Comunismul Si Ideologia

CUPRINS

ARGUMENT……………………………………………………………………………………………………..3

I.COMUNISMUL ȘI IDEOLOGIA TOTALITARĂCOMUNISTĂ

I. 1.Definiție.Istoriografie.Origini……………………………………………………………………..5

I. 2.Primul stat comunist din lume

a. Revoluția rusă din 1917………………………………………………………………9

b. Regimul comunist al lui Stalin…………………………………………………..12

I. 3. Evoluția comunismului în statele Europei Centrale și de Est

a. Expansiunea comunismului în Europa…………………………………………16

b.Comunismul după Stalin…………………………………………………………….22

c.Prăbușirea comunismului în URSS și blocul răsăritean…………………..27

I. 4 Comunismul în România

a. Instaurarea regimului comunist 1944-1947…………………………………33

b. Regimul comunist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej ……………………. 36

c. Regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu………………………………..41.

II. ISTORIA ORALĂ DOMENIU AL ISTORIEI

II. 1.Conceptul de istorie orală………………………………………………………………………48

II. 2.Metodologia și instrumentele de lucru ale istoriei orale……………………………..51

II. 3.Istorie orală -istorie recentă în spațiul românesc……………………………………….55

II. 4.Importanța studierii istoriei orale în școală………………………………………………58

III. INTEGRAREA RESURSELOR DE ISTORIE ORALĂ ÎN PROCESUL DE PREDARE-ÎNVĂȚARE

III.1. Cercetarea pedagogică……………………………………………………………………………60

III.2.Strategii de predare-învățare a istoriei care folosesc resursele de istorie orală..62

III.3.Proiectul educațional ,,Viața cotidiană în ,,Epoca de aur”…………………………….72

III.4 Activități extracurriculare………………………………………………………………………..76

III.5 Evaluarea rezultatelor școlare…………………………………………………………………..78

CONCLUZII………………………………………………………………………………………………………….82

ANEXE…………………………………………………………………………………………………………………83

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………….87

ARGUMENT

“Nu este de tăgăduit că istoria este tot magistra viitorului: ea aprinde făclia sa la trecut pentru a lumina timpurile ce au să vină. Ea studiază îndreptările ce le au faptele din trecut și cată să-și dea seama despre drumul ce-l vor apuca în viitor.”(A. D. Xenopol)

Lucrarea de față își propune să evidențieze importanța utilizării resurselor de istorie orală în predarea-învățarea istoriei la gimnaziu prin valorificarea memoriei colective a celor care au trăit perioada regimului comunist din România.

Abordarea acestei teme nu este nouă dar considerăm că este importantă din cel puțin două puncte de vedere. În primul rând, istoria orală înseamnă amintiri de viață, experiențe personale care oferă ,,o imagine mai vie a trecutului”. Deseori, am observat că această abordare a unor teme de istorie crește interesul elevilor pentru studiul istoriei, devin mai receptivi și o astfel de atitudine a elevilor este benefică în procesul de predare -învățare .

În al doilea rând, este importantă cunoașterea comunismului care pretindea întemeierea unui paradis terestru, a lumii comuniste, a ,,epocii de aur” din istoria României pentru că așa cum afirma Vladimir Tismăneanu: ,,Mitul societății perfecte, cel al unui univers social total împăcat cu sine , rămâne în continuare un proiect, pentru mulți, seducător.” Este menirea noastră, a profesorilor de istorie, de a-i învăța pe elevii noștri istoria astfel încât aceasta să nu se mai repete.

Utilizarea surselor de istorie orală pentru studierea perioadei comuniste este un demers accesibil, întrucât în jurul nostru avem un imens potențial necercetat care poate constitui o resursă inepuizabilă de învățare pentru copii, dar necesită cunoașterea metodologiei istoriei orale.

Lucrarea de față este structurată în trei capitole.Primul capitol intitulat ,, Comunismul și ideologia comunistă ” încearcă o prezentare obiectivă a evoluției comunismului de la ideea societății egalitare organizată pe principiul ,,De la fiecare după posibilități, fiecăruia după nevoi” până la prăbușirea lui în 1989. Ideologia comunistă prezentă în ,,Manifestul Partidului Comunist” a fost permanent interpretată și modificată în funcție de conjunctura politică și de interesele politice de moment. Lenin un ,,marxist rus” este fondatorul primului stat comunist care plecând de la ideile primare ale comunismului a ajuns la regim totalitar bazat pe teroare. Ideea revoluției mondiale care să exporte comunismul în lume, i-a urmărit mult timp pe liderii de la Kremlin, în cele din urmă o parte a obiectivelor s-au împlinit după al doilea război mondial, când au fost impuse regimuri comuniste în estul și centrul Europei.

În România, comunismul a preluat modelul stalinist și apoi a îmbrăcat forma ,,comunismului național” sau a ,,comunismului dinastic”. Revoluțiile din 1989 și năruirea URSS în 1991 au încheiat o perioadă destul de întunecată a Europei Centrale și Răsăritene.Trecând peste diferite aspecte ale comunismului, trebuie conștientizat faptul că acest regim totalitar care s-a bazat pe teroare, cultul personalității, minciună a marcat multe generații de oameni, a produs profunde modificări de ordin economic, social și psihologic.

În al doilea capitol mi-am propus să prezint conceptul de istorie orală și rolul ei în cadrul istoriei, mai ales pentru istoria recentă. Istoria orală are ca obiectiv recuperarea memoriei pierdute, reconstituirea istoriei recente din perspectiva celor care au trăit-o. Demersul de istorie orală folosește metoda interviului prin care se realiează culegerea de mărturii orale, ce permit completarea surselor scrise sau o alternativă la acestea. Mărturiile orale dau glas unor categorii sociale dezrădăcinare sau marginale , ne oferă informații despre aspecte de istorie a mentalităților, cotidiană sau socială. Chiar dacă sursele orale sunt criticate de unii istorici, considerăm că sunt binevenite pentru a completa istoria oficială împregnată uneori de ideologia comunistă.

Al treilea capitol intitulat ,,Integrarea resurselor de istorie orală în predarea-învățarea istoriei la gimnaziu ” reprezintă cercetarea pedagogică. Aceasta pornește de la ideea folosirii resurselor de istorie orală în procesul procesul instructiv- educativ, prin intermediul unor strategii didactice adecvate. În cursul capitolului vom identifica și analiza metode participativ-active care se pot realiza pe baza surselor orale și efectele desfășurării acestui demers pedagogic.

Deși, culegerea mărturiilor orale, transcrierea și interpretarea presupun un volum mare de muncă și timp, este interesant pentru elevi să se implice în realizarea interviurilor pline de trăiri, experiențe de viață și amintiri care îi fac să înțeleagă mai bine procesele și fenomenele istorice și astfel istoria poate deveni mai interesantă și interactivă .

De asemenea, implicarea tinerei generații în cercetarea istoriei comunității căreia îi aparține crează o legătură între generații și sentimentul de apartenență.

I. COMUNISMUL ȘI IDEOLOGIA

TOTALITARĂ COMUNISTĂ

I. 1.Definitie.Istoriografie. Origini

a. Definire concept .Istoriografie

In majoritatea dicționarelor și enciclopediilor, comunismul este definit ca o ideologie care promovează un sistem social, politic și economic în care nu există stat, clase sociale și prorietate privată asupra mijloacelor de productie, a cărui scop final este crearea unei societăți egalitare. Alte sensuri ale noțiunii sunt de mișcare politică sau partid care dorește să implementeze acest sistem sau ca un regim politic totalitar sub conducerea unui singur partid numit ,, comunist”, „muncitoresc” sau ,, socialist”.

Istoria secolului XX este marcată de totalitarism, manifestat prin două forme comunismul și fascismul. Comunismul este definit ca totalitarism deoarece se încadrează în trasăturile acestui fenomen :partidul unic- Partidul Comunist monopolizează viața politică și impune ideologia comunistă ca un adevăr oficial de stat, controlează mijloacele de forță și persuasiune, transformând clasele în mase, crește rolul poliției poltice secrete, activitatea economică este controlată total de stat, iar politica externă era fățiș orientată spre dominația mondială. Dintre regimurile totalitare, comunismul prin durata fenomenului, răspândire și implicațiile sale a deținut prim-planul în această perioadă.

Studiul comunismului ridică numeroase obstacole cercetătorului, pentru că adeseori informația este săracă, fragmentată sau cel mai adesea răstălmăcită.Trebuie multă obiectivitate și prudență atunci când studiezi istoriografia marxistă, statisticile sau memoriile diferiților oameni politici ai timpului . Istoriografia occidentală este împărțită între apologeții liberali și de stânga ai socialismului și cei de profesie anticomuniști, care văd uneori numai o parte a adevărului istoric. Câteva cărți de referintă în acest sens sunt :,, Lenin-O nouă biografie”scisă de Dmitri Volkogonov care a folosește arhivele secrete sovietice, Orlando Figes își îndreaptă atenția asupra revoluției din 1917 în lucrarea,,Tragedia unui popor.O istorie a revoluției ruse”,

Pierre Milza și Serge Berstein au elaborat o lucrare amplă cu tema istoria secolului XX în trei volume:,,Istoria secolului XX.sfârșitul lumii europene(1900-1945)”, ,,Istoria secolului XX.Lumea între război și pace1945-1973 ” și ,,Istoria secolului XX după 1973 ”. Joseph Rotschild a tratat strict istoria statelor comuniste după război în ,,Istoria politică a Europei Centrale și de Est după al doilea război mondial”. O altă lucrare importantă pentru studiul istoriei Europei de Est dar și pentru perioada de tranziție de la dictatura comunistă la democrație este ,, Istoria Europei de Est de la al doilea război mondial pânp în prezent” a profesorului francez Jean Francois Soulet. Dintre autorii români care au analizat comunismul și perioada comunistă amintim pe Vladimir Tismăneanu care are mai multe lucrări ce vizează tema :,, Reinventarea politicului. Europa răsăriteană de la Stalin la Havel”, ,,Despre comunism.Destinul unei religii politice”.

Dintre lucrările care tratează istoria României în perioada de după al doilea război mondial menționăm lucrarea de sinteză scrisă de M. Bărbulescu,D. Deletant, K. Hitchins,Ș. Papacostea, P. Teodor, ,,Istoria României” și Vlad Georgescu ,,Istoria românilor de la origini până în zilele noastre”.Strict pentru tema trebuie menționată lucrarea lui Denis Deletant ,,România sub regimul comunist”.

b. Originile comunismului

Comunismul ideal pornește de la sintagmă preluată din Biblie ,, De la fiecare după posibilități, fiecăruia după nevoi” ceea ce ar presupune că toate bunurile aparțin societății ca întreg și toți membrii se bucură de același statut social și economic.

Prima formulare cu privire la o societate comunistă îi este atribuită lui Platon, care în cetatea ideală descrisă în ,,Republica” prevedea abolirea proprietății private și a instituției familiei pentru a anula orice fel de conflict între interesele personale și cele ale statului; un asemenea model era aplicat, însă, numai elitei conducătoare, în timp ce nu exista nici un fel de referință la o emancipare a categoriilor inferioare.

In orice caz, o dată cu apariția creștinismului au apărut primele idealuri comuniste cu caracter universal; învățăturile evanghelice, oricât erau de atenuate de îndemnurile Sf. Pavel de a-si accepta cu supunere propria condiție socială, au determinat primele comunități creștine să-și pună în comun bunurile materiale.

În secolul al XVI-lea au apărut primele utopii comuniste, odată cu afirmarea burgheziei și apariția manufacturilor.Thomas Morus în lucrarea ,,Utopia” își imaginează o societate caracterizată prin înlocuirea proprietății private cu cea colectivă, egalitate, dreptate și libertate socială, repartiția după nevoi, dreptul la muncă, etc. Idealul unei lumi organizate astfel încât să satisfacă și nevoile comunitătii si pe cele egoiste ale fiecărui individ și-a găsit o formă nouă în scrierile lui Tomasso Campanella în lucrarea ,,Cetatea soarelui”

Gândirea iluministă a adus o contribuție fundamentală la dezvoltarea ideilor comuniste. In special lucrările lui J.J. Rousseau care considerau proprietatea privată ca o degenerare a unei stări naturale primitive și ideale.

Un moment important în formarea ideologiei comuniste este apariția în 1848, la Londra, a ,, Manifestului Partidului Comunist” redactat de Karl Marx și Friedrich Engels, la solicitarea Ligii Comuniste.

Influențat în gândirea filosofică de Friederich Hegel, Adam Smith, J.J. Rousseau, Henri de Saint- Simon, K. Marx împreună cu Engels au construit o teorie științifică a comunismului bazată pe o analiză amănunțită a dinamicii economice și sociale. Ei au identificat originea capitalismului modern în creșterea și afirmarea clasei burgheze care monopolizase mijloacele de producție, transformându-i pe muncitori în ,,proletari”, obligați să-și vândă forța de muncă pentru a trăi Sistemul capitalist produce tensiuni interne care îl conduc la distrugere, așa cum feudalismul a fost înlocuit de feudalism, capitalismul va fi înlocuit de comunism adică de o ,,societate fără clase”. Istoria omenirii, în concepția lui Marx , se bazează pe lupta de clasă: pentru a se elibera, proletariatul trebuie să se organizeze la nivel internațional, să cucerească puterea politică și, în această fază de dictatură a proletariatului, să realizeze desființarea claselor sociale, ceea ce, într-o fază superioară, va duce de la sine la dispariția statului și la întemeierea societății comuniste. Astfel în 1864, Marx este principalul diriguitor al Primei Internaționale Socialiste, care avea ca obiectiv abolirea capitalismului. Mișcarea socialistă, de după Marx, a început să se diferențieze din ce în ce mai mult în două mari filoane: pe de o parte cei care vedeau socialismul ca rezultat al unei lărgiri treptate a democrației burgheze, garantat de inevitabila cădere a capitalismului datorită propriilor sale contradiții interne; pe de altă parte, cei care, în special după sângeroasa reprimare a Comunei din Paris de la 1871, susțineau necesitatea unei intervenții care să-și pună problema cuceririi puterii de către avangarda proletariatului, forțând cursul istoriei și nelăsând destinele comunismului pe seama unor procese economice.

Confruntarea dintre cele două orientări a parcurs istoria partidelor socialiste în Internaționala I si a II-a și a ajuns la o separare definitivă o dată cu primul război mondial.

Lenin era un personaj activ al Partidului Social Democrat al Muncii din Rusia , afiliat la Internaționala a II a, iar din 1903 a condus fracțiunea bolșevică. El a devenit revoluționar citindu-l pe Marx, dar și autori revoluționari ruși precum Nikolai Cernîșevschi, Peter Tkacev și a fomulat treptat, prin interpretarea teoretico-programatică pe care a dat-o marxismului, leninismul sau marxism-leninismul, ideologia care a stat la baza regimului totalitar comunist. După revoluția din 1905 din Rusia, victorioasă doar în aparență, Lenin și bolșevicii săi susțineau cu îndrăzneală că proletariatul trebuie să ducă până la capăt revoluția democrată, și alături de masele de țărani să zdrobească autocrația. Doar, odată încheiată revoluția democrată se va trece pe măsura forțelor proletariatului conștient oraganizat la revoluția socialistă.

Începutul războiului văzut de mulți ca o confirmare a neputinței capitalismului de a-și rezolva contradicțiile îi va scinda pe social-democrați si îl va determina pe Lenin să afirme: ,, Din acest moment nu mai sunt social democrat ,ci comunist ..”, ceea ce a dus la sfîrșitul Internaționalei a II a. Între timp, el încercase insistent să impună un apel adresat combatanților ,,să depună armele și să le întoarcă împotriva dușmanului comun, guvernele capitaliste,, și a susținut că ,, înfrângerea trupelor monarhiei țariste care asuprește Polonia, Ucraina și multe alte popoare din Rusia ar fi un rău mai mic”.Plecând de la ideea înfrângerii propriei țări, mers mai departe susținând ideea tranformării războiului mondial într-un război civil.

I.2 Primul stat comunist din lume

a. Revoluția rusă din 1917

Revoluția rusă din 1917 a fost o mișcare politică și socială apărută în condițiile de criză din Rusia pe parcursul primului război mondial. Unii istorici și enciclopedii consideră că a fost o singură revoluție cu două faze distincte. Prima fază s-a desfășurat în februarie cu caracter liberal care a dus la abdicarea țarului Nicolae al II lea și la formarea unui guvern compus în majoritate din reprezentanți ai partidelor liberale condus, mai întâi de prințul Lvov, apoi de socialistul revoluționar Kerenski. Tot atunci s-a format și un guvern al sovietelor, improvizat cu caracter mai radical. Guvernul liberal a hotărît continuarea războiuluiși formarea unei poliții politice .

Între timp, Lenin întors în țară, a cerut încheierea imediată a păcii, declarînd că infamul război imperialist era preludiul războiului civil din Europa.

Departe de a fi apostolul coexistenței pașnice, cum avea să-l prezinte propaganda comunistă, Lenin proclama iminența revoluției comuniste mondiale care avea să izbucnească curând în principalele state europene și vedea ieșirea din război a Rusiei printr-o revoluție. Astfel, a lansat lozinca ,,Toată puterea în mâinile sovietelor”, propovăduia pacea și împropietărirea țăranilor, străduindu-se să adune majoritatea de partea sa.În această perioadă s-a concetrat pe elaborarea cărții ,,Statul și revoluția”, care descria utopia comunistă într-un mod convingător și pe pregătirea revoluției purtând discuții cu Comitetul Central. Sprijinit financiar de statul german care cu siguranță dorea să paralizeze din interior statul inamic din război, Lenin era gata să preia puterea .

Astfel, începe a doua fază a revoluției sau evenimentul numit de istoriografie ,,Revoluția din Octombrie”. Leon Troțki a pregătit insurecția care trebuia să reușească la deschiderea Congresului Sovietelor din întreaga Rusie, prevăzută pentru 7 noiembrie seara. Cu o seară înainte, comisarii politici bolșevici luasera în stăpânire punctele strategice ale capitalei. ,,Palatul de iarnă”, reședința țarilor ruși, acum sediul guvernului a fost cucerit în dimineața zilei de 7 noiembrie 1917, fără vărsare de sânge, iar seara Congresul panrus al sovietelor unde bolșevicii erau majoritari, a aprobat ,,revoluția din Octombrie” și a destituit guvernul Kerenski. Bolșevicii au devenit stăpâni pe întreaga Rusie. A doua zi, s-a format un nou guvern, numit Consiliul Comisarilor Poporului care avea în fruntea sa pe Lenin, pe L. Troțki la externe și pe I.V.. Stalin se ocupa de naționaliăți. Generalul Duhonin, șeful statului major, a făcut apel la armată să pună capăt violenței bolșevice, astfel se prefigura războiul civil menționat de Lenin.Ceea ce a fost numită ,,Revoluția din Octombrie”a fost de fapt, ,,o insurecție care a întâmpinat o slabă rezistență” sau mai degrabă ,,o lovitură de stat contra unui guvern democratic”.Revoluția rusă din 1917 este prototipul revoluției comuniste și este datorată contribuției lui Lenin, care a știut să exploateze condițiile oferite de primul război mondial și slăbiciunile regimului țarist.

Revoluția rusă din 1917 a produs pentru lumea occidentală o impresie mult mai mare decât primul război mondial și a condus la formarea primului stat socialist din istorie, Uniunea Sovietică.

Prima hotărâre a guvernului sovietelor a fost decretul asupra păcii din 8 noiembrie 1917 care se adresa popoarelor și guvernelor tuturor țărilor beligerante, însă peste hotare a trecut neobservat.

Curând după revolutia rusă din 1917, proiectul de a instaura o democrație muncitorească a sovietelor a deschis calea către acapararea puterii de către Partidul Comunist și spre un regim totalitar prin măsuri precum:controlul presei prin intermediul CEKA, arestarea oamenilor și deportări în închisori, rechiziții numeroase asupra burgheziei, rechiziționarea aurului, introducerea muncii forțate. În situația grea pentru Rusia, Lenin a înăsprit dictatura ,, pentru a salva revoluția”, acțiune justificată și de eșecul păcii de la Brest-Litovsk, de înăsprirea conflictului de clasă în interior ce a determinat războiul civil dintre albi și roșii și prin,, încercuirea ”revoluției de către puterile internaționale capitaliste.

Anglia, Franța și SUA pentru început au vrut să-îi tragă la răspundere pe foștii aliați, dar apoi, după afirmația lui T. Wilson au lăsat ca ,,bolșevicii să fiarbă în suc propriu până când circumstanțele aveau să-i facă pe ruși mai înțelepți” .

Lenin și adepții săi considerau că mai era nevoie doar ,,de un semnal pentru ca popoarele să se ridice și să înlocuiască capitalismul cu socialismul’’. .

După revoluția bolsevică, semnalul luptei popoarelor pentru autodeterminare și afirmare națională a fost dat la Conferința partidului bolșevic din 14 noiembrie 1917. Drept urmare, a început o intensă activitate pentru declararea independenței popoarelor aflate până atunci sub stăpânirea Rusiei, în Ucraina, Finlanda, Bielorusia, Basarabia, urmate de republicile din Transcaucazia etc.

Situația din Ucraina, care era grânarul și bazinul carbonifer al Rusiei și dorea să devină independentă, i-a determinat pe Lenin și Troțki să intervină și să transfere puterea sovietelor din Ucraina după ce a fost luată cu baionetele rusești, iar pe Stalin să propună o revizuire a principiului autodeterminării popoarelor. Întâlnim aici o primă deformare a unor principii frumoase a căror aplicare cu sinceritate ar fi cauzat pierderi puterii sovietelor.

,,Primul război mondial a marcat profund societatea seolului XX .Consecințele războiului s-au făcut simțite în toate domeniile, de la mentalul individual și colectiv până la evoluția economică și politică a statelor beligerante .”Acesta a făcut posibilă pătrunderea unui val revoluționar în toată Europa, sprijinit energic, ideologic și financiar de către Lenin.

Prima explozie socială are loc în Germania, unde umilința înfrângerii s-a adăugat celorlalte nemulțumiri. Revoluția începută în portul Kiel s-a extins pe 9 noiembrie 1918 la Berlin.

După modelul rusesc se formau consilii ale muncitorilor și soldaților care au preluat puterea, fiind conduși de Rosa Luxemburg și Karl Liebknecht . În 1918, spartak-istii au fost înfrânți dar mișcările de stânga vor continua. O încercare de revoluție socialistă s- a produs în Bavaria unde pentru scurt timp, a fost proclamată Republica Socialistă Bavareză. Intervenția armatei și asasinarea liderului Kurt Eisner au făcut ca această creație să nu dureze decât două săptămâni.

Pe 2 martie 1919, era creată, la Moscova, Internaționala a III a sau Cominternul, care avea ca scop extinderea revoluției peste tot.Deja, Lenin trăgea concluzia pripită că sistemul sovietic obținuse victoria nu numai în Rusia înapoiată ,ci și în țara cea mai civilizată din Europa :Germania și în cea mai veche : Anglia ,astfel ,,victoria revoluției comuniste mondiale este asigurată,,

In Ungaria, revoluția bolsevică a izbucnit cu ajutor financiar rusesc. Conducătorul maghiar Bela Kun a primit de la Lenin două milioane de ruble cât a condus patru luni țara. Rusia Sovietică a înregistrat primul succes internațional când guvernul maghiar a anunțat că va declara razboi republicilor burgheze. Primul stat amenințat a fost cel român. Regimul comunist al lui Bela Kun nu a durat decât 133 de zile, fiind răsturnat de armata romana.

Eșecul revoluțiilor comuniste în tările mai dezvoltate este explicat de Lenin printr-o altă teorie acea a ,,supraprofitului”conform căreia proletariatul nu se ridică la luptă deoarece cu veniturile din colonii conducătorii proletarilor sunt corupți. Astfel urmărea de fapt, o nouă tactică si anume revolta popoarelor coloniale.

În timp ce, Lenin trimitea sute de tone de grâne, bani, aur, partidelor comuniste din străinătate pentru a declanșa ,,revoluția mondială,,,țara era epuizată, uzinele și câmpiile pustii, iar rușii mureau din cauza foametei dintre anii 1921-1922. Conștient de situația tării, Lenin va modifica unele principii, elaborând o nouă politică economică pentru a salva țara ruinată.

Lenin a ajuns la putere în urma unei revoluții care însemna trecerea de la socialism la comunism si la dispariția statului, în final ajungând să instaureze un regim totalitar. Pentru a vorbi de regim totalitar avem nevoie de cel puțin câteva elemente esențiale, respectiv de partidul unic, de ideologie, de planificare și, bineînțeles, de teroare, iar regimul lui Lenin a avut Partidul Comunist , ideologia marxist- leninistă și Teroarea Roșie instaurată în 1918.

Apare însa o controversă referitoare la evoluția comunismului, formulată de Troțki versus Stalin: ,,revoluția permanentă’’ sau ,,socialismul într-o singură țară’’, această alternativă implică probleme interne ale Uniunii Sovietice, perspectivele revoluțiilor din răsărit și ,în ultimă instanță soarta întregii Internaționale comuniste’’.

In concluzie, după ani de lupte, Occidentul nu a reușit să răstoarne regimul comunist dar nici Lenin nu a reușit să exporte revoluția cum și-ar fi dorit.

b. Regimul comunist al lui Stalin

Regimul din Rusia a cunoscut forma sa extremă, de tip totalitar, sub conducerea lui Iosif Visarionovici Stalin. În 1922, acesta devine secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și își consolidează autoritatea în anii imediat următori morții lui Lenin (1924), prin înlăturarea brutală a adversarilor săi politici.

Termenul „stalinism” este uneori folosit pentru denumirea unei ramuri a teoriei comuniste, dominantă în Uniunea Sovietică și în țările din sfera de influență a URSS-ului, pe timpul vieții și după moartea lui Stalin. Termenul folosit în Uniunea Sovietică și de cei mai mulți care i-au susținut moștenirea este de fapt „marxism-leninism”, denotând faptul că Stalin însuși nu era un teoretician, ci mai degrabă un lector care a scris câteva cărți într-un limbaj lesne de înțeles și, în contrast cu Marx și Lenin, a adus puține contribuții teoretice noi. Mai degrabă, stalinismul este o interpretare a ideilor celor de mai înainte, un anumit sistem politic ce clameaza că aplică acele idei în moduri potrivite cu nevoile de schimbare ale societății. Uneori, termenul compus marxism-leninism-stalinism era folosit pentru a demonstra pretinsa moștenire și succesiune. Unii istorici consideră ,,Comunismul autodeclarat al Uniunii Sovietice a lui Stalin a fost din multe puncte de vedere pervertirea maximă, de fapt o antiteză, a comunismului lui Karl Marx, dovedind că dictatura poate îmbrăca cu tot atâta ușurință și straiele comuniste pe cât de ușor le îmbracă pe cele capitaliste. Marxismul lui Stalin a fost superficial dacă nu inexistent’’

Stalin a inventat teoria ,,socialismului într-o singură țară ”opunând-o teoriei susținute de Troțki a ,,revolției permanente” , cu scopul trecător de a-și consolida puterea și de a obține un răgaz menit să asigure statului sovietic capacitatea de a face față unui război cu lumea capitalistă.

Profitând de acest răgaz, statul sovietic va cunoaște transformări profunde : colectivizarea forțată a pământurilor, deportarea a milioane de culaci, eliminarea din partid a opozanților considerati ,,de dreapta’’, cenzură, punerea în aplicare a planurilor cincinale, o intensă activitate a NKVD-ului (temuta poliție politică sovietică).

Urmările imediate ofereau un spectacol înspăimântator: a dispărut orice formă de libertate, foametea în rândul țărănimii, copiii abandonați care vagabondează în bande, orașe cu fațade crăpate, fără mijloace de transport, cozi imense și resemnate, magazine goale, oameni terorizați. Sub lozinca ,,să îi ajungem din urmă și să-i depășim”, URSS a fost transformată într-o putere industrială mondială la sfârșitul celui de-al patrulea deceniual secolului XX, țara devenind a doua putere economică din lume.

Puterea, în concepția lui Stalin, consta în forța produsă prin organizare. Orice instituție, independent de funcția ei reală este doar o ,,curea de transmisie care leagă partidul și poporul”.Când vorbea de cele mai prețioase avuții ale URSS-ului nu menționa nici grânele, nici cărbunele ci acestea erau ,,cadrele partidului”, aceasta după ce au fost supuse unui proces prin care a eliminat opoziția politică prin sistemul dur al exilului intern, în lagărele de muncă -Gulag sau prin execuții.

Stalin a dat dovadă de diplomație si de o ,,artă a echilibrului” atunci când va întrece măsura va da stimulente materiale muncitorului, tărănului-petecul de pământ, medalii, gradele în armată prin care a câștigat sprijinul sau cooperarea lor cu regimul.

În politica externă sau în linia politică a Comintern- lui perioadele de moderație erau invariabil însoțite de epurări radicale în rândurile partidului rus. Epurarea îndreptată împotriva celor suspectați de a fi adversari ai politicii staliniste s-a extins chiar și asupra membrilor de partid, asupra ofițerilor Armatei Roșii sau celebre Procesele de la Moscova.

În primul deceniu după primul război mondial, perioadă în care perspectivele imediate nu se întrevedeau , conducătorul URSS-ului se adresează bunăvoinței marilor puteri încheind acorduri comerciale cu Marea Britanie , Turcia , Bulgaria ,în 1925 semnează Pactul de la Locarno și în 1926, Pactul de neutralitate și neagresiune germano -sovietic care îi va aduce o răsplată generoasă pentru bunăvoința acordată.

Statul sovietic nu a recunoscut tratatele de pace care consfințeau apariția statelor naționale la frontierele sale și a acționat în permanență pentru revizuirea granițelor și a tratatelor, fapt ce a determinat o apropiere de Germania.

Din 1931, lumea se va îndrepta spre un nou război. Focarele de agresiune vor porni din Japonia și Germania și vor amenința atât democrațiile occidentale cât și Rusia Comunistă, care le vor determina pe acestea din urma să se aproprie.

Apropierea a fost lentă, prin intermediului ministrului M. Litvinov care susținea conceptul de securitate colectivă și drept urmare URSS a fost admisă în Societatea Națiunilor(1934).

Puterile din vest și URSS nu au simțit pericolul reprezentat de nazism și prima reacție a lui Stalin a fost să se înțeleagă cu acesta. După prelungirea printr-un protocol al pactului sovieto-german din 1926, climatul dintre cele două puteri s-a deteriorat, iar Hitler va ataca cu violență amenințarea marxistă.

Stalin, sfătuit de delegatul său Molotov, care citise ,,Mein Kampf”, va acționa în următorii doi ani pentru creșterea efectivelor Armatei Roșii și a dotărilor acesteia ,dar si pentru întărirea puterii sale. Din 1934, epurarea s-a transformat în teroare ,căreia i-au căzut victime părinții comunismului rus, supuși unor procese unde au ajuns să declare crime de necrezut.. În anii următori, au căzut victime generalul Tuhaceveski si alți comnadanți militari și numeroși ofițeri. Această cruzime a determinat Occidentul să ezite de a încheia o alianță cu URSS, iar pe viitor sovieticii au înțeles pericolul încercând să separe în intregime politica intenă de diplomație.

Începând cu anul 1934, Cominternul îți va modifica radical linia de partid, propunând unitatea de acțiune cu social democrații și susținând financiar partidele din diferite țări. Drept urmare, în Franța și Spania se formează Fronturi populare, care vor câștiga alegerile în 1936.

Ministrul rus, Litvinov va semna cu o serie de țări convenții privind definirea agresiunii. În 1935, Franța a căutat să reechilibreze balanța și raporturile de putere printr-o apropiere de

URSS, cu care încheie un tratat care prevedea ca dacă una din cele două puteri va fi atacată își vor acorda ajutor reciproc.

După acordul de la Munchen, care a arătat clar politica conciliatoare a Angliei și Franței, Stalin s-a plasat într-un balans între blocul anglo-francez și diplomatia germano-fascistă. El va căuta soluția cea mai bună pentru URSS, adică neimplicarea țării în război. A acționat în funcție de interese semnând în final Pactul Ribbentrop- Molotov.

La 1 septembrie 1939, Germania a declanșat Al Doilea Război Mondial. Conform pactului Molotov-Ribbentrop, Polonia de răsărit urma să rămână în sfera de influență sovietică. Stalin a decis să intervină și, la 17 septembrie, Armata Roșie a invadat Polonia. Germania și Uniunea Sovietică au căzut de acord ca Polonia sa fie împărțită între aceste două state.In continuare, Stalin integrează URSS-ului teritorii de la granițele sale europene: Statele Baltice , părți din Finlanda, Basarabia și Nordul Bucovinei.

Prin declanșarea planului ,,Barbarossa” la 22 iunie, Hitler și-a surprins ,,tovarășul” cu care împărțise Europa la 23 august 1939 și i-a pricinuit grave înfrângeri. Stalin nu s-a așteptat la așa ceva, sau cel puțin nu s-a așteptat să se producă o invazie atât de curând. Uniunea Sovietică nu era pregătită pentru a face față agresiunii.

O teorie controversată enunțată de Viktor Suvorov susține că Stalin pregătea o invazie a Germaniei, neglijând, în același timp, pregătirile pentru războiul de apărare care au lăsat forțele sovietice vulnerabile în ciuda marii concentrări de oameni și echipament din preajma granițelor.

Dacă pe plan militar în vara anului 1941, URSS a fost la un pas de catastrofă pe ,,frontul diplomatic” a repurtat primele succese. La 22 iunie 1941 premierul britanic W. Churchill a condamnat atacul asupra URSS și a declarat că o va sprijini în lupta cu Germania. Două zile mai târziu, SUA a făcut o declarație asemănătoare. Prin negocieri și tratate bilaterale se va forma Alianța Națiunilor Unite.

I.3 Evoluția comunismului în statele Europei Centrale și de Est

a. Expansiunea comunismului în Europa

După consumarea parteneriatului strategic necesar învingerii Germaniei și trecerea anilor în care sovieticii afirmau că nu intenționează să schimbe regimul politic în teritoriile pe care le vor ,,elibera”, lucrurile au început să se schimbe în țările din Europa Centrală și de Est.

La 9 februarie 1946, Stalin într-un discurs radiodifuzat afirma că ,,victoria însemnă înainte de orice, că sistemul nostru social sovietic a învins, că sistemul social sovietic a rezistat cu succes încercării focului războiuluiși și-a dovedit vitalitatea totală(…)”, aceasta însemna că revenea la ideea superiorității sistemului comunist și la necesitatea înlăturării capitalismului. Fără îndoială, Stalin a fost convins că, până la urmă, capitalismul va fi înlociut cu socialismul și coexistența celor două sisteme nu putea fi veșnică. În opoziție, partenerii săi anglo-americani susțineau o lume unitară, organizată pe baza unor principii liberale și democratice .

Expansiunea comunismului în Europa a coincis cu începutul conflictului dintre cele două mari puteri: URSS și SUA, numit războiul rece. Acesta este momentul în care Stalin abadonează ,,politica liniștitoare privind fronturile populare și coalițiile naționale ”care i-au adus sporul de imagine, iar țările eliberate de Armata Roșie sunt dezamăgite.

Modelul sovietic a fost impus în opt state ale Europei răsăritene și de sud-est și a constat în distrugerea vechii organizări sociale, politice și economice, a tradițiilor, în suprimarea partidelor politice, impunerea Partidului Comunist și eliminarea tuturor dușmanilor ,,luptei de clasă”. Consolidarea rapidă a acestor regimuri politice a fost posibilă grație unor factori: compromiterea în timpul războiului, în conștiința publică, a ideilor europene de orientare liberală, dar mai ales, atracția față de modelul sovietic datorată statutului de supraputere, dobândit de către URSS la sfârșitul războiului.,, În ciuda atracției crescânde pe care o exercita ideologoia marxistă asupra anumitor categorii ale populației ,instalarea regimurilor comuniste în țările din Europa și Asia între 1945-1949 s-a făcut rareori în liniște, potrivit unui proces democratic’’

Impunerea noilor regimuri, țărilor est-europene are similitudini dar si deosebiri, datorate situației politice la momentul de încheiere al celui de-al doilea razboi mondial precum si a rolului real sau fictiv al trupelor sovietice în procesul de eliberare a tări respective de sub ocupația germană.

Referindu-ne la similitudini între procesul de impunere a comunismului în țările Europei Centrale și de sud-est putem alcătui trei categorii: prima formată din Iugoslavia si Albania deoarece aceste țări și-au obținut eliberarea fară ajutor sovietic, comuniștii locali având astfel un atu în fața propriului electorat; a doua categorie este formată din țări precum România, Polonia, Bulgaria, având ca și caracteristică comună sprijinul puternic primit de către comuniștii locali din partea Moscovei în acțiunea lor de preluarea a puterii în aceste țări; a treia categorie se constituie din Ungaria, Cehoslovacia și R.D.G., unde procesul de trecere la ,,democrația populară” se realizează mai lent.

În Iugoslavia, activitatea partizanilor conduși de Iosif Broz Tito a determinat creșterea prestigiului acestei grupări. În noiembrie 1945, se organizează alegeri , unde Frontul Național condus de Tito a obținut majoritatea sufragiilor.În Adunarea Constituantă de la Belgrad din 29 noiembrie 1945, este hotărâtă abolirea monarhiei și proclamarea Republicii Federative Iugoslavia.Următoarea etapă a legiferării regimului este adoptarea Constituției din 31 ianuarie 1946.

În Albania, comuniștii au profitat de înfrânderea forțelor naziste și încă din 23-24 octombrie 1944, la Barat, s-a hotărât instaurarea unui guvern condus de liderul lor Enver Hodja (Hoxha). La alegerile din 1 decembrie 1944, pentru Adunarea Constituantă, comuniștii neavând adversari au obținut 93,88% din voturi. Adunarea populară a proclamat la 11 ianuarie 1946, Albania republică populară cu o constituție împrumutată de la Iugoslavia.

În celelalte țări ale Europei de Est instaurarea democrațiilor populares-a realizat în etape sub presiunea sovieticilor ,ajutați de Armata Roșie. În prima fază partidele comuniste, fără bază socială,au coloborat cu alte partide formând fronturi populare sau participând la guverne de coaliție prin intermediul cărora vor prelua controlul unor sectoare cheie.

Încă din decembrie 1944, în Polonia activa un guvern democrat- popular instituit de Moscova pe care statele occidentale nu l-au recunoscut. În următorul an sub presiunea sovietică a fost alcătuit un nou guvernde uniune națională prin unirea unei părți din guvernul de la Londra din exil cu cel creat în țară predominat de comuniști.Prin intermediul alegerilor din ianuarie 1947 , Blocul Partidelor Democratice dominate de comuniști a învins, iar președinte al Seim-ului este ales Boleslaw Beirut.

În Bulgaria, după pătrunderea Armatei Roșii, are loc o insurecție cu caracter comunist în urma căreia s-a format un nou guvern din care făceau parte comuniști dar și alți oameni politici.În 18 noiembrie 1945, comuniștii organizează alegeri pe care le câștigă și astfel își întăresc puterea . La 8 septembrie 1946, în urma unui referendum, a fost abolită monarhia și Bulgaria se proclamă Republică Populară. La 22 noiembrie 1946, după alte alegeri se formează un cabinet condus de comunistul Gheorghi Dimitrov. La 4 decembrie 1947 , este adoptată o constituție care legifera noul regim politic bazat pe puterea proletariatului .

În România, după scenariile care au funcționat și în alte țări de sub tutela Moscovei, comuniștii au instaurat din 1948 regimul comunist.

Comuniștii din Ungaria s-au aliat cu social- democrații, tărăniștii, micii gospodari formând Frontul Național Ungar al Independenței pentru a obține majoritatea la alegeri din decembrie 1944. Adunarea Națională provizorie a hotărât la 1 februarie 1946, proclamarea Ungariei ca republică fiind condusă de președinte le Tildi Zoltan și Nagy Ferenc,șef de guvern.La 31 august 1947 se orgaizează alegeri generale unde comuniștii folosindu-se de falsuri și înșelăciuni, reușesc să obțină majoritatea parlamentară pentru Frontul Independenței și să constituie un guvern de coaliție cu majoritatea miniștrilor comuniști.

Cehoslovacia a beneficiat și ea de ajutorul sovietic,încă din mai 1945 când președintele Edward Benes s-a întors cu un guvern modelat la Moscova.În 26 mai 1946, au loc alegeri însă rezultatele alegerilor deși dădeau câștig de cauză comuniștilor nu era de ajuns pentru a conduce singuri. Deși postul de premier era deținut de comunistul Clement Gottwald, influența lor în societatea cehoslovacă era limitatăși pe fondul tensiunilor internaționale și a crizei de alimente pe plan intern, comuniștii au trecut la eliminări a oamenilor politici care erau suspectați de a nu fi de acord cu calea comunistă de evoluție . Președintele va fi silit să accepte demisia miniștrilor necomuniști, în cele din urmă dându-și și el demisia la 7 iunie 1948. În următoare etapă, comuniștii organizează alegeri după sistemul listei unice.Astfel, comuniștii cehoslovaci, care păruseră să fie cei mai ,,blânzi” din Europa Centrală și de Est, aveau să devină în anii ‘50 partidul cel mai stalinist, probabil din zonă.

 Imediat dupa înfrângerea Germaniei, URSS a început să izoleze zona estică a Europei și să o transforme într-o regiune satelit-tampon din punct de vedere social politic și economic, numită ulterior ,,Lagărul comunist’’.

Uniunea Sovietică dorea să obțină avantaje rapide și maxime din propria zonă de ocupație. U.R.S.S. a început controlul asupra Germaniei de est înaintea conferintei de la Potsdam, concentrându-ți atenția în potențarea Partidului Comunist German ți stabilirea unui sindicat centralizat, sub control comunist. Administratia militară sovietică a autorizat, sub directa conducere a mareșalului G.K.Jukov, crearea a patru partide democratice antifasciste: Partidul Comunist German, Partidul Social-Democrat, Partidul Crestin-Democrat și Partidul Liberal.Un Partid Comunist-German a fost înființat aproape imediat în Berlin, dar organizarea lui nu a fost deloc ușoară. Partidul Comunist German a avut însă greutăți în transformarea sa într-un partid național majoritar întrucât germanii îi detestau pe ruși privindu-i ca ocupanți. La începutul anului 1946, s-a format Partidul Socialist Unit prin fuziunea între comuniști și social-democrați, asociat al administrației militare sovietice. La sfârșitul anului 1946, sovieticii au pregatit intens preluarea controlului efectiv al puterii de către Partidul Socialist Unit.

Implicarea Marii Britanii în sprijinirea forțelor anticomuniste și propunerea SUA de a sprijini financiar statele Europei pentru refacera economică prin Planul Marshall, l-au determinat pe Stalin să renunțe la ,,căile naționale spre socialism” și să intensifice măsurile de impunere a regimurilor comuniste în statele din Europa Centrală și de Est.

În primul rând, Stalin sfătuit de Andrei Jdanov, exponentul curentului care susținea lupta de clasă în orice împrejurare,creează Cominform-ul adică Biroul de Informații al Partidelor Comuniste și Muncitorești ,cu sediul la Belgrad, al cărui scop era întărirea legăturilor dintre partidele comuniste existente.Prin intermediul Cominform-ului ,sunt erodate și înlăturate ultimile piedici în calea preluării puterii și anume abdicarea regelului Mihai I pe 30 decembrie 1947 în România, demisia președintelui Tildi pe 30 iulie 1948 în Ungaria.

În al doilea rând, Stalin impune modelul stalinist, sub directa îndrumare a liderilor sovietici și astfel se realizează un proces de uniformizarea societății răsăritene.Membrii de partid erau cel mai adesea școliți la Moscova ,educați în gândirea stalinistăcredeau cu toți în teoria intensificării permanente a luptei de clasăși au făcut tot ce le- stat în putință pentru a crea un sistem represiv prin care toate tendințele critice să poată fi imediat eradicate”.

Naționalismul era o trădare de la principiile marxist-leniniste și era văzut ca o aopozișie fașă de URSS.Încercarea lui Tito de a se distanța de linia politică a Moscovei, a determint reacția violentă a lui Stalin.Aceasta a dus la excluderea din Cominform în iiunie 1948,fapt urmat de o serie de epurări în rândul partidelor comuniste din Europa.Procesul a început timid cu Vladislaw Gomulka care a fost scuzat de ,,devieri naționaliste și dreptiste” și înlăturat de la conducere. În aproape toate țările sunt lichidați membri de partid: Lucrețiu Pătrașcanu în România, Rajk în Ungaria, Kostov în Bulgaria, iar alți opozanți ai conducătorilor sunt judecați ca sioniști sau spioni și condamnați la moarte sau închisoare pe viață.

Acești lideri comuniști care au condus democrațiile populare au preluat modelul stalinismului matur, ajungând la ,,socialismul dezvoltat’’ . Modelul sovietic a fost impus în toate domeniile, în domeniul politic a constat în imitarea instituțiilor administrative sovietice și a terorii politice. În domeniul economic, au impus politica de naționalizare și a industrializarea forțată , care are meritul de a fi creat noi ramuri precum construcția de nave în Polonia, industria chimică în România, iar agricultura este supusă procesului de colectivizare. Din punct de vedere social , putem afirma că comunismul din dorința de a forma o ,,societate fără clase ” a distrus societatea civilă și tradițiile culturale ale popoarelor.

O altă formă de a menține controlul statelor satelite a fost înființarea în ianuarie 1949, la ordinul lui Stalin a unei alianțe -Consiluil de Ajutor Economic Reciproc. Membri fondatori au fost URSS, Bulgaria , Cehoslovacia, Polonia, România și Ungaria. Mai târziu, au devenit membrii Albania (aprilie 1949), R.D Germană (1951), Mongolia (1962), Cuba (1972) și Vietnamul (1978).

Sistemul statelor satelit a fost un compromis, născut din conjunctura politică postbelică, a celor două mari puteri și din nevoia ,,de a menține o aparență de politică externă normală față de lumea liberă.”

În urma analizei evoluțiilor sociale și politice a regimurilor din statele satelit ale URSS putem concluziona că procesul bolșevizare a fost încheiat în primii ani din deceniul șase, înainte de moartea lui Stalin

b. Comunismul în Europa de Est după Stalin

Moartea lui Stalin , pe 5 martie 1953, a provocat o mare neliniște în URSS , dar și printre conducătorii comuniști din statele satelit. Urmașii acestuia, Hrușciov, Beria și Malenkov și-au propus să ,,restabilească legalitatea socialistă”.Deși au reintrodus ,,conducerea colectivă”, pentru a evita o nouă dictatură personală, lupta pentru succesiune în URSS a fost câștigată de Hrușciov susținătorul ,,destinderii”.El a cucerit puterea printr-o repetare atentă a modelelor folosite de Stalin.

Destinderea economică și socială este însoțită în URSS ,,de o anumită destindere politică.În politica externă N. Hrușciov insistă pentru realizarea unei politici de destindere care la bază trei principii ,,coexistența pașnică, caracterul evitabil al războaielor între state cu sisteme politice diferite și pluralitattea căilor spre socialism”. Pe plan intern, procesul destalinizării nu va schimba nimic în ce privește conducerea centralizată a economiei sau principiile planificării,va produce modificări în plan politic și anume se va diminua rolul Comitetului Central și o parte a privilegiilor nomenclaturii partidului. In plan extern, Moscova a început o reevaluarea relețiilor ei cu statele satelit,mai ales pentru că în Bulgaria , Cehoslovacia , Germania de Est au avut loc revolte provocate de condițiile de muncă. Conducerea a reprimat demonstrațiile est-germane cu tancurile sovietice și au fost catalogate drept ,, insurecție fascistă” . Aceste evenimente vor determina, U.R.S.S. ca în mai 1955, să creeze Pactul de la Varșovia ca o alianță militară bazată pe afinitatea ideologică, un nou pas spre instituționalizarea hegemoniei lor în Europa de Est. În componența acestuia au intrat Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Germania de Est, Polonia, România și URSS.

Destalinizarea și apelurile lui Hrusciov pentru abordarea creatoare a doctrinei revoluționare au determinat între anii 1950-1960, în toate țările est-eurpene, în grade diferite, apariția unor tendințe revizioniste în ceea ce privește ideologia marxistă. Aceste tendințe au fost mai intense în Polonia și Ungaria deoarece politica de socializare a fost prost privită de către populație, a fost și mai accelerată și cu efecte economice catastrofale. În aceste condiții secretarul general al partidului M. Rakosi, stalinist înveterat a fost nevoit să cedeze guvernarea unui comunist moderat, Imre Nagy. În octombrie 1956, Nagy formează un guvern de coaliție care și-a propus în plan intern, să lichideze monopolul unui singur partid și pe plan extern, propunea o politică de neutralitate. Astfel, la 1 noiembrie, Ungaria amenința că se retrage din Tratatul de la Varșovia. Politica de reformare a regimului comunist a lui Nagy era susținută de populația Ungariei care a ieșit în stradă dar guvernul opus constituit de Ianos Kadarla 4 noiembrie 1956, cere ajutorul lui ,,fratelui mai mare”-URSS pentru a învinge ,,Contrarevoluția”. Armata Roșie a intervenit brutal timp de cinci zile pe străzile Budapestei înfrângând ,,insurecția” și visul unguresc de libertate fără ca statele din Occident să fi putut să intervină altfel decât prin discursuri în favoarea Ungariei.. Revoluția din Ungaria a fost o ,,revoluție spontană ”, nu a fost organizată și nici dirijată iar forța motrice de acțiune a fost voința de libertate ,de altfel afost prima formă de rezistență anticomunistă.

Următoarea ,,democrație populară” care a pus la încercare parametrii flexibilității sovietice poststaliniste din Europa Centrală și de Est a fost România. În anul 1953, la plenara C.C. al partidului, Gheorghe Gheorghiu-Dej a dat tonul autocriticii politice, inițiind conducerea colectivă și recunoscând fixația excesivă din trecut asupra industriei grele în detrimentul agriculturii și al consumului.Un alt moment al tensiunilor româno-sovietice, în anul 1960, a fost refuzul comuniștilor români de a accepta proiectul de modernizare a CAER.

În Cehoslovacia, singura reviziune a stalinismului pe care Antonin Novotny a permis-o, a fost măsura de a exclude imputarea de titoism din acuzațiile contra lui Rudolf Slansky. Antonin Novotny a dus o politică foarte rigidă, inflexibilă bazată și pe stabilitatea și dezvoltarea economică a Cehoslovaciei din cursul anilor 50.

La jumătatea anilor 50, Hrușciov denunță regimul lui Stalin și cultul personalității, fapt care i-a derutat pe unii conducători comuniști din statele satelit și începe o politică de reconciliere cu Tito.Făcându-i curte lui Tito, sovieticii păreau dispuși să sacrifice securitatea și independența Albaniei. Relațiile dintre URSS și Albania au devenit extrem de tensionate, în anul 1960, Hrușciov încercând o lovitură de stat camuflată împotriva lor . După eșecul puciului pus la cale, URSS a trecut la un atac public împotriva conducerii comuniste albaneze. China maoistă a compensat prompt Albania față de ostracizarea sovietică ajutând-o ideologic, material și politic.

Între anii 1950-1970, evoluția Iugoslaviei a fost foarte contradictorie, după ce fusese prima țară ,,aliat clientelară care sfidase Moscova și experimentase un stil diferit de comunism a trecut la o politică dogmatică.’’ După întâlnirea dintre Hrușciov și Tito de la București din 1957, Iugoslavia a devenit prima țară din sfera de influență sovietică care a recunoscut R.D.Germană, iar Tito a început să laude internaționalismul proletar și să critice

vehement NATO.

Acest evenimente păreau să semnifice stoparea tendințelor de căutare a unor căi naționale spre socialism. China condusă de Mao Zedong care avea ambiția să substituie URSS la conducerea lumii comuniste, sprijină guvernele staliniste și în 1957, în timp ce Moscova sărbătorea cea de -a 40 -a aniversare a revoluției din octombrie, redactarea unei Declarații comune, elaborate de toate partidele comuniste de la putere în care se afirma unitatea lagărului comunist, adică monolitismul. Tito refuză să semneze declarația și elaborează o alta în care insistă pe egalitate, independeța partidelor și neamestecul lor în politica internă.

Dezacordurile între partidele comuniste din URSS și China au devenit foarte mari și în anul 1961, la Congresul al XXII lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, este anunțată ruptura oficială, de acum în colo există și o ,,cale chineză” către socialism. Tot în cadrul Congresului, liderii sovietici au declarat că este posibilă trecerea trecerea concomitentă a statelor est-europene la comunism, idee susținută și de celelalte partide comuniste. De exemplu T. Jivkov declara că la răscrucea anilor 1970-1980,, Bulgaria va începe trecerea treptată spre comunism”, iar comuniștii cehoslovaci afirmau că ,, generația noastră va trăi în comunism”, alți conducători au fost mai rezervați în posibilitatea aplicării cât de curând a principiului ,,De la fiecare după posibilități ,fiecăruia după necesități.” În țări, precum Iugoslavia, Polonia, Ungaria era evident, încă din anii 1960, că metodele comuniste de gestionare a economiei vor pune pe viitor piedici serioase în dezvoltarea lor.

Din a doua jumătate a anilor 50 și începutul anilor 60, dezvoltarea economică a statelor comuniste a fost inegală deși în linii mari se promovase aceeași politică economică, și industria și agricultura erau dominate de sectoarele de stat. O explicație a acestei inegalități este și ajutorul preferențial al sovietelor pentru unele țări frățești. De exemplu, vânzările de petrol sovietic subvenționat au protejat economia cehoslovacă pentru un lung răstimp de impactul escaladării prețurilor mondiale la energie, în timp ce România cumpăra petrol la prețuri mari. După modelul sovietic s-a pus accentul pe dezvoltarea industiei grele, uneori fiind dezvoltată peste măsură devenind nerentabilă.

În toamna anului 1964, N. Hrușciov a fost înlăturat de la conducere printr-o lovitură organizată de forțele neostaliniste birocratice nemulțumite de metodele sale de conducere, etichetate ca ,,scheme nechibzuite”. Noii lideri de la Moscova în frunte cu Leonid Brejnev au stabilit ca obiectiv restaurarea uniformității ideologice a blocului comunist european. Această inițiativă a fost primită cu interes și simpatie de toți liderii comuniști est-europeni ,mai puțin de liderul român.

Contextul politic internațional caracterizat de intensificarea conflictului sino-sovietic și escaladarea unui alt moment al războiului rece prin intervenția americană în Vietnam, a fost folosit de propaganda sovietică pentru strângerea legăturilor dintre partidele comuniste. Aceasta deoarece URSS nu accepatau să piardă dominația acestor țări ,,interesată fiind, cu întâietate în pătratul Varșovia, Berlin, Praga, Budapesta, care era un poligon militar cu divizii sovietice în plin centrul Europei”.

Un moment de instabilitate politică în lumea comunistă a fost generat de slăbiciunile sistemului economic centralizat în Cehoslovacia, țară industrializată, unde stagnarea era evidentă. Nevoia de reforme a fost înțeleasă și de o parte a conducerii partidului comunist care a reușit să-l înlăture din vârful ierarhiei pe A. Novotny, în ianuarie 1968. Lider al P.C.Cehoslovac a devenit A.Dubcek, activist vechi dar cu idei reformatoare, care a dorit să construiască un ,,socialism cu fața umană”. Au fost înlăturate cenzura și și-au reluat activitatea o serie de partide printre care și P.Social-Democrat. În aprilie 1968, conducerea PCC a elaborat un plan care propunea un nou model de societate pentru Cehoslovacia. URSS și-a exprimat dezacordul și a devenit alarmată doar în vara anului 1968 când intelectualii cehoslovaci au dat declarația ,,De două mii de cuvinte”.

La 3 august, liderul sovietic, Leonid Brejnev a avertizat că ,,nu putem rămâne indiferenți față de soarta socialismului într-o altă țară”. La mijlocul lunii iulie, a avut loc o consfătuire a cinci state membre ale Tratatului de la Varșovia la care România nu a participat care au cerut cehoslovacilor să restabilească cenzura, să dizolve organizațiile necomuniste și să inițieze o ofensivă împotriva forțelor antisocialiste. Conducerea cehoslovacă a respins aceste cereri considerându-le un amestec în treburile interne și a declarat că P.C.C nu va reveni la modelul birocratico-polițienesc de conducere.

L.Brejnev a elaborat o doctrină care statua principiile colaborării cu țările socialiste, în principal cele din blocul răsăritean. Aceasta justifica, în absența unei baze juridice internaționale, introducerea de trupe pe teritoriul altui stat suveran împotriva voinței conducerii legitime a statului respectiv. Argumentul era responsabilitatea colectivă a țărilor socialiste pentru soarta comunismului.

În noaptea de 21 august 1968, trupele Tratatului de la Varșovia – mai puțin cele românești – au invadat Cehoslovacia. Au fost arestați conducătorii cehoslovaci și expediați la Moscova unde au fost supuși la presiuni pentru a schimba cursul evenimentelor. Dubcek și tovarășii lui au cedat presiunilor sovietice. Invazia a declanșat o furtună de proteste în lumea liberă inclusiv din partea partidelor comuniste. În blocul sovietic, România a adoptat o atitudine și poziție curajoasă care a stârnit entuziasmul Occidentului. Nicolae Ceaușescu a criticat vehement invazia și a cerut retragerea trupelor invadatoare. Folosindu-se de prezența masivă a trupelor sovietice de ocupație, adversarii reformelor au trecut la ofensivă în aprilie 1969. A. Dubcek a fost destituit din funcție și înlocuit cu Gustav Husak. Acesta a insistat ca hotărârile Congresului al XIV-lea al partidului să fie calificate ca ilegale iar agresiunea sovietică drept ,,ajutor internaționalist”.

U.R.S.S. a intrat într-o perioadă de stagnare numită în istoriografie și ,,brejnevistă” care a durat aproape 20 de ani. Sistemul instituțional instaurat prin Constituția din 1977 a pus accent pe unitatea URSS. Repartizarea puterii care era prevăzută a fi gestionată între popor, stat și partidul comunist era de fapt un monopol al partidului comunist dominat de nomenclatură. Leonid Brejnev s-a impus progresiv în fruntea partidului păstrând un delicat echilibru între diferite clanuri ale aparatului de partid. În acest răstimp, economia a continuat să fie centralizată și neperformantă, cu excepția complexului militar industrial. Aparatul birocratic a devenit foarte numeros și neeficient. Acesta s-a transformat într-o castă privilegiată în timp ce nivelul de trai se deteriora tot mai mult. Economia sovietică prezenta un bilanț extrem de decepționant. În industrie creșterea economică regresează de la 7,4% în 1971 la 3,4% în 1979, în domeniul agricol URSS a trebuit să importe grâu din SUA, iar aprovizionarea populației se făcea anevoie. Raportat la indicatorii statistici ca nivel de trai sau asistență medicală URSS ocupa locul 60 în lume.

În raport cu evoluțiile politice și economice din URSS ,după anul 1970 ,conducătorii statelor socialiste și-au definit teoretic ,,noua etapă” și au fost elaborate planuri de construire, într-o perioadă scurtă a ,,socialismului dezvoltat” sau ,,multilateral dezvoltat” și de trecere la comunism. În realitate, atingerea acestor obiective în condițiile păstrării sistemului existent era o utopie. ,,Societățile socialiste” se caracterizau prin :legiferarea prin constituție a monopolului puterii partidelor comuniste, contopirea aparatului de partid cu cel de stat, libertatea de acțiune a poliției politice împotriva oricărei forme de opoziție politică, rezolvarea problemelor sociale pe calea violenței. Totuși au fost și unele particularități. Reformele începute la sfârșitul anilor ‘60 în Iugoslavia au fost oficializate într-o nouă constituție promulgată la 21 februarie 1974. Prin aceasta s-a realizat o stabilitate instituțională însă n-a vindecat țara de cele două boli ale sale înrudite și recalcitrante: inegalitatea interregională și tensiunile interetnice.

În Polonia, valul de greve din vara anului 1980 a adus nu doar o victorie istorică a societății civile asupra partidului comunist prin semnarea la 31 august a unui acord între muncitori și guvern cât mai ales, anunța și sfârșitul erei comuniste în Europa. Lech Walesa, liderul greviștilor de la Gdansk a obținut din partea conducerii nu numai creșteri salariale ci și dreptul legal la grevă, dreptul de a organiza sindicate independente, scutite de controlul partidului, eliberarea deținuților politici etc. Efervescența sindicatului Solidaritatea din Polonia, din anii 1980-1981 a amenințat regimurile comuniste din Ungaria sau Cehoslovacia, care doreau intervenția pentru a înăbuși contrarevoluția de la Varșovia.

Semne ale sfârșitului regimului comunist se fac simțite și în România ,mai ales, după anii 1980.

c. Prăbușirea comunismului în URSS și blocul răsăritean

Prăbușirea comunismului în Europa a fost un proces complex de dimensiuni istorice care a avut cauze multiple ce au interacționat ducând în final la schimbarea regimului totalitar cu unul democratic.

Inițiatorul acestei schimbări majore a timpului său a fost Mihail S. Gorbaciov ,care devine în anul 1985 secretarul general al U.R.S.S. după ce timp de câțiva ani (1982-1985) succesorii lui L.Brejnev n-au reușit să modifice structurile de conducere și organizare a economiei deși criza era evidentă. Iuri Andropov (1982-1984) părea a incerca să pună în practică o politică de reforme, însă s-a confruntat cu imobilismul structurilor și rezistența sistemului birocratic instaurat anterior de L. Brejnev.

Principala cauză a fost criza economică datorată dezvoltării întreprinderilor industriale nerentabile și a absenței unor reforme adevărate care să eficientizeze sistemul economic și să detensioneze relațiile sociale forte încordate.La acesta se adaugă o cauză majoră încălcarea drepturilor omului. Un rol important l-a avut Occidentul care a încurajat apariția forțelor pluraliste democratice, interesate într-o schimbare sistemică.

După ce și-a consolidat puterea, Mihail Gorbaciov a inițiat un progam de reforme numite : Glasnosti și Perestroika .Glasnosti-ul avea drept scop să trezească societatea sovietică din letargie printr-un limbaj și metode ale adevărului. Prin Perestroika se înțelege un ansamblu de reforme prin care se urmărea reconcilierea socialismului cu democrația. El a încercat să salveze sistemul comunist printr-un proces lent de liberalizare care să ducă la eliminarea trăsăturilor sale cele mai odioase însă fără a aboli fundamentele sale ideologice. Punerea în aplicare a conceptului de Perestroika a depins total de sprijinul societății față de care nu se putea spera că economia sovietică ar putea face progrese. Însă conștient de obstacolele ce i se ridicau, Gorbaciov a luat o serie de măsuri pentru a împiedica nomenclatura care ar fi dorit să stopeze procesul reformelor.In timp s-a ajuns la modificarea instituțiilor și anume, a apărut un Congres al Deputaților Poporului, care a desemnat un parlament -Sovietul Suprem, s-a trecut autonomie financiară, la liberalizarea intelectuală ,au fost reabilitate victimele lui Stalin:Buharin, Zinoviev, Troțki.

Gorbaciov era convins că programul Perestroika nu va putea fi realizat dacă relațiile externe ale țării nu se vor schimba în mod radical. Pentru aceasta ,,trebuie să ne schimbăm poziția și să propunem lumii o nouă politică internațională”. Într-adevăr URSS-ul și-a schimbat liniile esențiale ale politicii externe:în octombrie 1998 a intervenit un acord între China și URSS asupra traseului frontierei orientale, a făcut propuneri de limitare a armamentelor nucleare și convenționale, si mai ales, retragerea în 1989 a trupelor sovietice din Afganistan.

În vara anului 1989, Gorbaciov s-a adresat plenului parlamentar al Consiliului European de la Strasbourg, unde a repudiat doctrina Brejnev privind suveranitatea limitată, a admis că nu exista un sistem social imuabil și a sugerat că astfel de transformări ar putea avea loc și în Europa de Răsărit. Declarația lui Gorbaciov de la Strasbourg a fost larg interpretată ca o undă verde reformatorilor din Europa răsăriteană.

Contradicțiile și limitele perestroicii au făcut ca sistemul politic comunist să nu poată fi reformat, ci schimbat. Astfel că între ceea ce și-a dorit inițiatorul reformelor în URSS și ceea ce a rezultat în final a fost o mare diferență. Până în anul 1990, atât demersurile cât și acțiunile politice ale lui Gorbaciov, pendulau între hotărârea pentru reforme radicale și teama că astfel de reforme vor prăbuși sistemul comunist. În 1990 a recunoscut necesitatea schimbarii sistemului economic și ,,elaborarea unui nou model economic diversificat, cu forme diferite de gestiune și proprietate, dotat cu o infrastructură modernă”.

,,Între anii 1987 -1990, Gorbaciov realizase aproape un miracol politic.Alegeri pe baza de competitivitate,un Parlament real care funcționa, pusese capăt monopolului politic de partid și crease o președenție executivă puternică- toate fuseseră realizate în decurs de câțiva ani, cu acordul refractar al partidului fără reacții negative violente. Gorbaciov a fost artizanul unueia din cele mai semnificative revoluții a timpului său.”

O consecință importantă si imediată fost dezmembrarea imperiului sovietic, datorită conflictelor interetnice din diferite părți ale URSS și proclamarea republicilor independente Letonia ,Estonia, Lituania, Georgia, Armenia.

Nomenclatura îl va considera pe M. Gobaciov personal, vinovat de prăbușirea regimului și de destrămarea imperiului sovietic, ca urmare va fi izolat și se încearcă înlăturarea sa prin lovitura de stat din 19 august 1991. Acest puci nereușit va fi ultima lovitură a regimului comunist.În următoarele zile M. Gorbaciov își va da demisia din funcția de secretar general al Partidului Comunist. În 28 august 1991, Sovietul Suprem a suspendat activitatea Partidul Comunist pe teritoriul Uniunii Sovietice masura ce va duce la autodizolvarea sa. Sfârșitul comunismului în istoria Rusiei a fost marcat de dizolvarea, în noiembrie 1991, a Partidului Comunist al Federației Ruse. Astfel se încheie o pagină întunecată a istoriei Rusiei.

Reformele inițiate de Gorbaciov au avut un impact uriaș în Europa răsăriteană prin slăbirea forțelor conservatoare în conducerile unor țări ai căror lideri respingeau ideea de reformă și au impulsionat apariția societății civile. Când Gorbaciov a lansat conceptele de Perestroika și Glasnosti, țările din blocul răsăritean n-au reacționat în aceeași manieră. Gustav Husak în Cehoslovacia, Nicolae Ceaușescu în România, Erich Honeker în R.D.Germană au fost ostili oricărei schimbări. În Bulgaria, Tudor Jivkov a acceptat o parte din reformele din domeniul economic însă le-a considerat foarte periculoase pe cele din domeniul politicii.

Istoricul Adrian Pop realizează o tipologie a revoluțiilor est-europene din 1989 urmărind tipul de regim politic înainte de prăbușire ,gradul de dezvoltare a societății civile, crize anterioare prăbușirii, implicarea elitelor politice, implicarea maselor, modalitatea de abandonării comunismului și tipul de tranziție spre democrație. Din această analiză,observăm că în URSS și Iugolavia, comunismul a dispărut prin ,,implozie”, în Ungaria și Polonia, abandonarea comunismului s-a realizat prin ,,negociere”.

Polonia a fost prima țară din Europa de Răsărit,care a trecut pașnic dintr-un regim totalitar bazat pe dictatura ideologică a partidului comunist la un sistem democratic. Aceasta s-a datorat existenței unor grupări atât pentru elitele de la putere cât și din opoziție, care au înțeles necesitatea compromisului. La plenara din decembrie 1988 – ianuarie 1989 a fost luată hotărârea de a introduce pluralismul politic, și s-a inițiat un dialog cu toate forțele din societate pentru a depăși criza,un rol important avându-l sindicatul Solidaritatea. În urma alegerilor ,din iunie 1989,comuniștii vor fi minoritari în Dietă și Senat și se va forma primul guvern necomunist al țării după cel de-al doilea război mondial, condus de un membru al Solidarității, Tadeusz Mazowiecki. Se poate spune din această perspectivă că în Polonia, comunismul a luat sfârșit printr-o discreditare totală morală și politică.

În înlăturarea comunismului din Ungaria ,un rol important l-au avut tinerii comuniști maghiari din aripa reformatoare conduși de Imre Pozsgay. Între anii 1988-1989 s-au format mai multe partide politice, partidul comunist și-a schimbat denumirea în Partidul Socialist Maghiar, au existat discuții cu guvernul și s-a hotărât organizarea de alegeri libere în 1990. În urma alegerilor, Forumul Democratic Maghiar a câștigat alegerile, iar comuniștii au iesit de la guvernare, potrivit voinței cetățenilor maghiari. Ungaria s-a îndreptat repede spre un stat de drept și o economie de piață.

În Cehoslovacia, prăbușirea regimului comunist s-a făcut prin ceea ce istoricii și opinia publică au denumit ,,revoluția de catifea”. Radicalizarea opoziției față de regimul comunist a devenit vizibilă încă din ianuarie 1989. În iunie un grup de intelectuali, în frunte cu V.Havel, au redactat un memoriu intitulat ,,Doar câteva propoziții’’ prin care cereau democratizarea imediată a țării.

În tot timpul verii anului 1989, demonstrațiile din piețele și de pe străzile orașelor au continuat. Grevele și mitingurile s-au generalizat în Cehoslovacia. La 25 noiembrie 1989, conducerea comunistă a demisionat în bloc însă schimbările de fatadă n-au convins pe nimeni. Sute de mii de oameniau ieșit în stradă ca să-i asculte pe Vaklav Havel și Alexandru Dubcek denunțând încercările neostaliniștilor de a rămâne la putere.Greva generală din 27 noiembrie 1989 a paralizat conducerea politică și a obligat guvernul să accepte cererile opoziției. La 29 noiembrie, Adunarea Federală a abolit prevederea constituțională ce asigura partidului comunist rolul conducător în societate. După două remanieri sub presiunea străzii s-a format, la 10 decembrie 1989, o coaliție guvernamentală cu o majoritate necomunistă. La 29 decembrie fondatorul Forumului Civic a fost ales președinte al Cehoslovaciei.

Prăbușirea comunismului în Germania de Est a venit ca o consecință logică a evenimentelor care se succedau cu repeziciune în blocul sovietic. În ciuda marșurilor și mitingurilor cu grijă orchestrate de liderii comuniști est-germani în frunte cu Erich Honecker nemulțumirea față de regim creștea, începând cu vara anului 1989, pe zi ce trecea. În Berlinul de Est, Dresda, Leipzig protestatarii s-au încăierat cu forțele de ordine. Liderul comuniștilor est-germani a respins mișcarea de reformă inițiată de M.Gorbaciov subliniind diferențele de situație dintre URSS și RDG și Honecker a adoptat tactica ,,pașilor mărunți” . La 18 octombrie 1989, la doar câteva zile după sărbătorirea celei de-a 40-a aniversări a creării R.D.G, CC al P.S.Unit German l-a eliberat din funcție pe Erich Honecker și l-a ales pe Egor Krenz. Noul secretar general s-a angajat la o serie de reforme. Însă era clar că mergerea cu reformele până la organizarea de alegeri libere și la reformarea sistemului politic,care ar fi dus la dispariția RD.Germane .În urma demonstrațiilor a sute de mii de germani, la 7 noiembrie 1989, întregul Birou Politic al Partidului a demisionat, iar la 9 noiembrie ,,Zidul Berlinului” – expresia materială a războiului rece , a fost dărâmat. În fața unei impresionante mulțimi de est și vest-berlinezi, cancelarul H.Kohl a afirmat: ,,Vreau să le spun tuturor celor din Republica Democrată Germană: suntem cu voi, suntem și rămânem o singură națiune. Suntem un singur popor”. În decurs de câteva luni, chemarea la unificarea germană a căpătat o dimensiune națională, partidele de opoziție fiind de acord cu accelerarea acestui proces. În lipsa sprijinului extern în Germania de Est ,,comunismul s-a prăbușit jalnic și neplâns de nimeni”.

În Bulgaria, liderul comunist Todor Jivkov încerca să se mențină la putere afirmând că este nevoie de ,,un model nou al socialismului” de reforme economice și administrativ-teritoriale, însă poziția lui este amenințată de populația din ce mai nemulțumită. Pe 10 noiembrie 1989, T. Jivkov a fost înlocuit cu Petar Mladenov, în urma se pare ajutorului dat de Moscova. Noul lider, agreat de Moscova, a anunțat începerea de reforme pentru ca Bulgaria să devină, în scurt timp, ,,o țară modernă, democrată și de drept”.. Drept urmare a demonstrațiilor de stradă ,pe 13 decembrie 1989 ,C.C al Partidului Comunist a hotărât să-l elimine din rândurile sale pe T.Jivkov și ulterior Partidul Comunist din Bulgaria și-a schimbat numele în Partidul Socialist Bulgar, ca o despărțire simbolică de dogmele leniniste.

Și în Albania, abandonarea comunismului s-a realizat pașnic în urma unei revolte populare. Conducerea comunistă a procedat la o serie de deschideri: în ianuarie 1990 s-a hotărât o relaxare în domeniul conducerii economice, mai ales în agricultură, în ceea ce privește drepturile omului, a permis cetățenilor să călătorească în strainatate, a acceptat sistemul multipartidic și s-a abrogat interzicerea religiei. Albania a restabilit relațiile diplomatice cu Moscova. Primele alegeri libere se desfășoară în primăvara anului 1991, iar în iunie s-a constituit primul guvern de coaliție care-i cuprindea și pe comuniștii numiți acum socialiști.

La jumătatea anului 1989, în consfătuirea statelor participante la tratatul de la Varșovia, liderul comunist de la București, Nicolae Ceausescu a condamnat ,,rapida alunecare a socialismului din toate țările europene, pe panta prăbușirii și a cerut măsuri urgente pentru salvarea lui în Polonia”.

În România, pe plan intern, cu cât situația populației se înrăutățea cu atât mai mult creștea poziția fermă de singur apărător al socialismului pe care o afișa Partidul Comunist Român. Nicolae Ceaușescu nu a schițat nici o politică de reformare nici în urma Scrisorii adresate de foști membri de vârf ai Partidului Comunist Român și nici la Congresul al XIV lea. Spre deosebire de alte țări ale blocului sovietic, comunismuldin România a fost înlăturat printr-o luptă deschisă violentă. Lipsa unei opoziții reale în interiorul partidului comunist a făcut ca în România să nu poată avea loc o tranziție pașnică de la comunism la democrație.

I.4. Comunismul în România

a. Instaurarea regimului comunist 1944-1947

Instaurarea regimului comunist în România este o parte a procesului amplu de impunere a regimurilor comuniste de către URSS în statele Europei Centrale si de est., în contextul politic interrnațional favorabil creeat la sfârșitul celui de al doilea război mondial.

Pătrunderea Armatei Roșii pe teritoriul României încă din mai 1944 ca armată inamică este o etapă premergătoare care grăbește coalizarea forțelor politice interne pentru ieșirea României din război. La 23 august 1944, regele Mihai susținut de Blocul Național Democrat format din Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Liberal, Partidul Social -Democrat și Partidul Comunist a înlăturat dictatura mareșalului Ion Antonescu, alegând ca România să treacă de partea Aliaților, împotriva Germaniei și încheierea unui armistițiu cu Națiunile Unite. Aceste evenimente au însemnat ocuparea țării de catre Armata Roșie care trata țara ca pe un teritoriu cucerit și a favorizat aducerea în prim planul evenimentelor politice românești a unor oameni pregătiț i de sovietici pentru preluarea conducerii țării.

Guvernul Sănătescu format, imediat după actul de la 23 august, avea ca obiectiv stabilizarea relațiilor cu Aliații și în special cu URSS. Armistițiul a fost semnat în noaptea de 12/13 septembrie 1944 și cuprindea condiții grele pentru România: guvernul român trebuia să se angajeze în efortul de război, să permită deplasarea liberă a Armatei Roșii și să sprijine logistic și financiar operațiunile militare ale Aliaților împotriva Germaniei.Se înființa Comisia Aliată de Control pentru România unde rolul hotărîtor îl deținea Înaltul Comandament Sovietic; România trebuia să plătească despăgubiri de război de 300 milioane de dolari către URSS și redobândea Transilvania de Nord. Armistițiul dădea URSS controlul politic și economic total asupra României.

În timp ce armatele române luptau alături de Armata Rosie împotriva germanilor, pe plan intern guvernul Sănătescu era în conflict permanent cu autoritățile de ocupație ,Inaltul Comandament Sovietic emitea instrucțiuni guvernului român. În viața politică internă , în toamna anului 1944 , a fost o perioadă de mobilizare, partidele istorice încercau revitalizarea organizațiilor și realizarea unui nou program. Partidul Comunist Român, înființat în 1921 și interzis în anul 1924, avea un număr redus de membri înainte de 23 august 1944, dar numărul acestora crește prin aportul comuniștilor români care petrecuseră ani mulți la Moscova, numita ulterior ,,fracțiunea moscovită’’ din care faceau parte Ana Pauker,Vasile Luca , Emil Bondăraș. Sprijiniți de Moscova, comuniștii urmăresc îndepărtarea unor lideri politici și preluarea controlului unor domenii cheie .

Importanța guvernului Rădescu, față de guvernul Sănătescu în viața politică internă nu a fost mai mare, deoarece hotărîrile erau luate de Moscova, mai ales după vizita Anei Pauker și a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în URSS unde au fost asigurați de tot sprijinul pentru preluarea puterii politice.

După Conferința de la Ialta ,unde au fost stabilite zonele de influență și pe baza tensiunilor politice din țară , URSS prin intermediul lui Andrei Vîsinski, adjunctul ministrului de externe sovietic, impune regelui Mihai, numirea ca prim ministru a lui dr.Petru Groza. După o tergiversare de câteva zile, fără o promisiune din partea Aliaților Occidentali, temându-se de o lovitură de stat, pe 6 martie 1945, regele acceptă formarea unui guvern prezidat de Petru Groza. Acest fapt a fost o brutală încălcare a prevederilor constituționale din România.

Politica guvernului Groza a dus la instituirea unor structuri de tip sovietic: a fost adoptată o reformă agrară la 23 martie, o lege privind epurarea apratului de stat, s-a creat lagărul de deținuți de la Caracal, tribunalele poporului și-au întețit activitatea, au apărut primele societăți mixte româno-sovietice ,,Sovromurile.Ministerul de Interne condus de Theohari Georgescu este epurat, mulți angajați sunt trecuți în rezervă sau concediați și au fost aduse ,,elemente cinstite”, sunt reorganizate Poliția, Jandarmeria, Corpul detectivilor care devine nucleul Securității.Greva regală inițiată de rege ca urmare a refuzului guvernului de a demisiona și faptul ca guvenul Groza nu a fost recunoscut de către anglo-americani au dus la începerea unor noi tratative între miniștrii de externe aliați la Moscova. Situația a fost,în concepția Aliaților, rezolvată prin includerea în guvern a doi reprezentanți ai liberalilor și respectiv tărăniștilor plus promisiunea primului ministru că va respecta drepturile democratice și va organiza alegeri libere. Deși regele a cerut ajutor la organizarea și desfășurarea alegerilor, Aliații au îndemnat la moderație și au recunoscut guvernul Groza pe 4 februarie 1946.

Din acest moment , guvernul dr. P. Groza, ,,legitimizat’’ are liberatatea de a aplica măsuri împotriva opozanților, este judecat și executat mareșalul Antonescu și alți 56 ,,criminali de război’’ , este adoptată o nouă lege electorală și este suprimat Senatul.

Alegerile din noiembrie 1946 erau considerate atât de liberali, tărăniști cât și de Blocul Democrat, dominat de comuniști, ,,bătălia decisivă în lupta pentru putere.’’Comuniștii au dus o campanie electorală dură, folosind toate mijloacele pentru a impiedica campania electorala a partidelor istorice sau pentru a împiedica populația să voteze. Ca urmare, rezultatele alegerilor electorale din 1946, au fost falsificate grosolan indicand o victorie copleșitoare a Blocului Democrat, total contrar realității.

Deși, Marea Britanie și SUA au luat act de de faptul ca alegerile nu au fost libere ,nici reglementare,, nu au acționat în nici un fel și semnează pe 10 februarie 1947, tratatul de pace cu România. După această dată influența occidentală asupra cursului evenimentelor din România a încetat aproape total.

După alegeri, noul guvern prezidat de Petru Groza și dominat de comuniști se confrunta cu probleme economice grave; redresarea economică după război, plata despăgubirilor de război care includea alimente, materii prime, echipament industrial și obligația de a furniza armatei sovietice stationare pe teritoriul romanesc bunurile necesare. În viața politică, Partidul Comunist condus de secretarul general Gheorghe Gheorghiu -Dej, a acționat pentru mărirea controlului asupra economiei și au eliminat treptat liderii opoziției, în primul rând pe membrii PNȚ -Iuliu Maniu și Ion Mihalache, care au fost judecați și condamnați la închisoare pe viață.

Ultimul obstacol în preluarea totală a puterii de către comuniști era monarhia. La 30 decembrie 1947, comuniștii Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej îi cer ,,politicos’’ sub amenințarea trupelor, regelui Mihai să semneze actul de abdicare și în aceeași zi, Adunarea Deputatilor au votat proclamarea Republicii Populare Române. ,,Aceasta nu era expresia unei voințe populare, liber exprimate, ci rezultatul unui dictat al unui grup politic care se manifesta ca o marionetă a stăpânului din exterior.’’

In plan intern, aceasta a însemnat instaurarea unei ,,democrații populare’’ adică,de fapt, crearea bazelor unui stat totalitar. În plan internațional, a însemnat deteriorarea relațiilor diplomatice cu statele cu regimuri democratice din vest și orientarea aproape exclusiv spre est.

b. Regimul comunist al lui Gheorghe Gheorghiu Dej (1948-1965)

Primul pas pentru includerea României în blocul sovietic a fost semnarea, la 4 februarie 1948, a unui Tratat de prietenie, colaborare și ajutor reciproc cu Uniunea Sovietică .

Partidul Comunist ca partid unic trebuia să-și consolideze puterea și să devină unul de masă. După desființarea principalelor partide de opoziție, comuniștii au fuzionat cu Partidul Social Democrat rezultând astfel Partidul Muncitoresc Român, care numara acum peste 1 060 000 membri.

La primul congres din 21-23 februarie 1948 , Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost reales secretar general, alături de alți trei membri:Ana Pauker, Vasile Luca si Teohari Georgescu. S-a pus accentul pe verificarea membrilor să nu aparțină ,,fostelor clase exploatatoare’’ și s-a creat o structură de partid care supraveghea activitatea membrilor. Numărul membrilor a crescut permanent din rândul muncitorilor, a prizonierilor de război din Uniunea Sovietcă, a tinerilor legionari sau servitorilor care fuseseră atrași de comuniști ca instrumente utile de informare cu privire la activitatea stăpânilor.

Modelul statului totalitar sovietic a fost impus odată cu adoptarea Constituției Republicii Populare Române din aprilie 1948, care avea ca model constituția sovietică din 1936. Aceasta prevedea organizarea Parlamentului cu o singură cameră numit Marea Adunare Națională, condusă de un Prezidiu compus dintr-un Președinte, un secretar și 17 membri si un Consiliul de miniștri care era organul executiv suprem. Însă rolul conducător îl avea Secretarul General al Partdului Muncitoresc Român ca ,,forță politică conducătoare a întregii societăți’’. Erau prevăzute drepturi și libertăți pentru toți cetățenii, dăcă acțiunile lor ,,nu sunt îndreptate împotriva ordinii democratice’’ .

Principiile stalinismului economic au fost aplicate și la noi .În 1949, partidul a început colectivizarea agriculturii, proces care s-a încheiat oficial în 1962 . Colectivizarea s-a desfășurat fie prin represiune directă,astfel peste 80 000 de țărani au fost arestați, fie prin de mijloace de presiune fixând cote fixe de produse, reprezentând 20%-60% din produsele țăranilor. Cifra tăranilor afectați de colectivizare este cu siguranță mai mare decât cele mărturisite de comuniști. Colectivizarea a cunoscut un ritm lent căci în 1951 existau doar 1070 de gospodării colective în întreaga țară,iar producția agicolă abia în 1953 a atins-o pe cea din 1938.

În iunie 1948, se realizează naționalizarea întreprinderilor, a băncilor, a societăților de asigurări, a minelor și a întreprinderilor de transport. Aceasta a avut ca scop distrugerea bazei economice a ,,dușmanilor de clasă’’ și a permis introducerea planificării centralizate cantitative. Unele ramuri economice precum industria chimică, industria producătoare de mașini și cea metalurgică, arată un progres economic față de anul 1938, alte ramuri cunosc un progres lent sau chiar deloc. La Plenara Comitetului Central din 1958 s-a declarat ca țara este pregătită pentru un efort general de modernizare, hotărându-se în planul pentru anii 1960-1965, investiții de 78% în industrie, și construirea combinatului siderurgic de la Galați.

Modelul stalinist a fost aplicat și în cultură. Comuniștii urmăreau restructurarea vechiului sistem de valori și a instituțiilor culturale, cu scopul formării unui ,,om nou’’. Acest fapt s- a realizat prin forță cu sacrificiul multor intelectuali: desființarea Academiei Române și înlocuirea ei cu una nouă, înterzicerea legăturilor intelectualilor cu Apusul, ziarele partidelor de opoziției au fost lichidate, bibliotecile și librăriile au fost curățate de cărțile necorespunzatoare, s-a realizat un volum de 522 pagini cu ,,Publicații interzise’’, numeroși autori și tittluri au fost puse sub cenzură ,iar activitatea scriitorilor, a ziariștilor, muzicienilor a fost pusă sub controlul Secției de Agitație și Propagandă a Comitetului Central al Partidului.

În toate domeniile culturale s-a dus o campanie de rusificare, astfel s-au înființat editura ,,Cartea Rusă’’ Institutul de Studii Româno-Sovietic, Muzeul Româno- Rus, Institutul de limba rusă ,,Maxim Gorki’’ cu unic scop de a populariza realizările culturii și științei sovietice. Istoria națională a fost rescrisă pentru a pune în lumină rolul slavilor și a diminua rolul elementului latin.

În august 1948, era adoptată legea învățământului care închidea școlile străine și cele administrate de culte, religia a fost scoasă dintre disciplinele de învătământ și introdusă limba rusă și marxism-leninismul, în schimb introducea învățământul gratuit și obligatoriu. Numeroși profesori de la facultăți, în special cei de la disciplinele socio-umane, au fost înlocuiți cu activiști comuniști.

Biserica a avut și ea mult de suferit. Partidul Comunist, deși condamna oficial credința religioasă, a tolerat in general activitatea acesteia în limitele impuse prin lege. Din acest punct de vedere, Partidul Comunist Român a fost mai blând decât cel sovietic. Biserica Ortodoxă a fost subordonată regimului ,a primit un nou statut, era condusă de un Patriarh,în Sfântul Sinod au pătruns membri ai partidului, celebrarea publică a Paștelui și Crăciunului era interzisă , proprietățile și fondurile Bisericii au fost naționalizate, iar conform legii cultelor din 1948, ministerul plătea salariile Clerului. Cu toate acestea, preoții ortodocși a fost una din categoriile cu cei mai numerosi deținuți. Celelalte biserici au suferit chiar mai mult, din cauză că au rezistat impunerii controlului statului. Biserica Unită a fost desființată și bisericile au fost predate ortodocșilor iar Biserica Romano-Catolică deoarece era subordonată Vaticanului ,a supraviețuit fiind tolerată dar deseori supusă persecuției.

Întreaga perioadă comunistă a fost dominată de o instituție -Direcția Generală a Securității Poporului, înființată în anul 1948, care avea rolul de ,,a apăra cuceririle democratice și a asigura securitatea R.P.R. împotriva complotului dușmanilor interni și externi’’.Securitatea a fost organizată cu ajutorul a doi agenți sovietici Pintilie Bodnarenco și Alexandru Nicolski și era împărțită din punct de vedere administrativ în zece ,,direcții’’ acoperind întreaga țară. Obiectivul Securității era represiunea necesară pentru intimidarea oricărui oponent.mÎntre anii 1949-1953, ,,un număr imposibil de stabilit de deținuți politici’’ din rândul intelectualilor, a studenților, a tinerilor cu ,,origini nesănătoase’’, a șvabilor au fost victimile Securității, a cărei activitate s-a caracterizat printr-o brutalitate deosebită.

Deși regimul era proclamat ,,democrație populară’’ și în Constituție erau prevăzute drepturi și libertăți, toți cei ce se opuneau sistemului sau erau bănuiți au suferit în închisorile de la Sighet, Aiud, Gherla, Făgăraș, Pitești etc. Prin Codul Muncii din 1950 s-a introdus munca forțată, aceasta a fost folosită ca instrument de pedepsire a mii de persoane acuzate de sabotaj economic sau absenteism .Peste 40 000 de oameni au fost exploatați prin muncă până la exterminare, la construcția Canalului Dunăre- Marea Neagră.

O altă încălcare gravă a drepturilor omului, au fost deportările în masă. Au fost mutate categorii de persoane din București, familiile celor din închisori, a criminalilor de război sau ofițerii scoși din armată, foști judecători, avocați sau industriași. Deportările din Banat începute în vara anului 1951, au însemnat strămutarea a peste 40 000 de persoane în zona Ialomiței din Bărăgan. Deportările au fost efectuate cu trenuri păzite de militari, persoanele deportate au luat cu ei doar ce puteau duce și au fost lăsați în câmp în căldura arzătoare a soarelui sau cei mai norocoși au primit colibe de chirpici acoperite cu paie.

După 1950, partidul a încurajat ,în unele închisori, metoda reeducării prin violență, devenită celebră dătorită experimentului Pitești care ,,folosea tehnici de abuz psihiatric, menite nu numai să inculce teroarea în opozanții regimului,dar și să distrugă personalitatea individului.’’.

Politica internă a fost în strânsă legătură cu politica externă, Gheorghe Gheorghiu Dej și-a consolidat puterea politică între anii 1948-1952, perioadă caracterizată prin urmarea docilă a instrucțiunilor de la Moscova și excluderea din partid a lui Lucrețiu Pătrășcanu reprezentant al ,,comunismului național”. După excluderea, în anul 1952, a Anei Pauker și a lui Vasile Luca, Dej devine conducator unic. O dovadă în acest sens este că din iunie 1952 devine și prim ministru al țării.

Procesul de destalinizare a lui Hrușciov a creat îngrijorare la București, pentru început Dej manifestandu-se cu precauție, susținând că în România acest proces a început încă din anul 1952 .

În 1955, la Congresul general al Partidului Muncitoresc Român, Gheorghe Gheorghiu Dej este reales în funcția de secretar general al partidului și în locul celor doi secretari sunt aleși Nicolae Ceaușescu și Alexandru Drăghici. Aici s-ar fi vorbit prima oară de ,,calea românească de construire a socialismului” Cu toate acestea va semna tratatul de formare a Pactului de la Varsovia.

Revoluția din Ungaria a permis conducătorului român să-și demonstreze fidelitatea față de URSS. În primul rând, demonstrațiile studențești și muncitorești de la București, Cluj, Iași și Timișoara, au fost rezolvate eficient și rapid de comuniștii români, fapt pentru care au fost felicitați de Hrușciov. În al doilea rând, Dej a susținut represiunea sovietică din Ungaria, de teamă ca revolta anticomunistă să nu se extindă și în România, dar și pentru că ideea unei Ungarii necomuniste cu pretenții asupra Transilvaniei era inacceptabilă. Totuși, implicarea directă a armatei române a fost evitată, căci Gheorghe Gheorghiu-Dej și Emil Bodnăraș se temeau de un conflict ireparabil cu minoritatea maghiară.

Potrvit memoriilor lui Hrușciov, încă din anul 1955, E .Bodnăraș a abordat într-o discuție, retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României. Poziția strategică a României, înconjurată doar de state comuniste, a făcut posibilă retragerea ,,Armatei Roșii” în 1958, fară să neliniștească URSS din punct de vedere al securității.

Acesta acțiune este urmată în plan intern de o perioadă 1958-1959 de accentuare a terorii,pentru a demonstra Kremlinuluică își însușise valorile stalinismulu -leninist .Prin unele amnedamente aduse Codului Penal au fost făcute mii de condamnari la muncă silnică .Au fost trimiși în lagărele de la Periprava, în Delta Dunării sau în Balta Brăilei, unde munceau și locuiau în condiții inumane.

După anul 1958, politica externă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej își modifică cursul și chiar orientarea, în parte influențat de personalitatea lui I. Gheorghe Maurer. Comerțul a fost orientat spre vest, firme apusene erau dispuse să acorde credite României, delegații economice au vizitat capitalele europene.

La Congresul al III lea al P.M.R.,din anul 1960, au fost formulate principiile comunismului național, proclamând dreptul țării de a se industrializa în mod rapid.și principiul egalității tuturor statelor socialiste.

Relațiile cu Moscova se vor înrăutăți treptat si continuu fiind agravate de planul lui Hrușciov de reforma a CAER, din august 1961. Dacă ar fi fost acceptat acest plan, România rămânea un furnizor de materii prime și trebuia să abandoneze programul de industrializare rapidă. Campania prin care se urmărea transformarea CAER-ului într-un organism supranațional a continuat, culminând în 1964 cu publicarea planului Valev. România l-a respins, considerând planul o încercare de ,,dezmembrare a economiilor naționale și a teritoriului național”. Conflictul sino-sovietic, a permis lui Dej să se distanțeze de Moscova, reușind o relativă autonomie față de URSS. În acest sens, a încheiat acordul pentru construirea complexului hidroenergetic de la Porțile de Fier cu Iugoslavia, a ridicat la gradul de ambasadă legațiile Angliei și Franței la București, iar în cadrul O.N.U., România a votat pentru prima dată altfel decât Uniunea Sovietică.

Reorientarea politicii externe a coincis cu slăbirea terorii politice, numărul deținuților a scăzut considerabil după mai multe amnistii decretate de Dej în 1963 și cu o serie de măsuri antirusești precum închiderea institutului ,,Maxim Gorki” din București, eliminarea limbii ruse ca disciplină obligatorie, înlocuirea numelor rusești ale străzilor și a unor căadiri publice cu nume românești,a probarea unor opere până atunci inaceptabile ideologic.

Înlăturarea lui Hrușciov, în octombrie 1964, i-a oferit lui Dej posibilitatea să consolideze ruptura față de Moscova cerând ambasadorului sovietic retragerea consilierilor KGB.din România. Moscova a reacționat dur, însă în urma discuțiilor cu Brejnev, în decembrie 1963, consilierii au fost retrași, serviciile române au fost primele agenții din Tratatul de la Varșovia care s-au dispensat de sovietici.

În 1965, la moartea lui Gheoghe Gheorghiu Dej, poltica internă și externă era angajată pe o direcție nouă, autonomistă, foarte diferită de calea pe care mergeau celelalte țări est-europene.

c. Regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989)

Pe 22 martie 1965, devine prim secretar al Partidului Comunist Român, Nicolae Ceaușescu, unul dintre activiștii de frunte ai partidului. Deși, se pare că Gheorghe Gheorghe Dej l-ar fi propus pe Gheorghe Apostol, Gheorghe Maurer, Președintele Consiliului de Miniștri, l-ar fi sprijinit pe Nicolae Ceaușescu, pentru că îl considera destul de curajos să-îi înfrunte pe ruși sau potrivit unor surse din interior ar fi existat o întelegere între cei doi.

Majoritatea istoricilor împart regimului comunist a lui Nicolae Ceaușescu în două perioade:cea comunismului naționalist și cea a comunismului dinastic, deosebiri apar atunci cînd este vorba de începutul celei de a doua perioade, unii susțin anul 1970, alții anul 1974.

Prima perioadă 1965 -1970 se caracterizează prin continuarea liniei politice a predecesorului său.Vlad Georgescu susține termenul de ,,destindere”-acesta ar defini ,,atât noua realitate externă, dezangajarea de ruși, apropierea de Occident, cât și atmosfera de relativ consens național ”.

În vederea contiunării politicii lui Dej, Nicolae Ceaușescu pentru început colaborează cu Gheorghe Maurer, Gheorghe Apostol, E.Bondăraș, C.Stoica, Il va înlatura însă pe Alexandru Drăghici și pe alți activiști de pe vremea stalinismului, fiind înlocuiți de o generație nouă precum C.Mănescu, M.Florescu, Al. Bârlădeanu, G.Marin, I.Verdeț. Ceaușescu în fruntea Partidul Muncitoresc Român, devenit din 1965 Partidul Comunist Român va cumula funcția de președinte al Consiliului de stat, căruia i-a mărit atribuțiile și în domeniul economic și al apărării.

Noua conducere întreprinde o serie de măsuri populare: elaborează o nouă Constituție în 1965, în care apare o noua denumire a țării -Republica Socialistă România și nu mai dădea importanță ,,fratelui eliberator”; este reabilitat Lucrețiu Pătrășcanu, sunt denunțate abuzurile Securității. În domeniul economic, planul cincinal din anii 1966-1970 a realizat un ritm rapid de dezvoltare a industriei grele, în special, dar s-au dezvoltat și celelate ramuri, Investițiile în industrie au crescut, de importanță pentru populație fiind construirea de locuințe, în această perioadă fiind terminate 648 000 de apartamente, investițiile în agricultură au fost mai mici doar de 16%, dar recoltele au fost in general bune, exportul de produse a rămas redus, ceea ce a determinat și o abundență de alimente pe piață. Deși s-a menținut centralizarea și planificarea, în 1967 prin unele măsuri s-a încurajat inițiativa particulară. Românii au început să se bucure de un nivel de trai mai bun, in media statelor din Eurropa răsăriteană.

În domeniul cultural noua orientare politică și-a făcut simțită mai mult prezența. Învățământul a cunoscut o perioadă de progres, de modernizare, a fost scoasă limba rusă din școli și introduse limbile de circulație internațională, a crescut ponderea disciplinelor exacte și tehnice. Istoria a cunoscut o renaștere deosebită, la fel și lumea artelor, literelor și muzicii.

Politica externă s-a bucurat și ea de un real succes, accentuându-se caracterul autonom. Conducerea de la București stabilește relații diplomatice cu Republica Federală Germană (1967), menține legăturile diplomatice cu Israelul după războiul de șase zile (1967), încheie acorduri economice cu țări capitaliste apusene, toleranța sovietică fiind pusă deseori la încercare.

Potrivit principiului partidului de ,,neamestec în treburile interne ale altui stat’’ refuzul de a participa la invadarea Cehoslovaciei în anul 1968, alături de trupele Pactului de la Varșovia, i-a a dus lui Ceaușescu o creștere a prestigiului internațional. Drept urmare este vizitat de presedinții Franței, Charles de Gaulle (1968) și a SUA, R.Nixon (1969) și încep demersuri pentru aderarea la Acordul General pentru Tarife și Comerț, Fondul Monetar Internațional și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare,încheiate în anii 1971-1972.

Un moment de cotitură în evoluția politică a lui Ceaușescu, a reprezentat vizita în China, în urma căreia a elaborat tezele din iulie 1971 care indicau o minirevoluție culturală. Acestea au condus la instaurarea unui regim numit de unuii istorici ,,neostalinism’’, sau ,,socialism dianastic’’. Între anii 1971-1974, a luat o serie de măsuri precum introducerea principiului de rotire a cadrelor și a funcțiilor, în 1973 își începea cariera politică în Comitetul Executiv Elena Ceaușescu, apar numeroase semne ale cultului personalității, în martie 1974, este înlăturarat din fruntea guvernului Ghe. Maurer, care au culminat cu alegerea lui Ceaușescu în funcția de Președinte al României. Aceasta a fost o lovitură pentru cei care doreau să-l țină în frâu pe Secretarul General al Partidului și a dat frâu liber tendințelor despotice ale cuplului Ceaușescu.

Regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu, după anul 1974, s-a caracterizat prin cultul personalității , neostalinism mai puțin brutal și socialism dinastic.

Cultul personalității, în prima faza pentru conducătorul țării, apoi extins și pentru soția sa, a fost exagerat. Se ajunsese ca satul natal Scornicești să fie loc de pelerinaj, iar numele Conducătorului să fie însoțit de superlative, biografia lui a fost rescrisă de mai multe ori. Deosebit de alți dictatori, Ceaușescu și soția sa nu s-au mulțumit numai cu puterea politică ,au avut pretentia de a scrie cărți de filosofie, economie, politică, istorie, iar Elena Ceaușescu devine membră a Academiei . Aest lucru a fost posibil deoarece s-a înconjurat de activiști de partid ,,șterși’’, supuși care doar aplicau ,,prețioasele indicații’’, iar pentru a-i ține în frâu a folosit principiul rotirii cadrelor tot mai des.

Departe de ideea de democrație populară, România ajunsese să fie condusă de clanul Ceaușescu, Elena Ceaușescu era al doilea om în stat, trei dintre frații conducătorului un cumnat și un fiu aveau funcții de conducere în aparatul de partid sau în ministerele de interne, agriculturii si la apărare. Acest socialism dinastic nu s-a întîlnit până acum în istoria claselor politice românești.

În domeniul economic a impus ,,o linie mai accelerată și diversificată de industrializare” în contradicție cu fostul prim ministru Maurer care sugera moderație. Între anii 1974-1977, planurile cincinale au fost revizuite pentru a stabili obiective mai ambițioase. Însă cincinalul 1976-1980 nu a putut fi atins, pentru prima oară, indicatorii următorului plan cincinal au fost reduși,cu excepția comerțului exterior și a agriculturii.

Din anul 1982, deja apar semne ale crizei economice datorate centralizării rigide, dezechilibrului economic, a dezvoltării industriilor nerentabile :siderurgia și petrochimia care foloseau materii prime din import la prețuri mari,transferarea forței de muncă din agricultură în industrie, creșterea datoriei externe la 10,2 miliarde de dolari în 1981. Agricultura trecea și ea printr-o perioadă de criză , deoarece nu cunoscuse investiții serioase, sistemele de irigații se întindeau doar pe 2 380 000 ha. Prețurile relativ stabile până la 1978, au fost constant mărite la alimente, servicii, ,transport, îmbrăcăminte, benzină și electricitate. Drept urmare, nivelul de traia populației a scăzut între 19-40%.

În aceste condiții de criză , Ceaușescu publică un program de ,,alimentație rațională” și în urma unui ,,program științific”a fost redus treptat consumul de calorii pe cap de locuitor sau cantitatea de săpun necesar pentru o presoană pe an. Analiza acestor documente oficiale indică faptul că elita politică nu era conștientă de gravitatea situației tării și în loc de reforme recurgand la măsuri restrictive.

În perioada în care țara se îndrepta spre un ,,socialism multilateral dezvoltat” au fost luate măsuri de austeritate grele pentru români. La recomandarea Fondului Monetar Internațional au fost reduse importurile și au crescut exporturile, dar s-au adoptat și alte măsuri: raționalizarea alimentelor, îngreunarea, legarea oamenilor de locul de muncă, vînzarea de acțiuni muncitorilor din întreprinderile care lucrau potrivit teoriei ,, părților sociale’’, implicarea armatei în realizarea unor obietive economice precum Transfăgărășanul, Canalul Dunăre-Marea Neagră, construirea metroului din București, limitarea alimentării cu apă sau întreruperea alimentării cu electricitate in orașe. Țăranii au fost supuși unor noi achiziții forțate și obligați să contracteze animale doar cu statul la prețul fixat de acesta. Învățământul a fost dezorganizat prin scoaterea la muncă în agricultură a elevilor și studenților, prin integrarea învățământului cu producția în special a facultăților, prin epurarea cadrelor didactice și condiționarea intrării la facultate de statutul social și activitatea in UTC, prin desființarea institutelor de cercetare .Domeniul cultural avut de suferit prin închiderea ferestrelor spre Occident și readucerea procesului de creație sub controlul partidului.

Toate aceste restricții au stârnit nemulțumiri mari în rândul populației românești dar și în rândul minorităților naționale. Dacă germanii sau maghiarii nemulțumiți au preferat să părăsească România și doar câțiva au luat atitudine, românii au îndurat și uneori s-au revoltat. Deși în mijloacele de informare în masă nu au apărut, în 1977 greva minerilor din Valea Jiului, în septembrie 1983, greva minerilor din zona Maramureșului,în 1986 , la fabrica de mașini grele și de frigidere din Cluj ,precum și la fabrica de sticlă din Turda, în 1987 la Atelierele de material rulant ,,Nicolina”din Iași și la fabricile ,,Steagul Roșu” și uzina ,, Tractorul”din Brașov. Toate au fost urmate de anchetele Securității și de reprimări asupra inițiatorilor.

Disidența românească s- a format relativ târziu față de alte state socialiste. A fost inițiată de Paul Goma în 1977, printr-o scrisoare deschisă . Doina Cornea sau Mihai Botez au încercat să atragă atenția conducerii că muncitorii erau nemulțumiși de numeroasele restricții economice. Silviu Brucan a fost primul care a dat un avertisment lui Ceaușescu care a fost auzit de mii de români prin intermediul serviciului român al B.B.C..

Procesul de sistematizare a satelor și poiectul grandios de consrtuire a Casei Poporului care a constat în dispariția unor cartiere istorice din centrul Bucureștiului printre care au fost demolate mai multe biserici inclusiv Mănăstirea Văcărești, au stârnit reacția membrilor Comisiei pentru Patrimoniu Cultural Național: Grigore Ionescu, Răzvan Theodorescu și Dinu Giurescu care în 1984 trimit o scrisoare Comitetului central al PCR. Reluarea procesului de sistematizare a satelor, în 1988, în urma căruia dispăreau sate și extinderea ansamblului prezidențial, au scandalizat si opinia publică internațională.

Dacă între anii 1970-1975, Ceaușescu s-a bucurat de oarecare prestigiu și bunavoință din Occident, primind în 1975 statutul clauzei natiunii celei mai favorizate, rolul României în plan internațional se va diminua treptat datorită în mare parte problemelor de ordin economic. Se vor menține relatiile diplomatice cu China, Iran dar față de statele occidentale se va produce o răcire a relațiilor economice până la izolare.

Începând cu anii 1980, politica lui Ceaușescu s-a aliniat pozițiilor sovietice în cea mai mare parte a problemelor majore. Un motiv al apropierii sunt relațiile economice avantajoase pentru ambele părți.

Politica de restructurae a lui Gorbaciov, este condamnată de Ceaușescu care pretinde că în România democratizarea și socialismul creator au fost introduse de multă vreme.

Prăbușirea regimul comunist a lui Ceaușescu are o mulțime de cauze interne

pe care le-am menționat mai sus, o mulțime de nemulțumiri acumulate de populație. Înrăutățirea nivelului de trai,este reflectată și de numărul din ce în ce mai mare de emigranți .Una din țările care aveau de suferit era Ungaria, 25 000 de refugiați în 1989 , au primit permise de ședere, printre care și români, alții tranzitau țara vecină spre Occident. La aceasta se adaugă contextul politic din statele vecine care se îndreptau spre regimuri democratice .

Între anii 1988-1989, Occidentul aflase de procesul de sistematizare, de distrugerea obiceiurilor și modului de viață tradițional, ordonate de Ceaușescu și datorită campaniilor internaționale s-a crezut că a fost temperat.

În același timp, din interior, o altă voce critica procesul de sistematizarea a satelor , preotul reformat Laszlo Tokes din Timișoara. Activitatea lui l-a adus în atenția Securității care pentru început prin episcopul Papp i s-a interzis să mai predice în Timișoara, fiind trimis la Mineu. Refuzul de a asculta ordinul l-a determinat pe episcop să ceară evacuarea.

Activitaea lui Tokes a fost susținută de membrii parohiei, dar se baza și pe spijinul mass mediei și a autorităților din Ungaria, fapt ce a împiedicat Securitatea să acțioeze rapid și brutal. Excluderea din rândul clerului, urmată de evacuarea forțată a atras simpatia și spirjinul enoriașilor și nu numai, care au vegheat casa acestuia în 15 decembrie. În ziua de 16 decembrie 1989, o mulțime de oameni, maghiari și români s-au adunat în semn de solidaritate, la biserică și apoi în centrul orașului, strigând lozinci anticomuniste, iar în 17 decembrie, demonstrațiile din Timișoara au fost curmate prin intervenția armatei sfârșindu-se cu morți. Pe 20 decembrie 1989, timișorenii ieșiți din nou în stradă au declarat Timișoara oraș liber.

Întors în București, dintr-o vizită în Iran, Ceaușescu nu a înțeles starea de spirit a poporului,condamnând demonstrațiilede la Timișoara și a organizat un miting de sprijin a puterii în 21 decembrie în București. Mulțimea adunată a rămas în stradă până seara ,fiind alungată de unități de armată și trupele de securitate. În 22 decembrie, Ceaușescu organizează un nou miting, unde mulțimea a început să strige lozinci anticomuniste și să arunce cu pietre. Ceaușescu dăduse ordin generalului Vasile Milea să folosească armata dacă lucrurile scăpau de sub control. La aflarea vestii despre sinuciderea lui Milea, armata a primit ordin să se retragă, iar mulțimea a luat cu asalt clădirea Comitetului Central. În aceste condiții ,Ceaușescu și soția sa au fugit de pe acoperiș cu un elicopter, însă au fost arestați lângă Târgoviște. Prin alungarea dictatorului, țara se putea îndrepta spre un regim democratic.

Revoluția din România rămâne cea mai controversată problemă dintre revoluțiile anului 1989, este important de cunoscut rolul jucat de URSS sau actori străini la îndepărtarea lui Ceaușescu și de demonstrat lovitura de stat.

CAPITOLUL II. ISTORIA ORALĂ DOMENIU AL ISTORIEI

II. 1.Conceptul de istorie orală

Din ce în ce mai mult se vorbește de istorie orală , ,,Oral History”, ,,recit de vie” ca un domeniu complementar al istoriei, care oferă o completare pentru reconstituirea clasică a trecutului istoric.

Noțiunea de istorie orală a fost definită ,în numeroase moduri.În literatura americană de specialitate ,,istoria orală ” a fost definită ca un tip de istorie trăită prin experințe unice ”, ,,o imagine mai vie a trecutului”, ,,o extensie a artei povestitului, iar în acest sens ,fiecare dintre noi are o istorie orală”, ,,o povestire a drumului nostru prin viață,”.Aceste definiții ne sugerează o tendință a istoriei de a renunța la obiectivitate în favoarea subiectivității și a introspecției.”

O definiție generală ,,Istoria orală poate fi definită ca o conversație civilizată între doi oameni despre anumite aspecte ale trecutului,considerată a avea importanță istorică și în mod intenționat înregistrată pentru a fi putea fi folosită în cercetările ulterioare.”

Istoria orală înseamnă mai mult, este o activitate de cercetare care culege și analizează o colecție de interviuri a martorilor sau participanților la eveniment în vederea reconstituirii trecutului.

Istoria orală este un discurs construit în jurul poveștiloroamenilor necunoscuți sau grupuri necunoscute.Obiectivul acesteia este ,,de a înregistra și promova ,,istorii ascunse”,în care experințele istoriceși de viață ale indivizilor s-au derulat în afara istoriei oficiale ,instituționalizate.”

Originile istoriei orale se găsesc în S.U.A.,în anii 1930, când autoritățile federale au realizat o mare anchetă asupra amintirilor foștilor sclavi. Părinte fondator al istoriei orale este considerat Allan Nevins, profesor la Universitatea Columbia Din New York, primul care a inițiat un proiect de istorie orală, înregistrând pe bandă magnetică interviurile realizate.În 1948 este înființat primul centru de istorie orală, la Universitatea Columbia, care a servit ca model și altor univesități .Preocupările pentru studiul mărturiilor orale s-a răspândit destul de repede și în Europa, deși documentele orale nu erau ceva cu totul nou pentru suedezii de la Universitatea din Uppsala.Între anii 1960-1970, mulți istorici se îndreaptă sistematic spre metoda istoriei orale. Marea Britanie joacă rolul de pionier; aici, Paul Thompsom a fost cel care a dezvoltat metoda istoriei orale, în anul 1973 se înființează ,,Oral History Society”, s-a organizat primul colocviu internațional (1978).După anul 1980, au apărut numeroase centre în toate statele apusul Europei și se organizează reuniuni internaționale.

Canada, caracterizată printr-o diversitate etnică, a realizat la Toronto, un Muzeu de Istorie Orală care aparține Scocietății Istorice Multiculturale din Ontario.Condus de Dora Nipp, un imigrant chinez, muzeul este dotat cu softuri speciale prin intermediul cărora vizitatorii pătrund în lumea imigranților,ascultând mărturiile acestora .

Creșterea interesului pentru sursele orale, într-o societate dominată de scris, se explică printr-un complex de factori precum reducerea comunicării prin scrisori, în favoarea altor tehnici moderne, numărul redus de urme scrise din activitățile cotidiene, tendința istoricilor contemporani de a se apropria de antropologie sau etnologie și o,, schimbare în abordarea scrisului istoric, care promovează din ce în ce mai mult microistoria ,ca formă de prezentre a istoriei ,opusă macroistoriei.”O altă posibilă cauză ar fi că, în prezent, oamenii sunt mai dispuși să povestească ,să-și împărtășească experiența de viață ,adică să devină din observator personaj sau protagonist.

În literatura americană, termenul ,,Oral History” presupune mai multe tipuri de activități cu statut științific: arhivarea discursurilor politice, a poveștilor de viață,autobiografiilor oamenilor celebri sau de rând realizată de arhiviști profesioniști,conservarea emisiunilor de radio și televiziune de către cei din acest domeniu și culegerea de interviuri sau mărturii pentru a fi analizate și interpretate de specialiști ,realizate de istoricii orali.În aceasta accepțiune ,sursele orale sunt foarte diverse,iar arhivele create pot fi interpretate de specialiști din punct de vedere al sociologiei , etnologiei , antropologiei sau istoriei orale.

În sens strict , sursele orale sunt obținute prin intreviu sau anchetă orală de la martorii sau participanții direcți la evenimentul istoric ce urmează reconstituit. Acestea ca istorie trăită sunt un demers de recuperare a memoriei unei comunități, care în urma cercetărilor va premite explicarea vieții reale a oamenilor, limpezirea unei decizii sau aspecte necunoscute până atunci a unor evenimente. Sursele orale pot fi complementare sau alternative la sursele istorice clasice. Sursele orale și cele clasice au caracteristici comune ,de exemplu, pot crea probleme dacă nu sunt interpretate în mod corespunzător ,dar și deosebiri, astfel în unele situații, un tip de surse se potrivesc mai bine decât altele .

Utilizarea surselor orale a făcut să se vorbească de o adevărată revoluție a memoriei, din acest motiv unii istorici au criticat istoria orală. Istoricii oraliști și psihologii au observat că memoria este chestiune de interpretare personală ,că memoria nu păstrează ,, fotografic” toate aspectele realității, așa cum au fost ele trăite, ci este un proces reconstructivist, amintirile evocate fiind ,, o regăsire a diferitelor detalii și o reconstituire a ,, imaginii” evenimentului original din aceste detalii disparate”. Paul Ricouer apreciază rolul memoriei în scrierea istoriei afirmînd ,,că oricât de mare ar fi lipsa de fiabilitate a mărturiei, nu avem în ultimă instanță altceva mai bun decât mărturia pentru a ne asigura că s-a întâmplat un asemena lucru la care cineva atestă a fi asistat în persoană și că principalul, dacă nu chiar singurul recurs, în afara altor tipuri de documente, rămâne uneori confruntarea dintre mărturii.”

Criticile la adresa istoriei orale, s-au referit și la subiectivitatea surselor orale.Întradevăr, mărturiile, poveștile de viață, au un caracter subiectiv dar să nu uităm că și documentele scrise sunt împregnate de subiectivitate, însă dacă sunt supuse aceleași operațiuni critice ca celelalte surse utilizate de istorie și confruntate cu documentele de arhivă, pot fi utilizate cu succes. În plus, să nu uităm că și istoricul poate fi subiectiv, încă de la alegerea unei teme și până la finalizarea cercetării, se crează o legătură între istoric și temă,care este marcată conștient sau nu de subiectivitate. În concluzie, putem afirma că întregul proces de scriere a istoriei este caracterizat de o subiectivitate relativă.

După ce sunt validate ,înregistrate ,mărturiile orale sunt considerate documente și beneficiază de același grad de credibilitate.Așa că majoritatea istoricilor au acceptat istoria orală ca ramură a istoriei contemporane.

II.2. Metodologia și instrumentele de lucru ale istoreii orale

Demersul de istorie orală are convergențe cu domeniul antropologiei culturale, al etnologiei, sociologiei și a folclorului. Tendința cercetătorilor din domeniulștiințelor umane este de înțelegere a grupurilor mici datorită interviurilor profunde pentru a reconstitui trăitul.

Istoria orală este o activitate procesuală ,cu multe etape și componente.Cercetarea narativă trebuie să îndeplinească două condiții esențiale: să fie orientată către un eveniment sau o perioadă istorică și să beneficieze de suportul unor martori documentari care să ateste veridicitatea faptelor relatate.

O primă etapă este cea a documentării. În cazul istoriei orale este absolut necesară să se facă în arhive, unde trebuie consultate documente de stare civilă, acte de proprietate sau expropriere, presa vremii, în arhivele instituțiilor specializate, a asociațiilor sau instituțiilor de cult. Este importantă această etapă, pentru că, pe de o parte, cercetătorul se prezintă în față celui intervievat documentat și pe de alta, va avea o mai bună înțelegere a mărturisirilor, fapt ce îi va permite să confrunte adevărurile subiective cu cele consemnate de documentele unanim recunoscute.

A doua etapă ar fi alegerea informatorilor, a persoanelor avizate în tema centrală a anchetei.Cercetătorul se va îndrepta spre asociații sau grupuri de veterani sau eroi, grupuri de vârstă și gen,etnice, confesionale sau tradiționale. Există o tendință de a alege ,,informatori tip ,, care sunt cunoscuți în comunitate ca având o experiență pentru tema aleasă. Se întocmește o listă orientativă a informatorilor care se încadrează tematicii și subiectelor abordate, cât și experienței personale a categoriilor de indivizi.

Următoare etapă ce decurge logic după primele două este elaborarea instrumentelor de lucru.Cercetătorul de istorie orală trebuie să ceară permisiunea informarorilor ,,de a pătrunde în intimitatea lor, de a le răscoli amintirile, de a-i face să le retrăiască și să le împărtășească”. De aceea, se impune o rigoare deosebită în respectarea normelor deontologice, dar și a legislației care precizează ca informatorul devine părtaș la opera cercetătorului, iar relațiile trebuiesc bazate pe respect și încredere reciprocă. Cercetătorul de istorie orală poate împrumuta din metodologia sociologică sau antropologică, modelul unui set de cadre de interviu pe care să le adapteze în funcție de experiența, personalitatea, capacitățile cognitiveși de comunicare a informatorului.Cercetătorul poate să obțină încredera celui intervievat dacă este pregătit să ofere ,,povești la schimb”care au darul de a-l convinge de cunoașterea etapei istorice sau de solidaritatea cu o anumită cauză.

A patra etapă reprezintă înregistrarea interviurilor, a mărturiilor .Cercetătorul are un rol important prin comunicarea verbală a interviului dar și nonverală, prin gesturi de încuviințare ,susținerea privirii ,urmărirea gesturilor este garantată menținerea unui dialog viu. Unele interviurile sau povești de viață sunt bogate, intervievatul retrăiește evenimentele,este emoționat sau are momente de tăcere, din această cauză nu este indicat ca istoricul să îl întrerupă, el își noteazăîntr-un carnet, aspectele neclare și revine asupra lor, află răspunsul și îl atașează comentariului anchetei.

Uneori intrevievați aduc în sprijinul ideilor prezentate alte surse istorice precum medalii, trofee, brevete, fotografii sau chiar persoane apropiate cărora naratorul le-a împărtășit experiența.Acestea conduc la alte două metode de investigare: consultarea martorilor vizuali și inițierea experimentelor.

Metoda consultării martorilor vizuali constă în prezentarea de către narator a unor izvoare scrise sau nescrise. Chiar dacă nu sunt solicitate de cercetător, ele au darul de a asigura obictivitatea faptelor povestite.

Experimentele pot fi utilizate în cazul unei comunicări labile între cercetător și interlocutorul său sau în cazul blocajelor cauzate de emoții ori uitarea defensivă.

Cercetătorul trebuie să acționeze întotdeauna cu răbdare și dacă e cazul revenirea în acelasi loc, sporește încrederea și poate aduce informații noi sau lămuriri.

Înregistrarea interviurilor este urmată de transcrierea integrală a colecțiilor de mărturii. ,, A transcrie un interviu înseamnă a transpune discursul intervievatului dintr-un mediu în altul, de pe banda magnetică pe hârtie, încercând să păstrezi cât mai mult înțelesul inițial.,, Transcrierea înregistrării este o etapă costisitoaare .O oră de înregistrare consumă șase – opt ore de muncă pentru transcriere și prima corectură.

Activitatea de transcriere a interviurilor este precedată de copierea înregistrării pe altă casetă, nu se lucrează pe caseta martor și se completează eticheta cu numele, data, localitatea și numărul casetei. Acesta operație este, de obicei, realizată de interviator, în paralel cu înregistrările.Dacă nu sunt resurse, înregistrările sunt doar rezumate și indexate.

Din punct de vedere arhivistic,fiind originalul,înregistrarea este documentul primar.Chiar dacă transcrierea este făcută cu acuratețe de tip verbatim,ea nu este decât o interpretare a documentului primar. În acest sens, în Canada s-au creat arhive sonore fără nici un fel de transcriere. Centru de Istorie Orală de la Columbia University consideră că documentul de istorie orală este transcrierea, drept urmare au alcătuit o colecție de impresionantă de transcrieri. Disputa dintre cele două puncte de vedere s-a încheiat cu acceptarea ambelor laturi ale aceleași document de istorie orală.

Transcriere este urmată de editatrea textului, necesară pentru că vorbitori nu termină propozițiile sau frazele sunt foarte lungi. De asemenea ,este importantă notarea informațiilor non-verbale, pentru care s-au inventat diverse simboluri sau adăugate în paratezze. De obicei ,după editare are loc ,,confruntarea directă”cu naratorul.

Elaborarea a unui text de istorie orală este o proces complex, asemănător procesului de eleborare a unei lucrări de specialitate, care se bazează pe discursul narativ rezultat din transcrierea interviurilorși a altor documente olgrafe(corespondență, consemnări, inscripții, jurnale).

Există trei modele de explorare a poveștilor de viață: cel biografic constă în investigarea vieții de către un altul, cel autobiografic- autoinvestigarea și cel dialogic-coinvestigarea ,aceasta din urmă este cea mai indicată cercetătorilor de istorie orală.

În domeniul metodologiei cercetării narative ,analiza se poate realiza după conținut sau după formă,urmărindu-se fie întregul, fie categorii din materialul transcris.

În abordarea holistă a conținutului este detectat nucleul principal al povestirii urmărind atent spațiul pe care povestitorul îl acordă unei teme, revenirea repetată la ea, cât și numărul de detalii pe care el le furnizează. O metodă de analiză poate fi lectura liberă dar atentă, urmată de generarea ideilor capabile să subdividă textul în categorii specifice.

Abordarea holistă a formei are ca scop încadrarea narațiunilor în trei mari tipuri în funcție de intenția și progresia narativă, la aceste criterii adăugându-se coeziunea: structurarea momentelor subiectului, viziunea naratorului, plasarea în acțiune și se poate urmări traseul tipic al vieții sau a unei stucturi specifice de gen.

Sarcinile cercetătorului sunt foarte mariși în aceasta etapă, căci ,, aceste fețe ale adevărului istoric” trebuie atent descrise, explicate și susținute documentar, iar textul narativ final trebuie aibă o formă accesibilă și să pună în valoare calitățile naratorilor.

Unul din instrumentele de lucru ale istoriei orale este interviul, împrumutat din alte domenii de activitate în care dă rezultate bune.

Interviul este modalitatea fundamentală de colectare a surselor orale și este preferabilă dacă subiectul cercetării aparține trecutului și se păstrează în memoria vie a interlocutorului.

Interviul poate să îmbrace forme diferite .Interviul non-directiv constă în povestirea de către martor a evenimentului sau în exprimarea puctului de vedere fără nici o intervenție din partea interlocutorului. Interviul directiv în care martorul sau participantul este supus unui chestionar standardizat, cerându-i răspunsuri tip,el limitează foarte mult libertatea de exprimare. Acesta este preferabil atunci când subiectul în studiu se mai derulează încă și se intervine pentru a dirija discuția în sensul recuperării esențialului.Interviul semi-directiv unește o atitudine non-directivă și o grilă de întrebări mult mai liberă, este dirijat de cel ce anchetează.Din perspectiva istoricului ,intreviul semi-directiveste o sursă precisă pentru istoric deoarece permite intrevievatului să revină asupra unor situații trecute. Alte modalități de lucru, pentru cei mai experimentați, sunt convorbirea sau discuția direcționată și conversația sau discuția destinsă.

În general, o anchetă orală are o varietate de de tipuri de întrebări: întrebarea siminalectică unde aflăm data nașterii, starea civilă, profesia; întrebarea închisă în care libertatea de exprimare este redusă la minim; întrebarea deschisă -aici naratorul are libertatea de exprimare ; întrebarea de opinie care recuperează ceea ce gândește interlocutorul despre subiect; întrebarea performantă care de obicei ajută interlocutorul să-și amintească date sau fapte greu de memorat.

Un alt tip de cercetare este povestirea vieții care constă în prezentarea experiențelor și evenimentelor trăite sau a unor episoade ale acestora. În acest caz, memoria joacă un rol important, căci ea este imperfectă și realizează o selecție inconștientă a evenimentelor, producând și încucături cronologice.Unii istorici consideră că între povestirea vieții și un intreviu de istorie orală e o deosebire de substanță, pentru că îregistrarea mărturiilor prin povestirea vieții nu poate furniza toate racordurile cu istoria oficială. Ar fi mai degrabă, indicată studiilor de sociologie istorică, căci acest tip de sursă se pretează pentru a evidenția cum se adaptează individul la contextul social sau cum este influențat de evenimentele istorice pe parcursul vieții.

Autobiografia este o metodă folosită des după primul razboi mondial. În realizaea unui text biografic scris intervin procese psihice în care se produce rememorarea prin selecție dictată de personalitatea naratorului și de contexul istoric. Ea trebuie luată cu precauție și poate uneori să complteze în mod util sursele scrise. Această metodă are meritul de a da cuvântul și categoriilor sociale marginale.

Istoricul este ajutat în cercetarea orală și de alte surse istorice pe care le oferă naratorul, precum imaginile, fotografiile care favorizează dezvăluirea retrospectivă a realităților sociale. Corespondența sau jurnalele oamenilor de rând sunt, de asemenea, o sursă bogată care oferă informații despre viața cotidiană, modă, alimentație, etc.

Din cele menționate până acum ,observăm că o lucrare istorică bazată pe surse orale, care urmează etapele menționate și este riguros întocmită nu are de ce să nu fie luată în considerație și inclusă alături de lucrări de istorie clasică.

II.3. Istoria orală -istorie recentă în spațiul românesc

Dacă noțiunea de istorie orală am analizat-o mai sus ,ar trebui să precizăm o definiție și pentru istoria imediată sau recentă, aceasta pentru că am observat că există o tendință de a considera cele două noțiuni sinonime.

J. F. Soulet o definea concis astfel:,, istoria imediată înțelegem ansamblul părții terminale a istoriei contemporane, incluzând-o atât pe cea a epocii actuale cât și pe cea a ultimilor 30 de ani, o istorie care are drept caracteristică faptul că a fost trăită de istoric sau principalii săi martori.” De asemenea , termenul de ,,imediat” nu se referă strict la sensul cronologic de ,,recent”, el sugerează mai degrabă contactul cât mai direct dintre istoric și obiectul cercetat. Pornind strict de la definiție cele două noțiuni nu se suprapun ,căci este adevărat că istoria recentă folosește foarte mult sursele orale, însă surse de istorie orală mai utilizăm pentru evenimentele dinaintea anilor 1985/1989. Și să avem în vedere că în Occident istoria orală este practicătă de mult timp.

Istoria orală s-a impus ca o necesitate după 1989, în statele foste comuniste a căror istorie a fost pervertită , împregnată cu ideologia comunistă .

O istorie a reginmului comunist din România nu se putea face folosind doar documentele oficiale, rapoartele, statisticile și presa vremii, căci așa cum se știe erau fie supuse cenzurii, fie nu corespundeau realității. Utilizând doar documentele din arhive, atît cât puteau fi deschise era prezentat un singur punct de vedere cel al puterii ,al represiunii.

Înainte de 1989, când statul deținea controlul întregii societăți, sursele istorice au fost afectate, iar discursul istoric alterat, în aceste condiții se impunea începerea unui proces amplu de recuperare a memoriei , de culegere de mărturii a unui număr de persoane: țărani , oameni politici arestați, populații deportate, luptători în munți sau personalități politice cu roluri importante în perioada respectivă.

Astfel, istoria orală a câstigat din ce în ce mai mult teren ,istoricii români înțelegând valoarea surselor orale folosindu-le ca sursă de informare complementară pentru perioada comunistă dar și ca mijloc de a pătrunde în interiorul unei comunități sau în forme de conștiință colectivă.

Din aproape în aproape ,istoria orală a început să se institușionalizeze și în spațiul românesc, prin inființarea unor centre și institute. Obiectivul acestora a fost crearea unei arhive orale, cu mărturiile celor care au supravițuit și au fost victime ale represiunii.

Primul Institut de Istorie orală se înfiintează la Universitatea ,,Babeș-Bolyai”din Cluj, în anul 1997 sub conducerea profesorilor Pompiliu Teodor și Doru Radosav.La Timișoara ,d-na profeor Smaranda Vultur conduce Grupul de Antropologie culturală și Istorie Orală în cadrul grupării A treia Europă. În București se înființează în anul 2000, cu sprijinul ambasadei Olandei ,Institutul de Istorie Recentă. În 1993, se întemeiază Memorialul Victimelor și al Rezistenței de la Sighet care cuprinde Centru Internațional de Studii asupra Comunismului din București, având ca obictiv constituirea unei arhive orale și Muzeul de la Sighet,care colectează urmele materiale ale represiunii comuniste.

O colecție de mărturii orale ale supravițuitorilor regimului comunist, asociate cu mărturii vizuale, îl constitue filmul ,,Memorialul durerii ”realizat de T.V.R. având ca producător pe Lucia Hossu-Longin.

Rolul istoriei orale în demersul de scriere a istoriei regimului comunist este demonstrat încă din primii ani de activitate a profesorilor Doru Radosav și Smaranda Vultur.

În lucrarea ,,Donbas – o istorie deportată ”, prof. Doru Radosav apelează la memoria svabilor din nord-vestul Transilvaniei pentru a reconstitui momentele tragice ale deportării din perioada 1945-1949 , când aceștia ajung în Donbas din U. R.S.S..

Dacă oficial se știa de planul de evacuare frontierei iugoslave, din lucrarea Smarandei Vultur aflăm despre condițiile inumane în care au fost transportați bănățenii în Bărăgan și faptul că au fost lăsați în câmp în arșița verii.

Luptătorii din munți care au format rezistența anticomunistă erau catalogați în documentele Securității drept ,,bandiți”, ,,tâlhari„ sau ,,legionari”, iar faptele lor ar fi fost îndreptate împotriva populației civile. Mărturiile partizanilor care au supraviețuit după 1989, schimbă în mod radical optica unui istoric care se ocupă de această temă.

Cercetătorii de la Cluj au acordat o importanță deosebită procesului complex de colectivizare a agriculturii din Transilvania desfășurat pe o periadă de 13 ani. Din analiza documentelor oficiale aflăm de presiunile exrcitate de autorități la opoziția populației, însă în presa vremii apărea contrariul realități, articole de propagandă. De exemplu, un articol dintr-un ziar din Hunedoara din 1959, povestește despre colectivizarea agriculturii în satul Aurel Vlaicu:sătenii erau bucuroși de organizarea gospodăriei colective din satul lor și într-o discuție cu Ioan Vlaicu, fratele marelui aviator ,cineva ar fi afirmat;,De-ar trăi fratele tău Aurel, cât s-ar bucura și el acum alături de noi…”Realitatea era cu totul alta :participanții nu aveau motiv de bucurie, majoritatea fuseseră anchetați, condamnați sau arestați pentru a accepta colectvizarea, inclusiv fratele lui Aurel Vlaicu. Acest aspect ne arată una din modalitătile folosite de comuniști pentru a convige oamenii despre beneficiile colectivizării, și anume folosirea unor nume celebre.

Prin exemplele de mai sus am încercat să arătăm necesitatea utilizării surselor orale,căci folosirea doar a surselor clasice nu ajută la reconstituirea realității istorice din perioada comunistă, căci ,, munca istoricului care folosește surse orale este neterminată din cauza naturii surselor sale iar munca istoricului care exclude sursele orale atunci când ele sunt disponibile, e incompletă prin definiție.”

Inovativă prin metodologie și tipul de reconstruire și interpretare a trecutului, istoria orală s-a impus în spațiul românesc și și-a formulat teme și domenii de cercetare: rezistența anticomunistă, deportările, colectivizarea, statutul femeii în periada comunistă,declinul economic, emigranția, exilul, revoluția din 1989, mineriadele,etc.

II.4. Importanța studierii istoriei orale în școală

Menirea unui profesor este aceea de-a insufla elevilor săi dragostea pentru credința, tradițiile și istoria neamului său. Copilul este un receptor însetat de cunoaștere capabil să-și însușească noile cunoștințe și deprinderi, doar că, în prezent, a scăzut motivația și intersul general. Fiecare oră este o provocare pentru profesor, care trebuie să folosească metode și mijloacele variate pentru a implica activ elevul.

Știm că studierea istoriei se adresează deopotrivă și intelectului și inimii, solicitând și rațiunea și simțirea se formează treptat motivația învățării. Din experiența didactică am observat că argumentele științifice devin deosebit de interesante pentru elevi dacă sunt exemplificate cu cele de natură emoțională. Chiar dacă studierea unei teme, folosind mijloace didactice și surse variate, implică elevul, uneori este nevoie de mai mult. Atunci, ca profesor trebuie să atingi latura emoțională a elevului să-i spui o poveste de viață a unei presonalități sau pentru istoria recentă să apelezi la memoria părinților sau bunicilor. Astfel întrebând familia, elevii află că înaintașii lor au participat la război, că au suferit în urma represiunii comuniste, etc. și devin mai receptivi și înțeleg mai bine fenomenele istorice.

În cadrul curriculumului național, istoria face parte din aria curriculară ,,Om și societate,, ,iar în cadrul învătământului gimnazial, istoria contribuie la formarea progresivă a competențelor cheie pentru educația pe tot parcursul vieții. Istoria dezvoltă în special ,competențele sociale și civice, sensibilizarea și exprimarea culturală , comunicarea în limba maternă,competența digitală, a învăța să înveți.

Integrarea istoriei orale în istoria națională și chiar universală creează posibilitatea elevului de a înțelege mult mai bine fenomenele istorice, iar analiza acestora este mult mai ușor de realizat atunci când elevii intră în contact nemijlocit cu faptele, fenomenele și procesele istorice,contribuind la dezvoltarea competențelor cheie.

Istoria orală este utilizată în cercetările perioadei istoriei recente sau perioadei comuniste, pentru analiza diferitelor dimensiuni ale vieții comunităților umane, pentru a discuta de istoria unor categorii sociale sau pentru analiza vârstelor umane.

În procesul de predare -învățare a istoriei poate fi folosită cu succes metoda istoriei orale care este o metodă complexă de învățare ce presupune pregătirea și realizarea la elevi a unor interviuri și valorificarea lor la clasă. Realizarea interviurilor de către elevi, colectarea de mărturii, amintiri și împărtășirea experiențelor de către familie, vecini, comunitatea locală determină o creștere a respectului de sine a elevilor dar realizează și un dialog ,o punte de legătură între generații.

Istoria orală oferă o serie de oportunități și pentru profesor : poate ajuta la transferul de cunoștințe și la abordarea unor valori și atitudini, pe care istoria urmărește să le dezvolte precum: coerență și rigoare în gândire și acțiune, gândire critică și flexibilă , relaționarea pozitivă cu ceilalți , respectarea drepturilor fundamentale ale omului, dezvoltarea atitudinilor pro-active în viața personală și cea socială , acceptarea reprezentărilor multiple asupra istoriei.

Istoria orală ca parte a istoriei naționale, poate fi studiată de către elevi prin diverse mijloace cum ar fi lecția de istorie , activități extracurriculare sau prin propunerea unui opțional în cadrul Curriculumului la decizia școlii.

Considerăm că utilizarea surselor de istorie orală au avantaje deoarece asigură o participare activă a elevului la reconstituirea trecutului, resursele alocate nu sunt mari ,elevii pot intervieva familia în afara orelor, timpul de desfășurare a exercițiului nu consumă mult din lecție, în plus istoria orală permite stabilirea unei legături între experiența și mediul personal al elevului și evenimente și fenomene care au loc pe o scară mai largă.

Studiul istoriei orale în strânsă legătură cu istoria locală în cadrul istoriei naționale va avea ca rezultat și nașterea unui sentiment de atașament față de locurile natale.

CAPITOLUL III . INTEGRAGREA RESURSELOR DE

ISTORIE ORALĂ ÎN PREDAREA -ÎNVĂȚAREA ISTORIEI

III. 1. Cercetarea pedagogică

Subiectul cercetării pedagogice este utilizarea surselor orale în predarea învățării istoriei raportat la perioada comunistă.

Am ales acest subiect pornind de la considerentele că:

Prin studiul istoriei la gimnaziu se urmărește dobândirea de cunoștințe, deprinderi și abilități, în vederea atingerii competențelor cheie.

2. Istoria orală se bazează pe amintirile și experiențele oamenilor și este un domeniu captivant care poate antrena elevii în studiul istoriei.

3. Perioada regimului comunist din România nu este îndeajuns de mult studiată, iar elevii au despre această perioadă cunoștințe de natură extrașcolară, sub forma unor șabloane.

Ipoteza cercetării :

Utilizarea frecventă a resurselor de istorie orală în procesul de predarea- învățăre a istoriei va determina creșterea interesului pentru studiul istoriei care va conduce la dezvoltarea competențelor specifice istoriei ca parte a competențelor cheie și dobândirea unui volum mai mare de cunoștințe despre regimul comunist din România.

Pentru cercetarea temei, în vederea confirmării sau infirmării ipotezei, am formulat următoarele obiective:

1. Realizarea analizei clasei de elevi în raport cu disciplina istorie și percepția lor despre comunism .

2. Identificarea și aplicarea unei strategii de predare-învățare a istoriei României în perioada 1945-1989, folosind surse orale .

3. Evaluarea rezultatelor școlare la disciplina istorie,în urma experimentului pedagogic

Scopul principal al cercetării este analiza eficienței utilizării surselor orale în predarea- învățarea istoriei la nivelul gimnazial pentru perioada comunistă.

Metoda de cercetare este constatativă observațională.

Cercetarea observațională a avut două părți: partea cantitativă pe baza unui chestionar și a rezultatelor la disciplina istorie și una calitativă pe baza observațiilor realizate în timpul procesului de predare învățare și a activităților exrtracurriculare.

Perioada experimentului pedagogic a fost în cursul anului școlar 2014-2015.Respectînd principiul cronologic planificarea capitolului ,,România după al II lea război mondial”care tratează perioada regimului comunist din România este studiată în semestrul al II lea.

Eșantionul este grupul de elevi al clasei a VIII a de la Scoala Gimnazială Alexandru Moruzi, Stuctură Școala Gimnazială nr. 3 , din Comuna Pechea. Grupul este format din 18 elevi.

Analiza grupului de elevi : este un grup omogen, structurat astfel- cu categoria de vârstă 13-14 ani,după gen – 9 fete și 9 băieți, după etnie -români, după confesiune – creștin-ortodocși.

Din punct de vedere social, provin din familii cu nivel mediu sau minim, din familii cu probleme financiare sau monoparentale sau cu unul din părinți plecați, dar și familii organizate și muncitoare.

Primul obiectiv al cercetării a fost analiza grupului de elevi raportat la disciplina istorie și a percepției despre comunism.

Aceată primă parte a cercetării a fost realizată în semestrul I și a cuprins două activități.

Prima activitate a constat în observarea sistematică a elevilor în timpul orelor de istorie la care am folosit strategii didactice bazate pe metode moderne, participativ active și dat fiind specificul lecțiilor, numeroase surse scrise.

Observarea sistematică a elevului s-a realizat prin completarea fișei de observație care înregistrează cele mai importante evenimente în comportamentul sau modul de a acționa al elevului.În urma analizei fișelor de observație am constatat doar 3 elevi participau activ în fiecare oră ,7 participau activ dar nu în fiecare oră, 5 participau doar dacă erau solicitați și 2 particiapu doar formal.

Totodată am urmărit fișa de progres a notelor obținute la testele de pe semestrul I .Testele au fost eleborate după metodologia evaluării cu matrice de specificații urmărind atât cunoștințele acumulate cât și competențele dobândite. S-a observat un progres mic al mediei pe clasă, numărul notelor de 10 fiind egal cu numărul elevilor implicați activ.

A doua activitate a constat într-un chestionar aplicat elevilor care a avut ca scop aflarea percepției elevilor despre comunism. Chestionarul a fost alcătuit din itemi obiectivi cu alegere multiplă și itemi subiectivi, pentru a afla despre sursele lor de informare, verificare a cunoștințelor despre un regim totalitar și aprecieri despre regimul comunist românesc și o reflecție asupra ideii de a trăi într-un astfel de regim.

Fiind elevi de clasa a VIII a , aveau câteva cunoștințe despre comunism și regimul totalitar, în general, dobândite în clasa anterioară. Din analiza rezultatelor am observat că au o percepție pozitivă a comunismul ,pentru că cei mai mulți îl consideră ,,o idee bună dar aplicată prost”care se încadrează în starea de spirit generală a populației din România. La fel, la aprecierea instaurării comunismului în România , acesta a fost ,,nici rău ,nici bun”.

Întrebările cu răspunsuri deschise, de felul celei cu evidențierea unui ,,lucru bun” sau ,,lucru rău” din chestionar au arătat că majoritatea elevilor transmit niște clișee, urmare a memoriei colective imediate.La itemul unde au trebuit să evidențieze un ,,lucru bun” din perioada comunistă au răspuns în proporție de 80% că ,,oamenii aveau loc de muncă”, iar la un ,,lucru rău” au răspuns ,,încălcarea drepturilor”. 10 elevi din 18 au indicat că nu ar putea trăi într-un regim comunist și au încercat să motiveze.

Din analiza individuală a testelor am observat că unele au fost întocmite cu responsabilitate, altele superficial, existând contradicții sau afirmând că ,,nu știu”.

Concluzia aplicării chestionarului este că elevii dețin unele cunoștinșe despre comunism în general, multe din aceste idei trebuie dezbătute și clarificate în cursul orelor de istorie sau în activități extrașcolare.

III. 2 Strategii didactice de predare – învățare a istoriei care folosesc resurse istoriei orale

Cercetarea propiu-zisă constă în identificarea și aplicarea unor strategii didactice în care să folosim surse orale în cadrul orelor de istoria românilor.

Poriectarea didactică începe cu studierea programei școlare și a planificării. Conform acestor documente regimul comunist din România este cuprins în unitatea ,,România după al doilea război mondial”, căruia îi sunt planificate cu generozitate 6 ore.

Pe parcursul unității de învățare se va urmări dezvoltarea unora din aceste competențe specifice:

1.2. Utilizarea termenilor istorici specifici faptelor istorice din spațiul românesc în Epoca Modernă și în secolul al XX-lea, în diferite situații de comunicare scrisă sau orală.

2.3. Realizarea, prin cooperare, a unei investigații istorice, care implică relaționarea pozitivă cu ceilalți.

2.4. Rezolvarea unor situații-problemă, prin utilizarea adecvată a surselor istorice referitoare la fapte din istoria românilor, desfășurate în Epoca Modernă și în secolul al XX-lea.

3.7. Stabilirea unor relații între aspectele unui fapt istoric din Epoca Modernă și din secolul al XX-lea, pe baza surselor istorice.

3.8. Analizarea unui fapt istoric din istoria românilor în Epoca Modernă și în secolul al XX-lea, pe baza surselor istorice.

3.9. Compararea informațiilor din surse istorice, referitoare la un aspect al civilizației românești în Epoca Modernă și în secolul al XX-lea, în vederea acceptării unor puncte de vedere diferite.

3.10. Formularea unor opinii referitoare la un fapt istoric din istoria românilor în Epoca Modernă și în secolul al XX-lea, pe baza surselor istorice.

4.1. Includerea informațiilor obținute în medii non-formale în prezentarea faptelor istorice.

4.2. Utilizarea tehnologiilor de informare și comunicare pentru obținerea surselor necesare formulării unui punct de vedere.

Enunțarea competențelor specifice este urmată de selectarea conținuturilor corespunzătoare.În linii mari conținuturile se vor referi la instaurarea regimului comunist perioada 1945-1947, regimul stalinist al lui Gheorghe Gheorghiu Dej-preluarea modelului sovietic în politica intrenă, politica externă, represiunea comunistă versus rezistența anticomunistă, regimul naționalist-comunist al lui Nicolae Ceaușescu-caracteristicile regimului, marile proiecte și urmările lor, viața cotidiană în regimul comunist .

În continuare urmează etapa cea mai complexă de realizare a strategiei didactice care reprezintă o îmbinare a metodelor, mijloacelor didactice, modurilor de organizare cu resursele, în vederea atingerii competențelor. O strategie este eficientă când antrenează elevii, când se adaptează la particularitățile psihologice ale învățării ,când duce la o învățare creativă.

Elaborarea unei strategiei didactice de învățare activă presupune ca elevul să-și asume responsabilitatea față de propriul proces de formare, să-și formeze deprineri de muncă și opinii argumentate. În acest fel rolul profesorului este acela de a îndruma învățarea, de a sprijini elevul în activitatea de învățare și a creea cadrul necesar.

Profesorul trebuie să gândească fiecare pas pentru activitățile de învățare activă să fie clar și precis în cerințe, să acorde timp suficient elevilor.

În alegerea metodelor și procedeelor ținem cont de scopul central al lecției, de competențele ce dorim să le dezvoltăm, de particularități de vârstă, de resursele materiale și de timp. În acest caz, alegerea a fost făcută și în funcție de sursele istorice folosite, și anume sursele orale.

Pornind de la un principiu că sursele orale arhivate în formă audio dar și cele transcrise și arhivate sunt valabile, pot fi folosite de cercetători,am folosit în lecțiile de istorie:

surse orale realizate de cercetători, transcrise și arhivate sau audio- resurse ale istoriei orale

surse orale directe, culese personal de elevi din comunitatea locală.

Pentru folosirea surselor orale alături de alte surse istorice în procesul de predare- învățare a istoriei naționale am considerat că următoarele metode și tehnici de învătământ sunt potrivite: metode tradiționale:conversația euristică, învățarea prin descoperire, intreviul, comparația, observația sistematică, demonstrația, modelarea sau metode moderne :brainstorming, Știu/Vreau să știu/Am învățat, Tabelul T, ciorchinele și proiectul.

În comparație cu celelalte surse istorice, sursele orale au câteva trasături specifice: în primul rând, utilizarea lor la lecția de istorie presupune un demers realizat de elevi în prealabil, în al doilea rând au un caracter subiectiv care se datorează percepției individuale a evenimentului și trecerii timpului,în al treilea rând sursele trebuiesc discutate din diferite perspective.Folosirea surselor orale care constă în selecția și interpretare mărturiilor culese ,compararea diferitelor puncte de vedere coincide cu noua abordare a istoriei – multiperspectivitatea.

Una dintre cele mai folosite metode în predarea-învățarea istoriei este conversația. Aceasta este o metodă interogativă, care constă în dialogul dintre profesor și elevi.Întrebarea este începutul cunoașterii, iar interacțiunea dintre profesor și elevi realizează progresul și asimilarea cunoștințelor pas cu pas. Conversația este de mai multe feluri euristică, examinatoare și de consolidare și sistematizare și verificare.Întrebările adresate cu abilitate de profesorau rolul de a-i îndruma pe elevi să descifreze cauze, caracteristici.Înțeleasă astfel metoda seamănă cu dialogul lui Socrate.Pentru a fi eficientă această metodă, dialogul nu trebuie să fie rigid sau la întâmplare , el trebuie să respecte anumite cerințe: întrebările trebuie să ofere elevilor mai multă libertate de gândire, să sugereze mai multe posibilități de căutare, să permită schimbul de informații și să antreneze toți elevii.

Conversația euristică contribuie la dezvoltarea gândirii critice și se realizează în scopul valorificării informațiilor noi dintr-un conținut dat, întrebările și răspunsurile trebuie să se înlănțuie în mod logic, coerent, pentru a înțelege întreg conținutul temei.

Cunoașterea este stimulată de întrebări adresate de profesor despre un anumit subiect care poate valorifica propria experiență. Din această cauză poate fi folosită pentru a valorifica cunoștințele empirice ale elevilor despre comunism, personalități și rolul lor, represiunea comunistă, întrebările pot fi adresate din ambele direcții.

Discuția sau dezbaterea este o examinare și o elaborare în comun a unor noțiuni,idei, sau aprofundarea unor subiecte.Conversația euristică și discuția îmbinate cu alte metode și mijloace sunt prezente și necesare în majoritatea orelor de istorie, mai ales, când se lucrează pe baza surselor istorice, scrise și orale.

Interviul este o metodă folosită în domenii diverse și specifică istoriei orale.

Metoda de învățare este complexă și are ca scop formarea și dezvoltarea capacității de a formula întrebări dar și de a prelucra informația obținută. Se realizează în mai multe etape: documentarea prealabilă asupra subiectului, realizarea de către elevi a interviului, care să conțină cel puțin 6-8 întrebări deschise, intervievarea propriu-zisă, transformarea interviului într-o,, poveste”și etapa finală valorificarea lui în clasă .Se poate aplica la clasele a VII a și a VIII a, elevii pot fi împărțiți pe grupe, iar fiecare grupă să realizeze un interviu.

Interviul este metoda cel mai des folosită pentru a aduna mărturii sau experiențe ale celor care au trăit în regimul comunist. Incă de la început am acordat un timp pentru a prezenta elevilor demersul în vederea obținerii unei surse orale. Specific istoriei orale, elevul sau grupul de elevi, intrevievează mai multe persoane, înregistrează interviurile și apoi le transcrie, le analizează și scrie o „poveste”. Această metodă pe lângă cunoștințele obținute, dezvoltă și aptitudinile de comunicare verbală și scrisă, având un caracter multidisciplinar.

De la început elevilor trebuie să li se explice că martorii oculari aflați în același loc și în același timp pot fi diferiți în observațiile lor ,iar aceștia nu descriu vor ce văd ,ci interpretează ,uneori atribuie un înțeles particular reflectă idei preconcepute, stereotipuri, din această cauză sursele trebuiesc bine cercetate din diferite perspective,comparate cu altele pentru a reconstitui o imagine cât mai apropiată de realitatea istorică.

Folosită strict ca metodă de învătământ , interviul poate fi folosit într-un moment al lecției. De exemplu, când am discutat în cadrul procesului de sovietizare a României în timpul lui Gheorghiu- Dej și despre legea învătământului din 1948, am organizat un interviu cu un fost cadru didactic al școlii, martor al acelei perioade. În urma interviului cu d-na învățator, în vârstă de peste 80 ani, care era elevă în aceea perioadă și apoi ajuns cadru didactic a Școlii Gimnaziale nr. 3, elevii au aflat despre modificările aduse de lege, structura învâtământului: preșcolar, elementar, mediu și superior, despre obligatatea învătământului elementar, introducerea limbii ruse, scoaterea religiei ca disciplină de ânvățîmânt, dar și că școala în care învață, a fost înființată în 1950, urmare a acestei legi .

O metodă de învățare relativ nouă este ,,Știu/ Vreau să știu/ Am învățat” care pornește de la premisa că atunci când se predau noi conținuturi, informația anterioară a elevului trebuie luată în considerare.

Activitatea am folosit-o pentru obținerea surselor orale numai că am împărțit-o în trei timpi.De exemplu, am pornit de la noțiunile de colectivizare și industrializare, noțiuni studiate în clasa a VII a la lecția despre regimul totalitar comunist din URSS. În prima etapă, elevii au completat mai întâi individual, în rubrica ,,Știu”definiția noțiunii și în rubrica ,,Vreau să știu” întrebări despre subiect, apoi au discutat în cadrul grupei și cu profesorul completând setul de întrebări. A doua etapă s-a desfășurat în afara orei, de către fiecare elev care a avut ca temă realizarea a cel puțin două interviuri, de preferat unor persoane care au vârste de peste saptezeci ani, și transcrierea lor. A treia etapă s-a desfăsurat în următoarea oră de istorie, folosind conversația euristică sau comparația între sursele orale, s-au valorificat cunoștințele obținute, s-au clarificat unele aspecte și elevii au notat ce au învățat în ultima rubrică, completând fișa.(Anexa nr.1)

O metodă specifică istoriei este învățarea prin descoperire. Aceasta se bazează pe investigarea proprie a elevului, cu scopul de a dobândi prin activitatea independetă dirijată cunoștințe noi și de a deprinde abilități de lucru. Învățarea prin descoperire nu înseamnă că elevul va descoperi lucruri noi în raport cu știința istoriei, ea constă în reconstituirea și explicarea faptelor, fenomenelor proceselor istorice.Învățarea se bazează pe efortul propriu al elevului, fiind dirijat de profesor care precizează sarcinile de lucru, sursele istorice, cadrul de cercetare.

Metodologia învățării prin descoperire presupune câteva operații: selecționarea noțiunilor sau evenimentelor istorice care urmează să fie descoperite, stabilirea surselor istorice, distribuirea sarcinilor de lucru, fixarea timpului, desfășurarea propiu-zisă a activității de învățare a elevilor, confruntarea și evaluarea cunoștințelor și valorificarea rezultatelor prin integrarea informațiilor obținute în cadrul lecției. Rolul profesorului este de oraganizator a activității de învățare si de îndrumator al elevilor.

Cercetarea surselor oferă posibilitatea cunoașterii trecutului prin activitatea directă a elevilor de cercetare, sesizarea unor cauze sau urmări ale evenimentelor, pe baza unor texte istorice, izvoare scrise sau surse orale.

Această metodă poate fi folosită pentru mai multe teme de istorie recentă a României.

De exemplu, elevii pot primi următoare activitate de învățare:

Pe baza surselor scrise date și a surselor orale culese, descoperiți urmările procesului de industrializare a țării în perioada comunistă, la nivel național, dar și local.

În urma analizei surselor elevii au indicat urmările în plan national precum dezvoltarea ramurilor metalurgică, chimică, construirea unor mari întreprinderi nerentabile, în plan local, construcția Combinatului Siderurgic din Galați care a determinat transferul forței de muncă de la sat la oraș și fenomenul navetismului.

O altă metodă care poate fi folosită destul de des și determină elevii să gândească, este comparația. Comparația este calea sau procedeul prin care profesorul și elevii reconstituie și explică trecutul prin desprinderea asemănărilor și deosebirilor faptelor istorice pe baza unor criterii științifice.

Pornind de la competența specifică 3.9 din programa școlară, într-o activitate de învățare se poate cere elevilor să compare sursele istorice scrise cu cele orale despre un subiect precum colectivizarea sau rezitența anticomunistă sau rolul unui conducător comunist. În urma comparației, se vor putea convinge de adevărurile descoperite de ei, își vor putea completa cunoștințele din sursele orale cu cele din sursele scrise sau vor formula un nou punct de vedere.

Metoda comparației se poate realiza prin: comparația concomitentă care constă în compararea în funcție de diferite criterii științifice a faptelor și fenomenelor istorice asemănătoare care s-au produs în aceeași perioadă sau comparația succesivă care constă în compararea progresivă a etapelor aceluiași proces istoric sau a diferitelor noțiuni de același fel care s-au succedat pe scara timpului.

Comparația succesivă se poate folosi la o activitate de învățare care solicită elevilor să compare, pe baza surselor istorice scrise și orale, regimul comunist în timpul lui Gheorghe Gheorghiu Dej cu cel din timpul lui Nicolae Ceaușescu.

O altă formă a acestei metode este ,,Diagrama Venn” care reprezintă metoda grafică folosită pentru a compara procese sau evenimente istorice.

Observația este metoda care se bazează pe distribuirea atenției asupra unui eveniment sau proces istoric pentru a sesiza aspecte relevante sau caracteristici ale acestuia.

În lecțiile de istorie, observarea poate fi spontană, neorganizată de profesor sau sistematică. Observarea sistematică presupune mai multe etape: precizarea subiectului și obiectivelor de către profesor, stabilirea aspectului supus observării, precizarea timpului și a surselor istorice. Din punct de vedere al formei de organizare se realizeză și individual și pe grupe. Activitatea elevului constă în sesizarea unor aspecte care se pot materializa în schițe, scheme sau completarea unor hărți conceptuale.

Harta concepuală este un instrument grafic pentru organizarea și reprezentarea cunoștințelor. Este o reprezentare grafică a componentelor unui proces sau concept, precum și a relațiilor dintre ele. Utilizarea ei facilitează memorarea mai rapidă si mai eficientă a informație.

De exemplu, metoda observării sistematice și harta conceptuală pot fi îmbinate astfel:

Pe baza surselor orale și scrise, observați și completați harta conceptuală cu tema:Etapele instaurării regimului comunist între anii 1945-1947.Elevii vor completa fișa cu harta conceptuală care surprinde principalele momente ale instaurării comunismului.

Metoda corchinelui este o metodă grafică care stimulează gândirea critică și creativitatea elevilor. Elevii sunt puși în situația de a realiza o stuctură grafică, utilizând informațiile acumulate din surse scise sau orale sau să complteze structura cu noi informații. Fiecare elev poate începe ciorchinele pe o temă ce urmează a fi studiată, apoi îl completează cu noi cunoștințe după ce studiază sursa.În următoarea etapă, se realizează schimbul de idei cu colegul de bancă și în grupe de 4-5 elevi se realizează un ciorchine, de obicei pe o coală mare și apoi sunt prezentate produsele finale.

Metoda ar putea fi folosită într-o activitate de învățare astfel:

Pe baza surselor orale și vizuale din fragmentele vizionate din documentarul ,,Memorialul durerii”, observați și completați un ,,ciorchine” cu principalele forme ale represiunii comuniste și locul de desfășurare.

Elevii au vizionat fragmente din film cu diferite mărturii și apoi a urmat realizarea unui ciorchine pornind de la noțiunea de ,, Represiune comunistă ”,persecutori, victime ale represiunii, formele de represiune.(Anexa nr. 2)

Demonstrația este o metodă care presupune procese complexe de gândire. Prin această metodă profesorul își propune să formeze reprezentări și noțiuni de istorie, să dovedească pe baza unui material concret realitatea unui fapt sau a unei afirmații. Elevul trebuie învățat să susțină un adevăr istoric sau să infirme o teză cu jutorul argumentelor, judecăților și raționamentelor.

În funcție de materialul intuitiv utilizat , există: demonstații pe viu cu exponate de muzeu, materiale arheologice, demonstrații prin acțiuni, demonstrații cu ajutorul reprezentărilor grafice, demonstrații cu ajutorul documentelor istorice, demonstrația cu ajutorul mijloacelor audio-vizuale, demonstrația prin exemple, demonstrația cu ajutorul simbolurilor.Formele demonstrației se pot clasifica după tipul de modele utilizate : demonstrație obiectuală , demonstrații figurale ,demonstrații simbolice ,demonstrații logice. În funcție de raționament se împart în demonstrații deductive și demonstrații inductive.

Demonstrația logică se bazează pe raționamente, argumente, izvoare istorice. Orice demonstrație are în structura ei trei componente: 1.ideea sau teza de demonstrat 2.fundamentul demonstrației, faptele sau argumentele, 3.procedeul prin care demonstrăm .

,,Demonstrația este un proces de cunoaștere a realității , a adevărului istoric, prin argumente și raționamente care mijlocesc legătura între definiții ,evenimente, axiome, teze de demonstrat, concluzii și idei.”

O activitate de învățare bazată pe demonstrație este următoarea: elevii pe baza cunoștințelor dobândite la disciplina cultură civică și a surselor orale, trebuie să demonstreze că:,,Regimul comunist din timpul lui Nicolae Ceaușescu este un regim totalitar.,, Acest exercițiu este indicat ca temă pentru acasă, iar elevul folosind trasăturile regimului totalitar, trebuie să formuleze argumente din sursele orale pentru a demonstra teză dată. Este o temă complexă căci impune reamintirea trăsăturilor unui regim totalitar, realizarea unui scurt interviu legat de diferite aspecte ale regimului comunist cum ar fi :deținerea puterii politice , partide politice, respectarea drepturilor omului etc. și formularea unui raționament logic.

,, Tabeelul T” este o metodă care contribuie la dezvoltarea capacițății de argumentare . Este utilizat pentru a pune în evidență relații binare, argumente ,,pro”și ,,contra”.Poate fi utilizată într-o activitate de învățare, individual sau în perechi sau ca temă pentru acasă. Într-un timp stabilit, elevul va înscrie în stânga tabelului argumentele ,,pro” și în coloana din dreapta argumentele ,,contra,,.După aceasta elevii își prezintă tabelul și împreună cu profesorul se analizează lista de argumente și se concluzionează.

La finalul unității de învățare, elevii pot avea ca temă : Analizați regimului comunist al lui Nicolae Ceaușescu pe baza informațiilor obținute din surse scrise și orale, completând cu argumente ,,pro” și ,,contra”.

O altă metodă de învățare unde pot fi utilizate sursele orale este modelarea.Este o metodă de dobândire de cunoștințe în urma procesului de cercetare a unor modele simplificate sau esențializate ale unei realități istorice. Modelul unui fapt istoric nu este o copie a originalului , ci o analogie sau o similitudine cu realitatea istorică și are drept scop oferirea unor date esențiale sau particulare despre obiecte sau fapte istorice.

Modelul indeplinește o funcție euristică (explorativ-explicativă) întrucât incită elevii la un efort de căutare și investigare a dimensiunilor semnificative pentru descoperirea unor adevăruri.

De exemplu un grup de elevi a realizat un miniproiect cu tema ,,Urmările procesului de sistematizare în comuna Pechea” , materializat într-o machetă și un eseu, pe baza surselor orale. Aceasta a presupus ca elevii să realizeze interviuri, să apeleze la memoria bunicilor, persoanelor în vârstă din comunitate, pentru a afla zonele care au fost demolate pentru construcția de blocuri sau altor obiective publice, despre soarta celor expropriați etc. și să elaboreze un scurt eseu și o machetă. Acestea au fost prezentate în fața clasei și dezbătute. Cu ajutorul machetei, elevii care cunosc bine înfățișarea comunei în prezent au realizat analogii sau au observat diferențe majore.

Am prezentat în rândurile de mai sus, metode de învățare și exemple de activități de învățare bazate pe sursele orale. Lecțiile de istorie au fost mult mai interesante când s-au folosit surse orale, când elevii au comparat puncte de vedere diferite exprimate de martori oculari sau din ce au povestit alții, au ajuns la abordări diferite ale aceleați probleme.

Deși au dezavantaje precum caracter subiectiv și fragmentar, uneori, compararea diferitelor puncte de vedere exprimate duce la un consum mare de timp pe durata raportării , folosirea lor în predarea învățării istoriei are numeroase avantaje.Dintre acestea amintim: dezvoltarea comunicării, relaționarea pozitivă, dezvoltarea gândirii critice, creșterea interesului pentru disciplina istorie. Din păcate, resursele de timp pentru istoria perioadei comuniste din România nu ne permit să tratăm mai mult subiectele sau să discutăm și alte teme. Ar fi interesant un opțional, un curriculum la decizia școlii, în care să abordăm diferite aspecte de viață cotidiană din perioada comunistă.

III. 3. Proiectul educațional ,, Viața cotidiană în perioada Epocii de aur”

Proiectul este o metodă alternativă de învățare și evaluare , apărută în secolul XX ,

ca urmare a nevoii de flexibilitate și relevanță socială a curriculum-ului. Este o metodă participativ activă, care pornește de la un subiect de cercetat, cercetează, interpretează și sintetizează informația cât mai relevant.

Învățarea bazată pe proiect îi implică pe elevi în proiecte complexe, în mod interesant, îi motivează pentru a ști mai mult, de a cunoaște și de a pune în practică , de a se simți valoroși pentru că acționează și rezolvă în mod individual sau în grup, astfel promovează învățarea prin colaborare, învățarea reciprocă, consolidează abilitățile sociale ale elevului.

Metoda poate fi folosită la toate disciplinele, iar activitatea din proiect solicită elevilor competențe de la mai multe discipline, asigurând principiul interdisciplinarității. Ca și în cazul altor metodele, în pregătirea proiectului trebuie să se țină seama vârsta elevilor, motivația pentru un anumit domeniu de cunoaștere, varietatea experiențelor de învățare pe care elevii le-au acumulat în timp. Pentru ca proiectul să trezească interesul, temele pot fi propuse de profesori sau negociate cu elevii, sursele de informare e de preferat să fie deosebite de cele obișnuite de la ore, elevul să aibă libertatea de a adăuga în proiectul său elemente pe care le consideră necesare și care subliniază atitudinea și interesul lui față de domeniul abordat.

Criteriile de evaluare sunt stabilite de profesor și se subordonează competențelor specifice prevăzute în programa școlară pentru elevii din secolul XXI, și anume : învățare permanentă, abilități de comunicare orală și scrisă, gândire critică, reponsabilitate și capacitate de adaptare ,creativitate și curiozitate intelectuală,responsabilitate socială.

Proiectul ca metodă de evaluare va avea criterii clar definite, încă de la început, privind modul de lucru, folosirea adecvată a resurselor, analiza și interpretarea corectă a informației, aparat critic, acuratețea produsului final.

Pentru ca metoda proiectului să fie eficientă trebuie să urmeze câteva etape:

Pregătirea proiectului – profesorul împreună cu elevii decid asupra reperelor proiectului, rolul asumat de profesor(de coordonator sau evaluator), evaluarea în funcție de produsul finit sau procesul învățării,

Stabilirea temei și a obiectivelor- tema trebuie să aibă relevanță față de disciplina de studiu

Stabilirea cadrului metodologic și a planului preliminar;

Selectarea surselor istorice și listei bibliografice;

Cercetare /investigație;

Procesarea materialului

7. Realizarea formei finale care să conțină elemente necesare: pagina de titlu (tema, autorii/autorul, clasa, școala, perioada de elaborare), cuprinsul, argumentul, dezvoltarea elementelor de conținut ( fotografii, citate, fișe de lucru, referate) , concluzii, bibliografia, anexa .

8 .Prezentarea proiectului în fața clasei și primirea feed-back-ului.

Această metodă oferă șansa de a analiza în ce măsură elevul folosește adecvat cunoștintele, sursele istorice disponibile pentru realizarea produsului finit care de obicei, este sub forma unui referat și indică în ce măsură elevii prezintă calități pentru cercetare și au deprinderile organizatorice.

. Pentru a exemplifica această metodă am realizat un proiect educațional, inclus de obicei în categoria activităților extrașcolare, care are ca scop final realizarea de către elevi a unui proiect de istorie orală . Am ales această formă din cauza resurselor de timp insuficiente în cadrul orei de istorie, căci se știe faptul că istoria națională se studiază doar într-un an școlar și istoria perioadei comuniste are o pondere destul de mică.

Proiectul educațional

Viața cotidiană în perioada ,, Epocii de aur”

Argument

Proiectul Viața cotidiană în perioada ,, Epocii de aur” oferă posibilitatea inițierii elevilor în meștesugul istoriei orale și șansa de a redescoperi istoria vieții cotidiene a comunității în perioada comunistă după anii 1980 .Prin participarea elevilor la acest proiect se cultivă spiritul de respect față de comunitatea în care trăiesc și se crează o punte de legătură între generații.Proiectul propune un demers cu situații și experiențe de învățare care contribuie la îmbogățirea cunoștințelor și la dezvoltarea competențelor cheie.

Obiective

1. Utilizarea metodelor și tehnicilor adecvate istoriei orale .

2. Cunoașterea istoriei vieții cotidiene a comunității locale în timpul regimului comunist din anii 1980- 1989.

3. Dezvoltarea stimei de sine la elevi.

4. Dezvoltatrea sentimentului de apartenență la comunitatea locală.

5. Cultivarea unei atitudini pozitive față de istorie .

Grupul țintă

Elevii clasei a VIII a de la Școala Gimnazială Nr. 3 din comuna Pechea.

Perioada de desfășurare : anul școlar 2014-2015.

Resurse

Umane – 18 elevi ,coordonați de un profesor

– un potențial destul de mare de naratori care au trăit regimul comunist între anii 1980-1989 , împărțiți în două categorii peste 35 ani -copiii din acea perioadă și peste 60 de ani -adulții.

De timp – 8 activități de câte două ore în cadrul școlii

Activitățile de realizare a interviurilor și transcriere necesită mai mult timp, din timpul liber al elevilor.

Materiale : -sala de clasă , coli, markere, aparat de fotografiat.

-aparate de înregistrat,calculator,CD-uri.

Rezultate așteptate

Redactarea unui referat pe baza surselor orale de către fiecare grupă.

Transcrierea interviurilor și interpretarea lor.

Realizarea unui panou cu tema proiectului nostru.

Dezvoltarea abilităților și deprinderilor de lucru în echipă.

Îmbogățirea cunoștințelor despre istoria comunității locale pe baza surselor orale.

Creșterea respectului și a stimei de sine, încrederea în forțele proprii.

Activități desfășurate

Activitatea 1 – Motivarea implicării elevilor în proiect

A fost constituit grupul și prezentat proiectul.

Activitatea 2 – ,,Să descoperim tainele istoriei orale,,

Am explicat noțiunea de istorie orală și am familiarizat elevii cu metoda istoriei orale, cu aparatura necesară și modalitatea de transcriere.

Activitatea 3 – Realizarea ghidului de interviu

Etapa documentării a fost realizată împreună de către elevi și profesor prin metoda brainstorming și conversație euristică, clarificând noțiunile de viață cotidiană, regim comunist și ,,Epocă de aur” și am împărțit tema generală a proiectului în cinci teme.

Elevii au format cinci grupe și fiecare dintre ele au primit câte o temă..

Fiecare grupă a elaborat un ghid de interviu pentru temele :Copilăria, Școala, Profesii, Familie , Timp liber.(Anexa nr.3)

Activitatea 4 -Identificarea potențialilor intervievați

Elevii au căutat potențiali intervievați care să fi trăit în regimul comunist din anii 1980-1989, dispuși să-și reamintească modul de viață, din două categorii de vârstă și de ambele sexe. Se realizează o listă și o planificare a interviurilor.

Profesorul a prezentat câteva reguli de comportament civilizat care se impun unui ,,cercetător ” și a dat sfaturi referitoare la adaptarea unor întrebări după intrevievat, ascultarea cu atenție a răspunsului și folosirea corectă a aparaturii de înregistrate

Activitatea 5 – Realizarea propiu-zisă a interviurilor

Elevii au lucrat pe grupe independet de profesor.

Activitatea 6 – Transcrierea interviurilor și analizarea materialelor

Activitatea a început la școală , fiecare grupă realizând cel puțin o transcriere pentru a deprinde modalitatea de lucru, restul fiind muncă independentă. S-au discutat aspecte din timpul interviurilor , s-au împărtășit impresii.

Activitatea 7 – Analiza surselor orale și elaborarea referatului

Elevii din fiecare grupă au studiat sursele orale , au dezbătut punctele de vedere diferite din surse și au formulat planul referatului. Profesorul a avut rolul de îndrumător atunci când a fost solicitat.

Activitatea 8 -Prezentarea proiectului Viața cotidiană în perioada ,, Epocii de aur”

Proiectul, produsul final, a fost compus din cinci părți și prezentat de fiecare grupă de elevi în prezența unor invitați din rândul profesorilor școlii și a elevilor de la celelalte clase. Elevii au însoțit referatele cu fotografii, diplome, manuale, cărți poștale împrumutate de la cei intervievați .Elevii au fost încântați de activitățile din proiect, chiar dacă au avut un volum de muncă suplimentar.

Activitatea 9 – Realizarea unui panou cu fotografii din timpul realizării proiectului și cu rezultatul muncii elevilor.

Proiectul ,,Viața cotidiană în timpul Epocii de aur” le-a oferit elevilor posibilitatea să lucreze pe grupe și să întâlnească oamenii din comunitate cu un alt statut , fapte ce au conntribuit la dezvoltarea spiritului organizatoric, toleranță, acceptarea opiniilor celuilalt adică competențele sociale și civice, realizarea ghidurilor de interviu și a interviurilor au dezvoltat competențele de comunicare în limba română și au sensibilizat tinerii cu privire la realitățile contemporane, înregistrarea, transcrierea și stocarea au dezvoltat competențele digitale.

Prin participarea la astfel de proiecte, în care învață să se organizeze, să dezbată, elevii vor deveni conștienți de propria lor formare și ating competența ,, a învăța să înveți ”.

III. 4. Actvități extracurriculare

Activitățile extracurriculare au un rol deosebit în optimizarea procesului de predare -învătăre a istoriei în scoală. Aceste activități au meritul de a consolida sau compleata ceea ce au studiat elevi prin lecțiile de istorie.Aceste activități desfășurate în afara clasei sau a școlii, realizate cu participarea benevolă a elevilor oferă posibilitatea folosirii raționale a timpului liber, dezvoltarea însușirilor morale și a unei atitudini sociale pozitive.

În desfășurarea acestor activități un rol important îl are crearea atmosferei destinse , a unui climat armonios care să îmbine realizarea cu seriozitate a obiectivelor activității cu petrecerea plăcută a timpului liber.

Chiar dacă sunt activități extrașcolare e de preferat să fie cuprinse într-o planificare, pentru a evita supraîncărcarea și pregătirea corectă a activității.

Activitățile extrașcolare oferă posibilități variate de însușire a istoriei, deosebirile dintre ele se referă la gradul de implicare a elevilor, la perioada de desfășurare.Acestea pot lua forme diferite: cerc de istorie, excursia sau vizita , întâlniri cu personalități cultural-științifice sau politice, vizioanarea unor spectacole și filme cu caracter istoric, participarea la diferite concursuri.

Cercul de istorie este o activitate cu o valoare formativă și instructivă deosebită .El presupune angajarea elevilor de-a lungul unui semestru sau un an.Activitatea cercului este organizată pe baza unui program iar activitățile pot fi foarte diverse la propunerea elevilor.

Excursia este o altă activitate frecvent folosită pentru cunoașterea trecutului local sau național, în mod direct.Excursia dezvoltă încrederea în marile posibilități ale omului, formează conștiința răspunderiiși demnității umane.

Vizita este forma conexă de studiere a istoriei prin deplasarea organizată la un obiectiv istorico-cultural cu scop instructiv formativ. Excursia și vizita pentru a-și îndeplini obiectivele, trebuie să parcugă următoarele etape: pregătirea/organizarea, desfășurarea propiu-zisă, prelucrarea datelor și observațiilor elevilor. Poate fi organizată premergător studierii temei, în timpul ei sau în faza de recapitulare.

Un exemplu de vizită sau drumeție am realizat împreună cu elevii clasei a VIII a, aproape de sfârșitul anului școlar, în jurul Comunei Pechea.

Recunoaștem că nu a fost cuprinsă în planificarea activităților extrașcolare, dar surprinzător când elevii căutau potențiali naratori au descoprit un bunic de peste 75 de ani care era dispus să povestească. Am luat legătura cu aceasta și am planificat vizita. Am organizat o drumeție la marginea comunei unde a funcționat o Cooperativă agricolă de producție. Martorul regimului comunist al lui Nicolae Ceaușescu a fost mulți ani brigadier și ne-a povestit, la fața locului, cum se lucra în C.A.P., ce rol aveau construcțiile respective, acum aproape ruine, cum se desfășura o zi de muncă. Prin îmbinarea unei surse orale cu vizitarea unui obiectiv, s-au consolidat cunoștințele elevilor pentru această temă, a fost mai interesant decât un interviu formal căci naratorul nostru era vizibil emoționat dar si entuziasmat să răspundă la întrebările elevilor.

O altă activitate extrașcolară organizată cu elevii clasei a VIII a a fost vizita la ,,Cultul Eroilor”-Filiala Pechea . Colaborarea școlii cu Asociația ,,Cultul Eroilor” e mai îndelungată, însă acum am organizat o activitate care a avut ca obiectiv îmbogățirea cunoștințelor despre cultul eroilor și revoluția din 1989. Președintele Filialei Pechea, un domn colonel în rezervă cu o vârstă generoasă a povestit elevilor despre evenimentele din 1989 din punctul de vedere a unui cadru al armatei române în acel moment.La masa rotundă elevii și domnul colonel au comparat respectarea cultului eroilor în timpul perioadei comuniste și cu situația prezentă.

Dezvoltarea surselor multimedia, permite majorității elevilor vizionarea unor filme on-line. În baza acestei observații, am recomandat elevilor vizionarea unor filme-documentar:,,Condamnați la fericire.Experimentul comunist în România” realizat de Vladimir Tismăneanu , ,,Memorialul durerii” realizat de Lucia Hossu-Longin.Vizionarea lor contribuie la adâncirea informării elevilor, la îmbogățirea universului interior și la înțelegerea sensibilității umane în cele mai variate moduri.În limita de timp și spațiu din școală, am pregătit elevii pentru vizionare și am vizionat câte un episod din acestea. Vzionarea a fost urmată de discuții care s-au axat pe constatarea impresiilor sau aprecieri și clarificarea unor fapte.Vizionarea filmelor istorice sau documentarelor determină îmbogățirea cunoștințelor , dezvoltarea imaginației și a spiritului critic, adâncirea simțului de observație.

III. 5. Evaluarea rezultatelor școlare

Cercetarea prezentă a propus analiza eficienței strategiilor de predare-învățare a istoriei pe baza surselor orale. Dacă metodele sunt eficiente atunci crește interesul pentru lecțiile de istorie și drept urmare ar trebui să se înregistreze o îmbunătățire a rezultatelor școlare.

Am propus ca obiectiv al cercetării evaluarea rezultatelor școlare, deoarece evaluarea este un act care se integrează organic în procesul de învățare, creînd relații interactive și circulare. Ea este strâns legată de proiectare, pe de o parte, în procesul instructiv -educativ trebuie să se prevadă criteriile, indicatorii de performanță, instrumentele de control, pe de altă parte, rezultatele evaluării constituie baza reluării procesului instructiv -educativ.

Strategiile didactice interactive de predare-învățare se impun corelate cu cele evaluative pentru că împreună conduc la eficientizarea activității desfășurate de profesori și elevi. Strategiile de evaluare permit atât profesorului cât și elevului cunoașterea gradului și măsurii în care au fost îndeplinite finalitățile propuse.

Din punct de vedere a strategiilor de evaluare, evaluarea poate fi realizată în circumstanțe obișnuite bazată pe observarea activității elevilor și evaluare specifică, realizată în condiții speciale ce presupun eleborarea și aplicarea unor probe.

Evaluarea este o activitate foarte complexă care presupune:

– măsurarea, cuantificarea rezultatelor școlare prin procedee specifice utilizând instrumente de lucru adecvate scopului urmărit.

– aprecierea rezultatelor școlare pe baza raportării la un sistem de valori și a unor criterii unitare;

– analiza și interpretarea rezultatelor pentru a concluziona și a adopta decizii adecvate.

La modul general, măsurarea presupune o descriere cantitativă a comportamentelor formate de elevi în urma realizării instruirii. Aprecierea este consecutivă măsurării și presupune dimpotrivă emiterea unor judecăți de valoare în legătură cu aceste comportamente.

Strategia optimă de evaluare se formulează plecând de la întrebările:De ce se realizează evaluarea? Ce se urmărește ? Ce rezultate se așteaptă? .Strategia de evaluare stabilește momentul, conținutul vizat și grupul țintă și cuprinde metodele și tehnicile care evaluează ce a învățat elevul,trebuie alesemetodele care pun în valoare cel mai bine cea ce știe și ce poate să facă . În continuare se stabilesc itemii, se aplică probele de evaluare și se culeg informațiile. Rezultate se măsoară și se apreciază pe baza unei scale de notare, fie prin raportare la obiective propuse sau fie prin raportarea la grupul de elevi sau la performanțele proprii.

Pentru ca evaluarea să fie cât mai obiectivă considerăm că este necesară utilizarea în activitatea de predare-învățare a tuturor metodelor de evaluare a elevilor (orale, scrise, practice), pentru că fiecare dintre ele are și avantaje dar și limite și de asemenea, promovarea unor modalități alternative de evaluare (proiecte, portofolii,autoevaluarea).

Pentru a înregistra și analiza rezultatele școlare ale elevilor clasei a VIII a, din grupul eșantion, am aplicat evaluarea formativă de-a lungul tuturor activităților din unitatea de învățare ,,România după al doilea război mondial”și evaluarea sumativă la sfârșitul unității de învățare.

Evaluarea formativă s-a realizat prin observarea sistematică activității elevului în timpul activităților de învățare, prin probe orale sau prin miniteste și prin verificarea efectuării temelor.

Observarea sistematică a elevilor în timpul activității de învățare a urmărit gradul de implicare și atitudinea,comportamentul elevului în rezolvarea sarcinilor de lucru și nivelul de întelegere a itemilor sau a surselor. Acestea s-a realizat prin intermediul fișei de evaluare, a scării de clasificare și a listei de control sau verificare.

Scara de clasificare înegistrează comportamente sau caracteristicice ce trebuie supuse evaluării . Cel mai des folosită este Scara Likert care presupune o afirmație,în cazul nostru despre activitatea de învățare, și are 5 trepte de clasificare :puternic dezacord, dezacord, neutru, acord, puternic acord.(Anexa nr. 4)

Lista de control/verificare este construită dintr-un set de enunțuri care constată prezența sau absența unei caracteristici sau unui comportament, fără a emite o judecată de valoare. Este o metodă care se elaborează ușor și este considerată obiectivă în evaluarea deprinderilor, abilităților.(Anexa nr.5)

Prin evaluarea orală , care este o formă particulară a conversației, se verifică cantitativ și caliatativ, gradul de însușire a conținuturilor sau noțiunilor. Prin folosirea fișelor de lucru se pot verifica nivelul de înțelegere, aplicare sau analiză a noțiunilor și conținutuilor.

Prin verificarea efectuării temelor se poate observa conștientizarea necesității efectuării temelor, abilitățile și deprinderile de lucru individuale dobândite , capacitatea de a argumenta sau de sinteza a elevilor.

Evaluarea sumativă se realizează prin metoda alternativă de evaluare a proiectului.

Proiectul este un demers cu caracter aplicativ, care implică studierea unor surse istorice, în cazul nostru sursele orale, care îmbracă forma referatului. Prin proiect se evaluaeză capacitatea de a selecta informația, de a interpreta sursele orale și de a sintetiza , sunt vizate și abilitățile de comunicare și de redactare.

Având în vedere faptul evaluarea s-a realizat ținând seama de cele trei domenii: cognitiv, afectiv, psihomotor, aceasta înseamnă ca rezultatele școlare reflectă și nivelul dobândirii de cunoștințe și dezvoltarea competențelor.

În cercetare am folosit metoda observației constatative prin care mi-am propus să urmăresc atitudinile referitoare la implicarea în activități de predare- învățare și evoluția rezultatelor școlare, în urma folosirii la orele de istorie a unor strategii de învățare activ- participative pe baza surselor orale pentru perioada regimului comunist din România.

Pentru a demonstra ipoteza, cercetarea propriu-zisă s-a bazat pe observarea sistematică a elevilor în timpul orelor de istorie și a activităților extracurriculare desfășurate pe această temă și pe rezultatele școlare de la disciplina istorie, comparativ cu analiza de început a eșantionului de elevi.

Cercetarea cantitativă a cuantificat datele obținute din fișele de observație, aprecierile din scara Likert și din lista de controlși le-a analizat ajungând la concluzia că:

a crescut numărul de elevi care se implică motivat ,conștient în activitățile de învățare bazate pe surse orale;

numărul elevilor care comunică cu colegii, ascultă puncte de vedere diferite , își susțin ideile cu argumente în cadrul actvităților de învățare pe grupe s-a mărit.

elevii și -au însușit metoda interviului,specifică istoriei orale.

Din cercetarea cantitativă a rezultatelor școlare a elevilor, pe baza fișei de progres la nivelul grupului media generală a crescut, dar și pe baza analizei proiectelor am constatat:

îmbogățirea volumului de cunoștințe despre perioada regimului comunist din România;

dezvoltarea nivelului de înțelegere și interpretare a surselor istorice și inclusiv a celor orale;

mai mulți elevi sunt capabili să formuleaze opinii despre evenimentele istorice;

dezvoltarea unor competențe generale precum competențe de comunicare în limba maternă și de redactare a unei lucrări, competențelor sociale și civice, digitale.

În urma cercetării calitative a fișelor de observație și de progres s-a evidențiat :

atitudinea pozitivă față de studiul disciplinei istorie;

creșterea motivației învățării;

dezvoltarea unui comportament civic prin exersarea deprinderilor sociale;

dezvoltarea respectului de sine ;

Prin cele menționate mai sus , am demonstrat că utilizarea surselor orale în procesul de predare învățare a istoriei, în cazul de față, pentru perioada comunistă din istoria României, are efecte pozitive pentru creșterea motivației învățării și dezvoltatrea pe tremen lung a competențelor cheie.

CONCLUZII

Foarte adevărate sunt și astăzi cuvintele lui A. D.Xenopol, din motto-ul lucrării, căci aceasta am încercăt să realizăm și prin lucrarea de față, să luminăm perioada comunistă din istoria românilor, să descoperim dincolo de statitici, planuri, congrese, viața oamenilor simpli care fie s-au opus regimului și au suferit în bătăi sau în inchisori sau de teamă, au acceptat umili soarta.

În lucrarea de față am realizat o prezentare, pe cât posibil obiectivă, a comunismului, mai întâi ca ideologie a partidului și apoi ca regim totalitar ce a marcat istoria Europei Centrale și de Răsărit în secolul XX. Pe baza unor studii și articole și prin intremediul Institutului de Istorie Orală din Cluj am pătruns în tainele istoriei orale și a metodologiei de lucru pe care mi-am propus să o împărtășesc elevilor mei.

Pornind de la premisa că elevii învață mai ușor pe cale audio-vizuală (50-65%, față de calea vizuală 20%) și având în jurul nostru un potențial imens de cercetat am aplicat la orele de istorie strategii didactice de predare-învățare pe baza surselor orale. În procesul de predare învățare a istoriei românilor, sursele orale pot fi folosite pentru perioada de după al doilea război mondial.

Am ales să studiem astfel, perioada comunistă din istoria țării pentru a forma la elevi o imagine mai corectă și mai clară a realității istorice din perioada comunistă . Folosind resurse ale istoriei orale culese de cercetători dar și surse orale, mărturii culese de elevi am permis o înțelegere mai profundă a proceselor și fenomenelor din aceea perioadă de către elevi. Prin aplicarea metodei interviului folosită des în istorie orală, care presupune intervievarea, transcrierea și analizarea surselor de istorie orală, elevii și-au îmbogățit cunoștințele, au dezvoltat competențe specifice ale istoriei, dar și competențe de comunicare, competențe sociale și civice, sensibilitate culturală, sentimentul de apartență la o comunitate.

Cel mai interesant fapt este că împărtășind experiențele trăite ale naratorilor, elevii și-au schimbat atitudinea au devenit din ce în ce mai implicați, au început să trateze cu seriozitate tema, să argumenteze, să dezbată difritele puncte de vedere sau evenimente.Astfel de atitudini și comportamente ajută la formarea unor cetățeni activi în viața politică și socială.

Din aceste motive, consider că este important să îi deprindem pe elevi cu acest demers cu caracter formativ pentru a-i învăța să caute adevărul.

ANEXE

Anexa nr. 1

Anexa nr. 2

Metoda Ciorchinelui – Represiunea comunistă

Anexa 3

GHID DE INTERVIU

Proiectul ,, Viața cotidiană în ,,Epoca de aur”

Tema grupei a II a – Școala

I. Date de identificare : Nume și prenume

Vârsta

Ocupația

II. Intreviul propriu-zis

La ce vârstă ați mers la școală?

La ce școală ați învățat?

Câte clase ați absolvit ?

Dacă ați terminat cele opt clase în școala gimnazială, ce alte forme de învățământ ați urmat?

Dacă nu ați mai urmat nici o școală ce ași făcut? De ce?

Erau și alte forme de învățământ pe care le-ați fi putut urma?

Cum arăta școala ? Cum arătau clasele de elevi?

Ce condiții erau în școală pentru a se desfășura orele ?

Ce reguli trebuia să respectați ca elev?

Vă amintiți uniforma de elev?

Ce discipline v-au plăcut ? / Ce discipline nu v-au plăcut?

Cum erau profesorii dumneavoastră ? Ce atitudine aveau față de dumneavoastră?

Povestiți-ne cum decurgea o zi la școală.

Aveați multe teme ? Care erau cerințele specifice temelor?

În afara orelor de curs, participați și la alte activități organizate de școală?

Cum era practica agricolă?

III. Observații- referitoare la starea naratorului în momentul interviului

Anexa nr. 4

Scara Likert

Particip cu plăcere la activitățile de învățare în echipă la ora de istorie.

Anexa nr. 5

Lista de control

În timpul activității de învățare în grupă, elevul :

BIBLIOGRAFIE

LUCRĂRI DE METODICA ISTORIEI

1.Apăștinei Elena , Proiectul – metodă de evaluare interdiciplinară, EDICT-Revista educației,Nr. 7/2004,Ed. Agata, București 2004.

2. Cerghit Ioan, Metode de învătămînt, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997.

3.Păun Ștefan, Didactica istoriei,Editura Sigma ,București,2003.

4.Programa școlară Aria,, Om și societate”, Istorie,clasele V- VIII, București , 2009.

5. Radu Ion ,Evaluarea în procesul didactic, Editura Didactică și Pedagogică, 2000.

6.Tănase Gheorghe, Metodica învățării- predării istoriei, Ediția a II a , Editura Spiru Haret, Iași , 1998.

LUCRĂRI DE SPECIALITATE ȘI ARTICOLE

1.Arednt Hannah, Originile totalitarismului, Ediția a III a, Editura Humanitas, București, 2010.

2. Bărbulescu Mihai, Deletant Denis, Hitchins Keith, Papacostea Șerban, Teodor Pompiliu , Istoria României , Editura. Enciclopedică ,București ,1998,

3.Budeancă Cosmin, Rolul istoriei orale în reconstituirea regimurilor totalitare, http://phantasma.lett.ubbcluj.ro

4. Campanella Tommaso, Cetatea Soarelui , Editura Humanitas, București, 2010.

5. Deletant Dennis, România sub regimul comunist, Fundația Academia Civică, București, 1995

6. Fontaine Andre, Istoria războiului rece, Editura Militară , București ,1992

7.Georgescu Titu, România între Yalta și Malta, Casa de editură și Presă, București ,1993.

8.Georgescu Vlad, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Ediția a IV a , Editura Humanitas ,București,1995.

9. Gorbaciov Mihail, Memorii, Editura Nemira, București, 1994.

10. Hlihor Constantin, Istoria secolului XX, București, 1999.

11.Milza Pierre, Berstein Serge, Istoria secolului XX.Lumea între război și pace 1945-1973,Editura All, București , 1988.

12. Idem, Istoria secolului XX. În căutarea unei noi lumi. (1973 până în zilele noastre). Vol. III, Editura All, București, 1998

13.Murgoci Mihaela,Istoria orală și muzeele,Revista Muzeelor, Nr. 2/ 2005.

14.Nicoară Toader, Istorie locală și sursele orale, Proiectul pentru învățământul rural, 2005.

15.Pop Adrian(coord.), Prăbușirea Imperiului sovietic .,,Lecții” în retrospectivă , Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012

16.Radosav Doru ,Donbas.O istorie deportată,Revensburg,1994.

17. Idem, Editorial, AIO,Nr. V,2004

18. Rothschild Joseph,Istoria politică a Europei Centrale și de Est după al II lea război mondial, București, Ediția a-II-a, Editura Antet ,Oradea,1997.

19. Soulet Jean-Francois, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Editura Polirom , Iași 1998

20. Idem,Istoria imediată, Editura Corint, București, 2000

21.Stanciu Mircea, Scurtă istorie a unei istoriografii în expansiune.Istorie Orală (1950-1980),Revista Erasmus,Nr.12,2001.

22.Stradling Robert, Multiperspectivitatea în predarea istoriei:un ghid pentru profesori,

23. Știucă Narcisa, Istorie orală-note polemice, AIEF,,C. Brăiloiu”,TOM.XVII,2006

24. Idem, Metode și meșteșug în cercetarea de tip istorie orală, ,, Philologica Jassyensia”,An. VIII, Nr.1(15),București, 2012

25. Tismăneanu Vladimir, Despre comunism.Destinul unei religii politice, Editura Humanitas, București, 2011

26. Idem,Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de de la Satlin la Havel, Editura Polirom, Iași, 1997.

27. Volkagonov Dmitri, Lenin-O nouă biografie , Editura Lider, București ,1994.

28.Vultur Smaranda, Istorie trăită-istorie povestită.Deportarea din Bărăgan 1951-1956 , Editura Amarcord,Timișoara ,1997.

REVISTE

Anuarul Institutului de Istorie Orală

Anuarul Institutului de Etnografie și Folclor ,,C. Brăiloiu”

Revista Erasmus

EDICT-Revista educației

,, Philologica Jassyensia”

Revista Muzeelor

ADRESE DE INTERNET

http://ro.wikipepedia.org/wiki/Manifestul-comunist(23.06.2015)

. https://ro.wikipedia.org/wiki/Revoluția_Rusă_din_1917 (28.06.2015)

https://ro.wikipedia.org/wiki/Karl_Marx (23.06.2015)

https://ro.wikipedia.org/wiki/Stalinism 28.06.2015

www.ise.ro/wp-content/…/Multiperspectivitatea-in-predarea-istoriei.pdf(2.08.2015)

http://phantasma.lett.ubbcluj.ro(8.08.2015)

w.w.w.wikipedia.org/wiki/memorialul durerii.ro

w.w.w.institute.ubb.cluj.ro

w.w.w.memoria.ro/istorie./smaranda vultur.ro

w.w.w.irir.ro

w.w.w memorialsighet.ro

www.tvrplus.ro/emisiune-memorialul-durerii-o-istorie-care-nu-se-invata-..

www.filmedocumentare.com/condamnati-la-fericire-experimentul-comu…

http://www.culturadata.ro/categorie-publicatii/revista-muzeelor/

www.iiccr.ro/…/perceptiile…comunismului/perceptia_actuala_asupra_co (15.10.2014)

w.w.w.scoalaprofesorilor.ro

www. edict.ro.(15.01.2015)

DECLARAȚIE DE AUTENTICITATE

privind lucrarea metodico-științifică pentru obținerea gradului didactic I

Subsemnata/subsemnatul Mona – Ionela Prodan (Damian), cadru didactic la Școala Gimnazială Alexandru Moruzi- Structură Școala Gimnazială Nr. 3 din localitatea Pechea, județul Galați, cu domiciliul în Str. Grădina Veche, Nr. 100, act de identitate C I., seria GL, nr.850049, tel. 0763680325, e-mail [anonimizat], înscrisă/înscris în seria 2014 – 2016 pentru examenul de acordare a gradului didactic I, cunoscând dispozițiile articolului 292, Cod penal, cu privire la falsul în declarații, declar pe propria-mi răspundere următoarele:

Lucrarea metodico-științifică cu tema „ Utilizarea resurselor de istorie orală în predarea-învățarea istoriei la gimnaziu. Studiu de caz: Comunismul și ideologia totalitară comunistă” a fost elaborată personal și îmi aparține în întregime;

Nu am folosit alte surse decât cele menționate în bibliografie;

Nu am preluat texte, date sau elemente de grafică din alte lucrări sau din alte surse fără a fi citate sau fără a fi precizată sursa preluării, inclusiv dacă sursa o reprezintă alte lucrări ale subsemnatei Mona Ionela Prodan (Damian) .

Lucrarea nu a mai fost folosită în alte contexte de examen sau de concurs.

Dau prezenta declarație fiindu-mi necesară la predarea lucrării metodico-științifice pentru obținerea gradului didactic I, în vederea evaluării și a acceptării pentru susținerea finală.

Data, Semnătura,

26.08.2015