm (împotriva naziștilor) ca și când nu ar exista nicio Carte Albă, apoi vom lupta împotriva Cărții Albe, ca și când nu ar fi existat niciun război.”

1.9. Crearea ONU și Mandatul pentru Palestina. Declararea independenței statului Israel și războiul din 1948

În 1945, după încheierea războiului, statele învingătoare erau mai preocupate ca niciodată de crearea unui mecanism eficient de garantare a păcii, pentru ca un război precum cel care tocmai se încheiase să nu mai fie posibil. Astfel, în locul vechii și ineficientei Ligi a Națiunilor, a fost înființată, pe baza unui nou statut, Organizația Națiunilor Unite (ONU ). Inițial, au existat cca. 50 de state fondatoare, astăzi numărul membrilor se apropie de 200.

Recunoscându-și incapacitatea de a găsi o soluție echitabilă pentru toate părțile implicate, Marea Britanie a adus problema palestiniană în fața Adunarii Generale a ONU. În data de 29 noiembrie 1947, aceasta a votat pentru împărțirea Mandatului Palestinei – atât cât mai rămăsese din el după desprinderea Transiordaniei – într-un stat arab și un stat evreiesc, și la un mandat internațional asupra orașului Ierusalim, considerat sfânt de credincioșii ambelor religii. Planul a fost adoptat cu o majoritate de circa 75%.

Ca orice compromis, planul nu a trezit entuziasmul niciuneia din părți. Dar, oricât de dezamăgiți vor fi fost de diminuarea, încă o dată, a teritoriului promis inițial, evreii, cu excepția celor ultrareligioși, au acceptat planul și, implicit, partiția, în timp ce statele arabe l-au respins în bloc și au refuzat din principiu crearea unui stat evreiesc în orice parte a Palestinei. Unul dintre motivele care au determinat această atitudine a fost determinat și de „sfaturile” consilierilor britanici, care garantau arabilor un succes militar imediat și definitiv, care urma să se încheie cu „aruncarea evreilor în mare”.

Din clipa în care Adunarea Generală a ONU a votat Rezoluția 181, și până în 15 mai 1948, dată la care mandatul acordat de ONU Marii Britanii expira, în toată Palestina a domnit o perioadă de haos și anarhie. Și arabii, și evreii știau că, după această dată va urma războiul și se pregăteau intens pentru acesta. Englezii nu aveau cum să realizeze diviziunea teritoriului și transmiterea puterii către cele două entități, deoarece arabii încetaseră orice colaborare cu ei, aceștia din urmă neavând, practic, cui să transmită puterea și responsabilitatea noului stat arab. În data de 14 mai 1948, David Ben – Gurion , primul ministru al entității evreiești, așa-numita Agenție Evreiască, a proclamat unilateral independența Israelului ca stat evreu, în limitele descrise în planul de împărțire al ONU. Noul stat a fost imediat recunoscut de către Statele Unite, Uniunea Sovietică, și alte țări. Dar imediat, în ziua de 15 mai, armatelele Egiptului, Iordaniei, Libanului, Siria și Irakului, susținute de trupe din Arabia Saudită și Yemen , au atacat noul stat. Acesta a fost primul război arabo-israelian, numit de israelieni Războiul de Independență, și de palestinieni, „al-Nakba”, ceea ce se traduce prin „Catastrofa”.

După al doilea război mondial, deși puteri învingătoare, și Anglia, și Franța ieșiseră complet extenuate și incapabile să facă față războaielor de eliberare națională care se anunțau pretutindeni pe suprafața vastelor lor imperii coloniale. Oficial, englezii interziseseră imigrarea evreilor în Palestina, dar erau incapabili să controleze efectiv acest fenomen. Mai mult, englezii impuseseră, de asemenea, și interdicția posesiei și importului de arme de foc asupra întregii populații, dar iarăși se dovedeau incapabili să gestioneze situația. Mai mult, ofițeri britanici instruiau și înarmau intensiv armatele țărilor arabe vecine care, la rândul lor, asigurau aprovizionarea arabilor palestinieni. Părăsind zona, britanicii au abandonat armamentul greu, blindatele și artileria în Egipt, Irak și Transiordania, iar francezii au procedat similar în Liban și Siria.

În aceste condiții, diferența de înzestrare militară și de număr de militari între entitatea evreiască și statele arabe mai-sus-menționate era enormă, iar probabilitatea unei victorii evreiești într-un eventual război cu aceste state părea de domeniul fantasticului. Cu toate acestea, în anul 1947, guvernul neoficial al evreilor din Palestina, s-a lansat într-o campanie de achiziție de arme și de recrutări de soldați. David Ben-Gurion a apelat la un colonel american de origine evreiască, în vederea identificării unui comandant capabil să organizeze și să conducă firava Hagana, armata evreiască în marea confruntare care se anunța. Nereușind să identifice persoana potrivită, David Marcus a preluat el însuși această sarcină și, sub numele de Michael Stone, și-a început misiunea în ianuarie 1948.

În ciuda situației militare disperate a evreilor, mobilizarea acestora a fost extraordinară, astfel că, în cele din urmă, Israelul a triumfat împotriva agresorilor săi, silindu-i să se retragă. Formal, războiul s-a încheiat cu un armistițiu semnat în 1949 între Egipt, Iordania, Liban și Siria, pe de o parte, și de Israel, pe de altă parte. Armistițiul nu a fost urmat de tratate de pace și nu a pus capăt conflictului arabo-israelian, ci a fost doar un interludiu necesar ambelor părți pentru a pune la punct detaliile următoarelor confruntări.

Ca urmare a războiului, Israelul a cucerit Galileea și Negevul și și-a impus autoritatea asupra Ierusalimului de Vest, în timp ce sirienii au rămas cu controlul unui teritoriu de-a lungul coastei de est a Mării Galileei, care original fusese alocată statului evreu, libanezii au ocupat o mică zonă la Rosh Hanikra, egiptenii au obținut fâșia Gaza, o zonă litorală din sudul Israelului, populată majoritar de arabi și încă mai aveau unele forțe militare în teritoriul Israelului, iar Iordania a primit Cisiordania și Ierusalimul de Est, unde sunt majoritatea locurilor sfinte ale tuturor celor trei religii abrahamice. Una peste alta, ca urmare a acestor schimburi, suprafața Israelului a crescut față de ceea ce prevăzuse Rezoluția 181. Linia de încetare a focului, devenită noua graniță a Israelului, a devenit cunoscută mai ales sub numele de „linia verde”.

La sfârșitul războiului, Israelul pierduse în lupte circa 1% din populația sa evreiască, de circa 650.000.

Rămânând fără control asupra Ierusalimului de Est, evreii au rămas fără posibilitatea de a vizita multe din locurile lor sfinte, inclusiv Zidul de Vest și rămășițele Templului, cele mai sfinte locuri ale iudaismului.

Ca urmare a războiului din 1948, aproximativ 700.000 de arabi au fugit sau au fost strămutați din zonele în care Israelul a obținut controlul. Unii plecat pentru că au vrut să iasă dintr-o zonă de război, alții pentru că se temeau că vor fi persecutați sau uciși de către israelieni, iar alții au fost expulzați de evrei, din diferite motive. Totuși, mulți arabi au rămas, devenind cetățeni israelieni. Astăzi, numărul celor cca. 1,6 milioane de arabi reprezintă aproximativ 20% din populația țării.

După acest război, a fost reluată imigrația evreilor spre Israel, unde au ajuns relativ repede încă 600.000 de evrei din rândul supraviețuitorilor Holocaustului și încă cca. 700.000 de evrei din ținuturile arabe și musulmane s-au stabilit în Israel între 1948 și 1989. Ca urmare a acestor migrații, a fost schimbată complet configurația demografică a regiunii.

1.10. Criza Suezului și războiul din 1967

Cunoscută și sub numele de războiul din 1956 sau cel de-al doilea război arabo-israelian, criza Suezului a fost declanșată de hotărârea președintelui egiptean Gamal Abdul Naser, de a naționaliza Canalul Suez.

Cu scopul de a redobândi controlul asupra Canalului de Suez, Egiptul a fost atacat de Marea Britanie și Franța, agresiune la care a participat și Israelul, care solicita și încetarea atacurilor unităților neregulate egiptene „feddain” contra coloniilor și populației civile israeliene. În 5 zile, israelienii au ocupat în întregime Peninsula Sinai, oprindu-se pe malul estic al canalului.

Cu toate că Egiptul a fost înfrânt cu ușurință, la intervenția Moscovei și Washingtonului, invadatorii s-au retras, moment care a marcat, practic, sfârșitul unei dominații franco-engleze de peste două secole asupra zonei respective. Alte efecte au fost, desigur, creșterea resentimentelor antievreiești în rândul vecinilor arabi, precum și intrarea, pentru aproape două decenii, a Egiptului, sub influența politică a sovieticilor.

În luna mai a anului 1967, Egiptul, Iordania, Irakul și Siria și-au mobilizat armatele la frontierele Israelului, la doar câțiva kilometri de marile aglomerări urbane ale vecinului lor. În plus, Egiptul a închis Strâmtoarea Tiran pentru toate navele de transport maritim israeliane și pentru toate navele comerciale cu originea sau destinația Israel. Israelul a reacționat, anunțând că aceste decizii constituie o provocare și că, în consecință, ia în calcul posibilitatea declanșării unui război. Țările arabe implicate au persiflat declarațiile Israelului, președintele Nasser declarând pe 27 mai că „poporul arab vrea să lupte” și că „obiectivul nostru de bază este distrugerea statului Israel”. După trei săptămâni de eforturi diplomatice încheiate fără niciun rezultat, Israelul a lansat un atac preventiv împotriva armatelelor arabe concentrate la granițele sale, operațiune intrată în istorie sub numele de „războiul de șase zile”.

Campania s-a încheiat cu un succes răsunător al Israelului. După trei zile de la începutul conflictului, Egiptul capitulează, iar, în urma anexiunilor realizate: Cisiordania și Ierusalimul de Est de la Iordania, Înălțimile Golan de la Siria, Fâșia Gaza și întreaga Peninsulă Sinai – aceasta din urmă fiind, mai apoi, restituită Egiptului în conformitate cu termenii Acordului de pace de la Camp David, din 1979 – Israelul ajunge să controleze efectiv un teritoriu de circa patru ori mai mare decât propria sa suprafață, de la începutul războiului.

Războiul din 1967 este un moment decisiv în istoria conflictului arabo-israelian. Pentru arabi, a fost, desigur, o pagină extrem de dureroasă și rușinoasă. Mai multe zeci de mii de arabi rezidenți în teritoriile ocupate au fugit, abandonându-și casele și proprietățile. În același timp, datorită creșterii anti-semitismului în țările arabe, mulți evrei au fost, de asemenea, nevoiți să se refugieze în Israel sau în alte țări. Resentimentele reciproce dintre arabi și evrei au explodat, cu ocazia acestui conflict. În același timp, au început să se manifeste numeroase tensiuni între foștii aliați arabi, care s-au învinovățit reciproc de eșecul operațiunilor respective. În 1964 se înființase Organizația pentru Eliberarea Palestinei, sau Fatah, care reunea militanții arabi palestinieni din Israel și din teritoriile ocupate, fie ei refugiați sau nu, având ca obiectiv distrugerea Israelului și recuperarea teritoriului său, prin orice mijloace, inclusiv prin utilizarea terorismului, atacarea civililor etc., iar această organizație, care era privită cu simpatie în întreg spațiul arab, a constituit, de fapt, fermentul declanșării acestui conflict. Cu toate că, la început, OEP a acuzat țările arabe implicate de eșecul operațiunilor și a continuat să își susțină îndeplinirea obiectivelor politice prin acțiuni teroriste, în cele din urmă, în 1993, și-a nuanțat poziția, recunoscând dreptul la existență al statului Israel. În ciuda acestui fapt, alte facțiuni radicale palestiniene, cum ar fi milițiile Hamas, precum și unele facțiuni din cadrul OEP, au continuat să refuze dreptul la existență al statului Israel și să efectueze acte de terorism împotriva civililor israelieni. În finanțarea și organizarea acestor miliții au început să se implice și alte state, inclusiv nearabe, între care se distinge Iranul, pentru susținerea și promovarea intereselor sale politice în regiune.

1.11. Războiul de Yom Kippur și Acordul de la Camp David

După încheierea războiului, Israelul a susținut că Ierusalimul va rămâne un oraș unit și că va permite credincioșilor de orice religie accesul la locurile lor sfinte și, de asemenea, că este deschis ideii de retrocedare a unora din teritoriile ocupate, în schimbul păcii și recunoașterii oficiale. Pe de altă parte, statele arabe și musulmane au organizat un summit extraordinar la Khartoum, în Sudan, pentru a formula o poziție comună în legătură cu problema palestiniană. Concluzia summitului din 1967 a constat în „doctrina celor trei nu”: nu păcii cu Israelul, nu recunoașterii statului Israel, nu oricărei negocieri, chiar neoficiale, cu reprezentații statului Israel. Egiptul a efectuat o serie de mici atacuri împotriva pozițiilor israeliene, acestea continuând până la venirea la putere a lui Anwar el Sadat, în 1970. La rândul său, OEP-ul a lansat o ofensivă de anvergură, atacând, în repetate rânduri, personalul militar și civilii israelieni din teritoriile ocupate de acesta în 1967, sau deturnând avioane, în afara teritoriilor controlate de Israel etc.

Datorită reticenței regelui Hussein al Iordaniei, care nu aproba metodele OEP, de a o sprijini, aceasta din urmă a declanșat, în 1970, o rebeliune, cu scopul răsturnării lui Hussein de la putere. Armata iordaniană a ripostat atacând OEP-ul, eveniment cunoscut sub numele de „Septembrie negru”. În iunie 1971, OEP-ul a fost exclus total din Iordania, acesta fiind primul mare conflict major arabo-arab, în legătură cu problema palestiniană.

Imediat după încheierea războiului din 1967, guvernul israelian a aprobat construirea de așezări în Sinai, Gaza și Cisiordania. Primele așezări au fost construite pentru a servi ca avanposturi de securitate și pentru a preveni atacurile arabilor împotriva marilor centre urbane israeliene. La început, așezările israeliene au fost construite pe siturile vechilor sate evreiești distruse de arabi în timpul războiului din 1948. La început, realizarea acestor implantări a fost foarte limitată: în 1976 existau numai 3.200 de coloniști în Cisiordania (în prezent, numărul lor depășește 300.000).

În țările arabe, naționaliștii și fundamentaliștii islamici acuzau guvernele țărilor lor de „trădare” a cauzei palestiniene sau/și de neputință în fața Israelului. În același timp, în Israel domnea sentimentul invincibilității împotriva vecinilor săi arabi, și puțini erau cei care își imaginau că arabii vor fi în stare să declanșeze un nou război. Cu toate acestea, în 1973, Egiptul și Siria au atacat, prin surprindere, Israelul, chiar de Yom Kippur, cea mai sfântă zi a anului religios evreiesc. Elementul-surpriză a funcționat și, inițial, aliații au reușit să obțină câteva succese, însă, ulterior, israelienii au reușit să respingă atacul și, mai mult, să ocupe noi teritorii. În cele din urmă, Statele Unite au intervenit, convingând Israelul să se retragă din noile teritorii ocupate, dar nu și din cele ocupate în cursul precedentului război, din 1967.

Ca urmare a acestui război, pentru mulți israelieni a devenit evidentă importanța zonelor ocupate în 1967, pentru că, fără a fi fost nevoite să traverseze Cisiordania, Sinaiul și Platoul Golan, forțele invadatoare ar fi reușit, poate, să ocupe și să distrugă Israelul. Chiar dacă, în cele din urmă, Israelul a reușit să facă față invadatorilor, mitul inexpugnabilității sale a luat sfârșit. Israelul a păstrat teritoriile ocupate în 1967, iar presiunea publică pentru noi implantări în teritoriile ocupate a crescut.

O altă consecință importantă a războiului de Yom Kippur a fost ieșirea aproape totală a Egiptului din sfera de influență sovietică, aceștia acuzând slaba performanță a echipamentelor și instruirii militare furnizate de sovietici. Cu timpul, poziția Egiptului se va modifica tot mai mult, astfel că, în 1979, ca urmare a intenselor activități diplomatice depuse, în principal, de americani, Egiptul va „defecta”, în sensul recunoașterii statului Israel și semnării, la Camp David, unui tratat istoric de pace cu acesta. În schimb, Egiptul a reprimit Peninsula Sinai, un teritoriu care, singur, depășește de patru ori suprafața inițială a statului Israel, stabilită prin rezoluția nr. 181 a ONU, din 1947. Procesul s-a desfășurat în mai multe etape, sfârșindu-se în 1982, Israelul îndepărtând toți coloniștii săi și demolând așezările evreiești, inclusiv orașul Yamit.

1.12. Războiul din 1982. Prima intifadă. Acordurile de la Oslo

Semnarea Acordului de la Camp David nu a adus pacea în Orientul Mijlociu, dar a marcat sfârșitul visului de dominare al lumii arabe, de către Egipt, acesta preferând compromisul pragmatic; acest lucru nu a fost pe placul celorlalte țări arabe. Egiptul a fost exclus din liga arabă, iar Iordania a devenit o victimă indirectă a acestui acord. Pentru că, deși dorea să procedeze similar Egiptului, de teama represaliilor din partea celorlalte țări arabe, Iordania nu a făcut acest lucru, astfel că, în timp ce Egiptul a primit înapoi vastul teritoriu al Sinaiului, ocupația israeliană asupra Cisiordaniei continuă și în prezent.

În Israel, acordul a fost, în general, bine primit. Totuși, o anumită parte a populației, în special foștii coloniști, forțați să-și părăsească teritoriile, s-a radicalizat împotriva acestui acord, iar protestul a luat o formă organizată, sub forma organizației Gush Emunim, despre care vom vorbi mai încolo.

În 1982, milițiile OEP din sudul Libanului au lansat o serie de atacuri asupra mai multor comunități din nordul Israelului. Ca răspuns, Israelul a lansat, la rândul său, un contraatac asupra pozițiilor OEP din Liban. Trupele israeliene au avansat rapid spre Beirut, determinând fuga, în Tunisia, a conducerii OEP din Liban. Această acțiune a atras Israelul în complicatul războiul civil libanez și a generat o opoziție internă și internațională. În 1985, Israelul a retras din cea mai mare parte a trupelor sale din Liban, păstrând, însă, până în 2000, o prezență militară în sudul Libanului, pentru a împiedica incursiunile teroriste de mare amploare în nordul Israelului. Reluarea atacurilor teroriste în sudul Libanului aveau să ducă, totuși, la al doilea război libanez, în 2006.

În 1987, palestinienii din Fâșia Gaza și Cisiordania au organizat o revoltă de amploare împotriva controlului israelian al acestor teritorii, această revoltă purtând numele de intifada (mai târziu: prima intifadă). La început, israelienii au fost surprinși de atacurile sinucigașe ale palestinienilor, deoarece nu se mai confruntaseră cu o astfel de tactică. Israelul a contraatacat folosind armata regulată, ceea ce a produs o vie emoție internațională, în general reacțiile fiind anti-israeliene, deoarece palestinienii erau percepuți mai degrabă ca civili. Acest război surd, constând în atacuri palestiniene, cel mai adesea asupra unor obiective civile israeliene, urmate de măsuri de retorsiune ale israelienilor a durat, cu o intensitate variabilă, până la semnarea Acordurilor de la Oslo, în 1993.

Atunci, ca urmare a intenselor activități diplomatice desfășurate între Israel și reprezentanții arabilor palestinieni, în 1993, Israelul și OEP-ul au semnat o Declarație de Principii care a condus, printre altele, la recunoașterea reciprocă a statului Israel și a Autorității Palestiniene, organ aflat sub autoritatea OEP, care dobândea responsabilitatea pentru administrarea unui teritoriu pe care Israelul consimțea să-l cedeze acesteia. Pentru prima dată, OEP nu numai că a recunoscut în mod oficial Israelul, dar s-a angajat și să renunțe la violență, și a exprimat public acceptarea coexistenței pașnice cu Israelul. Acesta, la rândul său, a recunoscut formal OEP-ul ca reprezentant al poporului palestinian, și, mai mult, s-a angajat în a susține eforturile pașnice ale palestinienilor în direcția obținerii totale a independenței. Palestinienii recunoșteau, de asemenea, dreptul Israelului de a-și proteja cetățenii împotriva oricăror agresiuni, inclusiv pe teritoriul aflat sub control palestinian.

Deși extrem de generoase, în principiu, acordurile nu au fost niciodată implementate integral.

În 1994, impulsionată de Acordurile de la Oslo, Iordania a devenit a doua țară arabă care a recunoscut Israelul și și-a normalizat relațiile cu acesta.

1.13. Procesul de pace: speranțe firave pentru un drum dificil

În anul 2000, în ideea de a debloca procesul de pace și de a impune aceelerarea implementării acordurilor convenite la Oslo, președintele american Bill Clinton i-a convocat, la Camp David, pe premierul israelian Ehud Barak și pe președintele Autorității Palestiniene, Yasser Arafat. Din cauza poziției rigide a lui Arafat, negocierile au eșuat. La puțin timp după acest eșec, generalul israelian Ariel Sharon a vizitat Muntele Templului, unde se află celebra moschee Al-Aqsa. Ca urmare a acestui eveniment, palestinienii l-au acuzat pe Sharon de sfidare, iar OEP a declanșat cea de-a doua intifadă, care continuă și în prezent. Israelienii au susținut, dimpotrivă, că vizita lui Sharon a fost pretextul, iar nu cauza, pentru declanșarea revoltei palestiniene, aceasta fiind previzibilă după eșecul summitului de la Camp Davis. Prezenta intifadă, de proporții chiar mai mari decât ale celei precedente, a produs deja mii de victime de ambele părți. Pe de o parte, palestinienii continuă cu tehnica lor favorită, terorizarea civililor, iar de cealaltă parte armata israeliană ripostează prin represalii generalizate, inclusiv împotriva civililor. Totuși, după 2004-2005, intensitatea acțiunilor a scăzut mult în intensitate, una dintre posibilele cauze putând fi moartea charismaticului lider palestinian Yasser Arafat, în octombrie 2004.

În 2002, Israelul a decis să construiască o barieră de securitate care să separe cetățenii săi de Cisiordania, considerată a adăposti grupuri teroriste palestiniene. Noua bariera a fost concepută similar cu aceea construită în 1996, care separă Israelul de Fâșia Gaza. Ambele bariere au condus la scăderea dramatică a acțiunilor teroriste de tot felul, și, în special, a atentatelor sinucigașe, dar au existat și numeroase critici internaționale. În replică, Israelul a precizat că bariera este temporară și că va putea fi înlăturată pe măsură ce se vor înregistra progrese în procesul de stabilire a păcii, dar că victimele terorismului sunt pierderi care nu pot fi compensate.

În martie 2002, în cadrul summitului Ligii Arabe, desfășurat la Beirut, prințul Abdullah al Arabiei Saudite, în prezent regele țării sale, a avut o inițiativă de pace, care a fost aprobată de către toți reprezentanții statelor arabe participante. Propunerea viza garantarea unei păci cu statul Israel, în schimbul retragerii israeliene din toate teritoriile ocupate în timpul războiului din 1967, a recunoașterii unei Palestina independente, cu capitala în Ierusalimul de Est și crearea condițiilor pentru revenirea refugiaților palestinieni. La summitul de la Riyadh, din 2007, propunerea a fost din nou adoptată de toate statele arabe participante. În replică, Israelul a salutat propunerea, dar nu s-a arătat dispus să accepte retragerea totală din teritoriile de dinainte de 1967 ca o precondiție a oricărui demers de pace. În iulie 2007 , liderii israelieni s-au întâlnit, pentru prima oară, cu reprezentanți ai Ligii Arabe, pentru a discuta această propunere. A fost pentru prima, și, deocamdată, singura dată când Liga Arabă a trimis o delegație oficială în Israel, pentru discuții cu reprezentanții acestei țări.

În 2003, un așa-zis „cvartet”, format din cele două mari puteri nucleare majore, SUA și Rusia, apoi Uniunea Europeană și ONU, a propus un plan de pace, așa-numit Foaia de parcurs pentru pace. În esență, acest plan implică măsuri reciproce ale israelienilor și palestinienilor, având ca obiectiv final crearea unui stat palestinian independent și garantarea păcii statului Israel. Foaia de parcurs a fost concepută pentru a fi aplicată în trei faze, dar nu s-a reușit nici măcar aplicarea primei faze. Principalul factor care a contribuit la crearea acestei situații a fost reprezentat de câștigarea alegerilor în entitatea palestiniană autonomă de către Hamas. Din acest moment și până în 2007, când noul președinte palestinian, Mahmoud Abbas, a dizolvat guvernul controlat de Hamas, nu a mai avut loc nicio negociere de pace.

În 2005 , premierul israelian Ariel Sharon a anunțat unilateral retragerea Israelului din Fâșia Gaza, ca urmare a unei noi politici de „dezangajare”. Această decizie a stârnit controverse intense în Israel, deoarece cetățenii israelieni care locuiau acolo nu au vrut să plece, fiind susținuți foarte vocal de majoritatea israelienilor din Cisiordania și de o minoritate din cei care locuiesc în teritoriul propriu-zis al Israelului. În ciuda protestelor, Israelul a decis să retragă coloniștii, astfel încât palestinienii care locuiesc acolo să se poată autoguverna. Efectul acestei măsuri a fost, în schimb, o intensificare a activităților teroriste desfășurate de palestinienii din Fâșia Gaza.

În 25 ianuarie 2006, alegerile generale desfășurate în entitatea autonomă palestiniană au condus la un rezultat care a surprins pe toată lumea, marele învingător fiind Hamas, organizație percepută ca teroristă în cea mai mare parte a lumii, și având ca scop declarat distrugerea statului Israel și uciderea tuturor evreilor. Hamas nu avea nicio experiență de guvernare și nici de negociere cu israelienii și nu părea dispusă să o facă nici acum. În trecut, grupul revendicase responsabilitatea pentru sute de atacuri teroriste. Ca urmare a rezultatului acestor alegeri, națiunile occidentale au impus sancțiuni și au suspendat ajutoarele acordate Autorității Palestiniene, declarând, însă, că sancțiunile vor putea fi ridicate de îndată ce Hamas va recunoaște dreptul Israelului de a exista, va renunța la violență și va accepta acordurile palestiniano-israeliene semnate anterior.

La data de 11 iulie 2006, Hezbollah, altă organizație radicală islamistă ce are ca scop distrugerea Israelului, sprijinită însă de Iran, a atacat a atacat o unitate a armatei israeliene, omorând opt soldați și răpind și alți militari, pe care ulterior i-a ucis. În același timp, a lansat mai multe rachete asupra unor ținte civile israeliene, situate în orașe. Ca răspuns, Israelul a lansat mai multe atacuri aeriene asupra obiectivelor militare ale Hezbollah-ului din sudul Libanului, și a lansat și o ofensivă la sol. Acest conflict a fost cunoscut și sub numele de cel de-al doilea război libanez. Pentru a-și proteja luptătorii, Hezbollah a folosit scuturi umane, ceea ce a dus la pierderea unui mare număr de civili, precum și la pagube materiale importante. Pentru a face imposibilă aprovizionarea milițiilor Hezbollah, israelienii au distrus, de asemenea, infrastructura de transport din Libanul de Sud. Conflictul s-a încheiat oficial după o lună, la cererea ONU, care a votat o rezoluție de încetare a focului.

În urma câștigării alegerilor de Hamas, s-a iscat, de asemenea, o mare tensiune între cele două organizații politice, respectiv între Hamas, ostilă oricărei înțelegeri cu Israelul, și Fatah, favorabilă continuării procesului de pace. În iunie 2007 , militanții Hamas au atacat membrii Fatah în Fâșia Gaza. În replică, președintele Autorității Palestiniene, Mahmoud Abbas a dizolvat guvernul Hamas. În fapt, decizia a putut fi aplicată doar în Cisiordania, Hamas controlând în continuare Gaza. După destituirea guvernului Hamas, sancțiunile occidentale către Autoritatea Palestiniană au fost ridicate.

Între 27 decembrie 2008 și 18 ianuarie 2009, Israelul a susținut o ofensivă intensă împotriva obiectivelor Hamas din Gaza, cu scopul de a stopa atacurile cu rachete asupra sudului Israelului și și contrabanda de arme. În cursul acestei operațiuni, au fost uciși sute de militanți Hamas, dar, pentru că au existat numeroase atacuri în mediul urban, au existat și foarte multe victime civile.

Preluarea puterii, în Gaza, de către Hamas, a avut și alte consecințe. Astfel, pentru a diminua dimensiunile contrabandei cu armament în Gaza, Israelul și Egiptul au inițiat o blocadă asupra Gazei, impunând un control sever al tuturor obiectelor care intră sau ies din Gaza. În luna mai 2010, șase nave maritime au încercat să spargă blocada și să acosteze în Gaza. Israelul nu le-a interzis, însă, acest lucru, indicându-le să ancoreze în portul israelian Ashdod, în vederea inspectării mărfurilor aflate la bord. Navele au refuzat, și astfel Israelul a trimis asupra lor mai multe nave cu comandouri militare. Cinci dintre cele șase nave au fost preluate fără nicio împotrivire și îndreptate spre Ashdod, însă pe cea de-a șasea, echipajul a opus rezistență și, în acest fel s-a ajuns la lupte în cadrul cărora 9 marinari turci aflați la bord au fost uciși. Acest lucru a condus la o deteriorare gravă a relațiilor dintre Israel și Turcia, care întreținuseră, până atunci, relații destul de amicale.

În 2011 a început „primăvara arabă”, o serie de revolte populare în mai multe țări arabe, care au produs anumite efecte precum înlăturarea regimurilor din Tunisia și Egipt, războiul internațional împotriva Libiei, urmat de înlăturarea regimului Gaddafi, și războiul civil din Siria, care durează și în prezent, și care a făcut deja cel puțin o sută de mii de victime. Chiar dacă aceste evoluții privesc mai mult statele respective, pot avea influențe serioase asupra procesului de pace din Orientul Mijlociu.

În acest context socio-politic extrem de complex, în cele ce urmează ne vom concentra asupra influenței fundamentalismului național și religios în dinamica conflictului arabo-israelian.

Capitolul 2. Fundamentalismul religios – caracteristici generale

Cu deosebire ultimele decenii au adus o evoluție destul de interesantă a fenomenului religios, la scara întregii planete. Astfel, un număr din ce în ce mai mare de oameni se eliberează de canoanele unei religii percepute deopotrivă ca anacronice, perimate, dar și opresoare, normalizatoare în sens negativ, structurându-și viața pe alte coordonate decât cele spiritual-religioase, îndepărtându-se, așadar, de religie, de fenomenul religios, de manifestările religioase, alți oameni se apropie cu fervoare de credință. Și, când vorbim de fervoare, ne referim la o viață religioasă trăită în coordonate mult mai fruste decât în mod normal, de o strictețe și o rigoare care pot părea cu atât mai bizare, cu cât sunt mai aspre. Într-adevăr, peste tot în lume putem vorbi de o adevărată renaștere religioasă, dar nu în forma sale „molatică”, integrată, predispusă la compromisuri pragmatice, ci în forma sa dură, rigidă, inflexibilă, incompatibilă cu secularismul și cu alte religii concurente, în alte cuvinte, în forma sa fundamentalistă.

Termenul „fundamentalism” are o istorie destul de scurtă, de mai puțin de un veac. Prima definiție datează din anii 20 ai secolului trecut și aparține unui jurnalist baptist pe nume Curtis Lee Laws; potrivit acestuia, fundamentaliștii sunt cei care sunt gata „să ducă o lupta sfântă pentru fundamentele credinței”. Inițial, termenul a fost aplicat cu referire la membrii unor biserici protestatente sau neoprotestante din Statele Unite, dar apoi termenul a început să fie utilizat în legătură cu credincioșii oricărei religii.

Fundamentalismul, ca fenomen sociologic complex, nu se limitează, însă, la sfera religiei, ci coexistă cu orice alt sistem de convingeri comune, având rol reglator-normativ cu privire la aproape tot ceea ce poate interesa viața privată sau socială a persoanei. Fundamentalismul este un set de concepții și reguli rigide, de la a căror aplicare nu se admite nicio derogare. Există și un fundamentalism politic, sau economic, dar studiul acestui tip de fundamentalisme depășește cadrul acestei lucrări.

Fundamentalismul religios este un fel de „mobilizare religioasă”, cu scopul de a păstra „ordinea morală” a lumii, sau alte caracteristici similare. Fundamentaliștii resping, în general, invențiile și mecanismele lumii moderne, văzute ca factori perturbatori ai „ordinii naturale”, dar utilizează, într-o măsură mult mai mare decât religiile „clasice”, aceste tehnologii pentru a-și face cunoscute opiniile, pentru a-și mobiliza aderenții, sau în alte scopuri de același gen. Prin urmare, fundamentaliștii resping modernitatea în integralitatea ei, deoarece modernitatea poartă în ea semnul „căderii în păcat”; pe de altă parte, adesea manifestă o elasticitate cu adevărat uimitoare atunci când se pune problema alegerii unor mijloace tehnice moderne (radio, televiziune, internet etc.) pentru promovarea ideilor proprii sau pentru a organiza și coordona anumite acțiuni proprii. Nu e, de altfel, singura lor contradicție internă.

Fundamentalismul religios este dificil de deosebit de alte seturi rigide de reguli și principii, motiv pentru care, la sfârșitul anilor 80, Academia Americană de Arte și Științe de la Universitatea din Chicago lansa un program de cercetare, pe tema fundamentalismului religios. Primele sale concluzii au început să fie publicate la începutul deceniului următor și au stârnit de la bun început confuzie și contestări. Totuși, până în acest moment, acesta este cel mai cunoscut studiu asupra fenomenului fundamentalismului religios, văzut din toate perspectivele sale, inclusiv din punct de vedere cultural, sociologic sau politic. Încercând să identifice numitorul comun al tuturor fundamentaliștilor, sau cel puțin anumite „caracteristici de familie” comune majorității, proiectul a constatat că persoanele pe care le numim, în mod obișnuit, ca fundamentaliste, sunt, de fapt, tradiționaliști „forțați” de abuzurile așa-numitei modernități, să intre într-o zonă a activismului social, cu scopul de a păstra nealterată „puritatea” credințelor lor religioase, agresată, pe de o parte, de seculariști/atei sau alți religioși, iar pe de altă parte de ritmurile vieții moderne. În fapt, au fost identificate următoarele trăsături comune tuturor fenomenelor religioase, sau celor mai multe:

Indiferent de religie, fundamentaliștii nu acceptă emanciparea femeii. Soțiile trebuie să fie devotate soților lor și să se subordoneze strict acestora. Uneori, cerința de supunere se extinde și față de alți membri ai familiei: fetele față de frați. Rolul femeii în societate este limitat la funcția sa casnică, la cea reproductivă și, bineînțeles, la cea religioasă. Din această perspectivă, perspectiva fundamentalistă este identică cu „doctrina celor trei K” (Kinder, Küche, Kirche – atribuită, în mod eronat, naziștilor).

Regulile religioase și sociale sunt rigide, dar suficient de complexe pentru a putea crea destule confuzii, și trebuie urmate întotdeauna, indiferent de împrejurare. De aceea, mai ales copiii trebuie crescuți și educați, pe cât posibil, segregat față de alți copiii de aceeași vârstă. Fundamentaliștii militează, din acest motiv, pentru învățământ segregat, în școli proprii, cu profesori din aceeași comunitate, cu reguli stricte, severe. Dacă acest lucru nu este posibil, atunci copiii, dar și adulții au datoria de a marca o diferență simbolică între ei și „restul lumii”, prin adoptarea unei ținute sau a unor simboluri specifice etc.

Nu există niciun pluralism (de idei, de atitudini etc.). Regulile sunt universale și se aplică în orice împrejurare.

Există doar două categorii de oameni: membrii grupului/sectei, și „restul lumii”. Membrii grupului sunt „frați”, solidaritatea față de ei e necondiționată (în raport cu „outsiderii”, cei din afară), față de ei trebuie manifestată ospitalitate, grijă, înțelegere, sprijin. Cei „de-afară” sunt ostili, dușmănoși sau „impuri”, „păcătoși” etc., și împotriva lor trebuie luptat oricând și oricum.

A existat o perioadă din istoria omenirii când oamenii erau „buni” și „puri”, și când toți aplicau aceleași reguli și aveau același comportament. Între timp, cea mai mare parte a omenirii a „căzut în păcat” și a abjurat (ce la regulile / principiile sectei), astfel că, în prezent, viața a devenit aproape insuportabilă din cauza acestei „căderi”. Fundamentaliștii luptă pentru revenirea acelui „paradis” și nu are nicio importanță că el nu este menționat istoric.

Pe baza cercetărilor diferitelor tradiții fundamentaliste, Marty și Appleby, cei doi cercetători implicați în proiectul menționat mai sus au ajuns la următoarea definiție a fundamentalismului: acesta este o tendință, sau o trăsătură mentală, identificată în rândul credincioșilor anumitor comunități religioase, prin care aceștia dezvoltă o strategie, sau un set de strategii, prin care încearcă să-și păstreze identitatea lor distinctivă ca popor sau grup. Simțind că această identitate este în pericol în epoca contemporană, astfel de persoane dezvoltă o anumită formă de fervoare religioasă, bazată pe o recuperare selectivă de doctrine, credințe și practici, de la un trecut considerat sacru (chiar dacă, de fapt, acest trecut nu a existat). Aceste fundamente sunt apoi rafinate, modificate, și în mod pragmatic, pentru a servi ca un bastion împotriva apariției străinilor, adică a tuturor celor care amenință să modifice realitatea înconjurătoare într-un mod nedorit de credincioși, să-i atragă pe credincioși într-un mediu cultural sincretist, nereligios sau antireligios.

Cu privire la modul de gândire al fundamentaliștilor, specialiștii au reușit să identifice „tipare mentale” specifice, și anume: reacționarismul, dualismul, „Cartea Sfântă”, selectivitatea și milenarismul.

Reacționarismul

Încă de la originile sale, fundamentalismul s-a dezvoltat ca o reacție a „adevăraților credincioși” împotriva subminării autorității Bibliei de către comunitatea științifică și raționalism, și împotriva „cedărilor” protestantismului liberal. Încă din 1878, Conferința Biblică Niagara a stabilit un set de credințe destul de asemănătoare cu preceptele fundamentaliste de mai târziu. Apoi, între 1909 și 1915, evanghelicii americani au conceput și distribuit „The Fundamentals: A Testimony to the Truth”, un adevărat manifest al fundamentalismului. În anii 20, fundamentaliștii au încercat și au reușit să blocheze predarea evoluționismului de origine darwinistă în școlile publice. Este vorba de celebrul „Proces al maimuțelor”, câștigat, în cele în urmă, de fundamentaliști, dar cu prețul subminării credibilității și al intrării în ridicol.

Pentru a înțelege această orientare, vom trece în revistă, sumar, câteva evoluții de la sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX, care au pus Biserica într-o dificultate majoră, obligând-o, într-un fel, să reacționeze.

Din punct de vedere filosofic, dar și teologic, sfârșitul secolului al XIX-lea a fost dominat de gândirea modernistă și progresistă, care nu doar exprima speranța posibilității unei îmbunătățiri umane continue, dar care, mai mult, clama necesitatea înfăptuirii acestei îmbunătățiri. În fapt, această viziune avea prea puțin de-a face cu umanismul secular, cât cu credința infailibilității națiunilor puternice, precum America sau Anglia, și cu justificarea tendințelor lor expansioniste. Depozitare ale unui „destin divin”, civilizate și civilizatoare, aceste națiuni căpătau, astfel, dreptul de a-și extinde jurisdicția asupra oricăror alte teritorii, deoarece astfel contribuiau la progresul lor. Este viziunea evidențiată în „Manifest Destiny", în Statele Unite, și în imperialismul practicat de Marea Britanie, dar aceste idei intrau în contradicție cu ideile creștine fundamentale, cum ar fi păcatul și depravarea epocii contemporane, precum și cu necesitatea „ispășirii”.

Din punct de vedere teologic, secolele XVIII-XIX au fost marcat de activitatea Școlii de la Tübingen, și, în special, de cea a teologului protestant Ferdinand Christian Baur, care a încercat să reconcilieze religia și știința, prin relativizarea caracterului „sacru” al „textelor sfinte”; el le-a văzut, în primul rând, ca roade ale creației umane și le-a analizat preponderent din această perspectivă. Ideile lui Baur au devenit extrem de populare printre intelectualii secolului al XIX-lea.

O critică indirectă, dar extrem de severă a Bibliei și a ideilor propagate de aceasta a fost reprezentată de publicarea cărții „Originea Speciilor, a biologului britanic Charles Darwin, în 1859. Dincolo de caracterul ei mai mult sau mai puțin științific, teoria selecției naturale, promovată în lucrarea respectivă, era un afront cât se poate de clar adus concepției religioase cu privire la crearea omului de către Dumnezeu. Cu toate că, la timpul respectiv, teoria se baza pe relativ puține fapte cu caracter într-adevăr științific, ea a fost îmbrățișată imediat de o mulțime de intelectuali reformiști care, prin acest gest își afirmau, de fapt, necredința.

Bazele credinței creștine erau subminate permanent prin apariția unor noi și noi grupuri creștine sau pretins creștine (quakerii, martorii lui Iehova, mormonii etc.

În domeniul științific, au fost produse dovezi ale existenței unor ființe necunoscute, despre care Biblia nu pomenea nimic. Chiar dacă aceste fosile nu erau în stare, prin ele însele, să demonstreze falsitatea teoriei creaționismului, puneau, totuși, la îndoială, destul de serios, caracterul de infailibilitate al Bibliei.

Geologii au produs dovezi cu privire la existența oamenilor dincolo de limita de cca. 6000 ani stabilită de James Ussher în secolul al XVII-lea, pe baza analizei „dovezilor biblice, și luată ca reper de majoritatea teologilor creștini.

Cercetările arheologice au produs evidențe ale unor civilizații străvechi, ale căror artefacte nu au confirmat în niciun fel relatările biblice. În fapt, arheologia a fost adesea folosită fie pentru a „dovedi” Biblia, fie pentru a o infirma, după cum doreau cercetătorii respectivi.

Înainte de fundamentalism, au existat două reacții comune la toate aceste evoluții. O parte a clerului a încercat să armonizeze aceste date științifice cu textul biblic, producând interpretări bizare bizare și ilogice, cum ar fi evoluția teistă și altele asemenea. Alții au respins textul Sfintei Scripturi ca sursă de informație științifică, concentrându-se pe aspectul „moral”. Sub presiunea tuturor acestor informații, nu este surprinzător faptul că mulți au procedat astfel, abjurând, practic, de la dogma creștină și păstrând doar latura sa ritualică.

Fundamentaliștii au procedat diferit. Ei s-au concentrat mult mai intens pe textul biblic, pe care l-au interpretat strict literal, respingând, în schimb, orice interpretare „modernistă”. Nu au negat descoperirile științifice – nici nu aveau cum – dar au pretins că acestea nu afectează informațiile cuprinse în Biblie. Ei au pretins că evenimentele esențiale narate în Biblie (nașterea lui Iisus din fecioară, întruparea, crucificarea și învierea) au fost întru totul reale și au avut loc exact așa cum au fost narate. Nu s-au concentrat pe detalii mărunte, ci doar pe evenimentele esențiale, pe substanța mesajului biblic. Din acest punct de vedere, ei s-au dovedit întru totul reacționari, respingând toate argumentele științifice sau de altă natură care ar fi pus la îndoială veridicitatea textului biblic. Atunci când au fost puși în fața unei contradicții interne evidente, fundamentaliștii au răspuns, de obicei cu versetul 1:37 al Evangheliei lui Luca: „Căci la Dumnezeu nimic nu este imposibil” (tradus, în Biblia ortodoxă, prin: „Căci niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere”).

Fundamentaliștii nu resping toate dovezile științifice, îndeosebi cele din științele naturale, dar resping interpretarea lor și științele umaniste, în bloc, cu deosebire psihologia, sociologia, antropologia și altele.

Din perspectiva fundamentalistă, pasajele biblice trebuie analizate în înțelesul lor normal, obișnuit, literal, cu excepția situației când contextul arată foarte clar că se folosesc sensuri figurative. Interpretarea literală nu elimină total posibilitatea utilizării figurilor de stil. Dimpotrivă, ea încurajează pe cel care interpretează să nu citească limbajul figurat pentru a înțelege pasajul interpretat decât dacă este adecvat pentru contextul pasajului. Este extrem de important ca niciodată credinciosul să nu încerce să caute un înțeles mai „adânc”, sau mai „spiritual” decât cel care este prezentat explicit. Acest lucru este considerat ca fiind extrem de periculos, întrucât atunci când se întâmplă, fundamentul pentru interpretarea corectă este poziționat în mintea cititorului și nu vine din Scriptură. În acest caz, nu se va mai putea obține o interpretare obiectivă, ci dimpotrivă Scriptura devine subiectul interpretării fiecărui individ, iar aceasta este caracteristica relativismului pe care fundamentalimul îl respinge.

Fundamentalismul este, așadar, lipsit de orice inițiativă novatoare, el nu dorește decât să conserve, să prezerve și, eventual, să recupereze o anumită „puritate” sau „sensul originar”.

Natura reacționară a grupurilor fundamentaliste servește ca justificare pentru acte de violență. Fundamentaliștii, în general, cred că ei îndeplinesc lucrarea lui Dumnezeu și că atacând inamicii lor percepuți atacă de fapt inamicii lui Dumnezeu. Ei manifestă, așadar, o tendință de eludare a legilor juridice și, deopotrivă, și a celor morale, dacă acestea nu izvorăsc din doctrina lor, și au tendințe antisociale.

Dualismul

Dualismul se referă la tendința fundamentaliștilor de a percepe și evalua realitatea în manieră maniheistă, în termeni de opoziție binară. Fundamentaliștii sunt înclinați să împartă lumea în categorii binare clare Orice este fie bun, fie rău, fie corect, fie greșit, fie cu noi, fie împotriva noastră. În gândirea fundamentalistă nu este loc pentru nuanțe și interpretări, pentru șanse și aleatoriu.

În mod aproape evident – oricum, extrem de previzibil -, fundamentaliștii se percep pe ei înșiși de partea bună a lucrurilor, și niciodată altfel. Această caracteristică îi asigură că nu pot greși, și prin urmare, nu sunt în niciun fel responsabili de acțiunile lor, deoarece acestea sunt corecte.

Acest tip de gândire fără nuanțe, fără culori, nu caracterizează o persoană normală și echilibrată din punct de vedere psihosocial. Dimpotrivă, gândirea dualistică este inerent legată de paranoia și de viziunile apocaliptice.

Prin dualism moral, fundamentaliștii recuperează o stimă de sine scăzută, anumite eșecuri din viața de toate zilele etc. Pentru fundamentaliști, lumea este simplă și perfect cognoscibilă, e ase împarte în doar două categorii antagonice, „eu” și „ceilalți”, în care „eu” sunt întotdeauna bun, iar „celălalt” este întotdeauna rău.

„Cartea Sfântă”

Termenul de „Carte Sfântă” este unul generic, el se referă la documentele „programatice” ale mișcării, sectei etc. În general, fundamentaliștii împart aceste documente cu alte religii, din rândul cărora s-au desprins, dar, spre deosebire de acestea, valorificarea lor este mult mai intensă. Cartea Sfântă, oricare ar fi ea, este utilizată pentru a rezolva orice problemă, de orice natură. Această caracteristică este, uneori numită și absolutism sau infailibilitate, deoarece fundamentaliștii își întemeiază orice demers de cunoaștere și explicare a lumii pe litera textului sacru, fie el Biblia, Coranul, Tora sau orice altceva. Acesta este cuvântul adevărat al lui Dumnezeu (sau inspirat de Dumnezeu) și, prin urmare, este complet și corect, iar orice interpretare și orice omisiune sunt, din start, excluse. Fiecare verset, fiecare cuvănt al unui verset, e adevărul absolut, sau un fragment al adevărului absolut. Fără această convingere intensă că religia lor este adevărul absolut, fundamentaliștii nu ar avea o bază. Ei vad forțele exterioare și seculare ca o amenințare la adresa autenticității religiei lor, care creează reacționarism, prejudecăți și intoleranță față de cel perceput ca fiind „celălalt”.

În ciuda acestei raportări permanente la „Cartea sfântă”, fundamentaliștii sunt destul de selectivi în privința regulilor pe care decid să le urmeze și pe care nu. Bunăoară, în Halakha evreiască există referințe vagi cu privire la purtarea unei anumite ținute, în orice împrejurare. Cu toate acestea, Haredimii – evrei fundamentaliști – au ales să respecte întru totul această regulă, chiar dacă ea nu este deloc ușor de respectat în orice împrejurare. Adaptarea selectivă este, cel mai adesea, o strategie de evidențiere și o tactică de rezistență.

Selectivitatea

Această trăsătură a fost deja menționată, ea se referă la selecția, de cele mai multe ori, după criterii arbitrare, a „esențialului” din „Cartea Sfântă” și adaptarea sa corespunzătoare la situația concretă, pentru a servi cât mai bine interesului sectei. În alte cuvinte, fundamentaliștii selectează doar ceea ce le convine, dintr-un document oricum stufos și relativ impenetrabil, pentru a le servi ca reper moral și ca lege de urmat.

Milenarismul

La origine, milenarismul este speranța în instaurarea unei „împărății de 1000 de ani” de pace și dreptate pe pământ, pe baza interpretării literale a unor versete din Apocalipsă și din cartea lui Daniel. Milenarismul nu este o idee nouă, el având o lungă tradiție în creștinismul apusean. Există două moduri în care se manifestă această idee, deși distincția dintre acestea nu este întotdeauna foarte clară. Primul, numit postmilenarism, se caracterizează prin speranța că ”Împărăția lui Dumnezeu” se va instaura progresiv, printr-un proces evolutiv, prin mijloace concrete omenești ca redeșteptarea religioasă sau reformele sociale. Această credință, care dă oamenilor posibilitatea să lucreze asupra propriului destin și a umanității, presupune o evoluție liniară a omenirii și o continuitate istorică între ce era înainte și ce va fi după a doua venire a Domnului. Dinpotrivă, premilenarismul promovează credința că ”Împărăția lui Dumnezu” intervine abrupt, printr-o acțiune exclusiv divină care întrerupe lanțul cauzalităților naturale și istorice, care survine înainte de instaurarea împărăției.

Credințele milenariste se combină adesea cu cele ale „judecății de apoi”, în cadrul căreia toți oamenii vor fi apreciați după viața pe care au dus-o și recompensați sau pedepsiți corespunzător. În fapt, ținând cont de dualism, rezultă că recompensele vor merge exclusiv spre membrii sectei, iar pedepsele spre ceilalți.

Cu privire la milenarism, trebuie precizat că acesta nu este, practic, o invenție a fundamentaliștilor, fiind întâlnit în creștinism și, sub o formă asemănătoare, și în celelalte religii abrahamice, dar, datorită nenumăratelor eșecuri în a stabili data „apocalipsei”, aceste convingeri au pierdut mult din intensitate, fiind întâlnite numai în rândul fundamentaliștilor.

Capitolul 3. Naționalismul religios

Fenomen sociologic complex, religia încearcă să dea sens existenței umane, să-i precizeze un sens, o direcție, un loc, o structură, astfel încât religia privește toate sferele interacțiunii umane, de la cele elementare – familia, până la cele mai complexe – colegii, cercul de prieteni, familia extinsă, tribul, comunitatea, națiunea etc., până la întreaga umanitate, în ansamblu și, într-un anumit sens, chiar întreg Universul, cu toate obiectele și fenomenele sale. Aceste sfere alcătuiesc identitatea noastră, nu doar ca indivizi, ci, de asemenea, ca ființe sociale. Toate acestea sunt elemente constitutive ale identității noastre complexe și nu putem ignora niciuna din ele fără a ne asuma un risc. Pierderea identității sociale este percepută ca unul din cele mai rele lucruri care ni se pot întâmpla. „Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal rațional și vorbitor, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri”, afirmă ritos Petre Țuțea, unul din cei mai cunoscuți gânditori mistici fundamentaliști români din secolul XX, și, dacă înlocuim cuvântul „Dumnezeu” cu „identitate socială”, are, desigur, perfectă dreptate.

Religia a fost dintotdeauna o forță importantă în istoria omenirii, și ea s-a manifestat cu mult înainte ca națiunile , ba chiar ideea de existenței națiunilor, a statelor-națiune să fi existat; după cum se știe, această noțiune a apărut odată cu Tratatul Westfalic, care a și stipulat principiul cuius regio, eius religio – altfel spus, religia regelui devine religia poporului său. Cu deosebire în Europa, dar, desigur, și în alte părți, și, bineînțeles, în Levant, religiile diferite au generat războaie și au modelat culturi, instituții și hărți. Cruciadele, reforma, contra-reforma, inchiziția, iluminismul, revoluția franceză, cea bolșevică, holocaustul, proclamarea statului Israel, războaiele arabo-israeliene, sunt tot atâtea evenimente importante din istoria omenirii, generate de religie, sau având o indisolubilă legătură cu aceasta.

În mod tradițional, de-a lungul istoriei, legăturile dintre biserică și puterea politică au fost foarte puternice, de foarte multe ori, șeful puterii politice, fie că s-a numit rege, împărat, sau chiar prim-ministru, a fost și șeful puterii religioase, sau a dispus de prerogative asupra acelei persoane, deși, de multe ori, s-a petrecut și invers: să ne amintim de un singur exemplu, și anume de pelerinajul regelui Henric al IV-lea la Canossa, pentru a-l implora pe papa Grigore al VII-leacă îi ridice excomunicarea. Timp de secole, religia a fost esențială pentru națiunile din Europa și de oriunde, mai mult, se poate spune că religia a fost factorul care a creat, de fapt, națiuni diferite din populații vorbitoare ale acelorași limbi, așa cum a fost cazul cu germanii – deveniți majoritar protestanți, și austrieci, rămași fideli catolicismului, sau cu sârbi – ortodocși, croații – convertiți la catolicism și bosniecii – convertiți la islamism.

Aparent, astăzi ne aflăm într-o eră de dezvoltare a secularismului și de diminuare a puterii religioase. Nu doar că, în constituțiile celor mai multe dintre statele lumii e enunțat principiul separației religiei de stat, precum și neutralitatea statului față de religie, dar, în multe părți, această separație este efectivă: predarea religiei în școală este opțională, condiționarea de ordin religios pentru exercitarea unui drept este interzisă, fiind pasibilă de sancțiuni severe etc., și, mai mult, în țările cu o mare libertate de exprimare sunt tolerate sau chiar încurajate exprimări critice la adresa religiei. Și, lucrul cel mai important, practicarea efectivă a religiei este în scădere, oamenii nu mai merg la biserică, nu mai practică obiceiurile religioase, și chiar nu se mai căsătoresc religios și nu-și mai botează copiii.

Dar asta se petrece doar într-o parte au unei părți a omenirii, în timp ce, în alte locuri, lucrurile se petrec exact pe dos. Și chiar acolo unde constatăm o astfel de îndepărtare de religie a unei majorități din ce în ce mai consistente, constatăm cum o minoritate, dimpotrivă, se apropie sau se re-apropie de religie cu o fervoare și un fanatism greu de înțeles. Mai mult, e vorba, de obicei, nu de marile religii ale lumii, obosite, îmbătrânite și oarecum adaptate lumii moderne, ci de secte și curente fundamentaliste, agresive, și adesea cu potențial de lezare a ființei umane.

Acest lucru are loc pe fondul acelei pierderi tot mai accentuate de identitate de care vorbeam, de acea alienare din ce în ce mai specifică societății contemporane. Unii oameni, și sunt din ce în ce mai mulți, neputând face față unor tensiuni induse de societatea modernă, caută un fel de ordine, un sens, o direcție nu în viitor, ci în trecut, de multe ori într-un trecut ireal, fabulos, pe care religia, sau religiile, sau, mai corect, noile religii sau noile curente, noile interpretări, i le pot oferi din belșug.

Diminuarea importanței religiei în lume a fost prezisă de mulți filosofi și teoreticieni, mai cu seamă în secolul al XIX-lea, precum: Karl Marx, John Stuart Mill, Herbert Spencer, Max Weber,

Emile Durkheim, Sigmund Freud, Auguste Comte, și alții, mulți dintre ei manifestându-se agresiv sau batjocoritor în fața religiei. Karl Marx a definit religia ca fiind „opiul poporului”, iar Freud a denumit-o „nevroza copilăriei”. Cu toții au avansat ideea că religia provine dintr-o necunoaștere suficientă a naturii și, pe măsură ce cunoștințele științifice vor evolua, și vor deveni accesibile unui număr cât mai mare de oameni, fenomenul religios va pierde din amplitudine, eventual până la dispariția completă.

Aceste predicții s-au dovedit a fi la fel de false ca și cele ale sectelor apocaliptice. Religia a continuat să se manifeste, inclusiv în țările unde, la un moment dat, a fost reprimată – fostele țări comuniste din estul Europei sunt un bun exemplu, în special Rusia, România și Polonia, mai puțin Cehia sau Estonia, unde numărul ateilor este foarte mare.

Observațiile empirice au confirmat existența unei corelații inverse între dezvoltarea economică, dar și intelectuală, culturală etc., inclusiv prin prisma unor indicatori privind calitatea vieții, a unei țări, zone, regiuni etc., și religiozitatea locuitorilor săi, o corelație asemănătoare fiind observată și în ceea ce privește sentimentele patriotice și naționaliste, dar nu într-o măsură atât de evidentă.

Explicația, tot empirică, pare evidentă: în țările mai prospere, mai dezvoltate, în care oamenii au mai multe oportunități, ei sunt preocupați de diferite aspecte, cum ar fi dezvoltarea personalității, a carierei, realizarea profesională, afirmarea în societate etc., dar nu de probleme ținând de supraviețuirea fizică, în timp ce în țările mai sărace, sau în perioadele de restriște, acestea din urmă devin dominante, iar interesul oamenilor pentru religie sporește deoarece doar aceasta este capabilă să ofere „soluții” rapide sau miraculoase.

Anumiți specialiști vorbesc de „societalizare” ca despre un fenomen care ar sta la baza proceselor de secularizare observate. Societalizarea este un ansamblu de presiuni și influențe pe care societatea modernă le exercită asupra membrilor săi, și care contribuie la secularizare, printre acestea putând fi enumerate: urmarea cursurilor unei școli – care scot copiii/adulții din mediul lor de origine și îi pun în relație cu alți copii sau adulți, posibil cu alte opinii sau orientări, accesul facil la informație, posibilitatea socializării „la distanță”, mobilitatea crescută, ritmurile de viață din marile orașe – care lasă foarte puțin timp pentru practicarea religiei etc. Toate acestea duc la o diminuare drastică a fenomenului religios, cu precădere în mediul urban și în zonele dezvoltate economic. Cu totul altfel stau lucrurile în mediul rural și în zonele afectate de sărăcie, războaie, sau alte amenințări. În astfel de zone, oamenii au nevoie de sprijin, de ajutor, iar acesta nu poate veni decât de la Dumnezeu – guvernul este ineficient sau depășit. În plus, trebuie să existe și un dușman, cineva care a generat această stare de lucruri, sau a favorizat-o, iar acesta nu poate fi altul decât cel cu o altă identitate, fie ea religioasă, fie etnică, fie națională. Iar atunci când e posibil ca toate aceste să fie combinate într-una singură, e cu atât mai simplu.

Astfel, religiozitatea, dar nu chiar orice formă de religiozitate, ci cea excesivă, fundamentalistă, corelează foarte bine cu naționalismul, și anume cu cele mai negative trăsături ale naționalismului, cu xenofobia, rasismul, intoleranța.

În ciuda evidentei secularizări din societatea occidentală, religia nu dispare și nu diminuează, în mod real. „Sentimentul religios nu diminuează și nu dispare, el își schimbă doar hainele și se manifestă în forme cu care uneori nu suntem obișnuiți. El există și se manifestă peste tot în jurul nostru, dar noi nu suntem obișnuiți să îl recunoaștem”

În același timp, se poate constata că modelele „clasice” de religie nu mai sunt considerate un prototip la nivel mondial, iar norma este considerată, mai degrabă, religiozitatea „vibrantă”, în alte cuvinte, fundamentalismul religios.

Religia și naționalismul sunt termeni folosiți din ce în ce mai des în asociere, iar acest lucru poate genera confuzii. Această confuzie poate fi generată de dificultatea de definire a celor doi termeni, și a conjuncției dintre ei.

Există mai multe definiții ale naționalismului, dintre care una din cele mai răspândite este care face referire la ambiția politică a unui grup etnic sau a unei națiuni de a se autoguverna și autodetermina; bineînțeles că această definiție devine irelevantă în situația în care grupul respectiv a obținut acest lucru. Ce mai rămâne atunci din naționalism într-o astfel de situație, și cum se mai manifestă el?

Într-o astfel de situație, naționalismul ia forma aspirației pentru crearea unei identități colective „pure”, „perfecte”, nealterate, prin urmare crearea unei unități perfecte de limbă, tradiții, religie, și așa mai departe. Acesta este punctul în care, desigur, naționalismul interferează cu religia și, deopotrivă, cu xenofobia.

„Purificarea etnică”, termen intens folosit în politologie, înseamnă, de fapt, îndepărtarea unei anumite etnii, a unei populații, dintr-un anumit teritoriu, de obicei cu ajutorul unor „mijloace de convingere” destul de violente, sau, în cel mai fericit caz, deznaționalizarea forțată, prin măsuri precum: interzicerea folosirii limbii materne în instituții, schimbarea numelui, învățământ-educație în altă limbă decât cea maternă etc.

Pe de altă parte, religia este un fenomen complex, constând într-un sistem de credințe și cutume ferme, de practici stabilite în raport cu ceea ce este considerat „sacru”, un cod de conduită morală, cu reguli clare cu privire la ceea ce trebuie făcut și ceea ce este interzis, ceea ce este bun și ceea ce este „păcat”, precum și oamenii care aderă la aceste credințe și obiceiuri și, de asemenea, și instituția care se ocupă de promovarea acestora.

Similaritățile dintre religie și nationalism sunt, așadar, evidente, acestea fiind subliniate de mai mulți autori contemporani (Benedict Anderson, E. Kedourie etc.). Pentru aceștia, nationalismul a devenit un fel de religie modernă, în care locul simbolurilor religioase, al „sfinților” și al tradițiilor religioase este luat de simbolurile naționale, al „eroilor” naționali (uneori în viață) și a „tradițiilor naționale”.

În situația în care naționalismul reprezintă o mișcare socială cu obiective precum auto-guvernarea, iar religia se concentrează pe sacru, așa cum este el definit în mod tradițional, cum este posibil acest sincretism?

În primul rând, atât religia cât și naționalismul se concentrează pe crearea unei identități sociale și structurează un anumit sens social al vieții. Omul care îmbrățișează o religie nu mai e un „biet animal vorbitor care vine de nicăieri și se îndreaptă de nicăieri”, el devine o forță, împreună cu membrii grupului său religios, capătă o identitate, are un sens, o rațiune de a trăi și are, mai ales, speranța unei răsplăți divine pentru atitudinea sa. Omul credincios nu e doar cu ceilalți – „cu ceilalți” pot fi și ateii, dar este cu Dumnezeu, este dăruit lui Dumnezeu, și, prin asta, e însuși Dumnezeu. Naționalismul are, de asemenea, o influență identitară și structurantă foarte importantă. Naționalismul este fidelitatea față de familia sa, față de tribul său și, până la urmă, față de națiunea sa, ca extensie dimensională, dar nicidecum calitativă, a celor două. Naționalistul este, asemenea credinciosului, un mucenic, un apostol, un om care se dăruiește unui ideal superior, puțin cam abstract, dar, tocmai de aia, „înălțător”.

Mariajul, sau mai degrabă concubinajul dintre „națiune” – aceasta exprimându-se, de fapt, fiind adesea chiar confiscată, de liderii săi politici, și religie, e adesea evident chiar în țări pretins laice. În România, de exemplu, această legătură e perfect subliniată de versurile imnului național, – unul dintre cele mai puternice simboluri naționale -: „Preoți, cu cruce-n frunte! căci oastea e creștină, / Deviza-i libertate și scopul ei preasfânt. / Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină, 
Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost' pământ!”.

Acest aspect este, de altfel o regulă, iar nu o excepție. Hatikva, imnul Israelului, conține versurile: „ Tu, popor, în pace să te întorci, / Balsam să ai în Galaad, Ierusalimul fie-ți tămăduitor, / Vindecare să ai în Dumnezeu, în înțelepciunea inimii sale, / Mergi, poporul meu în pace, lecuirea-ți este apropiată…”. Sau, din imnul Egiptului: „Egipt, tărâm al recompenselor, / Ești plin de antichitatea glorioasă. / Scopul meu este să răpun dușmanul / Și pe Dumnezeu mă bizui” Cu deosebire, imnul Egiptului este deosebit de concludent: scopul naționalismului este „răpunerea dușmanului” (oricare ar fi acela), iar această acțiune este legitimată religios.

Relația între națiune și religie este esențială pentru concepția despre lume a Bibliei ebraice . Nu numai că identitatea națională derivă dintr-o ordine umană universală, dar e prezentă și ideea de „popor ales”, în alte cuvinte națiunea evreiască este modul specific prin care divinul își face simțită prezența în istoria omenirii. Scopul lui Dumnezeu este iluminarea etic-religioasă a tuturor popoarelor lumii, iar în acest scop încheie un legământ cu poporul evreu, care devine astfel „poporul ales”.

O astfel de viziune nu este, desigur, prea favorabilă păcii, dar „gâdilă” într-un mod foarte plăcut orgoliul „poporului ales”.

În celebra sa lucrare din 1996, „The Territorial Imperative. A Personal Inquiry into the Animal Origins of Property and Nations”, bazându-se pe niște exemple din lumea animală, Robert Ardrey constată că, în mod aparent paradoxal, un anumit grad de lipsă de securitate, cum ar fi, de exemplu, o amenințare la adresa securității cuiva, este, prin el însuși cel mai eficient stimul pentru crearea unei identități sociale; în alte cuvinte, existența unui conflict, a unor tensiuni stimulează satisfacerea acestei necesități umane fundamentale. Prin urmare, religia capătă o mult mai mare importanță în vremuri de nesiguranță, pentru că este în măsură de a oferi o identitate socială puternică. Religia are, sau pretinde că are o importantă dimensiune morală. Religia – orice religie – pretinde că servește principiului binelui, și luptă împotriva răului.Cu toate acestea, de cele mai multe ori, mijloacele pe care le utilizează pentru a lupta împotriva răului sunt cel puțin dubioase. „Tradițiile religioase promit să vindece rănile existenței umane prin unirea oamenilor cu <realitatea ultimă>. Cu toate acestea, istoria religiilor este cufundată în sânge, sacrificii și <țapi ispășitori>. Faptele brutale din istoria sa pun serioase întrebări cu privire la împletirea dintre religie și violență. Cum poate violența să exercite vraja sa asupra religiei și culturii, în mod repetat, ispitind nenumărați oameni „decenți”? Există, oare, în fiecare dintre noi, fie că suntem niște țărani inculți, fie că suntem niște savanți, o anumită chemare a distrugerii? Există un tipar, un model de bază, îl putem identifica?” se întreabă retoric Lefebure în eseul său din 1976, citând teoria „țapului ispășitor” a lui Rene Girard. În situații conflictuale, societățile dezvoltă necesitatea de a identifica un obiect al vinii – un țap ispășitor, iar această căutare facilitează și este facilitată de sentimentul religios. Mai mult, într-o situație de conflict direct, adversarul este de obicei, demonizat, ceea ce rezonează cu viziunea maniheistă a religiei și consolidează sentimentul de identitate. Religia devine, prea adesea, un vehicul și un stimulator al celor mai urâte sentimente umane, tocmai pentru că lucrează cu entități „absolute”: Dumnezeu este absolutul bun, iar Satana este absolutul „rău”. Adversarul este portretizat sau caricaturizat, adesea, cu o înfățișare care să sugereze originea sa demonică, cu scopul de a-l transforma în „răul absolut”.

Realitatea demonstrează că națiunile cele mai religioase sunt și cele mai puțin ospitaliere, iar a fi diferit, într-o astfel de jurisdicție, poate reprezenta un risc major. Într-un teritoriu infestat de religiozitate „vibrantă”, simplul fapt de a fi diferit e o crimă.

În mod poate surprinzător, religia nu reprezintă un stimul moral, ci, mai degrabă, o justificare pentru imoralitate. Religiosul e degrevat de responsabilitatea propriilor gesturi atunci când servește o cauză „sfântă”, iar asta îl poate face să ucidă cu seninătate, știind că astfel îndeplinește „voința lui Dumnezeu”. Această caracteristică a fost sesizată de militari și lideri politici din cele mai vechi timpuri, și de aceea, în orice război, preocuparea acordării de „asistență religioasă” – de fapt îndoctrinare religioasă – a depășit-o pe aceea a acordării de îngrijiri medicale, de exemplu.

În general, religia este legată de diferite componente ale identității, în care națiunea joacă un rol semnificativ, dar nu totdeauna noțiunile de națiune și de religie se suprapun aproape perfect. Există mai multe națiuni creștine sau islamice, în schimb există o singură națiune iudaică, iar poporul evreu are o sigură religie; legătura este inextricabilă. Ca rezultat , iudaismul este indisolubil legat nu numai de etnicitate dar și , de asemenea, de geografia istorică a evreilor. Acest spațiu este văzut ca fiind contextul în care paradigma religios-națională, concepută pentru a servi drept mărturie a prezenței divine în lume, trebuie să existe.. Într-adevăr, în textul cel mai sacru al iudaismului, care este considerat ca fiind cuvântul directă a lui Dumnezeu comunicate prin Moise copiilor lui Israel -Pentateuchul, se precizează nu numai că modul de viață religios în care e necesar să trăiască evreii a fost revelat de însuși Dumnezeu, dar și că evreii au sau nu dreptul de a trăi în liniște și împăcare în țara lor, în funcție de loialitatea pe care o arată acestui mod de viață, exodul și prigonirea fiind consecințe ale „neascultării”.

Pentru evrei, conceptele de națiune și de religie nu au putut fi distinse până recent, și chiar și acum identitatea dintre ele este aproape perfectă. S-a afirmat, și încă se mai afirmă că sionismul a avut și are un caracter laic; acest lucru nu este adevărat. Apărătorii cei mai fervenți ai ideii de sionism nu sunt stângiștii seculari, ci fundamentaliștii de la Gush Emunim. Este adevărat că există diviziuni de evrei ultra-ortodocși, de exemplu cei de la Naturei Karta, care resping ideea de sionism și realitatea existenței statului Israel, dar este vorba de produsul unei retrageri reacționare din fața unor pericole percepute ale lumii moderne. Fundamentaliștii de la Naturei Karta nu se opun din principiu ideii de cămin național, sau a națiunii evreiești, dimpotrivă, sunt niște susținători fervenți ai acestei idei, însă ei resping caracterul secular al acestui construct, și, mai ales, faptul că el a fost înfăptuit fără „delegare” de la Dumnezeu. Furia lor se îndreaptă, așadar, față de cei care, în nesăbuința lor, asemenea celor care au ridicat Turnul Babel, au nesocotit voința divină și s-au apucat să construiască ceea ce îi era îngăduit numai lui Dumnezeu, întârziind astfel „adevărata” revenire a lui Mesia.

Capitolul 4. Studiu de caz – Gush Emunim

4.1. Fundamentalismul iudaic – delimitări conceptuale. Curentele iudaismului contemporan

După ce am evidențiat trăsăturile definitorii ale fundamentalismului religios, trecem în revistă două cazuri specifice ale fundamentalismului iudaic și observăm cum acesta se împletește, sau nu, cu naționalismul.

Cu privire la fundamentalismul iudaic, Shahak și Mezvinsky, doi autori liberali propun o definiție extrem de simplă, astfel fundamentalismul iudaic este totuna cu iudaismul ortodox, iar aceasta este, de fapt, și religia oficială a statului evreu. Prin urmare, statul evreu este un stat fundamentalist. Opinia este împărtășită și de un oarecare număr de filosofi sau activiști evrei, așa cum este, de exemplu, Noam Chomsky.

În mare, iudaismul are trei ramuri importante: iudaismul ortodox, cel reformat și cel conservator, numit uneori, dar nu foarte exact, și tradiționalist.

Iudaismul ortodox se bazează strict pe Talmudul Babilonian, restul literaturii talmudice și literatura halakhică, dublat de convingerea fermă că acest set de concepții este în totalitate corect și așa va fi veșnic. Fundamentaliști evrei cred că însăși Biblia nu are nicio autoritate morală dacă nu este interpretată corect, adică în lumina literaturii talmudice și halakhice. Iudaismul ortodox nu este, desigur, doar un set de idei și concepții cu o influență slabă sau inexistentă asupra comportamentului de zi de zi al credincioșilor. Dimpotrivă, în cadrul iudaismului, Halakha reglementează strict fiecare aspect al vieții de zi cu zi, fiecare „comportament observabil” al credincioșilor.

Preceptele Halakhăi sunt incompatibile cu cerințele vieții moderne, civilizate, iar respectarea lor strictă face imposibilă integrarea persoanelor în societatea contemporană. De aceea, mai cu seamă în Statele Unite s-a dezvoltat iudaismul reformat, o tendință sau un curent care tinde să armonizeze credințele și cutumele iudaice cu viața modernă, în sensul renunțării sau modificării ritualurilor, fără însă a afecta fondul credinței. Evreii reformați se îmbracă obișnuit, desfășoară activități de orice natură la fel ca și alți membri ai comunităților în mijlocul cărora trăiesc, se exprimă în limba comunității respective, frecventează sinagoga relativ rar, într-un cuvânt sunt laicizați și perfect integrați comunităților în care trăiesc.

Dimpotrivă, fundamentaliștii pun mare preț pe respectarea ritualurilor, dar varietatea modului în care se manifestă aceștia este foarte mare. În Israel, de exemplu, există o presiune publică exercitată de fundamentaliști în direcția reconstruirii Templului, sau măcar a „eliberării” locului respectiv, adică prin interzicerea vizitării și a desfășurării de activități în apropiere, pentru ne-evrei; menționăm că, în prezent, teritoriul unde se presupune că ar fi existat Templul găzduiește mai multe obiective considerate sfinte atât de musulmani, cât și de creștini, prin urmare, o astfel de măsură i-ar leza foarte mult pe aceștia din urmă.

Concepțiile și acțiunile ortodocșilor și, mai ales, ale celor mai virulenți dintre aceștia, așa-numiții ultra-ortodocși, sau Haredimi, vizează conservarea și impunerea unui mod de viață tradițional, inadecvat societății moderne. De cele mai multe ori, ei se manifestă într-un mod agresiv și intolerant față de ceea ce ei consideră a fi degradarea obiceiurilor tradiționale, inclusiv împotriva statului Israel, pe care-l consideră degradat și corupt, despre care vorbesc, deseori, denumindu-l o „urâciune atee”, fiind, în același timp, subvenționați de statul Israel sau/și de comunitățile evreiești internaționale pentru a „studia”; ei pot fi ușor recunoscuți după vestimentația specifică.

Fundamentalismul evreiesc nu există și nu se manifestă doar în Israel, ci în toate țările în care (mai) există comunități evreiești semnificative. În alte țări decât Israel, în care evreii constituie o mică minoritate din totalul populației, fundamentalismul evreiesc se limitează la colectarea de fonduri și organizarea de lobby politic în favoarea fundamentaliștilor din Israel, dar acolo unde comunitățile sunt consistente, ele se manifestă mult mai intens și adesea reușesc să influențeze politica statului respectiv.

Între reformați și ortodocși se manifestă conservatorii, care încearcă, într-un fel, să armonizeze exigențele ambelor părți, să împace viața modernă cu ritualurile religioase evreiești. În funcție de situație, conservatorii pot fi mai apropiați de ortodocși sau de reformați.

Există, de asemenea, un număr important de evrei seculariști sau atei, care resping total religia, în orice expresie a ei.

4.2. Religie și politică. Conexiuni între orientările politice și cele religioase

Israelul de astăzi, și odată cu el, întreaga societate evreiască, este divizat în două mari curente politico-religioase. Cel dintâi, cunoscut mai ales sub numele de „stânga” presupune respectarea unor principii fundamentale, între care menționăm dezvoltarea Israelului ca societate laică și multietnică, cu tot ce presupune aceasta, inclusiv toleranța pentru conlocuitorii neevrei și a religiilor acestora, în condițiile nefinanțării și neprivilegierii niciunui grup etnic sau religios, asigurarea unei păci trainice în Orientul Mijlociu, prin oferirea de concesii vecinilor arabi – așa-numitul pricipiu „teritorii în schimbul păcii”, respectarea instituțiilor statului de drept, a caracterului democratic al statului Israel. Cele mai reprezentative partide de stânga din Israel sunt Partidul Muncii și Partidul Meretz. Cea mai mare parte a stângii evreiești din Israel și, deopotrivă, din diasporă, este atee sau practică o formă de iudaism „ușor”, precum iudaismul reformat.

În lume, militantismul stângii evreiești este bine-cunoscut, acest lucru constituind, de altfel, și temei al unora dintre cele mai grave acuzații care li se aduc. Evreii au fost și sunt nelipsiți în inițierea și coordonarea mișcărilor socialiste și muncitorești, a partidelor comuniste, și a diverse grupuri ecologiste, anarhiste, internaționaliste sau feministe.

Dimpotrivă, dreapta evreiască este naționalistă și profund religioasă. Ea se opune ferm principiului „teritorii în schimbul păcii”, opinând că pacea în Orientul Mijlociu nu poate fi menținută decât pe baza existenței unei forțe militare evreiești capabile să facă față cu ușurință oricărei amenințări. Dreapta israeliană este, în general, împotriva caracterului multietnic al statului, pledând pentru un stat național evreiesc „pur” și pentru contopirea dintre stat și religie, considerând că supraviețuirea poporului evreu de-a lungul istoriei a fost posibilă numai datorită faptului că acesta și-a păstrat credințele religioase, care, astfel, sunt și „validate istoric”. În această aripă dreaptă politico-religioasă intră și partide precum Likud, dar și organizații naționalist-fundamentaliste precum Gush Emunim. În fapt, chiar dacă unii politologi creează o linie de separație între „dreapta legală”, și cea fundamentalist-extremistă, aceasta este, adesea, extrem de subțire și, de regulă, acest fundamentalism-extremism cu accente de terorism naționalist-religios este privită cu toleranță sau chiar cu simpatie de către electoratul partidelor de dreapta.

Într-un celebru studiu intitulat „Religie, naționalism și democrație în Israel”, publicat în numărul 50-51, din toamna anului 1994, a periodicului , Z'Manim, cunoscutul sociolog prof. Baruch Kimmerling, a analizat fenomenul diviziunii religioase a societății evreiești din Israel, demonstrând că aceasta este mult mai divizat pe probleme religioase decât sunt, în general, comunitățile evreiești din diaspora. Astfel, în timp ce, pentru cca. 20% dintre evreii israelieni, mersul la sinagogă și ceremonialul rugăciunii constituia o obligație zilnică, de la care nu s-ar fi abătut nicidecum, pentru alți 25-30%, dimpotrivă, sinagoga reprezenta locul în care nu ar fi intrat niciodată din proprie inițiativă. Între cele două grupuri, respectiv seculariștii care resping aproape în totalitate fenomenul religios și disprețuiesc instituțiile religioase și personalul de cult, și religioșii a căror viață este cu totul subordonată ideilor și preceptelor religioase, se află tradiționaliștii care se plasează mai aproape sau mai departe de unul din cele două grupuri opuse. Din punct de vedere politic, în timp de seculariștii sunt aproape în totalitate de stânga, iar religioșii de dreapta, tradiționaliștii se împart, într-un mod aproape identic între stânga și dreapta, determinând, prin votul lor, victoria uneia sau alteia din cele două tabere.

4.3. Fundamentaliștii și politica

Cu privire la grupul evreilor religioși ortodocși din clasificarea de mai sus, acesta se subîmparte, la rândul lui, în alte două subgrupuri. Extremiștii, adică ultra-ortodocșii formează grupul așa-numiților Haredim (forma de singular este Haredi sau Hared). Ceilalți, mai moderați, mai sunt numiți național-religioși sau „Kippah/Kippa/Kipa” (sau „Calotele tricotate”), din cauza faptului că își acoperă întotdeauna capul cu acest obiect tradițional, dar nu îmbracă totdeauna costumul tradițional evreiesc de culoare neagră, aceasta fiind o importantă concesie făcută climei din Israel, cu totul inadecvată hainelor groase de lână, de culori închise. În schimb, Haredimii poartă aceste haine tot timpul. Haredimii insistă, în orice împrejurare, pentru respectarea strictă a Halakhăi, neavând, însă, nicio problemă de a trece dincolo de litera și spiritul ei, acesta fiind, de fapt și un temei de eternă dispută cu Kippah, care pretind și ei că respectă în totalitate Halakha. Și, deși pasajele în care este impusă îmbrăcămintea specifică lipsesc, Haredimii adoptă ținuta specifică și ca expresie a „penitenței”, dar și a unei totale opacități la orice „noutate” care ar putea altera substanța Halakhăi. Nici național-religioșii nu respectă în totalitate Halakha, mai cu seamă în ceea ce privește rolul femeii în societate, acceptând, de exemplu, femei în poziții de autoritate, Halakha fiind, după standardele societății moderne, profund misogină și discriminatorie.

După originea lor, Haredimii se subîmpart în alte două grupuri. Astfel subgrupul Haredimilor cu origini așkenaze (din Europa de Est) formează Yahadut Ha'Torah (iudaismul din lege). Haredimii orientali, cu origini yemenite, irakiene etc. formează subgrupul Shas. Cuvântul Haredi este un cuvânt ebraic destul de comun și înseamnă „fricos”, dar are și semnificația de „temător de Dumnezeu”, „extrem de devotat”, sau, literal, „cel care tremură la cuvântul Lui (al lui Dumnezeu)”. Cunoscuți și sub numele de evrei ultraortodocși, Haredimii resping această denumire, considerând-o ofensatoare.

Din punct de vedere istoric, primii Haredimi au apărut în Germania și Ungaria, la începutul secolului al XIX-lea, ca o reacție destul de târzie la ideile și curentele de inspirație iluministă.

Până la începutul anilor '70 ai secolului trecut, prezența Haredimilor în societatea israeliană a fost, mai degrabă, un element exotic, dar lucrurile au început să se schimbe, mai cu seamă după surprinzătorul rezultat obținut de Blocul Partidelor Religioase, care a constituit expresia politică a comunității Haredimilor din Israel, la alegerile din 1988, pentru cel de-al 12-lea Knesset de la dobândirea independenței. Atunci Haredimii au obținut 18 din cele 120 de fotolii de parlamentar, acest rezultat și cele care au urmat permițându-le să joace un rol de prim rang în politica Israelului, chiar dacă de pe poziția de „partid-balama”, afără de care niciunul din cele două partide israeliene majore – Partidul Muncii (stânga) și Blocul Likud (dreapta) nu au mai putut obține majoritatea necesară guvernării. La aceleași alegeri, Partidul Național Religios, al evreilor religioși moderați – așa-numiții „Kippah” – a obținut 5 mandate. Aceste rezultate au determinat influentul jurnal israelian Ma'ariv (centrist) să titreze, în ediția sa din 3 noiembrie 1988: „Statul devine Haredi”.

În prezent, există multe tensiuni între Haredimi și restul populației Israelului. În general, Haredimii sunt mult mai săraci și au mult mai mulți copiii decât ceilalți israelieni. Bărbații Haredim nu își efectuează stagiul militar și nu se înrolează în armată, deoarece, legile statului Israel permit neefectuarea serviciului militar, pe motive de conștiință religioasă. Mai mult, majoritatea bărbaților Haredim refuză să muncească, dedicându-se exclusiv studiilor talmudice, trăind exclusiv din ajutoare guvernamentale, cu care majoritatea seculariștilor nu sunt de acord. Haredimii reprezintă cca. 8-12% din totalul populației Israelului, dar sunt într-o creștere extrem de rapidă, datorită sporului natural mult mai ridicat. În funcție de nivelul de studii, elevii din familii Haredi reprezintă cca. 25-50% din numărul total.

Legea israeliană garantează libertatatea de opinie religioasă, dar, în același timp stabilește că religia oficială a statului Israel este iudaismul ortodox, reprezentat de comunitatea Haredi. Prin urmare, există tensiuni importante nu numai între seculariști și Haredimi, ci și între ceilalți iudaiști (conservatori și reformați) și ortodocși. Numai aceștia din urmă primesc fonduri guvernamentale, și numai rabinii ortodocși pot iniția ceremonii recunoscute de stat (cum ar fi căsătoriile etc.).

Cu începere din iunie 2008, cele două principale partide Haredi reprezentate în Knesset sunt Partidul Shas, care reprezentă interesele evreilor ortodocși sefarzi și pe cele ale Mizrahi-lor, și Partidul Tora Unită, care e, la rândul său, o alianță dintre Partidul Degel HaTorah, al ortodocșilor polono-lituanieni, majoritatea de expresie non-hasidică (sau Mitnagdim), și Partidul Agudath Yisrael, al așkenazilor hasidici.

Moderații, așa-numiții Kippah sunt reprezentați, după cum am mai spus, de așa-numitul Partid Național Religios, precum și de alte grupări politice mai mici. Acesta, cunoscut și sub numele ebraic de Hamafdal (acronim pentru Ha-ha-Miflagah Datit ha-Le'ummit), a fost fondat în iunie 1956, prin fuziunea a două partide sioniste religioase naționale și alte două organizații religioase. Spre deosebire de partidele religioase ale Haredimilor, PNR s-a considerat întotdeauna pe sine ca o

parte integrantă a statului Israel, și în ciuda aderării sale la principiile Halakhăi, a acceptat supremația legilor seculare ale statului Israel, în cele mai multe probleme. Poziția oficială a Hamafdal este aceea că legile seculare și legile halakhice poate coexista, cel puțin în aspectele fundamentale. Deși rabinii joacă un rol spiritual important în partid, iar influența lor a crescut în ultimii ani, partidul se pliază, totuși pe un spirit democratic, iar deciziile fundamentale ale partidului sunt luate de membrii săi laici, nu de rabini. La fel ca și alte grupuri religioase ortodoxe din Israel, partidul se opune recunoașterii iudaismului reformat și celui conservator.

Până la Războiul de Șase Zile, partidul a urmat o linie politică moderată, și s-a concentrat activitatea pe păstrarea caracterului evreiesc al statului în diferite domenii, inclusiv pe furnizarea de servicii religioase, conservarea status-quo-ului religios pe anumite probleme specifice, cum ar fi kashrut, respectul pentru Sabat, cultivarea sistemului național de învățământ religios, mișcarea religioasă a Kibbutz-urilor, și bunăstarea socială. Partidul nu se opune efectuării serviciului militar de către bărbați, cu condiția posibilității efectuării activităților religioase obișnuite și, în special a studiilor hesder yeshivat. Încă de la fondarea sa, și până în 1976, partidul a menținut o alianță politică cu Partidul Mapai, iar apoi cu Partidul Muncii, cunoscută sub numele de „coaliția istorică”, și a fost membru al tuturor guvernelor conduse de Partidul Mapai, și apoi de Partidul Muncii. După războiul de șase zile, din 1967, și, mai ales, după războiul de Yom Kippur (1973), partidul a început să se deplaseze către dreapta spectrului politic, mai cu seamă în ceea ce privește viitorul acelor părți din Ereț Israel ocupate în cursul războiului de șase zile. Astfel, încă din 1968, convenția partidului a adoptat următoarea declarație politică: „Partidul Național Religios vede realizările politice și de securitate care au fost realizate de către această generație în Ereț Israel, ca fiind începutul realizării voinței Providenței Divine și a proceselor îndreptate întru mântuirea completă a poporului evreu, în țara strămoșilor săi. Statul Israel trebuie să urmărească toate mijloacele aflate la dispoziția sa pentru a pune bazele păcii între el însuși și statele vecine, negociind tratate de pace corespunzătoare, aceasta însemnând ca, în cadrul negocierilor de tratate de pace, Israelul să fie ghidat de următoarele trei principii de bază: aspirația spre o pace durabilă, respectarea drepturilor religioase și istorice asupra Țării Făgăduite, și, respectiv, asigurarea unor granițe sigure pentru stat”.

În 1974, a fost înființată organizația Gush Emunim, al cărei scop principal a fost apărarea intereselor coloniștilor din noile așezări israeliene, din teritoriile ocupate în cele două războaie anterioare. Inițial, Gush Emunim a apărut în cadrul partidului, dar curând a dobândit o identitate diferită de acesta.

4.4. Gush Emunim

Organizația, al cărui nume semnifică „Blocul credincioșilor”, are un dublu caracter, politic și religios. Ideologia sa are în vedere ocuparea întregului teritoriu al Palestinei antice – care, oricum, nu este precis delimitată – în virtutea așa-numitului „drept divin”. Întrucât, destul de curând de la înființare, membrii săi s-au dedat la diferite violențe, organizația a fost interzisă, astfel că, în prezent, din punct de vedere oficial, nu mai există, dar continuă să se manifeste destul de activ.

Revendicarea unui vast teritoriu circumscris actualului stat al Israelului are loc în virtutea așa-numitului legământ abrahamic, sau a promisiunii pe care Dumnezeu i-ar fi făcut-o lui Avram atunci când l-a determinat să părăsească Urul Caldeii și să se strămute în Ereț Israel.

Grupul s-a înființat după războiul arabo-israelian din 1973, cunoscut ca Războiul de Yom Kippur, sau Războiul Ramadanului. Acesta a implicat, pe de o parte, Israelul, iar de cealaltă parte, o coaliție de națiuni arabe condusă de Egipt și Siria, și a durat între 6 octombrie și 26 octombrie 1973. Războiul a izbucnit de ziua de Yom Kippur, cunoscută și sub numele de ziua ispășirii, cea mai importantă zi de post evreiască, printr-un atac surpriză conjugat egipteano-sirian, atacatorii traversând liniile de încetare a focului din Peninsula Sinai și respectiv, de pe platoul Golan, teritoriile anexate de Israel în războiul anterior, din 1967.

După războiul din 1967, Israelul a încercat să folosească o parte din teritoriile ocupate în cadrul acelui război ca monedă de schimb pentru un proces de pace în condiții avantajoase, propunere care a fost sistematic refuzată de toți partenerii săi arabi. În același timp, Israelul a inițiat politica de implantare a unor coloniști în diferite zone ale acestor teritorii ocupate.

Pentru Gush Emunim, stabilirea coloniștilor evrei în teritoriile ocupate nu este nicidecum un act de colonizare, ci de „administrare” a teritoriului pe care ei consideră că le revine prin legământul abrahamic. Prin urmare, din punctul de vedere al organizației, populația arabă băștinașă trebuie să se retragă de pe aceste teritorii, iar statul Israel nu are niciun mandat de a negocia restituirea acestor teritorii. Gush Emunim consideră, așadar, stabilirea coloniștilor evrei în teritoriile ocupate nu doar ca un lucru perfect legal, ci chiar ca o obligație, în vederea respectării voinței divine. În acest sens, tensiunile și violențele care pot apărea ca urmare a acțiunilor coloniștilor evrei nu au nicio importanță și nu pot conduce la un alt deznodământ.

4.4.1. Contextul istoric

Orice mișcare sau grup fundamentalist își are originea într-un anumit context socio-politic specific, și nici Gush Emunim nu face excepție. Pentru a înțelege filosofia și modul de acțiune al Gush Emunim, e nevoie de un scurt rezumat istoric.

Cam prin secolele IX-VIII î.e.n., s-a produs o modificare a modului de a gândi al triburilor din zona Palestinei, în religia lor. În acel moment, toate popoarele, sau, mai curând, toate triburile se închinau unor zei locali și tangibili; pentru prima oară, însă, un trib începea să se raporteze altfel la divinitate. Acest nou tip de raportare a produs modificări porfunde ale ethosului triburilor respective. Pentru prima oară în istoria, un grup de oameni începe sa practice o altfel de religie decât ceilalți, o religie a cărții, a textului scris, și începe să se considere „poporul ales” al unui Dumnezeu mult mai abstract decât până atunci. Poporul începe să fie unit nu în jurul unor temple sau al unor statui, ci în jurul Torei, o colecție de texte considerate sfinte, cu rol de reper moral.

În cărțile sfinte evreiești, și nu numai în ele, sfaturile și poruncile de conduita morală sunt dispersate într-un text narativ de obicei dificil de intrepretat, care face referiri la anumite întâmplări care s-ar fi petrecut sau ar urma să se întâmple. Deseori, limbajul în care sunt scrise aceste cărți este atât de ermetic, încât este nevoie de un spoecialist pentru a fi „tâlcuite”. Această caracteristică face posibilă existența a nenumărate grupuri și curente religioase care pretind a-și extrage învățăturile și conduita din aceleași surse.

În cărțile evreilor se vorbește de o „risipire” a evreilor, ca urmare a unei pedepse divine datorată neascultării și se vorbește, de asemenea, și de un anumit Mesia care va reuni triburile risipite și le va reda strălucirea de odinioară, până atunci, însă, evreii având datoria să își mențină identitatea religioasă și să se supună regulilor impuse de străini, și sa nu se reîntoarcă în Palestina.

În psihologie se vorbește de mecanismul „profeției autoîmplinite”, un fenomen similar se manifesta și în planul social, al comunităților. Crezând, cu toată fervoarea, în această premoniție, veacuri de-a rândul evreii s-au conformat ei, făcând-o să se autoîmplinească. Astfel, deși au fost adesea supuși unor tratamente degradante, au fost ostracizați etc., ei nu s-au revoltat, cu toate că ar fi putut să o facă, ultima răscoală notabilă fiind cea a lui Bar Kohba, din anii 132-135, în urma căreia au fost, de fapt, alungați din ținuturile lor de baștină.

De-a lungul timpului, evreii au manifestat, așadar, o neîncredere funciară în orice sau oricine i-ar fi determinat să se revolte sau/și să se reîntoarcă în palestina, aceasta contrazicând învățăturile lor religioase. Au existat, e adevărat, și excepții, una din ele fiind reprezentată de Shabbatai Zevi, în secolul al XVII-lea. Acesta a început să-i îndemne pe evreii din toată lumea să se reîntoarcă în Palestina, dar, pentru a putea fi crezut, a trebuit să se pretindă a fi acel Mesia pe care îl așteptau evreii. Când, mai târziu, falsul Mesia a fost capturat și forțat să se convertească la islam, deziluzia evreilor a fost uriaș, și la fel a fost și hotărârea lor de a nu se mai lăsa amăgiți de tot felul de impostori și de a rămâne fideli atăt ideilor cât și modului de viață specific.

De aceea, în secolul al XIX-lea, când sub influența iluminismului european, o parte dintre evrei au început să-și modifice modul de viață și gândirea, după cel al europenilor, ortodocșii au continuat să -și conserve identitatea și tradițiile cu fervoare, chiar dacă acestea începeau să fie incompatibile cu societatea modernă. Acest lucru a condus la o rejectare a evreilor din societate, la o percepere a lor ca inadaptabili și, într-o oarecare măsură, la tot ceea ce a urmat în secolul XX. Pentru evreii pioși, însă, pentru Haredimi, tot ceea ce a urmat a fost o expresie a voinței divine, iar acceptarea stilului de viață modern a fost denunțată ca apostazie.

De la înființarea sa, sionismul a fost în esență o mișcare seculară. Înainte de Holocaustul nazist, doar o mică parte din evreii ortodocși s-au declarat de acord cu ideile promovate de acesta, mișcarea inițiată de Herzl fiind una națională, nu una religioasă. Mai mult decât atât, Herzl a avansat și o noua imagine a evreului, fundamental diferita de stereotipurile negative existente la acea dată. Din această perspectivă, sionismul a devenit o revoltă împotriva structurilor sociale tradiționale iudaismului precum și împotriva unor lideri religioși. La rândul lor, o mare parte dintre liderii religioși evrei au fost șocați să audă de încercarea de transpunere a unei promisiuni mesianice de mântuire, într-o realitate politică și socială, catalogând sionismul ca blasfemic și stupid.

În așa fel, atunci când ideile sioniste au început să fie difuzate internațional, ele nu au fost receptate favorabil de evreii tradiționaliști. Dimpotrivă, sionismul a fost privit ca o nouă invenție a secularismului, ei insistând asupra faptului ca acesta nu e altceva decât o regretabilă eroare, o respingere a ideii de speranță mesianică, al cărei efect nu poate fi altul decât prelungirea suferinței poporului evreu. Prin urmare, atunci când statul Israel și-a declarat independența, în 1948, evreii ortodocși au criticat, în general, acest lucru, arătând că acest lucru va întârzia adevărata „răscumpărare” a Israelului, care nu poate fi făcută decât de Mesia. De asemenea, ei au criticat legile seculare ale statului Israel, din același motiv. Mai mult, o parte a evreilor ortodocși a mers atât de departe încât, fără a diminua Holocaustul, sau fără a-i pune la îndoiala veridicitatea, au insistat pe ideea că acesta reprezintă, de fapt, pedeapsa divină împotriva apostaziei în care căzuseră mulți dintre membrii „poporului ales”. Cu toate acestea, au existat și mulți evrei religioși care au ales să meargă de partea sioniștilor, oferind sprijinul lor spiritual guvernului israelian în probleme precum cele legate de viața cilă, căsătorie, divorț, reguli alimentare și păzirea Sabatului. Aceștia sunt cei care au fondat Partidul Național Religios. Acesta a căutat să mențină iudaismul ca religie civilă în cadrul corpului politic. În fapt, Partidul Național Religios a avut, de la bun început, o misiune extrem de ingrată, aceea de a concilia două idei, două filosofii nu doar diferite, ci și incompatibile: cea pragmatică, sionista, și cea idealist-romantică, a așteptării, în continuare, a Mântuitorului. Soluția, oarecum surprinzătoare, aparține acelei părți a Partidului Național Religios care s-a constituit în organizația Gush Emunim, iar ideea aparține unui rabin sefard numit Moshe Nachmanides, care a murit în anul 1270. Astfel, Nachmanides a sugerat că evreilor nu li s-a interzis să încerce să cucerească teritoriile care le-au aparținut în vremurile biblice, fără a mai aștepta venirea niciunui Mesia. Astfel, Nachmanides a ajuns să fie adoptat ca părinte spiritual al PNR și al Gush Emunim. Discipolii lui Nachamnides susțin că cele trei jurăminte nu mai sunt aplicabile în timpurile mesianice și că, deși Mesia nu a apărut încă, există un anumit un proces cosmic în desfășurare, numit de rei „redeșteptarea”, la sfârșitul acestei perioade numai o parte din fostele legi religioase continuând să fie valabile, altele urmând a fi înlocuite. Astfel, disputele dintre Haredimi și moderați au început să se centreze pe discuția dacă timpurile actuale sunt „normale” sau dacă nu cumva a început „redeșteptarea” anunțată de moderați.

Povestea Gush Emunim-ului începe în timpul Mandatului Britanic, atunci când un anumit număr de evrei nu au acceptat ideea unui Israel ciuntit de o parte din teritoriile sale „istorice” și, prin urmare, au început să lupte pentru un Israel mult mai extins, care să dețină cel puțin toate teritoriile de la vest de Iordan. Acești revizioniști și-au organizat un corp militar propriu, Irgun, care acționa, însa, în cadrul Haganah, iar conducătorul acestei armate a fost ales Menachem Begin.

Atunci când mișcarea a fost desființată de către guvernul laburist, adepții ei au format un partid politic, Herut care, în alianță cu partidul liberal de dreapta a obținut 21 % din totalul voturilor la alegerile din 1965.

În același timp, o evoluție interesantă avea loc în plan religios, fiind generată de opiniiile a doi rabini, tată și fiu, și anume Avraam Isaac Kook (mort în 1932), și Tzvi Yehuda Kook (mort în 1982). Astfel, Kook sr. a susținut că evreii au avut o viziune privilegiată a lui Dumnezeu, fiind singurii capabili de a-l percepe într-un mod exclusiv spiritual. Astfel, evreii au devenit poporul ales al lui Dumnezeu, înzestrați fiind cu calități excepționale, toate celelalte popoare căzând în idolatrie, manifestată, printre altele, și prin antropomorfizarea imaginii lui Dumnezeu. Pentru Kook sr., crearea statului Israel este o concesie temporală în vederea atingerii unui scop spiritual extrem de înalt. Realizarea acestei concesii implică anumite încălcări ale Hahakhăi, dar se circumscrie celei mai importante mițvot, aceea de a trăi și de a lucra în țara promisă mult timp în urmă lui Avram, atunci când acesta a devenit Abraham: „Și-ți voi da ție și urmașilor tăi pământul în care pribegești acum ca străin, tot pământul Canaanului, ca moștenire veșnică, și vă voi fi Dumnezeu”.

În mod evident, o astfel de interpretare este selectivă și parțială, aceasta fiind, însă, o caracteristică intrinsecă a oricărui fundamentalism. Restaurarea statului evreilor devine, astfel, primul pas spre revenirea lui Mesia și mântuirea întregii lumi.

Ca urmare a acestor idei, Kook sr. a fost adoptat imediat de sioniștii, care au apreciat în mod deosebit învățăturile sale, care oferă legitimitate națiunii și, prin urmare, un temei în baza căruia evreii religioși pot fi convinși să accepte să colaboreze cu concetățenii lor seculariști.

Kook jr. a dezvoltat învățăturile tatălui său, fixându-le într-o formă mult mai practică. El a stabilit că evreii din diaspora ar trebui să revină în țara lor, care ar trebui, în acest timp să fie recuperată integral, aceasta fiind voința lui Dumnezeu. Cele trei datorii fundamentale ale evreului devin astfel, în viziunea lui Kook jr., reîntoarcerea din exil, stabilirea în țară și închinarea la Dumnezeu. Statul Israel devine instanța, instrumentul care permite evreilor credincioși realizarea celor trei sarcini, și astfel existența sa este necesară. Toate confruntările pe care Israelul le are cu dușmanii săi capătă o semnificație și o dimensiune cosmice, ele reflectând voința lui Dumnezeu, care le cere evreilor să-și răscumpere destinul.

Firește, această ideologie a beneficiat foarte mult de războaiele purtate de israelieni de la dobândirea independenței. Cu deosebire după războiul din 1967, când evreii au ocupat importante teritorii ale statelor vecine, aceste teorii au devenit foarte populare. Dar, a fost nevoie de atacul conjugat al arabilor și de evenimentele de Yom Kippur pentru ca evreii să înțeleagă că evoluția nu este câtuși de puțin ireversibilă și că teritoriile trebuie apărate. Acesta a fost declicul care a condus la înființarea Gush Emunim.

4.4.2 În căutarea identității

Începută ca o mișcare de protest civic, organizația avea nevoie de figuri emblematice, dar și de alianțe solide pentru a ieși din anonimat și a deveni credibilă. Rabinul Kook jr. era o asemenea figură legendară, dar vârsta sa înaintată nu-i permitea să se implice foarte activ în destinele organizației. Totuși, această problemă a fost repede rezolvată prin apariția unor figuri noi (Levinger, Porat, Druckman, Waldman), unele cu o carismă cu totul deosebită. În ciuda evidentelor disensiuni, aceștia au reușit să asigure o anumită vizibilitate noii organizații.

Un al doilea factor de succes a fost reprezentat de încheierea unor alianțe reciproc profitabile cu politicieni și formațiuni politice care militau, de asemenea, pentru expansiune teritorială, mai mult din motive politice decât religioase. Astfel, aceștia din urmă au putut obține un temei religios, iar Gush Emunim a primit sprijin politic. În afară de PNR, aliații lor naturali, organizația a reușit să creeze o alianță strategică cu Likud, principalul partid al dreptei politice. În ciuda acestor alianțe, Rabi și partidul său (al Muncii, de stânga), au continuat să guverneze liniștiți, până în 1977. Relativ liniștiți, deoarece, aflată pe un trend extrem de crescător, organizația a început să organizeze din ce în ce mai multe proteste în Israel și aiurea. Acordurile semnate de Rabi după războiul de Yom Kippur au fost un pretext pentru mai multe acțiuni de grava foamei și demonstrații violente sau blocări de străzi, confruntări cu poliția etc. Astfel, în timp ce televiziunile din întreaga lume transmiteau momentul istoric în care Rabin și Yasser Arafat, liderul OEP, își strângeau mâinile pe peluza Casei Albe, convenind asupra unui acord convenabil pentru ambele părți, peste 200.000 de oameni furioși mărșăluiau la Ierusalim, la chemarea organizației.

În acel moment, organizația devenise deja un factor politic important, imposibil de ignorat, iar ceea ce avea să urmeze avea să confirme acest statut.

4.4.3 Gush Emunim în acțiune

În 1976, organizația a elaborat un plan prin care urmărea colonizarea Iudeei și a Samariei cu un milion de israelieni, exprimând această idee după cum urmează: „Este dreptul și obligația de a poporului evreu de a se stabili pe întreaga lățime a acestui teritoriu, și, prin urmare, nu ar trebui să existe nicio interdicție de ordin politic sau de orice alt ordin care să împiedice așezarea coloniștilor în Iudeea și Samaria”.

În 1977, Menachem Begin ajunge la putere, în fruntea unui guvern Likud, în coaliție cu Partidul Național Religios, și imediat demarează procesul de colonizare a Iudeii și Samariei, conform planului organizației Gush Emunim. Cu toate acestea, ritmul de implementare al acestui plan a fost dezamăgitor: până în 1984, în Cisiordania se înființaseră doar 60 de localități, cu o populație totală de sub 40.000 de oameni, cu toate că guvernul investise peste un miliard de dolari pentru implementarea acestor așezări, crease locuri de muncă și acordase sprijin logistic coloniștilor din Cisiordania și Gaza. În ciuda unui început promițător, „luna de miere” dintre Gush Emunim și Likud avea să se sfârșească relativ repede și destul de urât. În 1978, ca urmare a presiunii internaționale, Israelul a semnat acordul de la Camp David, prin care a garantat palestinienilor o anumită autonomie în teritoriile ocupate. A urmat tratatul de pace cu Egiptul, Israelul fiind de acord să se retragă din Sinai .

Concesiile făcute palestinienilor au sabotat planul organizației, respectiv refacerea Ereț Israelului. În ciuda influenței sale politice, Gush a devenit din ce în ce mai lipsită de putere, iar acest lucru a fost evidențiat foarte clar în cazul localității Yamit. Deși organizația a făcut un apel suporterilor săi de a merge în Sinai pentru a se opune evacuării coloniștilor, soldații israelieni nu au întâlnit nicio opoziție serioasă și astfel coloniștii din Yamit au fost evacuați fără confruntări majore.

În fața acestor dificultăți, organizația a abandonat tacticile de presiune politică, demonstrații și acțiuni simbolice, optând, în schimb, pentru o abordare mai directă și violentă. Din acest moment, organizația a început să se implice din ce în ce mai mult în organizarea sau susținerea de acțiuni teroriste, ceea ce a dus, în final, la includerea sa între organizațiile cu acest caracter. A apărut ideea că, dacă anumite locuri considerate simbolice, ar putea fi capturate, acest lucru ar grăbi procesul de recucerire a teritoriilor revendicate; între aceste locuri, la loc de cinste s-a aflat și Muntele Templului, unde se presupune că ar fi existat Templul lui Solomon, dar unde, în prezent, se ridică una din cele mai celebre moschei ale lumii islamice, Al-Aqsa. În 1983 a fost deconspirată o acțiune care viza ocuparea Muntelui, iar printre conspiratori au figurat și adepți ai Gush. În anul următor, a fost dejucat un alt atentat, care urmărea aruncarea în aer a unor obiective de pe Munte. De asemenea, membri Gush au fost implicați în atacuri asupra unor autobuze arabe. Inițial, liderii organizației au încercat inițial să se distanțeze de aceste acțiuni violente, dar legăturile strânse dintre aceștia și autorii acestor fapte au demonstrat contrariul. Ulterior, aceeași lideri au început să justifice aceste fapte ca reacții la politica guvernului. Pentru a nu pierde controlul și influența asupra acelor membri care s-au dedat la asemenea fapte, liderii organizației au sfârșit prin a aproba aceste acte, susținând că însuși Dumnezeu le-a cerut să efectueze asemenea violențe. În mod poate paradoxal, astfel de declarații au adus un val de simpatie auspra organizației, din partea electoratului conservator, sătul de politica ezitantă și ineficientă a guvernului. Tocmai pentru a recâștiga încerederea acestui electorat, în 1980, guvernul a promis sprijin pentru o extindere considerabilă a coloniilor din teritoriile ocupate. În 1984, Begin a plecat din guvern și cele două partide aflate pe poziții ideologice diferite și-au dat mâna pentru a forma o nouă majoritate: e vorba de dreapta reprezentată de Likud, și stânga laburistă a lui Shimon Peres. Noul guvern nu a mai acordat sprijin explicit noilor implantări, dar a închis ochii la aceste acțiuni. În aceste condiții, coloniștii s-au organizat într-un organism numit Yesha, un acronim pentru Iudeea, Samaria și Fâșia Gaza, controlat de adepții și simpatizanții Gush Emunim. Noua structură a reușit să adune împreună și mulți seculariști, care și-au dat mâna cu cei de la Gush pentru a lupta împreună pentru Ereț Israel.

Între Yesha și structurile guvernamentale s-a statornicit imediat o relație complexă și pe alocuri contradictorie. Guvernul a acordat sprijin logistic și fonduri organizației Yesha pentru soluționarea unei multitudini de probleme, în timp Yesha s-a opus frecvent și deosebit de vocal multor politici guvernamentale. Unii dintre membrii Yesha au devenit membri ai Knessetului, candidând fie din partea PNR, fie din partea partidului Tehiya, o creație a Gush.

Acțiunile de rebeliune civică ale palestinienilor, așa-numitele intifade, au consolidat, influența Yesha și Gush, care au început să fie percepute ca fiind bastionul civic al luptei împotriva terorismului islamic, coloniștii fiind văzuți adesea, de mulți, ca adevărați eroi pentru salvgardarea intereselor naționale și religioase.

Ca urmare a acordurilor internaționale semnate la Oslo, în 1998, și a acțiunilor guvernelor ca urmare a acestor acorduri – cum ar fi retragerea din Gaza, din 2005 – relațiile dintre Yesha și Gush, pe de o parte, și foștii lor aliați guvernamentali, reprezentați de figuri precum cea a lui Sharon, s-au răcit mult.

În prezent, jocul de-a retragerea vs. contruirea de noi implantări evreiești continuă. Retragerea din Gaza este întrucâtva compensată de acțiunile de colonizare a Cisiordaniei. Pentru mulți evrei, inclusiv pentru cei seculariști, structura paramilitară a organizației e percepută ca o garanție mai eficientă chiar decât armate guvernamentală, afectată de isuccesul unor campanii precum cea din Liban, din 2006.

4.4.4. Strategie, leadership , și ideologie

Istoria încă în desfășurare a Gush Emunim ilustrează bine diferitele elemente ale mișcărilor fundamentaliste cu suport social. Organizația a profitat, într-un mod oportunist, de anumite momente în dezvoltarea politică și religioasă a statului Israel, pentru a-și pune în circulație opiniile, apoi, în funcție de schimbarea contextului politic, și-a adaptat strategia în acord cu acesta. Aceasta a cauzat, bineînțeles, anumite tensiuni în rândul organizației, dar, până acum nu s-a ajuns la o luptă deshisă între diversele ei facțiuni.

Privită din perspectiva sa de grup religios fundamentalist, Gush Emunim avea la dispoziție, pentru a se evidenția și pune în evidență, trei strategii, și anume izolarea / retragerea, în vederea conservării și dezvoltării „valorilor” sale, angajamentul, care reprezintă o încercare de sincronizare cu lumea exterioară, cu marile evoluții externe, și, respectiv, atacul, prin care să încerce să exercite o influență mai ridicată asupra acestei lumi exterioare. În timp ce Haredimii au ales, în esență, retragerea, Gush a ales o combinație de angajament și atac. Desigur, „angajamentul” presupune anumite „compromisuri”, o anumită flexibilitate, „plierea” pe realitățile concrete, dar aceasta nu trebuie interpretată într-un sens de „înțelegere neprincipială”, iar „atacul” se referă nu la un asalt fizic, ci la tratarea extrem de principială, fără compromisuri, a unor anumite chestiuni.

Din punct de vedere politic, mișcarea nu a fost interesată de clarificarea obiectivelor sale fundamentale, a politicilor, a ideologiei, mergând, mai degrabă, pe „principii” decât pe soluții. Dar, tocami această aparentă slăbiciune a fost una din sursele sale de putere. Neangajându-se concret, mișcarea a dobândit o marjă destul de mare de acțiune, putând forma combinații politice care altfel i-ar fi rămas inaccesibile. Astfel, mișcarea a evitat transformarea într-un mic partid fără putere politică reală. Sistemul electoral israelian este unul proporțional, ceea ce înseamnă că nu avantajează liderii regionali, pentru a accede în Knesset, un partid trebuie să aibă reprezentare națională, structuri puternice dispersate în întreg teritoriul, ceea ce nu a fost cazul Gush-ului, al cărui fief se află în coloniile din Cisiordania, Gaza și Golan, dar care, în restul teritoriului e practic inexistent; acesta a fost un lucru înțelept. Neangajarea mai are un avantaj, și anume permite, într-o măsură mult mai mare, evitarea compromisurilor; e vorba de acele compromisuri care pot ruina imaginea unui partid, a unei mișcări. Fiind la putere, Gush și-a putut promova eficient obiectivele, fără însă a-și asuma, în mod explicit, toate activitățile guvernului. În toată istoria existenței sale, Gush a pendulat cu inteligență între nevoia de a menține și a spori influența sa politică, și aceea de a menaja sensibilitățile partenerilor de coaliție și pe cele ale electoratului și societății în ansamblu. Toate aceste strategii, învelite într-o pojghiță de populism, au asigurat Gush-ului o putere politică și de influență mult mai mare decât a colegilor fundamentaliști, Haredimii. Ca actor politic, Gush nu a fost deosebit de abil în a identifica „adversarul”, și, mai ales, în a se defini pe sine. Această aparenta inabilitate a fost, însă, extrem de profitabilă din punct de vedere politic. Astfel, Gush a putut transmite mesaje populiste, adresate „întregului popor”, sau „tuturor”, fără ca acestea să fie percepute extrem de negativ, a putut să se erijeze în reprezentant al „tuturor”, putând, astfel, colabora, în mod pragmatic, inclusiv cu seculariștii, pe temeiul țelului naționalist comun. Din punctul de vedere al celor de la Gush, naționaliștii seculariști sunt, și ei, instrumentele utilizate de Dumnezeu în lucrarea sa cu privire la poporul evreu, dar nu sunt conștienți de acest lucru, sau nu vor să-l accepte. Oricum ar fi, pe acest temei, Gush a putut colabora politic cu aceștia, ceea ce, de exemplu, Haredimii nu au putut, pentru aceștia din urmă, noțiunea de secularist sau chiar aceea „spectator”, din punct de vedere religios, sunt incompatibile cu aceea de evreu.

Au existat, și nu puține, momente în care nevoia de putere politică, de influență politică, a fost mai mică decât aceea de a-și respecta propria identitate, și propriile principii, și atunci Gush Emunim a criticat acțiunile guvernamentale, sau chiar a abandonat puterea. Așa a fost, de exemplu, atunci când guvernul a convenit și a realizat restituirea și evacuarea Sinaiului, după Camp Davis, și Cu toate acestea, retragerea Gush nu a fost niciodată, totală și ireversibilă, în astfel de situații mișcarea fiind, mai degrabă interesată de obținerea unor „compensații”.

Mai general, ideologia Gush Emunim a fost dintotdeauna ostilă laicității și democrației, mai cu seamă acelei democrații seculare occidentale de inspirație iluministă. Cu toate acestea, nu doar că mișcarea a ales să utilizeze instrumentele democrației pentru a se putea impune și pentru a-și putea promova influența, dar chiar și-a nuanțat punctele de vedere, raportând drepturile democratice la „misiunea poporului lui Israel”, ceea ce este, în esență, nedemocratic, dar acceptabil din punctul de vedere al unei națiuni traumatizate de un război perpetuu și de nenumărate acțiuni teroriste.

Față de arabi, poziția Gush este, de asemenea, nuanțată. Conform interpretărilor lor teologice, evreii trebuie să elibereze toate teritoriile anticei Palestine, acela fiind dreptul istoric și religios inalienabil al poporului evreu. Toți cei care se opun acestei poziții sunt dușmani și trebuie, bineînțeles, înlăturați sau reduși la tăcere. Este vorba, desigur, de arabii naționaliști militanți, de sponsorii lor, de mișcări, precum Hamas sau Hezbollah, care și-au propus distrugerea statului Israel, și așa mai departe. Vorbind, însă, de nimicirea sau zdrobirea dușmanului, Gush nu vizează înlăturarea sa fizică, ci, mai degrabă „reeducarea” sa. În Israel există o consistentă minoritate arăbească, iar dintre acești arabi, doar o minoritate infimă sunt fideli mișcărilor integriste islamice, sau se ocupă cu activități teroriste etc. În spiritul „Cărții Sfinte”, poziția Gush față de aceștia este ca ei să fie bine tratați în „cetățile” evreiești, de a fi respectați ca ființe umane, de a beneficia de o mulțime de drepturi fundamentale, dar de a nu fi recunoscuți ca membri ai „poporului ales” și, prin urmare, de a nu beneficia de nimic ce ar putea decurge din acest statut.

Cu toate acestea, imposibilitatea identificării precise și a separării arabilor „buni” de cei „răi”, precum și anumite evoluții demografice fac ca, în general, poziția Gush-ului față de arabi să fie una destul de rezervată. Chiar dacă, oficial, arabii din „cetățile lui Israel” sunt bineveniți, ar fi mai bine, și pentru ei, și pentru evrei, deopotrivă, să plece din aceste teritorii, astfel că Gush a fost și este partizanul utilizării unor „stimulente” pentru a susține și accelera acest proces. Este vorba de stimulente pozitive: financiare, asistență pentru integrare, dar și o sumă de „stimulente negative”, care, desigur, s-ar putea traduce foarte bine prin discriminări. Din punct de vedere teologic, arabii palestinieni sunt comparați, de multe ori, cu amaleciții. În Pentateuh, amaleciții sunt nomazi care au atacat evreii la Refidim, în Sinai, pe vremea întoarcerii din exodul egiptean și împotriva cărora David pornește un război sfânt. Amaleciții sunt cruzi și lași, pentru că îi atacă pe evrei fără a fi provocați, prin surprindere și pe la spate și nu au niciun fel de milă, nici pentru femei sau copii. Amaleciții antici sunt distruși, însă, din când în când, reapar, pentru a aduce noi și noi neplăceri evreilor. Astfel, termenul de amalecit (sau Amalec) a ajuns să fie sinonim cu cel de dușman istoric, ireconciliabil al poporului evreu. În tradiția halakhică, amaleciții sunt menționați de mai multe ori, iar una dintre cele trei porunci (mițvot) referitoare la ei, cere uciderea tuturor, „de la om la femeie, de la copil la sugar, de la bou la oaie, astfel încât nici măcar numele lui Amalec să nu mai fie vreodată menționat chiar și cu referire la un animal: <acest animal a aparținut unui Amalec>”.

Prima identificare a palestinienilor cu Amalec datează din 1974, când Rabbi Moshe Ben-Tzion Ishbezari, din Ramat Gan, s-a referit la ei în acest fel, într-o carte pe care a publicat-o. Apoi, formula a început să circule în cercurile Gush Emunim, aceștia fiind acuzați, în repetate rânduri că transmit acest mesaj de ură nediscriminatorie față de arabii palestinieni în întreaga societate israeliană, inclusiv în cursul activităților religioase din mediul școlar, unde palestinienii sunt identificați cu Amalec.

Cu toate acestea, nu toți militanții Gush sunt de acord cu această formulă, iar acesta este, probabil, cea mai vizibilă disensiune între aceștia. Mai mult, unii s-au disociat public de asemenea acțiuni și de un asemenea mesaj belicos. În ciuda acestei ambiguități doctrinare, conducătorii mișcării au știut să o apropie de problemele și aspirațiile oamenilor, astfel încât aceasta s-a bucurat, adesea, de simpatia și sprijinul unor mase extrem de largi, sau a fost măcar acceptată de acestea, fiind văzută ca o soluție pragmatică și inteligentă de îmbinare a necesităților și dorințelor de ordin spiritual-religios cu dezideratele politice și naționale.

Din punct de vedere ideologic, fundația mișcării a fost pusă de cei doi rabini Kook. Cu deosebire Kook jr, a fost și este văzut ca un adevărat părinte fondator, sfânt și carismatic, capabil să articuleze în jurul personalității sale aspirațiile evreilor israelieni. Evident, în prezent, cei doi Kook sunt mitologizați și exploatați în sensul în care orice mișcare, grup, organizație are nevoie de liderii săi legendari pentru a-și defini și dezvolta ethosul.

Dintre toate ideile și opțiunile celor doi Kook, una singură a adevenit „poruncă absolută”, demnă de a fi urmată de toți liderii și membrii Gush, nu doar prin vorbe, ci și prin fapte; e vorba de „răscumpărarea” Israelului, de redobândirea controlului asupra Ereț Israelului, a Țării Făgăduite de Dumnezeu urmașilor lui Avraam. Membrii mișcării, iclusiv rabinii, au fosr cei care au menținut vie flacăra acestei porunci, ei fiind primii care au acceptat statutul, adesea ingrat de colonist în teritoriile ocupate.

Ideologia este una dintre responsabilitățile-cheie ale liderilor fundamentaliști. Cei doi Kook și-au findamentat teologia pe recuperarea activă a Ereț Israelului. Aceasta a devenit obligația fundamentală, crezul mișcării, trecând, adesea, chiar în fața altor „porunci”, precum aceea de a respecta sabatul.

În concluzie , Gush Emunim reprezintă un un exemplu de mișcare fundamentalistă modernă, pe un arhetip religios. Aceast tip de mișcări evidențiază o tendință de coagulare a unui activism mixt, politic, dar și naționalist, religios, civic etc. În general, împletirea naționalismului cu religiozitatea poate fi urmărită în activitatea mai multor grupuri fundamentaliste, precum cele ale sikhilor radicali din India, ale protestanților irlandezi, ale budiștilor Sinhala sau ale rutenilor greco-catolici. Funcționând în medii aflate sub o anumită presiune politică, ideologică, politică, militară, culturală, aceste mișcări cochetează adesea și cu violența, ca mijloc alternativ, mai direct, de îndeplinire a aspirațiilor. Naționalismul și religia se fundamentează astfel, reciproc, interpretarea religioasă fiind cel mai adesea strictă, rigidă, dar selectivă și unilaterală.

Spre deosebire de alte mișcări fundamentaliste, de exemplu de Haredimi , adepții Gush nu se disting prin adoptarea unei ținute specifice sau prin comportament, dar relativismul cultural și pluralismul sunt totuși anatemizate. În fond, ținuta vestimentară nu are nimic de-a face cu obiectivul fundamental al Gush, și anume redobândirea controlului asupra Ereț Israelului, și, prin urmare, nu intră în sfera de preocupări intensive ale mișcării.

Pentru Gush, și nu doar pentru Ei, identificarea dintre evrei, ca membri al unui anumit popor, și evrei, ca practicanți ai unei religii, este perfectă și reprezintă chintesența înseși noțiunii de evreu. Acceptarea secularismului este numai formală, și limitată la atingerea scopului fundamental, dar colaborarea cu aceștia se încheie de îndată ce în discuție apar chestiuni religioase.

Capitolul 5. Studiu de caz: Naturei Karta

Pentru evrei, mai mult decât pentru oricare alt popor, elementul definitoriu, care a făcut, în istorie, diferența dintre ei și non-evrei, care a reprezentat și încă reprezintă un element de extremă omogenitate, liantul fundamental al întregii evreimi, este reprezentat de religie. Dacă ne referim la celelalte două mari religii monoteiste, observăm că există o mulțime de popoare care se autodefinesc creștine sau musulmane, dar există un singur popor iudeu, și acela este, de fapt, și „poporul ales” sau „poporul lui Dumnezeu”.

Națiunile moderne sunt create pe baza principiului teritorialității. O națiune este un grup de oameni, cu anumite elemente definitorii și de identificare specifice, care se autoguvernează, sau care aspiră spre autoguvernare, și care ocupă, în mod compact, un anumit teritoriu. Până la înființarea statului Israel nu a existat, nu a putut exista o națiune evreiască, și, de fapt, ceea ce există acum este o națiune israeliană, ceea ce nu e chiar sinonimă cu o „națiune evreiască”. Acesta este unul din cele mai importante motive pentru care evreii se raportează la ei înșiși, nu în termeni geografici, teritoriali, ci aproape exclusiv în termeni religioși. A fi de credință iudaică este, așadar, „aproape sinonim” cu a fi evreu, cu mult mai puține nuanțări decât în cazul creștinilor sau musulmanilor.

În peregrinarea lor de-a lungul și de-a latul țărilor lumii, evreii și-au pierdut identitatea lingvistică. Astfel, în timp ce majoritatea evreilor din centrul și răsăritul Europei au ajuns să vorbească yiddish, care nu e altceva decât un dialect al limbii germane, care utilizează literele ebraice, evreii din vestul Europei au vorbit, în general, ladino, nimic altceva decât un dialect sau o adaptare a limbii spaniole, scrisă, de asemenea, cu caractere evreiești. Cea mai mare parte a mizrahilor a folosit, vreme de secole, pentru comunicare, limba arabă, și cele mai multe dintre lucrările filosofice, religioase sau literare ale evreilor din Orient au fost scrise în limba arabă, folosind însă alfabetul ebraic. Ați mizrahi au adoptat ca limbi de comunicație iudeo-georgiana, iudeo-kurda, iudeo-persana (jidi sau dzihidi), iudeo-tadjica (bukhara), iudeo-tat (juhuri), evreii indieni vorbesc iudeo-marathi și iudeo-malayam, evreii etiopieni – agaw, iar evreii din sudul Africii (așa-numiții „oameni Lemba”) vorbesc diferite limbi bantu. Cu toate acestea, evreii prezintă un grad înalt de conștientizare a propriei identități evreiești, de apartenență la „evreime”, înțeleasă mai degrabă ca identitate culturală sau civilizație, decât ca „popor” (ebraică : עמיות יהודית, Amiut Yehudit).

Dacă dimensiunea fundamentală a poporului evreu este una ținând de cultură, spiritualitate și religie, și mult mai puțin de teritorialitate, de spațiu al existenței, atunci e aproape firesc ca, mai devreme sau mai târziu, să apară anumite conflicte între cele două dimensiuni. Un exemplu foarte clar de manifestare a acestor conflicte este reprezentat de Naturei Karta, o sectă de evrei ultra-ortodocși violent antisioniști. Și, pentru că lucrurile ar putea părea puțin neclare, ar trebui să vedem care este relația între Haredimi (ultraortodocși) și sioniști.

5.1. Haredimii și societatea evreiască contemporană

Relația dintre Haredimi și statul Israel este incredibil de complexă și de contradictorie. Pe de o parte, statul Israel acceptă religia Haredimilor ca singura oficială și răsplătește membrii acestei comunități cu importante stipendii materiale. Pe de altă, parte, însă, o parte a Haredimilor e împotriva sionismului mondial și, implicit, împotriva statului Israel. Lucrurile merg până acolo încât secte precum Naturei Karta nu recunosc statul Israel și, mai mult, colaborează cu statele și organizațiile arabe anti-sioniste și care urmăresc desființarea statului Israel. Deși o parte a lor locuiesc în Israel, membrii sectei evită cu grijă contactul cu instituțiile acestui stat, ceea ce înseamnă, desigur, că nu primesc ajutoare și subvenții, diferite alte servicii, dar nici nu plătesc impozite și nu efectuează stagiul militar. Pot face aceste lucruri renunțând sau nerevendicând cetățenia statului Israel, din calitatea de rezidenți străini.

Una dintre caracteristicile definitorii ale fundamentalismului este faptul că reprezintă o minoritate în cadrul unei comunități mai mari. Acest fenomen e o consecință a faptului că, pentru a exista, fundamentalismul are nevoie întotdeauna de un mediu exterior, față de care să se pună în valoare. Pentru a avea „valoare” și „autenticitate”, credințele și ideile fundamentaliștilor, trebuie să se evidențieze față de cele ale celorlalți membri ai comunității, ori asta nu se poate face decât în condițiile în care acestea nu sunt deja norme sau cutume, în alte cuvinte, atâta timp cât nu au fost adoptate de un segment important, probabil majoritar, de populație. Pentru a se evidenția, pentru a se „pune în valoare”, fundamentaliștii nu ezită, deseori, să critice sau/și să acționeze împotriva majorității. Acest fenomen este perfect evidențiat de mișcările Hasidismului Sătmărean și Naturei Karta.

Hasidismul Sătmărean este o ramură a iudaismului ultraortodox fondată de rabinul de Sátoraljaújhely, Moshe Teitelbaum. Urmașii săi au devenit lideri ai comunităților de evrei din Transilvania de Nord, respectiv din Sighetul Marmației și Satu Mare. Ca și alte Haredimi, hasidicii sătmăreni trăiesc în comunități izolate de lumea contemporană, majoritatea în New York și în împrejurimi: Williamsburg, Kiryas Joel, Monsey și Boro Park,în nordul statului New York. Alte comunități de evrei hasidici sătmăreni locuiesc în Buenos Aires, Antwerp, Bnei Brak, și Ierusalim. Opoziția hasidicilor sătmăreni față de statul Israel se bazează pe convingerea că doar Mesia ar avea misiunea de a strânge evreii „rătăcitori” și de a crea un stat evreiesc, în prezent evreii fiind în situația de „răscumpăra” păcatele trecutului, în principal neascultarea, iar încercarea de a pune capăt acestei situații reprezintă, la rândul ei, un alt păcat major, care va întârzia foarte mult revenirea lui Mesia „cel adevărat”.

O altă mișcare fundamentalistă, mult mai agresivă, dar și mult mai redusă este cea reprezentată de Naturei Karta.

5.2. Naturei Karta – origine și istoric

Neturei Karta este o expresie în limba aramaică, care poate fi tradusă prin „Gardienii orașului”; limba aramaică este limba pe care se presupune că ar fi vorbit-o Iisus Hristos.

Denumirea sectei vine de la o veche pildă ebraică, potrivit căreia un rabin a cerut conducătorului unui oraș să îi prezinte „păzitorii cetății”; la solicitarea rabinului, prin fața sa au defilat membrii gărzilor militare ale orașului. Rabinul a fost nemulțumit și a replicat că aceștia nu sunt adevărații „păzitori ai orașului”, ci distrugătorii săi. Adevărații păzitori au fost, în opinia rabinului, cărturarii, savanții și rabinii care duc mai departe învățăturile maeștrilor trecutului și dezvoltă tradițiile spirituale ale locuitorilor.

Numele a fost dat la un grup de evrei ultraortodocși din Ierusalim care a refuzat (și încă refuză), să recunoască existența sau autoritatea așa-numitului „stat Israel”, și care a făcut (și încă mai face), o profesiune de credința din a demonstra public poziția lor față de învățăturile Torei și faptul că păstrează cel mai autentic și nealterat iudaism.

Grupul a fost înființat în Ierusalim, în 1938, de către Rabbi Aharon Katzenelbogen, desprinzându-se din partidul ultraortodox Agudath Israel, care a fost înființată în 1912, cu scopul de a lupta împotriva sionismului. Treptat, conform opiniilor grupului dizident, acest partid a deviat de la scopurile sale inițiale, atras fiind de bani și onoare, vânzându-se sionismului. Cei care au dorit să mențină dreaptă credința lor și să continue lupta împotriva sionismului, au format secta Naturei Karta.

În general, membrii sectei provin dintr-un grup de evrei maghiari stabiliți în Ierusalim la începutul secolului al XIX-lea, precum și din câțiva evrei de origine lituaniană, inițial adepți ai unui celebru rabin anti-hasidic, pe numele său Elijah ben Shlomo Zalman Kremer, dar cunoscut mai ales sub numele de „ha Gaon a Chasid mi Vilna”, sau, pe românește, „geniul sfânt de la Vilnius”. Cei mai mulți membri ai sectei se află în prezent în cartierele Batei Ungarin și Mea She'arim, din Orașul Vechi.

Cu privire la numărul de membri ai sectei, estimările sunt extrem de diferite. În timp ce, potrivit propriilor estimări, există, în lume, mai multe zeci sau chiar sute de mii de adepți, cunoscută organizație pentru apărarea drepturilor omului și de luptă împotriva anti-semitismului Anti-Defamation League (ADL) estimează că, la protestele și acțiunile de stradă anti-israeliene nu iau parte, în mod constant, mai mult de o sută de membri ai sectei, iar impactul politic real este aproape nul. Cu toate acestea, ADL a inclus secta Naturei Karta între primele zece cele mai active și influente organizații anti-israeliene, pentru anul 2013.

Conform propriilor definiții: „Neturei Karta este numele purtat de acei oameni care se roagă în mod regulat în sinagogi Neturei Karta, precum Tora Ve’Yirah – Ierusalim, Tora U’Tefillah – Londra, Tora U’Tefillah – New York, Beis Yehudi Upstate – New York etc., studiază sau isși trimit copiii la instituțiile de învățământ conduse de Neturei Karta sau/și participă activ la activitățile, ansamblurile sau demonstrațiile inițiate de către Neturei Karta. (…) Neturei Karta nu a adăugat nimic și nu a extras nimic din legea scrisă și orală a Torei, așa cum este exprimată în Halakha și Shulchan Aruch. Neturei Karta luptă împotriva modificărilor teritoriale și expansionismului practicat de sionism în ultima sută de ani. Inspirată de rabinii din timpul nostru și de ideile regretatului Reb Amram Blau, Neturei Karta refuză să recunoască dreptul oricărei persoane de a stabili un stat „evreiesc” în perioada actuală de exil.”

De-a lungul anilor, un număr de activiști Neturei Karta și adepți s-au stabilit în afara Palestinei. Unele dintre motivele pentru care aceste persoane și-au părăsit țara în care ei și familiile lor au trăit de multe generații (unii au locuit acolo mulți ani înainte de înființarea statului Israel, pe care-l consideră nelegitim) includ refuzul ideologic de a trăi sub regimul „eretic” israelian.

Principala trăsătură a sectei Naturei Karta, și cea mai importantă, este ostilitatea față de Sion și, implicit, împotriva statului Israel, pe care îl consideră o materializare a sionismului mondial. Membrii Naturei Karta, dintre care cei mai mulți locuiesc în Israel, și-au fixat ca obiectiv distrugerea statului Israel, reîmproprietărirea arabilor și „aruncarea în mare” a evreilor din Palestina. În acest scop, organizația întreține legături amicale inclusiv cu organizații teroriste islamice. Cum e posibil acest lucru?

Secta susține că existența statului Israel este o ofensă la adresa lui Dumnezeu și este contrară învățămintelor Torei. Potrivit acestora, alungarea evreilor din Palestina, din anul 135, a fost expresia voinței lui Dumnezeu, și este consecința „păcatelor” evreilor. Cunoscutul rabin ortodox Barry Gelman, din New York, explică această situație prin faptul că adepții Naturei Karta își bazează opiniile pe o interpretare proprie a Talmudului și pe ideea că „Holocaustul a fost o pedeapsă de la Dumnezeu, ca urmare apariției sionismului politic”. Niciun om nu are dreptul să pună capăt, așadar, exilului evreilor, pentru că acesta a fost impus de Dumnezeu, și numai Mesia, „adevăratul Mesia”, pe care evreii continuă să îl aștepte, poate să pună capăt acestei situații. De aceea, adepții Neturei Karta din Israel refuză să-l recunoască, nu votează și refuză primirea oricărei fel de subvenții din partea statului. În opinia lor, crearea Israelului a fost un eveniment care a încălcat Jurămintele dintre Dumnezeu, poporul evreu și celelalte națiuni. Potrivit tradiției talmudice, aceste jurăminte se referă la angajamentul celorlalte popoare de a nu-i maltrata pe evrei, dublată de angajamentul acestora de a nu emigra în masă în Ereț Israel.

Naturei Karta este deosebit de prezentă din punct de vedere al activismului social. Deși nu dispune decât de un număr redus de adepți, organizează periodic manifestații de protest, atât în Israel, cât și în străinătate, în special la New York. Deși secta pretinde că are zeci sau sute de mii de membri, numărul activiștilor este mult mai redus.

În viziunea grupului, pretenția Statului Israel de a vorbi în numele tuturor evreilor nu este câtuși de puțin îndreptățită și contravine obligației formulate de Tora de a împiedica profanarea numelui lui Dumnezeu. Sionismul încalcă, de asemenea, din perspectiva acestei mișcări, obligația de a proteja viața umană, prin conflictele pe care le provocate de Israel și prin furia pe care o trezesc sioniștii în rândul celorlalte națiuni, punând astfel în pericol chiar existența poporul evreu. Cât de îndreptățite sunt aceste argumente ale Naturei Karta?

Vorbind de jurămintele mai sus-mentionate, observăm cu ușurință că ele au fost încălcate sistematic de „celelalte popoare”, care i-au maltratat sistematic și în repetate rânduri pe evrei – ajunge să ne referim doar la Holocaust – iar aceasta ar putea justifica, într-un fel, încălcarea, de către evreii înșiși, a constrângerii de a nu se reîntoarce în Țara Sfântă. Cu toate acestea, adepții sectei refuză o asemenea interpretare și, de fapt, interpretează Talmudul în întregime, respingând orice altă interpretare și analiză în afară de cea proprie. Cu privire la Holocaust, adepții Naturei Karta fie îi neagă amploarea și importanța, fie susțin că a fost provocat sau încurajat de către evreii înșiși – de către o parte a lor – cu scopul de a forța migrarea, în masă, a celorlalți, în Palestina, socotindu-l, în același timp, după cum am mai spus, „o pedeapsă de la Dumnezeu”.

Membrii sectei duc habotnicia atât de departe, încât refuză chiar și să atingă obiectele care au legătură cu sionismul, precum monezile și bancnotele pe care apar simbolurile statului israelian, pe care apar imaginile lui Theodor Herzl, părintele sionismului politic, sau ale lui Chaim Weizmann, primul președinte israelian.

Cu privire la tratamentele aplicate de evrei arabilor, la războaiele cauzate de sioniști, lucrurile sunt discutabile. Am putea crede că, într-adevăr, secta este preocupată de suferințele victimelor conflictelor militare și ale războaielor, indiferent de tabăra din care fac parte, dar acest lucru nu este adevărat. Secta nu manifestă nicio compasiune pentru victimele atacurilor teroriste inițiate de arabi sau pentru soldații israelieni uciși de palestinieni. Opoziția Naturei Karta față de Israel se fundamentează exclusiv pe motive teologice, și nu are nimic de-a face cu preocupările umanitare față de victimele confruntărilor dintre evrei și arabi, cu brutalitatea militarilor israelieni, cu arabii palestinieni dezrădăcinați, sau cu orice alte aspecte de același tip. Victimele arabe sunt „bune”, pentru că, prin intermediul lor, activiștii sectei pot demonstra caracterul criminal al statului sionist, în timp ce, cu ajutorul victimelor israeliene nu se poate demonstra decât că „și-au meritat soarta”. Pentru Neturei Karta, actualul Israel este o „urâciune atee, otrăvită de modernism și de necredință”, și orice faptă, orice argument cu ajutorul căruia se poate demonstra acest lucru, este „bun” și demn de a fi utilizat, iar orice element care ar putea sugera contrariul e, pur și simplu, ignorat.

În mod evident, o asemenea atitudine este hilară, în absurditatea ei, dar și tragică.

Pozițiile Neturei Karta, atât cele teologice, cât și cele politice, sunt bazate pe o distorsiune completă a iudaismului, precum și pe o denaturare profundă a sentimentele evreilor credincioși, marea majoritate a acestora fiind profund sioniști. Iudaismul însuși este profund sionist, și tradițiile poporului evreu sunt, de asemenea, profund sioniste; dacă ar fi, de exemplu să reamintim numai de salutul evreiesc tradițional de Pessah: „La anul, la Ierusalim”. Și Biblia, și Talmudul sunt pline de referiri la Israel și Ierusalim, și, de asemenea, și în rugăciunile de zi cu zi există această temă, a reîntoarcerii în Israel.

Marea majoritate a evreilor ortodocși proeminenți au acceptat și îmbrățișat sionismul. Printre semnatarii Haredimi ai Declarației de independență a Israelului se numără și doi lideri ai Partidului Agudath Israel, cunoscut pentru pozițiile sale ultraortodoxe – este vorba de rabinii Yizchak Meir Levin și Meir David Lowenstein -, precum și doi reprezentanți ai Mizrahilor, de asemenea de orientare ultraortodoxă, respectiv Kalman Kahana și Yehuda Leib Maimon.

Cum este posibil, totuși, ca nici măcar evreii ultraortodocși, Haredimii, care și-au făcut o „profesiune de credință” din apărarea „dreptei-credințe” iudaice, în cel mai literal spirit cu putință, și ferind-o de orice interpretări sau influențe vătămătoare, să nu fie unanimi, fie și măcar într-o privință atât de importantă cum este aceea a dreptului la existență al statului Israel?

Una dintre caracteristicile esențiale ale fundamentalismului este selectivitatea. Ei aleg, din textul scripturilor, doar ceea ce le convine, sau ceea ce le susține interesele, ignorând, pur și simplu, restul. Iar scripturile sunt atât de ermetice și de contradictorii încât se pretează unei game foarte largi de interpretări, este perfect posibil ca, pornind de la un același text scriptural, să fie formulate concluzii total diferite. Prin urmare, diferitele grupuri și secte religioase doar pretind că respectă substanța scripturii; o asemenea substanță nici nu există, textele scripturale fiind adesea ilogice și pline de contradicții interne. Dar, efectuând selecția „adecvată”, pot fi utilizate pentru a „demonstra”, practic, orice. Astfel că, de fapt, pornind de la același text scriptural, sectele „demonstrează”, de fapt, ceea ce doresc să demonstreze. Ceea ce le servește intereselor.

Mai departe, ne întrebăm de ce un grup ca Naturei Karta are interes să distrugă statul Israel?

Probabil, această întrebare ar trebui precedată de o alta, și anume de aceea dacă grupul dorește să distrugă, într-adevăr, statul Israel.

Din analiza textelor și documentelor pe care le-am avut la dispoziție, concluzia mea este că, de fapt, grupul nu dorește, cu adevărat, să distrugă statul israelian, în orice caz nu în maniera în care doresc acest lucru militanții Hamas sau Hezbollah, pentru că nu recurge la mijloace similare, dar se complace în situația de a pretinde acest lucru, evident, de pe poziția de „fii ai lui Israel”, adică ai „poporului lui Israel”, dar nu și ai statului Israel. E aici un alt capăt de discuție, cel cu privire la distincția dintre „poporul lui Israel” și cetățenii statului Israel. În opinia Naturei Karta, Israelul este o noțiune care se aplică unui popor, iar acest popor este o creație exclusiv divină, Creatorul fiind, de altfel, singurul care are dreptul și posibilitatea de a-i pedepsi sau de a-i aduna, este poporul cu care Dumnezeu a încheiat un legământ personal și căruia i-a promis stăpânirea unei mari împărății, în timp ce statul Israel e o creație exclusiv umană, cu scopul de a întreține confuzia și de întârzia, pe cât posibil, adunarea și recompensarea „fiilor lui Israel”, de către Creator.

Până la urmă, nici nu are o prea mare importanță dacă ura membrilor Naturei Karta față de Israel este una reală sau simulată, dacă intoleranța lor merge sau nu până la organizarea de atentate teroriste, așa cum fac vecinii lor arabi. Rămâne, însă, întrebarea, cum este posibil ca niște evrei – caracterul evreiesc al sectei este indubitabil, și nu a fost pus niciodată în discuție, nici chiar de către adversarii lor – să fie de acord cu ideile și acțiunile extremiștilor arabi care doresc desființarea statului Israel și uciderea tuturor evreilor din Israel? Chiar și observând faptul că majoritatea membrilor sectei locuiesc în străinătate, poziția lor e tulburătoare.

5.3. Naturei Karta – explicații raționale ale unei poziții aparent iraționale

Din anumite puncte de vedere, membrii sectei sunt niște răsfățați, fiindcă nu e puțin lucru să vezi niște evrei ultraortodocși, îmbrăcați în hainele lor tradiționale, vituperând împotriva Israelului, sau/și dând foc drapelului israelian, călcându-l în picioare, cerând intervenția fermă a comunității internaționale împotriva statului Israel – bineînțeles, știind perfect că acest lucru nu se va întâmpla cu adevărat -, primiți cu onoruri de către Ahmadinejad, participând la diferite simpozioane și conferințe antiisraeliene etc. Secta primește donații din Statele Unite, Suedia, Iran, din diferite țări arabe, dar, desigur, nu motivația pecuniară este cel dintâi argument al unei astfel de poziții, după cum nici histrionismul unora dintre ei, dorința de a se „da în spectacol”, nu este pe primul loc, ci cu totul altceva, mult mai profund și tulburător.

De-a lungul secolelor de peregrinare, ceea ce a unit evreimea, ceea ce i-a conservat caracterul a fost, desigur, credința. Credința a fost, însă, și ceea ce le-a adus cele mai mari nenorociri, toate persecuțiile și represiunile din istorie. Tot de-a lungul acestei istorii, evreii s-au obișnuit să fie o minoritate, adesea minusculă, în interiorul unei populații de altă credință și cu alte obiceiuri și valori culturale. Această situație nu este, în mod absolut, un dezavantaj.

A fi o minoritate etnică și culturală conferă grupului o mult mai mare solidaritate, comparativ cu situația majorității, și îi oferă, de asemenea, o șansă pentru excepționalitate. În toate țările în care au viețuit, evreii au fost negustori, avocați, medici, profesori, antreprenori, politicieni, oameni de cultură etc., dar nicăieri ei nu s-au îndeletnicit, de exemplu, cu agricultura, printre altele și din cauza faptului că, în general, guvernele au interzis posesia pământului de către evrei. Dar, profesii precum cele de mai sus sunt mai „nobile” în comparație cu aceea de agricultor – vorbim de o percepție subiectivă – iar evreii, fiind o minoritate, au avut posibilitatea să se consacre, aproape în întregime unor astfel de profesii. Așa s-au petrecut lucrurile în Rusia, în Polonia, în Germania, în Europa Occidentală, oriunde în lume și oricând în lume. Chiar și în perioada în care cei mai mulți evrei erau închiși în ghetouri, ocupațiile lor erau de altă natură decât agricole. Acest lucru nu ar fi fost, desigur, posibil, într-un stat evreiesc. În Israel, în zilele noastre, evreii se ocupă de agricultură, și o fac cu un remarcabil succes, ținând cont de condițiile pedoclimatice, iar agricultura nu are statutul unei profesii degradante, dar nu așa au stat lucrurile în alte timpuri și în alte locuri.

Revenind la perioada ghetourilor, constatăm că, de fapt, aceea a fost ultima în care evreii și-au putut practica în liniște credința, în cel mai ortodox chip cu putință. Odată cu căderea zidurilor ghetourilor, evreii și-au putut pune, desigur, în valoare, mult mai ușor, talentele și abilitățile, competențele și calitățile umane, au putut dobândi recunoaștere, avere, statut social, au putut deveni, de exemplu, jurnaliști, politicieni, formatori de opinie etc., dar toate acestea au avut un preț, și anume slăbirea sau chiar abandonarea credinței iudaice, sau cel puțin a obiceiurilor și ritualurilor specifice. În prima epocă a dezvoltării industriale, de exemplu, multe dintre problemele și tensiunile dintre evrei și creștini au fost generate de faptul că evreii religioși refuzau să lucreze sâmbăta, ceea ce, evident, crea probleme de producție. Astfel, în orașele cu populații mixte, erau adesea firme ale localnicilor, cu patroni și angajați creștini, și firme ale evreilor, cu angajați evrei și program adecvat.

După cum remarcă Herriot: „Viața socială și comercială în orașele din occident a făcut imposibilă respectarea, în litera legii, [a vieții religioase evreiești], existența unor ghetoruri exclusive, fiind, de asemenea, imposibilă în lumea modernă. Având în vedere și că iudaismul este, în primul rând, o religie orto-practică, și abia apoi, una orto-doxă, [care urmărește, în primul rând, faptele și ritualurile, comportamentul credinciosului, nu „credința” sa], aceasta evoluție a condus la o „lipsă de disciplină” gravă. Mai mult decât atât., sub influența iluminismului, concepție care permite oamenilor libertatea de a-și urma rațiunea și de a renunța la obligațiile impuse de tradiție, dacă acestea se dovedesc a fi iraționale, a adus, de asemenea, o gravă atingere integrității legii, care, începând de la Moise, a fost transmisă într-o neîntreruptă linie de autoritate tradițională. (…) Mulți dintre ei [dintre evrei] au simțit un anume exil, ajungând în casa lor adevărată, orașul sfânt Ierusalim. Ei au descoperit repede că înființarea statului Israel a pus capăt unui exil fizic, dar nu și celui spiritual [s-au simțit înstrăinați și inadecvați în propria lor țară, Israel]. Având în vedere că statul-națiunea fost una dintre expresiile dominante ale modernismului, o astfel de dezvoltare seculară a ajuns să fie de deplâns, au argumentat Haredimii. (…) Înșelător s-a dovedit și efortul guvernului de a incorpora credința ortodoxă ca religie civilă.”

În fața acestei situații, o parte a Haredimilor a încercat să se înconjoare de un „zid de virtute”, în fapt, un nou ghetou spiritual în care să-și poată practica în voie credința. Pentru a fi în permanență „puri”, ceea ce implică, desigur distincția și separarea de lumea exterioară „impură”, o parte a Haredimilor au ales să exercite un control complet asupra educația copiilor și tinerilor. Din clipa nașterii și practic, până în ultima clipă, ultraortodocșii sunt membri ai unor instituții care le controlează, normează, modelează viața, comportamentul, ideile. Nici chiar „intrarea la stăpân”, în alte cuvinte căsătoria, nu îi absolvă pe barbații Haredimi de obligațiile lor de a studia și de a se perefecționa, din punct de vedere spiritual, prin urmarea kollel ( educație religioasă mai mare pentru bărbații căsătoriți).

Naturei Karta a ales o altă cale. Ei nu fac niciun efort să se integreze în statul Israel, căruia îi neagă dreptul la existență. Aceasta este o opțiune mult mai radicală decât cea a celorlalți Haredimi. Totuși, Naturei Karta nu este aprioric împotriva ideii de stat evreiesc, ci îi reproșează acestuia caracterul laic, aceasta în ciuda faptului că Israelul e departe de a fi un stat cu adevărat laic. Dar, în același timp, Israelul nu este, totuși, o teocrație, așa cum ar dori reprezentanții Naturei Karta, și nu poate asigura acestora condițiile optime în care aceștia să-și practice nestingherit credința.

Capitolul 6. Studiu de caz: Hamas

6.1. Renașterea naționalismului Arab și Societatea Fraților Musulmani

Societatea Fraților Musulmani (arabă : جماعة الإخوان المسلمين ), sau, pe scurt, Frații Musulmani sau Frăția Musulmană (الإخوان المسلمون al-Ikhwan al-Muslimūn) este o organizație politică transnațională fondată în Egipt, în 1928, de către savantul islamic și învățătorul Hassan al-Banna. Concepută ca un răspuns al musulmanilor tradiționaliști împotriva pericolului resimțit ca urmare a tendințelor moderniste din societate, mișcarea a avut, la început, un puternic caracter social și religios pan-islamică, de rezistență împotriva tendințelor colonialiste ale statelor occidentale, de salvgardare a valorilor și concepțiilor islamice, și a modului de viață tradițional-religios. Frații Musulmani susțin că islamul nu este pur și simplu o religie, sau doar o religie, ci un întreg mod de viață. Mișcarea susține respingerea secularismului, și prescrie întoarcerea la regulile Coranului ca bază pentru întreaga lume islamică.

Destul de repede după înființare, organizația a început să fie din ce în ce mai interesată de politică. Ideile sale au început să câștige suporteri în toată lumea arabă și să influențeze și alte grupuri islamiste grație unui model propriu de activism politic, combinat cu muncă de caritate. Grație acestor caracteristici, Frații Musulmani au devenit extrem de populari în rândul păturilor sărace și mijlocii. Cu toate aceste, Frăția nu are și nu a avut niciodată o structură organizatorică clară, sau o agendă politică la nivel internațional.

Mișcarea respinge oficial utilizarea de mijloace violente pentru asigurare obiectivelor sale. Cu toate acestea, la adresa sa sunt formulate mai multe acuzații de organizare a unor acțiuni teroriste, atât în trecut, cât și în prezent. Datorită acestui caracterului violent și atentatelor pe care le-ar fi executat, Frăția a ajuns să fie percepută ca o organizație teroristă, fiind, din acest motiv, interzisă în numeroase țări ale lumii, inclusiv, în anumite perioade, și în Egipt. Cu toate acestea, în urma „primăverii arabe”, o serie de proteste care au dus la înlăturarea dictatorului egiptean Mubarak și a guvernului său, Frăția Musulmană revine în legalitate și, mai mult, câștigă primele alegeri organizate democratic în această țară. Pentru scurt timp, însă, deoarece, printr-o controversată „lovitură de stat constituțională”, în 3 iulie 2013, președintele ales Morsi și guvernul său au fost înlăturați de la putere, care a fost preluată de armată. În 25 decembrie 2013, guvernul egiptean interimar a declarat Frăția Musulmană ca grup terorist și a scos-o, din nou, în afara legii, acuzând-o de un atac asupra unui post de poliție din Mansoura, în 23 decembrie, în ciuda faptului că atentatul a fost revendicat de Ansar al-Bait Maqdis, un grup terorist cu baza în Sinai, și carfe nu are o legătură evidentă cu Frăția.

Scopul declarat al Frăției a fost acela de a insufla credința Coranului și respectarea Sunna ca "punct de referință unic pentru organizarea vieții musulmanilor, atât la nivel micro, familial, cât și la nivel de comunitate, național sau supranațional.

Frăția Musulmană se finanțează prin contribuțiile impuse membrilor săi, cărora li se cere să aloce o parte din veniturile lor.

Frăția Musulmană a început ca o organizație religioasă cu pronunțat caracter social: predica învățăturile islamice, organiza cursuri de alfabetizare, înființa și coordona spitale și chiar înființa întreprinderi comerciale cu scop caritativ. Pe măsura creșterii influenței sale, începând din 1936, organizația a început să se opună activ dominației britanice în Egipt. Din această perioadă provin primele relatări despre crimele violente pe care această organizație le-ar fi comandat / executat.

Într-un studiu de 1997 de Harvard International Review, vicepreședintele organizației, Mohammad Ma'mun El-Hudaibi a precizat cei doi „piloni-cheie” pe care se întemeiază acțiunile organizației. Acestea sunt:

Introducerea legii islamice Shari'ia ca principiu fundamental pe care să se bazeze atât administrația statului, dar și persoanele individuale sau comunitățile

Realizarea unei uniuni politice și economice între toate țările islamice, sau cel puțin, a tuturor țărilor arabe, și eliberarea lor față de imperialismul extern.

Sloganul oficial al Frăției este „Islamul este soluția.”

Pe situl oficial de limbă engleză al grupării , pe care sunt prezentate și principiile de mai sus, se mai precizează că: „Frăția Musulmană este un grup creat pentru a promova dezvoltarea și progresul general, pe baza credinței islamice. Principiile și ideologii săi au reușit să convingă mulți oameni din întreaga lume, care au efectuat cercetări independente despre mișcare, fondatorii și liderii săi. Prin aceste cercetări, persoanele influențate de Frăția Musulmană au promovat, la rândul lor, aceste idei în numeroase țări. La rândul lor, grupurile mai mici, formate în jurul acestor persoane, care nu interacționează în niciun fel, în mod direct, au totuși o legătură specială, amicală, care le unește, în plan teoretic, emoțional și intelectual. Aceste grupuri practică propriile lor activități și iau decizii în deplină independență față de Frăția Musulmană, adaptate comunității în care aceasta există.”

Există ramuri ale Frăției Musulmane în țări din Orientul Mijlociu și Africa de Nord și de Est, inclusiv Sudan, Siria și Arabia Saudită. Există, de asemenea, o ramură în SUA. Ramurile sale în afara Egiptului sunt semnificativ mai conservatoare în punctele lor de vedere, astfel, de exemplu, ramura kuweitiană se opune ferm dreptului femeilor de a vota.

Sayyid Qutb, un membru marcant al Frăției Musulmane din anii 1950 – 1960, a dezvoltat doctrina jihadului, iar Mustafa Mashhur, fost lider al Frăției Musulmane în Egipt, între anii 1996-2002, a scris o carte intitulată „Jihadul este calea”, în care precizează:

„(…) Ummah [națiunea] islamică (…) poate să-și recâștige puterea, să fie eliberată și să își asume poziția sa de drept care i-a fost rezervată de Allah însuși, aceea de națiunea cea mai înălțată printre oameni, de campion al umanității. (…) Ar trebui să fie cunoscut faptul că jihad-ul și pregătirea pentru jihad sunt nu numai în scopul prevenirii și răzbunării atacurilor comise împotriva musulmanilor de către dușmanii lui Allah, pentru alungarea acestora, ci sunt, de asemenea, pentru a realiza o mare sarcină, aceea de a întemeia un stat islamic universal, de a consolida religia sa și de a o răspândi în întreaga lume. (…) Jihad-ul pentru Allah nu se limitează la o regiune specifică (…) Steagul jihad-ului a fost deja ridicat peste tot, și va continua să fie ridicat, cu ajutorul lui Allah, până când fiecare centimetru de teren al islamului va fi eliberat și statul islamului va fi stabilit. (,,,) Jihadul este o datorie publică religioasă (…) care revine națiunii islamice. Jihadul este o datorie personală de apărare împotriva atacului necredincioșilor asupra natiunii. (…) Problemele din lumea islamică, cum ar fi cele din Palestina, Afganistan, Siria, Eritreea, sau Filipine, nu sunt probleme de teritorii și popoare, ci de credință și religie. Acestea sunt probleme ale islamului și ale musulmanilor, și ele pot fi rezolvate nici prin negocieri, nici prin recunoașterea dreptului inamicului de a fura teritoriul vreunei țări islamice. Mai degrabă, singura opțiune este jihad-ul pentru Allah, iar acesta este motivul pentru jihad-ul este calea. (…) Ar trebui să fii pregătit pentru a răspunde chemării la jihad ori de câte ori ești chemat, în orice regiune a lumii islamice. Islamul nostru este universal, nu regional, și toate țările islamice sunt o patrie. (…) Mergeți la luptă, oh credincioșilor, tineri sau bătrâni, pe jos sau călare, în toate circumstanțele și condițiile. (…) Fiecare musulman are o datorie personală inevitabilă, aceea de a se echipa și de a se pregăti pentru jihad (…) Allah este scopul nostru, Profetul este liderul nostru, Coranul este constituția noastră, jihadul este calea noastră, și moartea pentru Allah este dorința noastră cea mai înaltă. (…) Jihadul este calea noastră și Shahada [martiriul – moartea în numele lui Allah] este dorința noastră cea mai puternică. Acesta este apelul pe care noi și oamenii Da'awa (activitate misionară islamică) l-am făcut întotdeauna.”

Fondatorul Frăției, Hassan Al-Banna , a fost influențat de reformatorii islamiști Muhammad Abduh și Rashid Rida, grupul în sine fiind influențat de sufism. Frăția se opune ferm colonialismului occidental, și predică că islamul va aduce justiția socială, eradicarea sărăciei și a corupției, precum și libertatea politică (în măsura permisă de legile Islamului).

Cu privire la femei, Frăția se pronunță împotriva „ostentației” în veștminte și comportament, și pentru segregarea învățământului, cu un curriculum separat pentru fete, precum și pentru interzicerea dansului și a altor distracții „frivole” etc.

În afară de sloganul favorit „Islamul este soluția”, organizația utilizează și alte sloganuri precum: „Allah este obiectivul nostru. Profetul este liderul nostru. O, Coran! Jihad-ul este dreptul nostru, este modul nostru de a muri în calea lui Allah și pentru cea mai mare speranță a noastră, Allahu Akbar”.

Conform unor surse independente, influența Frăției Musulmane este supralicitată de către occidentali, din necunoaștere sau din alte motive. Chiar și în Egipt, Frăția Musulmană poate conta doar pe circa 100.000 de militanți (din aproximativ 600.000 membri cotizanți), ceea ce, la o populație ce cca. 80.000.000 e destul de puțin, iar acest lucru a fost demonstrat cu ocazia răsturnării de la putere, de către armată, a președintelui ales democratic Mohammed Morsi, și apoi a interzicerii mișcării.

Grupul radical Hamas este considerat a fi ramura palestiniană a Frăției Musulmane.

6.2. Hamas – scurt istoric

În 1935, 'Abd al-Rahman al-Banna, fratele lui Hasan al-Banna, fondatorul Frăției Musulmane, a mers în teritoriul Mandatului Britanic pentru Palestina și a înființat secția palestiniană a Frăției Musulmane, din care, mai târziu se va desprinde Harakat al-Muqawama al-Islamiyya (arabă:حركة المقاومة الاسلامية), adică „Mișcarea de rezistență islamică“, pe scurt Hamas.

Primul lider al mișcării a fost Al-Hajj Amin al-Husseini, numit, în cele din urmă, de britanici, Mare Muftiu al Ierusalimului. Un alt lider important din acele timpuri de început a fost 'Izz al-Din al-Qassam, important mai ales prin prisma faptul că a fost primul care a condus o rezistență armată arabă, în numele Palestinei, împotriva britanicilor, încă din 1935. În 1945, grupul a înființat o filială la Ierusalim, și, până în 1947, alte peste douăzeci și cinci de filiale au apărut în orașe cum ar fi Jaffa, Lod, Haifa, Nablus, Tulkarm, și așa mai departe.

Criza palestiniană care a urmat declarării independenței statului Israel a încurajat mulți palestinieni să se alăture grupului. După război, în Cisiordania, activitatea grupului a fost, în principal, socială și religioasă, nu politică, așa că a avut relații relativ bune cu Iordania, care a controlat Cisiordania până în 1967. În schimb, au apărut tensiuni între Hamas și guvernul egiptean, care a controlat Fâșia Gaza până în 1967.

În primul deceniu de existență al statului Israel, Frăția s-a concentrat pe „educarea unei noi generații islamice”, prin restructurarea societății și prin educație religioasă, fără a se implica politic prea evident, pierzând astfel popularitate în rândul mișcărilor insurgente, umbrită fiind și de Hizb ut-Tahrir .

În cele din urmă, cu toate acestea, Frăția a fost consolidată de mai mulți factori, printre care:

Crearea, în 1973, a Centrului Islamic „al-Mujamma 'al-Islami”, de către șeicul Ahmad Yasin, cu efect centralizator al organizațiilor religioase islamice din Palestina.

Crearea Societății Fraților Musulmani din Iordania și Palestina, printr-o fuziune a sucursalelor din Cisiordania, Gaza și Iordania.

Deziluzia palestinianilor în legătură cu grupurile palestiniene militante, ceea ce i-a făcut mai receptivi pentru alternative precum cea reprezentată de Frații Musulmani.

Revoluția islamică din Iran, care a oferit inspirație pentru palestinieni. Astfel, Frăția a fost în măsură să își intensifice eforturile sale în Palestina și a evita să fie dizolvată, precum grupurile militante; în timp ce acestea erau desființate, Frăția a umplut golul.

După Războiul de șase zile din 1967, Israelul a crezut că poate crea o contrapondere organizației naționaliste laice Fatah (Organizația pentru Eliberarea Palestinei), prin încurajarea grupurilor religioase neimplicate în politică, așa cum părea a fi, în acei ani, Frăția Musulmană din Palestina.

Astfel, între 1967 și 1987, anul în care a fost înființată oficial Hamas, numărul de moschei în Gaza s-a triplat, ajungând la circa 600, față de 200 câte fuseseră în urmă cu două decenii. Pentru Frăția Musulmană, aceasta a fost o perioadă de „consolidare instituțională socială”. Frăția a utilizat zakat-ul (impozit religios sau „pomană”) pentru a ajuta săracii palestinieni, a înființat școli islamice, pe care le-a deschis studenților săraci, folosind, în acest scop, Waqf (dotările religioase), a închiriat bunuri și a angajat oameni etc.

Organizația ca atare a fost înființată în 1987, la inițiativa șeicului Ahmad Yassin și a lui Muhammad Taha, membru al aripii organizației Fraților Musulmani care activa în Fâșia Gaza. Momentul fusese pregătit de mult, iar prilejul a fost reprezentat Prima Intifadă, un șir de evenimente și confruntări între palestinieni și armata israeliană, consecutive uciderii, într-un accident de circulație, a mai multor palestinieni, de către un șofer israelian. În Cisiordania și Gaza au avut loc demonstrații de protest și revolte încheiate cu ciocniri cu armata israeliană. În focul acestor evenimente, s-a constituit acest grup,Imediat după constituire, grupul a ca o extensie a Frăției Musulmane, iar prima sa activitate a fost aceea de a edita și difuza o broșură, un material propagandistic în care acuza serviciile secrete israeliene de subminarea fibrei morale a tineretului palestinian, prin recrutarea de colaboratori Mossad. În ciuda acestui avertisment, Israelul nu a acordat atenție noului grup, poate și prin faptul că Hamas se autoprezenta ca fiind un grup militant (nu militar!), cu puternice obiective sociale și caritabile.

Într-adevăr, prin activitățile sale de caritate fraternă și prin instituțiile sale sociale, Frăția câștigase un punct de sprijin puternic în rândul populației locale, care a fost valorificat ulterior, în momentul când Hamas a fost înființată, înlesnindu-i acesteia transformarea, în scurt timp, în cel mai puternic grupur militant palestinian. Singurul obiectiv enunțat de întemeietorii Hamas a fost acela de a elimina statul Israel și de a crea, în loc, un stat islamist care ocupă teritoriul de astăzi al Israelului, Gazei și Cisiordaniei . Obiectivul rămâne și astăzi în picioare intact și eforturile de a se realiza se efectuează pe trei direcții: politică , socială și militară .

În august 1988 organizația a publicat Carta Mișcării Hamas, (arabă: ميثاق حركة حماس) în care își sintetizează ideologia. La scurt timp după apariția acestui document, organizația a fost interzisă de către autoritățile israeliene trecând în clandestinitate.

Hamas a efectuat primul său atac împotriva Israelului în 1989, acest act contând în răpirea și uciderea a doi soldați. Forțele de Apărare Israeliene l-au arestat imediat pe Yassin și l-au condamnat la închisoare pe viață, și au deportat 400 de activiști Hamas, în sudul Libanului, care era ocupat de Israel în acea perioadă. a fost ocupat de Israel.

În Liban, Hamas a intrat în legătură cu Hezbollah, și a început să colaboreze cu ea. Hezbollah este o organizație paramilitară antisionistă șiită, susținută de Iran și activă mai ales în țări precum Siria și Liban.

Din 1987 și până în 1991, Hamas a militat introducerea unor măsuri anacronice și sexiste, precum obligativitatea hijabului de către femei, poligamie și așa mai departe.

În anul 1991 a fost creată ramura militară a Hamas, sub forma brigăzilor Izz ad-Din al-Qassam. În anii 1990 brigăzile al-Qassam s-au făcut remarcate prin efectuarea a numeroase atacuri împotriva civililor și armatei israeliene.

În 25 decembrie 1994, Baruch Goldstein, un medic israelian cu vederi de extremă dreaptă, a comis masacrul de la Grota Patriarhilor, din orașul Hebron, omorând 29 de arabi palestinieni și rănind alți 150, ca un act de răzbunare pentru uciderea unor coloniști evrei din zona Hebron de către teroriști arabi. După comiterea atentatului, teroristul a fost imobilizat imediat de arabi și linșat. Evenimentul a stârnit un val de indignare în întreaga lume arabă și a marcat, practic, momentul din care Hamas a început să recurgă, pe scară mare, la teroriști sinucigași, pentru a semăna groaza și deznădejdea în rândurile evreilor.

În 2000 a izbucnit cea de-a doua intifadă, care s-a soldat cu mii de morți și răniți de ambele părți. Analiștii internaționali consideră că aproape jumătate din atacurile sinucigașe comise de teroriștii palestinieni în timpul celei de-a doua intifade (septembrie 2000-august 2005) au fost comise de către Brigăzile al-Qassam .

În 2004, liderul Hamas, Ahmad Yassin a declarat că organizația va renunța la actele sale de terorism, în schimbul creării unui stat palestinian în Cisiordania, inclusiv în Ierusalimul de Est, și în Fâșia Gaza. Această propunere a fost întărită și de seniorul organizației, Hamas Abdel Aziz al-Rantissi, care a precizat că, din cauza dificultăților părții israeliane de a implementa acest plan imediat, organizația este dispusă să ofere un armistițiu de 10 ani, sau „hudna”, în care timp Israelul ar fi trebuit să se retragă total din teritoriile capturate în 1967 și să sprijine înființarea statului palestinian. Israel a respins propunerile celor doi, precizând că le consideră nesincere și că ele sunt doar o perdea de fum dindărătul căreia, de fapt, organizația ar pregăti noi atentate. Cei doi au fost, apoi, eliminați de armata israeliană, în urma unor raiduri aeriene asupra bazelor Hamas, Yassin în martie 2004, iar al-Rantisi în aprilie același an.

La alegerile legislative din ianuarie 2006, desfășurate în teritoriul Autorității Palestiniene, cele mai multe locuri în parlament au fost obținute de lista „Schimbare și reformă”, prezentată de Hamas. Astfel, Hamas a putut prelua puterea, pentru scurt timp, în teritoriile palestiniene.

Ca urmare a acestor alegeri, au izbucnit o serie de confruntări între Hamas și Fatah, soldate cu peste 600 de morți și numeroși răniți. În cele din urmă, în 2007 Hamas a preluat controlul Fâșiei Gaza, în timp ce Cisiordania este controlată de Fatah. În prezent, Hamas continuă să administreze Fâșia Gaza, în ciuda bolocadei economice impuse de Israel asupra acestui teritoriu.

6.3. Ideologia Hamas

Ideologia mișcării Hamas este prezentată în Carta Mișcării Hamas, publicată în 1988, document care a condus la identificarea mișcării ca o organizație teroristă și trecerea sa în ilegalitate, atât în Israel, cât și în alte state. În cele 36 de articole ale „constituției” Hamas sunt mai multe lucruri interesante, pe care le vom analiza în cele ce urmează.

Primul articol: Islamul este sistemul său ideologic, iar islamul este tot – acesta este esența acestui articol. Organizația se raportează integral la islam și, din această perspectivă, chiar dacă nu poate fi considerată o biserică, e, totuși, un mod de manifestare al unei biserici. Hamas este o organizație religioasă, iar tot ceea ce face este inseparabil de religie.

După ce, în articolul doi, Hamas se autodefinește ca o ramură a Fraților Musulmani, în următoarele articole este reafirmat caracterul său religios și profunda sa ostilitate față de Israel, naționalismul său vibrant, și lipsa oricărei etici cu privire la lupta de eliberare. Astfel:

Membrii Hamas sunt musulmani care i-au oferit lui Allah întreaga lor loialitate (art. 3)

Dimensiunea istorică a Hamas derivă din acceptarea islamului ca sistem al vieții (…) Allah este scopul, Profetul este conducătorul, iar Coranul este constituția (art. 5)

Dimensiunea geografică este dată de toate locurile unde viețuiesc musulmani – cei care au adoptat islamul ca sistem al vieții (art. 5)

Hamas oferă deplină loialitate lui Allah, adoptă islamul ca sistem al vieții și lucrează pentru a ridica steagul lui Allah în orice colți al Palestinei (art. 6)

Musulmanii din toată lumea … amplifică jihad-ul mișcării. Mișcarea este doar o legătură în lungul lanț al jihadului împotriva ocupației sioniste (art. 7)

Mottoul organizației este: „Allah e scopul, Profetul conducătorul, Coranul constituția, Jihadul metodologia, și moartea pentru Allah cea mai puternică dorință”. (art. 8)

Timpurile pe care le trăim sunt grele: spiritul islamic a fost slăbit prin judecăți distorsionate și presupuneri absurde, națiunile (islamice) au fost ocupate, popoarele lor alungate și umilite. (art. 9)

Mișcarea va oferi sprijin celor slabi, victorie celor oprimați, va realiza adevărul, în cuvinte și fapte. (art. 10)

Palestina este o țară ocupată care va fi recucerită (art. 11)

Naționalismul este parte integrantă a ideologiei noastre religioase. Fără războiul sfânt (jihadul) împotriva dușmanilor țării noastre, nu există nici înălțare naționalistă, nici devoțiune religioasă. Lupta cu inamicul este o obligație individuală a fiecărui musulman, fie el bărbat sau femeie: femeia poate să lupte fără voia bărbatului ei, ca și sclavul fără aceea a stăpânului său. (art. 12)

Problema Palestinei are o singură soluție: jihadul. A ceda o palmă de pământ e ca și cum am ceda ceva din religia noastră. (art. 13)

Jihadul pentru eliberarea Palestinei este obligatoriu. (art. 15)

Alte articole, care privesc alte presupuse dimensiuni ale organizației, vin în contradicție cu cele afirmate anterior:

Hamas este o mișcare umanistă, care respectă drepturile omului și promovează respectul și toleranța între oamenii de diferite credințe religioase … Pacea și armonia sunt posibile oriunde sub islam. (art. 31)

Cum este posibilă combinarea acestor puncte de vedere? Cum poate coexista jihadul cu angajamentele de pace, armonie și iubire?

6.3. Hamas: între crimă și caritate

O minimă analiză a ideologiei celor trei mari religii abrahamice, respectiv iudaismul, creștinismul și islamismul (în ordinea apariției lor) nu poate duce la o altă concluzie logică decât aceea că, dacă una din ele este „adevărată”, celelalte două sunt, desigur, complet false. Mergând mai departe, se poate observa că, de fapt, fiecare din cele trei credințe este depozitara atâtor mărturii și interpretări care se bat cap în cap, a atâtor contradicții interne și a atâtor raționamente eronate încât pretenția oricăreia dintre ele de a fi „adevărată” este complet nefondată. Toate cele trei religii sunt complet false.

Aceasta este o judecată rațională, care nu privește, însă, „credința” și „credinciosul”. În general, analiza critică a textelor scripturale nu se face de pe poziții critic-raționale, ci de pe poziții emoționale. Pentru sceptic, adevărul e demonstrația matematică, pentru credincios, dimpotrivă, adevărul este emoția. „Dumnezeu este iubire” este sloganul teologilor oricărei religii, niciodată „Dumnezeu este raționament”. Fractura logicii, divorțul dintre realitate și reprezentare, contradicția internă nu sunt „accidente” ale ideologiilor religioase, ci însăși fundamentul său. „Cred, pentru că este absurd”, afirmația atribuită lui Tertulian, reflectă cât se poate de bine psihologia oricărei religii. Nu a creștinismului, a iudaismului, sau a islamismului, ci a oricărei religii, în general. Credinciosul e credincios tocmai pentru că asta face: crede. Dar, nimeni nu poate crede decât ceea ce nu cunoaște. Cu toții știm că anumite lucruri sunt adevărate, iar altele false, iar cu privire la toate celelalte lucruri credem că ar putea fi adevărate sau false.

Cu toate acestea, nu e, oare, cu neputință ca un om să nu-și dea seama că a ucide, de exemplu, un om, e o crimă, indiferent de justificări și de circumstanțe? Că a răspunde răului cu un rău mai mare nu este, nu poate fi o soluție, că o astfel de abordare nu poate duce decât la o escaladare a conflictului, nicidecum la rezolvarea sa.

Întrebată fiind cu privire la momentul încheierii conflictului arabo-israelian, Golda Meir, fost prim-ministru al statului Israel, a oferit un răspuns memorabil, dar incomplet, anume că acesta va veni atunci când ei (arabii) „își vor iubi mai mult fiii decât ne urăsc pe noi.” Incomplet, deoarece viza o singură parte, cea arabă. De fapt, fiind atee, privea lucrurile oarecum deformat, din perspectiva propriilor concepții. Desigur, însă, și de partea evreilor se manifesta și se manifestă același fanatism distructiv.

În „Psihologia Mulțimilor”, celebra lucrare a lui Gustave le Bon, autorul observă un fapt incredibil: revoluționarii francezi de la 1789 își asasinează fără nicio ezitare adversarii politici, dar nu îndrăznesc să le fure niciun obiect, aceasta, desigur, deoarece, a fura este o faptă josnică, reprobabilă, declasantă, în timp ce a ucide un adversar este o acțiune perfect morală, chiar o virtute. Revoluționarii de la 1789 erau atei, iar astfel de convingeri sunt caracteristice nu doar religiilor, ci și oricăror mișcări „revoluționare” extremiste.

Văzută din afară, o astfel de atitudine poate fi catalogată ca absurdă. Și totuși, nu este. În anumite circumstanțe bine definite, chiar și cei mai lucizi, cei mai raționali, cei mai „open-minded” oameni pot lua decizii absurde, iraționale, pot cădea în fanatism și, mai mult, își pot raționaliza acțiunile. De fapt, întotdeauna și le raționalizează. În psihologie, raționalizarea este operațiunea mentală prin care o persoană care a comis sau se pregătește să comită o faptă care poate fi percepută ca imorală sau criminală, identifică argumente „raționale” (sau, cel puțin „inteligente”) pentru a justifica acțiunea respectivă și de a o prezenta ca fiind, dimpotrivă, una de îndeplinire a unei „datorii etice” etc.

Conform al- Mithaq , Carta Hamas, despre care am mai vorbit, Palestina este o waqf , o țară care a aparținut dintotdeauna islamului, ba chiar un loc de naștere al islamului, și deci, un teritoriu sfânt. Prin urmare, acest teritoriu sfânt trebuie pus la dispoziția generațiilor actuale și viitoare și nu poate fi subiect de barter politic pentru niciun individ sau grup. A ceda o palmă de pământ din acest teritoriu înseamnă, astfel, a ceda din religie.

Palestina este, însă, în acest moment, o țară ocupată și asuprită de sioniști, care nu se sfiesc să utilizeze violența împotriva palestinienilor și să violeze cele mai elementare drepturi ale omului. Orice acțiune de negociere este din start sortită eșecului atâta timp cât evreii refuză să se angajeze asupra punctului esențial, și anume retragerea totală, necondiționată din teritoriul sfânt al Palestinei. Prin urmare, orice încercare de negociere cu aceștia nu este decât o pierdere de timp și este favorabilă evreilor, iar arabilor le aduce numai noi suferințe, noi abuzuri, noi asupriri.

Războiul total este susținut cu idei și citate din cărțile sfinte ale islamului. După cum am mai afirmat, de regulă aceste cărți sfinte conțin citate și referirir contradictorii, cu care se poate demonstra orice.

De exemplu, unul dintre citatele din Hadith, cu care Hamas își justifică și „ornează” poziția este acesta: „Nici Ziua Sfintei Judecăți nu va veni până când musulmanii nu vor fi luptat împotriva evreilor și nu îi vor fi ucis. Atunci, chiar dacă evreul va încerca să se ascundă după pietre și copaci, pietrele și copacii vor spune: <O, musulmane, o, Abdullah, e un evreu în spatele meu, vino și omoară-l.>” (art. 7 din Cartea Mișcării Hamas.

Desigur, această poziție este cam simplistă și nu justifică angajamentul războiului total împotriva Israelului. Sau, nu sub „umbrela” Hamas.

Hamas are, însă, și o altă dimensiune, de caritate și întrajutorare, de solidaritate comunitară. Hamas promite membrilor și simpatizanților săi o lume a înțelegerii și armoniei universale, ferită de corupție și lipsită de oricare dintre problemele societății contemporane. Hamas nu doar promite acest lucru, ci realizează acțiuni concrete de ajutorare a membrilor săi săraci.

Hamas este o mișcare transnațională, dar momentan nu deține controlul decât asupra Fâșiei Gaza, o mică regiune în sud-estul Israelului, la granița cu Egiptul. Cum influențează această situație acțiunile Hamas și care este posibilul său viitor?

Niciun război nu poate fi prelungit la nesfârșit, mai devreme sau mai târziu combatanții obosesc, entuziasmul se stinge, iar conflictul diminuează, „îngheață”, pentru ca niciunul dintre combatanți nu mai are resurse pentru a continua ostilitățile. În plus, războiul nu este un scop, ci un mijloc, scopul este dobândirea puterii, a unor avantaje etc. Pentru a menține pe termen cât mai lung isteria împotriva dușmanului, oamenii sunt supuși, în celebra distopie a lui Orwell, „1984”, unor ședințe de inducere a urii, prin demonizarea adversarului. Evident că Hamas folosește astfel de tehnici, dar asta nu e suficient. Nicio promisiune terestră și nicio garanție nu poate oferi suficiente temeiuri unui om normal, pentru a-l transforma într-un terorist sinucigaș. Ura se autogenerează, dar până la un moment dat. Hamas are serioase probleme în a-și asigura necesarul de teroriști sinucigași care i-ar fi necesar pentru a-și continua și amplifica acțiunile belicoase. Pe de altă parte, nici Hamas nu are interesul să-și sacrifice la nesfârșit combatanții. Hamas s-a implicat în conducerea politică a Fâșiei Gaza, și, deja, acest lucru a început să-i schimbe orientarea și modul de acțiune.

Nu este deloc rezonabil, însă, să ne așteptăm la o schimbare a ideologiei și a modului de acțiune al Hamas „peste noapte”, dar este de presupus că acest proces se va produce, totuși, gradual.

În lumina ultimelor evenimente, inclusiv a „primăverii arabe”, mișcarea beneficiază de o oportunitate istorică de a-și schimba destinul politic și de a sparge blocada israeliană și izolarea politică și diplomatică internațională. Hamas poate acum să scape de mai vechile acuzații de terorism și de a fi acceptată ca o organizație politico-religioasă licită, ca un partener internațional viabil. Regele Abdullah al II-lea al Iordaniei a vorbit, la un moment dat, deschis, despre posibilitatea recunoașterii, de către Hamas, a granițelor Israelului de dinainte de războiul din 1967; implicit asta înseamnă recunoașterea dreptului la existență al statului Israel, ceea ce, până acum, Hamas a refuzat cu obstinație. Deși, ulterior, suveranul a retractat, trebuie să remarcăm că aceasta este una din cele trei precondiții impuse de cei patru mari actori politici (ONU, SUA, UE și Rusia) pentru deblocarea negocierilor de pace în Orientul Mijlociu; pe lângă recunoașterea statului Israel, celelalte două sunt renunțarea la violență (de către toate părțile) și acceptarea acordurilor perfectate anterioare între OEP și Israel.

Venirea la putere, chiar pentru puțin timp, în Egipt, a guvernului Fraților Musulmani, a determinat Hamas să aibă o atitudine mult mai cooperantă.

Paradoxal, poate, unul dintre cei mai importanți sponsori internaționali ai guvernului Hamas din Fâșia Gaza a fost/este reprezentat de guvernul israelian de dreapta, al lui Beniamin „Bibi” Netanyahu, mai ales după fuziunea partidului său de dreapta, Likud, cu partidul Israel Beyteinu (Casa Noastră Israel) al ultranaționalistului Avigdor Lieberman. Practic, încă de la preluarea celui de-al doilea mandat, în 2009, „vulpoiul Bibi” a renunțat la ideea de a răsturna guvernul Hamas đin Fâșia Gaza, deoarece a realizat că acest lucru nu ar fi în beneficiul Israelului și al progresului de pace. Alternativa ar fi proliferarea în Fâșia Gaza a unor grupuri și filiale arabe mult mai extremiste, precum al-Qaeda și alte grupuri salafiste.

Este de domeniul notorietății că, deși pretind contrariul, guvernul israelian și mișcarea Hamas se recunosc implicit și, mai mult, întrețin contacte neoficiale, fie prin intermediari, fi în mod direct. Cu toate acestea, Israelul nu poate să-și asume, în mod deschis această realitate, deoarece aceasta ar încuraja, pe de o parte, alți actori politici să procedeze similar, și să considere Hamas ca pe un partener legitim, ceea ce nu corespunde interesului israelian. Pe de altă parte, nici Hamas nu se poate dezice de tezele sale inițiale cu privire la distrugerea statului Israel, deoarece aceasta i-ar submina credibilitatea într-un mod dramatic. Evaluările făcute asupra perioadei 2006-2009, când comunicarea dinte cele două entități a fost mult mai redusă, au arătat că această atitudine a Israelului nu i-a determinat pe cei de la Hamas să înceteze lupta armată, și nici nu a diminuat în vreun fel sprijinul internațional esențial pentru guvernul Hamas, în schimb a pedepsit populația civilă din Gaza. Dar, chiar și în acea perioadă, atunci când a fost nevoie, Olmert a negociat, prin intermediari egipteni, cu Hamas, pentru a determina încetarea atacurilor cu rachete asupra teritoriului israelian, sau pentru a determina eliberarea lui Gilad Shalit. În mod similar, deși Hamas insistă în nerecunoașterea statului Israel, nu ezită să discute cu reprezentanții săi, ori de câte ori acest lucru îi este favorabil.

În complicatul puzzle geopolitic din Orientul Mijlociu, Hamas este, adesea, privit de către Israel, ca fiind „răul cel mai mic”, în comparație cu puternicul vecin al Iranului, care deține arma nucleară și care a amenințat de nenumărate ori că o va folosi împotriva Israelului. În aceste condiții, o îndepărtare a Hamas, care este, totuși, o organizație sunnită, de Iran și de brațul său înarmat în zonă, Hezbollah, este dezirabilă pentru israelieni, așa cum, de exemplu, este dezirabilă menținerea la putere a allawitului Assad în Siria, țară sfâșiată de un îndelungat război civil care a făcut, zeci de mii de victime, pentru că altfel țara ar aluneca fie în mâinile Iranului, prin Hezbollah, fie în cele ale al-Quaeda.

Toate aceste realități politice complicate solicită Hamasului un rol mai activ în zonă și, binînțeles, ieșirea din fundamentalismul său religios, fixist și anacronic, pentru a participa la noua construcție politică din zonă. Este posibil, astfel, ca în următorii ani, dimensiunea politică a Hamas sa estompeze aproape complet latura sa religioasă, după cum este posibilă și o altă evoluție. Rămâne ca viitorul să confirme una sau alta dintre posibilități.

Concluzii

Religia este specifică speciei umane și numai ei. Cercetările istorice, geografice, antropologie nu au putut evidenția existența unei societăți, a unei comunități lipsite de religie. Chiar în societățile în care s-a încercat programatic eradicarea religiei, așa cum a fost cazul societăților comuniste est-europene, rezultatul a fost un eșec lamentabil: pe tot timpul perioadei respective oamenii au continuat să-și păstreze credințele și cutumele religioase, iar după ridicarea interdicțiilor, comunitățile au re-devenit religioase, mai mult chiar, fervent religioase.

În mod evident, religia există pentru că răspunde unor necesități profund umane, și îndeplinește anumite funcții esențiale, cum ar fi, aceea identitară. Religia este o poveste, dar, spre deosebire de alte povești, oferă oamenilor, comunităților, un ethos, un sens al vieții, o structură morală, o identitate, o ordine. Desigur, nu doar religia are capacitatea de a oferi acest sentiment oamenilor, și, din acest motiv, sentimentul religios interferează, de regulă, cu cel patriotic, de prețuire a familiei, gintei, tribului sau națiunii căreia îi aparține individul.

Totul are, însă, un preț, iar în schimbul acestor avantaje indiscutabile, individul consimte să se adapteze cerințelor sociale, politice, administrative sau religioase ale comunității în care trăiește, servește acestei comunități, se subordonează unui obiectiv care-i transcede individualitatea, în caz contrar fiind recuzat, ostracizat de comunitatea ale cărei reguli nu le respectă. Nevoia de ordine, de structură, de identitate, de lege, fie ea juridică sau numai cutumiară, transcede, se pare, dorința de libertate individuală, și astfel orice tentativă de făurire a unei societăți anomice sfârșește într-o anarhie violentă.

Există religii, așa cum este, de exemplu, iudaismul, care sunt practicate aproape exclusiv de un singur neam, de un singur popor. Există alte religii, care sunt practicate de nenumărate popoare, așa cum sunt creștinismul, în toate formele și expresiile sale, sau islamismul, fără ca acest caracter supranațional să altereze profund funcțiile esențiale ale religiei. Cu toate acestea, o anumită diluare, sau relaxare, este evidentă mai cu seamă în cazul credințelor religioase ajunse la deplina maturitate, practicate de nenumărate popoare, de un mare număr de credincioși. Orice organism care se hipertrofiază devine ineficient, se osifică, se cangrenează, și la fel se întâmplă și cu religiile devenite „universale”. Sectarismul, fundamentalismul, apar astfel pentru că răspund mai bine necesităților de structură ale anumitor oameni. Aceste fenomene, criticate, pe bună dreptate, de corifeii religiilor „oficiale”, proliferează însă, pentru că aduc ceva „proaspăt”, sau „corectează” ceea ce s-a „alterat” în decursul timpului. Fundamentaliștii redescoperă „bucuria adevărului”, „revelațiile originare”, pompând „sânge proaspăt” într-o construcție deja vetustă.

Nu ar trebui, însă, să ne lăsăm înșelați. Povestea națiunilor este o poveste despre putere, dominare și supunere. Povestea religiilor este o poveste despre putere, dominare și supunere. Cei mai „curați” și cei mai „bravi” patrioți, naționaliștii, sunt cei mai ahtiați după putere, cu tot ce înseamnă această putere. La fel, fundamentaliștii, care propovăduiesc „iubirea” sau „bunătatea” într-un mod mult mai profesionist decât ceilalți religioși, sunt, adesea, mai atrași de putere decât aceștia.

Două sunt întrebările la care s-a străduit să răspundă această lucrare, prin studiul unor cazuri concrete. Cea dintâi privește modul în care fundamentalismul religios interferează cu naționalismul, iar cea de-a doua vizează modul în care pot evolua, în timp, fundamentalismul religios, respectiv naționalismul.

Evident, resursele materiale și de timp nu au permis o analiză exhaustivă, dar ipotezele pe baza cărora am lucrat, și care au fost confirmate prin studiul celor trei mișcări fundamentaliste, sunt următoarele:

Relația dintre fundamentalismul religios și naționalism poate fi definită în aceeași termeni în care poate fi orice relație dintr-un joc competițional. Anume, cei doi actori, urmărind țeluri și obiective comune, pot coopera, uneori până la fuzionare sau identificare reciprocă, în ideea maximizării șanselor de atingere a obiectivului comun, sau se pot situa pe poziții opuse, de concurență antagonică, în ideea dobândirii individuale a „premiului” pus în joc. Evident, din punctul de vedere al obiectivului de putere stabilit, această opțiune poate fi mai riscantă.

Dacă analizăm cazul celor două mișcări naționalist-fundamentaliste, respectiv Gush Emunim și Hamas, observăm că ambele au ales să utilizeze naționalismul în retorica și acțiunile pe care le întreprind. Observăm, de asemenea că, ajungând la putere, caracterul lor extremist s-a mai „mlădiat”, cele două mișcări devenind mai receptive la solicitările partenerilor lor de putere, și asumându-și o responsabilitate politică.

Naturei Karta a ales, însă, o altfel de strategie. Mișcarea a contrapus sentimentul religios celui naționalist și a ajuns, astfel, într-un impas, nereușind să-și aproprie puterea, indiferent ce va fi însemnând această „putere”, și neavând nicio șansă de a face acest lucru într-un orizont de timp previzibil.

Oricum ar fi, fundamentalismul religios și nationalismul nu se pot ignora reciproc. Chiar dacă, să spunem, o mișcare religioasă fundamentalistă, îsi propune „programatic”, să nu interfereze cu nationalismul, acest lucru se va întâmpla, mai devreme sau mai târziu, într-un sens sau în altul.

Cu privire la cea de-a doua chestiune, remarcăm că, într-un anumit orizont de timp, mișcările fundamentaliste, respectiv cele naționaliste pot accede sau nu la putere. În prima situație, ne aflăm, oarecum, în situația „fiului rebel”, ajuns, la rândul său, „tată de familie”, cu responsabilități specifice. O renunțare de bună-voie la acest rol nu este posibilă, având în vedere că scopul mișcării este tocmai accederea la o astfel de situație. Singura posibilitate de rămânere la putere este corelarea pragmatică cu imperativele societății asupra căreia își exercită autoritatea. Este situația în care se află Gush Emunim și Hamas, care, pentru a fi recunoscute ca parteneri viabili de discuție, sunt gata să facă anumite compromisuri considerate inacceptabile din poziția de aspirant (la putere).

Neaccederea la putere, însă, într-un orizont de timp rezonabil, poate avea, la rândul său, consecințe dramatice, între care alunecarea în ridicol și nesemnificativ. Este cazul mișcării Naturei Karta, ale cărei puncte de vedere și acțiuni sunt tolerate doar datorită unui anumit spirit democratic, dar care nu pot, în cel mai bun caz, decât să stârnească decât un zâmbet condescendent în rândul comunității pe care doresc și pretind a o reprezenta.

Bibliografie

Ardrey, Robert – The Territorial Imperative. A Personal Inquiry into the Animal Origins of Property and Nations, http://www.ditext.com/ardrey/imperative/imperative.html

Barker, Philip W. – Religious Nationalism in Modern Europe. If God be for us, Routledge, 2009

Deckwitz, Sanne – Gush Emunim, Jonge Historici Schrijven Geshiedenis, Amsterdam, 2012,

Friedman, George – Următorii 100 de ani. Previziuni pentru secolul XXI, Editura Litera, 2012

Herriot, Peter -Religious Fundamentalism and Social Identity, Routledge, 2007

Huntington, Samuel P. – Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Ed. Litera, 2012

Lefebure, Leo D. – Victims, violence and the sacred, în Christian Century, vol 113

Masalha, Nur – The Bible & Zionism. Invented Traditions, Archaeology and Post-Colonialism în Israel-Palestine, Zed Books Ltd., 2007

Reynhart, Tania – The Road Map to Nowhere: Israeli/Palestine since 2003, Verso, 2006

Shahak, Israel și Mezvinski, Norton – Jewish Fundamentalism în Israel, New Edition, Pluto Press, 2004

Skolnik, Fred și Berenbaum, Michael (ed.) – Encyclopaedia Judaica, 2nd ed., 2007, Keter Publishing House Ltd., vol. 15

Strozer, Charles B. (ed.) – The Fundamentalist Mindset, Oxford University Press, 2010

*** Biblia ortodoxă, ed. Cornileanu

*** Journal of Palestine Studies XXII, no. 4 (Summer 1993): http://www.palestine-studies.org/files/pdf/jps/1734.pdf

*** A Historical Perspective on the Arab-Israeli Conflict and Peace Process, A Curriculum or Modern World History Teachers, Institute for Curriculum Services, last major update: june 2012, www.icsresources.org/edmaterials

http://fr.wikipedia.org/wiki/Bilady,_Bilady,_Bilady

http://ro.wikipedia.org/wiki/Hatikva

http://www.adl.org/press-center/press-releases/israel-middle-east/adl-lists-top-ten-anti-israel-groups-in-america.html#.U23_x3JxMxA

http://www.ikhwanweb.com/

http://www.nkusa.org/AboutUs/index.cfm

http://www.think-israel.org/Jihad_is_the_way_by_Mustafa_Mashhur.pdf.

=== Lucrare_completari ===

Teroare în numele lui Dumnezeu – rolul religiei în conflictul arabo-israelian

I. Introducere. Punctarea problematicii studiului

Niciunul dintre conflictele și războaiele din istoria omenirii nu a adus liniște, fericire, prosperitate. Dimpotrivă, toate războaiele și conflictele au lăsat în urmă râuri de sânge, multă, foarte multă suferință, neîncredere, insecuritate, resentimente, dorință de răzbunare. Adică, nimic bun, nimic dezirabil. Nici măcar triumful celor victorioși nu a însemnat, niciodată, mare lucru, atâta timp cât a fost clădit pe suferință.

Religia e o construcție spirituală care, pe de o parte, oferă o explicație lumii înconjurătoare, iar pe de altă parte, introduce o anumită ordine în societate, o structurează, pe baza unei etici și a unei morale proprii. Prin religie, oamenii capătă o nouă conștiință, de dimensiune cosmică, se integrează cu o ființă supranaturală, omnipotentă, omniscientă și bineînțeles, benevolentă, plină de iubire, care aduce oamenilor care îi recunosc existența, o morală superioară, un mod de viață superior, le hărăzește un tărâm al fericirii veșnice etc. Religia îmbogățește viața oamenilor, o potențează, îi oferă un sens, o finalitate, o ordine. Fără Dumnezeu, omul nu reprezintă nimic, subliniază aproape toți teologii, indiferent de religia căreia îi aparțin. În schimb, oamenii care îl caută și îl găsesc pe Dumnezeu au, practic, totul: o viață superioară, o morală superioară, o cunoaștere pătrunzătoare, și, nu în ultimul rând, fericirea eternă. Promisiunea fundamentală a oricărei religii este aceasta: „fericirea eternă”.

Fericirea, spun psihologii, este incompatibilă cu mânia, cu furia, cu răutatea, cu dorința de răzbunare, cu acel mizerabil sentiment numit „Schadenfreude”, în schimb nefericirea, disperarea, suferința sau foamea sunt semințe ale oricărei agresiuni, mai mici sau mai mari.

În ceea ce privește „foamea”, aproape niciodată aceasta nu a fost invocată, ca atare, ca pretext al unei agresiuni internaționale. Cel mai adesea, jaful sau raptul a primit o justificare „morală”, de îndreptate a unei nedreptăți, pe principiul că au fura de la un hoț (dovedit sau numai presupus) nu e o hoție, ci un act de necesară justiție, adică o virtute. În fapt, aproape întotdeauna, motivarea conflictelor și războaielor a avut la bază considerente „morale” sau religioase.

Cum oare pot religioșii, cei care se consideră trimișii sau „uneltele lui Dumnezeu”, adică ale iubirii, bunătății și mărinimiei divine, să propovăduiască crima, sau chiar s-o făptuiască direct? Cum e posibilă ura religioasă, cum e posibilă crima religioasă? Cum e posibil ca, în numele binelui suprem, să se comită cele mai abominabile asasinate? Oamenii care fac acest lucru sunt, pur și simplu, fățarnici, sau judecata le este întunecată de credință? Care este sursa acestei schizoidii și cum se face că ea nu este percepută, ca atare, decât de credincioșii celeilalte religii sau de atei?

Sunt întrebări la care avem datoria de a răspunde, pentru că numai astfel putem preveni repetarea unor tragedii umane încă și mai mari.

Firește, nu puteam analiza toate conflictele, din toată lumea, din ultimele secole, astfel că mi-am focalizat atenția pe un conflict „exemplar”, anume pe cel care opune statul Israel vecinilor săi arabi. În acest conflict, miza materială este prezentă, de asemenea și cea națională, dar mult mai importantă este cea religioasă. Conflictul arabo-israelian este, de fapt, conflictul a două lumi, a două culturi, a două religii care, culmea, au aceeași origine, dar sunt, se pare, incompatibile.

Studierea influenței factorului religios în generarea și întreținerea tensiunilor și conflictelor este un subiect pe cât de interesant, pe atât de vast. Istoria omenirii se confundă, în mare parte, cu istoria războaielor omenirii, iar cum în fiecare din acestea factorul religios a avut importanța sa, rezultă că tema în discuție se poate extinde nestingherit la întreaga istorie a omenirii, privită, evident, și din punct de vedere antropo-cultural, sociologic, psihologic, și așa mai departe, ceea ce, evident, este inacceptabil din punct de vedere al dimensiunii proiectului. A fost necesar, așadar, să-mi concentrez eforturile asupra investigării rolului religiei într-un anumit conflict, identificat precis, atât din punct de vedere temporal, cât și geografic; e vorba de conflictul arabo-israelian, desfășurat în binecunoscuta zonă de conflict din Orientul Mijlociu, centrată pe statul Israel, și în care intră, de asemenea, și vecinii săi arabi, și anume: Egiptul, Siria, Libanul, Iordania etc. Perioada de timp supusă investigației este delimitată strict, punctul de început fiind reprezentat de războiul sin 1967, așa-numitul război de șapte zile, și până în zilele noastre. Conflictul arabo-israelian conține, însă, toate elementele esențiale ale tuturor conflictelor din ultimele secole, din întreaga lume.

În fapt, studiul este centrat pe examinarea a două grupuri sociale și religioase distincte, două organizații deopotrivă fundamentalist religioase și naționaliste, respectiv organizația evreiască Gush Emunim, și organizația arabă Hamas.

Motivația de a cerceta această temă nu are în vedere doar curiozitatea științifică, deși, desigur, rolul acesteia este foarte important. Totuși, motivația principală rezidă în dorința de a înțelege schizoidia religioasă, în cadrul căreia se pot comite cele mai abominabile crime, în vederea prevenirii, pe cât posibil, a acestor consecințe neplăcute.

Am dorit, de asemenea, să înțeleg dacă atitudinea fundamentaliștilor religioși este fundamental sinceră, ei neînțelegând contradicția fundamentală dintre așa-numita bunătate și iubire divină, pe de o parte, și caracterul violent, aducător de suferință, prin le este aceasta impusă „necredincioșilor”, sau, dimpotrivă, aceștia sunt perfect conștienți de propria lor schizoidie, dar acționează în modul în care acționează dintr-o imensă fățărnicie.

Dificultatea majoră a realizării acestui proiect a constat în situarea pe o poziție ideologică totalmente neutră, necesară pentru investigarea „sine ira et studio” a tuturor informațiilor și premizelor.

Obiectivele proiectului de cercetare

Cercetarea are obiective principale: în primul rând, să identifice schimbările mentale care apar în conștiința credinciosului criminal, sau dispus să ucidă, sau să facă rău, în numele religiei sale, argumentele pe care le utilizează pentru a armoniza astfel de gesturi cu „bunătatea” pretinsă a religiei sale, modul în care crima e ridicată la rangul de virtute.

În al doilea rând, să identifice dacă o asemenea schizoidie este sau nu favorizată de insecuritatea economică sau politică, de diferite amenințări reale sau percepute, de diferitele tensiuni care au precedat și favorizat conflictul existent.

Un al treilea obiectiv este reprezentat de studierea modului în care se poate reconstrui speranța și optimismul unei comunități afectate de un conflict profund, în care factorul religios a jucat / joacă un rol de prim rang.

Semnificația studiului

Literatura consacrată studiului războaielor și conflictelor este extrem de vastă, dar, de cele mai multe ori, viziunea este extrem de subiectivă.

Identificăm, astfel, literatura de propagandă, cel mai adesea cu caracter „fiction”. Această literatură, a cărei valoare științifică e, de cele mai multe ori, nulă, servește, cel mai adesea cu rezultate incerte, „insuflării” unor sentimente dorite de puterea politică. De cele mai multe ori, această literatură prezintă și anumite valențe artistice, pentru a fi mai ușor „digerată” de publicul căreia îi este adresată. Din nefericire, o astfel de literatură induce stereotipuri de gândire, lipsă de curiozitate științifică, diferite complexe, de superioritate sau de inferioritate, și reprezintă, în general, o frână în calea dezvoltării normale, intelectuale și morale, a oamenilor. Din nefericire, această literatură este prezentată intensiv copiilor și tinerilor, în cadrul activităților școlare și extrașcolare, contribuind la formarea unei atitudini „patriotice” sau „religioase”, dincolo de caracterul pseudoștiințific al acestui demers. Această literatură, completată, cel mai adesea, de alte forme de exprimare artistică (film etc.) contribuie, firește la crearea crearea unui „sentiment național” puternic, dar, din păcate, cu privire la acea națiune definită de Karl Deutsch ca fiind „un grup de oameni uniți de o imagine greșită despre trecut și o ură față de vecinii lor”.

În ceea ce privește literatura „cu adevărat” științifică, aceasta își asigură, de cele mai multe, rigoarea, pe baza restrângerii domeniului de cercetare și, mai ales, a modului de investigare. Conflictul în discuție este, astfel, privit, doar din perspectivă istorică, militară sau politologică, mai rar din perspectivă economică, antropologică, culturală, sau religioasă.

Prezentul studiu își propune abordarea problematicii conflictului arabo-israelian din toate perspectivele enumerate, dar preponderent din cea psihosocială. Narațiunea faptelor este, desigur, importantă, dar înțelegerea motivațiilor celor care au stat în spatele acestor fapte este mult mai importantă. Cu atât mai mult cu cât, și de-a parte și de alta, retorica de conflict e suprasaturată de expresii absolute precum „sfânt” (divin/sacru etc.): locuri sfinte, război sfânt, datorie sfântă etc.

După încheierea războiului din 1967, au fost întreprinse nenumărate eforturi diplomatice; ar fi nedrept să spunem că toate aceste eforturi au eșuat, dar rezultatele obținute au fost departe de ceea ce s-a așteptat. Din ce cauză s-a petrecut acest lucru? Din ce cauză părțile doresc să continue, până la epuizarea totală, un conflict care, în mod evident, nu este util niciuneia din părți? Întrebată cu privire la sfârșitul conflictului în care era implicată țara sa, fostul prim-ministru israelian Golda Meir a răspuns că acesta va veni atunci când arabii își vor iubi fiii mai mult decât îi urăsc pe evrei; până acum, acest moment nu a venit, și e firesc să ne întrebăm „de ce?”. Și, mai ales, cât timp va mai trebui să treacă până când ambele părți își vor iubi fiii mai mult decât își vor urî adversarii. Și, de asemenea, care e rolul religiei în existența acestei uri.

Când vom ști și vom înțelege aceste lucruri, când combatanții vor ști și vor înțelege, când vor accepta că iubirea față de „aproape” e mai importantă decât ura față de „celălalt”, și că acest lucru nu contravine în niciun fel „legii universale a iubirii” (religioase sau ne-religioase), atunci conflictul va înceta. Și, odată cu el, și suferințele a mii și mii de oameni.

Întrebările de cercetare

Întrebările de cercetare principale utilizate au fost în număr de trei, și anume:

Care este rolul religiei în generarea și întreținerea războaielor și conflictelor (cu focalizare pe conflictul arabo-israelian)?

Sunt conștienți, oare, religioșii, de schizoidia profundă a poziției lor?

Cum se aduce pacea într-o zonă măcinată de un asemenea conflict și cum se poate reconstrui o societate pașnică și prosperă?

Din fiecare din cele trei întrebări principale („generatoare de conținut”), au derivat mai multe întrebări secundare, punctuale, precum:

Ce câștigă și ce pierd liderii religioși de pe urma adoptării unei poziții pro- sau anti-război? Ce câștigă și ce pierd, în aceleași condiții, „simplii credincioși”?

Care este poziția seculariștilor și care este relația lor cu fundamentaliștii?

Care este relația dintre liderii religioși și cei politici?

Poziția religioșilor, oricare ar fi ea, este una politică? Sunt ei interesați de dobândirea puterii politice (eventual în alianță)?

În condițiile în care religioșii dobândesc puterea politică, retorica lor politică, pro- sau anti-război suferă vreo modificare?

Fundamentaliștii religioși sunt, într-adevăr, interesați de instaurarea unei teocrații, sau dezvoltă doar o retorică în acest sens, pentru a obține satisfacerea altor deziderate?

Diversitatea religioasă este compatibilă cu pacea și prosperitatea? În ce măsură această diversitate este un factor benefic pentru societate și când devine ea o frână în calea dezvoltării sociale?

II. Literatura de specialitate consultată

Idei precum aceea că, de fapt, religia nu apropie oamenii, ci îi separă, îi împarte în grupuri opuse, contradictorii, care pot dezvolta, pe baza deosebirilor religioase, animozități și conflicte greu de eradicat, sau că religia nu este nicidecum nouă, însă acceptarea acestei idei nu este nici unanimă. Chiar puși în fața evidenței, religioșii au întotdeauna o scuză, pentru că, după cum remarcă Dawn Perlmutter: „indiferent de cât de atroce, irațională sau inexplicabilă este violența religioasă, ea va fi întotdeauna pe deplin justificată și niciodată comparată sau asimilată cu terorismul, de către grupurile religioase care o practică; de-a lungul întregii istorii a omenirii, violența sacră a fost acceptată, tolerată și considerată necesară pentru [salvgardarea] principiilor religioase.” Autoarea analizează, în special, alte cazuri de violență religioasă (violența domestică de sorginte religioasă, vampirismul, satanismul, crimele ritualice etc.) autoarea se apleacă și asupra studiului unor organizații religioase internaționale, care desfășoară și activități teroriste, între care Hamas, dar și Hezbollah, al-Quaeda, Grupul Islamic Armat, ș.a.

Studii valoroase despre legătura intrinsecă între sacru și violență au fost efectuate și de antropologul francez René Girard, acesta („Sacru și violență”) fiind titlul unei celebre lucrări din 1972, tradusă și în românește.

Conform lui Eli Berman, teroriștii sinucigași care aparțin unor grupuri religioase, nu au profilul tipic de persoane predispuse la sinucidere: stima scăzută de sine, abuz de alcool sau droguri, depresie etc., și, în același timp, nu menționează decât rareori religia ca foctor primar al acțiunilor lor. Se pare, așadar, că aceste persoane nu primesc „imboldul inițial” din partea religiei, ci doar o confirmare a ideilor și acțiunilor lor.

Conexiunile teoretice dintre religie și nationalism au fost evidențiate în articolul lui Brubaker, iar Stein și Stern analizează fenomenul violenței religioase din punct de vedere psihologic și psihanalitic.

Există relativ puține studii despre fundamentalismul evreiesc, iar una dintre acestea aparține cercetătorilor Shahak și Mezvinsky; perspectiva lor este fundamental diferită de cea promovată de statul Israel și de majoritatea mediei occidentale.

III. Metodologia cercetării

Procedura de cercetare

Realizarea unui proiect de asemenea natură se izbește de anumite dificultăți specifice. Prima dintre acestea, și, poate cea mai importantă, este legată de imposibilitatea aplicării unor metode care ar presupune interacțiunea directă cu oamenii implicați în evoluțiile descrise în proiect, prin aplicarea de chestionare, interviuri, cercetări longitudinale etc.

În aceste condiții, a trebuit să mă mulțumesc cu surse indirecte, publicații pe internet, documente, publicații, lucrări, de diferiți autori și diferite orientări.

O a doua dificultate majoră este reprezentată de divergența surselor. Una și aceeași informație este prezentată, în diferite surse, într-un mod neunitar și tendențios. Sunt lucrări care, deși analizează problematica fenomenului naționalismului religios din Orientul Mijlociu și a terorismului, nu cuprind și problema naționalismului religios evreiesc, ci numai a celui arab. În fine, alte lucrări analizează și alte aspecte, care nu fac obiectul prezentului proiect.

Astfel, procedura a urmat mai mulți pași distincți, care au constat, în esență, din următoarele:

Adunarea informațiilor. Consultarea lucrărilor din bibliografie, și nu numai. Extragerea faptelor considerate esențiale.

Compararea informațiilor. Eliminarea informațiilor divergente sau redocumentarea lor.

Formularea întrebărilor și a ipotezelor de lucru.

Re-cercetarea materialului informativ, în vederea identificării informațiilor care oferă răspunsuri la întrebările formulate. Verificarea răspunsurilor din punctul de vedere al ipotezelor formulate.

Alcătuirea, propriu-zisă a proiectului.

Metodele și instrumentele de cercetare

Parțial, acestea au fost enunțate în paragraful precedent. Ca principală metodă de cercetare am utilizat studiul documentelor și artefactelor avute la dispoziție, interpretarea și compararea rezultatelor, cu verificarea permanentă a coerenței logice.

Am utilizat atât instrumente cantitative, cât și calitative. Cantitativ, am verificat informațiile disponibile în mai multe surse, eliminând informațiile divergente. Calitativ, am interpretat informațiile respective, în lumina ipotezelor formulate.

Rezultatele așteptate

Cu privire la rezultatele așteptate, ele reprezintă răspunsurile la întrebările formulate și confirmarea sau infirmarea ipotezelor de lucru, formularea unor concluzii clare, cu documentația și sursele aferente. Nu m-am așteptat la punerea în evidență clară, fără echivoc, a unor soluții viabile de asigurare, de mâine, a păcii în Orientul Mijlociu, ci numai de identificare a cauzelor psihosociale și religioase ale acestui conflict și elaborarea de soluții alternative în vederea impulsionării procesului de pace, dintr-o viziune oarecum diferită de cea în care s-a încercat acest lucru până acum.

Nu mă aștept ca rezultatele cercetării să fie utilizate imediat în procesul de pace, dar cred, totuși, că ideile și rezultatele exprimate ar putea atrage atenția unor formatori de opinie care ar putea influența procesul de pace, prin focusarea pe aspecte până acum prea puțin valorificate.

IV. Bibliografie

Berman, Eli – Radical, Religious, and Violent. The New Economics of Terrorism – The MIT Press, 2009

Brubaker, Rogers – Religion and Nationalism: Four Approaches, 2011

Jones, James W. – Blood that Cries out from the Eearth. The Psychology of Religious Terrorism, Oxford University Press, 2008

Joseph, John E. -Language and Identity. National, Ethnic, Religious, Palgrave MacMillan, 2004

Juergensmeyer, Mark – The New Cold War? Religious Nationalism Confronts the Secular State. Comparative Studies in Religion and Society, University of California Press, 1994

Ozzano, Luca – Religious Fundamentalism and Democracy, in Пoлитикoлoгиjа Peлигиje бp. 1/2009. гoд. III

Perlmutter, Dawn – Investigating Religious Terrorism and Ritualistic Crimes, CRC Press LLC, 2004

Ruthven, Malisse – Fundamentalism. The Search for Meaning, Oxford University Press, 2004

Shahak, Israel & Mezvinsky, Norton (ed.) – Jewish Fundamentalism in Israel, New Edition, Pluto Press, 2004

Shelef, G. Nadav – Evolving Nationalism. Homeland, Identity, and Religion in Israel, 1925 – 2005, Cornell University Press, 2010

Smelser, Neil J. & Mitchell, Faitf (ed.) – Terrorism. Perspectives from the Behavioural and Social Sciences, The National Academies Press, Washington, DC, 2002

Stein, Robert – For Love of the Father. A Psychoanalytic Study of Religious Terrorism, Stanford University Press, 2010

Stern, Jessica – Terror in the Name of God. Why Religious Militants Kill, PerfectBound, 2003

Bibliografie

Ardrey, Robert – The Territorial Imperative. A Personal Inquiry into the Animal Origins of Property and Nations, http://www.ditext.com/ardrey/imperative/imperative.html

Barker, Philip W. – Religious Nationalism in Modern Europe. If God be for us, Routledge, 2009

Deckwitz, Sanne – Gush Emunim, Jonge Historici Schrijven Geshiedenis, Amsterdam, 2012,

Friedman, George – Următorii 100 de ani. Previziuni pentru secolul XXI, Editura Litera, 2012

Herriot, Peter -Religious Fundamentalism and Social Identity, Routledge, 2007

Huntington, Samuel P. – Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Ed. Litera, 2012

Lefebure, Leo D. – Victims, violence and the sacred, în Christian Century, vol 113

Masalha, Nur – The Bible & Zionism. Invented Traditions, Archaeology and Post-Colonialism în Israel-Palestine, Zed Books Ltd., 2007

Reynhart, Tania – The Road Map to Nowhere: Israeli/Palestine since 2003, Verso, 2006

Shahak, Israel și Mezvinski, Norton – Jewish Fundamentalism în Israel, New Edition, Pluto Press, 2004

Skolnik, Fred și Berenbaum, Michael (ed.) – Encyclopaedia Judaica, 2nd ed., 2007, Keter Publishing House Ltd., vol. 15

Strozer, Charles B. (ed.) – The Fundamentalist Mindset, Oxford University Press, 2010

*** Biblia ortodoxă, ed. Cornileanu

*** Journal of Palestine Studies XXII, no. 4 (Summer 1993): http://www.palestine-studies.org/files/pdf/jps/1734.pdf

*** A Historical Perspective on the Arab-Israeli Conflict and Peace Process, A Curriculum or Modern World History Teachers, Institute for Curriculum Services, last major update: june 2012, www.icsresources.org/edmaterials

http://fr.wikipedia.org/wiki/Bilady,_Bilady,_Bilady

http://ro.wikipedia.org/wiki/Hatikva

http://www.adl.org/press-center/press-releases/israel-middle-east/adl-lists-top-ten-anti-israel-groups-in-america.html#.U23_x3JxMxA

http://www.ikhwanweb.com/

http://www.nkusa.org/AboutUs/index.cfm

http://www.think-israel.org/Jihad_is_the_way_by_Mustafa_Mashhur.pdf.