Cine Sunt Romii

CAPITOLUL AL II LEA

CINE SUNT ROMII?

2.1. De la robie la asimilare

2.1.a. Origini, dispersare și fixare

Este greu de precizat anul în care romii au ajuns pentru prima dată în Țara Românească și în Moldova. Jonathan Fox argumentează că au sosit în secolul al- XI din nordul Indiei și Pakistan, călătorind în cadrul unui mare val de migrație. Istoricul Bogdan Petriceicu Hașdeu a tradus și analizat între anii 1867-1877 ai multe înscrisuri care se găseau în arhivele mănăstirii Tismana. Unul dintre acestea, din 1387, aparținând lui Mircea cel Bătrân, atestă faptul că țiganii veniseră în Valahia cu cel puțin sută de ani înainte de acea dată. Într-un alt document- notă de recepție, referitoare la 40 de familii de țigani sclavi oferiți ca dar, era consemnat anul 1385, ca dată a sosirii romilor.

În întreaga lor istorie, romii au lăsat în urma lor doar documente scrise de alții,în care erau descrise atât fapte bune, rele, reale sau doar imaginare, însă memoria colectivă a surprins cel mai mult aspectele legendare decât faptele concrete.

Primele grupuri vin spre Europa, de la est la vest, în secolul al XIV-lea și al XV-lea. Acești nomazi, care se prezintă în fața sătenilor și orășenilor nu pot fi incluși în nici o categorie și le sunt atribuite diverse nume, referitoare la o origine presupusă sau la o identitate greșit percepută.

Multe grupuri de neromi au fost confundate de cercetători cu „țiganii”, inclusiv în denumirea care le-a fost dată, ceea ce făcea să se creadă că era vorba de o prezență timpurie a romilor. Un călugăr de la Muntele Athos vorbește despre un grup de Atsingani (anul 1100). Numele acestui grup a fost conferit nomazilor sosiți dinspre est și a rămas atașat în multe țări și limbi (Tsiganes în franceză, Zigeuner în germană, Sigöyner în norvegiană, Zigenare în suedeză, Zingari în italiană, Ciganos în portugheză etc.).

În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, dovezile unei împrăștieri a romilor devin din ce în ce mai accentuate. Cele dintâi scrieri (anul 1385) cunoscute în prezent privind romii sunt asociate de situația sclaviei familiilor de romi.

În anul 1416, orașul Kronstadt, din Transilvania (Brașov din România), face donații în bani șialimente „seniorului Emaus din Egipt și celor a sută douăzeci de însoțitori ai săi”. Romii traversează orașele și sunt localizați în Saxonia, în Bavaria, în Hessa și în apropierea graniței cu Elveția. Ei se deplasează în grup, cu neveste și copii, iar în fruntea lor este un „șef”, „duce”, „conte”, „căpitan” sau „voievod; ei au cai, uneori căruțe pentru bagaje și e autointitulează pocăiți sau pelerini.

În anul 1417, Sigismund, împăratul Germaniei, dă unui grup o scrisoare de recomandare și de protecție pentru ca ei să fie bine primiți. Grupurilor de romi sosiți din Boemia le sunt atribuite denumiri de boemieni, boemianos etc. Arhivele orașului arată faptul că grupul de nomazi primește bani, bere, fân pentru cai, pâine, și este adăpostit într-un depozit.

Prima apariție datată estte în nordul Europei, în 1422, mai întâi în Bologna. Sosiți la Bologna, ei s-au instalat la Galluera și dormeau « sub porticuri », cu excepția ducelui care locuia la hanul regelui. Lumea se ducea să-i vadă iar soția ducelui, le « ghicea », prezentul, numărul de copii, calitățile unei femei și alte lucruri”.

La Forli, mai la sud, documentele arată că:„veniră oameni trimiși de împărat, dornici să primească credința noastră; ei sosiră la Forli la 7 august. Și, cum am auzit că se spunea, unii spuneau că vin din India. Se opriră aici două zile, nearătându-se foarte măsurați, ci asemănători animalelor sălbatice și furioase. Erau aproximativ două sute și mergeau la Roma, la Papa, bărbați, femei și copii”

Voiajele în nordul Europei sunt atestate în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Primele texte au apărut în anul 1505 în Scoția, 1514 în Anglia, 1530 în Țara Galilor; dar este posibil ca venirea să fi fost mai timpurie, pentru că dovezile se raportează la grupuri deja stabilite. În Suedia, consemnări se găsesc în cronica suedeză de Olai Petri, care arată că în 1512 „cei care călătoresc dintr-o țară în alta și pe care îi cheamă tater, au venit în această țară și la Stocholm. Nu au mai fost văzuți aici niciodată până acum”.

În Malta, prima însemnare a prezenței Zingari, a fost făcută de Giacomo Bosio, istoric al Ordinului Cavalerilor de Malta, într-o operă din anul 1602, care arată, în contextul descrierii asediului Maltei în 1565, că Zingari locuiau în peșterile lui Rabat. Țiganii migrează și în Africa și în America ca o consecință a măsurilor de deportare înteprinse de autoritățile portughez și spaniole în secolul al XVII-lea. Este de reținut faptul că Angola a fost fără nici un dubiu, colonia portugheză care a primit cei mai multi romi, începând din secolul al XVI-lea.

Referitor la România, părerile sunt împărțite privire la momentul venirii țiganilor pe teritoriul actual al României. Conform unei cercetări realizate în anul 1837 de istoricul și Mihail Kogălniceanu2, țiganii, originari din India, ar fi ajuns în Moldova în 1417, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Din acest principat, ei s-ar fi dispersat apoi în Țara Românească, Transilvania, Ungaria și în restul Europei.

Originile înrobirii țiganilor sunt obscure: unii cred că țiganii, prizonieri de război ai tătarilor (de aici provine numele lor de «micii tătari»), i-ar fi urmat pe aceștia până la țărmul Dunării, în timpul invaziilor mongole din secolul al XIII-lea. După ce au fost înfrânți, tătarii ar fi devenit la rândul lor robi, iar starea țiganilor nu s-ar fi schimbat. Alte ipoteze privind începuturile procesului de înrobire a țiganilor invocă motive de natură economică.

Țiganii care ajung în Europa occidentală, continuă deplasările de la o regiune la alta..

În Italia, la sfârșitul secolului al XV lea, numeroase familii de nomazi se stabilesc în zona rurală, iar alte grupuri de fierari meridionali în zonele urbane. În aceeași timp în Spania grupurile încep să se « așeze », și încep să dezvolte activități comerciale, artizanale și slujbe rurale sezoniere.

În Spania nobilii protejează familiile de țigani și prin nășirea lor permit adoptarea numelui lor de familie: Mendoza, Montalvo, Corlés etc. La fel se întâmplă în Italia (Calabria) unde familiile vor purta numele de Berlingeri, iar în Anglia vor purta numele de Boswell sau Stanley. În Finlanda, în centrul țării se înregistrează o mobilitate de persoane în căutare de găzduire și de muncă.

În Balcani, în secolul al XIV-lea și al XV-lea, romii are erau deja stabiliți acolo, fac parte din sistemul administrativ, militar și economic. Ei achitau o taxă denumită haraci, mai puțin dacă lucrau pentru armată (ca fabricanți de praf de pușcă, armurieri ec.). .

Închiderea drumurilor comerciale, nevoia permanentă de a hrăni armata și populația au început să apese din greu economia, iar constituirea unei forțe de muncă gratuite și de mari proporții a devenit o necesitate. Deveniseră indispensabili economiei, astfel că au început să se ia măsuri pentru a-i reține pe țigani pe loc..

În vreme ce majoritatea țărilor europene îi alungau pe țigani dincolo de granițele lor, cele două Principate Române, Moldova și Țara Românească, le-au interzis acestora să părăsească teritoriul și i-au luat în robie.

Primul val de romi a sfârșit prin a se întinde în întreaga Europă, stabilindu-se în unele locuri, iar o parte din ei și-au redus deplasările. Se întâmplă, de asemenea, ca acei călători de origine indiană să întâlnească călători autohtoni.

În Irlanda, din secolul al XII-lea, denumirea de Tinkler sau Tynker este atribuită unui grup de nomazi, iar în secolul următor este prevăzut un cadru legal pentru acești « irlandezi rătăcitori », care și-a menținut, o identitate, o orânduire socială, un dialect distinct.

2.1.b. Migrația romilor

Analiza atentă a proceselor de tranziție de la o epocă la alta atestă un fapt incontestabil: consecințele majore ale colonizării mondiale se traduc în termeni de dominație prin expropriere a celor puternici, prin cuceriri, supunere, deposedare etc.

În secolele al XVI-lea și al XVII-lea, apoi în secolul al XIX-lea, după eliberarea sclavilor din România, se produc noi migrații.

În Bulgaria, la sfârșitul secolului al XVII-lea, din cauza conflictului dintre Austria și Imperiul Otoman, are loc o nouă migrație. În Italia, la sfârșitul secolului al XIX, apar romii „unguri iar după sfârșitul primul război mondial, alte familii, „germane” și „slave” vin din nord și din est; în timpul celui de al doilea război mondial romii sunt alungați din Italia, din Slovenia și din Croația și începând din anii 1960 un nou val de romi „iugoslavi” vine în Italia.

Din anii 1960, s-a dezvoltat o imigrație de țigani din Iugoslavia, cu valuri succesive, cu precădere la sfârșitul anilor 1980, când mii de romi părăsesc Macedonia, în special către Germania pentru a solicita un statut de refugiați politici..

În Danemarca, începând cu anul 1965, grupuri de țigani se prezintă cu pașaport iugoslav, tranzitând spre Suedia și Norvegia, dar vor reveni să se instaleze la Copenhaga și Helsinki. În Austria, din 1958, mulți romi se stabilesc în regiunile din est, iar alții vor pleca în America, Canada sau Australia. În anul 1968, familii vin din Cehoslovacia împreună cu alți refugiați, iar după după 2-5 ani, cei mai mulți pleacă spre Suedia.

Între 1968-1980, din Iugoslavia vin cei mai mulți romi, se instalează și optează pentru a fii cetățeni în Austria. În Anglia, al doilea val de a sfârșitul secolului al XIX-lea este format din romii care au părăsit România și alte țări din est.

La sfârșitul anilor 1950, sute de persoane sunt refugiați din Ungaria și începând din anul 1960 numeroși călători din Irlanda vin în Anglia..

Motivele migrațiilor sunt diferite: e primul loc se află persecuțiile. Măsurile de expulzare sau de interdicție de sejur și pedepsele aferente (marcarea cu fierul, spânzurarea, galerele etc.), sunt multiple, vânătorile organizate contra romilor: punerea în aplicare a acestor reguli îi îndepărtează pe romi.

Deportările apar în diferite momente ale istoriei, între strate, sau între regiuni ale aceluiași stat (pentru Rusia în Siberia, pentru România în Transnistria etc.).

În aceste condiții, singura variantă pentru romi este de a călători mai departe, să găsească o primire mai bună. Anii 1990 reprezintă crudă exemplificare, între agresiunile fizice, ură rasială, locuințe vandalizate, condițiile de viață mizere din numeroase state, de la est la vest.

În Kosovo, din cei 150.000 de romi de la sfârșitul anilor 1990, aproximativ 120.000 au fost nevoiți să plece din țară, iar în prezent condițiile de întoarcere, sunt nesigure și nerealiste, pentru că fundamentele nu s-au schimbat : discriminarea este la fel de evidentă, locuințele au fost distruse sau cedate altor persoane, sprijinul politic și economic este infim.

Problemele financiare, la care romii sunt foarte sensibili, îi determină să schimbe regiunea: criza din Irlanda de la jumătatea secolului al XIX-lea provoacă plecarea multor călători irlandezi către sudul Americii. Din anul 1960, un număr mare de nomazii irlandezi au trecut prin Marea Britanie unde au dezvoltat fel de comerț urban. Din aceleași rațiuni, țiganii au plecat din Portugalia în Spania, și apoi în mai multe state din est și Europa occidentală.

Negustoria este, într-adevăr, o rațiune importantă de deplasare, de schimbare a regiunii și chiar a statului. Pentru a găsi noi clienți un comerciant rom, merge în regiuni diferite, iar păstrarea cliențiilor înseamnă o revenire sau chiar o stabilire.

Aceste două motivații se corelează cu alte aspecte pentru a determina plecarea sau staționarea: din Grecia romii merg spre insule pentru comerț, sau chiar dincolo de Canalul Mânecii. Condițiile din Andaluzia sunt favorabile comerțului și artizanatului, și îndeamnă la fixare și uneori la respingerea romilor „străini” care riscau să rupă echilibrul foarte fragil între comunități.

Există alte motive explică continuarea deplasărilor: pentru familiile care se simt că aparțin aceluiași ansamblu, călătoria, când este posibilă, permite să se întâlnească, să întrețină legăturile.

Se conturează două tipuri de nomadism, pe de o parte un nomadism structural datorat unei anumite forme de organizare socială și economică și unei dorințe de a călători și un nomadism conjunctural datorat de excluderea sau, recluziune (sclavia, închisoarea, diverse interdicții).

Existența în fiecare țară a unor multiple sosiri de imigranți romi în perioade diferite, faptul că unii s-au fixat sau și-au redus deplasările, că alții au mers mai departe sau au rămas mereu nomazi în țară, existența și întâlnirea cu nomazi autohtoni, au produs în timp, în fiecare țară, regiune, o stratificare și o diversificare culturală și lingvistică.

Varietatea, în analiza situației actuale, este prezentă prin faptul că potrivit normelor internaționale, romii în deplasarea dintr-un stat în altul pot fi, considerați ca imigranți, ca refugiați, ca solicitanți de azil, persoane deplasate, apatrizi etc.

Un interes recent, referitor la romi, și teama de o « invazie a țiganilor din est », a constituit subiectul numeroaselor controverse. Cercetările privind problema romilor au fost începute toate marile organizații internaționale. Instanțele Consiliului Europei, ale Uniunii Europene, OCDE, OSCE, Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați au arătat o atenție deosebită pentru această problemă, devenită un subiect de interes politic crescut la nivel internațional.

Iminența unei migrații masive de romi a fost exagerat, iar datele cu cifre sunt prea lacunare, ca să permită o mai bună percepere a realității mișcărilor.

Imigranți, așa cum sunt imaginați, ca refugiați sau solicitanți de azil politic, nu sunt singurii care se deplasează peste noile frontiere politice ale Europei anilor 1990. De asemenea, a început să se producă o anumită organizare a migrației.

Romii din România au migrat cu întreaga familie, către regiuni dintr-un stat străin și au reconstituit, în emigrație, grupul de rudenie al regiunii de origine.

Grupurile de romi care au mers spre Germania au fost cele provenind din regiuni din România populate de germani. Romii au urmat exemplul migrației masive a saxonilor și a șvabilor din Transilvania și din Banat către Germania, migrație intensă în cursul anilor 1970 și 1980.

Nomadismul căpătat în România a fost transferat într-o altă țară care îi primește și mai ales grupurile sunt cele care au constituit obiectul reacțiilor negative ale statelor în care s-au dus ele începând din 1990.

Recensământul privind romii a furnizat întotdeauna rezultate lacunare. Cifrele oficiale, în cel mai bun caz, dau un ordin de mărime, iar criteriile reținute (cine este rom? cine este călător?) sunt determinate politic, ceea ce nu este relevant. În cadrul unui recensământ, majoritatea romilor pot să nu se declare „romi” sau „țigani”, din diverse motive, în special prudența după secole de persecuție.

Recensămintele nu luau în calcul etnicitatea, ci un anumit grup social în dificultate are făcea obiectul unui program de integrare; prin urmare, doar o parte a romilor făcea obiectul unui recensământ, și de aceea rezulatate obținute nu sunt conform realității.

În Anglia, în 1991, au fost recenzate 12316 caravane, estimând că în medie sunt 3 membrii per caravană și aproape 4 persoane per familie, ceea ce ar indica prezența a aproximativ 40.000 nomazi în Anglia.

În cadrul unui recensământ precedent, ar fi trebuit să se calculeze 4,5 persoane per familie, ceea ce indică de fapt 55.000 persoane pentru Anglia, dar în 1966 erau recenzate 15.000 de persoane. Există, într-adevăr o creștere importantă a numărului nomazilor, în Țara Galilor rezultatele estimează 708 familii (față de 312 în 1966), iar un calcul mai complet ar arăta de fapt că cca. 800 de familii sunt prezente, adică 3.600 persoane.

În Irlanda, existau aproximativ 1.110 familii în 1961 și 1.950 familii în anul 1977; în același an, un studiu mai precis de la Dublin dădea un număr de 6,23 persoane per familie calculată, deci un total de peste 12.000 persoane pentru țară. În 1979, se estimează că de fapt numărul este de cel puțin 2.200 familii, adică 13.700 persoane.

Este o cifră, minimă, deoarece statisticile, pentru „cei care sunt sedentarizați, nu iau în calcul decât călătorii „recazați” de serviciile sociale și îi uită pe cei care, cazați de ei înșiși, nu rămân mai puțin călători în spirit, limbă și practici culturale.

În Italia, se ține cont, ca și în celelalte țări, de creșterea demografică, care face ca după un interval de zece ani numărul estimat să fie mult mai mare, dar, de asemenea, ca și în alte state, trebuie să se țină seama mai ales după anul 1989 de importantele mișcări care antrenează romii dintr-un stat în altul.

În Bulgaria, recensământul oficial publicat în 1956 estimează un număr de 195.000 de romi. La recensământul din anul 1975, datele au fost furnizate Comitetului Central al Partidului Comunist Bulgar și arătau un număr de 373.000 de romi.

Aceste cifre sunt considerate nereale de către responsabilii Partidului și, la cererea , a fost condus în paralel un recensământ, cu participarea Ministerului de Interne. Rezultatul, înregistrat într-un document din anul 1980, estima 524.000 de persoane de etnie romă. Un recensământ din 1989 realizat de Ministerul de Interne a ajuns la rezultatul de 576.000 de persoane, iar în 1992 se regăseau 552.665 de persoane, dar verificări in sondaj au arătat că aceste cifre sunt cu mult mai mici față de realitate..

La începutul secolului al XXI-lea se produce o evoluție : pe de o parte, statele sunt mai conștiente de importanța populației lor de romi și de necesitatea de a cunoaște realitatea pentru a ameliora situația, creând și dezvoltând programe speciale pentru romi. Pe de altă parte, organizațiile romilor au început să se afirme pe plan politic, iar familiile și indivizii sunt din ce în ce mai numeroși în desemnarea ca membri ai unei minorități care își cunosc și revendică drepturile.

Cu atât mai mult cu cât o mișcare de „întoarcere” se produce uneori, fie comandată de autoritățile țării care primește, fie de comun acord de autoritățile țării recipiente și ale țării de origine, fie la inițiativa familiilor, decepționate sau speriate de condițiile de primire oferite.

2.2. Politica față de minoritatea romă a regimului Antonescu

2.1.a. Probleme rasiste în România anilor 1930-1940

În anul 1933 a fost înființată “Asociația Generală”, în București, urmând ca în același an să fie fondat și un ziar, “Glasul Romilor”, care avea să publice timp de șase ani. Apoi au apărut și alte publicații și asociații: prima a luat ființă în Calbor, în 1926, iar în 1934 s-a ținut o conferință pentru a înființa Uniunea Generală a Romilor din România. Între 1934 – 1939 aceasta a încercat să promoveze drepturi egale pentru romii de naționalitate română, dar fascismul și războiul au pus capăt acestei lupte.

În 1930, românii constituiau majoritatea semnificativă a populației (71,9%), dar acest procent nu se regăsea în ordinea economică și implicit socială. Ei reprezentau, la nivelul întregii Românii, doar 58,5% din populația urbană, iar în provinciile nou alipite situația era și mai nemulțumitoare. La 1930, în teritoriul corespunzând Vechiului Regat, circa 3/4 din populația urbană era românească (Oltenia – 91,7%, Muntenia – 82,3%, Moldova – 70,8%, Dobrogea – 52,3%), dar în provinciile alipite, românii reprezentau în medie doar 1/3 din populația urbană, (Basarabia – 31,0%, Bucovina – 33,0%, Crișana și Maramureș – 33,1%, Banat – 35,0%, Transilvania -35,9%), fiind devansați net de alte grupuri etnice.

În schimb, românii constituiau majoritatea populației rurale a țării (75,3%).S-a considerat că trebuia dusă o campanie de românizare a orașelor și a elitelor create de orașe. „Orașele în mod logic trebuie să fie expresia civilizată a etnicului unei regiuni”.

În România, guvernul mareșalului Ion Antonescu s-a manifestat vehement împotriva minorităților, dar mai ales a romilor și a început deportarea în masă a acestora din urmă, mai ales a romilor despre care se credea în primul rând că sunt criminali.

În aceste condiții, în anul 1942, 25.000 de romi au fost deportați în Transnistria, dintre care aproximativ 19.000 au murit. Pentru a estima consecințele războiului, Tribunalul Poporului a stabilit o Comisie a Crimelor de Război. Conform rezultatelor publicate de aceasta, în România, în timpul războiului au murit 36.000 de romi, fiind cel mai mare număr înregistrat într-un stat european.

În timpul comunismului, mai ales în anii ’60, naționalismul a devenit o armă ideologică de primă clasă, fiind folosit ca o strategie de contraatac împotriva politicii de la Kremlin și ca o dovadă a independenței sale. Din acel moment “nimeni nu mai putea fi patriot sau naționalist dacă nu făcea parte din partid”.

A fost introdusă ideea consolidării unității naționale, a unei societăți românești omogene. Sub pretextul unui model unic al muncitorului socialist, regimul a încercat să finalizeze procesul de asimilare. Scopul declarat era să elimine gradual diferențele naționale, însă țelul era să elimine minoritățile etnice.

Romii erau considerați « elemente străine » ce trebuiau să devină românești, cultura lor fiind considerată ca o cultură a subdezvoltării și a sărăciei. Din această cauză trebuia să se facă ceva pentru a distruge cultura specifică a romilor, precum și modelul lor de viață distinct – cel mai important element care i-a caracterizat de-a lungul secolelor.

Oficial în anul 1930 au fost recenzați ca o etnie aparte, cu limbă proprie, asemenea celorlalte minorități, ei au continuat să fie percepuți și tratați mai mult ca o categorie socială. Romii nu aveau în afara granițelor României consagvini care, fiind etnii dominante în vreun stat mai mult sau mai puțin apropiat, să îi asume, punând în discuție stabilitatea statului român.

În niciuna dintre regiunile României ei nu trăiau în zone compact țigănești (enclave), care să conteste în vreun fel stăpânirea românilor asupra propriului stat. Romii trăiau de secole pe pământ românesc și nu au reprezentat o problemă. Recensământul din 1930, evidențiază o populație majoritar rurală (84,5%), deci raportul urban romi – români nu-i defavoriza pe români, cum se întâmpla în cazul altor minorități.

În 1930 romii, cu doar 1,5% din totalul populației, reprezentau ca mărime doar al optulea grup etnic, după români (71,9%), unguri (7,9%), germani (4,1%), evrei (4,0%), ruteni și ucraineni (3,2%), ruși (2,3%), bulgari (2,0%).25 Aceasta însemna că s-au declarat (recensământul din 1930 s-a bazat pe autoidentificare) „țigani” 262.501 persoane. Deși îi depășeau ca natalitate chiar și pe români și ar fi fost firesc ca numărul lor să crească, acest lucru nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, numărul lor s-a diminuat, cel puțin declarativ, potrivit recensămintelor bazate pe autoidentificare.

Deși recensământul din 1930 trebuie privit cu anumite rezerve, este surprinsă o tendință: asimilarea pronunțată a romilor în acea perioadă. Rezultatele oficiale oferite de recensământul din 1930, arată că numărul romilor este inferior celui de la sfârșitul secolului al XIX-lea.33

Referitor la tendința tot mai accentuată a acestui grup etnic de a se dispersa și de a se topi în masa populației majoritare, cazul fostelor provincii ungurești este mai concludent prin bogăția detaliilor. „La 1893, în Transilvania, Banat, Maramureș și Crișana au fost recenzați 151.711 țigani pe când în 1930 s-au numărat doar 109.156, deci s-a produs o reducere de 42.555 suflete sau 28,1%. Din cele 462 comune de dincolo de Carpați în care în 1893 s-au numărat cel puțin 50 țigani, în 127 cifra lor absolută este staționară sau în creștere, în 266 comune este în scădere, iar în 69 comune țiganii au dispărut complet”.

În 1930, provinciile Vechiului Regat mai aveau doar 137.663 romi, deci numărul lor scăzuse cu aproximativ 31%. Pe de altă parte, când se producea asimilarea, ei deveneau în mai mare măsura români decât maghiari, lucru care, în condițiile competiției dintre români și minoritari în Transilvania interbelică, era apreciat ca favorabil intereselor românești. Această « românizare » mai accentuată s-a datorat și suprapunerii de habitat între români și romi, comparativ cu alte minorități. Romii, ca și românii, trăiau majoritatea la țară, iar țăranii români acopereau aproape toată țara.

În concluzie, romii, când renunțau la propria etnie, deveneau mai degrabă români decât unguri sau alți minoritari posibil iredentiști. „S-a constatat că refugiul țiganilor (în Transilvania) se face mai degrabă în sânul populației române decât în al celei maghiare sau germane, mai ales când dominația o au românii și când majoritatea populației din sat e românească”.

În septembrie 1942, s-au luat măsuri pentru evacuarea unor romi din apropierea Sighișoarei, locuitorii români au fost nemulțumiți întrucât „se știe că totdeauna țiganii au fost considerați și trecuți la numărul românilor, nefiind socotiți ca o minoritate aparte. Românii întăriți cu efectivul țiganilor au putut totdeauna să-și asigure majoritatea de voturi în trecutele alegeri și să se impună în locuri de conducere față de celelalte minorități; măsura luată recent a înstrăinat pe țigani de loialitatea pe care o dovedeau față de elementul românesc”.

Deși au apărut, mai ales prin anii ’40, aprecieri potrivit cărora numărul real al romilor era mai mare decât cel surprins de recensământul din 1930, ele nu au caracterizat sau influențat naționalismul interbelic. În urma cercetărilor efectuate în Țara Oltului (în județul Făgăraș), pentru care recensământul din 1930 dădea 2,9% populație țigănească (autoidentificați), Ion Chelcea stabilea că, în realitate, numărul romilor era de 4.633 (6,7% din populația totală), la această cifră ajungând prin heteroidentificare.

În perioada celui de-al doilea război mondial și în primii ani postbelici milioane de oameni și-au părăsit țara în care s-au născut ca urmare a unor schimburi de populație convenite între diferite state europene sau a unor așa-numite repatrieri – adică aducerea în țara de origine a unor grupuri etnice stabilite în alte părți, uneori cu secole în urmă.

Nu a fost vorba doar de etnicii germani din Răsărit – a căror repatriere a fost începută de Reich în octombrie 1939, imediat după declanșarea războiului, și care a continuat pe parcursul războiului, dar și după încetarea acestuia. Acum ca urmare a deciziilor puterilor învingătoare; acestea au luat în considerare în planurile lor de reorganizare postbelică și „curățirea" țărilor est-europene de etnicii germani.

În anii celui de-al doilea război mondial ideca creării unor state omogene etnic a fost împărtășită de guvernele și în general de elita politică a tuturor țărilor din Europa centro-orientală, indiferent de opțiunea ideologică. Cum o demonstrează interesul care a existat în aceste țări pentru omogenizarea etnică, precum și amploarea mișcărilor forțate de populație care s-au petrecut aici între 1939 și sfârșitul anilor '40, purificarea etnică a fost una dintre ideile dominante ale epocii. în cancelariile statelor din regiune (începând cu Germania și continuând cu celelalte) sau în alte locuri unde se elabora politica statelor respective – avem în vedere în primul rând guvernele din exil (polon, cehoslovac, iugoslav) – se căutau soluții pentru realizarea omogenității etnice.

În perioada interbelică Sabin Manuilă s-a numărat printre puținii intelectuali care vorbeau de „purificare” etnică.

Ideea era împărtășită și de alții – de exemplu, Nichifor Crainic, cu teoria sa despre statul etnocratic, conform căreia România trebuia să fie „statul etnic al românilor”. Programul statului etnocratic, publicat în 1937, în subcapitolul privitor la politica etnică a statului etnocratic, prevedea schimbul de populație cu țările vecine, repatrierea românilor din America, colonizări masive de-a lungul granițelor și colonizări în locul evreilor scoși din proprietățile rurale. Dar circulația acestor idei a fost limitată la unele cercuri intelectuale restrânse. Nu a existat un program al guvernelor române pentru românizarea forțată, migrații externe, colonizări interne etc, de natură să ducă la modificarea radicală a structurii etno-demografice a țării. Ideea predominantă la nivelul clasei politice românești era aceea a integrării și asimilării minorităților17.

În 1940, în împrejurările în care integritatea țării era grav amenințată și până la urmă, distrusă, românii descoperă gravitatea problemei minoritare. Dacă minoritățile s-au dovedit a fi factor de disoluție a statului, soluția trebuia să fie omogenizarea etnică. Omogenitatea etnică dă coeziune statului. România trebuie să devină un stat omogen etnic. Aceasta era concepția care anima clasa politică, în general elita românească începând cu 1940.

În iulie 1940, când puterile Axei obligă guvernul român să înceapă tratative cu Ungaria și Bulgaria, Bucureștiul se gândește la o „rezolvare definitivă" a problemei minorităților, prin schimbul de populație. în declarația făcută în fața presei de ministrul de externe Mihail Manoilescu, la 30 iulie 1940, se spune: „[…] guvernul ar dori să pășească cu mijloace mai radicale la rezolvarea definitivă a problemei minorităților de același sânge cu popoarele învecinate cu noi, prin măsuri noi, luate în spiritul și cu metodele timpului nostru. Intre acestea, măsura care a dat foarte bune rezultate în toate țările este schimbul de populație”.

A fost pentru prima dată când un înalt oficial român a făcut referire la schimbul de populație. Contextul internațional a jucat și ea un rol în impunerea ideii de purificare etnică în România și mai ales în politica statului român. Ne referim la popularitatea ideii statelor monoetnice și la mișcările de populație care s-au produs în Europa Centrală și de Sud-Est începând cu 1939. În cadrul tratativelor româno-ungare desfășurate la Turnu Severin în august 1940, partea română a propus ca bază de discuție principiul etnic iar nu cel teritorial, cum a făcut partea ungară. Pentru români scopul care trebuia urmărit de cele două părți era de a rezolva în mod radical chestiunea minorităților naționale și de a face cele două țari, România și Ungaria, cât mai omogene cu putință din punct de vedere etnic. Mijlocul de realizare era schimbul de populație.

Au plecat din nordul Dobrogei cea 61.000 bulgari, iar din sudul Dobrogei cea 100.000 români. Ca urmare a acestui schimb de populație a dispărut aproape complet elementul românesc din sudul și cel bulgar din nordul Dobrogei. Frontiera politică între cele două state în Dobrogea a devenit astfel frontieră etnică.

Începând cu toamna lui 1940 până în toamna lui 1941 a fost repatriată, în baza unor acorduri cu Ungaria, populația maghiară din sudul Bucovinei și din Basarabia. Strămutarea maghiarilor (secuilor) din Bucovina (15.593 persoane) a fost încheiată la mijlocul lunii iunie 1941, iar cei 829 maghiari care trăiau în Basarabia au plecat la începutul lunii octombrie 1941.

Când vorbește de moment favorabil, Manuilă are în vedere, desigur, situația politică a României în acel moment (toamna anului 1941), ca și conjunctura internațională care părea să încurajeze astfel de întreprinderi. România era aliata Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S.

Conjunctura internațională era favorabilă și în sensul că în cei doi ani care trecuseră de la declanșarea războiului în Europa Centrală și de Est s-a recurs deja Ia transferuri și schimburi de populație și se părea că statul omogen din punct de vedere etnic este formula cea mai potrivită. România se afla în sfera politică a Germaniei, iar conceptul german de nouă ordine includea și ideea statelor omogene.

Când se referă la populația viitorului stat în granițele preconizate de el, Manuilă ia în calcul și creșterea estimată a populației României între 1930-1941, anume 2.000.000 persoane. în ce-i privește pe românii din țările vecine, cifrele lui Manuilă sunt mai mult estimări. Pentru românii din U.R.S.S. el dă cifra de 800.000. Reprezentanții Institutului Central de Statistică ce s-au ocupat în 1942-1943 de recenzarea românilor din teritoriile sovietice au găsit însă aici doar 400.000 de români (250.000 în Transnistria și 150.000 la est de Bug).

Proiectul lui Sabin Manuilă are în vedere plecarea din România a unui număr de 3.581.618 minoritari și sosirea unui număr de 1.602.359 români din țările vecine. Această din urmă cifră însemna, practic, totalitatea populației de origine română din țările vecine. România viitoare ar fi urmat să aibă o suprafață de 290.126,5 kmp (față de 295.049 kmp, cât avusese România Mare) și o populație de 18.036.087 locuitori (față de 18.057.028 locuitori, cât avusese România Mare în 1930).

Din totalul populației românii urmau să fie – luându-se în calcul și creșterea populației în intervalul 1930-1941 – în număr de 16.402.966 (90,9% din populația totală); germanii – 819.963 (4,5%); turcii și tătarii – 194×504 (1,1%); alții – 618.554 (3,4%). Dacă România Mare avusese un procent al populației minoritare de 28,1 % (la recensământul din 1930), România din proiectul lui Manuilă urma să aibă doar 9,1% minoritari.

Aceste rezultate urmau să sufere modificări odată cu « transferul unilateral » al țiganilor. În consecință, toate fabricile particulare ce aveau proprietari privați au fost confiscate de stat. Concomitent, romii erau integrați în activitățile agricole din cadrul cooperativelor agricole de producție sau metalurgice.

Până la căderea comunismului, 48-50% dintre romii apți de muncă lucrau în agricultură pentru că nu aveau voie să facă comerț. Cei care au continuat să practice meșteșugurile tradiționale nu erau considerați ca muncitori autentici.

Legea i-a considerat “paraziți sociali”, fapt pentru care ei erau expuși unui risc ridicat de a fi pedepsiți (închiși sau duși cu forța la muncă). Înainte de al Doilea Război Mondial, romii trăiau în fiecare țară europeană ca membri discriminați ai societăților respective, iar experiențele lor din timpul războiului au fost diferite, în funcție de locul unde au trăit.

Naziștii foloseau cuvântul Zigeuner în cazul unei categorii în care erau clasați toți cei despre care se presupunea că au sânge de origine indică, precum și toți cei al căror stil de viață în terminologia naziștilor și a colaboratorilor lor era echivalat cu Zigeuner sau „asocial și criminal", ei devenind țintele campaniei de genocid. în timpul Holocaustului, naziștii, aliații și subordonații lor au ucis între 100.000 și 250.000 de romi europeni.

În România, o parte a populației rome a fost deportată în lagăre, iar această tragedie trebuie plasată în contextul mai larg al exterminării romilor din Europa. Deși circumstanțele deportării și internării în lagăre au fost specifice în România, așa cum susține elocvent Radu Ioanid, modelul persecuției romilor a fost copiat în mare parte din Europa controlată de naziști.

2.2.b. Deportarea în Transnistria (1942-1944)

Cercetările referitoare la romi și Holocaust sunt puține, iar studiile academice care să analizeze soarta romilor din România sunt și mai rare. Persecutarea romilor a fost lăsată în afara manualelor de istorie și puțini cercetători își canalizează eforturile spre aprofundarea cunoașterii genocidului romilor. Romii nu apar în aceste texte deoarece după război ei nu și-au povestit experiența, pe motiv că tradiția le interzice să vorbească despre morți, ceea ce presupune că supraviețuitorii sunt împiedicați de cultura romă să relateze întâmplările despre Holocaust, fiind astfel împiedicați să încorporeze romii ca victime ale Holocaustului în studiile academice.

În cazul Holocaustului din România, majoritatea relatărilor, inclusiv remarcabilul Raport Wiesel din 2004, se sprijină mai ales pe documentele de arhivă lăsate de făptuitori pentru a reconstitui evenimentele, în timp ce documentele ne oferă o imagine generală a distrugerilor, supraviețuitorii romi ne învață mai mult despre cumplitele lor suferințe și despre felul în care aceste politici reflectate în limbaj birocratic, pe hârtie, au afectat oamenii reali la fața locului.

În conștiința publică românească există într-o oarecare măsură o conceptualizare a deportării evreilor și țiganilor în timpul războiului, dar cu toate acestea puțini înțeleg amploarea ororilor care s-au petrecut în Transnistria. Multe dintre traumele la care au fost supuși evreii și romii s-au produs în afara granițelor României, în teritoriile ocupate, așa că nu au rămas multe cicatrici în peisaj care să le servească locuitorilor României drept aducere iminle a Holocaustului.

Există o anumită concepție printre români, și anume că ei ar fi fost principalele Victime ale războiului, o imagine pe care au promovat-o istoricii comuniști și care avea să contribuie ulterior la mitul lui Ion Antonescu. Printr-un ordin oficial se cerea evacuarea forțată și încarcerarea romilor pentru a elimina „elementele eterogene și parazitare, în document se spune că „toți țiganii parazitari, retrograzi și necinstiți, pripășiți și tolerați” trebuie eliminați din zonele urbane și rurale pentru a asigura ordinea.

Deportarea romilor în Transnistria a fost o măsură care a surprins prin brutalitate și rapiditate zecile de mii de cetățeni români de etnie romă afectați de ea. în scrierile ce reflectă ideologia regimurilor politice conduse de Ion Antonescu – cu și fără participarea legionarilor, referirile la necesitatea eliminării romilor în numele „purificării etnice” nu erau inexistente. Unul dintre cuvintele de ordine ale propagandei legionare, care apare și în articolele semnate le ideologii legionari Constantin Papanace și Traian Herseni, era „deziudaizare, desfanariotizare, desțiganizare. Discipolul lui A.C. Cuza, Toma Petrescu, și Gheorghe Făcăoaru, fratele profesorului lordache Făcăoaru, militau pentru sterilizarea romilor, iar teologul ortodox Liviu Stan cerea segregarea romilor și interzicerea căsătoriilor lor cu românii.

Cifra de 300.000 de romi corespundea, în mare, rezultatelor recensământului din 1930, dar, conform estimărilor aceluiași Institut Central de Statistică, populația romă din România, în interiorul granițelor din 1942, era de 208.700. Incitările la acțiuni de purificare etnică împotriva romilor erau însă extrem de reduse în comparație cu masiva propagandă antisemită a guvernelor conduse de Ion Antonescu. La fel, dacă în timpul guvernărilor care l-au precedat pe Ion Antonescu, propaganda antisemită era foarte puternică în România, atacurile la adresa romilor erau relativ reduse.

În plus, dacă începând cu guvernarea Goga-Cuza, continuând cu dictatura regală și cu guvernarea lui Ion Antonescu, statul român a implementat o cuprinzătoare legislație antisemită, nu a existat o legislație împotriva romilor în România, iar începutul războiului în Est nu a afectat această populație pe teritoriul României. Atât documentele de arhivă, cât și mărturiile la procesele care au avut loc în perioada postbelică atestau că deportarea romilor în Transnistria a fost declanșată la ordinul personal al lui Ion Antonescu și implementată de Ministerului Afacerilor Interne.

La 17 mai 1942, prin ordinul nr. 33911, subsecretarul de stat la Ministerul de Interne, generalul C.Z. Vasiliu, a ordonat recenzarea romilor considerați a fi o „problemă”: romii nomazi și unele categorii de romi sedentari,în consecință, au fost întocmite liste conținând un număr de 40.909 persoane: 9.471 de romi nomazi și 31.438 de romi stabili.

Conform raportului nr. 43249/1942 al Inspectoratului General al Jandarmeriei, au fost deportați toți romii nomazi din România, precum și romii considerați primejdios! pentru ordinea publică. Această a doua categorie ar fi trebuit să-i includă pe romii cu cazier judiciar și familiile acestora. Deportarea primei categorii a fost încheiată la 15 august 1942, iar deportarea celei de-a doua categorii a luat sfârșit la 16 septembrie 1942. Au fost deportați și oameni care aveau o ocupație sau care aveau pământ sau avere. Există un număr mare de petiții care semnalează aceste situații, după cum și mai mare este numărul cererilor de repatriere. în același timp, țiganii au fost ridicați de la locurile lor fără să li se permită să-și ia lucrurile personale și gospodărești strict necesare. Ei nu au avut timp să-și lichideze averile. Au fost nu puține cazurile în care șefii posturilor de jandarmi sau organele polițienești au profitat de ocazie și au cumpărat de la țigani diferite obiecte și case la prețuri derizorii. Casele și celelalte bunuri ale țiganilor evacuați au fost preluate de Centrul Național de Românizare.

Tragedia romilor români a fost cu atât mai mare cu cât, în vreme ce ei erau deportați, multe dintre rudele lor apropiate, soți, copii, frați, luptau pe front în armata română, pentru România. Au fost deportați și romi invalizi din Primul Război Mondial, precum și români luați, din eroare, drept romi. Ba chiar au fost uneori arestați pentru a fi deportați și romi îmbrăcați în uniforme militare românești. Deportarea a 25.000 de romi a creat probleme majore birocrației militare românești. Mulți soldați romi înarmați au plecat în Transnistria în permisie pentru a-și aduce acasă rudele. în același timp, soldații romi provenind din familiile nomade au fost demobilizați și trimiși în Transnistria. Marele Stat Major a cerut unităților militare să explice soldaților romi care anume sunt categoriile de romi deportați și că familiile lor nu vor fi deportate.

La 14 octombrie 1942, Ministerul Afacerilor Interne a ordonat oprirea deportării romilor români. Trebuie remarcat că deportarea romilor a fost sistată exact în perioada în care guvernul român a decis să nu-i deporteze în lagărul de exterminare de la Belzec, în Polonia ocupată, pe evreii din Regat și sudul Transilvaniei. Romii deportați au fost trimiși inițial în zonele Alexandrovca (județul Oceacov), Caranica și Covaliovca (județul Berezovca), Mancovca, Voitovca și Stunovca (județul Balta)23, precum și în județul Gol ta. După cum reiese din rechizitoriul acuzatorului public A. Bunaciu în procesul criminalilor de la Odessa și din județul Golta, imediat după sosire, romii nomazi au fost jefuiți de tot avutul: „Un martor, Alexandru Blumenfeld, arăta că în afară de evrei au venit în județul Golta și țigani care au fost jefuiți de toate lucrurile lor”. Nu li se dădeau locuințe și mureau ca muștele. Un alt martor, Virgil Nemeș, a descris și el modul în care jandarmeria română a confiscat caii și căruțele de la romii nomazi, într-adevăr, ordinul de confiscare a cailor și căruțelor a fost dat de Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei, la 29 iulie 1942.

Viorel Achim estimează că, dintre cei peste 25.000 de romi deportați în Transnistria, 11.000 au murit și 14.000 ausupraviețuit.

Conform rechizitoriului din procesul Antonescu, 6.000-8.000 de romi au fost uciși numai în județul Golta, din ordinul lui Modest Isopescu, prefectul județului. Un raport al Siguranței din data de 5 decembrie 1942 furnizează o imagine statistică grăitoare a mortalității romilor, arătând că, „într-un raport al Preturii Raionului Landau către Prefectura Județului Berezovca, în legătură cu epidemia de tifos exantematic izbucnită la mijlocul lunii decembrie 1942 în taberele de țigani, se spune că, datorită tifosului, numărul țiganilor s-a redus de la 7.500 la 1.800-2.400.

Același raport al Siguranței menționa în legătură cu romii internați la Alexandrudar că „zilnic mureau – mai ales în ultimul timp – câte 10-15 țigani" și că „din cauza răului tratament până în ziua de 25 noiembrie a.c. au murit 309 țigani.

Au fost găsite cadavre de țigani pe șoseaua Oceacov-Alexandrudar. Aceștia au murit de foame și de frig.

Condițiile de existență în Transnistria au fost foarte dure. Deportaților nu li se distribuia și ei nu-și puteau procura hrană suficientă. Rația prevăzută de Guvernământ nu a fost respectată; uneori, ea nu se distribuia cu săptămânile. Nu se asigurau lemne pentru încălzit și gătit. Și îmbrăcămintea era o mare problemă, mai ales că, la deportare, țiganilor nu li s-a permis să-și ia de acasă haine de schimb și lucruri personale. Deportații erau lipsiți de cele mai elementare lucruri, inclusiv vase de gătit. Asistența medicală era aproape inexistentă, iar medicamentele lipseau.

Romii deportați în Transnistria au avut, în general, condiții asemănătoare de viață în timpul deportării. Teoretic, luteranii de război, cei întorși de pe front și familiile lor ar R trebuit să beneficieze de condiții de internare mai ușoare. Uneori, regulile care îi favorizau pe veteranii de război și liiniliile lor au fost puse în practică.

Ca și cei peste 150.000 de evrei deportați în Transnistria, și peste 25.000 de romi deportați la Bug au fost literal-ftirtiie puși în afara legii. Ca și evreii, romii au fost jefuiți înaintea si în timpul deportării de toate bunurile imobile și mobile. În cazul ambelor categorii de deportați, bunurile au ajuns la jandarmii și polițiștii care coordonau deportările, fie Comisia Națională de Românizare sau la Banca Naționale.

Spre deosebire de evrei, care au fost discriminați de o atotcuprinzătoare legislație antisemită, în cazul romilor nu a existat o legislație discriminatoare promulgată împotriva lor. Spre deosebire de evrei, romilor li s-au promis de către cei însărcinați cu deportarea lor pământ, animale și case în Transnistria. Spre deosebire de evrei, în cazul romilor au existat situații în care populația majoritară a țării a protestat la adresa deportărilor. Tot ca în cazul evreilor, condițiile de viață ale romilor în Transnistria au fost inumane.

Solidaritatea umană și națională s-a prăbușit, la romi, la fel cum se prăbușise, pe aceleași locuri, și la evreii reduși la o stare de animalizare și îndobitocire din cauza foamei și indiferenței totale față de soarta lor.

Scopul deportării evreilor și romilor în Transnistria a fost distrugerea lor fizică. Jean Ancei descrie astfel acțiunea premeditată de distrugere a celor două etnii:

Romii, ca și evreii au fost deportați în Transnistria pentru a pieri. Evreii au fost lichidați și prin mari operațiuni de exterminare din vara lui 1941 și până în vara lui 1942.

Romii și evreii au pierit în masă prin lăsarea lor în voia soartei, de tifos, frig, foame, iar evreii și prin împiedicarea acordării de ajutoare de către Centrala Evreilor. Ambele minorități au fost jefuite, prădate, înjosite, batjocorite, iar femeile și fetele lor au fost siluite, chinuite și chiar ucise. începând din vara anului 1942, situația romilor a fost mai grea decât a evreilor pentru că nu au avut nici o formă de autoorganizare, conducere locală sau centrală, pentru că nu au primit nici un fel de ajutor de la compatrioții lor rămași în România, pentru că nimănui, în într-unul din studiile sale privind deportarea romilor în Transnistria, Viorel Achim scria: „Situația țiganilor nu poate fi gândită mult diferit față de ceea ce se intenționa în acel moment în privința populației evreiești. Sigur este că deportarea țiganilor în Transnistria s-a soldat cu moartea a mii de oameni. Prin aceasta, ea aparține Holocaustului”.

2.3. Minoritatea romă din România în perioada comunistă

Impactul pe care regimul comunist din România l-a avut asupra situației romilor este greu de evaluat din mai multe motive. Motivul principal este accesul limitat la sursele documentare, izvoare istorice pe baza cărora s-ar putea reconstitui evoluția politicilor pe care autoritățile comuniste le-au aplicat față de romi. Dincolo de lipsa informațiilor cu caracter oficial, cântărirea obiectivă a impactului este dificilă și din cauza opiniilor împărțite privind natura consecințelor pe care comunitățile de romi le-au avut de suportat: măsurile de integrare întreprinse de autoritățile regimului comunist, deși au ameliorat, cel puțin vremelnic, situația socială a romilor, sunt considerate, în ansamblu, un eșec de către cea mai mare parte a reprezentanților legitimi ai romilor din perioada postcomunistă.

Problema gradului de implicare a romilor în edificarea noului regim comunist face parte și ea din categoria prejudecăților care pun în general pe seama unor „minoritari” instaurarea modelului sovietic în România. În primii ani ai comunismului, autoritățile s-au folosit în mod incontestabil de unii reprezentanți ai romilor în eforturile lor de consolidare a puterii populare: în aparatul de partid, armată, miliție și securitate au fost angajați un număr relativ mare de romi, iar în unele comune funcția de primar a fost repartizată reprezentanților acestei etnii. Aceste măsuri nu au urmărit însă promovarea minorității naționale, ci au aplicat logica luptei de clasă, prin încurajarea categoriilor sărace și distrugerea vechii structuri sociale care opunea rezistență noii orânduiri. După câțiva ani, când a început să apară nevoia de cadre instruite și competente, cei mai mulți romi și-au pierdut funcțiile dobândite cu puțin timp în urmă, și doar o mică parte a acestora a reușit, fiind ajutată de „originea socială sănătoasă”, să promoveze la condiția de activiști, milițieni, cadre în armată sau – în cazuri izolate – aparatul superior de partid. Trebuie precizat încă o dată că în perioada respectivă nu doar romii au promovat pe baza acestui criteriu. Anul în care efectele negative ale comunismului au început să devină evidente și pentru comunitățile de romi a fost 1948.

Măsurile au debutat cu desființarea Uniunii Generale a Romilor (condusă în ultima perioadă de Gheorghe Niculescu), pe baza unei dispoziții privind persoanele juridice fără scop lucrativ, în spiritul căreia Comisia de control și supraveghere de pe lângă Ministerul Justiției a trecut la dizolvarea asociațiilor culturale și economice ale minoritarilor, averile acestora fiind preluate de stat. În același an autoritățile regimului comunist au trecut la o politică forțată de sedentarizare a romilor nomazi. În aprilie 1948 s-a declanșat o vastă operațiune de identificare a șatrelor de romi și de înregistrare la Birourile de evidență a populației. Această acțiune a continuat și în anii regimului Ceaușescu, romii considerându-se de atunci drept victime ale politicii oficiale de omogenizare etnică. Sub pretextul modelului omului nou, socialist, s-a încercat și în cazul lor aplicarea conceptului de uniformizare socială, care justifica astfel politica de asimilare forțată dusă de regimul comunist.

Primele semne doctrinare ale acestei politici sunt evidente deja în 1949, într-un document nesemnat, redactat în cadrul CC al PCR, intitulat „Problema țiganilor din Republica Populară Română”, care urmărește preluarea modelului sovietic în privința problemei romilor. După ce trece pe scurt în revistă „ceea ce reiese din studiul sovietic în legătură cu rezolvarea problemei țiganilor” și precizează că „o cercetare sistematică în problemele țiganilor n-am putut întreprinde până în prezent”, documentul se încheie cu următoarele recomandări: „Concluziile, pe care le putem trage din aceste puține elemente cunoscute, cu ajutorul exemplului sovietic, pentru munca noastră în viitor pentru această problemă sunt următoarele:

1. Problema țigănească este în primul rând o problemă socială;

2. Țiganii încadrați în muncă, care vorbesc limba populației cu care viețuiesc și care-și trimit copiii în școlile respective, care deci trec printr-un proces de asimilare, nu constituesc o preocupare decât în măsura ridicării nivelului lor cultural (alfabetizare, educație de igienă, asistență socială), și luptă împotriva naționalismului burghez care prin menținerea vechilor prejudecăți împiedică procesul de înfrățire între această populație și celelalte naționalități conlocuitoare;

3. Trebuie cercetată situația țiganilor împroprietăriți prin reforma agrară (aproape 20 000 de țigani au fost împroprietăriți în județele locuite de naționalitățile conlocuitoare cum se vede în anexă);

4. Cu ocazia deplasărilor pe teren trebuie cercetată situația țiganilor și trebuie întocmită o statistică a țiganilor neîncadrați în muncă, a țiganilor nomazi în general;

5. Problema principală constituie problema țiganilor nomazi, cortari, seminomazi, eliberarea lor de sub influența despotică a bulibașilor, a vătafilor, va necesita aplicarea măsurilor pe care le indică exemplul sovietic”.

Populația de etnie romă, cu toate că azi se află într-o situație mult superioară stării ei din trecut, a rămas totuși încă în multe privințe în urma nivelului de trai atins în general de populația țării noastre. Numeroase exemple arată că acolo unde organele locale ale puterii de stat au dat atenție problemelor acestei populații, situația ei s-a îmbunătățit.

Numeroase familii s-au încadrat în munci organizate și cu caracter permanent; sau înființat școli, internate și cămine culturale în cartierele țigănești; s-au format coruri și echipe culturale; în unele părți s-au ridicat din sânul populației țigănești elemente de nădejde, capabile să mobilizeze prin exemplul lor de muncă și pricepere cercurile de conaționali din jurul lor, ș.a.m.d. republicii populare.

Materialul statistic indica un număr total de 104.216 romi, dintre care 46,15% precizau ca limbă maternă cea romani, alți 45% din populația de romi alegând româna, iar 8,6% indicând limba maghiară ca limbă maternă. Același Recensământ consemna faptul că 17,3% din romi erau așezați permanent în zone urbane.

Odată cu venirea lui Nicolae Ceaușescu la conducerea partidului asistăm la o relaxare a măsurilor de asimilare forțată. Agențiile internaționale preocupate de drepturile

omului, precum Helsinki Watch, observau la începutul anilor 1970 că politica oficială era de a ignora pur și simplu existența romilor, pentru ca în 1972 guvernul român să anunțe oficial rezolvarea problemei minorităților.

Cu toate acestea, creșterea masivă a populației de romi, determinată de politica pronatalistă a statului și confirmată de recensământul din 1977, a forțat guvernul să regândească politicile față de romi.

Populația roma ajungea acum la un număr de 227398 de suflete, 1,05% din totalul populației, o creștere cu 80,2% față de datele recensământului din 1966. Agențiile guvernamentale estimau că 72% din acest număr locuiau în mediul rural, iar mai bine de 70% în Transilvania. Aproape 8% dintre romii din România locuiau în București.

De un interes particular era numărul romilor fără loc de muncă, care ajungea la 32,7%, în cazul bărbaților, și 48%, în cazul femeilor. Printre romii nomazi și seminomazi, în număr de 66 500, rata neangajării era de peste 84%.