Cenzura In Perioada Comunista din Romania
LUCRARE DE ABSOLVIRE
Cenzura în perioada comunistă din România
Prezentarea temei
Ziarul este un instument important în formarea opiniei, în crearea imaginilor despre oamenii politici, doctrinele politice, a instituțiilor și a subiectelor generale. De-a lungul timpului, ziarul a fost folosit și în alte scopuri, mai ales ca instrument propagandistic. Perioada cea mai afectată din acest punct de vedere este perioada comunistă, perioadă în care ziarul folosea la răspândirea doctrinei politice și la manipularea maselor în acest sens. Chiar și în zilele noastre există ziare care sunt folosite în alte scopuri, pe lângă cel de informare.
Și acum, ca și în perioada menționată, acest instrument ajută la întărirea opiniilor, este un mijloc de informare foarte accesibil, care pune în temă o mulțime de oameni. Deși scopul era total diferit, comuniștii l-au folosit pentru a-și întări poziția politică în mentalitatea cetățenilor, prin cenzură și crearea unui decor favorabil.
În acest context, ziarul în perioada comunistă își schimbase rolul, ajungând până la dezinformare și chiar eliminarea subiectelor de interes general. Astfel, este important de observat mai îndeaproape modul în care s-a produs schimbarea, pornind chiar cu scopul politic care a fost întotdeauna din ce în ce mai puternic: îndoctrinarea. Chiar și în zilele noastre, publicațiile reprezintă un punct de reper în conturarea unor păreri, creează o realitate teoretică accesibilă și din acest motiv sunt importante. Și în anii comunismului, începând cu perioada inițială de instabilitate și terminând cu căderea regimului, ziarele erau întotdeauna sursa de informare cea mai apropiată cetățenilor. Pornind de la această idee generală, ne vom focusa asupra diferențelor între temele abordate înainte și după apariția Direcției Presei și Tipăriturilor, instituție care a cuprins cele mai multe activități de cenzură în România.
În lucrarea de față se va încerca abordarea acestei teme, pornind de la cîteva puncte relevante: modalitățile de cenzură în perioada menționată, efectele acesteia asupra poporului român și efectele pe care le-a avut de-a lungul timpului în raport cu problemele reale care vizau societatea.
Ipoteza de la care va porni această lucrare va fi aceea că imaginea de ansamblu a unei realități înconjurătoare de orice fel poate afecta modul în care masele de oameni pot acționa, gândi și forma opinii.
Perioada comunistă din România începe mai exact din anul 1944, când trupele sovietice au invadat teritoriul țării și au creat contextul perfect pentru acapararea conducerii de către comuniști, impunând regimul politic. În anul 1946, când au fost organizate alegerile electorale, comuniștii au fraudat voturile și astfel au avut parte de o victorie însușită prin minciună. Anii 1944-1971, perioada pe care se va pune accentul în această lucrare, reprezintă anii în care regimul politic și-a impus puterea și perioada de ascensiune, bazată desigur, tot pe informații mincinoase.
Nicolae Ceaușescu a condus începând cu anul 1965, după ce înainte puterea îi aparținea lui Gheorghe Gheorgiu-Dej. În anul în care acesta a murit, din motive încă neclare, numele țării a fost schimbat în Republica Socialistă România, odată cu preluarea conducerii de către Nicolae Ceaușescu. Perioada poate fi caracterizată drept o închisoare, o etapă neagră în ceea ce privește libertatea de exprimare, deoarce Securitatea controla totul, începând prin cenzură și controlul informațional, până la lagărele de reeducare, unde oamenii care deviau de la principiile ideologice impuse, erau bătuți cu cruzime sau chiar omorâți. Astfel, poporul nu numai că nu avea dreptul la păreri originale și proprii, ci erau obligați să abordeze opinii deja impuse prin paginile publicațiilor, ca ziarul Scânteia.
Această temă pe care am dorit să o dezvolt, conține puncte importante, de bază ale materiilor comunicării, conține aspecte care sunt strâns legate de acest domeniu. Spre exemplu, manipularea, cenzura, propaganda reprezintă tehnicile prin care se influențează, tehnici pe care le-am aprofundat în decursul acestor trei ani de facultate. Dezvoltând ideile pe fondul unui regim totalitar, în care erau folosite în mod abuziv, este interesant modul în care lucrurile și stilul de viață poate lua întosături din cele mai diverse, cu precădere cele negative.
Așa cum am mai subliniat, ziarul reprezintă un instrument important de transmitere a informațiilor, mai ales în perioada stabilită, în condițiile în care metodele de informare erau limitate, iar accesul se putea face numai cu acordul cenzorilor. Se va încerca observarea modului în care limita cenzurii a fost depășită și aspectele cel mai vizibil afectate. În plus, legătura dintre aceste modalități și scopurile politice este strânsă, deoarece odată cu ascensiunea puterii a crescut și puterea cenzurii.
1. România comunistă. Noțiuni teoretice
1.1 Situația economică
În perioada comunistă, România a fost transformată, a fost supusă schimbărilor majore despre care populația nu cunoștea decât o minciună mascată prin diferite motive politice. Partidul comunist a ținut dintotdeauna ca poporul să îi fie loial în întregime, “întrucât comuniștii au căutat să bage spaima în toți cei care ar fi putut opune o cât de mică rezistență în calea aplicării principiilor stalinismului, proclamate încă de la conferința națională a PCR, din octombrie 1945. Terenul pentru aplicarea acestora a fost pregătit în anii premergători abdicării monarhiei și preluării totale a puterii de către comuniști odată cu proclamarea Republicii Populare Române.” (Ilie C., apud. Coroană, Neguțu, Ilie, 2007, p. 65)
Prin legile înscrise în Constituție, partidul își creease inițial condiții prin care cetățenii României să îmbrățișeze, să accepte ideologia, ca tot ce era împotriva sau în afara ei să fie anihilat, dizolvat. Astfel că, neexistând dreptul la un alt punct de vedere, “Constituția din aprilie 1948 a creat condițiile necesare «marii naționalizări», ce urma să se întâmple peste câteva luni. Articolul 6 al legii supreme spune că: «bogățiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicații ferate, rutiere, pe apă și pe mare, poșta, telegraful și radioul aparțin statului, ca bunuri commune ale poporului»; articolul 11 crea practic baza juridică a expropierii, menționând că atunci «când interesul general o cere, mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea statului, adică bun al poporului, în condițiile prevăute de lege»” (Ilie C., apud. Coroană, Neguțu, Ilie, 2007, p. 65) În această modalitate, PCR își atribuia tot ceea ce era necesar sau dorit de către membrii acestuia, fără drept de replică. Din punct de vedere economic, acționau la nivel național. Aceeași idee este susținută și de autorul Cornel Constantin Ilie în “România comunistă. Aspecte economice și sociale” : “Deși legea avea articole în care se menționa că se vor acorda despăgubiri proprietarilor și acționarilor întreprinderilor naționalizate, acestea erau de fapt inaplicabile întrucât, de la plata despăgubirilor erau excluși cei care «fiind în Serviciul Statului, județelor sau comunelor, s-au îmbogățit în timp ce erau în serviciu, prin fapte ilicite constatate judecătorește» , precum și cei care «au plecat din țară în mod clandestin sau fraudulos, precum și acelora care nu se întorc în țară după expirarea termenului de valabilitate a actelor de călătorie eliberate de autoritățile române»” (Matei R., apud. Coroană, Neguțu, Ilie, 2007, p. 66) Pe aceeași linie a incertitudinii mergeau românii, deoarece nu exista nimic concret, ci doar promisiuni scrise, în așa fel încât drepturile reveneau, numai în cazurile extreme în care se respectau condițiile, ceea ce era aproape imposibil.
1.2 Totalitarism – schimbul social, artistic și cultural
Totalitarismul era regimul politic în care se încadrează și comunismul, unde statul deține controlul absolut al societății economice până la viața privată. “Totalitarismul este acea formă de regim politic caracterizată prin concentrarea puterii, de regulă sau în general, în mâinile unei singure persoane și prin controlul absolut al statului asupra societății civile în numele unei ideologii unice și universale care pretinde că deține monopolul cunoașterii absolute.” (Frigioiu, 2007, p. 260)
În ceea ce privește România, comunismul a fost inițiat în anul 1944. “După lovitura de stat de la 23 August 1944 și începutul procesului de sovietizare a României, comuniștii au fost, practic, propulsați spre culmile puterii de tancurile și consilierii sovietici.” (Figioiu, 2004, p.124)
O altă trăsătură a regimului comunist o reprezintă cultul personalității. Această noțiune “vizează exagerarea conștientă a unor calități reale sau imaginare ale liderilor politici și ajută la îndeplinirea sarcinii supreme a regimului: supunerea poporului.” (Frigioiu, 2007, p.84) Practic, comunismul atinge culmile oricărui domeniu în scopul de a menține oamenii supuși, de a-i face să iubească ideologia în sine. În frunte cu dictatorul, partidul luptă împotriva a tot ceea ce combate idealul comunist, iar controlul aplicat pentru reușită se face la nivel general și particular, până la viața privată. În aceeași ordine de iei, “în căutarea acelui dram de legitimitate care să justifice sistemul, practicile populiste împreună cu tehnicile de propagandă au rolul de a evidenția unitatea de gând și de voință dintre conducător, ideologia pe care o slijește și popor.” (Frigioiu, 2007, p. 85)
Regimul a introdus o nouă lege, construită în timp și menținută cu orice preț, manipulând constant realitatea și apoi forțând populația să creadă în ea. Precizia era nelipsită, susținătorii știau întotdeauna direcția pe care trebuiau să o urmeze. ”Varianta totalitară a manipulării a însemnat o tentativă de întoarcere la epoca de dinaintea mediei, bazându-se însă pe utilizarea masivă a acesteia. Totalitarismul a anulat toate celelalte opțiuni, a enunțat-o pe singura existentă și a utilizat toate mijloacele de comunicare, dar și de presiune, pentru a o impune indivizilor, pentru a obține unanimitatea.”(Teodorescu, 2012, p. 270)
Nu doar din punct de vedere social și economic Partidul Comunist Român încearcă să pună monopol, ci și artistic, literar, tot ceea ce reprezenta cultura națională din perioada respectivă. “Regimul comunist instalat după cel de-al doilea război mondial a rupt legăturile culturale ale țării cu Occidentul, promovând o artă înregimentată politic și respingând celelalte domenii ale artei.” (Matei R., apud. Coroană, Neguțu, Ilie, 2007, p. 75) În altă ordine de idei, regimul politic respingea cultura țării, atâta timp cât acestea nu era subordonată ideilor promulgate de ea. “Asemeni tuturor regimurilor totalitare, a încercat să stăvilească libera expresie a artiștilor și să-i îndrume spre o singură formă a expesiei artistice: un realism fad, aflat la limita imaginii fotografice. Artiștii au fost puși în fața unei realități zbuciumate și complexe”. (Matei R., apud. Coroană, Neguțu, Ilie, 2007, p. 75) Motivele din care luau naștere astfel de hotărâri, de acțiuni care priveau stoparea culturii, nu erau deloc multe. Principalul motiv, simplu de înțeles, este acela că ”pentru a răspunde comenzii sociale a momentului, și poate și pentru a supraviețui, ei au trebuit să se angajeze în făurirea unei arte «militante, combative și mobilizatoare», cu un conținut revoluționar care presupunea aderarea precisă, fără echivoc și reticențe, la politica partidului comunist”. (Matei R., apud. Coroană, Neguțu, Ilie, 2007, p. 75)
Deși în esență comunismul românesc nu avea la bază violența, aceasta nu lipsea din practicile aplicate celor care nu se supuneau în totalitate. Reeducarea, o altă formă pentru crearea omului nou, a fost folosită din 1946 pâna în 1964, perioadă în care se poate aminti și de “Experimentul Pitești”, locul în care erau șterse ideile, părerile și credințele românilor ce nu țineau de ideologie, sau mentalitățile care se abăteau de la linia impusă de către partid. Aceasta era o formă de reeducare absolută, prin tortură și abuzuri fizice, însoțite de cele psihice. “Încercări de reeducare au avut loc în închisorile românești din momentul instaurării noii puteri până în ultimele momente ale perioadei de încarcerări masive ale deținuților politici.” (Courtois, 2008, p. 699)
Propaganda în comunism a fost folosită abuziv, fără motiv și atribuită cu un control total, la nivelul tuturor formelor sau staturilor statului, fără nici o excepție. “Propaganda comunistă s-a folosit, pentru atingerea obiectivelor sale, de două mecanisme de control: de cenzură, care avea un rol mai mult defensiv și de monopolul strict asupra presei, organizațiilor de tot felul și a tuturor acțiunilor culturale, care evident, avea un pronunțat caracter ofensiv. ” (Denize, Mâță, 2005, p. 104) Presa nu avea șanse de a-și efectua rolul, acela de a informa în mod corect cititorii, publicul, fiind și ea afectată de modalitatea de conducere impusă de cenzori, supuși la rândul lor partidului comunist.
1.3 Cenzura Securității prin corespondență
Securitatea controla cenzura în cea mai mare parte. Rolul acesteia a fost de a controla prin orice fel de mijloc, inclusiv prin apelul la violență fizică și crimă. Acesta reprezenta serviciul de informații, sau mai concret, controlul acesteia prin metodele menționate, impuse de partid. Pentru menținerea unui control absolut al comunismului, Securitatea ajuta la înfăptuirea acțiunilor necesare acestui demers, nu numai prin cenzura informațiilor, ci și prin represiune sau violență împotriva opozanților.
Nicolae Pleșiță afirma: “Toată corespondența era cenzurată. Cu asta se ocupa Securitatea. Ai noștrii făceau cenzura.” (Pleșița N., apud. Troncotă, 2003, p. 114). Cenzura de care se ocupau securiștii era una absolută, în sensul în care controlau prin minciună, deformare, eliminare si nu de puține ori, prin adoptarea violenței în scopul formării unei opinii portivite cu cea a ideologiei totalitare.
Ion Mihai Pacepa, în volumul II al „Cărții negre a Securității”, relatează despre rapiditatea cu care oamenii Securității începuseră să se infiltreze în majoritatea acțiunilor prin tehnologie și nu numai: „- Începând de azi – a strigat – spionajul tehnologic total este parte integrantă a politicii noastre naționale și internaționale. Datoria mea este să introduc această politică în activitatea lagărului nostru socialist. Sarcina voastra este s-o faceți să funcționeze!” (Pacepa, 1999, p. 65) Spionajul nu numai că începuse să se introducă, ci devenise principal în drumul pe care îl aveau de parcurs în construirea manipulării perfecte si imposibil de doborât. Ajuta, reprezentând baza atacului opozanților, la construirea falsei realități care înconjura mentalitățile în general.
“Primele infracțiuni au fost elaborate în 1950, iar patru ani mai târziu a fost emisă Directiva MAI numărul 80, privind cenzura secretă corespondeței în scopul «zădărnicirii activității serviciilor de informații imperialiste și agenților lor din țară, care utilizau corespondența pentru transmiterea de informații și instrucțiuni, difuzarea propagandei dușmănoase, manifeste, scrisori anonime cu conținut injurios sau de amenințare la adresa unor instituții sau persoane». Lunar, trimestrial sau de câte ori se impunea, conducerea MAI era informată prin note, rapoarte și alte documente de analiză și sinteză cu tot ce rezulta din cenzura corespondeței. ” (Troncotă, 2003, pp. 115-116). Așadar, controlul era permanent, fără întreruperi prin care se puteau oferi șanse de scăpare a vreunei informații dăunătoare lansate de dușmanii politici.
Printre întreprinderile cenzorilor sercuriști, făceau parte “desfacerea plicurilor, citirea scrisorilor, consemnarea aspectelor de interes și lipirea la loc a plicurilor” (Troncotă, 2003, p.116) Toate scrisorile erau verificate constant și nu era de acceptat ca cenzorii să rateze una dintre ele. În cazurile speciale, scrisorile trebuiau scoase din circuit datorită conținutului lor suversiv, provocator, nepartinic, dușmanos, etc. Directivele și instrucțiunile venite din partea conducerii MAI se doreau clare și mobilizatoare: «Acolo unde e vorba de instigare, de acțiuni dușmănoase, se confiscă scrisorile». Totul era lăsat la libera interpretare, se confiscau pe motiv că prin conținutul lor se făcea propagandă anticomunistă “ (Troncotă, 2003, pp. 117-118).
În altă ordine de idei, cei care făceau parte din Securitate, aveau roluri bine determinate și sarcini împărțite. Securiștii erau reprezentați de cinci categorii: informatorii, persoanele de sprijin, rezidenții, gazdele și casele de lucru. “Informatorii erau persoane selectate care dispuneau de contacte sociale și aveau calități adecvate pentru «culegerea sistematică a informațiilor de cunoaștere, prevenire și contracarare a activităților de natură să afecteze securitatea statului, sub directa îndrumare a ofițerului de securitate.» Persoanele de sprijin erau folosite ocazional de către ofițerii de securitate pentru verificarea unor date și informații dinttr-un anumit mediu, sau despre o problemă ce prezenta interes. Ei aveau atribuții de tipul: supravegherea informativă, cunoașterea situației operative în zonele obiectivelor vizate de organizațiile considerate ca fiind extremist-teroriste; supravegherea în locurile și mediile frecventate de străini în perimetrul frontierei de stat; acoperirea informativă a diferitelor activități-șantiere, intituțiilor de învățământ, unități militare, etc; acțiuni de filaj; investigații, tehnică operativă, transmisiuni. Rezidenții, erau persoanele care sub îndrumarea și sprijinului ofițerului de securitate, coordonau activitatea a maximum 10 persoane de prijin.Gazdele erau persoane care acceptau să pună la dispoziția Securității, în mod secret, locuința sau o încăpere de la locul de muncă pentru întâlniri. Casele de lucru erau locuințe operative ale Securității, utilizate pentru a menține legătura cu rețeaua informativă sau pentru rezolvarea sarcinilor informativ-operative.” (Anisescu et. al., 2002, pp. 33-34)
1.4 Transformarea omului vechi. Crearea omului nou
Trecutul trebuia șters din memoriile oamenilor, ca și cum nimic din ce a fost nu avusese loc vreodată. Pentru a pune bazele unei noi epoci, era necesar startul pornind de la zero, construirea pe un teren pe care nu a mai existat altceva. “După câteva decenii, Nicolae Ceaușescu va vorbi de omul nou, proces al acestei schimbări ideologice, locuitor al spațiului dominat de valorile morale, spiritual și sociale desenate de propagandă, pe terenul desțelenit continuu de cenzură și articulat de o informație centralizată, manipulative și dogmatizantă.”(Teodorescu, 2012, p. 226) Memoria putea exista numai în măsura în care cuprindea amintiri legate de drumul parcurs de partid până la preluarea conducerii definitive, în altfel de cazuri, mai ales în ceea ce privea partidele istorice sau monarhia, erau șterse în mod obligatoriu. “Comuniștii erau în fond, ca și populațiile primitive, adepții gândirii magice – dacă nu vorbeai despre ceva era ca și cum realitatea respectivă nici n-ar fi existat.” (Neculau, 2004, p. 141)
Pe fondul acestui schimb insolent, al oprimării și represiunii inevitabile, “procesul de transformare a mentalităților în general, a fost promovat de factori obiectivi: schimbările petrecute în plan politic, social și economic. (Denize, Mâță, 2005, p. 76)
Instrumentele necesare membrilor partidului comunist acționau la toate nivelurile poporului, având rolul de a transforma în mod obligatoriu și rigid mentalitatea mulțimii, la nivel national. “Principalul scop al liderilor unui sistem totalitar nu este de a stăpâni prin forță sau de a-și distruge adversarii, ci de a-și determina supușii să gândească sincer așa cum vor ei, conducătorii. Noul sistem social creat de dictatori are ca unitate reprezentativă «omul nou», cu o gândire total diferită de a predecesorilor. Forța este folosită ca un auxiliar, în cazul unui sistem de recreare a conștiințelor, sistem în care manipularea, în principal prin controlul informational, are un rol determinant.” (Ficeac , p. 13, 1999)
Transformarea revoluționară, motivul oprimării și represiunii în perioada comunistă, este reprezentată de ideologia din care face parte. “Între 1917 și 1991, ideologia marxistă a fost folosită de către autoritățile comuniste din Rusia și din Europa Central-Estică pentru a justifica măsurile represive luate împotriva «dușmanilor de clasă», adică împotriva propriilor cetățeni.” (Buneancă, Olteanu, 2008, p. 25) Baza pe care s-a consolidat schimbarea, cu formarea unor oameni noi, fără legături subtile măcar cu trecutul, este marxismul. “Marxismul a fost considerat de către proprii adepți un proiect de modernizare a societății, care avea ca scop declarat transformarea revoluționară a acestuia, instaurarea comunismului, și nu doar interpretarea ei. Proiectul de «transformare revoluționară a însemnat pentru statele cu regimuri comuniste adoptarea unor măsuri arbitrare, considerate de către ideologii marxiști drept esențiale pentru victoria comunismului.»” (Budeancă, Olteanu, 2008, p. 25) Teoria lui Marx, care stă la baza regimurilor totalitare, este conturată pozitiv în faza inițială, datorită susținătorilor acesteia, care au “considerat-o drept cea mai științifică dintre toate teoriile, deoarece cuprindea tot ceea ce crease mai bun omenirea până în secolul al XIX-lea: filosofia germană, economia politică engleză și socialismul francez și pentru că oferea un răspuns la toate problemele care «frământau gândirea omenirii». Astfel, conform lui Marx, întreaga istorie a stat sub semnul luptei de clasă dintre clasele dominante și cele dominate. ” (Budeancă, Olteanu, 2008, p. 26) Aceeași idee a dominației este preluată și de către comuniștii români, unde poporul era supus în totalitate ideilor politice impuse. Lupta era dată de ”«o clasă dominantă, minoritară și o clasă dominate majoritară, a exploatării omului de către om».” (Budeancă, Olteanu, 2008, p. 27)
Într-o astfel de societate, omului nu I se atribuia nici o valoare, era de o importanță inexistentă. “Propovăduitorii regimurilor totalitare aveau și un total dispreț față de ființa umană, considerând oamenii ca pe o masa amorfă, depersonalizată, gata de a fi remodelată pentru a da naștere șirurilor de supuși perfecți. Credința acestora de a controla mințile oamenilor, de a le stăpâni, era totală” (Ficeac, 1999, p. 13). Propaganda ocupa un loc destul de important în regimul comunist. Conducerea manipula la nivel general și particular, prin media, îmbrăca realitatea și scopurile în motive pozitive, în scuze conturate astfel încât să reiasă numai intențiile bune față de popor. Spre exemplu, putem aduce în discuție subiectul alimentației raționale. În acest sens, alimentația rațională se baza pe “criterii medicale, pe indicatori de vârstă, gen, profesie, consum energetic, stare fiziologică.” (Courtois, 2008, p. 709) Tot ceea ce ținea de alimentație era oferit consumatorilor în funcțiile de criteriile enumerate mai sus. Desigur, și această acțiune a fost implementată cu un scop ascuns, economic în acest caz. “Au fost implicate media comuniste, sistemul de învățământ, sindicatele și alte organizații de masă. Practic, pentru o alimenție rațională a societății, statul comunist a pus în mișcare un uriaș aparat de elaborare, propagandă și implementare a programului care se dorea a corespunde «noilor realități».” (Courtois, 2008, p. 709)
1.5 Rezistența prin cenzură
Modalitățile de cenzură sunt numeroase, iar comuniștii au folosit tot ceea ce exista, unde au mai adăugat altele noi, create de ei. “Cenzura nu este un proces cultural, este un proces comunicațional al cărei singur scop este restricționarea mesajelor și ideilor nocive legate de de opera sau de autorul acesteia. Cenzura nu lucrează cu criterii legate de valoarea produsului, ci doar cu analiza tehnică a impactului unei anumite viziuni asupra mentalului comunității dominate. ” (Teodorescu, 2012, p.227) Tot în legătură cu partea politică, sau în ceea ce privște legitimitatea cenzurii în acțiunile politice, “arma cenzurii este legitimă în privința operațiunilor militare, însă guvernele consideră că acele critici aduse lor riscă să demoralizeze populația și, ca atare, se străduiesc să le interzică.” (Thoveron, 2003, p. 57) Interesele populației sunt folosite drept motive pentru acțiunile care afectează în fond tot populația.
Controlul informațional din România în anii comunismului, a fost inițiat în 1949, prin reglementările Direcției Presei și a Tipăriturilor. Regulile prin care această formă de informare publică funcționa, au fost schimbate, în acest mod, partidul având o mai mare putere asupra manipulării maselor de oameni. Cenzura se baza în special pe deformarea informațiilor sau, în unle cazuri, șterse sau schimbate. Oamenii partidului au început să aibe acces la o formă instituționalizată prin care puteau implementa cenzura, la un nivel mai înalt. “În cadrul Ministerelor Artelor și Informațiilor funcționa o Direcție a Presei și Tipăriturilor, dar reglementările ce stăteau la baza ființării ei au fost considerate învechite, pe motiv că «această instituție nu asigura o activitate corespunzătoare în domeniul mijloacelor de exprimare și informare publică». În Decretul numărul 214, 1949, la articolul 2 se arată că Direcția Presei și Tipăriturilor din fostul Minister al Artelor și Informațiilor se transformă în Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor care va funcționa pe lângă Consiliul de Miniștri al Republicii Populare Române.” (Ficeac, 1999, p. 34)
Fiecare secție care aparținea instituțiilor de informare publică a fost supusă transformării, iar monopolul informațional și formarea “omului nou”, îndoctrinarea, influențarea publicului erau mult mai ușor de impus. “Media și cultura vor fi puternic cenzurate, vor apărea listele de titluri interzise și condamnările pentru autori nedisciplinați; comunicarea oficială, atent elaborată și subsumată unui plan coerent, va crea prin toate mijloacele avute la dispoziție realitatea artificială în care individual să fie făcut captive.” (Teodorescu, 2012, p. 267) Mai târziu, cenzura se extindea împreună cu toate formele acesteia, mai exact din anul 1977. Începând cu acest an, “cenzura a fost efectuată de Consiliul Culturii și Educației Socialiste. Astfel, au transferat responsabilitatea activității de cenzură asupra tuturor celor aflați în funcții de conducere în presă și în celelalte instituții anexate sau având tangență cu vehicularea informațiilor de orice natură și sub orice formă.” (Ficeac, 1999, p. 36) Adoptarea unei măsuri de acest gen părea să fie mult mai avantajoasă și mai eficace pentru scopurile comuniștilor, deoarce astfel nu mai erau necesare legile sau listele temelor nedifuzabile, promitea un efect mai profund, mai practic, responsabilii find total implicați și răspunzători pentru fiecare informație care ajungea la public, indiferent de conținut sau pe ce subiect. Formele cenzurii și propagandei comuniste continuau câțiva ani mai târziu, începând cu anii 1950, prin propaganda de partid. A fost înființată Secția de Propagandă și Agitație, care „se ocupa de selecționarea și repartizarea cadrelor în propriile ei de activitate. Ea cuprindea: 1. Propaganda, învățământul de partid; 2. Agitația; 3. Presa; 4. Știința; 5. Învățământul public; 6. Literatura și Arta; 7. Munca cultural-educativă; 8. Edituri și 9. Sectorul evidenței cadrelor.” (p. 114 Rom com. Statul si prop) Secția de Propagandă și Agitație acționa la un alt nivel, devenind apogeul controlului prin cenzură. În special, acestă formă „pătrunde adânc în societate, până în cele mai îndepărtate unghere a ceea ce ar fi putut să însemne activitate culturală, științifică, educațională, editorială și chiar sportivă. Era ca o adevărată pânză de păianjen, care acoperea pe nesimțite întreaga societate cu scopul de a o transforma radical.” (Denize, Mâță, 2005, p. 115)
Presa, a fost și ea înlocuită de noi reguli pe baza cărora comunismul trebuia să fie pus în lumina favorabliă dorită. În această idee, funcțiile erau următoarele: „directorul Școlii de Înalte Științe Sociale «A. A. Jdanov», directorul de studii, directorii adjuncți, profesorii și asistenții acestei școli, directorii cursurilor centrale de propagandiști, directorii de studii ai universităților serale de marxism-leninism și directorii școlilor serale de marxism-leninism. În cadrul presei: redactorii responsabili ai tuturor ziarelor centrale și publicațiilor periodice din capitală, redactorii responsabili adjuncți, secretarul responsabil al redacției, membrii comitetului de redacție și șefii de secție ai organului central de presă al partidului, ziarul «Scânteia», redactorul responsabil, secretarul responsabil de redacție și colegiul redacțional al organului teoretic de presă al partidului «Lupta de clasă», redactorii responsabili adjuncți ai redacțiilor «România liberă», «Viața Sindicală», «Scânteia tineretului», «Contemporanul» și «Flacăra», directorul și directorii adjuncți ai Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor, adică ai cenzurii, șeful serviciului Presei Interne din cadrul Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor, redactorii responsabili ai tuturor ziarelor, organe ale comitetelor județene de partid, redactorii responsabili ai publicațiilor periodice din provincie, directorul și directorii adjuncți ai «Casei Scânteii».” (Denize, Mâță, 2005, pp. 115-116) Cu toate aceste funcții ocupate de oameni ai partidului comunist, nu exista o cale prin care adevărul să iasă cel puțin deformat. Era evident controlul asupra omului, informațiilor și părerilor pe care și le puteau construi sau faptul că presa din România în acel moment, devenise numai un instrument al minciunii și propagandei.
Lozinca era caracteristică a limbajului comunist scris, inclusă în agitația scrisă. Aceasta nu includea doar lozinca, ci și „mijloacele de comunicare în masă, adică presa centrală și locală de partid, presa sindicală, a organizației de masă, sportivă, culturală, militara, etc., broșurile cărțile editate de partid. Lozinca trebuia să conțină o singură idee sub forma unui îndemn, care să poată fi citit cu rapiditate, din mers. Ea trebuia să fie scrisă cu litere mari, pentru a putea fi văzută de la distanță, vopsită în culori vii pentru a atrage privirea și, mai ales, să fie simplă și percutantă, să nu împrăștie atenția. Mijloacele de comunicare în masă, presa, cărțile, și borșurile propagandistice, puneau accentul, în primul rând, pe cuvânt.” (Denize, Mâță, 2005, pp. 127-128) Se foloseau toate tehnicile menționate mai sus pentru ca partidul să fie convins de infailibilitatea îndoctrinării și a succesului ei către popor, dar cu precădere a profesorilor (domeniul educației) și presă.
Cu privire la presă, printre articolele cărora le era aplicată cenzura se numărau : „știrile, articolele sau imaginile tendențioase, manifestări ale dușmanului de clasă îndreptate împotriva regimului, Constituției sau altor legi ale PPR; știrile, articolele sau imaginile menite să incite împotriva URSS , a conducătorilor sovietici și a țărilor de democrație partidului, a guvernului, armatei sau organelor puterii de stat; știrile, articolele sau imaginile menite sa aducă la cunoștința opiniei publice activitatea sau manifestarile dușmanului de clasă din țară sau străinatate; știrile, articolele sau imaginile de natură sa provoace panică despre epidemii, incendii, inundații, secetă, nenorociri de mari proporții, accidente de cale ferată, crime, jafuri, tâlhării; se vor cenzura din presa locală telegramele sau știrile radiotelegrafice care nu provin de la AGERPRESS sau posturile de radio din țară.” (Ficeac, 1999, pp. 48-49)
Vechile ziare au fost înlocuite, la fel ca oamenii ce ocupau funcțiile acesteia și „s-a creat o adevărată rețea a presei de partid, care cuprindea «Scânteia», «Scânteia Tineretului», «România Liberă», «Sportul Popular», «Glasul Armatei», etc, iar la nivelul local întreaga țară a fost împânzită cu ziare de partid: 21 de cotidiene, 13 bisăptămânale, 27 de săptămânale, 9 publicații lunare, 2 trimestriale, 13 ziare de uzină, 6 publicații religioase, cu un tiraj total de 700.000 de exemplare.” (Denize, Mâță, 2005, p. 137) Aceste ziare, plus ziarul «Adevărul» sunt în categoria celor cărora i-au fost aplicate cele mai multe cenzuri și anume „1411 cenzuri și corecturi; «Adevărul» este ziarul cu cele mai multe cenzuri” (Denize, Mâță, 2005, p. 90) Controlul informațional cuprindea cu tentaculele puternice tot ceea ce putea fi inclus în cunoaștere, paraliza societatea și circulația informației, o plafona și o făcea neexistentă. „Regimul comunist folosea tehnici combinate, alăturând interdicțiilor libertății cuvântului, opiniei și creației, manipularea, teroarea, diversiunea, propaganda. ” (Troncotă, 2006, pp. 101-102) Pe lângă toate celelalte atribuții care duceau la instaurarea stagnării informaționale, „presa trebuia să popularizeze larg metodele stahanoviste sovietice, precum și metodele stahanoviștilor și fruntașilor noștri. Vor fi tratate problemele vieții de partid, precum și problemele privind activitatea organizațiilor sindicale și ale celorlalte organizații de masă din întreprinderi. În general, în ceea ce privește apărarea secretului de stat, presa se va călăuzi după experiența presei sovietice.” (Ficeac, 1999, p. 8) Cotidianul „«Adevărul» a avut cel mai mare număr de cenzuri în perioada septembrie 1949 – ianuarie 1950. Unele articole au fost cenzurate în întregime, altele parțial. Note și glosse din sursa radiofonică anglo-americană și redate așa cum au fost recepționate, au fost cenzurate ca nereprezentând un interes sau ca unele ce incercau să popularizeze personaje, evenimente sau simple stări, lucruri netrecute prin sita punctului de vedere politic al intereselor PPR.” (Ficeac, 1999, pp. 57-58)
“În anul 1949, Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor de pe lângă Consiliul de Miniștri a trimis instrucțiuni privind activitatea birourilor de cenzură din provincie. Instrucțiunile aveau un caracter «strict confidențial, se vor păstra sub cheie, nefiind arătate sau folosite ca material documentar nici unei persoane, sub nici o formă».” (Ficeac, 1999, p.43) Aceasta funcționa cu caracter secret, accesul la informațiile de acest tip fiind interzis. Practic, alte persoane în afara celor autorizate, nu puteau afla în ce măsură și sub ce reguli funcționa nici una dintre aceste instituții de cenzură.
În ceea ce privește funcționarii care aplicau cenzura, locurile acestora erau bine stabilite: “Atribuțiile cenzurilor locali: 1. cenzura presei si a tipăriturilor care apar in localitatea respectivă, precum și controlul tipografiilor sau al orcăror alte imprimerii; 2. Controlul difuzării presei si cărții; 3. Controlul bibliotecilor publice, școlare, universitare, cămine culturale, etc; 4. Controlul si cenzura emisiunilor de știri, conferinte, etc. ale posturilor locale de radioamplificare; 5. Cenzura presei si tipăriturilor ieșite din străinătate in oficii vamale locale pentru particulari sau instituții, organizații de masă precum si autorizarea expedierii in străinătate a tipăriturilor sau a obiectelor de artă ( tablouri, gravuri, manuscrise, cărți).” (Ficeac, 1999, pp.43-44)
După inițierea aplicării reglementărilor, a controlului presei, „în anul 1954, prima etapă a instituționalizării controlului informațional poate fi considerată încheiată. S-a depășit faza organizării inițiale, a recrutării și formării unui personal calificat, a consolidării birourilor teritoriale de cenzură. Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor a devenit o instituție puternică, respectată și mai ales, temută.” (Ficeac, 1999, p. 93)
Manipularea presupune distorsionarea într-un mod mai mult sau mai puțin a adevărului, însă comunismul a dus totul într-un stadiu extrem, în special manipularea, din cauza căreia, oamenilor li s-a luat dreptul și libertatea de a alege, de a gândi sau a răspunde; totul se impunea, iar mișcarea greșită, sau cel puțin interpretată ca fiind ofensatoare la adresa ideologiei coomuniste, ducea către dezastru. Prin definiție, „manipularea este o acțiune de a determina un actor social (persoană, grup, colectivitate) să gândeacscă și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care ditorsionează intenționat adevărul, lăsând însă impresia libertății de gândire și de decizie.” (Buzărnescu, 1996, apud. Tran, Stănciugelu, 2003, pp. 170-171) cu referire media și funcțționarea acesteia, comuniștii nu au înțeles funcția de infomare, sau că „mass-media are o funcție autentică și legitimată în a lua poziție față de tematici și problematici.” (Tudor, 2008, p. 93) Nu exista adevăr, decât în condițiile în care era permis, însă minciuna era întotdeauna pusă într-o lumină favorabilă ideologiei, partidului comunist, o realitate ascunsă, mascată, epurată, iar ceea ce reprezenta contrariul era strict interzis sau pedepsit. Televiziunea construia scene, tematici, subiecte dedicate dictatorului, dar și Armatei. Astfel încât, „începând din octombrie 1968, în fiecare duminică la orele 12:30, emisiunea «De straja patriei» era nelipsită din grila de programe a Televiziunii, chiar și în perioada de aberantă austeritate și cenzură din anii 1984-1989, când emisia postului național fusese redusă la doar câteva ore de obsesivă propagandă ceaușistă.” (Hentea, 2002, p. 294) Manipularea nu înseamnă nimic din ceea ce comunismul a pus în practică, deoarece sistemul obliga, nu sugera: „Din perspectivă politică, manipularea este o formă de impunere a intereselor unei clase (sau unui grup), nu atât prin mijloacele puterii, ci prin mijloace ideologice, prin inducere în eroare. Din perspectivă morală, manipularea este o comunicare perversă în cadrul căreia se promovează intenții ascunse și răuvoitoare, în timp ce interesele interlocutorului sunt ignorate. Minciuna, propaganda, dezinformarea, intoxicarea, impostura, toate aceste «arme de distrugere în masă» au fost trecute în arsenalul manipulării. Astăzi este greu – dacă nu imposibil – să ne imaginăm puterea regimului comunist fără a aduce în discuție manipularea.”(Tudor, 2008, pp. 93-94) Dezinformarea, lipsa informațiilor cu un interes pubic important, era o acțiune comunistă care se adăuga și ea la tehnicile folosite pentru manipularea poporului. „Dezinformarea reprezintă orice intervenție asupra elementelor de bază ale unui proces comunicațional care modifică deliberat mesajele vehiculate, cu scopul de a determina la receptori anumite atitudini, reacții, acțiuni dorite de un anumit agent social.” (Zamfir, Vlăsceanu, 1993, apud. Tran, Stănciugelu, 2003, p. 174 ) Evident, în ziarele perioadei erau întâlnite cazurile unde intervenea dezinformarea, pentru că subiectele reale, acțiunile care priveau problemele esențiale erau evitate pentru o imagine de ansamblu favorabilă.
De obicei, politica utilizează media pentru a influența publicul, pentru a face mesajele partidului respectiv să ajungă la cât mai mulți oameni, însă nu putem vorbi despre utilizare corectă a mediei în raport cu comunismul; comuniștii au pus monopol asupra ei, în special asupra presei, au imobilizat-o, paralizându-i adevărata funcție.
Fără libertate în stat, în societate sau chiar în viața privată, poporului îi lipsea o valoare politică fundamentală. Puterea politică era nelimitată, reprezentând scopul suprem al partidului. Libertatea, dreptul de a fi, gândi sau acționa liber, fusese interzis și el și transformat în dușman al statului. „Nerespectarea acestui principiu este caracteristică totalitarismului, care pretinde că statul are o libertate nelimitată de acțiune (în numele sarcinii sale de a realiza Binele general, al satisfacerii nevoilor oamenilor, al asigurării dreptății sociale sau al promovării «interesului de stat» )” (Iliescu, 2002, p. 120)
În fiecare an din perioada comunismului, metodele de cenzură se multiplicau, iar numărul articolelor cenzurate creșteau vizibil. (vezi anexa 1) „Pe vremea intituției specializate în cenzură, se cenzura totul: ziarele și revistele, manuscrisele cărților, manualele școlare, cursurile universitare, dar și afișele pentru spectacole, programele de sală ale teatrelor și filarmonicilor, cataloagele pentru expoziții, etichetele pentru diferite produse, până și biletele de tramvai. Însă «cenzura de meserie» lucra cu o mulțime de liste de nume și cuvinte. Scriitori care rămăseseră în străinătate nu puteau fi amintiți sub nici o formă, decât, eventual, în «Săptămâna» lui E. Barbu și Vadim Tudor, de fapt, o oficină a Securității, dar numai pentru a fi acuzați de trădare de țară, spionaj, calomnități și înjurați. Aceeași era și situația pictorilor, muzicienilor, chimiștilor ori matematicienilor «aleseseră libertatea». Din momentul exilării, indiferent de importanța operelor lor, ei pur și simplu nu mai puteau exista pentru publicul românesc: dispăreau ca și cum nici n-ar fi fost vreodată oameni cunoscuți pe aici. ” (Neculau, 2004, pp. 140-141)
Practic, cenzura cuprindea tot, fără ocazia sau norocul de a putea scăpa din acest proces vreun articol, mai ales când venea vorba de ziare. Acestea erau probabil cele mai expuse publicului, forma opinii și mentalități, motiv pentru care erau cel mai bine analizate și prelucrate. În cele mai multe cazuri, textele erau cenzurate prin evitarea cuvintelor, dar mai ales, unele texte dispăreau de tot. „Extrema era «copierea textului integral» din «Scânteia» ori alt ziar central sau local consacrat problematicii la zi. Pentru a diferi între ele, cât de cât, se începea cu paragraful de sfârșit și se termina cu începutul dintr-un alt ziar. Dacă era timp, se puteau aranja și alte permutări între paragrafe, pentru că ascultătorii acestui gen de emisiuni, știau că te-au auzit, dar niciodată nu rețineau, nu-și propuneau să țină minte ce ai spus. Renunțarea la opinie a fost, poate, cea mai mare pierdere care s-a produs. Oamenii refuzau să se mai bată pentru afirmarea gândurilor. Pentru a putea spune ce doreau, oamenii își procurau certificate de la Spitalul «Socola». (Neculau, 2004, p. 147)”
Manipularea publicului, tehnicile folosite de comuniști pentru atingerea oricărui scop este și o problematică psihologică: „La o primă privire, tema pare nouă, însă fenomenul ca atare este străvechi, deoarece el este legat de aspecte psihologice perene ale condiției umane precum: nevoia de certitudine, dorința de influență și putere, nevoia de încredere, tendința spre persuasiune, nevoia de stimă și autoestimație. ” (Morar, 2006, p. 110) Tot în aceeași idee, a tehnicilor folosite pentru a manipula, acestea sunt de mai multe feluri: „În mod curent, manipularea fie că îmbracă forma ideologică, religioasă sau economico-comercială, implică tehnici speciale care pot migra liber dintr-un domeniu în altul. Astfel, manipularea se produce în cadrul comunicării de masă și atunci procedeele cel mai des utilizate sunt în esență următoarele: dezinformarea, personalizarea, distragerea atenției, dramatizarea și hiperbolizarea, dezorientarea opiniei publice, discreditarea, folosirea raportului cauză-efect, asocierea ilicită, intoxicarea, identificarea maniheistă, dezorientarea. ” (Morar, 2006, p. 123)
1.6 Cenzura în literatură și cinematografie
Dușmanul cel mai de temut al sistemului totalitar comunist a fost adevărul reprezentat de informații în general. Tot ceea ce însemna cunoștiințe, dezvăluire, relatare, trebuia eradicat deoarece intențiile ascunse puteau fi descoperite și în acest mod, exista pericolul ca ideologia să nu fie acceptată. Formarea „omului nou” era primordială, iar pentru a înfăptui cât mai sigur această idee, erau luate măsuri precise și continue. Literatura, la fel ca mass media, era un pericol pentru sistemul creat; „de aceea, au încercat să o pervertească sau, atunci când nu era posibil, au ascuns-o publicului prin măsuri de extremă securitate ” (Ficeac, 1999, p. 37) Cărțile erau sursele de informare accesibile publicului larg, motiv pentru care au fost distruse și ele. Multe dintre ele contraziceau ideile susținute de oamenii partidului, iar ideea acceptării lor nu era admisă. „De aceea, în 1949, a fost alcătuită lista publicațiilor interzise, fiind construită din 70 pagini, cu un conșinut de peste 2000 de autori și câteva zeci de mii de cărți interzise. Printre autorii ale căror cărți au fost interzise se numără: la litera A: Felix Aderca- toate lucrările, Ioan Agârbiceanu- toate lucrările, Gabriele D’Anaunzio- toate lucrările,Grigore Antipa- un număr de 6 lucrări, Ion Antonescu- toate lucrările, Tudor Arghezi- «Bilete de papagal »; la litera B: Bacalbașa – «Bucureștii de altădată»; Lucian Blaga- toate lucrările, Brătescu Voinești- toate lucrările, I.C Brătianu- toate lucrările, Gheorghe Brătianu- toate lucrările, Vintilă Brătianu- toate lucrările; la litera C: Emil Cioran- toate lucrările, A. J. Cronin- toate lucrările; urmează în același «stil» de selecție: Octav Desilla- toate lucrările, Mihail Drumeș- toate lucrările, I. G. Duca- toate lucrările, Mircea Eliade- toate lucrările, Andre Gide- toate lucrările, C. C. Giurăscu- toate lucrările, Octavian Goga- toate lucrările, Graham Grune: «Destine încrucișate», Radu Gyr- toate lucrările, Knut Hamsun- toate lucrările, Ernst Hemingway- toate lucrările, Aldons Hoexley- toate lucrările, Nicolae Iorga- 28 de lucrări, Panait Istrate- toate lucrările, Eric Kastner- toate lucrările, Rudyard Kipling- toate lucrările, D. H. Lawrence- toate lucrările, Curzio Malaparte- toate lucrările, Andre Malraux- toate lucrările, Iuliu Maniu- toat lucrările, Francois Mauriac- toate lucrările, Andre Mauroois- toate lucrările, Margaret Mitchell- «Pe aripile vântului», Victor Papilian- toate lucrările literare, Cezar Petrescu- 6 lucrări, Constantin Titel Petrescu- toate lucrările, Sextil Pușcariu- toate lucrările, Liviu Rebreanu- «Adam și Eva», «Amalgam», «Amândouă», «Crăișorul», «Gorila», «Metropole», Ionel Teodoreanu- toate lucrările, Al. O. Teodoreanu- toate lucrările, Gabriel Țepelea- toate lucrările, Vasile Voiculescu- toate lucrările, ș.a.m.d.”. (Ficeac, 1999, pp. 37-38)
Marin Preda a fost unul dintre cei mai îndrazneți prozatori ai timpului, iar din acest motiv nu se supunea regimului counist. „Cel mai iubit dintre pământeni”, a fost ultima publicație a autorului. „Titlul în sine era iconoclast,, făcea trimitere directă la calificative asemănătoare atribuite lui Nicolae Ceaușescu. «Cel mai iubit dintre pământeni» a provocat un interes uriaș în râândul cititorilor, dar și o furtună violentă în lumea literară românească. Toată lumea era șocată că autoritățile au permis apariția unei cărți atât de curajoase.” (Burakovski, 2011, p.260)
Epurarea cărților, interzicerea libertății literaturii reprezenta un punct al cenzurii destul de puternic. „Lista lucrărilor și autorilor interziși este edificatoare pentru scopul urmărit. Cenzura curăță întotdeauna terenul, pentru o cât mai bună exercitare a presiunii comunicaționale de către ierarhie asupra comunității. ”(Teodorescu, 2012, p. 225)
Instrumentele comunicării în masă devin în totalitate supuse partidului, căci „devenind instrumente propagandistice, presa, arta, cultura în general, intră în planurile cincinale ale partidului, ca de altfel orice altă activitate productivă.” (Troncotă, 2006, p. 30) Nu doar subiectele principale devin cenzurate, ci tot ceea ce sugerează opoziția față de caracteristicile ideologiei, ideile acesteia sau principiile de bază. „Oferindu-li-se mână liberă, cenzorii vor interzice orice părea suspect sau avea o cât de mică tentă reacționară.” (Troncotă, 2006, p. 84) Libertatea este din ce în ce mai strânsă, controlul din ce în ce mai puternic, iar soluțiile pentru evitarea acestor interdicții se diminuează, cu atît mai mult pentru faptul că populația este manipulată. Oamenii nu puteau gîndi dincolo de ceea ce puteau vedea, iar aceștia nu primeau decât ceea ce era în interesul comuniștilor. „Fenomenul se va extinde nu doar la cărți și nu doar la această primă listă. Un întreg sistem de valori va fi înlocuit cu un altul, sfera publică va fi impregnată cu teme acceptabile noii ordini, iar comunicarea oficială va modela, ca întotdeauna, câmpul ideatic al mulțimii.”(Teodorescu, 2012, p. 226)
În acest fel, cenzorii nu aveau doar datoria de a cenzura idei principale, atacuri directe la adresa dictatorului sau ideologiei comuniste, ci și derivatele acestora. Cea mai sigură ideea era aceea că „pur și simplu se urmărește dacă o idee dintr-o carte, dintr-un ziar sau din activitatea curentă a unui personaj coincide sau nu cu valorile promovate de ierarhie.”(Teodorescu, 2012, p.227)
Desigur, nici în cinematografie lucrurile nu stateau altfel. Ideile pe care le susțineau comuniștii, era promovate și pe ecrane, sub forma scenariilor și a temelor propuse pentru filme sau documentare. „Când miza pe film, propaganda comunistă din România citea corect pravila sovietică. Cinematografia română îndeplinise parțial această funcție în timpul războiului, oferind publicului filme despre desfășurarea victorioasă a trupelor române pe frontul de Răsărit precum: «România în lupta contra bolșevismului»; «Războiul sfânt»; «Căderea Sevastopolului»; «Odessa» ” (Mitchievici „Explorări în comunismul românesc”, 2008, p.9)
Totul era controlat începând cu scenariul și terminând prin cuvintele alese pentru replici sau titlurile filmelor. Erau prelucrate și imaginile, erau alese după criterii bine stabilite, filtrate după criterii radicale. „Scenariile pentru filmele autorizate din cinematografe trebuiau să atingă unele dintre cele mai importante criterii: 1. «oglindirea în mod revoluționar a realității noastre», sau, altfel spus, contactul permanent cu viața în sensul unui «autenticism» în deplin acord cu ideologia; 2. Crearea conflictului dramatic având ca model exemplar lupta de clasă; elaborarea dialogului expresiv, «vioi, interesant, atrăgător». Scenariul trebuia să controleze imaginea, prin excelență volatilă, imprecisă, cu prea multe grade de libertate în privința semnificației. Cum istoria era în curs de remodelare în raport cu programul politic al noului regim, menită să-i confere legitimitate, evenimente și personaje istorice importante sunt resemantizate. ” (Mitchievici în „Explorări in comunismul românesc”, 2008, p. 12)
Filmele purtau semnătura comunistă într-o nuanță puternică; în plus, publicul era ușor de manipulat astfel, deoarece prelua ideile în cel mai simplu mod, prin imagini. Prin imagini, persoanele nu fac un efort deosebit de a prelucra ceea ce li se prezintă, ci din contră. Efectul era astfel garantat, iar scopul mai aproape de a fi atins. Și în lumina reflectoarelor, ideile promovate, puse în cea mai pozitivă lumină, ajungeau cu succes să fie adoptate de public, în cea mai mare parte. „Dincolo de forța exemplului, filmul are și o misiune «reeducativă». Același termen este utilizat și pentru procesarea, adică «demascarea» și anihilarea «elementelor dușmănoase» – oponenți ai regimului, viitori deținuți politici – și tot același termen era utilizat și de Eugen Țurcanu în închisoarea de la Pitești. ” (Mitchievici în „Explorări în comunismul românesc”, 2008, p.40)
Formarea omului nou este transpusă în scenele filmelor cu ajutorul personajelor, ideea de nou și rescrierea istoriei: „În film apar cu necesitate realizările noului regim, puse în contul Partidului și construcției socialismului, panoramări sau succesiune de cadre cu unn caracter documentar, de reportaj, însoțite întotdeauna de comentariu avizat al unuia dintre caracterele exemplare, echitabile. ” (Mitchievici în „Explorări în comunismul românesc”, 2008, p. 44)
La un nivel mai detaliat, cenzura se revărsa mai ales asupra cuvintelor și a sensurilor acestora. Modalitatea prin care ajunsese cenzura să controleze ajunsese în punctul semioticii. „Semiotica totalitară era una cât se poate de clară, iar rafinamentul/subtilitatea cenzorilor trebuia să fie pe măsura rafinamentului/subtilității strategiilor «esopice», «subversive» ale autorilor deviaționiști în raport cu linia justă. Și apoi, tinerii «generației în blugi» (cu excepția aderenților zeloși la comandamentele ceaușismului) fuseseră deja luați în colimatoriul regimului: porțile Uniunii Scriitorilor le fuseseră închise, iar debuturile literare- colective sau pe cont propriu- condiționate de existența unor «proiectori» sau de plivirea corespunzătoare a «excrescențelor» din cale-afară de suspecte.” (Mitchievici în „Explorări în comunismul românesc”, 2008, pp. 251-252)
1.7 Limba de lemn
Limba de lemn reprezintă limbajul preponderent caracteristic al dicursurilor comuniste. Și nu doar atât. Limba de lemn a fost prezentă în manuale, cărți, ziare, afișe publicitare, știri, etc.
O definiție mai precisă a limbii de lemn este dată de Nicolae Manolescu: „Limba de lemn este un mod de exprimare codificat, sibilimic și la rigoare osificat, a cărui particularitate este minima transparență. În limba de lemn nu se vorbește deschis, liber, ci pe ocolite și învăluitor. Limba de lemn nu permite radicalitatea.” (Manolescu apud. Rad, 2009, p. 9) Acest tip de limbaj folosește de obicei în scopuri propagandistice, atunci când scopul este de a influența. De aceea, este preponderent întâlnit în politică: „Limba de lemn nici un gând nou și nu descrie nimic. Și totuși, ea este eminamente necesară partidului comunist ca și statului totalitar.” (Thom, 2005, p. 83) Legătura între acest limbaj și ideologia comunistă este aceea că nici în perioada comunistă nu existau informații noi, ci tot timpul existau aceleași subiecte, politice în mare parte, care se reluau de fiecare dată. Foarte rar cazuri în care existau subiecte noi, iar acelea aparțineau tot câmpului politic: defilări, sărbători naționale, vizite ale lui Nicolae Ceaușescu în diferite țări, cu diverse ocazii. Astfel, limba de lemn se aplica perfect pe articolele publicațiilor din acea perioadă. Repetiția este o caracteristică a limbii de lemn, deoarece ea „este închisă, are drept scop de a reduce totul la ce s-a mai spus.” (Thom, 2005, p. 118)
Trecutul este un subiect interzis pe care se poate aplica limbajul acesta. Având în vedere faptul că și comuniiștii aveau același „impediment”, aceeași împotrivire când vine vorba de acest aspect, legătura este evidentă. „Limba de lemn stă în calea constituirii Eului și în alt mod: ea face tabu memoria. Limba de lemn împiedică formarea unei conștiințe istorice și a unei conștiințe individuale.” (Thom, 2005, p. 152)
Acest tip de limbaj poate fi cosiderat o tehnică folosită în discursuri, pentru manipularea publicului țintă. Ideea este susținută în cartea „Limba de lemn”, de către autorul Francoise Thom: „Această remarcă se aplică perfect comuniștilor, care au de combătut în același timp tot ceea ce există și tot ceea ce devine. Astfel se explică necesitatea unui discurs inepuizabil, armă defensivă și ofensivă, scut și mașină de război.” (Thom, 2005, pp. 83-84) Prin limbajul codificat, adevărul poate fi distorsionat sau ascuns, astfel încât ceea ce este important să fie pur și simplu evitat. Cu asta se ocupau susținătorii ideologiei. Folosirea limbii de lemn aducea un plus față de celelalte măsuri adoptate pentru instalarea noului regim și menținerea acestuia în mentalitatea poporului. În aceeași idee, „limba de lemn a fost caracterizată, de către specialiștii în lingvistică, prin proprietăți discursive precum: repetitivitate, redundanță, fixitare a formelor, sintaxă prin acumulare nominală, sărăcie lexicală, conținut referențial vid, folosind ca instrument de disimulare, de demascare, de dedublare și de uzurpare. În varianta utiliată în România, «Epocii Ceaușescu», poate reprezenta o culme a fenomenului numit «limba de lemn».” (Rad, 2009, p. 180)
În genere, este caracteristică nu doar oficialităților comuniste, ci politicii în general. Este o formă în care cuvintele mari nu spun nimic, lipsind cu desăvârșire esența argumentativă. Practic, prin acest limbaj se spun multe, însă nu se dovedește nimic. Poate reprezenta o distragere a atenției, o umplere a unui gol cu teorie aparent strălucitoare, în încercarea realizării unei realități inexistente, un decor care să ascundă adevărul. „Fiind produsul unei ideologii sau doctrine, discursul sau acțiunile liderului se proiectează asupra lui însuși, împiedicând atenția publicului să se disperseze.” (Frigioiu, 2004, 124) Adevărata intenție este „de a impune realitatea, de a împiedica altă modalitate de gândire și de a ascunde, de a se masca adevărata realitate, dacă aceasta nu e favorabilă. Stilul limbii de lemn este vag; cuvintele se plasează potrivit unui ritual cunoscut de toți; invenția, hiperbola și eufemismul apar în registrele invectivelor comuniste («dușmani mârșavi», «câini turbați», etc) și ceea ce a fost numit «blestemul superlativului» («cel mai dintâi», «cel mai egal», etc). ” (Rad, 2009, p. 181)
Discursurile lui Nicolae Ceușescu erau prezentate numai în astfel de forme, discursuri sărace din punct de vedere al esenței. „Vocabularul activ al limbii române conține 120.000 – 125.000 de cuvinte. Aproximativ 1.500 alcătuiesc vocabularul fundamental. În mod normal, un om are nevoie de 4.000 – 5.000 de cuvinte pentru a se exprima. Dar «Cuvântarea lui Nicolae Ceaușescu la încheierea lucrărilor Congresului al XIV- lea al P.C.R», era alcătuită din 3.110 cuvinte. Un discurs de dimensiune redusă în raport cu media discursurilor sale însă alcătuit din doar 450-500 de cuvinte. Prin aproximare rezultă un vocabular de circa zece ori mai redus decât al unui vorbitor ce utilizează bine limba naturală. În discursul lui Nicolae Ceaușescu predomină substantivele. (Rad, 2009, p. 183)
Nu mai încape vorba despre cum este reprezentată realitatea pe baza ideologiei comuniste, ci relevanța argumentelor cu care lucrau în vederea susținerii ideilor principale, caracteristice propagandei. Populația era bombardată efectiv de argumente prezentate sub forma unor beneficii economice, culturale și sociale dedicate poporului, prin realizările extraordinare săvârșite de partid, unele dintre ele prezentate alături de epitete extravagante. Discursurile lui Nicolae Ceușescu prezentau întotdeauna măreția și profunzimea prieteniei cu sovieticii, exemplele pozitive (în mare parte, erau prezentate doar doar temele și subiectele pozitive). Eliminând acțiunile negative, realitatea se afla întotdeauna ca o lume liniștită și prietenoasă, cu excepțiile făcute de „dușmanii partidului”, reprezentate uneori și de pozițiile externe. Tocmai din punct de vedere al argumentării, discursul era lipsit de o bază puternică și o esență vizibilă. „Discursul politic totalitar poate apărea, la o lectură decontextualizată, ca un șir monoton de generalități, o acumulare de clișee ridicolă și ineficientă. În contextul epocii, pe fundalul acestei monotonii, variații aproape imperceptibile deveneau totuși semnificative, transmițând informații dinspre și despre o structură de putere bine organizată, netransparentă și amenințătoare. Codul mesajelor totalitare nu e un inventar explicit, ci reflexul spontan și instabil al unor practici comunicative conflictuale. Comunicarea prin intermediul său este fundamental ambiguă, greoaie.” (Rad, 2009, p. 162)
Limbajul ambiguu nu era singura formă cu care se crea o realitate falsă. Pe fondul unei propagande care devenise necesară, acțiunile precum promovarea unor articole noi, mai ales de importanțe majore pentru partid, cerea un timp foarte scurt. De aceea, „în urma acestei presiuni ideologice fără precedent, presa și literatura devin simple instrumente pentru manipularea opiniei publice, purtătoare al unui mesaj inculcat de partid și a unei exprimări stereotipe, shematice, rigide, calchiate după model sovietic. Critica literară nu făcea altceva decât să preia formele gata fabricate din «Scânteia», sau «Lupta de clasă», să transpună acest limbaj festivist sau agresiv, transformând critica literară într-un discurs politic frebarbatin, într-unfel de frazeologieziaristică clișeizată. ” (Rad, 2009, p. 227)
Capitolul al II-lea
Temele abordate în ziarului Scânteia înainte și după anul 1949 (apariția Direcției Presei și Tipărturilor)
2.1 Introducere
În această lucrare se încearcă stabilirea temelor care au fost abordate în ziarul cel mai popular și cel mai complet, instrument de propagandă, Scânteia, cu privire la interesele ideologiei din perioada stabilită și din punct de vedere al relației României cu Occidentul. Diferențele se vor urmări pe baza acestui ziar, analizând temele abordate înainte de apariția Direcției Presei și Tipăriturilor, înainte de anul 1949, odată cu reglementările și regulile impuse de aceasta, formă de cenzură și propagandă. Perioada aleasă pentru analiza comparativă, anul 1944 și anul 1960 – 1971, aparțin contextul ideologic al comunismului în România. În acest context politic, propaganda și cenzura întrec limitele normale, construind cu ele o realitate inexistentă, realitate ce este reprezentată doar de avantajele pe care le oferea partidul, avantajele false aduse societății și buna stare a poporului român. Pentru a evidenția cat mai mult aceste „beneficii” ale comuniștilor, ei se bazează pe propaganda scrisă, în cazul de față pe ziarul Scânteia. Astfel, comuniștii au început să introducă articole pozitive după 1949 și să evite subiectele precum: trecutul, monarhia, partidele istorice, sexualitatea, violența în țară, Occidentul, religia sau moartea, subiecte care au existat însă înainte de instaurarea Direcției Presei și Tipăriturilor. De altfel, comuniștii evitau tot ce se putea cu privire la trecutul României, pentru a susține mai bine formarea „omului nou”, care presupunea ștergerea a tot ce era trecut și a aduce numai noutățile ideologice. Relația cu Occidentul a încetat să mai existe după 1949, odată cu regulile impuse, iar dacă totuși apăreau informații despre țările occidentale, erau puse în lumini nefavorabile, cum ar fi în cazul S.U.A, în anul 1944, așa cum voi arăta în continuare. Ruptura se produce treptat, cu informații sărăcăcioase sau uneori evitate în totalitate.
Pentru evidențierea și decalajul temelor existente în perioada comunistă, se vor studia concret ziarele celor două perioade stabilite. Mai exact, perioadele cuprinse în acest studiu de caz vor fi: anul 1944, lunile septembrie-decembrie; anul 1960, lunile iulie-septembrie; anul 1971- octombire-noiembrie.
Aceste diferențe există, deoarece creșterea puterii partidului comunist s-a construit treptat, iar odată cu ascensiunea la putere, criteriile de respectat erau din ce în ce mai radicale, cenzura din ce în ce mai exigentă. Ziarul reprezenta o mare putere propagandistică, de largă circulație, unde erau expuse faptele bune aduse societății de către comuniști, de unde se putea forma opinia publică, una care să creeze avantaje partidului și existenței lui.
Ziarul Scânteia, organul de presă al P.C.R, a funcționat până în 1989, când regimul a căzut. El reprezenta în mare parte, chiar pe primele pagini, calomnii aduse „dușmanilor”, „trădătorilor”, tuturor celor care nu se supuneau ideologiei, celor care deviau de la ideile de bază ale clasei muncitoare. Propaganda împotriva acestora era de obicei vizibilă în primele pagini, cu titluri mari, care să atragă atenția, iar articolele erau pline de astfel de epitete. Desigur, trădătorii erau reprezentați chiar și de țările Occidentale, iar de cele mai multe ori, scriitorii sau cei care părăseau țara, nu erau menționați. În mare parte, articolele importante erau cele în care se sărbătoreau victorii ale lui Stalin, articole dedicate tovarășului, ideologiei sau articole care descriau sărbătorile mari. De exemplu, sărbătorilor precum Marea Revoluție Proletară Socialistă sau zilele naționale (23 august, 7 noiembrie, 1 mai) îi erau atribuite pagini în plus, în funcție de caz. În astfel de zile, ziarele puteau avea 6 sau 12 pagini, unde erau descrise felul în care erau sărbătorite zilele, cuvântări generale, fără esență sau informații concludente, imagini ale oamenilor partidului în care sugerau bucurie sau prietenie. Editorul principal al ziarului în discuție, Silviu Brucan, a ajuns în timp și directorul T.V.R. Totul era supus puterii ideologice, jurnaliștii fiind obligați să creeze o realitate plină de progrese false ale poporului, prin atribuirea de epitete menite să exagereze astfel de acțiuni, prin descrierea încărcată a evenimentelor ce priveau economia sau clasa muncitoare. În fața acestor articole cu care publicul se intoxica, pe lângă celelalte instrumente propagandistice, oamenii erau dezarmați și hrăniți numai cu minciuni, sau rareori adevăruri exagerate sau evenimete reale. Atunci când erau prezentate evenimente din realitate, erau îîmbrăcate în forme de exagerare, pentru a pune în lumină proastă țările Occidentale. Esența, istoria, criticile constructive sau tradițiile erau eliminate în totalitate, ca și cum nu au existat niciodată, făcând loc articolelor politice sau celor dedicate „clasei muncitoare”. Astfel, presa servea oamenilor puterii, patidului, prin crearea unei propagande pozitive adresată comuniștilor.
Am ales ziarul Scânteia, deoarece este ziarul cel mai complet, cu apariția cea mai mare (1931-1989), este cotidianul care apare cu regularitate și pentru că este organul de presă al partidului, justificând astfel importanța lui. A fost de altfel, cel mai popular ziar al vremii, consumat de către publicul românesc mai mult decât celelalte ziare sau reviste. În plus, deoarece avea apariție constantă, el a fost folosit pentru a insufla societății ideile de bază ale partidului, pentru a îndoctrina poporul și a-l educa dupa bunul plac al comuniștilor.
Se observă ușor diferențele articolelor apărute, înainte și după apariția Direcției Presei, deoarece înainte, jurnaliștii aveau mai multă libertate în redactarea textelor, a temelor și a modului de abordare, față de perioada de după, când aceștia erau obligați să prezinte numai acșiuni plictisitoare ale partidului, numai știrile din zona politică, axate în special pe imaginea României în contextul comunismului. De exemplu, înainte, informațiile cu privire la Occident erau mai des actualizate, temele cu caracter istoric sau chiar articole ce includeau teme ca religia, existau în paginile acestui cotidian, față de anul 1960, unde se punea accent doar pe prezent, pe „omul nou”, pe „lupta de clasă”, pe instigarea la muncă, la suținerea ideologiei staliniste, eliminând ce aparținea trecutului și scoaterea din pagină a elementelor de ordin negativ ce priveau exclusiv poporul român.
Ipoteza de la care voi pleca în această lucrare, este că, în prima parte a apariției acestui cotidian, temele prezente în pagini erau mai diversificate, mai complexe și mai pline de esență, de informații ce ar fi putut crea imaginea unei realități așa cum era, cu o cenzură mai limitată, comparativ cu cele existente duă anul 1949. Odată cu reglementările venite cu instaurarea cenzurii, elementele ziarului s-au rezumat la situația din țară, cu accentul vizibil al prezentului.
Scopul studiului de caz este acela de a demonstra faptul că cenzura, prin deformarea realității, prin eliminarea unei baze istorice și ruperea de evenimentele externe importante, poporul era ușor de manipulat, iar modalitatea în care era privită și acceptată ideea de putere absolută a comunismului devenea în acest fel puternic favorabilă și pozitivă. Oamenii, neavând informații adevărate despre istorie și modul în care se construia dezvoltarea României, nu aveau acces la comparații. În plus, totul era bine, atâta timp cat acțiunile arătau, deși într-un mod total fals, că România era întotdeauna pe calea progresului.
2.2 Metodologia aplicată
Cum am menționat mai sus, pentru acest studiu de caz prin comparație (a temelor prezente în paginile ziarului menționat), am ales o perioadă reprezentată de trei ani diferiți: 1944, 1960, respectiv 1971. Astfel, din perioada inițială am ales lunile septembrie-decembrie ale anului 1944, în ce privește anul 1960 am ales lunile iulie-sptembrie, iar pentru anul 1971 lunile septembrie-octombrie.
În aceste luni ale anilori aleși, se poate observa cel mai bine discrepanța între relatarea unei părți a adevărului și crearea unui sistem în care singurul adevăr era cel oferit de cenzori.
Din articolele selectate, sunt vizibile trăsăturile doctrinei politice în discuție, cu accent pe „lupta de clasă”, „clasa muncitoare”, „progrese”, „lupta pentru partid” și „victorie”.
În anul 1944, luna septembrie, lucrurile erau mai bine nuanțate, mai expuse și mai conturate. De exemplu, în anul I, nr. 2, vineri, 22 septembrie, apar articolele mai degajate cu titlurile: „Schingiuitorul patrioților italieni dați în judecată” sau „Franța îți pedepsește trădătorii”; „Se apropie bătălia decisivă în Filipine”; „Frontul din Italia”. Se poate observa legătura cu țările externe ca fiind încă menționată, deși sunt prezentate pe un fond la elementelor negative. Un alt articol, apărul luna următoare a aceluiași an, vineri, 6 octombrie, nr. 51, descrie bombardamentele care aveau loc în Grecia, cu titlul: „Mari bombardamente în Grecia”. Articolul prezintă informația preluată de agenția Reuter, care specifica faptul că atacul avea ca scop blocarea tuturor încercărilor de a evacua insulele Mării Egee de către trupele germane. Față de anul 1944, anul 1960 expune articole despre țările externe, numai în contextul în care propaganda negativă le viza. În cazul S.U.A., existau mai multe articole cu titluri care sugerau „trădarea” ideologiei comuniste. În numărul 4879, miercuri, 6 iulie: „S.U.A. sprijină pe orice tiran urât de popor”; „Prestigiul S.U.A. în Pakistan a scăzut considerabil”. O altă știre cu aceleași referiri cu privire la aceeași țară apare în ziua de 13 iulie, numărul 4886, miercuri: „Opinia publică mondială condamnă noul act provocator al S.U.A.”. Spre deosebire de anul 1944, în anul 1960 spațiul din ziar alocat textelor referitoare la relațiile cu Occidentul scad considerabil.
Referirile la tema religiei existau în număr mic în 1944, iar după apariția Direcției Presei și Tipăriturilor, acestea erau evitate în totalitate. Singurul articol din luna septembrie a anului 1944, numărul 2, vineri, 22 septembrie, apare sub titlul de: „Biserica Ortodoxă bulgară”. Nici de această dată, referirea nu este făcută cu privire la România.
Abordarea subiectelor cu privire la partidele istorice, cele existente înainte de comunism,era aproape imposibilă. Totuși, un articol în această idee reușește să apară în numărul 76, în data de miercuri, 6 decembrie, 1944, cu titlul: „De ce sunt partidele istorice împotriva Reformei”. Însuși titlul făcea trimitere la ideea pe care se baza ideologia, aceea că tot ce devia de la principiile acesteia, era din start împotriva ei. În acest fel, se putea crea încă o dată falsa impresie că regimul nou este singura variantă progresivă pe care o putea susține poporul. Față de acest an, anii 1960 și 1971 nu aduceau informații cititorilor despre monarhie sau partidele istorice, subiecte interzise total de cenzură în ultimul an menționat, acesta prezentând doar teme despre evoluția politică din România la vremea respectivă.
Trecutul României reprezenta o amenințare asupra partidului, acesta fiind ignorat ca și cum nu ar fi existat. Ideologia presupunea „formarea omului nou”, fără trecut, fără ca oamenii să poată avea șansa de a-l compara cu prezentul, cu o realitate deformată, alcătuită doar din acțiuni false și intenții politice ascunse sub forma progresului țării. În acest sens, accentul cădea pe omul comunist, adică tot formă a prezentului, nuanță ce se materializează în titluri de tipul: „Comunistul, muncitor exemplar” (numărul 8981, sâmbătă, 27 noiembrie, 1971); „Comunistul, model de responsabilitate socială” (numărul 8977, marți, 23 noiembrie, 1971); „Comunistul, luptător pentru nou” (numărul 8984, marți, 30 noiembrie, 1971); „Comunistul, om integru” (numărul 8975, duminică, 21 noiembrie, 1971); „Fiecare comunist, un militant neobosit pentru răspândirea ideologiei marxist-leniniste” (joi, 7 octombrie, 1971); „Făurirea omului nou- țelul major al muncii politico-educative” (miercuri, 6 octombrie, 1971); „Fiecare comunist, un militant activ pentru creșterea conștiinței maselor” (marți, 5 octombrie, 1971). În anii 1960, titlurile ziarelor conțineau verbe la timpul prezent, la fel ca în anul 1971, în care știrile menționau numai partea politică și titlurile triumfalistice, reprezentate de beneficiile aduse de noul regim politic, de progresul educațional, economic, tehnologic și social. De exemplu, anul 1960, numărul 4896, marți, 26 iulie: „Pe calea creșterii continue a bunăstării poporului”; „Prtidul ne conduce spre o viață mereu mai bună”; „Cu aceleași venituri, cumpărăm mai multe”. Tot în același an, în numărul 4903, miercuri, 3 august 1960: „Pentru triumful nobilei cauze a păcii și socialismului”; „În pas cu progresul tehnic”; „Să executăm lucrările agricole la timp și de bună calitate”. Referirile la trecut sunt inexistente, accentul fiind pus, așa cum am menționat, numai pe prezent. Numărul 4918, sâmbătă, 20 august, 1960: „Din viața noastră de astăzi”.. Se poate observa puterea prezentului și a vieții oferite de comuniști, puternic accentuate încă din titluri. De asemenea, în anul 1971, știrile aveau amprenta prezentului, în mare parte note politice, trecutul sau acțiuni din trecut nefiind menționate, evitate desigur intenționat. Numărul 8924, vineri, 1 octombrie: „Vizita de lucru a Tovarășului Nicolae Ceaușescu în școli de toate gradele în capilată”; „Activitatea politico-ideologică să se caracterizeze prin spirit partinic, militant”; „De aici a pornit chemarea: toți elevii la activitate patriotică”. O importanță deosebită era acordată imaginii țării în opinia publică a celorlaltor țări. În vederea formării acestei imagini, periodic apăreau publicații, precum: numărul 4919, duminică, 21 august, 1960, cu prilejul sărbatoririi zilei de 23 august, care prezintă poezia „Ce frumoasă-i viața noastră”, care făcea parte din colecția „Albina” :
„Floare-albastră din fereastră, / Ce frumoasă-i viața noastră, / C-avem trai îmbelșugat / Și de nevoi am scăpat. / Floare-albastră din grădină, / Se făcu în sat lumină, / Lumină din vorba lui, / Dragului, Partidului./ Floare-albastră din colnic, / Ce n-aș da să fiu iar mic, / Ca să cresc din grija lui, / Dragului, Partidului.”
Titlul din numărul 4945, joi, 22 septembrie 1960, sugerează de asemenea tot o imagine pozitivă: „Vizitarea României ne-a produs o impresie adâncă”.
Totul se executa în jurul liderului politic, întotdeauna prezentat luând parte la activități sociale, educaționale. Articolul cu numărul 8925, sâmbătă, 2 octombrie 1971 conținea următoarele titluri: „Tovarășul Nicolae Ceaușescu prezent în mijlocul studenților și cadrelor didactice la început de nou an universitar, în capitală”; „Predarea științelor sociale la nivelul înaltelor exigențe ale prezentului”. Articolul cu numărul 8926, duminică, 3 octombrie: „Bucureștenii de astăzi despre bucureștenii generațiilor viitoare”; „Să insuflăm spirit militant întregii activități ideologice”; „Principalitate și consecință în orientarea vieții ideologice”; „Comunistul- luptător neobosit pentru cultivarea trăsăturilor morale ale omului nou”.
Spre deosebire de acești doi ani, în anul 1944 editorii și jurnaliștii reușeau să aloce spațiu pentru articole cu referiri la trecut. Cel mai sugestiv exemplu este cel din numărul 51, vineri, 10 noiembrie: „Tineretul român și trecutul”. Aparițiile în această idee au continuat, deși într-un număr mic. Spre exemplu, numărul 76, miercuri, 6 decembrie 1944: „Despre un fals tratat de istorie”. Istoria este calomniată și transformată după bunul plac al activiștilor comuniști, singura formă de adevăr rămânând varianta oferită de puterea politică a vremii.
Filozofia nemarxistă făcea parte dintre temele interzise. Tot ceea ce devia de la ideologia impusă poporului român, prin minciuni mascate, trebuia să fie complet eradicat. Tocmai din această cauză, a fost publicată o singură știre în anul 1944, numarul 81, luni, 11 decembrie: „Fascismul spaniol se prăbușește”; În plus, ideea este redactată în ideea de eșec al altei ideologii, ceea ce nu putea aduce decât un plus satisfacției comuniștilor. Ca și orice altă știre despre Occident, și aceasta era introdusă tot în scopul propagandei negative. În anii 1960, respectiv 1971, nu se mai fac referiri la filozofiile care nu susțin ideologia marxistă, acțiuni și sugestii provenite din partide politice diferite. Totuși, spre deosebire de ceilalți ani, în anul 1944, numarul 2, apărut în data de vineri, 22 septembrie, se găsește titlul: „Frontul din Italia”.
Știrile negative care priveau țara erau cenzurate sau, de cele mai multe ori eliminate din lumina tiparelor, cum ar fi: violența domestică, violurile, incendiile, inundațiile, cutremurele, decesele, scăderea economică, accidente rutiere, cazurile de înnec, alunecările de teren, etc. În mare parte, singurul mod în care știrile negative erau abordate era în cazul în care se întamplau în alte țări și numai înaintea apariției Direcției Presei și Tipăriturilor. Deși, așa cum am menționat, în anii 1960 și 1971, libertatea cu care se puteau scrie textele pentru ziare fusese înlocuită de controlul absolut al cenzorilor, aceasta se strecura uneori în pagini sub forma unor titluri precum cel din numărul 76, din 6 decembrie, miercuri, 1944: „Acuzații de la Majdanek au fost condamnați la moarte”. În fond, se observă faptul că trimiterea se face la situația externă, iar termenul moarte este asociat cu acuzații din Polonia; încă o dată catastrofele prezentate nu lezează imaginea României. Totuși, în numărul 90, miercuri, 20 decembrie 1944, apare titlul: „De ce mor copii la sate?”, fapt ce demonstrează că libertatea de exprimare permitea încă o dovadă a realității înconjurătoare.
Subiectele tabu menționate mai sus erau eliminate din textele propuse pentru expunerea la opinia publică. La fel se întâmplă și în cazul sexualității, termen care nu intra în uzul limbii. Din această cauză, nu au fost cunoscute sau făcute publice teme ca orientarea sexuală sau abuzurile sexuale nici în anul 1944, nici după anul 1949, când a fost instaurată cenzura.
2.3 Analiza relației trecut-prezent-viitor
Exact așa cum am menționat anterior, am ales o comparație între ceea ce se publica în anul 1944, anul ales înainte de apariția Presei și Tipăriturilor, resppectiv anii 1960 și 1971, anii aleși după aplicarea reglementărilor impuse la acea vreme. Se vor lua în considerare lunile septembrie-decembrie pentru primul an precizat; pentru anul 1960 am selectat articolele din lunile iulie-septembrie, iar pentru anul 1971 am optat pentru lunile octombrie-noiembrie. Anterior am specificat diferențele din punct de vedere al titlurilor perioadei, prin comparație paralelă; în această parte voi încerca să fac o analiză comparativă a conținutului unor articole.
Ca puncte de referire pentru comparație, voi folosi relația trecut-prezent. Pentru aceasta, am ales articolele: „Tineretul român și trecutul” (numărul 51, vineri, 10 noiembrie, 1944), (vezi anexa 2) „Din viața noastră de astăzi” (numărul 4918, 20 august, 1960), (vezi anexa 3); „Bucureștenii de azi despre bucureștenii generațiilor viitoare” (numărul 8926, duminică, 3 octombrie, 1971), (vezi anexa 4).
Articolul „Tineretul român și trecutul” (numărul 51, vineri, 10 noiembrie, 1944), se referă la efectele negative pe care războiul și regimul fascist pe care le-au avut asupra tinerilor din România. În cea mai mare parte a textului, se vorbește despre declinul situației economice și modul în care s-a resimțit „în toate domeniile de activitate”. De asemenea, se poate spune că ideea de bază a acestuia, trimitea la ideea că trecutul încă face parte din viețile tinerilor, din amintirile pe care le au încă. Verbele folosite erau: „târât”, „secerat”, „influențat”, „a resimțit”, „să moară”, „împușcau”, „a îndepărta”, „despartă”, „să fie rupt”, „să fie lovită”. Pe fondul unor acțiuni negative, așa cum reiese din cele prezentate mai sus, trecutul României era conturat în manieră exagerată, nuanțată prin punerea în scenă a personajelor daunătoare regimului: fasciștii. Tot în acest text se prezintă modul în care a reacționat poporul român după dezastrele provocate de război. „Cu sprijunul Guverenelor care s-au succedat de atunci, Garda de Fer, cuziștii și chiar unii din membrii partidelor de guvernământ, au încurajat ura de rasă, ca o idee diriguitoare, sprijinind astfel încadrarea tineretului în organizațiile fasciste.” (alineatul 5, rândurile 6-13, pagina 4) Ideea cheie a textului face trimitere la situația politică dinaintea venirii la putere a comunismului, care condamnă modul în care funcționa în legătură cu interesele poporului. „Ura de rasă” la care erau îndemnați oamenii era expresia atribuită tuturor celor care nu funcționau după principiile ideologice ale partidului. Astfel, noua politică este mai favorabilă, aduce mai multe beneficii și oferă condiții economice mai bune față de cele trecute. Prin punerea într-o lumină proastă a stării trecute, prin scrierea exagerată a unei situații nefaste, cititorii erau puși în fața unei idei sugestive care aduce în prim plan comunismul ca exemplul demn de urmat pentru o viață mai bună. „Cu scopul de a îndepărta tineretul de la luptă, să-i canalizeze justele revendicări, în ura față de alte popoare, organizațiile fasciste din România deveniră foarte active.” (alineatul 5, rândurile 1-6, pagina 4) O altă idee integrată în articolul în discuție, sugerează din nou care era scopul politic trecut: „ura față de alte popoare”. Fascismul este condamnat pentru îndepărtarea tinerilor români din acțiunile sociale și se pune accent pe intenția rea a conducerii. Astfel, comuniștii dau vina pe modul în care s-a acționat politic și moral față de tineri, pentru modul în care aceștia au renunțat să se implice, acuză foștii conducători de faptul că au pus generația tânără pe un drum greșit. Tot cu referire la conducere, este scris că „În organizațiile profesionale, elementele fasciste au căutat să monopolizeze conducerea, ca să despartă tineretul de vârstnici”. (alineatul 5, rândurile 13-17, pagina 4) Fasciștii sunt din nou acuzați de o intenție ascunsă, prin infiltrarea în conducerea marilor organizații. Puterea politică are o ocazie mai bună de a se extinde, prin preluarea conducerii organizațiilor importante. De asemenea, referirea la separarea tinerilor de cei în vârstă, accentuează dorința politică de a îndoctrina și a influența mai ușor tinerii, astfel încât cei în vârstă să nu aibe ocazia de a interveni. Afirmația rămâne în fond superficială, aruncată în pagină cu scop propagandistic, deoarece nu există argument solid care să o însoțească. Triumful este sugerat subtil, ascuns, fiindcă mesajul trasmis este acela că, în ciuda acestor lupte, cei care au scos țara din mizerie sunt oamenii partidului comunist. Că deși întunericul a încercat să cuprindă adevăratele valori ale viitorului, comuniștii au reușit să evite acest lucru și astfel victoria le aparține. Totuși, modalitatea în care este scris articolul este mai liberă, mai puțin încărcată și cu un limbaj mai accesibil, mai ușor de înțeles, față de articolele pe care urmează să le prezint. Aici nu erau încă prezente adjectivele care încărcau textul în mod irelevant. Verbele însă dădeau dinamică textului, chiar dacă modul de prezentare sugerează o stagnare a poporului. Concluzia este evidentă: trecutul este abordat în manieră comunistă, persecutat și calomniat, exagerat, fără exemple concludente care să poată demonstra afirmațiile făcute.
Discrepanța între articole și relația trecutului cu prezentul, respectiv viitorul, se poate regăsi prin comparația textului analizat anterior, din anul 1944, cu titlul din apariția anului 1960, numărul 4918, 20 august, „Din viața noastră de astăzi”. Comparativ, încă din titluri se observă diferențele între modul de abordare a subiectelor. În timp ce în 1944 încă se mai scria desre trecut, în 1960 lucrurile existau numai în funcție de ceea ce oferea prezentul. Articolul conține relatări ale colectiviștilor, printre care o vârstnică și un țăran. Ambii reliefează prin constrast, viața bună și traiul ușor care le sunt oferite de partid. Această bătrână spune că: „Mi se umple inima de bucurie când aflu despre câte nouă realizare a regimului de azi și când văd că și alte familii de țărani muncitori se înscriu în gospodăriile colective” (alineatul 1, rândul 2-6, pagina 2 „Din viața noastră de astăzi”). Aici, este evidentă situația favorabilă creată de comuniști pentru popor. Bătrâna dorește să arate recunoștința față de aceștia pentru ceea ce i se oferă și spune că este mulțumită de regimul prezent. Față de limbajul folosit în textul anterior, aici este sugerată lumina puternic pozitivă asociată cu modul de viață prin verbe la timpul prezent ca: „sunt”, „merg”, „mi se umple”, „aflu”, „se înscriu”, „am început”, „să trăiesc”. Verbele la timpul viitor: „ce o să fac”, „voi putea”, „voi avea”. Grija față de popor, atenția acordată oamenilor este evidențiată în alineatul 3, rândurile 1-12, pagina 2: „De atunci și eu am început să trăiesc altfel. Anul trecut, când s-a făcut împărțirea produselor, am primit 350 kg de grâu, 450 kg porumb, știuleți si altele. Pe deasupra am mai luat și aproape 1.000 de lei. Acum, când s-a împărțit avansul pe primul semestru al anului în curs, din nou am simțit grija ce mi-o poartă gospodăria colectivă. Pentru început mi s-au dat 100 kg de grâu, alte alimente și 200 de lei”. Este prezentată cantitatea produselor oferite și valoarea în lei primită. De asemenea, expresia „grija ce mi-o poartă” sugerează implicarea directă a partidului, prin șansa de a avea o viață cu mai multe beneficii materiale. Traiul era asigurat și acest fapt era mai ușor de demonstrat prin relatările unei femei în vârstă, care nu avea cum să provoace îndoili cu privire la afirmațiile făcute. În acest fel, opinia publică era mai ușor de influențat, prin crearea unei realități povestite dintr-un punct de vedere al unui personaj pozitiv. Construcția „pentru început” trimite la o continuitate, la evenimentele care urmează să aducă și mai multe avantaje oamenilor. Față de traiul greu și lipsit de oportunități prezentat în articolul din 1944, acesta oferă un punct de vedere total diferit, prin antiteză cu trecutul negru, al unui prezent luminos și satisfăcător, ieșit de sub jugul la care era supus poporul în perioada fascistă.
O altă relatare ce aparțiea unui țăran, „fost clăcaș” așa cum este numit în ziar, este introdusă în conținutul articolului de față. În prima parte este descrisă succint situația neagră în care se aflau oamenii prin socierea cu substantivele precum : „mizeria”, „întunericul”, „foamea”, „bolile”, „necazurile”. În antiteză evidentă cu substantivele și adjectivele care prezintă situația prezentă: „școli”, „cămin cultural”, „viață nouă”, „dragostea”, „casele frumoase”. Comparația trecut-prezent este mai mult decât evidentă: „Vă scriu dintr-o comună de foști clăcași, unde acum 16 ani făceau casă bună mizeria și întunericul neștiinței. Pe mulți îi rodeau foamea, bolile și necazurile. Nu exista nici școală, nici cămin cultural la Valea Poienii” (alieatul 1, randurile 1-7, pagina 2). Pe lângă acest decor sufocant, în prezent „Avem câteva școli în comună și un cămin cultural cu activitate bogată. Odată cu viața nouă, cu munca pe tarlalele întovărășirii, se dezvoltă printre săteni dragostea pentru cunostințe de tot felul, pentru actvivitatea artistică.” (alineatul 2, rândurile 1-7, pagina 2).
Următorul articol va fi analizat comparativ cu primele două. Titlul care apare sub numele de „Bucureștenii de azi despre Bucureștii generațiilor viitoare”, apare în numărul 8926, duminică, 3 octombrie, 1971. Față de celelatle două, încă din titlu este vizibilă diferența prin faptul că viziunea devenise mai amplă, prin substantivul „viitor”. Tema tratată aici este modernizarea capitalei. Limbajul folosit este total lipsit de esență și de idei concludente, textul fiind aglomerat de adjective: „În procesul compex al sistematizării și dezvoltării municipiului București, opțiunile trebuie adoptate din numeroase variante și posibilități. Prelucrarea datelor a permis formularea concluziei că, în concepția coletivă a populației, există numeroase alternative si preferințe, în parte explicabile.” (alineatul 4, rândurile 1-9, pagina 3) Printre multitudinea de substantive și adjective, soluția finală nu este prezentă. Față de primele două articole, acesta este cel mai sărăcăcios, încărcat inutil cu structuri ca: „procesul complex”, „sistematizării”, „numeroase variante”, „posibilități”, „concepția colectivă”, „numeroase alternative”, „preferințe explicabile”. Ce se mai poate observa este lipsa verbelor. Acestea aproape că nu există, dându-i articolului o nuanță de stagnare, de lipsă de concretism, spre deosebire de celelalte două articole anterioare. Acelea, deși foloseau un limbaj asemănător, pe lângă substantive și adjective, conțineau și verbe care exprimau acțiunile, indiferent de timpul acestora. Afrmația mea poate fi exemplificată cu o altă parte a aceluiași articol, din alineatul 1, rândurile 1-11, pagina 3: „Cititorii noștri își mai amintesc, desigur, că asupra proiectului privind schița planului general de sistematizare a Capitalei s-au purtat, în ultimul an, largi dezbateri, declanșate prin organizarea unei expoziții publice care prezenta principalele lui prevederi. În presă, la radio și televiziune, în dezbateri inițiate de Uniunea arhitecților, în caietele de sugestii și propuneri ale expoziției, prin sondaje organizate cu acest prilej, opinia publică și specialiștii și-au spus cuvântul, înfâptuind poate cel mai larg consult cetățenesc realizat la noi asupra unei probleme de sistematizare. Din dorința de a face cunoscute măcar o parte a învățămintelor amplei acțiuni, publicăm mai jos o sinteză asupra principalelor propuneri și sugestii izvorâte din această dezbatere.” Și aici, limbajul este greoi, propozițiile prea lungi și construcțiile inutile care inundă textul: „largi dezbateri”, „planului general”, „expoziții publice”, „principalele prevederi”, „dezbateri inițiale”, „caietele de sugestii și propuneri”, „opinia publică”, „cel mai larg consult cetățenesc”, „amplei acțiuni”, „principalelor propuneri”, „sugestii izvorâte”. Abundența acestor construcții și lipsa dinamicii textului sufocă cititorul, plictisește, iar esența se pierde fără ca măcar să reprezinte o idee concretă. Limbajul de lemn este evident și folosit din plin, odată cu ascensiunea lui Nicolae Ceaușescu și a puterii partidului. Se insistă asupra „propunerilor” și „sugestiilor”, aspecte care vizează numai partea teoretică și nefolositoare poporului. În acest fel, atenția cititorului este pierdută, acesta nu mai poate urmări cu interes, iar opinia formată este din start una sugerată deja prin fondul neexistent. Deși realitatea era probabil diferită, opinia publică primea o imagine de ansamblu, pictată și așezată în mijlocul paginii cu titluri îngroșate menite să atraga atenția și care să fie cât mai ușor de reținut. Față de prima parte a apariției acestui ziar, anul 1971 a venit cu un accent simțitor de îndoctrinare. În timp ce în 1944 și 1960 textele erau mai ușoare, cu propoziții mai scurte și mai bine structurate, cele din 1971 deveneau aproape imposibil de urmărit și mai ales de înțeles. În această formă de bombardare a ochilor celor care citeau, minciunile comuniștilor erau mai ușor de ascuns sau de sesizat. Sunt aduse în prim plan numai propunerile, părerile și discuțiile, lăsând la o parte vreo acțiune cuprinsă în vreuna dintre aceste întâlniri ale partidului. Intențiile, întotdeauna dintre cele mai sincere și în folosul poporului, sunt amintite puternic și aici, fără a se menționa însă vreo acțiune îndreptată spre atingerea lor. La fel de irelevantă este și menționarea canalelor de comunicare în masă, „presă, radio și televiziune”, mențiune care nu oferă textului nici o informație în plus față de ceea ce a spus pe tot parcursul acestuia. Firesc, sunt precizate pentru accentuarea opiniei publice, care de fapt, aparțineau tot grupului de cenzori și regulilor pe care le aplicau. „Cititorii noștri își mai amintesc, desigur” este o structură care transmite repetiția și faptul că aceste informații sunt de fapt reluate. Repetiția are loc de la început până la sfârșit, deoarece, așa cum voi arăta, chiar și ideile sunt reluate, din același articol: „În perioada octombrie-decembrie 1970-timp de peste două luni de zile-populația orașului București a avut posiblitatea de a lua cunostință, prin expoziția «Sistematizarea municipiului București», despre principiile, soluțiile și proiectele pentru sistematizarea și dezvoltarea principalului oraș al țării – Capitala Republicii Socialiste România. În fața schițelor, diagramelor, tablourilor, sinopticii, graficelor, proiectelor și machetelor s-au perindat peste 120.000 locuitori, în principal din orașul București și din comunele suburbane, precum și numeroși vizitatori și specialiști din țară și străinătate. Amplele discuții, multitudinea de păreri și comentarii, ideile exprimate au devenit interesul profund manifestat de întreaga populație pentru soluționarea optimă a problemelor majore cu care este confruntată Capitala țării noastre.” (alineatul 2, rândurile 1-24, pagina 3) În afara faptului că se repetă ideea principală, la fel se întâmplă și cu structurile, substantivele și adjectivele: „principiile”, „soluțiile”, „proiectele”, „principalului oraș”,”schițelor”, „diagramelor”, „tablourilor”, „sinopticii”, „graficelor”, „prroiectelor”, „machetelor”, „amplele discuții”, „multitudinea de păreri și comentarii”, „interesul profund”, „soluționarea optimă”, „problemelor majore”. Verbele sunt în număr de 5: „a avut”, „a lua”, „s-au perindat”, „au devenit”, „este”, un număr mic pentru a relatarea unui fapt de o importană majoră. Limba de lemn își făcea simțită prezența mai mult decât evident, înlocuind cu succes termenii potriviți pentru prezentarea unei știri de calitate.
2.4 Analiza de conținut. Progresul economic, tehnologic și social
Pentru referirea la progresul economic, tehnologic și social, am optat pentru articolele: „De ce mor atâția copii la sate?” (numărul 90, miercuri, 20 decembrie, 1944), (vezi anexa 5); „Partidul ne conduce spre o viață mereu mai bună” (numărul 4896, marți, 26 iulie, 1960), (vezi anexa 6); „Comunistul, om integru” (numărul 8975, duminică, 21 noiembrie, 1971), (vezi anexa 7).
Primul articol pe care îl voi analiza atrage atenția încă din titlu, deoarece constituie o știre ce poate periclita imaginea poporului român: „De ce mor atâția copii la sate?” (numărul 90, miercuri, 20 decembrie, 1944) Așadar, titlul este de fapt constituit dintr-o întrebare, pe care, la vremea aceea, probabil că și-o puneau oamenii într-un număr foarte mare. Textul prezintă situația de la sate, mortalitatea ca fiind o problemă din ce în ce mai accentuată. Este reliefată problema sărăciei, cauza moortalității în rândurile copiilor. Articolul în sine este dovada clară a libertății cu care se scria încă înaintea apariției Direcției Presei și Tipăriturilor, deoarce subiectul și maniera provocatoare în care este abordat (în anii următori) dăunează imaginii politice și imaginii țării în opinia publică externă. Este probabil cel mai îndrăzneț articol din perioada instaurării comunismului.
Problema imaginii în opinia publică externa este întâlnită și tratată încă din primele rânduri: „După arătările învățaților noștri care cunosc deopotrivă atât stările de la noi cât și pe cele din țările străine, numărul copiilor ce mor la cea mai fragedă vârstă în satele noastre, e mai mare decât în cele mai multe colțuri ale pământului.” (alineatul 1, rândurile 1-7, pagina 3) Se poate observa o ușoară comparație a situației din țară cu situațiile celorlalte țări, fapt ce denotă grija față de părerea altor țări cu privire la poporul român. Interesant este modul în care problema este asumată, recunoscută: „S-a vorbit de multe ori până acum de faptul acesta, care e și o primejdie și o rușine pentru neamul românesc. În adevăr, e rușinos ca moartea să secere neîmpiedicată atâtea suflete tinere din pricina lipsei de hrană și de îngrijire prevăzătoare”. (alineatul 1, rândurile 7-14, pagina 3) Substantivele referitoare la țară în raport cu problema mortalității anormale, „primejdie”, „rușine”, „lipsei”,”moartea” , sunt cuvinte care mai târziu, aproape că lipsesc de tot din paginile publicațiilor din acea vreme. Ceea ce este de observat în plus, este că asumarea nu se face la nivelul conducerii, ci la nivelul întregului popor, prin structura „o rușine pentru neamul românesc”. Totuși, rămâne o știre interesantă, cu atât mai mult cu cât, față de anii 1960, 1971, cuvinte ca „moarte”, „răpuse”, „boli”, atunci când erau evitate sau chiar interzise, încă mai apăreau. În plus, prin comparație cu stilul de abordare a diferitelor teme, acest articol prezintă clar și soluțiile: „Dacă până acum guvernele s-au mărginit să făgăduiască numai că vor lua măsuri de îndreptare fără ca să treacă la fapte, astăzi nu se mai poate îngădui ca îndreptarea să întârzie. Copiii satelor au grabnică nevoie de îngrijire medicală, de îmbrăcăminte potrivită și de hrană sănătoasă și întăritoare.” (alineatul 2, rândurile 1-9, pagina 3) Prezența verbelor este mai vizibilă față de alte articole ale altor ani: „s-au mărginit”, „vor lua”, „să treacă”, „să întârzie”, „să făgăduiască”. Datorită acestora, textul are dinamică. Pe lângă acest lucru, este evidentă abordarea directă, fără ocolișuri a subiectului, o implicare a părților din afară. Era un caz rar întâlnit, un caz în care lucrurile erau puse sau descrise conform realității, faptele și întâmplările nedistorsionate.
Pe aceeași idee a implicării și a abordării directe se poate prezenta și următorele rânduri: „Pentru că nu se poate tăgădui că numai din pricina acestor lipsuri, cimitirele satelor primesc atâtea trupușoare răpuse de boli. Sunt comune sărace, în care dispensarele lipsesc cu totul sau, chiar dacă chipurile sunt, ele nu pot fi de folos numănui, deoarece n-au nici medicamente, nici medici însuflețiți de dragoste pentru marea lor chemare” (alineatul 2, rândurile 9-20, pagina 3) Este cel mai relevant articol pentru a demonstra libertatea cu care jurnaliștii puteau lucra. Impactul asupra cititorilor este puternic, din cauza exprimării prin cuvinte negative. Comunele erau „sărace”, iar dispensarele „lipseau cu totul”. Textul nu este deloc încărcat, limbajul este în limitele normale, uzual și mai ales, problema este înfățișată așa cum este, fără ocolișuri sau încercări de distragere a atenției cititorilor. Urgența rezolvării acestei grave probleme a poporului, este redată în încheierea articolului: „Iată o stare de lucruri căreia trebuie să i se pună capăt fără o clipă de amânare.” (alineatul 3, rândurile 1-3, pagina 3) Poate fi interpretată și ca un semnal de alarmă asupra conducerii politice, care trebuie să ia măsuri cât mai repede.
Comparativ cu textul prezentat și analizat mai sus, cel din 1960 „Partidul ne conduce spre o viață mereu mai bună”, din numărul 4896, marți, 26 iulie, pune accentul pe progresul făcut cu ajutorul partidului. Prin relatarea unui furnalit, se menționează aici creșterea economică și îmnunătățirea traiului, chiar și din punct de vedere social: „Am trecut luni prin orașul nostru. Numeroasele magazine ale Hunedoarei și-au innoit vitrinele. Se văd sute de produse ale căror prețuri de vânzare au fost micșorate în urma Hotărârii partidului și guvernului cu privire la reducerea prețurilor la unele bunuri de consum. Măsurile luate acum arată odată mai mult că îmbunătățirea continuă a traiului oamenilor muncii stă în centrul atentiei partidului și guvernului.” (alineatul 1, rândurile 1-14, pagina 1) Există o amprentă personală asupra textului, deooarece este relatat subiectiv, de un muncitor. Prin aceste rânduri iese în evidentă faptul că progresul se datorează partidului si guvernului. Structura „în centul atenției partidului și guvernului” nuanțează puternic implicarea colectivelor politice în raport cu modul de viață al oamenilor. Această implicare este accentuată în continuarea articolului: „Grija pe care partidul o poartă oamenilor muncii se reflectă peste tot. La Hunedoara s-au construit în ultimii ani aproape 3.000 noi apartamente. S-au construit școli, cămine de copii, spitale.” (alineatul 2, rândurile 1-7, pagina 1) Aici sunt enumerate faptele săvârșite prin voința partidului. Față de textul anterior, unde problema lipsei spitalelor devenise o problemă majoră, în acest articol prolema nu doar că este rezolvată, ci pare că nici nu a existat. Totodată, progresul economic este asociat tot cu buna conducere comunistă: „Aceste măsuri sunt urmarea faptului că partidul nostru duce o politică neabătută de dezvoltare a economiei naționale, de industrializare socialistă, mobilizând eforturile noastre spre creșterea productivității muncii, spre reducerea prețului de cost.” (alineatul 3, rândurile 1-7, pagina 1) Succesul oamenilor muncii este rezultatul atenției oferite de către partid. Articolul vine în antiteză cu cel din 1944, în care nu existau progrese de niciun fel, cu atât mai puțin economice.
Limbajul utilizat este însoțit de cuvinte pozitive: „înnoit”, „prețuri micșorate”, „reducerea prețurilor”, „mai mult”, „îmbunatațirea continuă”, „sporirea”, „mărirea”, „dezvoltare”, etc. Spre deosebire de situația cu care se confrunta poporul român în 1944, articolul prezent conturează o imagine îmbunătățită. Se reliefează transformarea, triumful socialismului în toate activitățiile sociale.
Articolul ales să reprezinte anul 1971 a fost publicat în numărul numărul 8975, duminică, 21 noiembrie, sub titlul „Comunistul, om integru”. În publicațiile acestui an accentul cade pe ideea de nou, mai exact pe omul nou, rupt de trecut si adaptat la prezent. Textul prezintă detaliat exemplul de urmat pentru toți locuitorii României, idealul patriot reprezentat de calitățile demne de urmat ale ideologiei. Față de cele doua texte analizate, acesta poartă amprenta limbii de lemn. Structura este una superficială cu o exprimare încărcată, greoaie și lipsită de relevanță, în comparație cu cea folosită, spre exemplu, în articolul „De ce mor atâția copii la sate?” (numărul 90, miercuri, 20 decembrie, 1944), unde implicarea jurnaliștilor era directă, limbajul normal și simplu. Încărcătura este prezentă din cauza lipsei verbelor și a prezenței exagerate a adjectivelor. În timp ce adjectivele sunt în număr cât mai mare, ca cele precum: „socialiste”, „ample”, „viguroase”, „marele”, „spirituale”, „nou”, „înalte”, verbele sunt în număr foarte mic.
Nu se mai precizează informații cu privire la situația poporului, care să vizeze modul de trai, problemele existente sau lipsurile oamenilor; toate acestea lasă loc temelor legate doar de politică, de cuvântările lui Nicolae Ceaușescu, de plenarele partidului sau, exact ca în acest caz, de transformarea morală a omului, înlocuirea valorilor și lupta pentru menținerea principiilor transmise puternic de ideologia comunistă. Pe un fond al ștrangulării, al subjugării, al unei schimbări insolente de regim, singura șansă de a exista era doar prin împărtășirea ideilor promovate de ei. Acest lucru se evidențiază și în interiorul articolului: „Integritatea morală a fost dintotdeauna o trăsătură proprie a comuniștilor, a revoluționarilor. Punându-și viața în slujba idealului eliberării celor oprimați, ei au înfruntat sălbaticul aparat burghezo-moșieresc cu tăria de caracter a celui care știe că luptă pentru o cauză dreaptă.” (alineatul 5, rândurile 1-9, pagina 1) Se poate observa instigarea la lupta continuă pentru și în folosul partidului, mai ales că, acea perioadă era marcată numai de acțiunile politice. Este descris modelul de comunist care trebuia urmat în vederea transformării omului; acesta este un „revoluționar”, curajos, care și-a câștigat această ultimă calitate prin lupta împotriva burgheziei, cauză „dreaptă”. Astfel, focusarea stă pe cu totul alceva decât pe situațiile cu adevărat importante, îndoctrinarea fiind mai puternică decât în anii anteriori.
Comunistul este idolatrizat, așezat în cea mai puternică lumină și prezentat ca fiind cel mai important. Descrirea acestuia este exagerată, este o creație a cenzorilor care nu reflectă realitatea în nici un fel. „Idealul comunist este astăzi făuritor de istorie, făuritor al omului nou, făuritor al conștiinței lui. Într-adevăr, comunismul a dat omenirii nu numai cel mai înalt ideal al ei; el a pus și bazele unei noi etici, etica adevăratei libertăți umane, cea care conferă omului eliberat de exploatare demnitatea de om. Valorile morale ale noii societăți sunt realele valori morale ale omului.” (alineatul 2, rândurile 1-11, pagina 1) Repetiția are rolul de a accentua poziția fruntașă a valorilor date de ideologie, valori care trebuiesc preluate de fiecare cetățean și atribuite în scop moral. Rolul articolului nu este nici pe departe de a informa, acesta are scop propagandistic, de răspândire a doctrinei politice, armă a influențării și convertirii poporului, iar ziarul Scânteia devine o armă, nu un mijloc de informare publică.
Se crează o realiatate total în dezacord cu ceea ce se întâmplă de fapt, imaginea țării este conturată numai pozitiv, cu accent pe prezent, față de celelalte articole din 1944. Așa cum am arătat prin comparație, diferențele nu stau numai la nivelul temelor abordate, ci și al limbajului. Din nou, cuvintele folosite încarcă textul, îl îngreunează, afirmațiile sunt irelevante și nu aduc nimic practic pentru formarea opiniei publice. Formarea omului nou presupune, așa cum precizează subtil articolul, ștergerea trecutului dăunător memoriei, prezentat ca un impediment în dezvoltarea morală și socială. Cuvântul „astăzi” aduce un plus ideii de prezent, lăsând impresia unei apartenențe continue doar la ceea ce realizau oamenii partidului. Prin această tehnică, formarea unei opinii corecte era aproape imposibilă, deoarece lipseau cu desăvârșire punctele de reper, baza istorică reală prin care se ajunsese la situația respectivă.
2.5 Concluzii
În lucrare s-a încercat abordarea cenzurii în perioada comunistă prin compararea a trei perioade de apariție a ziarului Scânteia: 1944, 1960 și 1971. Comparația a fost făcută cu privire la temele abordate în acești ani și analiza conținutului a trei articole diferite, fiecare reprezentând anul în care a fost publicat. Analiza de conținut a pornit de la două aspecte de bază ale perioadei: relația trecut-prezent și progresul economic, tehnologic și social, ambele cu referire la perioada regimului totalitar din România.
Ca modalitate de abordare, de construre a analizei am folosit acește aspecte: relația trecut- prezent și progresul economic, tehnologic și social.
Primul aspect reprezintă importanță deoarece este o relație de bază a fiecărei societăți, iar în cadrul comunismului, această legătură a fost distrusă intenționat așa cum am demonstrat. Acest tip de relație este întâlnit numai în prima parte a perioadei, în 1944, ca mai apoi să fie dizolvat, ca și când nu ar fi existat. Până în anul 1971, când regimul era în plină ascensiune, termenul „trecut” fusese eliminat din mentalitățile colective.
Al doilea aspect la care s-a făcut referire este progresul poporului român, care a cunoscut declinul sub forma unei ascensiuni, prezentate întotdeauna în formulări mincinoase. În timp ce înaintea instaurării concrete a regimului problemele reale erau abordate direct, însoțite de modalitățile de rezolvare ale acestora, anii care au urmat au fost abundenți în teme superficiale, care nu aduceau nimic nou sau relevant, nimic care să schimbe stilul de viață al poporului.
Ipoteza de la care am plecat a fost diferența abordării temelor, conținutului articolelor modalitatea în care se contura o realitate falsă în a doua parte a perioadei stabilite față de prima perioadă reprezentată de anul 1944. Apariția Direcției Presei și Tipăriturilor a schimbat modul de prezentare, a construit o bază a cenzurii depline, prin care se crea o falsă imagine a stării poporului, o imagine mincioasă care cuprindea numai aspecte pozitive, cu titluri triumfalistice și victorioase.
În acest mod, comuniștii și-au creat arma perfectă, mașinăria potrivită pentru a modela situațiile după bunul plac, a intereselor politice. Manipularea maselor se realiza puternic, controlul informațional nu permitea formarea unor păreri corecte și justificate, deoarce nu exista o precizare concretă, directă și reală care să ducă la aceste opinii. Oamenii erau influențați și obligați să creadă în minciuni, în situații false, le erau impuse ideile și sugerate alegerile politice.
Cenzura comunistă a construit o realitate înșelătoare, plină de satisfacții și de fapte care duceau țara spre succesul garantat de partid, în timpul în care libertatea de exprimare, un drept esențial al omului, era subjugat, eliminat și interzis. Pe fondul unei țări cu datorii externe, cu oamenii cărora li se furaseră proprietățile materiale, cu lipsuri informaționale și cozile interminabile pentru alimente, cenzorii formau opusul, prezentând intenții întotdeauna bune, neargumentate, sau spre final, eliminate din paginile ziarelor. O realitate ascunsă, distorsionată și înlocuită de aparențe, era singura la care poporul avea acces, fără vreo putere de schimbare în acest sens.
Întrucât manipularea maselor în scopuri politice, electorale se poate face și cu un alt personaj politic, chiar din zilele noastre, consider ca această temă este relevantă. În plus, cenzura funcționează și astăzi, la un alt nivel, mai mic. Și în prezent informațiile sunt distorsionate, sunt ascunse și eliminate tot în scopuri politie, cu precădere în alegerile parlmentare, cum ar fi exemplul lui Victor Ponta și Traian Băsescu, pentru alegerile prezindețiale. Manipularea a fost efectuată prin asumarea unor fapte pozitive de ambele părți și a calomnia adversarul politic, așa cum funcționa manipularea și în perioada comunistă.
Constituind întotdeauna un element prezent în instrumentele de comunicare, cenzura poate fi introdusă în orice aspect al unei societăți, iar efectele pot genera situații negative, pornite din acțiunile greșite, consecințe ale lipsei de informație.
Anexe
Anexa 1
Anexa 2
Anexa 3
Anexa 4
Anexa 5
Anexa 6
Anexa 7
Anexe
Anexa 1
Anexa 2
Anexa 3
Anexa 4
Anexa 5
Anexa 6
Anexa 7
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cenzura In Perioada Comunista din Romania (ID: 150988)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.