Conferinta DE Pace DE LA Paris (1919) Si Modificarea Peisajului Geopolitic European
Tema:
CONFERINȚA DE PACE DE LA PARIS (1919) ȘI
MODIFICAREA PEISAJULUI GEOPOLITIC EUROPEAN
C U P R I N S:
INTRODUCERE
I. RAPORTUL DE FORȚE ÎN CADRUL CONFERINȚEI DE PACE DE LA PARIS 1919- 1920
I.1 Conferința de Pace de la Paris-parcurs istoric
I.2 Tratele de pace semnate in cadrul Conferinței
I.3 Liga Națiunilor și Conferința de la Washington
II. MODIFICARILE GEOPOLITICE ȘI NOUA HARTĂ POLITICĂ
II.1 Dezintegrarea marilor imperii
II.2 Formarea și proclamarea statelor independente în Europa Centrală și de Est
II.3 Relațiile Internationale post Versailles
III. CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
BIBLIOFRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
Actualitatea temei. Studiul de față reprezintă o încercare de cercetare și analiză istorico-politică a raportului de forțe în cadrul relațiilor internaționale din epoca primului război mondial, impactul pe care la lăsat asupra întregii umanități. Moficările sistemelor politice, principiul reglementării a relațiilor internaționale, impactul puternic asupra vieții politice, sociale și economice au influențat în mod deosebit evoluția ulterioară a lumii contemporane. Sfîrșitul Marelui Război a reprezentat unul dintre momentele legitimării politice a statelor națiuni pe plan internațional. Perioada post prim-război mondia a deschis o nouă epocă, o epocă a fondării pentru prima dată a unui mecanism de garantare și asigurare a păcii, a pornit procesul de substituire a forței cu legea și al democratizării relațiilor internaționale, statele mai mici și cele mijlocii obțin posibilitatea exprimării a intereselor proprii în numele egalității în fața legii internaționale. Ca un precursor al Societății Națiunilor la etapa actuală avem Organizația Națiunilor Unite, care promovează și are drept scop aceleași idei și idealuri, de asigurarea păcii mondiale, scoaterea războiului în afara legii. La Conferința de Pace de la Paris 1919-1920, s-a produs pentru prima dată o întilnire de anvengură între gîndirea americană, asupra relațiilor internaționale, diplomația tradițională a marilor puteri precum și aspirațiile națiunilor în plin parcurs de dobîndire a statalității sau reîntregirea acesteia. Diplomația europeană din cadrul Conferinței de la Paris, o putem considera ca a pus bazele noii diplomații contemporane. Apariția pe planul politic a unei elite de personalități politice mai puțin intrasigenți care vor lăsa un aport considerabil în evoluția relațiilor internaționale în perioada următoare de după conferința de pace.
O personalitate marcantă a acelei perioade, care a jucat un rol important în desfășurarea Conferinței de la Paris a fost Woodrow Wilson. Dictatura pe care a propus-o și pe care a căutat să o aplice a stat la temelia unei adevăarate revoluții la nivelul sistemului internaționa, ca structură și ca fenomen, șii a reprezentat un punct cheie programele manifestațiilor naționale. Conform viziunii wilsoniană, universul internațional nu avea să mai fie o reflectare a intereselor determinate în termeni de putere, ci o manifestare clară a voinței democratice a națiunilor libere. Practic, negocierile de la Paris nu s-au limitat la stabilirea condițiilor terminării războiului, dar la termenii promovării păcii, nu la reconstituirea vreunei ordini tradiționale, ci la instituirea unei alteia noi. Aceasta prevedea răsturnarea unui sistem întreg și a uneo tradiții care exista de secole și determinarea unei noi ordini mondiale asigurată de o comunitate de state libere și capabile să-și aleagă guvernele.
Lumea ieșită din Prima Conflangrație Mondială, a fost proiectată într-o nouă ordine, conturată de expresia schimbării raportului de forțe între marile puteri. Acestă schimbare s-a evidențiat cel mai clar în Europa. După Primul Război Mondial, în rezultatul aplicării principiului autodeterminării în condițiile succesului repurtat de Antanta asupra Puterilor Centrale, reiese Europa naționalităților. În mod deosebit Europa Centrala și de Est, unde s-a observat mai riguros dreptul popoarelor la o politică proprie, în rezultatul destrămării Austro-Ungariei, a revoluției care a înăbușit Imperiul Rus, a prăbușirii Imperiului Otoman și a înfrîngerii Germaniei. Pe harta politică a Europei apar noi state, Cehoslovacia, Regatul Sîrbo-Croato-Sloven ulterior numit Yugoslavia, reapar state ca Polonia, Finlanda, Țările Baltice și state reîmtregite apar precum România și Italia. Conferința de Pace de la Paris 1919, s-a evidențiat la momentul respectiv prin prisma responsabilităților pe care și le-a angajat să le îndeplinească, de trasarea noilor frontiere unei Europe noi, și crearea statelor-națiuni. Dar este de menționat că progresul conferinței aavut de suferit, din cauza că fiecare din liderii Aliați aveau o perspectivă diferită în vederea modului în care trebuia încheiată pacea. Nu s-a reușit înghenuncherea totală a Germaniei așa precum își doreau francezii, și nici integrarea acesteia în „ familia națiunilor”. La etapa actual istoricii printr-un acord comun afrimă că germenii celui de-al doilea Război Mondial au fost plantați la Versailles în 1919.
Scopul și obiectivele investigației. Scopul acestei lucrări constă în examinarea rezultatelor Primului Război Mondial, analiza Conferinței de Pace de la Paris și a Tratatelor de Pace semnate cu statele învinse, rolul celor patru puteri în modificarea peisajului geopolitic european, rolul și influența sistemului de la Versailles asupra evoluției ulterioare a întregului sistem internațional.. Aceste evenimente istorice au avut un impact substanțial asupra întregii omeniri și asupra evoluției ulterioare a relațiilor internaționale.
Obiectivele investigației:
– Analiza raportului de forte în cadrul Conferinței de Pace de la Paris;
– Prezentarea parcursului istoric a Conferinței de Pace de la Paris;
-Examinarea prevederilor Tratatelor de Pace semnate în cadrul Conferinței de la Paris și impactul acestora asupra statelor învinse;
– Identificarea obiectivelor activității Ligii Națiunilor;
– Determinarea rolului Conferinței de la Washington în soluționarea diferendelor dintre state;
– Prezentarea modificărilor geopolitice determinate de Conferința de Pace de la Paris;
– Identificarea impactului Primului Război Mondial în procesul de dezintegrare a marilor imperii;
– Examinarea procesului de formare a statelor independente în Europa Centrală și de Est;
– Investigarea obiectivelor, intereselor și instrumentelor utilizate de Marile Puteri în perioada Interbelică.
– Analiza relațiilor Internationale post Versailles.
– Descoperirea mecanismelor diplomatice, suita de gesture ce au contribuit la crearea premiselor declanșării celui de-al Doilea Război Mondial.
Obiectul cercetării. Prin trasarea anumitor puncte, aspecte și elemente importante din mai multe puncte de vedere, mi-am propus că anume în baza acestor sarcini și obiective să analizez tema în cauză, dat fiind faptul că reprezintă un capitol important în istoria omenirii și în evoluția acesteia. Astfel, obiectul cercetării îl constituie Conferința de pace de la Paris (1919) și modificarea peisajului geopolitic european, însăși analiza proceselor și evenimentelor ce au dus la declanșarea primului război mondial, care au fost consecințele și impactul acestuia în sistemul relațiilor internaționale. Viața politică, economică și socială a statelor în perioada interbelică, mișcările de emancipare națională, modificarea hărții politice a continentului și a întregului spectru european.
Metodologia cercetării.
Metoda istorică – reproducerea evenimentelor în formele inițiale și esențiale de desfășurare a lor;
Metoda sistematică de organizare de organizare a informației – stabilirea evenimentelor într-o ordine cronologică cît mai accesibilă;
Metoda obiectivității – cercetarea evenimentelor din punct de vedere științific și cu un înalt grad de obiectivitate, prin utilizarea diferitor puncte de vedere;
Metoda cronologică – necesară în aranjarea evenimentelor într-o ordine cronologic-evolutivă, ceea ce me-a permis descrierea evenimentelor într-o ordine cronologică;
Gradul de cercetare a temei – scurt parcurs istoriografic. Pentru efectuarea sarcinilor propuse ca bază în procesul de cercetare include surse bibliografice înscrise la finele lucrării. Autorii acestor au tinut sa explice și să cerceteze în detalii mai multe evenimente și aspect din mai multe perspective, examinarea și reflectare tuturor evenimentelor care s-au produs în cadrul relațiilor internaționale în procesul de studiu, care mi-au folosit ca suport în realizarea sarcinilor propuse. Examinarea politicii externe a marilor puteri din punct de vedere a realismului politic și a intereselor naționale a statelor lumii. Evenimentele petrecute pe baza căror s-au scris mult, întocmindu-se istoriografia de specialitate, acestea pot servi drept exemplu, modele pentru analiza evenimentelor din zilele noastre și pentru modelarea celor mai diverse situații internaționale din viitorul apropiat, și relativ îndepărtat. Pînă în prezent, una din cele mai importante corți scrise asupra problemei Păcii de la Versailles este „Consecințele Economice ale păcii”, de Jonh Maynard Keynes. Este o lucrare scrisă pe baza propriilor experiențe ca delagat al Marii Britanii la Paris. Lucrarea respectivă condamnă ceea ce autorul numește „pacea cartagineză”. În Consecințele Economice ale păcii, Keynes a luat viziunea germană conform căreia Tratatul de la Versailles era o „sentință la moarte pentru milioane de bărbați, femei și copii germani”. O altă publicație atribuită acelei perioade inclusiv Conferinței de Pace 1919, Les consequences politique de la paix, scrisă de Jacques Bainville, care s-a bucurat de acelaș succes ca și lucrarea lui Keynes. Diplomația, scrisă de Henry Kissinger, este o lucrare între prezentareala un spectru general și unul detailat al negocierilor pe care le-a avut Kissinger cu liderii din întraga lume, modul de a descrie arta diplomației, care a creat lumea în care astăzi trăim, gradul de implicare a Statelor Unite ala Americii în relațiile internaționale și măsura în care politica externă a SUA a fost sau nu diferită de cea a altor state. Din aceste considerente tema respectivă este una actual, reflectată prin prisma documentelor , lucrărilor de specialitate, este o bază important, un plus de adevăr care se limitează la trecut și derivă din prezent. Avînd o temă complexă, m-am axat pe viziunile autorilor de specialitate, iar în final creîndu-mi propria viziune în ceia ce privește analiza subiectului.
Structura lucrării. Lucrarea Conferința de Pace de la Paris (1919), și modificarea peisajului geopolitc european este structurată din Introducere, două Capitole, fiecare capitol încluzînd a cîte trei subcapitole, Concluzii, cuvinte-cheie, Bibliografie, Anexe.În Întroducere sunt incluse actualitatea temei, scopul și obiectivele investigației, medotele și gradul de cercetare a temei.
Capitolul I, întitulat Raportul de forte în cadrul Conferinței de Pace de la Paris 1919- include analiza factorilor declanșării primului război mondial, consecințele acestuia, impactul și influența asupra vieții politice, economice și sociale, sistemul internațional ante-conferință și noul cadrul politic internațional post Conferință. Sunt prezentate principalele tratate semnate cu statele învinse în cadrul Conferinței, prevederile acestora, scopurile urmărite, crearea Ligii Națiunilor ca un instrument de menținere și reglemetarea ordinii și securității mondiale.
Capitolul II, cu titlul Modificările geopolitice și noua hartă politică prezintă consecintele și modificările geopolitice realizate pe continental European. Dezintegrarea marilor imperii, constituirea și proclamarea independenței statelor-națiuni noi, delimitarea frontierelor pe noua hartă politică a Europei și modificarea și evoluția sistemelor politice, relațiile internaționale post-Versailles pînă în ajunul celui de-al doilea război mondial, lucrareae acestora, scopurile urmărite, crearea Ligii Națiunilor ca un instrument de menținere și reglemetarea ordinii și securității mondiale.
Capitolul II, cu titlul Modificările geopolitice și noua hartă politică prezintă consecintele și modificările geopolitice realizate pe continental European. Dezintegrarea marilor imperii, constituirea și proclamarea independenței statelor-națiuni noi, delimitarea frontierelor pe noua hartă politică a Europei și modificarea și evoluția sistemelor politice, relațiile internaționale post-Versailles pînă în ajunul celui de-al doilea război mondial, lucrarea încheindu-se cu o privire în ansamblu asupra problematicii abordate. În Concluzii sunt specificate principalele concluzii privinte în ansamblu ca rezultate al investigării și analizei subiectului propus.
Cuvinte cheie: Conflagrație militară, conferință de pace, negocieri, tratate, reparații de război,drept la autodeterminare, naționalism, demilitarizare, balanță de putere,relațiii nternaționale
I. RAPORTUL DE FORȚE ÎN CADRUL CONFERINȚEI DE PACE DE LA PARIS 1919
I.1 Conferința de Pace de la Paris-parcurs istoric
Primul Război Mondial a adus cu sine o schimbare radicală a raportului de forțe în întreaga lume, dar cel mai mult fiind afectat continentul European. Teroarea războiului, grandoarea pierderilor umane și material, impasul economic, criza de conștiință au generat apariția multiplelor proiecte și organisme de împărțire și organizare a lumii pe baze noi, astfel că securitatea, dezvoltarea, pacea și prosperitatea să fie asigurate pentru toate statele și națiunile lumii. Un impact major asupra părților beligerante l-a avut Decretul păcii emis de guvernul bolșevic în 1917 și în acelaș timp și programul american cunoscut ca ,,Cele 14 puncte ale președintelui Wilson”. În ambele programe se pune accentual pe pricipii și valori foarte importante precum: diplomație deschisă, pace, democrație și dreptul popoarelor la autodeterminare. Europa a încetat să mai fie centrul de gravitație al planetei din cauza gîndirii politice optuze a guvernanților și încrederea în potențialul distructiv al armelor a dus la pierderea poziției importante de pe mapamonde iar rolul S.U.A întarindu-se. Impactul primei conflagrații militare a lasat consecințe profunde asupra vieții politice a continentului.În condițiile războiului pe arena internaționala a lumii apare un stat comunist-Rusia (Uniunea Sovietică). La sfîrșitul ostilitaților militare noul raport de forțe urma să fie fixat în Tratatele Internaționale [35, p. 9].
La începutul secolului XX, conjuncture politică creată în Europa făcea tot mai mult posibilă izbucnirea unui război armat. Marele Război așa cum l-au numit contemporanii istoriografiei interbelice a fost provocat dar și influențat în primul rînd de ciocnirea intereselor celor doua tabere adversare de alianțe și în al doilea rind de valul naționalist care mai mult sau mai puțin și-a lăsat amprenta. Regiunea Sud-Estica a Europei a avut de suferit cel mai mult de pe urma influenței naționaliste și anume după ce Imperiul Habsburgic a introdus regimul dualist austro-ungar. Modificările de statut a Budapestei în cadrul monarhiei nu a adus schimbări și facilitați pentru naționalitațile imperiului fapt care ulterior duce la apariția unei situații tensionate și destabilizate provocate de ambițiile naționale. Frontierele imperiului erau grav amenințate de către slavii de sud, interesele cărora erau fixate în jurul Serbiei plus la aceasta Imperiul Țarist era cel care susținea în mod deosebit tendințele naționaliste ale acestora din doua motive importante, deoarece în primul rind dorea să-și impuna dominația asupra slavilor din Peninsula Balcanică dar dorea și să dețină supremația asupra zonei de Sud a Austriei. În cele din urma tendințele naționaliste din Balcani au contribuit la amplificarea conflictului dintre aceste doua imperii.Sfîrșitul secolului XIX se caracterizează prin apariția sistemelor de alianțe în dependență de interesele Marilor Puteri atît pe continent cît și în afara lui. După înfrîngerea Franței în 1870-1871, centrul de forță a politicii continentului European îi revine Imperiului German, elementele care o completează și îi confera greutate în cadrul Sistemului Internațional de înaintea Primului Război Mondial sunt: dezvoltarea economică bazată pe industria grea, una din ramurile cele mai importante dar și legaturile comerciale pe care le are stabilite [6, p. 45]. Scopul primordial al cancelarului german Bismark a fost acela de-a înființa un sitem de alinațe ce-ia cear permite ca Germania să se plaseze la rangul de supremație pe continent și limitarea zonei de acțiuna a Franței. Acest lucru ii reușește cu success cancelarului Bismark care ulterior atrage Rusia într-o alianță împotriva Franței. Dar totuși interesele strategice germane ramîn a fi primordiale și în 1879 încheie o Dubla Alianță ce prevedea păstrarea relațiilor cu Austria și se angajau să se susțină reciproc în cazul în care Rusia ar veni împotriva Germaniei sau contra Austro-Ungariei. Ulterior în anul 1882, acestei Alințe se alătura Italia, astfel i-a naștere Tripla Alianță, primul bloc militar. În condițiile după plecarea lui Bismark și politica promovată de Wilhem al III-lea se creează un mediu favorabil pentru apropiere și stabilirea unor relații amicale între Franța, Rusia și Marea Britanie. Astfel că în 1904, i-a naștere Antanta Cordială, care prevedea acordarea reciprocă de ajutor pentru apărare. Acelaș lucru se face și în cazul cu Rusia, se încheie anumite acorduri cu acelaș caracter și astfel se instituie cel de-al doilea bloc militar numit Antanta. Înființarea a celor două alințe adversare Tripla Alință și Antanta de către Marile Puteri europene, tendințele puternice de manifestare a naționalismului și crizele internaționale care împînzesc întrega Europă (Criza Balcanică, 1904, 1912-1914), au precedat declanșarea primei conflagrații militare mondiale [9, p. 132]. Tensiunele create și amplificarea crizelor internaționale au creat o situație premergatoare războiului care a dus la consolidarea blocurilor militare. În anul 1912, Tripla Alianță se modifică, la fel pe parcusul acestui an se semnează acorduri noi franco-ruse, acorduri militare, de cooperare navală și militară între francezi și britanici. Momentul culminant în declanșarea Primului Război Mondial este asasinatul de la Sarejevo, la 28 iunie 1914 arhiducele Austro-Ungariei este asasinat. De aici este bine înțeles că Sistemul Congresului de la Viena din 1815 s-a spulberat. Potențialul și forța de distrugere a armelor modernizate pe care conducătorii statelor au avut ocazia să le testeze în cadrul ciocnirilor provocate în Balcani dădea impresia că v-a fi un război de durata scurtă. Dar contrar concepției percepută de guvernanții statelor, la finele anului 1914 războiul fulger se transformă într-un război de poziții, ca rezultat a victoriilor Franței obținute la Marna și cele ale Rusie în Galiția. Caracterul războiului se modifică spectaculos în perioada anilor 1915-1917, cînd din război de poziții trece la un război de uzură. Alianțele sunt cele care se modifică, au loc „regrupări”, astfel că în 1914 la Tripla Alință se mai adauga Turcia,un am mai tîrziu vine Bulgaria, dar care în 1915 este părăsită de către Italia care refuză să o mai susțină și trece de parte Antantei. România (1916), Grecia (1917), devin susținătoarele Antantei. Întrarea Statelor Unite ale Americii în 1917, în război mai mult formal decît oficial în calitatea de Putere Asociată de partea Antantei a semnificat compensarea de retragere a Rusie care era cuprinsă de un amplu val revoluționar. Primăvara anului 1918 vine cu întoarcerea la marile confruntări. Ofensiva germană puternică manifestată pe frontul de Vest este neutralizată de către Puterile Aliate. În Peninsula Balcanică, bulgarii, turcii sunt cei care depun armele. La 3 noiembrie 1918, Viena semnează armistițiul și la 11 noiembrie acelaș an Germania își recunoaște înfringerea [32, p. 17].
Faimoasa Monarhie Dualistă a fost cea dintîi dintre Marile puteri care a început confruntările în prima conflangrație mondială. Tot ea este cea care ulterior avea să fie prima care va căuta să găseasca o modalitate rezonabilă de-a ieși din conflangrație care s-a dovedit a fi un război total, purtat la o scară mondială, cu o desfășurată și consecințe total imprevizibile. Războiul a scos în evidență toate carențele pe care Imperiul austro-ungar le avea, construcția imperiala multietnică începuse să de-a fisuri într-un mod semnificativ. Această slăbire a imperiului- care era o verigă a Puterilor Centrale s-a facut simțită și de către liderii Antantei care nu s-au stingherit să contribuie la desființarea acestei verigi. Acestea au fost cauzele care au dus la dezintegrarea Dublei Monarhii. Dar au existat și alți factori care au accelerat procesul. În primul rînd tensiunele interne, provocate de multitudinea etnică existentă, dar nemijlocit și influența exercitată de către Marile Puteri inamice care suțineau miscările naționale ale cehilor, polonezilor, slovacilor, a românilor și a slavilor de sud. Aspectul intern a complexului de cauze care au dus la dezintegrarea Imperiului Habsburgic a avut o evoluție în creștere atingînd punctul de culminație odata cu explozia din septembrie-decembrie 1918. Conducatorii Antantei și a Puterilor Aliate și Asociate au fost foarte devotate ideiei de disoluție an Austro-Ungariei. Asentimentul oficialilor Imperiului Habsburgic că se apropie faza finală a statului sau concentrat asupra unei soluții de pace semnificative din timpul războiului mondial. Propunerea s-a datorat și presupunerilor făcute de Viena, Italiei și României pentru a întra în război, contrar caracterului secret al tratativelor de la Londra , din 6 aprilie 1915, și a celui de la București 4-7 august 1916. Noul conducător al Imperiului își manifestase dorința de-a face tot posibilul pentru a opri ororile și sacrificiile războiului. Liderii germani nu au ezitat să salute aceasta inițiativă și emit un memoriu în care se propune ca statele beligerante să înainteze soluții pentru a se pune capăt războiului. Puterile Aliate au venit imediat cu mai multe răspunsuri sub forma unor memorii. Primul act este datat la 30 decembrie 1916, textul căruia insistă asupra crimelor Germaniei și ale aliaților ei, crime care cereau “reparații și garanții”a securității internaționale [18, p. 214].
În aceeaș perioadă, Woodrow Wilson președintele Statelor Unite ale Americii și-a schițat pentru prima dată viitoarea doctrină de pace.Woodrow Wilson propune găsirea unor soluții de compromis și sugera ideea unei construcții de națiuni bazată pe principiile libertății și suveranității. Wilson îndemna toate țările beligerante să-și declare țelurile de război. Aliații vin cu un răspuns la 10 ianuarie 1917. Aceștea își manifestă în primul rînd dorința de adoptare a teoriei wilsoniană cu scopul de-a beneficia de susținerea americană în război, dar în al doilea rînd convingerea că ostilitățile trebuie să continuie pînă cînd guvernele inamice vor accepta condițiile puse de Aliați referitor la reparații și garanții. În acelaș memoriu al Antantei 10 ianuarie 1917, se abordeaza și subiectul ce ține de drepturile naționalităților de a fi recunoscute, și se cerea “eliberarea” slavilor, românilor, cehoslavacilor de sub dominație străină. Polonezii nefigurînd în liste deoarece persistau interesele Rusiei [26, p. 6].
Pe data de 11 noiembrie 1918, prim-ministru englez David Lloyd George anunță semnarea armistițiului dintre Germania și Puterile Aliate. Dat fiind faptul că în primul război mondial nimic nu funcționase conform planului era inevitabil că încercarea de a găsi pacea să se dovedească lipsită de interes la fel ca așteptările nutrite de națiuni în momentul cînd se lansaseră în dezastru. Fiecare guvern participant anticipase un război de scurtă durată și lăsase stabilirea termenilor de tratate de pace pe seama congresului care pusese capăt zecilor de conflicte europene pe durata ultimei sute de ani. Dar odată ce numărul victimelor creștea considerabil a lăsat în umbră disputele politice premergătoare conflictului- competiția pentru influență în Balcani, posesia asupra Alasaciei și Lorenei și cursa acumulării navale. Națiunile din Europa au ajuns să caute un vinovat pentru propriile suferințe, și s-au convins că pacea poare fi posibilă doar prin distrugerea completă a inamicului. Daca liderii guvernelor europene ar fi aplicat practicile existente în ordinea internațională înainte de război atunci s-ar fi ajuns mult mai devreme la o pace de compromis.Dar fiecara tabără își continua cursul săngeros ajungîndu-se la impas pe toate fronturile. Odata ce dispăruse orice modalitate de coordonare militară și politică externă, tările beligerante nu îndrăzneau să se mai găndească la o pace de compromis. Deoarece pretențiile și interesele teritoriale ale Franței excludea această variantă care nu-i restituie Alsacia și Lorena iar Germania refuză orice variantă de pace care ar face-o să cedeze teritoriile cucerite. Astfel că situația de înaintea Conferinței de Pace de la Paris era foarte dificilă și ambiția Marilor Puteri rămînea a fi dominant [24, p. 188].
La 11 noiembrie 1918, s-a pus capăt Primului Război Mondial iar la 18 ianuarie 1919 au început la Paris lucrările Conferinței de Pace, la care au participat doar țările aliate și asociate, dar nu și cele învinse (Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria, Turcia). Acest forum își desfășoară activitatea cu unele întreruperi între 1919, și 21 ianuarie 1920, la care participăaproximativ delegații din 30 de state. La fel ca în 1815 Europa este cea care este pusă în fața reconstrucției. Problemele ce trebuiau soluționate erau destul de numeroase dar și dificile precum și soluțiile dar și părerile propuse, iar contradicțiile dintre participanți s-au manifestat puternic mai aless între învingători. Sarcina principală a Conferinței era de a elabora tratatul de pace cu statele învinse ăn primul război mondial. S-au stabilit și unele organisme care urmau să aibă un rol decisiv în Conferinței. Consiliul celor Zece din care făceau parte câte doi reprezentanți ai Franței, Statelor Unite, Regatul Unit, Italia și Japonia, Consiliul celor Cinci, și Consiliul celor Patru- căruia îi revinea rolul cel mai principal și decizional în prezența președintelui Thomas Woodrow Wilson (S.U.A), și primii-miniștri: George Clemanceau (Franța), David Lloyd George (Marea Britanie), Vittorio Emanuel Orlando (Italia) și un delegat al Japoniei implicîndu-se măsură mai restrînsăși doar pe problemele ce țin de Extremul Orient și zona Pacificului. După cinci ani de confruntări, președintele Woodrow Wilson era îndreptățit să declare președintelui francez Raymond Poincare că „va fi mai dificil să realizezi pacea decît războiul”. Lucru care s-a făcut remarcat în perioada de desfășurare a lucrărilor Conferinței, doi ani de negocieri tensionate și contradicții între învingători [19, p. 172].
Lucrările Conferinței s-au desfășurat ținînîndu-se cont de „cele 14 puncte” ale președintelui care venit personal să apere principiile „noii sale diplomații”. Discuțiile din cadrul Conferinței s-au purtat în dependență de interesele marilor puteri. Înlăturate de la dezbaterile Conferinței de Pace au fost Germania cît și Rusia bolșevică cît și tările neutre (Spania, Elveția și Țările Scandinave). În cadrul ședințelor s-au discutat tratatul cu Germania. Delegații francezi doreau o reducere teritorială considerabilă a Germaniei. Tratatul stipula ocuparea bazinului Rinului pe o perioadă de 15 ani, reducerea efectivului armat de 100.000 soldați, lipsit de un comendament general, cedarea teritoriilor colonialede către învingători, interzicerea aderării la Liga Națiunilor, conform Art: 231 al Tratatuluidădea o lovitură de Grație Germaniei. Fiind considerată vinovată de toate distrugerile provocate de război, era obligată să plătescă reparații de război. Cu toate că reprezentanții germani au prezentat obiecții privind clauzele tratatului, totuși au fost obligați să accepte. Delegația Marii Britaniei era responsabilă să păstreze noile posesiuni cucerite de forțele militare engleze în perioada războiului și să limiteze influența Franței pe continent. Austro-Ungaria ieșise din război dezmenbrată, separată în cele doua componente ajunge în rîndul statelor a căror voce nu se face auzită. Tratatul dedicat Austro-Ungariei îi interzicea unirea și formarea Anschess-ului. Hoaterele Piloniei s-au dovedit a fi probelmatice și au provocat discuții aprinse. Franța era cea care pleda pentru o Polonie puternică încadrată în liniile de hotare ale anului 1772. Membrii Conferinței au stabilit hotarele provizorii în regiunea estica a Poloniei fiind trasate conform principiului etnic- linia Curzon. În zona balcanică slavii din regiunea de Nord (Boemia, Moravia, Slovacia) se unesc și dau naștere unui nou stat- Cehoslovacia. Slavii din Sud formeazăă Iugoslavia, cuprinzînd Serbia, Muntenegru, provinciile Croația, Bosnia și Dalmația. României i se recunoaște unirea cu Transilvania [15, p. 120].
Un subiect care a provocat discuții aprinse a fost crearea Societății Națiunilor, o construcție internațională care avea scopul de-a facilita cooperarea între state dar și să mențină pacea. La discuțiile referitoare la reparațiile de razboi se revine, ele avînd un loc aparte. După cum se decise în cadrul Conferinței Germania se făcea responsabilă de plătească daunele cauzate de război. În luna Mai 1919 este elaborat textul Tratatului cu Germania. Delegația germană este invitată pentru a i se înmîna tratatul pe 7 mai 1919. Statul german și-a manifestat dezaprobare față de clauzele acestui tratat și redactează în 400 de pagini obiecțiile înpotriva Tratatului. Dar în ciuda obiecțiilor tratatul rămîne neschimbat. Ce acceptă țările învingatoare sunt plebiscitele în silizia Superioară, Prusia Orientală și regiunea Saar. La 28 iunie 1919 la Versailles Germania a semnat Tratatul de Pace. Conform acestui tratat Franța și-a redobîndit Alsacia și Lorena, hotarul dintre Franța și Germania fiind restabilit cum era în 1870. Regiunea Saar trece sub jurisdicția Societății Națiunilor iar exploatarea resurselor fiind preluată de catre francezi pe o perioadă de 15 ani. De-a lungul Rinului se instiuia o zonă demilitarizată cu lățimea de 50 km. Belgia a primit regiunea Eipen, Marone și Malmedi. Danemarca își recuperă o parte din teritoriile pierdute în 1864. Germania recunoaște Statul polonez, retocedînd Poznanul, o regiune a Silizei Superioare, și din Prusia Orinatală, o parte a Danzigului este considerată „oraș liber”, fiind sub controlul Societății Națiunilor. Germaniei interzicîndui-se conform tratatului de la Versailles să dețina submarine, nave maritime, avioane militare [35, p. 5].În cadrul conferinței doua personae au jucat rolul determinant, Clemanceau și președintele guvernului American.Acest forum semănănd mai mult cu o competiție sau cu un duel, datorită concepțiilor lor opuse. Multi au evidențiat realismul lui Clemanceau și în acelaș timp și realismul idealismului lui Wilson, lui Clemanceau nu că iar fi lipsit idealismul fiindcă cariera sa plotică o demonstrase, dar cea mai important preocupare a sa era să obțină garanții pentru securitatea statului francez în timp ce Wilson dorea să instaureze o pace universal. În acest scop președintelui American i s-au părut două elemente decisive și anume dreptul popoarelor de a dispune de ele însele ceea ce-ar presupune dispariția principalei cauze a conflictului și crearea unei Ligi a Națiunilor care ar putea reglementa dreptul internațional inpunăndu-și autoritatea morală asupra tuturor statelor.
I.2. Tratatele de pace semnate în cadrul Conferinței
Sistemul tratatelor de pace semnate în cadrul Conferinței de Pace de la Paris s-a bazat pe ideea culpatibilității statelor învinse de unde au pornit și obligațiile grele impuse acestora. Marele război precum și mișcările naționale au contribuit în mod decisiv la dispariția a patru mari imperii a continentului european: imperiul rus, austro-ungar, german și cel otoman. Conferința de la Paris s-a remarcat prin prisma responsabilităților pe care și le-a asumat, de delimitarea unor noi frontiere a unei noi Europe și de crearea a statelor națiuni. Conferința de pace a aplicat în practică principiul naționalităților, ceea ce a dus la modificări esențiale a hărții politice a Europei prin trasarea unor noi frontiere și reconstituirea unor state independente (Polonia, Austria, Ungaria), apariția unor noi state (Cehoslovacia, Regatul sîrbo-croato-sloven, mai tîrziu Iugoslavia, Țările Baltice) sau prin desăvîrșirea unității teritoriale a altora precum România și Italia [17, p. 84].
Tratatul de la Versailles s-a bucurat de cea mai mare atenție fiind că Germania era socotită principala vinovată de declanșarea războiului. Învingătorii în Primul Război Mondial au dorit să încheie tratate care să le poată aduce avantage victoriei obținute și consolidarea ei pe o perioadă îndelungată. Cu Germanai cea mai importantă putere învinsă s-a semnat primul tratat pe 25 iunie 1919, ulterior după al cărui model s-au redactat și celelalte documete. În ordine cronologică s-au încheiat tratate și cu celelalte state învinse:Austria tratatul fiind semnat la Saint-Germain la data de 10 septembrie 1919, cu Bulgaria semnat la Neuilly sur Seine la 27 noiembrie 1919, cu Ungaria semnat la Trianon la 4 iunie 1920 și cu Turcia semnat la Sevres la 10 august 1920. Tratatul de la Versailles din 1919 este un tratat de pace, fiind rezultatul unei perioade îndelungate de negocieri purtate la Conferință de la Paris. Tratul de la Versailles cuprindea condiții foarte dure pentru statul german și anume viza aspectele teritoriale și demografice, economice și militare. Astfel Germania ceda teritorii Franței, Belgiei, Danemarcei și Polonie, cu 8 milioane de locuitori. Germania pierdea aproximativ o șăptime din teritoriul său și a zece parte din contingentul sau demografic. Cedează Alsacia și Lorena Franței, în favoarea Belgiei cedează teritorii minore (Eupen, Malmedy) și a Danemarcei. Cele mai însemnate cesiuni teritoriale privesc regiunea Estică a Germaniei și anume Coridorul Dantzing-ului care îi revine separă Prusia Orientală de restul Germanie și care revine Poloniei, Silezia Superioară, Sudul Prusiei Orientale și regiunea Teschen. În perioada 1920-1921, în regiunea de Sud a Prusiei Orientale și Teschen au loc plebiscite unde cîștigă 90% de voturi , iar în cazul Sileziei Superioare Germania reușeste să păstreze 2\3 din teritorii, restul revenindu-i statului polonez. Regiunea Teschen revine Cehoslovaciei deși cehii fiind în monoritate și reprezentînd doar sub o treimedin populație. De asemenea regiunea Memel va fi plasată sub dominația internațională pînă în 1923 cînd va fi anexată Lituaniei. Plus la aceasta Germania pierdea toate teritoriile de peste mări în favoarea Marii Britanii, Japoniei, Franței, Portugaliei și Belgiei. Ce ține de domeniul militar în Germania se interzice serviciul militar obligatoriu, armata fiind redusă la 100.000 de soldați și 5000 de ofițeri, i se interzice să dețină artileria grea, blindate, submarine, aviație militară. Teritoriul din stînga Rinului și o porțiune cu lățimea de 50 de km să fie demilitarizată. În cazul în care Germania încalcă aceste prevederi se făcea vinovată de un act de ostilitate față de aliații învingători. Drept recompensă pentru distrugerea minelor de cărbunr din regiunea de Nord a Franței, Germania ceda Franței proprietatea întreagă și absolută asupra minelor din bazinul Saar, iar controlul administrativ fiind exercitat de Societatea Națiunilor [12, p. 24]. Iar dupa o perioadă de 15 ani populația din teritoriu urma să decidă prin plebiscit sub ce suveranitate dorea să fie plasată. De asemenea statul german se angaja să acorde dreptul de tranzit pe teritoriul său a persoanelor, mărfurilor, navelor, vagoanelor și serviciilor poștale provenite sau, avînd destinația teritoriul unei din puterile aliate. Germania era obligată să recunoască independența Austrie, Cehoslovaciei și Poloniei, pierde teritoriile coloniale, trebuia să plătească reparații de război învingătorilor.
Tratatul de pace a slăbit mult puterea Germaniei, germanii considerînd că au fost umiliți și nedreptățiți, ceea ce va constitui un pretex major pentru ultranaționaliști, militariști și mai tîrziu naziștilor. Aceștia nu vor recunoaște prevederile Tratatului de la Versailles și vor contesta noile frontiere și vor acționa în toate modurile pentru o refacerea teritorială și ca putere a Germaniei de dinaintea războiului.
Pe lîngă tratatele semnate în sala oglinzilor din palatul Versailles în lunile următoare au fost încheiate tratate de pace cu Austria, Bulgaria, Ungaria, Turcia. Per ansamblu Tratatele de pace care au fost semnate așa cum afirma istoricul german I. Geiss au instaurat „pacea la cerere”. Pacea care foarte rapid a fost zguduită de reacția de nemulțumire a germanilor, după 1933 cînd pe arena politică germană vine Adolf Hitler, iar după 1939 “pacea” este spulberată în totalitate, cînd Fuhrerul obține “undă verde” în urma Pactului din 23 august 1939 cu Stalin și atacă Polonia [5, p. 100].
Tratatul cu Austria a fost semnat la 10 septembrie 1919 de către reprezentanții Austriei și reprezentanții a 17 state. Tratatul este cunoscut sub numele de Tratatul de la Sain-Germain, a reprezentat tratatul de pace încheiat între Aliații primului război mondial și Austria. Conform tratatului semnat s-a recunoscut statutul de independență a Republicii Austria (numită colocvial), a fost recunoscut de „jure” dezmembrarea Dublei Monarhii, Austria se obligă să recunoscă constituirea statelor independente Cehoslovacia, Polonia, Statul Sîrbo-Croato-Sloven care era o formațiune politică ce cuprindea Serbia, Muntenegru, Macedonia, Slovenia, Croația, Dalmația, Vojvodina, și Bosnia-Herțegovina care ulterior din octombrie 1929, se va numi statul Iugoslavia. Austria renunță la toate drepturile și recunoaște apartenența Bucovinei la România și Tirolului de Sud la Italia. Tratatul cu Austria a fost întocmit în 14 părți. Prima partea a tratatului cuprindea Liga Națiunilor care era parte comună pentru toate tratatele încheiate în cadrul Conferinței de Pace. Ce-a de-a doua parte a tratatului prevedea trasarea frontierelor a Republicii Austria cu statele vecine, Elveția, Liechteinstein, Germania, Cehoslovacia, Ungaria, Regatul Sîrbo-Croato-sloven, Italia. Tratatul prevedea independența Cehoslovaciei, încorporarea Tirolului de Sud la teritoriile Italiei și a Burgelandului (care făcuse parte din Transletania), alipit la Austria. Linia de frontieră cu Statul Sîrbo-Croato-Sloven era stabilită doar în mod formal, regiunea Klagenfurturmand trebuia să fie alipită uneia dintre cele două state prin organizarea unui plebiscit. Puterile Aliate și asociate au recunoscut și au inclus Austria în lista celor vinoveți de declanșarea primului război mondial, doar că insuficiența resurselor făcea Austria incapabila să acopere în întregime pagubele cauzate. Astfel Comisia reparațiilor de război urma să stabileasca suma pe care Austria urma să o plătească. Conform Tratatului de pace, Austriei i se impuneau anumite restricții militare, aceasta putea să dispună de un efectiv armat de cel mult 30 de mii de oameni, a fost obligată să pună la dispoziția puterilor învingătoare toate navele de război, inclusiv submarinele, aviația militară urma să fie desființată [6, p. 102].
La 27 noiembrie 1919, în suburbia pariziana Neuilly sur Sein a fost semnat Tratatu de Pace cu Bulgaria. Conform acestui tratat se stabileau hotarele statului bulgar, astfel că Tracia de Vest trecea sub controlul Greciei, Regatul Sîrbo-Croato-Sloven primea în posesia sa cîteva teritorii mici, hotarele Bulgariei cu România rămîn a fi fixate conform Tratatul de la București din anul 1913. Prevederile tratatului obliga Bulgaria să renunțe la majoritatea navelor maritine militare execepție făcînd doar patru torpiloare și cîteva bărci cu motor. Bulgarilor li se permitea să dețină o armata nu mai mare de 33 de mii de oameni. Statul bulgar a fost obligat să plătească reparații de război în sumă de 2,25 mlrd franci-aur pentru despăgubiri.
La 4 iunie 1920, la Trianon s-a semnat Tratatul de pace cu Ungaria, tratatul stabilea hotarele acestui stat. Conform clauzelor teritoriale și politice prevăzute în tratat, Italia era cea care a primit orașul Fiume sub controlul său, regatul Sîrbo-Croato-Sloven a primit Croația, Backa și partea de Vest a Banatului, României i se realipește străvechiul său teritoriu- Transilvania, Cehoslovacia a primit Slovacia și teritoriul subcarpatic al Ucrainei, Austria primește provincia Burgenland. Ungaria recunoaște statul de țări independente Cehoslovacia, statul Sîrbo-Croato-Slovenn și renunța la drepturile și împuternicirile pe care le-a avut fosta monarhie austro-ungară asupra fostelor sale teritorii. Ungaria își asuma angajamentul de a recunoaște regimul Dunării ce urma să fie stabilit în cadrul unei conferințe internaționale. Forțele militare ungare nu trebuia să depășească cifra de 30 de mii de oameni, toate navele de război, în mod specialll submarinele, trebuiau predate Puterilor Aliate și Asociate. Ungaria este recunoscută ca fiind vinovată de război de către statele aliate și urma sa achite despăgubirile provocate de război, valoarea sumei urma să fie stabilită de către Comisia specializată pe despăgubiri.
Tratatul de Pace cu Turcia a fost semnat la Sevres, la 10 august 1920, tratatul stabilea dezmembrarea Imperiului Otoman. Palestina, Mesopotamia și Transiordania au trecut sub mandat francez și britanic, Tracia a fost cedată Greciei. Turcia renunță la aspirațiile și drepturile ei asupra Libiei și Egiptului precum și asupra unor insule din bazinul Mării Egee. Turcia recunoaște independența Armeniei, protectoratul Franței asupra Marocului și Tunisiei, și recunoaște anexarea Ciprului de către Marea Britanie. Conform prevederilor din tratat Turcia trebuie să recunoască frontierele Germaniei, Austriei, Bulgariei, Greciei, Ungariei, Poloniei, României, Cehoslovaciei și statului Sîrbo-Croato-Sloven. Turcia ceda statelor învingătoare în primul război mondial controlul asupra Strîmtorilor. Teritoriul Turciei se încadra în aria Asiei Mici și o porțiune îngustă europeana cu centrul principal la Istambul. Turcia urma să fie dezarmată, forțele armate nu trebuiau să depășească limita de 50 de mii de ofițeri și soldați fiind recrutați doar prin angajament voluntar, i se interzice să dețină aviație militară, flotă navală. Tratatul de la Sevres, unul umilitor și nedrept pentru Turcia, a fost semnat de reprezentantul sultanului Mehmed al VI-lea. Majoritatea patrioților turci nu puteau accepta condițiile Tratatului de pace. Încă din 1920, la Ankara activa un parlament nou care organiza o mișcare de eliberare națională condusă de către Mustafa Kemal. Adunarea Națională de la Ankara renunța să recunoască Tratatul de la Sevres, și a declarat că guvernul sultanului este demis. Sultamul Mustafa Kemal sa împotrivit să ratifice Tratatul de pace și astfel acesta nu a intrat în vigoare. Un nou Tratat cu Turcia a intrat în redacție și a fost semnat abia la 24 iulie 1923 la Lausanne. Conform acestui trata Turcia era obligată să restituie datoriile statului osman. Ea acorda unele facilități și înlesniri statelor învingătoare în comerțul cu Turcia. În pofida unor compromisuri și cedări, Turcia și- a păstrat independența [21, p. 86].
La Coferința de Pace de la Paris care și-a desfășurat activitatea în decursul perioadei 1919-1920, Rusia Sovietică a fost unicul stat care nu a luat parte. Chiar dacă Puterile Aliate au abordat o serie de probleme și anume statutul unor foste teritorii achiziționate în perioadele anterioare de către Imperiul Țarist. Pe agenda Conferinței de la Paris s-a înscris și problema ținutului dintre Prut și Nistru, teritoriu care inițial a fost ocupat de Kremlin în 1812, prin Tratatul de la București, după care județele din sud au fost cedate în urma Tratatului de la Paris din 1856, și redobîndite ulterior în anul 1878. În cadrul Conferinței de la Paris, delegația română sa prezentat în frunte cu I.C Brătianu, urmat de Take Ionescu și N. Titulescu au depus multe eforturi pentru recunoașterea internațională a unirii Basarabiei cu teritoriul întregit al României. La 28 octombrie 1920, pe malurile Seinei s-a încheiat formularul de pace. Negocierile cu privire la recunoașterea unirii Basarabiei cu România au decurs anevoios din cauza mai multor factori de influență. Tratatul a fost semnat între România pe o parte și pe alta de către Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia. În cele din urmă Părțile Contractante au recunoscut suveranitatea României asupra Basarabiei. Dar ulterior ratificarea documentului a provocat noi dificultăți. Tratatul a fost ratificat de către Marea Britanie în 1922, Franța în 1924, Italia 1927, dar Japonia a refuzat să ratifice acest tratat, în acelaș timp nici Rusia Sovietică nu a recunoscut valoarea juridică a acestui tratat [25, p. 75].
Luate în ansamblu aceste tratate de pace au format Sistemul Versailles. Aceastea au fost mult prea departe pentru a fi perfecte. Dar totuși pentru o perioadă scurtă de timp au fixat noul raport de forțe atît pe continentul european cît și în lume. Sistemul Versailles nu a reușit să asigure o pace trainică, și nu s-a reușit să se ajungă la o înțelegere deplină între învinși și nici între învingători.
I.3. Liga Națiunilor și Conferința de la Washington
Liga Națiunilor. În cadrul planului de desfășurare a proceselor politice, perioada interbelică aduce cu sine un amplu proces de tranziție mult mai profund și mai întins decît cel produs înaintea primei conflangrații militare mondiale. Totuși această perioadă foarte scurtă de timp dar bogată în evenimente s-a marcat prin schimbări majore care au afectat toți parametrii sistemului internațional. Astfel că de la structura centrelor de putere la configurația resurselor de putere, de la conformația organizațiilor internaționale la relații interstatale. De regulă după fiecare conflict de amploare statele învingătoare sau coalițiile simt necesitatea implementării unei formule de organizare a păcii pe care o impun întregii lumi. La rîndul ei formula de organizare a păcii determină arhitectura granițelor, generează apariția unor instituții politice, sau politico-militare care au drept scop asigurarea securității și păcii mondiale. Acest aspect a fost analizat de istoricul român Gh.I.Brătianu care afirma că în istoria universală „doua sunt formulele pe care le vom întîlni din timpurile cele mai vechi pîna în pragul actualității” [7, p. 9].
Acestea reeșind din funcția filosofică care a dominat principiile și normele care erau acceptate de state în comportamentul acestora în Relațiile Internaționale.Gh.I Brătianu definind cele două formule aprecia că “una este formula organizării păcii prin ierarhie, prin precumpănire mai mult sau mai puțin accentuată, mai mult sau mai puțin radicală a unei puteri, a unui stat, cealaltă este formula organizării păcii prin federațiuni, prin înțelegerea între mai multe state, între mai multe puteri care caută pe un principiu de paritate să se organizeze viața popoarelor” [7, p.10]. Înfrîngerea suferită de către Puterile Centrale în toamna anului 1919, a impus forțele Antantei și a Puterilor Aliate adoptarea unei formule de organizarea păcii în Europa cît și în întreaga lume. Înca înainte ca războiul să înceapă pe arenele de operațiuni militare, președintele american Wodrow Wilson a venit cu inițiativa de a propune un mecanism care să asigure securitatea „ a face dreptul să prevaleze împotriva orăcaror agresiuni egoiste” pentru a evita ca o alianță să se ridice contra alteia. Ideologia americană ignora conceptul de echilibru de forțe și imorală practica “ Realpolitik”. Criteriile cu care vine pentru ordinea mondială erau democrația, securitatea colectivă și dreptul popoarelor la autodeterminare. Concepția amercană presupunea asocierea tuturor națiunilor fără a se face vrio discriminare, recunoașterea și respectarea dreptului internațional mai sus decît interesele particulare, înființarea unei forțe colective care să nu acționeze conform ambițiilor politice ci doar în numele păcii și ordinii internaționale.
Societatea\Liga Națiunilor a fost prima organizație intenațională , aceasta a funcționat pe baza unui Pact negociat de către Puterile Aliate și Asociate la Paris, adoptat de Conferința de pace la 28 aprilie 1919, cu titlu de recomandare de a fi reprodus ca preambul al sistemului de tratate d pace de la Versailles. Multe discuții s-au dus în vederea creării acestui forum al securității, la 11 aprilie 1919, versiunea concepută de Hurst-Miller a fost acceptată fără să suporte modificări. Astfel că Liga Națiunilor avea să fie formată dintr-o Adunare Generală unde se vor întruni toți delegații ai tuturor statelor membre, un Consiliu Executiv membrii caruia erau doar marile puteri, și un Secretariat General. Statele membre erau încurajate să depună cereri pentru arbitraj internațional, prin care să se evite izbucnirea războaielor. Discuții lungi s-au ținut referitor la înființarea unei forțe armate, Franța dorea ca Liga Națiunilor să dispună de dar atît Statele Unite ale Americii cît și Marea Britanie au venit cu obiecții la acestă propunere. Tratatul intră în vigoare de la data de 10 ianuarie 1920. Tratatul conținea 26 de articole plus o anexă cu cele 32 de state fondatoare și alte 13 state care urmau să adere la organizație. Articolele 4, 6, 12, 13, și 15 au fost amendate ulterior ăn 1924. Prin acest act de definea clar care era scopul Societății Națiunilor care era în esență dezvoltarea relațiilor de cooperare între națiuni, asigurarea și granatarea păcii și eliminarea războiului ca mijloc de rezolvarea a diferendelor. În articolul 8 se stipula că în scopul menținerii păcii statele membre organizației recunoșteau necesitatea de reducere a armamentelor pînă la minimul necesar apărării ordinii interne. Conform articolului 10 statele membre își asumau obligațiunea de a păstra și respecta contrar oricăror agresiuni din exterior, integrarea și independența politică. În articolele 11-17 se indicau metodele și procedeele de reglementare a situațiilor în cazul unor conflicte: folosirea arbitrajului, ruperea legăturilor economice, financiare și a raporturilor de orice gen cu statul vinovat. Baza organizației o constituia articolul 16, care prevedea sancțiuni economice împotriva statului agresor. Sediul Societății a fost stabilit la Geneva, și Curtea de Justiție organul cu atribuții juridice a fosta stabilită mai tîrziu la Haga. Pactul a preluat principiile de bază din programul american de pace, poziționînd că scopurile esențiale ale Societății Națiunilor trebuiau să fie grantarea păcii și securității tuturor națiunilor, egalitatea între state, reducerea înarmărilor, sancționarea celor ce încalcă obligațiunile și tratatele internaționale. Amplificarea contradicțiilor din Sistemul Internațional începînd cu următorii ani după încheierea primei conflagrații mondiale precum și diversitatea viziunilor asupra conceptuluide securitate colectivă a actorilor principali care au pus bazele Ligii Națiunilor au făcut ca acest mecanism să întilnească dificultăți în a-și îndeplini scopurile. În primul rînd este faptul că S.U.A nu a ratificat documentul fondator și au semnat tratate de pace separate cu țările învinse, acte unde lipseau clauzele referitoare la Liga Națiunilor și ulterior își promovează propriile interese în vederea conservării securității și păcii prin Conferința de la Washington. Un al doilea punct vulnerabil al Ligii Națiunilor a fost că aceascta nu a luat în considerare și interesele țărilor învinse, Germania și Rusia care luate împreună însemnau mai mult din jumate din populația Europei și pe lîngă aceasta mai dețineau și un potențial de putere major. Germania dorea să fie pe picior de egalitate cu Franța , Anglia în cadrul Ligii [2, p. 15].
În timp ce în Europa se construia sistemul de securitate, bazat pe principiul naționalității și existența statelor naționale în fostul teritoriu al Imperiului Țarist revoluția bolșevică care era în plină desfășurare aduce o viziune nouă care avea ca bază teoria statutului social al proletariatului. Lenin a fost cel care a ignorat recunoașterea Sistemului Versailles și a principiilor și dreptul popoarelor din fostele imperii cel Habsburgic și Țarist de a se afirma ca statalități în cadrul Ligii Națiunilor. Conducătorii sovietici au dat o altă interpretare principiului național al dreptului popoarelor la autodeterminare, în favoarea intereselor statului sovietic. Prin aceasta se explică șși declarația făcută de Lenin la 15 octombrie 1920, unde afirma că: „Cînd Rusia Sovietică se va întări praf și pulbere se va alege din Tratatele de la Versailles”. Astfel că Rusia Sovietică nu a recunoscut tratatele de pace care susțineau apariția statelor naționale avînd granițe comune. Ignorînd aceste două mari puteri din formula de securitate a Europei, precum și modul cum s-au semnat tratatele la Conferința de pace, formula finală nu a putut să semene cu acea care a asigurat pacea pe continent după Congresul de la Viena (1815). Congresul de la Viena a asigurat un secol de pace fundamentat pe trei piloni indispensabili: pacea conciliatoare cu țara învinsă- Franța, schilibru de forțe plus sentimentul comun al legitimității. Tratatul de la Versailles nu a realizat nici o condiție din acestea. Înaintea Primului Război Mondial Germania avuseseră vecini puternici în Vest cît și în Est. Nu avea sanse sa se extindă în nici o direcție deoarece era Franța, Austro-Ungaria și Rusia. Dar după Sistemul Versailles nu mai exista piedici ăn calea Germaniei de a se extinde în Est. Franța era slăbită, Imperiul Dualist dispăruse de pe arena internațională, iar Rusia Sovietică se confrunta cu probleme și frămîntări de ordin intern. Aceste aspecte făceau ca partea estica a Europei să nu poată oferi un potențial pentru echilibrarea balanței de putere. În aceste circumstanțe era inevitabilă colaborarea Germaniei care ieșise înfrîntă din război cu Rusia Sovietică care era izolată și astefel ambele state și-au oficializat relația de colaborare prin Tratatul de la Rapallo, semat la 16 aprilie 1922. Conform tratatului sus menționat, ambele state renunțau reciproc la datoriile și reparațiile de război. Relația cu URSS a fost pentru Germania un instrument de presiune asupra Franței și Angliei, în vederea revizuirii Sistemului de tratate de la Versailles. Germania era gata să intre în Liga Națiunilor dacă i se acorda statutul de mare putere și un loc permanent în Consiliu, precum controlul și conducerea unor secții ale organizației. Mulțimea de dispute și opinii în vederea organizării și funcționării a Societății Națiunilor în perioada anilor 1919-1923 a fost succedată de intrare în scena vieții politice internaționale a acestui actor [21, p. 86].
În prima fază a activității sale Liga Națiunilor a rezolvat probleme prganizatorice, tehnice pentru funcționarea mult mai eficientă. În decursul anilor 1924-1929, Societatea Națiunilor a desfășurat o activitate intensă pe multe domenii. S-au adoptat o serie de măsuri comune pentru reconstrucția economică a Austriei, Ungariei, Bulgariei, Albaniei și a multor state membre ale organizației. Sub egida acestei organizații universale a fost deschisă Conferința Economică Internațională undeau participat delegați a 50 de state care au propus proiecte de colaborare economică între state. Sub egida Societății Națiunilor au fost soluționate peste 18-20.000 de conflicte și dispute între state, referitoare la delimitarea granițelor, interpretarea tratatelor, diferende economice, comerciale și de altă natură. Prestigiul Ligii Națiunilor după intervenția sa în procesul de ameliorare a unor conflicte militare între Italia și Grecia (1925), Turcia și Grecia (1926), Grecia și Albania (1928). Activitatea și-a desfășurat-o și Conferința de la Locarno din 1925, la fel sub egida Societății Națiunilor, a oferit i perioadă de stabilitate, pace și speranță. În această etapă de activitate a Societății Națiunilor, la Geneva pe lîngă măsurile și acțiunile care s-au lansat în lumea politică și diplomatică s-au comis și greșeli de calcul și poziție care ulterior au dus la eșecuri. Spre exemplu Proiectul Pactului de Garanție Mutuală din 1923, a fost votat doar de 18 voci, din cauza ciocnirilor de interese, au semnat doar 17 state din cele 50 care au participat la dezbateri. Crearea în 1924 a unui instrument special pentru controlul armamentului, comertul cu arme și producția de miniție nu a dat rezultatul dorit și anume acela de stoparea cursei înarmărilor. Organismul creat nu avea dreptul de a efctua inspecții ci doar de a coordona cu guvernele referitor la informații ce țin de încălcările reglementărilor cu privire la armament. Comisia a fost desființată în anul 1927, iar sarcinele le-a preluat Liga Națiunilor care nu avea nici un mod de verificare a modului de respectare a condițiilor de dezarmare [24, p. 92]. Existența regimului fascist în Italia pe lîngă o compoziție de state democratice a fost o greșeală deoarece prin aceasta s-a demonstrat statelor mici și mijlocii că existența și organizarea Societății Națiunilor este lipsită de credibilitate. De altfel lipsită de realism a fost și întelegerea politică a celor doi miniștri de externe a Franței și Statelor Unite ale Americii care au semnat un tratat cunoscut ca Tratatul Briand-Kellog ce prevedea excluderea războiului în afara legii. La data de 28 aprilie 1928, a fost semnat pactul la Paris de către 15 state și conform pactului s-a denunțat războiul ca metodă a politicii internaționale. Societatea Națiunilor s-a angajat prin intermediul Pactului să reducă potențialul de armament pînă la minimul necesar în conformitate cu obiectivele Societății Națiunilor în vederea consolidării păcii și întărirea securității colective au fost create Mica Înțelegere (Iugoslavia, Cehoslovacia și România), și Întelegerea Balcanică (Grecia, Iugoslavia, România, Turcia), alianțe de tip regional cu un caracter defensiv. Relațiile contradictorii între francezi ți englezi au constituit și ele unul din factorii care au evidențiat că Liga Națiunilor și scopurile sale vis-a-vis de securitatea colectivă nu au credibilitatea de a se impune arhitecturii de securitate europeană. Conducătorii englezi au purtat la Geneva o politică opusă celei franceze, și anume ce ține de domeniul dezarmării, Anglia pleda pentru revizuirea pactului Sovietic referitor la menținerea integrității teritoriale, lucru respins de partea franceză. Anglia ducea tratative cu Roma și Berlin, și în acelaș timp presînd Franța, impunîndu-i diverse sacrificii în favoarea Germaniei și a altor state revizioniste [29, p. 67].
Vulnerabilitatea Societății Națiunilor s-a datorat slăbiciunilor interne cu care Franța se confrunta, criza politică, dificultățile financiare, ciocnirea de interese a forțelor politice de stînga și de dreapta. În anul 1929, construcția de securitate colectivă europeană rezultată după primul război mondial rămîne a fi o speranță pentru pacea și stabilitatea continentului dar și a lumii. Germania nu mai prezenta pericol, fiind dezarmată, regiunea renană fiind demilitarizată, în cadrul celei de-a zecea Adunare a Societății Națiunilor desfășurată la 5 septembrie 1919, Briand vine cu propunerea de creare a unei Comunități Europene, această părea a fi acceptată de majoritatea europenilor, însă guvernele europene fără Bulgaria și Iugoslavia au aderat fără condiții la proiectul francez ceia ce a manifestat rețineri.
După aproximativ un deceniu în care diplomația se concentrase asupra Europei, Japonia a fost statul care a dat lovitura de grație și a demonstrat cît de șubred este Sistemul Societății Națiunilor, asltel că anii 30 capătă un aspect al violențelor. La 18 septembrie 1931, Japonia ocupă Manciuria care parținea în mod legal Chinei. China a făcut apel la Societatea Națiunilor în vederea implicării și soluționării acestui diferent, dar aceasta nu dispunea de un mecanism de constrîngere, nici pentru aplicarea sancțiunilor economice precizate în articolul 16 al Pactului. În aceste condiții Societatea Națiunilor și-a manifestat ezitările dar și dilema fundamentală de asigurarea securității colective, un lucru era cert că statul agresor trebuia sancționat. Nici un stat european nu era pregătit să se lanseze în război cu Japonia. Înființarea unei comisii de cercetarea (Comisia Lytton)-care în urma investigatilor a demonstrate că Japonia a avut motive justificate asupra Manciuriei, și a recunoscut greșeala precum că nu a apelat la toate mijloacele pașnice pentru rezolvarea problemei. Ca rezultat Japonia iese din Liga Natiunilor ceia ce a însemnat pentru organizație încă un pas spre declinul securității. Ulterior Japonia ocupă China la Nord de Marele Zid Chinezesc în 1932 și debarcă în Shanghai. Conferința pentru dezarmarea, desfășurată sub egida Societății Națiunilor a fost considerată ineficientă după retragerea Germaniei de la negocieri la 14 octombrie 1933, dîndu-I prilej lui Hitler de a iniția un plan de înarmare. Declarația făcută de la 9 aprilie 1934, de către ministrul de externe al Franței că din acel moment Freanța își va asigura securitatea prin metode proprii a constituit pretextul legitim pentru un asemenea act. Franța se considera că a deschis calea înarmărilor. Eșecul conferinței privitor la dezarmarea dar și părăsirea Ligii Națiunilor de către Japonia și Germania nu presupunea neapărat un pericol. O corectare a situației o vedea marile puteri europene prin intermediul realpolitik-ului. La inițiativa celor 4 puteri, Franța, Marea Britanie, Italia, Germania, s-a încercat înființarea unui directorat ce urma să supravegheze și să stabilească dacă statele mici nu aplică alte metode în rezolvarea litigiilor decît pe cele pașnice. Franța a fost cea care a respins proiectul, fapt de care se mulțimea Uniunea Sovietică. Asocierea celor patru putri europene a fost mereu o pozitie rivală liderilor de la Moscova care credeau că asemenea alianțe ar fi un proces premergător a unei posibile intervenții împotriva statului sovietic. O modalitate de a repune ecuația de securitate în termeni reali instituită după primul război mondial s-a desfășurat la Stressa în aprilie 1935. În cadrul acestei conferințe, delegații Marii Britaniei, Franței și Italiei și-au promis într-un mod solemn dă mențină sistemul tratatelor existent pe continent și să opună rezistență oricăror tentative de schimbare prin forță. Dar într-un final nu a fost decît o expunere de vorbe mari care erau lipsite de suport, deoarece în relația de forțe Germania era antrenată în marșul pentru schimbarea ierarhiilor. După aproximativ o lună de la Conferința de la Stressa, Hitler a respins recunoașterea clauzelor referitoare la dezarmarea din Tratatul de la Versailles, fapt ce denota că sistemul de securitate instituit devenea nefuncțional. Atunci Franța a fost cea care a căutat să reechilibreze balanța de putere, și pentru a se apropia mai mult de URSS, la 2 mai 1935 este semnat tratatul între Paris și Moscova care stipula că în cazul în care una dintre țări va fi atacată ambele state vor face apel la Art., 10 din Pactul Societății Națiunilor și nu se vpr eschiva să-și acorde ajutor reciproc [1, p. 123]. Momentul cînd Italia a atacat Abisinia, doar Marea Britanie a făcut declarații cu răsunet în avantajul securității colective și a insistat ca Liga Națiunilor să întreprindă măsuri și să hotărască sancțiuni împotriva agresiunilor. Dar Mussolini își desfășura în continuare campania de agresiune și la 1 mai 1936 împăratul Abisinei părăsește țara, iar cu o săptămînă mai tîrziu Mussolini se proclamă conducătorul unui nou Imperiu Roman. Aceasta este considerată lovitura decisivă suportată de Abisinia, dar în mod special pentru întregul sistem de securitate colectivă. Atacul Abisinei a avut consecințe imediate și la 7 martie 1936, Hitler dă ordin ca armata germană să ocupe zona Renani care conform Sistemului de Tratate este un teritoriu demilitarizat și formațiunile militare germane li se interzicea pătrunderea în Renania și pe o rază de 50 km de la aceasta. Această încălcarea a clauzei Tratatului de la Locarno Germania o confirmase iar Societatea Națiunilor o aprobase alături de Puterile europene, Marea Britanie, Franța, Belgia, Italia care garantase-ră această prevedere. Nici în acest caz democrațiile europene cele care au pus bazele sistemului de securitate nu au reacționat la acțiunilr agresive manifestate de Germania. S-a insistat asuăra utilizării metodelor pașnice și diplomatice în vederea pedepsirii agresorului, și ca consecință a fost convocat Consiliul Societății Națiunilor la Londra. În cadrul ședinței a Consiliului Ligii Națiunilor s-a hotărît cu aprobarea tuturor că tratatele Sistemului Versailles și Locarno nu au fost respectate. Ulterior a fost prevăzută o noua rundă de negocieri, Hitler este invitat la negocierea unui nou acord pentru securitatea europeană, care trebuia să țină locul celui distrus. Hitler nu a ezitat să răspundă la invitație și pronune un pacte de neagresiune pe durata a 25 de ani cu Puterile Occidentale excluzînd orice gen de pretenții teritoriale în Europa. Dar au existat diverse atitudini și precizări și anume din partea britanicilor care înaintase-ră Berlinului o listă cu probleme și condiții concrete [1, p. 130]. Ulterior tăcerea este cea care se așterne peste întregul sistem aceasta demonstrînd încă odată că ordinea stabilită după sfîrșitul Primului Război Mondial între învingători și învinși se dărîmase și era incompetentă să facă fața situațiilor. Momentul din 7 martie 1936, cîmd a fost reocupată Renania, istoricii au catalogat ca fiind o cotitură radicală în istoria Europei și susținînd că Franța nu a fost în stare să împiedice ororile și sacrificiile Germaniei înfăptuite cel de-al doilea Război Mondial. Ziau de 7 martie 1936 este considerată ca avînd o semnificație dublă și anume în primul rînd faptul că Germania a reocupat Renania și-a deschis calea spre un succes temporar dar în acelaș timp și calea spre eșecul final. Actiunile lui Hitler din 7 martie 1936 a marcat sfîrșitul arhitecturii de securitate înființată ca consecință și necesitate după primul război mondial. Instrumentul instituit pentru a materializa- Liga Națiunilor care exista în mod formal dar care era lipsită de forță și credibilitate și nu a reușit să se afirme în planul practic cu mult succes. Astfel că întreaga Comunitate Internațională și în mod deosebit Europa s-a reîntors la vechiul mecanism în care fiecare stat trebuia să ocupe loc în ecuația de putere. Toate statele, suverane, mari sau mici trebuiau să se bazeze pe forță militară, alianțe, diplomație pentru ași asigura securitatea proprie.
Conflictul care a provocat prima criză a relațiilor internaționale a fost conflictul izbucnit în Spania, un război civil, al ideologiilor. Spania a devenit republică în 1936, alegerile din 1936 au adus la putere noua coaliție formată din comuniști și socialiști. În luna iulie opoziția formată din partea fascistă și conservatoare au provocat o revoltă armată, taberele au fost susținute în dependență de natura regimului; Frontul Popular avînd sprijinul Franței, Marea Britanie, URSS; conservatorii se bucurau de susținerea Italiei, Germaniei, și alte state dictatoriale. Războiul din Spania a constituit o adevărată cotitură în relațiile internaționale. A distras atenția de la problemele determinate de creșterea puterii germane și a îmtărit legătura dintre Hitler și Mussolini. Acest război a adăugat o nouă falie între URSS și Puterile Occidentale. Un alt moment care a marcat relațiile internaționale a anului 1937, cînd conflictul dintre Japonia și China i-a forma unui război deschis. China în aceste condiții a fost nevoită să facă din nou apel către Societatea Națiunilor, dar nu s-a putut întreprinde acțiuni concrete la adresa Japoniei. Însă a fost organizată o Conferință care a avut loc la Bruxelles unde s-au convocat Marile Puteri Occidentale. Însă în cadrul acestei Conferințe China nu a putut găsi suport sau soluții din cauza contradicțiilor și a divergențelor a marilor puteri în vederea metodelor de rezolvare a crizei respective. Luna noiembrie a anului 1937 a fost una de o importanță hotărîtoare pentru desfășurarea ulterioară a evenimentelor în lume dar și în Europa. În două dintre importantele capitale ale lumii s-au discutat caracterul granițelor și posibilitatea de întărire a securității în perioada următoare. La Berlin, Hitler împreuna cu colaboratorii sai au dus discuții cu privire la „Memorandumul Hossbach”, prin care se precizau oportunitățile și modalitățile prin intermediul cărora Germania putea obține Lebensraum-ul și să transforme Germania într-un stat dominant în Europa. Dar momentele de criză care erau prevăzute în document nu s-au produs, dar și evoluțiile produse în sistemul de interese European și divergențele au contrazis previziunea lui Hossbach. Dar Hitler nu a renunțat la idée și a folosit alte moment de crize, acorduri și înțelegeri politico-diplomatice pentru a-și realize scopurile [3, p. 84].
Neville Chamberlain, primul ministru englez a inițiat și el o teorie pentru a evita războiul și a instaura pacea în Europa. Deși nu a crezut în concepția Societății Națiunilor premisele programului său politic erau ca și acele gîndite la Berlin, lipsite de realism.Conform planului lui Neville Chamberlain statele învinse și în mod special Germania manifestai nemulțumiri justificate și acestea necesitau o cale de rezolvare. În Austria existau șase milioane de germane căror reunificarea li era interzisă prin tratatele din 1919, în Cehoslovacia existau trei milioane de germane, dorințele cărora nu au fost consultate, în Danzig existau 350.000 de germane care cereau drepturi naționale. Primul ministru Chamberlain considera ca odată ce va îndeplini aceste dorințe ale Germaniei, Hitler va fi mulțumit. De aici reeiese și politica doncilatorie promovată de Marea Britanie și Franța față de Germania în ceia ce prevedea criza austriacă și cea cehoslovacă.Înăbușirea crizei austriece de către Hitler a fost favorizată de atitudinea lui Mussolinu care era interesat de a-și consolida pozițiile și influența în Nordul Africii. Astfel că în aceste circumstațe în 1937, Italia declară că nu mai este dispisă să asigure independența Austriei, ce-ia ce a dat undă verde lui Hitler de-a aneza Austria. Cancelarul austriac Schuschnigg a încercat să opună rezistență planului nazist și înaintează ideea de a organiza un plebiscit pentru a aplana probelema independenței, dar eforturile s-au dovedit a fi zadarnice și în noaptea de 11-12 martie, armata germană a invadat Austria iar la 12 martie, Hitler declară încorporarea Austriei la Geramania [10, p. 100]. După ce criza austriacă a fost lichidată prin anexarea Anschluss-ului la Germania Hitler și-a orientat direcția către Cehoslovacia. Stat care a apărut în urma sistemului de tratate de la Paris. În noua conjunctură de securitate Cehoslovacia era din toate punctele dezavantajată în raport cu Germania. În primul rînd, din punct de vedere geografic, Cehoslovacia era izolată de aliații care îi garantau securitatea și existența, Germania o separa de Franța, iar polonia și România de Uniunea Sovietică. Din perspectiva politică, Cehoslovacia oficial declarat un stat național era de fapt un stat al națiunilor, germanii sudeți erau cei care doreau alipirea la Germania. La 29 septembrie la Munchen la inițiativa lui Chamberlain este organizată o conferință internaționala unde s-a negociat în termeni de restabilirea ordinii și stabilității. Conferința de la Munchen instaurase iluzia păcii și a unui nou sistem de securitate a celor 4 puteri din Europa. Dar pentru Hiteler anezarea sudeților nu era decît o etapă premergătoare în procesul de anexare a Cehoslovaciei. Situația creată la acea etapă în Europa și pornirile de cuceriri a lui Hitler au în curajat Polonia și la 2 octombrie 1938, ocupă regiunea Techen, ulterior Ungaria la 2 noiembrie 1938, obține Sudul Slovaciei poupulat preponderent de unguri [14, p. 60]. O ultimă lovitură care a pus capăt definitiv Cehoslovaciei ca stat independent a fost la 15 martie 1939, cînd președintele Oscar Beneș a fost chemat la Berlin și presat să accepte intervenția germană, în aceiași zi Cehoslovacia a fost transformată în „protectorat al Boemiei și Moraviei”. Desființarea statală a Cegoslovaciei nu a generat efecte geopolitice imediate. Raportul de forțe în Europa nua suferit modificări, dar din punct de vedere al principiilor prevăzute în Sistemul Versailles, dezmembrarea Cehoslovaciei constituie un moment de cotitură care demonstrează că scopul lui Hitler era de ași impune supremația pe continem și nu cum se considera inițial aplicarea în practică a principiului ce autodeterminare națională ci din contra acest principiul a fost încălcat, deoarece în Reich a fost înglobată populație nongermană. După ocuparea Cehoslovaciei și revendicarea Coridorului Polonez, opinia publică nu era dispusă să mai tolereze. În concluzie izbucnirea celei de-a doua conflangrație mondială a devenit o chestiune de timp. Dar noua ordine și securitate mondială avea să se zămislească în focul celui de-al Doilea Război Mondial [1, p. 114].
Conferința de la Washington. Conferințele desfășurate la Washington și Luoussane au încheiat sistemul tratater de organizare a lumii după prima conflangrație mondială. Noua formulă de forțe pe arena politică internațională necesita să fie apărată prin diverse instrumente și măsuri diplomatice. Pentru a atenua contradicțiile existente între marile puteri în Extremul Orient și bazinul Oceanului Pacific, la inițiativa diplomației americane, la Washongton a fost organizată o conferință a statelor care manifestau interese.
Conferința de la Washington și-a desfășurat lucrările în perioada 12 noiembrie 1921- 6 februarie 1922. În cadrul Conferinței au participat Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și dominioanele ei, Japonia, Franța, Italia, Belgia, Olanda, Portugalia și China. Pe ordinea de zi a conferinței se aflau trei probeleme dintre cele mai importante care vizau statele participante:
1.Dezarmarea navală
2. Problemele Extremului Orient și Pacific
3. Statutul juridic al noilor mijloace de luptă
Conferința s-a desfășurat în trei etape consecutive semnîndu-se cîteva tratate. Primul trata de neagresiune care includea zona pacific denumit Tratatul celor patru Puteri (SUA, Marea Britanie, Franța, Japonia). Tratatul în cauză a fost semnat la 13 decembrie 1921, acesta prevedea acordarea garanțiilor reciproce privind posesiunile colonial din Oceanul Pacific. Tratatul semnat de către cele patru puteri avea o valoare juridică pe o perioadă de 10 ani de la data semnării.
Următorul tratat este Tratatul celor nouă puteri, (SUA, Marea Britanie, Franta, Japonia, Belgia, Olanda, Portugalia, China), semnat la 6 februarie 1992, acesta prevedea respectarea suveranității, independenței și integrității teritoriale ale statului Chinez. Tratatul prevedea respectarea principiului “posibilităților egale” în comerțul cu China, o ipoteză promovată cu insistență de administrația americană. În tratat au fost stipulate clauzele cu privire la cedari, China a fost nevoită să cedeze o porțiune de cale ferată situată în regiunea de Vest unei organizații finaciare internațională, iar Japonia își asuma anganjamentul de a purcede pe cale diplomatică la negocieri cu China în vederea soluționării diferendușui teritorial și anume retrocedarea Shandugului.
Tot în decursul lunii februarie, la data de 6, 1922, a fost semnat Tratatul celor cinci Puteri (SUA, Marea Britanie, Japonia, Franța și Italia), care s-a referit la limitarea înarmărilor maritime. Tratatul fixa expres proporțiile forțelor maritime militare stabilind o corelație a tonajului maxim al navelor de linie și altor vase de război:
SUA și Marea Britanie- 520.000 tone
Japonia- 315.000 tone
Franța și Italia- 170.000 tone
stautul-quo ce ține de întărirea și consolidarea posesiunilor americane, ale Marii Britanii, Japoniei, în Oceanul Pacific. Documentul nu includea însă, limitarea altor tipuri de nave inclusiv navele submarine. Prin prezentul tratat era interzis construirea noilor baze militare maritime în anumite zone indicate.
Hotărîrile Conferinței de la Washington au completat Sistemul de tratate de la Versailles, creînd un echilibru de forțe în Extremul Orient și Oceanul Pacific. Dar din cauza mai multor factori acest echilibru instaurat nu a putut rezista pe o perioadă îndelungată din cauza modificărilor și schimbărilor din Sistemul Internațional. Japonia este statul care foarte curînd va cere revizuiurea deciziilor adoptate în cadrul Conferinței de la Washington.
Tratate prin colaborarea anglo-americană și punerea în practică a politicii “porților-deschise”. Absența Uniunii Sovietice de la această conferință, creșterea intesităților a mișcărilor comuniste chineze, dar și nerespectarea clauzelor tratatelor a făcut ca documentele semnate să fie vulnerabile și mai mult decît atît temporare [ 35, p. 27].
II.MODIFICĂRILE GEOPOLITICE ȘI NOUA HARTĂ POLITICĂ
II.1. Dezintegrarea Marilor Imperii
Primul Război Mondial pînă în anul 1939, în ajunul celui de-al doilea război mondiala fost numit de mulți istoriografi ca “Marele Război”. Prima conflagrație militară a reprezentat o confruntare globală a puterilor colonial, care a atras în impas întreaga omenire, cauzînd pagube material imense iar numarul jertfelor atingînd cote îngrozitoare. În goanna aceasta de putere și interes vrînd nevînd au fost implicate și au luat parte și statele mici cu scopuri, care rîvneau pentru cîștigarea independenței, realizareaa intereselor naționale. Marile Imperii s-au confruntat în încercarea de a stabili un nou echilibru de putere European dar și în alte zone de influență politica și economică la nivel mondial.
Dupa cum afirma Eric Hobbson “luminile s-au stins pentru Europa” din vara lui 1914, atunci cînd s-a declanșat marele războiprin implicarea a cinci mari imperii: Imperiul colonial al Marii Britanii, Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Rus, Imperiul Otoman. După încheierea primei conflangrații de proporție mondială, puterea și statutul și-a păstrat-o doar Imperiul Britanic. Iar în celelalte imperii dezintegrate nu a mai rămas loc pentru instaurarea monarhiei. Războiul s-a deplasat printr-o serie de transformări prin instituirea unui lanț al alianțelor, un labirint în care au fost atrase toate statele mai mici și cele transformate în colonii. Se poate de mentionat că însăși dispariția lui Napoleon din cadrul politic al Europei, in anul 1815, cel care a zdruncinat din temelie vechea ordine instaurata pe continent, aceasta a fost un moment culminant în începutul dezechilibrului de putere din secolul urmator, pîna în momentul declanșării Marelui Război [20, p. 215]. Anul 1818, este anul în care s-a sonstituit Sfinta Alianță a acelor state care il invinseseră pe Napoleon și tindeau să domine intreaga Europa, conform principiilor vechi ale feudalității, contrar tendințelor de emancipare naționala: Rusia, Prusia, Austria, Marea Britanie. Anul 1879, a fost un an decisive, deoarece atunci Bismarck a întreprins o actiune exeptională și anume a format așa zisa Liga a celor Trei Imperii: Imperiul German, Austro-Ungaria si Rusia. Franța era statul-focar de nesiguranță, revoluționar-democratic și un inamic cu frontier natural pentru cele trei imperii cu regimuri de conducere autocratice. Imperiul Rus mult timp nu a putut să accepte aceastaă alianță și anume din cauza intereselor pe care le avea în regiunea balcanică care veneau în contradicție cu interesele Imperiului Austro-Ungar. Prin urmare Imperiul Rus și Germania au ramas a fi protivnice, stare care a continuat și după prima conflangrație militară mondială și a condus la declanșarea celui de-al doila Război Mondial. Interesele expansioniste a imperiilor dar și insuccesul planului lui Bismarck au generat, au dus la formarea altor alianțe imperial în decursul Primului Război Mondial: Antanta formată din Marea Britanie, Franța, Rusia și pe cealaltă parte Puterile Centrale: Germania, Imperiul Austro-Ungar și Italia. Imperiul Otoman se implica în război ca aliat al Germaniei în 1916, sub conducerea sultanului Mehmed al V-lea. După rezultatul razboiului atît pe continentul European cît și pe alte continente se poate de precizat că Imperiul Otoman a fost elemental vulnerabil al blocului Puterilor Centrale, fiind răpus și dezmembrat de către Antanta în Nordul Africii și Orientul Apropiat. În marea vîltoare a războiului se avînta și statele mici dar care au interese naționale bine justificate: România (1916), Serbia, Belgia, Italia, toate aceste state se alătura blocului Antanta , iar Bulgaria vine alături de Germania. Balanța de putere a fost stabilită de Marile Puteri dar cu sacrificii suportate de statele mai mici și un moment culminant și cu o evolutie ulterioara a fost intrarea Statelor Unite în “marele război”, în anul 1917. Retragerea Rusiei din luptă în anul 1917, momentul în care situatia interna a statului era tensionată de revolutia bolșevică dar și asasinarea lui Nicolae al II-lea, practic nu au avut nici un impact asupra forțelor aliate care au învins Puterile Centrale și au făcut din Germania principalul stat vinovat de izbucnirea războiului dar și obligate să suporte multe consecințe și prevederi de pe urma tratatului de Pace de la Versailles [20, p. 234]. Astfel ca la 9 noiembrie 1918, Kaiserul Imperiului German a abdicat, Karl I, împăratul Austro-Ungariei la 16 noiembrie 1918, a fost lipsit de putere, în 1917, țarul rus Nicolae al II-lea a cedat tronul și ulterior a fost asasinat de bolșevici, într-un interval de cîțiva ani, în 1922, este desființată instituția sulatanatului și Mehmed al IV-lea pleaca în exil.
Sfîrșitul Primului Război Mondial aduce cu sine dezintegrarea a trei mari imperii multinaționale și o modificare substanțială a hărții politice a Europei. Din aceste alianțe s-au dezlipit noi popoare care tindeau să-și construiască propria statalitate și să devină state independente precum: Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia reintregită, Italia, se constituie Roamânia Marea și Republicile Independente Austria și Ungaria din fostul imperiu dualist, Finlanda, Letonia, Estonia, Lituania foste component ale Imperiului Rus și statele Orientului Mijlociu, Arabia, Siria, Liban, Turcia care împreuna formau Imperiul Otoman. Necompatibilitatea etnica și religioase (roamâni, italieni, slavi), care alcătuiau Imperiul Austro-Ungar, tulburările politice cît și criza economică cu care se confrunta marele imperiu, luptele de emancipare națională care luaseră amploare dar și Revolutia Socialistă din octombrie au zguduit din temelie construcția unui imperiu care deja era slabit de pe urma înfrîngerilor suportate pe cîmpul de luptă. Astfel ca în acest moment de slăbiciune și de criză s-a ivit un prilej oportun pantru toate statele care făceau parte din imperiu să de-a lovitura de grație și să răstoarne monarhia dulistă. În anulu 1915, este creat așa zisul comitet Iugoslav la Paris, constituit ca un început în procesul de formare a Regatului Sîrbilor, Croaților și Slovenilor, avînd în frunte pe Ante Trubie, care cu sprijinul altor personalități conduc lupta de eliberare națională.Astfel că pentru început în urma deciziilor adoptate de consiliul organizat la Zagreb în 1918 s-a format statul independent al slovenilor, croaților și sîrbilor separate de Serbia și Muntenegru. Ulterior la 1 decembrie 1918, în baza unor hotatrîri adoptate se decide unirea popoarelor iugoslave într-o singură formatiune politico-administrativă, Regatul Sîrbo-Croato-Sloven. Avînd sustinerea președintelui Statelor Unite, W. Wilson, și bucurîndu-se de opinia publica americană, mișcarea ceha începe în octombrie 1918, prin izbucnirea unei greve care a cuprins toate sectoarele societății. Thomas Masaryc, a fost cel care a condus lupta pentru independență a cehilor fiind sustinut de Regimentele roamănești din Praga. La 30 actombrie 1918, Consiliul Național slovac a adoptata rezoluția care prevedea unirea Cehiei cu Slovacia astfel constituind un nou stat pe arena politică europeană numit Cehoslovacia [28, p. 104].
Polonia își recîstigă independență după o perioadă de peste 100 de ani de dominație austriacă, germane și rusă. Ocupanții străini încă din anul 1916, au înființat un stat polonez aparent independent. Însî consiliul National Polonez creat in 1917, de către Roman Dmowski, a fost recunoscut de către Aliați și plasînd refacerea Poloniei ca un obiectiv principal al războiului. În aceste circumstanțe se produce o ruptură în relațiile cu Viena și pe teritoriile poloneze aparținînd Imperiului Habsburgic i-a ființă la 7 noiembrie 1918, un nou stat independent Polonia, condusă de Joseph Pilsudski. După înfrîngerea suportată de la Vittorio Veneto din octombrie 1918, și sub tensiunea exercitată de către grupurile de muncitori veniți la Viena în consilii, este convocatî Adunarea Naționaă care era formată din reprezentanții ai PSA, a renunțat la puterea executive în favoarea Consiliului de stat care era condus de către cancelarul Karl Remer. La 11 noiembrie la insistența proletariatului împăratul abdică, iar la 12 noiembrie este proclamată independența Republicii Austria. Evenimente asemănătoare se perindă și în Ungaria, Consiliul Național Maghiar care era condus de Karolyi Mihaly, a preluat puterea și răstoarnă vechea Dieta ungurească. În Budapesta manifestațiile preluarăun carcater de revolutie burghezo-democratică. În urma victoriei obținute de către Consiliul NaționalMaghiar, la 16 noiembrie se proclamă Republica Ungară, ceia ce însemnă separarea de la Austria și renunțarea la dualismul instaurat încă din anul 1867. Un prilej bun de realizarea a marii dorințe de unire cu țara a românilor transilvăneni a apărut odataă cu Victoria Revoluției Socialiste care se desfășura în Rusia dar și desființarea monarhiei dualiste. Prin urmare Roamâniei i-a fost anexat teritoriul Basarabiei, la 27 martie 1918, conform hotărîrii adoptate de Sfatul Tării cu referire la dreptul popoarelor la autodeterminare, în acelaș timp Bucovina este alipită în baza hotărîrii a Congresului General al Bucovinei. Ca urmare a negocierilor cu reprezentanții Consiliului Național Român s-a decis că este nevoie de organizarea unei Mari Adunări Naționale care va putea să pronunțe definitiv referitor la unirea Transilvaniei cu “Țara Mamă”. În acest context la 1 decembrie 1918, la Alba-Iulia toți românii de pe meleagurile românești într-un singur glas au afirmat unirea Transilvaniei cu România. Italia în“marele razboi” care a cuprins întreaga Terra a întrat de partea Antantei, avînd ca scop principal de a scoate de sub stapînirea austro-ungară și celelalte teritorii italiene [22, p. 73]. În 1916, Italia a participat la împărțirea teritoriilor otomane, astfel că abține protectorat asupra Albaniei care era independentă. În anul 1916, la putere vine Vittorio Orlando, care viza o tentative de reîntregire a țărilor cu populație de origine italiană și anume statele de pe Coasta de Est a Mării Adriatice, Dalmația, Istria, Albania. Mărul Discordiei dintre italieni și sîrbi era Peninsula Istria, pentru care s-au dus negocieri îndelungate.Conform prevederilor Tratatului de la Sain-Germaine, Italia cîștigă Tirolul de Sud, mult rîvnita Istria și Triestul. În 1920 este ratificat tratatul de la Rappalo, act care închide diferendul italiano-iugoslav iar teritoriul italian fiind reîntregit. Cauzele care au condus la dezintegrarea Imperiului Austro-Ungar erau inevitabile. În primul rînd faptul ca Austro-Ungaria era un imperiu multinațional în care dominau națiunile germane și ungară, limbile acestora fiind limbi oficiale în cadrul imperiului, iar statele bucurîndu-se de un statut special cu organe administrative proprii. Pe cînd celelante douasprezece state și nationalități erau lipsite de aceste beneficii, de propria structură politică, autonomie teritorială, iar viața culturaăl fiind reprimată. Sfîrșitul secolului XIX-lea și începutul secolului XX, aduce cu sine un puternic val de recunoștere națională, contradicțiile existente între națiunile dominante dar și forma discriminatorie manifestată față de celelalte state au facut ca Austro-Ungaria săfie un stat lipsit de rezistență și fărîmițat de mișcări de emancipare națională [25, p. 142].
Imperiul German. Germania a devenit putere imperială în anul 1871,, după ce Prusia și aliații săi au învins Franța lui Napoleon al III-lea. Din acea perioadă pină în anul 1918, la sfîrșitul Primului Război Mondial, Imperiul German a devenit o importantă putere militară și economică continentală. Trupele armate de uscat germane, erau considerate cele mai bune de pe continent și aproape invicibile. Formată ca imperiu, Germania rîvnea spre extinderi teritoriale exocite, îndepărtate, spre constituirea unui Imperiul Colonial. Germanii au mai întreprins încercări în trecut de a-și face colonii sau cel puțin factorii comerciale în zone cu un interes sporit. Prusia încercase spre sfîrșitul secolului XVII-lea începutul secolului XVIII, de a crea puncte de legătura în vederea colonizării, urmărind modelul statelor europene, precum Anglia, Portugalia, Franța.
Imperiul German îl putem clasa ca fiind un imperiu cu cea mai scurtă perioadă de existență, căzînd sub loviturile directe ale Puterilor Aliate în primele luni de desfășurare a primului război mondial. O bună parte din trupele coloniale au luptat cu vitejie și pe parcursul următorilor ani de război, refuzînd să se predea. După înlăturarea cancelarului Otto von Bismarck, și adoptarea unei politici mondiale mai agresive de către Wilheln al II-lea, Germania cunoaște o perioadă de afirmare ca putere colonială în perioada 1890-1918, factologic pînă la izbucnirea primului război mondial. În perioada de maxim apogeu, Germania deținea colonii în Africa- Togo, Camerun, Africa Germană de Sud-Vest, Africa Germană de Est; Asia- zona golfului Kiaotschou, Pacific- Noua Guinee, Arhipelagul Bismarck, Insulele Mariane.
Imperiul German în mod oficial se destramă și Germania pierde toate coloniile odată cu semnarea tratatului de pace de la Versailles 1919, iar fostele posesiuni teritoriale fiind preluate de forțele învingătoare în primul război mondial
Imperiul Rus. Primul răazboi mondial provoacă multe modificări la nivelul elitei politice și celei lui militare, a adus cu sine mari dificultăți economice și manifestații sociale. Nici Rusia țaristă nu a fost scutită de nici una din amenințările pe care le-a provocat “marele război”. Rusia țaristă imperial s-a desființat din cauza acelor doua revoluții din luna februarie și octombrie a aceluiaș an 1917, determinate și influențate de înfringerile suferite în razboi. Primul Război Mondial care s-a declanșat la 28 iulie 1914, va lasa urmări profunde asupra Imperiului Rus. Cei de la cîrma Rusiei nu au învațat din antecedenetele istorice oferite și un exemplu elocvent este confruntarea ruso-japoneză, impactul căreia s-a facut simțit de către monarhie. De pe urma acestui război ruso-japonez s-a declanșat o revoluție.Un lucru este clar ca un nou ăazboi pentru Rusia însemna ruinarea imperiului, fapt pe care țarul Nicolae al II-lea il conștientiza. Astfel ca atît pentru monarh cît și pentru prosperitatea imperiului era mult mai bine dacă Rusia evita să se implice în război. În modul acesta condițiile economice și politice create de război au grăbit căderea țarismului. Cauza directă care a dus la declanșarea revoluției din 1917 și la dispariția imperiului a fost prabușirea instituțiilor politice fragile la loviturile date de război. În anul 1905, guvernul și țarul au fost în strînsă colaborare și au izbutit să restabilească ordinea, chiar daca au fost impuși de situație să promoveze anumite reforme și să accepte creare Dumei. În momentul în care statul nu este implicat în vriun război, iar interiorul statului este instaurată pacea și stabilitatea și pe lîngă acestea prezența unei armate bine pregătita să înăbușe dezordinea, atunci o revoluție putea fi mai puțin violentă. Dar în perioada anului 1914, Rusiei ii lipseau acestă opțiune din planurile sale, chiar dacă existau politicieni care constientizau care erau planurile Germaniei lui Wilhein care vizau Europa dar și Rusia [18, p. 217]. Pe altă latură Rusia nu era preagatită să țină piept unui război total diferit de cele anterioare, unui război de duarata și de proporție. Planurile militare erau elaborate pentru un război scurt în care hotărîrile erau luate rapid încredintîndu-se pe aranjamentele între părțile care urmăreau menținerea unui echilibru de putere în Europa. Războiul a scos la suprafață un șir de probleme și nu doar militar dar și de ordin politic și economic, ceia ce dă dovadă încă odată că Rusia la acea perioadă era neputincioasă și incompetentă de a face față unui război de lungă duarată. În urma revoluției din februarie 1917, pe teritoriul fostului Imperiul Rus s-a instalat într-un mod acut problema realizării dreptului la autodeterminare, ca un mijloc de solunționare a problemei naționale. În aceste circumstanțe un șir de popoare și-au declarat autonomia și chiar independența Emiratele Buhara, Guvernul militare al cazacilor de pe Don, Republica Populara Ucraineană, Autonomia Cocand, Republica Democratică Moldovenească, Republica Federativă Transcaucaziană. Finlanda împreună cu Țările Baltice își proclamă independența în toamna anului 1917. Finlanda este parte componentă a Imperiului Rus încă din 1809, dar în perioada primului război mondial burghezia și-a manifestat dorința de eliberare a țării de sub dominația străină, fiind sprijinită pe o parte de Puterile Centrale și pe altă parte de susținerea Statelor Unite, Angliei și Franței. Un an mai tîrziu își redobîndește independența Polonia la 18 noiembie 1918. Odată cu declanșarea revoluției în Rusia situația s-a simplificat substanțial și pentru Finlanda. Adunarea Nationala la 15 noiembrie 1917 proclamă independența statutul căreia a fost recunoscută de către guvernul sovietic la 31 decembrie 1917. În cele trei țări baltice, Estonia, Letonia, Lituania procesul se dobîndire a independenței s-a derult conform aceluiaș scenariu. Cele trei stat la începutul războiului se aflau sub stăpînire rusă, iar în anul 1915 au fost ocupate de germani. La fel ca în cazul Finlandei evenimentul declanșator a mișcării de eliberare națională l-a constituit Marea Revoluție, în cele trei state inițiative eliberării o dețineau partidul comunist. Bucurîndu-se de susținerea Germaniei Țările Baltice obțin pe rînd independenșa. Estonia se proclamă stat independent la 15 iunie 1919, Letonia este proclamată republică prin Constituția de la 1 mai 1922, iar Lituania obține independența la 1 augustt 1922 [ 31, p. 326].
Anul 1917 aduce pentru Rusia un șir de transformări radicale cu un impact deosebit asupra ordinii mondiale, prebușirea dinastiei Romanov semnifică și dispariția de pe harta politică a Imperiului Rus, unul dintre acele imperii care s-au dezintegrat în urma războiului întîi mondial. În urma victoriei Marii Revoluții Socialiste, guvernele statelor capitaliste și-au modificat viziunea politică față de Rusia și în anul 1924, statele aliate recunosc Rusia sub o nouă formă de conducere și de guvernare, Republica Sovietic.
Imperiul Otoman. Imperiul Otoman a fost o mare putere imperială care și-a manifestat influenșa și dominația în regiunea Mării Mediterane începînd cu anul 1299 pînă în anul 1922, a reușit să-și păstreze supremația. În perioada de maximă putere și înflorire Imperiul Otoman se întindea de trei continete, stapînea Peninsula Anatolia, regiunea Africii de Nord, Balcanii și Caucazul. Multe din regiunile asupra cărora își exercită dominația imperiul Otoman nu se aflau sub control direct al conducerii centrale. De-a lungul a sașe secole de existență Imperiul Otoman a reprezentat o punte de lagătură între culturile estului și cele ale vestului.
Declinul acestui vast imperiu a început să se facaă simțit după moartea lui Suleiman. Prima lovitură a fost înfrîngerea bataliei de la Lepanto din 1517, urmată de un lung șir de framîntări interne datorate luptelor de succesiune. Fiind considerat “Bolnavul Europei” de aproape doua secole, Imperiul Otoman la începutul Primului Război Mondial se afla în pragul colapsului. Cele mai mari lovituri pe care le suportase de curînd erau zavoiul din 1877-1878, pierderea Bosniei în 1908, pierderea Libiei și arhipelagului Dodecanez în favoarea Italiei în 1911, și în mod special primul Război Balcanic, 1912-1913, în care suportase pierderi considerabile, pierduse posesiuni europene de o importanță strategic deosebita – în aceste condiții puterea imperiului șubrezise considerabil, atît din punct de vedere economic, militar cît și politic. Astfel că intrarea Imperiului Otoman în “marele razboi” in 1912, a însemnat ultimul pas pre dispariția acestuia de pe planul politic mondial. În momentul declanșării primei conflangratii mondiale, 1914, Imperiul Otoman cuprindea teritoriile actualei Turciei, Irak, Siria, Liban, Israel, Arabia Saudita, etc. Sudul peninsulei Araba era o zona de influență britanică, în Est, Persia se afla sub influența ruso-britanică, Centrul fiind o zonă neutră. Țărmul estic al Africii și Egiptul dominat de britanici, Sudanull sub influența dubla anglo-egipteană, Eritrea sub dominație italiană, Somalia, teritoriu francez și statele balcanice întregite cu teritoriile obținute în 1912-1913 [32, p. 52]. Mișcarea Junilor turci, aceasta mișcare de reformă în secolul XIX-lea, în anul 1908, a condus masele razvrătite în vederea reinstaurării a Constituției adoptate in 1876. Un an mai tîrziu parlamentul instaurat l-a detronat pe sultan și scaunul sultanului a fost ocupat de Mehmed al V-lea. În anul 1913, conducătorul mișcării “Junilor Turci”, Enver Pasa, a preluat conducerea guvernului. În decursul războiului balcanic din 1912-1913, Imperiul Otoman a pierdut teritorii imense, aproximativ toate posesiunile din Europa și pre finalul Primului Război Mondial, în care a întrat ca aliat de partea Germaniei, Imperiul s-a ruinat, efectiv semnînd fară împotrivire Tratatul de la Sevres din 1920. Însă după declanșarea mișcării naționale de către naționaliștii turci, sub conducerea lui Mustafa Kemal, războiul de independență i-a forțat pe aliați să revizuie condițiile de pace. Astfel că în 1923 la Laussane, Aliatii și Marea Adunare Națională a Turciei au semnat și ratificat noul tratat de pace care includea mari prevederi în favoarea turcilor. Ca urmare a prăbușirii Imperiului Otoman s-a creat Orientul Mijlociu modern. Societatea Națiunilor a oferit mandate asupra Siriei și Libanului, Franșei, Marii Britaniei mandate asupra Irakului și Palestinei, o parte din teritoriile otomane din Peninsula Arabică au devenit ceea ce la etapa actuală sunt Arabia Saudită și Yemen. După ce tratatul de la Sevres a fost renegociat și înlocuit cu cel nou de la Laussane pe întregul teritoriu al Peninsulei Anatolia s-au pus capăt tuturor ostilităților eveniment ce a dus la înființarea noului stat modern, Republica Turcia. Tratatul de la Laussane a recunoscut mandatele Ligii Națiunilor din Orientul Mijlociu, cedarea posesiunilor otomane din Peninsula Arabica și suveranitatea britanică asupra Ciprului. Conform prevederilor tratatului se definitiva frontiera Nord-Est a Turciei cu Uniunea Sovietică, așa cum prevedea clauzele tratatului de la Kars semnat la 11 septembrie 1922, la Erevan, astfel ca sovieticii cedau provinciile armene și georgiene Kars și Igdin, Ardahan și Artivin Turciei în schimbul Adjariei [ 18, p. 202].
Declinul Imperiului Otoman s-a datorat unui ansamblu de factori atît de natura economică, militară îct și politică, evitarea carora s-a dovedid a fi imposibilă.Sfirșitul primului raăzboi mondial aduce cu sine nu doare dispariția marilor imperii dar lasă o Europa distrusă pe plan material dar și uman, puternic zguduită politic și tulburată total sub aspectul valorilor morale.Pierderile umane au atins cote îngrozitoare, iar plus la acestea mai adaugîndu-se un număr considerabil de orfani, văduve, mutilați, rata natalității a fost puternic afectată, înregistrînd o scaădere alarmantă. Pe plan economic, costurile războiului au fost depașite, pagubele s-au ridicat la milioane de dolari. Cu valorea materială mult diminuată și un potențial economic scăzut drastic, Europa care era un actor important la inceputul secolului XX, a cedat locul singurei învingătoare a războiului Statelor Unite ale Americii. În domeniul social ruina provocată de război a determinat agravarea tensiunilor sociale, intensificarea manifestațiilor agresive.Pe lîngă ororile războiului, apare o noua viziune privind organizarea vieții economice, politice, sociale pentru perioada ulterioară [10, p. 60; 11, p. 60].
II.2. Formarea și proclamarea statelor independente în Europa Centrală și de Sud-Est
După dispariția marilor imperii pe harta polititcă a Europei Centrale și de Sud-Est au apărut state noi care au fost inființate în baza aplicării principiului nationalității, iar altele au izbutit să-și reîntregească teritoriile. În perioada următoare noile state vor fi antrenate active în creeare noilor sisteme polititce democratice, urmînd exemplu francez. Implicate în această misiunea dificilă aceste state vor urma un parcurs plin de dificultați, care a scos la suprafață unele aspecte care reprezentau fragilitatea sistemului democratic, astfel lăsînd altor forțe să obțînă controlul și instaurarea unor regimuri dictatoriale. Aceste transformări care s-au produs în Europa Centrală și de Sud-Est și-au lăsat adînc amprenta asupra evolutiei ulterioare a acestor state. Conferința de pace de la Paris a pus în aplicare principiul nationalității ceia ce a dus în mod nemijlocit la modificarea hărții politice a Europei prin trasarea de noi frontiere și reconstituirea unor state independente precum Polonia, Ungaria, Austria și înființarea unor noi state precum Cehoslovacia, Regatul Sîrbo-Croato-Sloven numit mai tîrziu Iugoslavia, Țările Baltice și prin desăvîrșire teritorială România și Italia. Austria ca stat independent era un stat mai mult agrar, cu o economie și situație finaciară șubredă, ceea ce a dus la apariția situației de nemulțumire a populație și întrării curentului de unire cu Gemania industrială. În continuare voi evoca unele modificări care s-au produs în această zonă a Europei care au lăsat urme asupra evoluției ulterioare aacestor state [8, p. 94].
Albania, din anul 1912 era stat independent, iar primul război mondial aadus Albania sub ocupația Italiei. Participanții la Congresul Național de la Lushvija au adoptat la 21 ianuarie 1920, un Regulament compus din șase articole avînd caracterul unei legi fundamentale. Această Constituție conținea principiile generale pentru funcționarea unui regim democratic. Pe baza acestui pact fundamental s-a proclamat organizarea ăa instituțiilor statale. A fost menținută monarhia, s-a aprobat înlăturarea prințului Weid de la cîrma statului și s-a cosntituit Regența. A fost ales Senatul, alcătuit din 37 de membri, un veritabil depozitar ai tuturor puterilor statului. După o luptă armată grea, albanezii i-au obligat pe italieni sa-și retragă trupele de pe teritoriul Albaniei cu exepția insulei Sazan. La Conferința ambasadorilor Marii Britaniei, Frantei, Italiei și Japoniei de la Paris care și-a desfășurat lucrările la 9 octombrie1921, au recunoscut independența statului albanez și au fixat granițele asemenea celor din 1913, cu unele modificări.
Viața politică în Albania a fost foarte agitată. Din 22 decembrie 1922, istoria acestei țări s-a legat de numele lui Ahmed Zogu, care a devenit prim-ministru, instaurînd un regim dictatorial. În urma rascoalei armate din 25 mai-iunie 1924, Zogu Ahmed a fost nevoit să părăsească puterea, gasindu-și azil în Regatul Sirbo-Croato-Sloven. În perioada respective în țară s-a constiuti un Guvern democratic, sub conducerea lui Fan S. Noli. Sprijinit de anumite cercuri din țară, Ahmed Zogu s-a întors la Tirana la 21 ianuarie 1025, și Albania a fost proclamată republică, iar Zogu fiind ales în calitate de președinte. Noul președinte și-a orientat politica externă spre alianță cu Italia lui Mussolini. Orientarea lui Zogu spre Italia a dus la creșterea influenței economice și politice italiene în Albania. Ahmed Zogu, în politica interna a statului era preocupat de consolidarea puterii ce o deținea. Astfel la 14 iunie 1928, Zogu a convocat pentru a doua oara Adunarea Constituantă în cadrul careia s-a hotarît statutul Albaniei, devenind monarhie, iar în calitate de rege a fost instituit Ahmed Zogu, sub numele de Zogu I, și tronul urma sa fie un drept ereditar al familie Zogu. La 1 decembrie 1928, a fost adoptată Constituția conform căreia Albania oficial devenea Monarhie democratică, parlamentară și ereditară cu un parlament unicameral. Albania a fost condusă de Zogu pîna în anul 1939, pastrînd regimul dictatorial instaurat, care apăra și activa în favoarea unei elite restrînse din țară.
Bulgaria. După primul război mondial, Bulgaria este statul care s-a clasat in lista țărilor învinse, Țarul Ferdinand a fost obligat să abdice în favoare fiului sau, Boris al III-lea, care preia conducerea la 4 octombrie 1918, pentru a evita tentințele revoluționare. Conform tratatului de la Neuilly sur Seine semnat în noiembrie 1919, Bulgaria a fost nevoita să cedeze coasta Mării Egee, recunoștea statalitatea Yugoslaviei, a cedat o bună parte din tot teritoriul sau macedoniam în favoarea statului Yugoslovia, ulterior trebuie sa retrocedeze Dobrogea roamânilor. Statul era obligat să-și reducă efectivul militar la 20.000 de oameni șisă plătească pagube material în valoare de peste 400 milioane dolari. Alegerile care s-au desfășurat in martie 1920, a adus partidul Țăraniștilor o majoritate din voturi foarte importante. Formarea noului guvern a fost încredințată lui Alexandar Stamboliski, care devine prim-ministru. Noul prim-ministru bulgar s-a confruntat cu o serie de dificultăți sociale, însă a reușit să duca pina la sfîrșit procesul de implementare a reformelor. Politica externă a lui Alexandar Stamboliski era orientate spre menținerea unor relații de prietenie cu guvernul Marii Britaniei, Statelor Unite ale Americii, Italiei sși Franței. Stambolyski în martie 1923, a dus negocieri cu statul Yugoslav, rezultatul fiind semnarea unui acord conform caăruia se recunoaște noua graniță între Bulgaria și Regatul Yugoslavia, ambele parți dîndu-și acordul de a înăbuși Organizatia Internă Revoluționară Macedoniană, care era adepta ideiei unui raăzboi pentru recîștigarea Macedoniei. În aceste împrejurări s-a declanșat un val puternic naționalist și lovitura de stat din Bulgaria la 9 iunie 1923, care a dus la asasinarea premierului Stambolyski. Este format un nou guvern alcătuit din reprezentanții întelegerii Populare, avîndu-l în frunte pe conducatorul Alexandar Tsankov [25, p. 83]. Principala sarcină a noi puteri era de a ameliora situația politică și economica a țării. Noua conducere se bucura de o mare susținere socială, ceia ce a dus la crearea unei înțelegeri Democratice, o formațiune politică în care s-au contopit majoritatea partidelor tradiționale precum Întelegerea Populară și Alianța Militară. Schimbarea forțată a puterii la 9 iunie 1923, și răscoala ce a urmat și-a lăsat adînc amprenta asupra vieții sociale din Bulgaria. Dupa guvernarea lui Tsankov, urmează cel de-al doilea cabinet al partidului Întelegerea Democratică (1926-1931), în frunte cu Andrei Liapceav, succedat de altele doua guverne ale Blocului Popular (1931-1934), conduse de Alexandar Malinov, Nokola Musanov, care au reușit să asigure o stabilitate relative în țară. În domeniul politicii externe, diplomații bulgari aveau drept scop revizuirea Tratatului de la Neuilly-sur-Seine.
Criza economică mondială de la sfîrșitul anilor ’20 ai secolului XXIa afectat considerabil viața polititcă și economică a Bulgariei și a polarizat societatea bulgară. În luna mai 1934, se produce un alt puci care a înlăturat Blocul Popular de la putere și s-a instaurat un regim militar, autoritar în frunte cu Kimar Gerorgiev. Un an mai tîrziu țarul Boris al III-lea a izbutit sî îndeparteze regimul autoritar, reinstaurînd o forma de conducere parlamentară, care urma sa fie stric sub conducerea tarului. Regimul instaurat de catre Tarul Boris a III-lea a proclamat Bulgaria stat neutru, cu toate ca iîn ajunul celui de-al doilea Raăzboi Mondial, Bulgaria s-a orientat spre alianță cu Germania, avînd un interes comun sți anume revizuirea statu-quo-ului si a tratatelor din 1919, considerînd ca de pe urma acestor tratate au fost dezavantajate.
Cehoslovacia-cehii și slovacii se înclude printre rîndurile listei cu popoare care în timpul primului război mondial au luptat pentru emanciparea și creearea unui stat suveran și independent. Conform viziunilor unor autori “cehoslovacismul” a fost unul dintre consecințele primului război mondial. Consiliul cehoslovac, înfințat de Thomas Masaryk, Eduard Beneș și Milan Stefanik în anul 1914, la Paris susținea independența față de Imperiul Habsburgic.Pe fondul tensiunilor sociale tot mai mult pronunțate, grupurile polititce de la Praga s-au unit și în iunie 1918, au formatConsiliul National intern condus de Kramar. Cîteva luni mai tîrziu mai în octombrie 1918, Consiliul Național s-a proclmat guvern provizoriu al Republicii Cehoslovace, la 28 octombrie Comitetul Național Pragheza preluat puterea. Ca consecință a dezintegrării Imperiului Austro-Ungar, spre finele primului răzzboi mondial, la Praga in frunte cu principalii lideri s-au orientat spre crearea unui sistem politic propriu. Astfel ca în noiembrie 1918, a fost reunite un nou organ legislative național, care a fost recunoscut în mod oficial Adunarea Constituantă. Președinte a fost ales Thomas Masaryk iar iîn calitate de prim-ministru Kramar, a fost întocmit o Constituție provizorie.În acea perioadă cehii acționau cu viteza ți eficacitate, aceasta datorindu-se in mare masura experinței și însuțirilor lor politici pe plan intern. De asemenea și abilităților diplomatice pe care le aveau iîn domeniul relatțiilor cu aliații din exterior. Centru de greutate al noului stat era garantat de asocierea acelor două națiuni cehi și slovaci într-o singură unitate. Cehoslovacia a cunoscut un curs al dezvoltării stabil, exceptînd anul 1921 [33, p. 210]. Criza economicaă mondială a afectat nemijlocit și economia Cehoslovaciei, înregistrîndu-se aproximativ peste un milion de șomeri. În condițiile de criza s-au activizat în mod deosebit elemetele extremei drepte și anume în regiunea Sudeta, care erau adepții unirii sudeților cu Germania. În perioada interbelică politica externă a Cehoslovaciei era orientate spre statele aliate, Franța, Marea Britanie. În anul 1921, Cehoslovacia împeuna cu România și Yugoslavia înființeaza o noua alianșă, numita Mica Întelegere. Cehoslovacia suporta pierderi teritoriale în rezultatul Acordului de la Munchen semnat la 30 septembrie 1938, de către Germania, Franța și Marea Britanie, Germania anexeaza regiunea Sudetă. Polonia ocupă regiunea Teschin la 1 octombrie 1938, iar in rezultatul “primului arbitraj de la Viena”.Ungaria anexează Slovacia Meridionala și Sudul Ucrainei Subcarpatice. În acestea condiții Slovacia își proclamîindependenșa în martie 1939, și i-a titlul de satelit al Germaniei naziste, iar în aceiați perioadă Ungaria ocupă întregul teritoriu al Ucrainei Subcarpatice iar la 15 martie 1939 trupele germane ocupî teritoriul Cehiei, și în aceste circumstanțe statul Cehoslovac se desființează.
Grecia. La finele primei conflangrații militare mondiale Grecia facea parte din blocul militar Antanta. În perioada imediata de după război (1920-1922), Grecia este într-un razboi cu Turcia, care se încheie cu rezultate dramatice pentru Grecia, o buna parte din populația elenă a fost nevoită să se refugieze. Sistemul politic din Grecia în perioada interbelică a cunoscut mai multe etape de evolutie, de la monarhie la republică, apoi iarașila monarhie, care se transforma ulterior în regim autoritar. Pînă in anul 1924, Grecia era cunoscută ca fiind o monarhie constituțională. Iar la 25 mai 1924, Grecia se proclamă a fi republică, precedată de abdicarea regelui George al II-lea din 19 decembrie 1923. Proclamarea statututlui de republică, Grecia cunoaste o perioadă de instabilitate politică, se succed la conducere guverne de coaliție, este promulgate o noua Constituție la data de 2 iulie 1927, din cauza instabilității si tensinilor de produc doua lovituri de stat. În 1935, prin lovitura de stat este înlaturat regimul republican, prin referendum majoritatea populației s-a pronunțat pentru reinstaurarea monarhiei [36, p. 55]. La 4 august 1936, are loc ce-a de-a doua lovitura de stat, este instaurat regimul dicatatorial de către generalul Ioanis Metaxas, care se menține la putere pînă în anul 1941. În această perioadă Grecia promova o politica externă orientate spre alinațe de asigurare a securității colective, regionale, urmarind menținerea integritășii teritoriale, deaorece era amenițată de politica revizionistă a statelor vecine, Turcia și Bulgaria. Grecia în anul 1934, este în rîndul statelor care au înființat Întelegerea Balcanică. În ajunul celui de-al doilea război mondial Grecia și-a declarat neutralitatea, dar totuși a fost atacată de trupele italiene la 28 octombrie 1940, și obligate la 23 aprilie 1941 să capituleze în fața trupelor germane.
Yugoslavia. Din primii ani de luptă a primului război mondial, popoarele slave din Balcani și-au intensificat forțele în lupta pentru independență. La Londra a fost înființat așa zisul Comitet al Slavilor de Sud, condus de A. Trumbic, care susținea emanciparea slavilor din Imperiul Austro-Ungar și unirea lor cu Serbia și Muntenegru. În anul 1917, iulie, pe insula Corfu a fost semnat Declarația prin care se recunoaște unitatea naționala a sîrbilor, croaților și slovenilor, de către reprezentații ambelor parți, A. Trumbic și premierul sîrb Nicolas Pasic. La I decembrie 1918, s-a proclamat Regatul Sîirbilor, Croaților și Slovenilor, sub conducerea printului Alexandru I, reprezentantul dinastiei sîrbe Karagheorghevici. Regatul includea Serbia, Muntenegru, Macedonia, Slovenia, Croația, Dalmația, Vojvodina, Bosnia și Herțegovina.În cadrul regatului nivelul de dezvoltare și situația economică era diferită fiindrepartizat pe regiuni, acest fapt s-a rasfrînt negativ asupra situației interne a statului. În domeniul politicii externe un rol principal la avut pînă în anul 1929, Partidul Radic-formațiune politică promotoare a naționalismului sîrb. Precum și celelalte state europene, Yugoslavia a fost puternic afectată de criza economică, dat fiind faptul că era o țară cu o economie preponderant agrară. Politica externă în perioada interbelică era orinetată pe mentinerea statu-quo-lui, și consolidarea sistemului de securitate colectivă, pledînd pentru securitatea colectivă. Astfel ca Yugoslavia a fost în rîndul statelor care au creat Mica Întelegerea in 1921, împreuna cu Romania, Cehoslovacia. A participat la constituirea Ințelegerii Balcanice alături de Turcia, Grecia și România. Schimbări în politica externaă a Yugoslaviei survin în perioada guvernării lui Milan Stojadinovic (1935-1939), care se orientase spre colaborarea cu Germania și Italia [31, p. 344].
Polonia. Statul polonez disparuse ca entitate organizatorică de pe planul politic încă din 1795. Polonia a fost divizată în cadrul marilor imperii, Imperiul Habsburgic, Rus și cel German. De la sfîrșitul secolului XIX-lea, începutul secolului XX propaganda poloneză pentru eliberare națională era destul de activă. Conform celor “14 puncte ale lui Wilson”, al 13 punct din declarație specifica instituirea unui stat național polonez cu ieșire la mare. Astfel că se recunoșteau drepturile polonezilor de a-și înființa un stat național și independent. Polonezii au fost cei care au reușit primii ăa se desprindă din componența fostului Impeiului Rus, după desființarea sa. La 15 octombrie 1918, reprezentanții polonezi din Parlamentul de la Viena au afirmat că polonezii renunță să se mai considere cetațeni ai Imperiului Habsburgic. Guvernul provizoriu a fost instituit la 6 noiembrie 1918, iar la 18 noiembrie a fost proclamată independența Republicii Polonia, avînd în fruntea statului pe generalul Josef Pilsudski. Primul act de independență a Poloniei a fost adoptat la 20 februarie 1919, numit Mica Constituție. Doi ani mai tirziu, la 17 martie 1921, a fost supusă votului noua Constituție a Polonie, prin care se garanta noua formă de stat-republică prezidențială.Președintele fiind ales pe o perioada de 7 ani, puterea legislativului aparținea Seimului și Senatului iar ceaa executivă președintelui si cabinetului de miniștri. Conform prevederilor Constituției, cetățenii statului polonez se bucurau de largi drepturi și libertăți democratice. Josef Pilsudski, primul președinte al țării s-a retras de la conducerea statului in 1922 si revine in mai 1926, și instaureza un regim dictatorial pe care l-a menținut pîna în 1935, cînd încetează din viață. Noul regim politic avea ca scop “redresarea” statului. Pilsudski intentionează să stabilizeze economia, să oprească nedreptațile șisă-i uneasca pe toți polonezii într-o singură unitate [29, p. 67].
Politica externă a Poloniei în perioada post război întîi mondial era orientată spre alinață cu Franta, aceste doua state au semnat doua tratate militare in 1921,, si 1925. La 3 martie 1921, Polonia semneaza Tratat cu România, dar refuză să facă parte din noua alinață- Mica Întelegere. Polonia și-a consolidat relațiile cu țările nordice si baltice, aviînd drept scop crearea unei alianțe regionale, unde Polonia să joace un rol predominant. Pilsudski nu a reușit să-și atingă scopul propus din cauza disputelor cu Lituania. Viziunea politicii externe a Poloniei vis-à-vis de “dușmanii” săi Germania și URSS era de una ostilă, de colaborare, noua doctrină nu excludea nici pactele de neagresiune, primul Pact fiind semnat cu URSS în 1922, iar în 1934 cu Germania, în momentul venirea lui Hilter la putere. Hitler a acordat sprijin Poloniei pe o perioadă scurtă de timp, a permis rezolvarea unor disensiuni teritoriale între cele doua state, reducerea presiunilor germane asupra Danzigului și Coridorului polonez. Polonia ocupă regiunea Teschin în noiembrie 1938, fiind susținută de Germania și Ungaria.Însă presiunile exercitate de germane au determinat ca Polonia să-și reorienteze politica externă spre Franța și Marea Britanie. În aceste circumstanțe a relațiilor internaționale, la 1 septembrie 1939, Polonia este atacată de către Germania nazista, iar la 17 septembrie acelaș an, este atacată de URSS, teritoriul Poloniei fiind împărțit pentru a patra oara de-a lungul istorie [25, p. 100].
Ungaria. După înfringerea și dezintegrarea Imperiului Autro-Ungar, la 16 noiembrie 1918 se proclamă independența Republicii Ungaria. Puterea politică a fost preluată de către Consiliul Național, format din liberali și conservatori, avîndu-l în frunte pe Mihaly Karoly. În această perioadă s-au produs o serie de reforme sociale, s-au introdus dreptul universal, s-a enunțat legitima libertatea adunărilor, s-au întreprins masuri de împroprietărire a țăranilor etc,. Către începutul anului 1919, viața politică Ungariei în frunte cu noua conducere cunoaște o perioadă de criză politică. Partidul Social democrat cu sprijinul partidului communist ungar, condus de Bella Kun, au format un guvern de coaliție. Astfel că la 21 martie 1919 ,a fost proclamată Republica Ungară a Sfaturilor, avîndu-l conducător pe Sandor Garbai, iar Bella Kun, liderul partidului comunist a fost instituit în funcția de ministru de externe. Partidul comunist treptat și-a extins autoritatea și au proclamat Ungaria Republică Sovietică, bazîndu-se pe sprijinul promis de Lenin. În aceste circumstanțe, în iunie 1919, Ungria a fost proclamată Republică Sovietică Unională, unită cu Rusia Sovietică. Din cauza mai multor factori de influență Republica Unională Ungară a cunoscut o perioada scurt de existență, rezistînd 133 de zile. Existența i-a fost curmată de intervenția din exterior dar și a forțelor din interior. Trupele române au jucat un rol important iîn înlăturarea comuniștilor de la conducere. La 16 noiembrie 1919, Budapesta a fost cuprinsă de trupele amiralului Miklos Harthy, reușind să înfrîngă Republica Unională și să instaureze un regim monarchic. Parlamentul a lichidat republica în ianuarie 1920, iar Miklos Harthy a fost ale regent. El a fost cel care a instaurat un regim autoritar în Ungaria, care a durat pînă în anul 1944 [36, p. 71]. Liderii politici ai Ungariei au depus eforturi diplomatice considerabile în perioada interbelică în vederea revizuiurii Tratatului de la Trianon, semnat la 4 iunie !920, apropiindu-se de statele care erau nemulțumite de Sistemul de la Versailles, Germania nazista, Italia. În anul 1923, Ungaria a fost primită în cadrul Societății Națiunilor. Eforturi majore a depus în vederea scindîrii Micii Întelegeri, a încercat sa atragă de partea sa Yugoslavia și România, acordîndu-le sprijin. Dar după venire lui Hitler la conducere, Ungaria a stabilit relații cu Germania, semnînd la Roma Protocolul între Ungaria , Italia și Austria, îndreptat împotriva Micii Întelegeri. Ulterior Ungaria s-a implicat activ în susținerea politicii anexioniste ale Germaniei, facilitînd anexarea Austriei din martie 1938. În rezultatul Acordului de la Munchen, Ungaria i-a parte la dezintegrarea Cehoslovaciei obținînd unele concesii teritoriale din Sudul Slovaciei. Un alt success, obține în vara anului 1940, cînd prin intermediul Ducatului de la Viena reușeste să reanexeze Nord- Vestul Transilvaniei, oficial pamînt românesc. La începutul celui de-al doilea razboi mondial, Ungaria participă alături de aliații Germaniei, luînd parte alături de trupele germane la ocuparea Yugoslaviei și anexarea Vojvodinei de Vest [33, p. 112].
În noua configurație politică a Europei, unele state erau avansate economic, gradul de cultura, drepturile democratice, fie că erau monarhii sau republici. Altele erau mai slabe dezvoltate, se confruntau cu crize financiare, mai slabe unde democrația și ideiele liberale, legislativul erau la o etapă incipientă sau pur și simplu lipseau. De aceia iîn aceste state primii ani de după război au fost introduse constituții noi, s-au întreprins pași concreți spre democratizare, prin sisteme de guvernare de tip parlamentar, s-au adoptat legi care să asigure dezvoltarea economică, socială și culturaă. În altele fenomenul s-a produs opus, negarea valorilor democratice, toleranței, accentuîndu-se manifestațiile revizioniste, revanșardiste.
II.3 Relațiile internaționale post Versailles
Sistemul tratatelor de pace semnate în cadrul Conferinței de Pace de la Paris s-a bazat pe ideea culpatibilității statelor învinse de unde au pornit și obligațiile grele impuse acestora. Marele război precum și mișcările naționale au contribuit în mod decisiv la dispariția a patru mari imperii a continentului european: imperiul rus, austro-ungar, german și cel otoman. Conferința de la Paris s-a remarcat prin prisma responsabilităților pe care și le-a asumat, de delimitarea unor noi frontiere a unei noi Europe și de crearea a statelor națiuni. Conferința de pace a aplicat în practică principiul naționalităților, ceea ce a dus la modificări esențiale a hărții politice a Europei prin trasarea unor noi frontiere și reconstituirea unor state independente (Polonia, Austria, Ungaria), apariția unor noi state (Cehoslovacia, Regatul sîrbo-croato-sloven, mai tîrziu Iugoslavia, Țările Baltice) sau prin desăvîrșirea unității teritoriale a altora precum România și Italia
În anii ’20 au fost reglementate relațiile dintre statele victorioase și cele care au suferit înfrîngere în primul război mondial. Sistemul de tratate Versailles-Washington a fixat noul raport de forțe din Europa și din lume.Relațiile Internaționale au întrat într-o faza de stabilitate temporară. În primii ani de după război a fost prezent un puternic val pacifist. Forțele politice din statele participante la razboi s-au angajat în opera de creare a unor mecanisme ce ar scoate în viitor războiul din viața oamenilor.Deceniul al treilea n-a fost lipsit de contradicții între marile puteri.Este vorba despre antagonismele dintre S.U.A si Marea Britanie, și S.U.A și Japonia.Daca pînă la razboi SUA depindea financiar de țările europene, apoi la sfirsitul anilor ’20, americanii produceau mai multe marfuri industrial decît Marea Britanie, Franța, Germania și Japonia luate împreună. SUA devine creditorul țărilor europene. În Extremul Orient s-au înăsprit contradicțiile dintre SUA și Marea Britanie și Japonia pentru sferele de influență în China [16, p. 122].
În perioada următoare evolutia relațiilor internațional va ilustra o relative destindere favorizată de o serie de factori precum: apariția pe planul diplomatic a unei elite de oameni politici ca Aristid Briand, Gustav Stressman, oameni politici mai puțin intrasigenti, venirea stîngii la guvernare atît în Paris cît și la Londra, dar și relansarea economică și stabilitatea financiară. Germania nu acoperea cantitatea de cărbune pe care trebuia să o trimită Franței in contul reparațiilor de război, în 1923, trupele armate franceze și belgiene au invadat zona bazinului Ruhr. Conducerea de la Paris dorea sădeomstreze că poate să resolve problema respective șipe calea forței. Problema reparațiilor de război ale germanilor și cea reglematărilor economice din Europa au fost rezolvate de SUA. Americanii au înfințat un Comitet de experți, care era prezidat de către generalul Charles G. Gawes, care a întocmit un plan de soluții pentru problema reparațiilor de război a Germaniei, aceste plan includea prevederi concrete ca Germania să poata achita sumele datorate în calitate de reparații de război (Planul Dawes) [19, p. 158]. Planul preconiza ca Germania să achite anual 2,5 miliarde marci-aur, care urmau să provină din urmatoarele surse: vămi, căi ferate, taxe asupra transporturilor industriale. Reprezentanții statelor învingoatoare în primul război mondial, convocați la o conferința de la Londra, care și-a desfașurat lucrările în iunie- august 1924, au aprobat prevederile Planului Dawes. Aceștia au instituit o comisie ce era însărcinată să supravegheze aplicarea planului sus-menționat. Franța s-a angajat să-și retragă trupele pe un termen de un an de la semnarea acordului. Suma reparațiilor plătite de Germania de circa 132 mlrd de marci a rămas neschimbată. Odata cu înviorarea economiei, Germania punea problema reparațiilor, revizuirea Planului Dawes. Astfel ca americanii au susținut cerințele germanilor și în februarie 1929, la Paris, a fost convocată o Comisie, alcătuită de Societatea Națiunilor avîndu-l în frunte pe bancherul Owen Young. Planul elaborate de Comisie și ulterior aprobat la Conferință de la Haga, în 1930, prevedea reducerea reparațiilor pentru Germania la suma de 113,9 mlrd de mărci. Dar Planul Young nu a fost aplicat, pe timpul crizei mondiale economice, Germania a refuzat să plăteasca reparatiile de razboi [21, p. 219].
Securitatea internațională bazată pe sistemul tratatelor de la Versailles devenea tot mai precară. Guvernul francez era îngrijorat de creșterea economică a Germaniei și in aprilie 1927, A. Briand, ministrul afacerilor Externe a Franței propune ideia semnării unui pact care ar obliga părțile semnatare să renunțe la război ca mijloc de promovarea politicii naționale și intrumente de reglementare a disputelor terotoriale. La 27 august 1928, A. Briand și secretarul de stat al SUA, F. Kellogg, împreuna cu reprezentanți ai altor state, au semnat Pactul de renuntare la razboi, cunoscut ca Pactul Briand-Kellogg. Pactul abliga ambela părți să renunțe la război ca instrument al politicii naționale, angajîndu-se să rezolve diferendele doar pe cale pașnică. Acest pact însă nu interzicea alte forme de folosire a forței și nu prevedea măsuri de constantare a încălcărilor prevederilor sale. Totuși pactul Briand-Kellogg a constituit un pas important pe calea statornicirii dreptului statelor la pace și securitate internațională. La 9 februarie 1929, România a aderat la pactul Briand-Kellogg și în acelaș an a fost semnat de către URSS [34, p. 100].
Către 1922, războiul civil din Rusia a luat sfîrșit, intervenția militară a țărilor occidentale a eșuat. Acestea nu au reușit să extirpe comunismul din Rusia. Democrațiile occidentale vor încercă să se apere de bolșevism prin intermediul unui cordon sanitar. Liderii sovietici au lansat concepția coexisteței pașnice a doua sisteme politico-economice- capitalism si socialist. Bolșevicii doreau să stabilească relații economice și politice cu toate statele lumii. În anul 1922, conducătorii sovietici au semnat tratate de pace cu Polonia, Letonia, Lituania, Estonia si Finlanda. Au fost semnate acorduri economice cu Marea britanie, Germania, Italia și Norvegia etc. În aprilie 1922 la Rapallo, reprezentanții sovietici au semnat un trata cu delegații diplomatici ai Germaniei, prin care ambele parți renunțau la toate pretentțile. În 1924, statele occidentale – Marea Britanie, Italia, Franța, Norvegia, Suedia, Danemarca, Grecia, recunosc URSS și stabilesc relații diplomatice. În 1925, la Locarno, a fost semnat un Tratat între Germania, Belgia, Franța, Marea Britanie și Italia numit “Pactul renan de garanție”, care asigura inviolabilitatea granițelor franco-germano-belgiene, garantată de Marea Britanie și Italia. O noua criza în relațiile dintre URSS și statele occidentale au aparut în 1927, cînd în urma ruperii de către Marea Britanie a raporturilor diplomatice cu Kremlinul, cînd Comiternul s-a implicat în afacerile interne ale Londrei. În acelaș an a fost asasinat amabasadorul sovietic în Polonia, fapt ce adus la înrăutățirea relațiilor cu statele vecine [16, p. 170]. Criza economică mondială a înăsprit contradicțiile între statele occidentale, în mod special între Germania și țările învingătoare în război. O problema a intensificării a divergențelor a fost problema reparațiilor de razboi. În condițiile crizei economice Germania nu era capabilă să plătească datoriile de război și astfel președintele American H. Hoover, a propus ca Germania să fie scutită de plata reparațiilor. La conferința de la Laussane din 1932, problema reparațiilor a fost scoasă de pe ordinea de zi, suspendindu-se una din cele mai importante prevederi ale Tratatului de la Versailles [12, p. 47]. În 1931, Japonia a tacat China si a ocupat provinciile de nor-est ale țării. La 18 februarie 1932, Japonia a declarat “independența” Manciuriei creînd un stat-marionetă. În 1933, Japonia a mai cucerit noi teritorii chineze, în martie a celuiaș an, japonezii au părăsit Societatea Națiunilor.În aceste circumstanțe apare primul focar al viitorului război mondial. În vîltoare crizei economice, democrațiile mai multor state au dat faliment. Într-o forma sau alta, în locul lor s-au instaurat regimuri autoritare. Deosebit de primejdioasă pentru evolutia relațiilor internaționale a fost instaurarea regimului fascist, in Germania. Național-socialiștii germane nu ascundeau planurile de cucerire a Europei și a întregii lumi. în octombrie 1933, Germania iese din Liga Națiunilor. În prima parte a anilor ’30, in Europa apare cel de-al doilea focar al următorului război mondial. Conferința de la Geneva. Acest forum și-a deschis lucrările la 2 februarie 1932.La el au participat reprezentanți ai 63 de țări, inclusive URRSS. Pe ordinea de zi a fost problema dezarmarii, dar marile puteri doreau să-și justifice politica în domeniul militar și al înarmărilor.Astfel, Franța propunea crearea unor forțe militare multilateral, aflate sub egida Societatii Națiunilor. Englezii doreau să-și mențină superioritatea în forțele aeriene și pledau pentru interzicerea submarinelor, reprezentanții germani insistau asupra egalității în domeniul înarmarilor. URSS a propus participanților la Conferință să renunțe la razboi ca mijloc de promovare a politicii naționale, au propus dezarmarea generală, toatală și imediată, fapt ce nu a reușit a fi transpus îin realitate deoarece venea în contradictoriu cu politica de înarmare a însăși URSS-ului. Delagatia sovietica a propus un proiect de declarative cu privire la definirea agresorului, dar delagații Conferinței au respins propunerea. În vara anului 1933, URSS, a semnat Convenția cu privire la agresiune cu mai multe state europene, asiatice, inclusive ți Roamânia. Dar mai tîrziu, URSS, va comite acte de agresiune care se încadrau direct in criteriile elaborate de proprii specialiști. În octombrie 1933, Germania refuză să mai participe la ședintele Conferinței pentru dezarmare motiv care ulterior duce la închiderea ei [11, p. 80].
După instaurarea regimului fascist în Germania apare și primejdia dar și frica sovieticilor de a se pomeni izolați pe arena internațională, și vin cu ideia de a încheia alințe, posibilitate prielnică care apare in 1934, cînd URSS este primită în Societatea Națiunilor. Liga Națiunilor asigura o platformă prielnică pentru politica externă a URSS-ului, în anul 1935, M. Litvinov cere adoptarea principiului securitatii colective, și se instituie întelegerea dintre URSS, Franța și Cehoslovacia, care își promiteau ajutor reciproc în cazul unui pericol. În acelaș an s-au stabilit un contact diplomatic sovietic cu SUA. În anul 1936, Germani si Japonia au semnat Acordul Anticomintern, indreptat impotriva comunismului, Internationalei Comuniste. În 1937, la Pactul Anticomintern adera Italia, astfel constituiîndu-se axa Berlin-Roma-Tokio, care își propune drept scop răsturnare ordinii internaționale pe calea froței și agresiunii și instaurarea dominației celor trei state asupra întregii lumi. În 1938, Hitler a cerut Cehoslovaciei să retrocedeze Germaniei regiunea Sudetă, populată cu etnici germane. Hitler a declarat ca vă ocupa Cehoslovacia daca nu-i vor fi satisfacute cerintele. URSS s-a pronunțat pentru respingerea pretențiilor lui Hitler și s-a arătat pentru meținerea integrității teritoriale a Cehoslovaciei. Guvernul englez sa pronunțat pentru satisfacerea cererilor ultimative ale germanilor, Franța susținea aceiaiți ideie ca și cea britanică cu toate ca avea semnat cu Cehoslovacia un Acord de asistență mutuală. La 29-30 septembrie, la Munchen s-au întrunit primul-ministru englez N. Chamberlain, omologul sau francez, E. Daladier, B. Mussoline și fuhrerul german A. Hitler. În absența reprezentanților Cehoslovaciei aceștia au luat decizia de a satisface pretențiile teritoriale ale Germaniei. După ocuparea Sudeților, foarte repede Hitler ocupă și restul teritoriul Cehoslovaciei, în martie 1939. Cehia devine “protectoratul Boemiei și Moraviei”, Slovacia devine stat-marionetă sub jurisdicția Germaniei și Cehoslovacia dispare pe harta politiă a Europei. În primavera și vara anului 1939, conducerea sovietică nu mai spera în sistemul de securitate colectivă constituit. Din primavera anului 1939, germanii au dat de înteles sovieticilor ca sunt dispuși să semneze un tratat de neagresiune. De aici politica externă a sovieticilor i-a o turnură dramatică. La 23 august 1923, comisarul poporului pentru afaceri externe V. Molotov, și ministru de externe german I. von Ribbentrop, au semnat pactul sovieto-nazist, un angajament a ambelor părți de a menține relații pașnice. Acesti doi rivali ideologici și politici au semnata o alianșă, Stalin cîștigă timp pentru a se întari military, iar pactul sovieto-nazist a dat “unda verde” celui de-al doilea război mondial. În afară de acest pact de neagresiune cei doi ministri au semnat și un protocol adițional secret, prin care au reîmpărțit Europa în sfere de influență și de interes[35, p. 14; 5, p. 103].
III.CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Perioada interbelică a fost marcată de confruntarea latentă sau deschisă dintre statele învingătoare în Primul Război Mondial (în special, Franța și Anglia), care doreau menținerea hotărârilor Congresului de pace de la Paris și statele învinse (în special, Germania) care doreau revizuirea acelor tratate, de aici ele vor purta și numele de state revizioniste Astfel, putem spune că, Primul Război Mondial și pacea care i-a urmat cu ceea ce a impus aceasta au determinat întregul sistem de relații internaționale de după 1919.
Impactul primului război mondial asupra politicii internaționale a fost unu foarte profund. Distrugirile materiale și sacrificiile umane au lăsat întreaga Europă în ruine. Optuzitatea gîndirii politice a liderilor de guverne, cît și încrederea în potențialul distructiv al armelor a fost precedată de pierderea poziției de pe mapamond. Europa a încetat să mai fie un centru de gravitate a puterii în lume. Conferințele de pace organizate urmau să instituie o nouă ordine mondială, total diferită de cea care a condus la Marele Război. Soluția unei astfel de situație internațională a fost propusă de către Statele Unite ale Americii, unica putere care considerată mult mai influentă decît în 1917, cînd intrase în război. Soluția americanilor consta în instituirea unui nou principiu al relațiilor internaționale și anume principiul securității colective. Doctrina wilsoniana a condus sistemul către o recunoaștere a imoralității a războiului ca instrument de promovare a relațiilor internaționale. Prin intermediul diverselor mecanisme s-a încercat scoaterea în afara legii a războiului. Liga Națiunilor constituită în 1919, ca urmare a învățămintelor războiului, a cortegiului de suferințe precum și amploarea valului pacifist au contribuit la creearea acestui mecanims, a constituit sistemul de securitate colectivă- care în mod oficial decidea că principiul independenței în materie de securitate a tuturor actorilor sistemului necesita cooperarea acestora în ceia ce privește securitatea. Se prevedea înlocuirea balanței de putere cu un nou sistem intituționalizat care să poată suplini absența și să reglementeze relațiile internaționale. Societatea Națiunilor a fost creată pe baza Pactului, avînd drept scop asigurarea și garantarea păcii și securității tuturor națiunilor, precum și cooperarea dintre ele pe picior de egalitate, rezolvarea diferendelor pe cale pașnică, sancționarea celor care încălcau prevederișe și obligațiile Tratatelor. Acest fapt a modificat considerabil principiul de reglementare a relațiilor internaționale, de la politica de putere a sistemului european la o politică de cooperare. Prima conflangrație lasă impact puternic și asupra vieții politice a continentului european. Confruntarea dintre absolutism si liberalism din secolul trecut a dat cîștig de cauză în secolul următor. În 1919, idealurile și mecanismele democratice sunt cele care se promovează și se impun. În noile state constituite în urma spulberării monarhiei bicefale, regimurile politice adoptate în cele mai multe cazuri a fost modelul regimului francez parlamentar francez. Adoptarea votului universal- care permitea participarea activă la viața politică a unor noi categorii sociale precum- țărănimea, populația urbană. Războiul declanșat în 1914, considerat o manifestare a cotradicțiilor capitaliste, pentru socialiști devine un moment favorabil pentru declanșarea revoluție. Procesul revoluționar se va declanșa în Imperiul Țarist (1917), s-a încercat de nenumărate ori reformarea regimului vechi. Dar valul revoluționar nu doar că nu a izbutit să realizeze ce și-a propus, dar ulterior se dezmembrează și ca consecință i-au naștere state independente.
La extrema dreaptă, democrația era tot mai mult amenințată de mișcările autoritariste din statele învinse și nemulțumite de prevederile Conferinței de pace de la Paris, de modul de rezolvare a problemelor. Sunt reluate tezele naționaliste, se amplifică critica liberalismului, se subliniază lipsa de eficacitate în planul guvernamental. În Rusia, victoria stîngii a dat speranțe forțelor militante în victoria comunismului, iar majoritatea europenilor din Vest erau ingrijorați de ascensiunea forțelor de stînga. Din acest motiv apare noul extremism de dreapta: fascist.
Sistemul tratatelor de Pace de la Paris a avut ca bază ideea culpabilității statelor învinse, de unde s-au născut clauzele și obligațiile grele impuse. Războiul, mișcări sociale și naționale au contribuit decisiv la dispariția și destramarea celor patru imperii: rus, autro-ungar, german și otoman. O alta consecința a războiului dar și a Conferinței de pace este modificarea hărții politice a Europei. Pe ruinele marilor imperii dispărute reapar noi state înființate pe baza aplicării principiului naționalității. Conferința de pace, a adus nemijlocit la modificarea hărții politice a continentului european, se trasează noi frontiere, sunt reconstituite, state independente precum Polonia, Ungaria, Austria, și sunt înființate alte state noi precum Cehoslovacia, Regatul-Sîrbo-Croato-Sloven, Țările Baltice.În noua configuratie politica a Europei, unele state erau avansate economic, gradul de cultura, drepturile democratice, fie ca erau monarhii sau republici. Altele erau mai slabe dezvoltate, se confruntau cu crize financiare, mai slabe unde democratia și ideiele liberale, legislativul erau la o etapa incipientă sau pur și simplu lipseau. De aceia în aceste state primii ani de dupa război au fost introduse constituții noi, s-au intreprins pași concreți spre democratizare, prin sisteme de guvernare de tip parlamentar, s-au adoptat legi care să asigure dezvoltarea economică, socială și culturală. În altele fenomenul s-a produs opus, negarea valorilor democratice, toleranța, accentuîndu-se manifestații revizioniste, revanșardiste. Conferința de Pace de la Paris a fost un proiect pacifist ce urma să reinstaureze ordinea și pacea pe continetul European. Mulți și-au pus speranțe și așteptările au fost mari de la acest forum al păcii deoarece era prima și cea mai mare Conferință de pînă atunci, dar rezultatele însă au fost limitate de soluțiile găsite în cadrul conferinței. Conferința s-a remarcat în momente oportune prin intermediul responsabilităților pe care și-le asumasera, de a delimita noi frontiere pentru o Europă nouă, de a crea noi state, noi națiuni. Dar este de remarcat că progresul acestei conferințe a avut de suferit de pe urma contradicțiilor și devergențelor dintre participanți.
BIBLIOGRAFIE
Baboș, Alexandru. Arhitectura de securitate a națiunilor europene în perioada interbelică. Iași: Editura Casa Demiurg, 2001. 256 p.
Bartea, Oleg. Istoricul apariției Ligii Națiunilor și ONU. Chișinău, 2012. 100 p.
Bernstein, S., Milza, P., Istoria secolului XX, vol. I, sfîrșitul lumii europene (1900-1945). București: Editura Omega Pres, 1998. 243 p.
Berstein, S., Milza, P. Istoria Europei.București: Editura Corint, 2003. 374 p.
Bogdan, Antoniu, Dinu, Mihai-Rudolf. Istoria Realațiilor Internaționale în secolul XIX-XX. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2005. 150 p.
Bold, Emilian.Diplomația de Conferințe. Din istoria relațiilor internaționale între anii 1919-1933 și poziția României. Iași: Editura Didactică și Pedagogică, 1991. 203 p.
Brătianu, GH., I. Formele de organizare a păcii în istoria universală. București: Editura ALL, 2001. 240 p.
Campus, Elisa. Statele mici și mijlocii din centrul și sud-estul Europei în Relațiile Internaționale. Prima jumătate a sec. XX-lea. București: Editura Lider, 1989. 210 p.
Carpatier, S., Lebrun, F. Istoria Europei. București, 1974. 433 p.
Chioreanu, Ioan. Geneza și sfărșitul Imperiului Austro-Ungar. București: Editura Clavis, 2000. 180 p.
Chioreanu, Ioan. Istoria contemporană universală, Partea I, perioada interbelică. București: Editura Cavallioti, 1991. 140 p.
Chiper, Ioan. Istoria Contemporană Universală. București: Editura Clavis, 1997. 100 p.
Ciachir, Nicolae. Istoria politică Europei de la Napoleon la Stalin.București: Editura Oscar Print, 1997. 376 p.
Ciachir, Nicolae. Istoria politicăa Europei de la Napoleon la Stalin.București: Editura Oscar Print, 1997. 376 p.
Colvovoressi, Peter. Europa de la Bismark la Gorbaciov. Iași: Editura Polirom, 2003. 290 p.
Duverger, Maurice. Europa de la Atlantic la Delta Dunării. București: Editura Omega, 1993. 210 p.
Ernest, Nolte. Războiul civil european 1917-1945. București: Editura Polirom, 2005. 198 p.
Gaillard, Jean-Michel, Rowely, Anthony. Istoria continetului European. De la 1850 pînă la sfîrșitul secolului XX. Chișinău, 2001. 400 p.
Hamon, Dominique, Keller, Ivan Serge. Fondements et étapes de laconstruction européenne. Paris: Presses Universitaires de France, 1997. 300 p.
Hobsbawm, Eric. O istorie a secolului XX. Chișinău: Editura Lider, 1994. 400 p.
Horga, Ioan.Construcție Europeană. Tradiție, realitate perspectivă. Oradea: Editura Universității din Oradea, 1998. 270 p.
Jelavich, Charles, Jelavich, Barbara. Formarea statelor Naționale balcanice 1804-1930. Iași: Editura Junimea, 1995. 193 p.
Keyserling, Herman, Analiza spectrală a Europei. Iași: Editura Polirom, 1993. 184 p.
Kissinger, Henry, Diplomația, București: 1994. 769 p.
Le Breton, Jean-Marie. Europa Centrală și Orientală între 1917 și 1990. București: Editura Cavallioti, 2003. 217 p.
Leuștean, Lucian. Istoria europei și a construcției europene, secolul XX. Partea I. Iași: Editura Polirom, 1998. 200 p.
Ludendorf, E. Memoriile Generalului Lundendorf despre războiul mondial și prăbușirea Germaniei. București: Editura Științelor Sociale și Politice, 1978. 138 p.
Mangel, Francois-Charles. Europa de Nord în secolul XX. Iași: Editura Corint, 2001. 198 p.
Maurin, Maxim, Histoir des nations europeens, p. I, (1918-1939), Paris, 1962. 162 p.
Nazaria, S. Istoria Relațiilor Internaționale, Epoca contemporană din 1918-1939 partea I. Iași 1999. 214 p.
Nazaria, Sergiu. O istorie contra-națiunilor: Relațiile Internaționale în epoca Războaielor Mondiale (1914-1945\1947). Chișinău: Editura Prut Internațional, 2012. 640 p.
Neagu, Cornelia. Istoria Europei și a construcției europene în secolul XX. Iași: Editura Dacia, 2006. 116 p.
Onișoru, Gheorghe. Istoria contemporană universală din 1917 pînă la 1945. București: Editura Fundația România de Mâine, 2004. 286 p.
Pascal, Fontaine. Construcția europeanăde la 1945 pânăîn zilele noastre. Iași: Editura Institutul European, 1998. 320 p.
Petrencu, A., Istoria Universală Contemporană (1914-1999), Chișinău: Editura Cartier, 1999. 208 p.
Rotari, Ludmila. Istoria Europei contemporane. Timișoara, 2004. 108 p.
Anexa nr.1
Free International University of Moldova
Universitatea Liberă Internațională din Moldova
Internship Report /RaportulStagiului de Practică
Report Overview / Prezentare generală a raportului:
This report is written for the purposes of revealing what you have learnt, what your goals were, and what you would have changed in your entire internship experience. Remember: your audience are your professors peers! We have made some suggestions with respect to the structure and the questions you may want to answer.
Acest raport are scopul de a releva ceea ce ați învățat la stagiile de practică, care au fost obiectivele dvs., și ceea ce ați fi schimbat în modul de organizare a practicii.
Rețineți: cititorii sunt profesorii și colegii dumneavoastră! Am făcut câteva sugestii cu privire la structura și întrebările la care poate ați dori să răspundeți.
The Organization / Organizația:
Why did you choose this type of an organization? What is the organization’s mission? What do they offer and who are their customers? What is the organizational structure? What is the competitive environment of the company in the industry in which it operates?
De ce ați ales acest tip de organizație? Care este misiunea organizației? Ce oferă ei și cine sunt clienții lor? Care este structura organizațională? Care este mediul competitiv al companiei în domeniul în care activează?
Acest tip de organizatie, precum Ministerul Afacerilor Externe si Integrarii Europene este domeniul care are tangenta directa cu specialitatea pe care o studiez si pe care in viitorul apropiat am sa o practic. Aceasta este si motivatia primordiala in alegerea acestei organizatii. Ministerul Afacerilor Externe si Integrarii Europene este organul central de specialitate care promoveaza politica Republicii Moldova in domeniul Relatiilor Internationale si isi desfasoara activitatea in conformitate cu Constitutia si legile Republicii Moldova, reprezinta statul pe arena internationala, coopereaze cu toate statele lumii.
Activitatea ministerului este condusa de ministrul de Externe si Integrare Europena N.Gherman, si trei viceministri, T.Ulianovschi, I.Groza, V.Chiveri. Ministerul Afacerilor Externe si Integrarii Europene este un domeniul destul de competitiv si receptiv la problemele cu care se confrunta Republica Moldova la etapa actuala. Munca depusa de catre acest organ in ultima perioada este fabuloasa, lucru evident prin actiunile intreprinse, liberalizarea regimului de vize, parafarea Acordului de Asociere si curind semnarea acestuia, si un sir de actiuni si de schimbari concrete spre un parcurs european de succes.
The Internship Position / Poziția în Cadrul Companiei:
Describe the internship position within the company. How does your internship experience relate to your current studies? Did you concentrate on one department or did you also work for others? What were your tasks? What were your goals? Did you receive feedback constantly? Tell us about the projects you were involved in!
Descrieți stagiul de practică în cadrul companiei. Care este legătura dintre experiența dvs. de stagiu și studiile dvs. actuale? V-ați concentrat activitatea practică in cadrul unui singur departament sau ați lucrat, de asemenea, în altele? Care au fost sarcinile dvs.? Care au fost obiectivele dvs.? Ați primit feedback constant? Relatați-ne despre proiectele în care ați fost implicat/ă!
Ca un viitor specialist in domeniul Relatiilor Internationale, efectuarea stagiului de practica in Institutia Ministerului Afacerilor Externe si Integrarii Europene, este foarte important si destul de avantajos in evolutia si dezvoltarea mea profesionala ulterioara. Am avut posibilitatea sa activez in cadrul departamentului Directia Generala Afaceri Consulare. De altfel un departament foarte interesant, o activitate noua pentru mine si nu in ultimul rind competitiva.In componenþa Direcþiei Generale Afaceri Consulare sunt trei direcþii:
1.Direcția Drept i Relaþii Consulare
2.Direcția Servicii Consulare
3.Direcția Relaþii cu Publicul
In perioada de desfasurare a practicii am fost incadrata in aceste trei directii, unde am luat cunostiinte generale despre fiecare directie in parte, care este modul de desfasurare a activitatii, de ce este responsabila. Direcþia drept i relaþii consulare este responsabilă de consolidarea cadrului juridic naþional i internaþional în domeniu consular i de dezvoltarea relaþiilor bilaterale i multilaterale în sfera consulară cu alt state. Direcþia Servicii Consulare este responsabilă de acordarea asistenþei consulare directe cetăþenilor Republicii Moldova i celor străini. Direcþia Relaþii cu Publicul este responsabilă de interacþiunea cu mass media, monitorizarea dosarelor privind cetăþenii Republicii Moldova aflaþi în dificultate, gestionarea dosarelor privind petiþiilei cererile cetăþenilor, etc.
M-am straduit sa ma implic activ in toate activitatile, am intocmit toate sarcinile caremi-au fost date sa le indeplinesc, am dat dovada de cunostinte despre domeniul de abordare a Institutie dar si domeniului de specilitate, m-am afirmat pozitiv. Un alt obiectiv si cel mai important a fost sa i-au cunostinte din toate ce mi se oferea. Am primit feedback-ul constant, am avut norocul sa lucrez, sau mai bine zis sa invat a lucra cu oameni profesionisti in ceia ce fac si am fost primita foarte calduros. Activitatile mele zilnice tineau de acumularea cunostintelor, dar am facut cunostinta mai aproape cu probleme cu care se confrunta cetatenii Republicii Moldova pe teritoriile altor state si care sunt metodele posibile de rezolvare. La capitolul interdictii, sanctiuni,deporturi,cei mai multi se prezentau cetatenii care migreaza in Federatia
Rusa. Aceasta fiind influnetata de spectrul politic actual.
Difficulties and Problems / Dificultăți și Probleme:
What were some of the difficulties you encountered? How did you deal with them? Who did you seek advice from? How did the people react when you told them about your feelings? Did language create problems? Did intercultural misunderstanding occur?
Ce dificultăți ați întâmpinat? Cum le-ați rezolvat? De la cine ați cerut sfaturi? Cum reacționau oamenii când le spuneați opiniile dvs.? A creat probleme limba de comunicare? Au avut loc neînțelegeri interculturale?
Sunt satisfacuta in totalitate de colectivul cu care am interactionat, oameni deschisi, amicali si receptivi. Nu am intilnit dificultati in ceia ce am facut, nu am intilnit probleme dificile, chiar daca aveam unele neclaritati aveam la dipsozitie oameni profesionisti cu o bogata experienta in domeniul, precum fosti ambasadori, consuli la care mam adresat in cazul unor intrebari. Limba de comunicare nu a creat dificultati, ma conformam limbii in care mi se adresau colegii, o a doua limba de comunicare in interiorul colectivului urmata de limba romana era limba rusa, cunoscind-o la un nivel mediu de comunicare m-am descurcat. In neintelegeri interculturale nu am fost implicata.
Work Environment / Mediul de Lucru:
A very essential part of the internship is the work environment. How did you like the atmosphere at the institution? What was it like to work for the company? Did you feel the strong special culture? What was this culture like? What were your colleagues’ visions and goals? Did you feel being taken care of? How did the relationships with your colleagues and our supervisor develop?
O parte esențială a stagiului este mediul de lucru. Cum v-a părut atmosfera din instituție? Cum a fost să lucrați pentru companie? Ați simtit o cultură deosebită? Cum a fost această cultură? Care erau fost viziunile și obiectivele colegilor dvs.? Ați simțit că aveau grijă de dvs.? Cum s-a dezvoltat relația cu colegii și coordonatorul dvs.?
Mi s-a oferit um mediu de lucru calm si placut. Domina o atmosfera prietenoasa, calda, persista spiritul de echipa, unde fiecare din colegi isi exercitau activitatea cu strictete si certitudine, intr-un final roadele muncii fiind comune. Am fost onoratasa-mi efectuez stagiul de practica la Ministerul Afacerilor Externe si Integrarii Europene, deoarece este o institutie serioasa cu o anumita cultura si eticheta, unde se actioneaza rational. Colegii m-au acceptat cu usurinta in echipa lor, au afirmat o atitudine amicala, toleranta, am simtit acea grija dar si atentie din partea colegilor care ma facut sa nu ma simt inferioara. S-au dezvoltat relatii colegiale atit cu coordonatorul cit si cu ceilanti colegi.
Evaluation / Evaluare:
Q1. How useful was the internship? / În ce măsură considerați că stagiul de practică v-a fost util?
Q2. What were the positive aspects of the internship? Care au fost aspectele pozitive ale stagiului de practică?
Am acumulat cunostinte noi in domeniul pe care il studiez, am cunoscut persoane importante si specialisti in domeniu. Am acumulat o experienta unica, neintilnita pina acum.
Q3. What were the negative aspects of the internship? / Care au fost aspectele negative ale stagiului de practică?
Nu am intilnit aspecte negativa in decursul stagiului de practica.
Q4. How did you collaborate with the internship supervisor from the host institutions? / Cum ați colaborat cu conducătorul stagiului de la baza de practică?
A fost o colaborare eficienta, am efectuat sarcinile asa cum ni se cereau, am respectat toate normele etichetei atit fata de coordonator cit si fata de colegi, mis-a oferit explicatiile cuvenite atunci cind am avut intrebari.
Q5. How do you rate the psychological environment in the host institution? / Cum apreciați climatul psihologic în instituția în care ați realizat stagiul de practică?
Q6. How do you rate the attitude of the other employees towards you? / Cum apreciați atitudinea față de Dvs. a membrilor colectivului de la baza de practică?
Q7. How do you rate the quality of the training at the host institution? / Cum apreciați calitatea instruirii la baza de practică?
Q8. Would you recommend this institution as an internship opportunity to your colleagues? / Considerați că acest loc de practică poate fi recomandat și altor colegi?
What did you learn during the internship? How did it help developing your academic/technical knowledge or your personality? How did it influence your perspective on your future studies and development? How prepared do you feel for this future? What does this future look like – tell us about it? What is the message you would want to send out to your peers?
Ce ați învățat pe durata stagiului de practică? Cum v-a ajutat în în completarea cunoștințelor dvs. academice/tehnice și cum v-a influențat personalitatea? Cum a influențat asupra viziunii dvs. cu privire la viitoarele dvs. studii și dezvoltare profesionalîă? Cât de pregătiți vă simțiți pentru acest viitor? Cum ar arăta el? Ce mesaj ați dori să le transmiteți colegilor dvs.?
Pot spune ca perioada stagiului de practica a fost o perioada scurta in a cuprinde intreg domeniul si a cunoaste toate aspectele, dar in acelas timp a fost o perioada lunga in evolutia si dezvoltarea profesionala. M-am convins ca toate scopurile se ating doar prin munca si suflet. Studiile imbinate cu practica este cea mai buna combinatie intr-o cariera de succes in orice domeniu.
Please, add any other comments that you would like to communicate regarding this internship. / Vă rugăm să adăugați orice alte comentarii pe care le considerați necesare să le comunicați în legătură cu acest stagiu de practică
Aceasta etapa a practicii o consider ca fiind una benefica si avantajoasa in domeniul profesional. Nicaeri in alta parte nu as fi putut acumula aceasta experienta, aceste cunostinte si acei oameni decit in perioada stagiului de practica. Fiecare experienta isi are amprentele sale.
Tin sa aduc sincere multumiri persoanelor datorita carora am realizat aceasta experienta.
Student / Studentul (a)
Purcaci Nadejda
BIBLIOGRAFIE
Baboș, Alexandru. Arhitectura de securitate a națiunilor europene în perioada interbelică. Iași: Editura Casa Demiurg, 2001. 256 p.
Bartea, Oleg. Istoricul apariției Ligii Națiunilor și ONU. Chișinău, 2012. 100 p.
Bernstein, S., Milza, P., Istoria secolului XX, vol. I, sfîrșitul lumii europene (1900-1945). București: Editura Omega Pres, 1998. 243 p.
Berstein, S., Milza, P. Istoria Europei.București: Editura Corint, 2003. 374 p.
Bogdan, Antoniu, Dinu, Mihai-Rudolf. Istoria Realațiilor Internaționale în secolul XIX-XX. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2005. 150 p.
Bold, Emilian.Diplomația de Conferințe. Din istoria relațiilor internaționale între anii 1919-1933 și poziția României. Iași: Editura Didactică și Pedagogică, 1991. 203 p.
Brătianu, GH., I. Formele de organizare a păcii în istoria universală. București: Editura ALL, 2001. 240 p.
Campus, Elisa. Statele mici și mijlocii din centrul și sud-estul Europei în Relațiile Internaționale. Prima jumătate a sec. XX-lea. București: Editura Lider, 1989. 210 p.
Carpatier, S., Lebrun, F. Istoria Europei. București, 1974. 433 p.
Chioreanu, Ioan. Geneza și sfărșitul Imperiului Austro-Ungar. București: Editura Clavis, 2000. 180 p.
Chioreanu, Ioan. Istoria contemporană universală, Partea I, perioada interbelică. București: Editura Cavallioti, 1991. 140 p.
Chiper, Ioan. Istoria Contemporană Universală. București: Editura Clavis, 1997. 100 p.
Ciachir, Nicolae. Istoria politică Europei de la Napoleon la Stalin.București: Editura Oscar Print, 1997. 376 p.
Ciachir, Nicolae. Istoria politicăa Europei de la Napoleon la Stalin.București: Editura Oscar Print, 1997. 376 p.
Colvovoressi, Peter. Europa de la Bismark la Gorbaciov. Iași: Editura Polirom, 2003. 290 p.
Duverger, Maurice. Europa de la Atlantic la Delta Dunării. București: Editura Omega, 1993. 210 p.
Ernest, Nolte. Războiul civil european 1917-1945. București: Editura Polirom, 2005. 198 p.
Gaillard, Jean-Michel, Rowely, Anthony. Istoria continetului European. De la 1850 pînă la sfîrșitul secolului XX. Chișinău, 2001. 400 p.
Hamon, Dominique, Keller, Ivan Serge. Fondements et étapes de laconstruction européenne. Paris: Presses Universitaires de France, 1997. 300 p.
Hobsbawm, Eric. O istorie a secolului XX. Chișinău: Editura Lider, 1994. 400 p.
Horga, Ioan.Construcție Europeană. Tradiție, realitate perspectivă. Oradea: Editura Universității din Oradea, 1998. 270 p.
Jelavich, Charles, Jelavich, Barbara. Formarea statelor Naționale balcanice 1804-1930. Iași: Editura Junimea, 1995. 193 p.
Keyserling, Herman, Analiza spectrală a Europei. Iași: Editura Polirom, 1993. 184 p.
Kissinger, Henry, Diplomația, București: 1994. 769 p.
Le Breton, Jean-Marie. Europa Centrală și Orientală între 1917 și 1990. București: Editura Cavallioti, 2003. 217 p.
Leuștean, Lucian. Istoria europei și a construcției europene, secolul XX. Partea I. Iași: Editura Polirom, 1998. 200 p.
Ludendorf, E. Memoriile Generalului Lundendorf despre războiul mondial și prăbușirea Germaniei. București: Editura Științelor Sociale și Politice, 1978. 138 p.
Mangel, Francois-Charles. Europa de Nord în secolul XX. Iași: Editura Corint, 2001. 198 p.
Maurin, Maxim, Histoir des nations europeens, p. I, (1918-1939), Paris, 1962. 162 p.
Nazaria, S. Istoria Relațiilor Internaționale, Epoca contemporană din 1918-1939 partea I. Iași 1999. 214 p.
Nazaria, Sergiu. O istorie contra-națiunilor: Relațiile Internaționale în epoca Războaielor Mondiale (1914-1945\1947). Chișinău: Editura Prut Internațional, 2012. 640 p.
Neagu, Cornelia. Istoria Europei și a construcției europene în secolul XX. Iași: Editura Dacia, 2006. 116 p.
Onișoru, Gheorghe. Istoria contemporană universală din 1917 pînă la 1945. București: Editura Fundația România de Mâine, 2004. 286 p.
Pascal, Fontaine. Construcția europeanăde la 1945 pânăîn zilele noastre. Iași: Editura Institutul European, 1998. 320 p.
Petrencu, A., Istoria Universală Contemporană (1914-1999), Chișinău: Editura Cartier, 1999. 208 p.
Rotari, Ludmila. Istoria Europei contemporane. Timișoara, 2004. 108 p.
Anexa nr.1
Free International University of Moldova
Universitatea Liberă Internațională din Moldova
Internship Report /RaportulStagiului de Practică
Report Overview / Prezentare generală a raportului:
This report is written for the purposes of revealing what you have learnt, what your goals were, and what you would have changed in your entire internship experience. Remember: your audience are your professors peers! We have made some suggestions with respect to the structure and the questions you may want to answer.
Acest raport are scopul de a releva ceea ce ați învățat la stagiile de practică, care au fost obiectivele dvs., și ceea ce ați fi schimbat în modul de organizare a practicii.
Rețineți: cititorii sunt profesorii și colegii dumneavoastră! Am făcut câteva sugestii cu privire la structura și întrebările la care poate ați dori să răspundeți.
The Organization / Organizația:
Why did you choose this type of an organization? What is the organization’s mission? What do they offer and who are their customers? What is the organizational structure? What is the competitive environment of the company in the industry in which it operates?
De ce ați ales acest tip de organizație? Care este misiunea organizației? Ce oferă ei și cine sunt clienții lor? Care este structura organizațională? Care este mediul competitiv al companiei în domeniul în care activează?
Acest tip de organizatie, precum Ministerul Afacerilor Externe si Integrarii Europene este domeniul care are tangenta directa cu specialitatea pe care o studiez si pe care in viitorul apropiat am sa o practic. Aceasta este si motivatia primordiala in alegerea acestei organizatii. Ministerul Afacerilor Externe si Integrarii Europene este organul central de specialitate care promoveaza politica Republicii Moldova in domeniul Relatiilor Internationale si isi desfasoara activitatea in conformitate cu Constitutia si legile Republicii Moldova, reprezinta statul pe arena internationala, coopereaze cu toate statele lumii.
Activitatea ministerului este condusa de ministrul de Externe si Integrare Europena N.Gherman, si trei viceministri, T.Ulianovschi, I.Groza, V.Chiveri. Ministerul Afacerilor Externe si Integrarii Europene este un domeniul destul de competitiv si receptiv la problemele cu care se confrunta Republica Moldova la etapa actuala. Munca depusa de catre acest organ in ultima perioada este fabuloasa, lucru evident prin actiunile intreprinse, liberalizarea regimului de vize, parafarea Acordului de Asociere si curind semnarea acestuia, si un sir de actiuni si de schimbari concrete spre un parcurs european de succes.
The Internship Position / Poziția în Cadrul Companiei:
Describe the internship position within the company. How does your internship experience relate to your current studies? Did you concentrate on one department or did you also work for others? What were your tasks? What were your goals? Did you receive feedback constantly? Tell us about the projects you were involved in!
Descrieți stagiul de practică în cadrul companiei. Care este legătura dintre experiența dvs. de stagiu și studiile dvs. actuale? V-ați concentrat activitatea practică in cadrul unui singur departament sau ați lucrat, de asemenea, în altele? Care au fost sarcinile dvs.? Care au fost obiectivele dvs.? Ați primit feedback constant? Relatați-ne despre proiectele în care ați fost implicat/ă!
Ca un viitor specialist in domeniul Relatiilor Internationale, efectuarea stagiului de practica in Institutia Ministerului Afacerilor Externe si Integrarii Europene, este foarte important si destul de avantajos in evolutia si dezvoltarea mea profesionala ulterioara. Am avut posibilitatea sa activez in cadrul departamentului Directia Generala Afaceri Consulare. De altfel un departament foarte interesant, o activitate noua pentru mine si nu in ultimul rind competitiva.In componenþa Direcþiei Generale Afaceri Consulare sunt trei direcþii:
1.Direcția Drept i Relaþii Consulare
2.Direcția Servicii Consulare
3.Direcția Relaþii cu Publicul
In perioada de desfasurare a practicii am fost incadrata in aceste trei directii, unde am luat cunostiinte generale despre fiecare directie in parte, care este modul de desfasurare a activitatii, de ce este responsabila. Direcþia drept i relaþii consulare este responsabilă de consolidarea cadrului juridic naþional i internaþional în domeniu consular i de dezvoltarea relaþiilor bilaterale i multilaterale în sfera consulară cu alt state. Direcþia Servicii Consulare este responsabilă de acordarea asistenþei consulare directe cetăþenilor Republicii Moldova i celor străini. Direcþia Relaþii cu Publicul este responsabilă de interacþiunea cu mass media, monitorizarea dosarelor privind cetăþenii Republicii Moldova aflaþi în dificultate, gestionarea dosarelor privind petiþiilei cererile cetăþenilor, etc.
M-am straduit sa ma implic activ in toate activitatile, am intocmit toate sarcinile caremi-au fost date sa le indeplinesc, am dat dovada de cunostinte despre domeniul de abordare a Institutie dar si domeniului de specilitate, m-am afirmat pozitiv. Un alt obiectiv si cel mai important a fost sa i-au cunostinte din toate ce mi se oferea. Am primit feedback-ul constant, am avut norocul sa lucrez, sau mai bine zis sa invat a lucra cu oameni profesionisti in ceia ce fac si am fost primita foarte calduros. Activitatile mele zilnice tineau de acumularea cunostintelor, dar am facut cunostinta mai aproape cu probleme cu care se confrunta cetatenii Republicii Moldova pe teritoriile altor state si care sunt metodele posibile de rezolvare. La capitolul interdictii, sanctiuni,deporturi,cei mai multi se prezentau cetatenii care migreaza in Federatia
Rusa. Aceasta fiind influnetata de spectrul politic actual.
Difficulties and Problems / Dificultăți și Probleme:
What were some of the difficulties you encountered? How did you deal with them? Who did you seek advice from? How did the people react when you told them about your feelings? Did language create problems? Did intercultural misunderstanding occur?
Ce dificultăți ați întâmpinat? Cum le-ați rezolvat? De la cine ați cerut sfaturi? Cum reacționau oamenii când le spuneați opiniile dvs.? A creat probleme limba de comunicare? Au avut loc neînțelegeri interculturale?
Sunt satisfacuta in totalitate de colectivul cu care am interactionat, oameni deschisi, amicali si receptivi. Nu am intilnit dificultati in ceia ce am facut, nu am intilnit probleme dificile, chiar daca aveam unele neclaritati aveam la dipsozitie oameni profesionisti cu o bogata experienta in domeniul, precum fosti ambasadori, consuli la care mam adresat in cazul unor intrebari. Limba de comunicare nu a creat dificultati, ma conformam limbii in care mi se adresau colegii, o a doua limba de comunicare in interiorul colectivului urmata de limba romana era limba rusa, cunoscind-o la un nivel mediu de comunicare m-am descurcat. In neintelegeri interculturale nu am fost implicata.
Work Environment / Mediul de Lucru:
A very essential part of the internship is the work environment. How did you like the atmosphere at the institution? What was it like to work for the company? Did you feel the strong special culture? What was this culture like? What were your colleagues’ visions and goals? Did you feel being taken care of? How did the relationships with your colleagues and our supervisor develop?
O parte esențială a stagiului este mediul de lucru. Cum v-a părut atmosfera din instituție? Cum a fost să lucrați pentru companie? Ați simtit o cultură deosebită? Cum a fost această cultură? Care erau fost viziunile și obiectivele colegilor dvs.? Ați simțit că aveau grijă de dvs.? Cum s-a dezvoltat relația cu colegii și coordonatorul dvs.?
Mi s-a oferit um mediu de lucru calm si placut. Domina o atmosfera prietenoasa, calda, persista spiritul de echipa, unde fiecare din colegi isi exercitau activitatea cu strictete si certitudine, intr-un final roadele muncii fiind comune. Am fost onoratasa-mi efectuez stagiul de practica la Ministerul Afacerilor Externe si Integrarii Europene, deoarece este o institutie serioasa cu o anumita cultura si eticheta, unde se actioneaza rational. Colegii m-au acceptat cu usurinta in echipa lor, au afirmat o atitudine amicala, toleranta, am simtit acea grija dar si atentie din partea colegilor care ma facut sa nu ma simt inferioara. S-au dezvoltat relatii colegiale atit cu coordonatorul cit si cu ceilanti colegi.
Evaluation / Evaluare:
Q1. How useful was the internship? / În ce măsură considerați că stagiul de practică v-a fost util?
Q2. What were the positive aspects of the internship? Care au fost aspectele pozitive ale stagiului de practică?
Am acumulat cunostinte noi in domeniul pe care il studiez, am cunoscut persoane importante si specialisti in domeniu. Am acumulat o experienta unica, neintilnita pina acum.
Q3. What were the negative aspects of the internship? / Care au fost aspectele negative ale stagiului de practică?
Nu am intilnit aspecte negativa in decursul stagiului de practica.
Q4. How did you collaborate with the internship supervisor from the host institutions? / Cum ați colaborat cu conducătorul stagiului de la baza de practică?
A fost o colaborare eficienta, am efectuat sarcinile asa cum ni se cereau, am respectat toate normele etichetei atit fata de coordonator cit si fata de colegi, mis-a oferit explicatiile cuvenite atunci cind am avut intrebari.
Q5. How do you rate the psychological environment in the host institution? / Cum apreciați climatul psihologic în instituția în care ați realizat stagiul de practică?
Q6. How do you rate the attitude of the other employees towards you? / Cum apreciați atitudinea față de Dvs. a membrilor colectivului de la baza de practică?
Q7. How do you rate the quality of the training at the host institution? / Cum apreciați calitatea instruirii la baza de practică?
Q8. Would you recommend this institution as an internship opportunity to your colleagues? / Considerați că acest loc de practică poate fi recomandat și altor colegi?
What did you learn during the internship? How did it help developing your academic/technical knowledge or your personality? How did it influence your perspective on your future studies and development? How prepared do you feel for this future? What does this future look like – tell us about it? What is the message you would want to send out to your peers?
Ce ați învățat pe durata stagiului de practică? Cum v-a ajutat în în completarea cunoștințelor dvs. academice/tehnice și cum v-a influențat personalitatea? Cum a influențat asupra viziunii dvs. cu privire la viitoarele dvs. studii și dezvoltare profesionalîă? Cât de pregătiți vă simțiți pentru acest viitor? Cum ar arăta el? Ce mesaj ați dori să le transmiteți colegilor dvs.?
Pot spune ca perioada stagiului de practica a fost o perioada scurta in a cuprinde intreg domeniul si a cunoaste toate aspectele, dar in acelas timp a fost o perioada lunga in evolutia si dezvoltarea profesionala. M-am convins ca toate scopurile se ating doar prin munca si suflet. Studiile imbinate cu practica este cea mai buna combinatie intr-o cariera de succes in orice domeniu.
Please, add any other comments that you would like to communicate regarding this internship. / Vă rugăm să adăugați orice alte comentarii pe care le considerați necesare să le comunicați în legătură cu acest stagiu de practică
Aceasta etapa a practicii o consider ca fiind una benefica si avantajoasa in domeniul profesional. Nicaeri in alta parte nu as fi putut acumula aceasta experienta, aceste cunostinte si acei oameni decit in perioada stagiului de practica. Fiecare experienta isi are amprentele sale.
Tin sa aduc sincere multumiri persoanelor datorita carora am realizat aceasta experienta.
Student / Studentul (a)
Purcaci Nadejda
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Conferinta DE Pace DE LA Paris (1919) Si Modificarea Peisajului Geopolitic European (ID: 151001)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.