Carol I Si Constituirea Statului Unitar Roman

Istorie

Carol I Si Constituirea Statului Unitar Roman

Byadmin ianuarie 1, 2024

PROIECT DE LICENȚĂ

Tema: CAROL I ȘI CONSTITUIREA STATULUI UNITAR ROMÂN

CUPRINS:

INTRODUCERE

I. REGIMUL MONARHIEI CONSTITUȚIONALE 1866-1878

I.1. Carol I – prinț străin în destinul României

I.2. Importanța stagiului profesional la elaborarea proiectului de licență

II. CONTRIBUȚIA LUI CAROL ÎN CUCERIREA INDEPENDENȚEI DE STAT A ROMÂNIEI

II.1.Condițiele interne și externe privind proclamarea independenției de stat a Ro- mâniei

II.2. Proclamarea României ca regat-14 martie 1881

III. CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Actaulitatea temei. Rolul lui Carol I în constituirea României moderne este incontestabil. Chemând la domnie un principe străin, oamenii de stat români au căutat să înlăture divergențele interne, să evite o eventuală dezmembrare a țării de către imperiile vecine și să profite de prestigiul familiei din care provenea acesta în lupta pentru dobândirea independenței depline a statului. Carol de Hohenzollern Sigmaringen, rudă cu regele Prusiei și împăratul Franței, a fost la nivelul acestor cerințe, asigurând României stabilitatea politică necesară pentru desăvârșirea procesului de făurire a statului modern.Cucerirea independenței de stat la 1878 a creat condiții favorabile pentru afirmarea României moderne în contextul țărilor europene și pentru înfăptuirea unității naționale a românilor la 1918.

Alegerea acestei teme a fost strâns legată de dorința mea de a scrie despre personalitatea lui Carol I care constituie un exemplu pentru majoritatea contemporanilor pentru trezirea conștiinței naționale, prin aceasta se remarcă și actualitatea acestei teme. Consider că deși au trecut mulți ani de la cele întîmplate importanța studierii acestei perioade este necesară pentru present și viitor mai ales prin faptul că Carol I de origine străină, călcând pe pământul românesc a declarat că devine român, folosind în continuare la maximum abilitățile sale în cucerirea independenței politice a României. Un prinț străin a luptat pentru independență și a creat condiții pentru unitate națională. Situația politică din Republica Moldova ne impune necesitatea studierii domniei lui Carol I și luarea drept exemplu demn de urmat.

Aducerea unui prinț străin pe tronul țării conform dorințelor exprimate de Adunările ad-hoc a favorizat consolidarea statului român și o integritate mai rapidă în Europa de atunci. La fel este incontestabil că domnitorul, apoi regele Carol I avea calități deosebite, fiind realist, metodic cu multă răbdare și un înalt spirit civic, demonstrând reale calități de om politic a înțeles treptat și mai ales după criza din 1870-1771 situația din țară, poziția și interesele României în cadrul internațional al Europei.

Adept al sistemului bipartid Carol I a avut atitudini diferite față de cele două partide de guvernământ. Încă din primii ani ai domniei a blocat zelul radicalilor pentru reforme; și în continuare va tempera orientarea spre reforme a liberalilor. A conlucrat totuși, la guvern mai mult cu liberalii, pentru că se afla în fruntea unui stat "în construcție", ale cărui structuri nu puteau fi realizate decât printr-o operă reformatoare – operă pentru care liberalii erau mai bine pregătiți să o realizeze. În privința raporturilor cu Partidul Conservator, trebuie de menționat că, încă de la venirea în țară, Carol I a exprimat concepții apropiate de cele ale conservatorilor; de altfel a depășit criza politică din 1870-1871 cu ajutorul acestora, pe care i-a susținut și s-a bazat până la sfârșitul domniei.Un capitol important în activitatea politică a lui Carol I privește politica externă, regele Carol I ducea singur politica externă, fiind totodată "omul cel mai bine informat din Europa"

Scopul și obiectivele lucrării.Ținând cont de actualitatea temei și importanța domniei lui Carol I mi-am propus următoarele obiective:\

1.să relevez biografia și viața personală a lui Carol I;

2.să analizez conjunctura internă și externă a României din anul 1866, când la putere este adus Carol I;

3.să evidenȚiez dezvoltarea politică a României în perioada 1866-1914; adoptarea Constitu- ției României – 1866;

4.să analizez factorii care au contribuit nemijlocit la cucerirea independenței de stat a Ro- mâniei și ulterior la proclamarea României ca Regat;

5.să apreciez manevrele diplomatice ale lui Carol I în politica externă și importanța do-mniei sale.

Trebuie de menționat faptul că cronologic lucrarea cuprinde perioada sfârșitul secolului XIX – începutul secolului XX. 1866-1914. Incluzând date din biografia lui Carol I. Despre perioada în care a domnit Carol I, s-a scris relativ mult. De o importanță majoră sânt lucrările ce ne oferă amănunte din viața personală a regelui. Astfel, menționăm lucrarea 'Regele Carol al României" – autor german Lindberg P, lucrare prin care ni se oferă date inedite din viața suveranului. În același timp un interes sporit prezintă și "Memoriile regelui Carol I al României" ediție și indice de Stelian Neagoe.

De altfeș și istoricul român Ioan Scurtu în lucrarea sa "Monarhia în România", analizează regimul monarhic debutul aparținându-i regelui Carol I.

Cucerirea independenței de stat a României și războiul de independență constituie subiectul principal în Războiul pentru independența României României de Nicolae Iorga.

Constituțiia românească din anul 1866 constituie la fel un subiectul de cercetare. În acest context îl nominalizăm pe Ioan C. Filliti cu lucrarea "Izvoarele Constituției de la 1866" conținutul căreia este axat pe originile democrației române. Valoroase prin informația solicitată sunt și celelalte surse analizate. Literatura de specialitate cercetată ne-a promis să scoatem în relief personalitatea unui rege de o aleasă conduită, cu o inimă deschisă spre bine și progres, care, împreună cu țara, s-a străduit și a reușit să facă o Românie prosperă.

De menționat că perioada de stagiu pe care l-am avut în cadrul Liceul Teoretic “Gh. Asachi” cu studierea aprofundată a limbii franceze din mun. Chișinău, este indiscutabil un nume de rezonanță în țară prin două dimensiuni axiologice, atît din perspectiva istorică, fiind cea mai veche unitate de învățământ din republică, cu tradiții de instruire și educație calitativă de peste 130 de ani, cu spirit ardent de cultivare a virtuților morale și verticalității inteligibile, de apreciere socială, cît și din perspectiva contemporană care dezvoltă un demers educațional, bazat pe valorile înaintașilor, unde am avut posibilitatea să assist la cîteva ore de istorie legate de perioada domniei lui Carol I care m-au ajuta să analizez și să înțeleg mai bine materialul acestui subiect. De o importanță majoră a fost și stagiu desfășurat la Muzeul de Istorie și Arhiologie din Chișinău, care de altfel senumără printre cele mai importante instituții muzeale din Republica Moldova, atât din punctul de vedere al patrimoniului său, cât și al prestigiului științific pe care îl deține.

Obiectul cercetării. Acest proiect de licență are ca obiect de cercetare sursele bibliografice despre Carol I și constituirea statului unitar Român, am ales această temă să o cercetez deoarece Carol I este și va rămîne în istoria neamului românesc una dintre cele mai importante personalități, pentru conducătorii de state acesta este un exemplu privind modul de administrare și dragostea față de un anumit stat și neam.

Metode folosite la elaborarea Proiectului de Licență.La elaborarea acestui proiect de licență m-am condus de următoarele metode de cercetare:

Metoda analitică – reprezintă analiza surselor bibliografice ce au stat la baza elaborării acestui proiect de licență și deja pe parcurs am analizat toată informația acumulată care apoi a fost repartizată în capitole și subcapitole.

Metoda deducției – a servit la explicarea modului în care Carol I ca principe străin a reușit să formeze sub conduecerea sa statul unitar Românesc.

Metoda istorică – este folosită la cercetarea biografiei lui Carol I, conjunctura internă și externă a României cănd la putere este adus Carol I, la cucerirea independenției de stat a României și la aprecierea manevrelor diplomatice ale lui Carol I în politica externă.

Metoda comparativă – mi-a permis să fac o comparație felul în care a reacționat statele din Europa în momentul obținerii independenței de căte statul Român.

Metoda socială – aceasta metoda mi-a permis să înțeleg rolul societății în obținerea inde- pendenței de către Carol I.

Metoda bibliografică – prin această metodă am selectat sursele bibliografice ce se referă la, personalitatea lui Carol I și a familiei acestuia, constituția din 1866 care a fost și prima constituție internă româneacă, cucerirea independenției de stat a României și importanța istorică a lui Carol I.

La finele acestui proiect de licență am folosit metoda sintezei, această metodă mi-a permis să emit concluzia și recomandarea.

Cuvintele – Cheie. La baza acestui proiect de licență stau următoarele cuvinte cheie; independență, prinț, tron, suveranitate, putere, politică internă și externă, diplomație, altețe regală, regat, constituție, senat, corp electoral, stat.

REGIMUL MONARHIEI CONSTITUȚIONALE 1866-1878

I.1. Carol I – prinț străin în destinul României.

Carol de Hohenzollern – Sigmaringen s-a născut la 7 aprilie 1839 și este, cel de-al doilea fiu al Prințului Carol Anton de Hohenzollern – Sigmaringen și soției sale prințesă Josefina. Au primit ca moștenire de la Carol Anton o întregime de suflet, nestrămutată și cinstită.Feciorii acestuia au fost asemenea lui, oameni sănătoși și cu porniri firești, și într-ale sufletului ca și într-ale trupului având însușiri alese. În comparație cu alți mulți oameni bogați, Carol I și cu frații lui nu aveau acele întristătoare scăderi, fără de patima trăirii pentru sine și a poftelor desfățătoare – de obicei vicii a celor ce dețin puterea. Spiritul care domnea în casa Prințului Carol I Anton era al celei mai bune creșteri și al celor mai desăvârșite bune moravuri. Au învățat de la tatăl lor a prețui virtuți ale lumii de rând. De cu bună vreme a încolțit în ei nestrămutatul simțământ al datoriei și-al ascultării fără de preget, rânduiala, buna cuviință, respectarea poruncii și simplitatea. Țineau unii la alții și se iubeau, erau mândri și conștienți de numele și de poziția lor care le impuneau cu atât mai mari datorii.

Sufleteasca viață a copiilor își avea rădăcinile în adânca-le bună cuviință, dar pe lângă asta încă de timpuriu ea li s-a poleit printr-o deosebită iubire a naturii, căci de mici au fost crescuți așa ca să poată pricepe frumusețile ei. Această iubire față de natură și a frumuseților ei a putut fi cultivată mai cu putere prin trecerea mai îndelungată și în fiecare an la Weinberg. Pe când era copil își petrecea verile la vestita sa bunică, marea ducesă Stefania de Badeu, în Umkireh, pe moșia care după moartea mamei lui i-a revenit ca o parte de moștenire. Prințul Carol a petrecut timp mai îndelungat în Dresda, într-un institut de educație. Dat în grija unui profesor particular, prințul a înaintat în știință atât de mult, că a putut să-și treacă și bine și ușor examenul de sergent. Prinții de Hohenzollern au fost destinați, firește, carierii militare [6, p.156].Cu puține întreruperi Carol a dus o viață de ofițer în Berlin de la 1857 până la 1866. Pentru început a servit la garda de artilerii, mai târziu, în regimentul al doilea de dragoni.Serviciul militar și-1 întrerupse pe vreme mai lungă de două ori. O dată când făcea o călătorie prin sudul Franciei, prin Spania și Africa, iar a doua oară când a stat în Bonn un semestru întreg ca să studieze. Alte călătorii mai scurte a făcut, peste Anglia în Portugalia la căsătoria fratelui său, apoi odată în Paris și de mai multe ori acasă, la Rin, la Sigmaringen ori în Elveția.

Cu toată admirația pe care o simțea Prințul Carol pentru puternicul creator al Imperiului German, avea o atitudine de respect, însă în toate chestiunile românești, avea o judecată independentă. Cu prilejul a multa o călătorie prin sudul Franciei, prin Spania și Africa, iar a doua oară când a stat în Bonn un semestru întreg ca să studieze. Alte călătorii mai scurte a făcut, peste Anglia în Portugalia la căsătoria fratelui său, apoi odată în Paris și de mai multe ori acasă, la Rin, la Sigmaringen ori în Elveția.

Cu toată admirația pe care o simțea Prințul Carol pentru puternicul creator al Imperiului German, avea o atitudine de respect, însă în toate chestiunile românești, avea o judecată independentă. Cu prilejul a multor crize interne, în 1888, Bismark, îi dădu regelui Carol sfatul să procedeze cu toată energia și să desfășoare fără nici o cruțare toată puterea statului. Regele își cunoștea mai bine poporul său și-i simțea întru adâncime felul lui de-a fi și făcea observația că, judecând din depărtare, îndeosebi împrejurări străine, chiar și un geniu nu poate oricând să nimerească adevărul. În schimb legăturile Regelui Wilhelm mai târziu făcut împărat și ale soției sale, cu regale Carol au fost totdeauna dintre cele mai prietenești.

Cu mult mai intimă era prietenia ce-o nutrea Prințul de Coroană de pe atunci cu Prințul Carol Anton și cu familia lui.Între dânșii domnea nu numai o iubire de rudenii, ci și o desăvârșită comunitate de vederi. Aceeași însuflețire pentru o singură Germanie sub conducerea Rusiei, aceeași antipatie pentru reacțiune și pentru particularismul prusian, acestea îi legau c-am de prin anii 1860 tot mai strâns și mai strâns unul de altul. În 1863 viitorul Prințului Carol părea că se va decide spre o anumită direcțiune spre Francia. Împăratul Napoleon îi propuse să-i fie gazdă pentru o perioadă de timp în Compiegne, până va desăvârși o căsătorie a lui cu o rudenie a sa, dar din partea regelui s-au pus condiții pe care Regele Wilhelm, ca șef al casei nu putea să le accepte astfel de la primele negocieri să cadă toate planurile [5, p. 245].

Prințul Carol a suferit foarte mult din cauza zădărnicirii acestei speranțe, care l-ar fi îmbogățit și lărgit viața. Suferințele nu s-ar fi rezumat numai aici dacă nu ar fi fost războiul din 1864. Ca ofițer de ordonanță al prințului de coroană, Carol a participat la multe lupte. Dorința de fapte mari și de muncă îi sporeau tot mai mult în suflet.

Și pe când se purta cu fel de fel de planuri, cum să poată scăpa de monotonia serviciului și a camaraderiei; să facă ceva și să muncească fie chiar în afara patriei sale, ceasul sorții bătuse și pentru dânsul.

La 18 martie Ion C. Brătianu sosi la Dusseldorf și propune Prințului Carol Anton de Hohenzollern tronul României pentru unul dintre cei patru fii ai săi. România avea nevoie de unom care s-o renască, nepărtinitor, devotat și credincios datoriilor sale. Doamna Hortense Cornu urzitoarea spirituală a acestui îmbieri, avu în vedere numai și numai pe Prințul Carol. Ea i-a scris și a insistat ca acesta din urmă să accepte propunerea [11, p. 89].

Prințul a hotărât să primească tronul. În casa princiară a Hohenzollernilor precumpăneau însă nedumeriri.În deosebi, nedumerit era tocmai capul familiei, regele Prusiei. Regele Wilhelm nu a acceptat aceasta, de fapt, niciodată. Prințul Carol Anton, ca să scoată cu totul de sub răspundere pe împăratul Wilhelm s-a învoit ca fiul său să fie scos din familia regală a Prusiei și să rămână numai cu numele legat de ea.

În mod oficial, împăratul Wilhelm și ministrul Președinte al Prusiei nu și-au dat învoirea și nici nu l-au sfătuit în mod oficial niciodată să primească tronul României. Împăratul Wilhelm însă a îmbrățișat pe prinț, zicându-i: "Dumnezeu să te aibă în paza Lui [12, p. 178]. La plecare 1-a asigurat de bunăvoința sa, mai pe tăcute, împăratul era pus pe gânduri; "zicea că e nevrednic pentru un prinț din Casa Hohenzollern să se supuie Sultanului. Prințul Carol a răspuns că e gata să recunoască stăpânirea Sultanului, dar numai cu gândul, urmărit în tăcere, de-a se mântui de ea și de a cuceri deplina independență a țării care-1 alesese Domn" [12, p. 80].

Timp de două săptămâni Carol face un drum lung cu multe peripeții. La 10 mai 1866 la o oră după ce pasagerii se instalează pe un vapor, pe Dunăre, sosește "Cu totul pe neașteptate", venind "direct de la Paris fără nici o întrerupere" – I.C. Brătianu. Înștiințat despre prezența prințului, comunică însoțitorilor acestuia că, pentru asigurarea succesului deplin al acțiunii secrete se va preface că nu-1 cunoaște pe Carol.

Convocați la București în ziua de 10 mai 1866, noii aleși în forul legislativ al țării "proclamă solemn și pentru ultima oară voința nestrămutată a României, de a rămâne una și nedespărțită, având în fruntea sa pe Carol I din dinastia de Hohenzollern" [9, p. 67].

Această declarație este adoptată cu 109 voturi din cele 115 exprimate, nici un vot contra, doar șase abțineri. La cuvântarea președintelui Camerei Carol I a răspuns: "Ales spontan de națiune Prinț al României, am părăsit fără a ezita patria și familia pentru a răspunde chemării acestui popor, care mi-a încredințat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sfânt am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o știu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc pentru asta inima mea loială, intenții curate, voința fermă de a face binele, un devotament fără margini pentru noua mea postură "[4, p. 26].

"Jur a fi credincios legilor țării, a păzi religiunea românilor, precum și integritatea teritoriului ei și a domni ca domn constituțional". Cu mâna pe Evanghelie, Carol, rostește tot în limba română "Jur"! [4, p. 27].

Evident, după urcarea la tronul României, Prințul Carol a început să se gândească la căsătorie. Prințul Carol a început să se gândească la căsătorie. Prințul Carol aprecia și această afacere ca o chestiune politică. Naivitatea firii sale sănătoase și normale, precum și desăvârșirea necunoașterii a firii femeiești, îl făceau să creadă, cu certitudine, că o prințesă bine crescută și cu bunăvoință ar putea să fie tot așa de fericită lângă el, pe cât de mult s-aștepta să fie și el fericit cu ea. A hotărât să ia de căsătorie pe pricipesa Elizabeta de Wied. Spuneau că principesa, care nu mai era tocmai de tot tânără, ar fi drăguță, cultă, cunoscătoare a multe limbi și plină de spirit.S-au întâlnit în Colonia. După o discuție care nu a ținut foarte mult prințul a cerut-o de soție. În aceeași zi s-a întors la Paris ca logodnic al ei. Această căsătorie a fost lăudată de Napoleon ca o legătură cu desăvârșire politică. Prințul și Principesa s-au căsătorit în patria miresei, lângă Rin, în orășelul Neu-Weid, iar după cununie, peste câteva zile, Prințul Carol s-a întors în România. Nu peste mult timp Principesa Elizabetaa născut o fetiță – prințesa Maria. La vârsta de patru ani fetița a decedat. În 1878 s-a decis ca principele Carol să poarte titlul de Alteță Regală, iar mai tîrziu în urma unor discuții îndelungate în cadrul Parlamentului către anul 1881 România a fost proclamată Regat, iar Carol și soția sa au fost încoronați. Astfel Carol I a fost cel care a inaugurat cea mai lungă domnie din istoria țării și anume cea 48 de ani, 4 luni și 17 zile.

Sistemul politic al României moderne are la bază Constituția votată de Adunarea Constituantă la 30 iunie 1866. Aceasta, fără să menționeze dependența față de Imperiul Otoman și garanția colectivă, afirma, expres, voința României însă numele oficial al țării, care nu era recunoscut încă de puteri, de a deveni subiect în relațiile internaționale, în condițiile în care suzeranitatea Porții și regimul de garanție colectivă deveniseră incompatibile cu dezvoltarea țării, cu progresul. Constituția a fost alcătuită după modelul constituției belgiene. A fost structurată pe 8 titluri:

1. Despre teritoriul român (României – din 1884);

2. Despre drepturile românilor;

3. Despre drepturile Statului;

4. Despre finanțe;

5. Despre puterea armată;

6. Dispozițiuni generale;

7. Despre revizuirea Constituției;

8. Dispozițiuni tranzitorii suplimentare [3, p. 107].

Prin Constituție erau consacrate principiul suveranității naționale, principiul monarhiei ereditare, principiul inviolabilității și neresponsabilității monarhului, principiul guvernării reprezentative, principiul separării puterilor în stat, cel al responsabilității miniștrilor ș.a.

În baza principiului separării puterilor – puterea legislativă era exercitată colectiv de către Parlament, format din cele două camere: Adunarea legislativă și Senatul. Puterea executivă era exercitată de Domn și de miniștri numiți și revocați de el, iar cea judecătorească de către curți și tribunale. Erau garantate: egalitatea în fața legii, deplina libertate a conștiinței, a presei, a învățământului, a întrunirilor, inviolabilitatea domiciliului și a persoanei, dreptul de asociere; se interzicea introducerea pedepsei cu moartea, a cenzurii, a privilegiilor și monopolurilor de clasă.

Proprietatea de orice natură era decretată "sacră și inviolabilă".Pentru a preveni pericolul unei noi reforme agrare, moșierimea impune că "nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, legalmente constantă și după o dreaptă și prealabilă despăgubire" (art.19), se prevedea, totodată, că "Proprietatea dată țăranilor prin legea rurală și despăgubirea garantată proprietăților prin acea lege nu vor putea fi niciodată atinse" [3, p. 79].

Constituția include un sistem electoral cenzitar, existau patru colegii electorale. Astfel, pentru alegerea deputaților, corpul electoral era împărțit în patru categorii, după avere și, implicit, origine socială. Colegiul I – aparținea marilor proprietari, cu un venit mai mare de 300 galbeni; Colegiul II – revenea proprietarilor rurali cu venituri între 100 și 300 galbeni; Colegiul III – făceau parte comercianții și industriașii cu patentă, liberii profesioniști, ofițerii în retragere, profesorii și pensionarii statului. În aceste trei colegii votul era direct. Colegiul IV – în care vota marea masă a țărănimii, votul era indirect; 50 alegători desemnau un delegat și toți delegații dintr-un județ alegeau un deputat.

Ce ținea de alegerea pentru Senat, corpul electoral era împărțit în două colegii.

1. Colegiul I care era format din proprietari de fonduri rurale din județ, cu un venit funciar de cel puțin 300 galbeni;

2. Colegiul II fiind format din proprietarii de imobile din orașe și județ cu un venit până la 300 galbeni.

Deputații se alegeau pentru 4 ani, iar senatorii pentru 8 ani; jumătate din senatori erau înlocuiți la 4 ani prin tragerea la sorți. Senatorii ieșiți puteau fi realeși. Puteau fi aleși deputați cetățenii de peste 25 de ani, iar senatori cei de peste 40 de ani, cu un venit minim de 800 galbeni. Erau exceptați de la aceasta președinții sau vicepreședinții vreunei adunări legislative; deputații care au făcut parte din 3 sesiuni; generalii, coloneii cu o vechime de 3 ani; foștii miniștri sau agenții diplomatici; cei ce au ocupat timp de un an funcția de: Președinte de Curte, Procuror General, Consilier la Curte de Casații; cei cu diplomă de doctor sau licență de orice specialitate, care și-au exercitat profesia timp de 6 ani. Erau membri de drept al Senatului Moștenitorul tronului de la vârsta de 18 ani (cu vot deliberativ după 25 de ani), mitropoliți și episcopi.Membrii Senatului nu primeau "nici o dotocțiune, nici indemnitate" [15, p. 145].

Constituția de la 1866 are, totodată, multiple implicații și semnificații internaționale. Marile puteri, prevalându-se de regimul de garanție colectivă, au încercat să-și impună poziția în fața factorilor politici, care preluase conducerea după abdicarea domnitorului Al.I. Cuza.

A fost convocată la Paris o conferință a reprezentanților puterilor garante, consulii acestora la București au fost însărcinați să recomande guvernului provizoriu renunțarea la orice inițiativă de politică internă și externă.

Mai mult decât atât, imperiile vecine au făcut pregătiri pentru o intervenție armată.Guvernul provizoriu a rezistat presiunilor externe, acționând în conformitate cu interesele statului român; a trecut la pregătirea alegerilor pentru Constituție, a întreprins demersuri pentru adunarea. Prințului străin, aluat măsuri pentru apărarea securității statului. Votarea Constituției a reprezentat un act politic care semnifica o schimbare esențială în evoluția raportului dintre factorii interni și cei externi, pas decisiv către înlăturarea regimului de garanție colectivă și suzeranității otomane.

Prin maniera în care a fost adoptată, prin prevederile sale, Constituția de la 1866 a asigurat un nou cadru pentru lupta forțelor naționale în vederea cuceririi independenței depline.

Concluzia generală care se impunea este că legea fundamentală votată la 1866 are un caracter esențialmente burghez, reprezentând un important factor de progres, cu toate că insuficiențele proveneau din maniera în care a fost concepută, dar cu seamă din neaplicarea și încălcarea prevederilor sale. Ea a stabilit un nou cadru de dezvoltare a țării, favorizând procesul de modernizare, de integrare în Europa capitalistă a vremii. Constituția a fost modificată în două rânduri până în 1914. Pentru prima dată a fost modoficat articolul 7, în octombrie 1879, pentru a răspunde condițiilor impuse prin Tratatul de la Berlin. Prevederea conform căreia "Numai străinii de rituri creștine pot dobândi împământenirea " "naturalizarea se făcea prin lege, individual". (9) A doua modificare a avut loc în 1884, cuprinzând articolele care se refereau la Șeful Statului – Rege din anul 1881; la teritoriul țării, la regimul presei, sistemul electoral, pământurile rurale [12, p. 45].

I.2Importanța stagiului profesional la elaborarea proiectului de licență

În sistemul de învățămînt conform tratatului de la Bologna după care Ministerul de Învățămînt din Republica Moldova se conduce orele de studii sunt repartizate în 2 subdiviziuni din prima categorie fac parte orele teoretice, iar din a doua categorie face parte orele practice. Pe parcusul a 3 ani de studii un student din cadrul facultății de istorie are la dispoziție să acapareze cunoștințe practice în urma a 4 tipuri de stagii. Din aceste 4 tipuri de stagii face parte, stagiul tehnologic sau stagiul inițial de formare a studentului, apoi urmeazăstagiul arheologic, stagiularhivelor și stagiul muzeelor. Astfel prin prisma orele practice se pune în aplicare toată masă de cunoștințe teoretice acumulate de un student. Mai mult ca atît orele practice reprezintă bariera psihologică prin care trece un viitor specialist.

După cum am remarcat anterior primul stagiu este cel tehnologic sau de inițiere acest stagiu l-am petrecut în liceul teoretic român-francez ,,Gheorghe Asachi’’.Primele zile ale practicii au fost mai mult unele de familarizare cu anturajul, mediul în care urma să activez pe parcurs. Dat fiind faptul că anterior făcusem în acest liceu și practica de profesor și a vînd și studii juridice am fost rugat atît de directorul liceului domnul Boris Volosatîi, cît și de elevi ca eu să predau lecțiile de educație civică

Astfel am realizat programul 8 ore asistate la lecțiile de educație civică și istorie și de 8 petrecute la obiectul educație civică, în care am predat următoarele teme 1) Introducerea. Prezentarea Curriculei modernizate și a modalităților de activitate la Educația Civică; 2) Demnitatea umană. Identitatea și demnitatea umană; 3)Demnitatea națională. Conștiința națională; 4)Relații interpersonale. Pasiuni și Sentimente.

Apoi domnul Mihai Crețu care mi-a fost conducător meu din cadrul liceului mi-a explicat unele momente la efectuarea proiectelor didactice pe motiv că exista aceasta bariera psihologică dintre elev și un viitor profesor.

Această perioadă în care am efectuat stagiul tehnologic a fost o experiență foarte înteresantă și folositoare din punct de vedere a specialității pe care mi-am ales-o. Mi-am putut pune în aplicare cunoștințele teoretice pe care le-am acumulat în acești doi ani de studii. Activînd alături de domnul Mihai Crețu am putut mai bine să înțeleg cum trebuie organizat o zi de lucru, cum trebuie de lucrat într-un colectiv și modul în care m-aș putea realiza ca personalitate. În ceea ce privește condițiile de lucru, pot spune că acestea au fost prielnice pentru o bună derulare a activității practice, au fost puse la dispoziție totalitatea mijloacelor materiale și tehnice necesare pentru acumularea de cunoștințe teoretice noi, cât și pentru obținerea unor deprinderi practice.

Al doilea stagiu a urmat ,,Stagiul arheologic’’ care l-am petrecut în cadrul Muzeului de Istorie a Moldovei str. 31 august 1989 mun. Chișinău avînd ca cordonator pe arheologul Tentiuc Ion un specialist de clasă internațională în domeniul dat.

Pe perioada stagiului am studiat și analizat toate compartimentele de activitate și pot remarca un nivel înalt al profesionalismului angajaților Muzeului Național de Istorie și Arheologie.

Studiind actele, instrucțiunile, ordinele și alte documente, am reușit să însușesc specificul aplicării practice ale acestor acte.

Consider că am reușit să aplic fructuos în practică cunoștințele teoretice obținute în procesul de studii, iar cunoștințele acumulate în perioada practicii cu certitudine pe viitor mă vor ajuta să devin un specialist competent în domeniul istoriei și arhiologiei.

Analizând activitatea Muzeului Național de Istorie și Arhiologie la momentul de față și impresiile acumulate pe perioada practicii, pot să conclud că această instituție publică promovează cultura și istoria poporului nostru de la origini până în prezent.

După stagiul arheologic a urmat cel a arhivelor care l-am petrecut în cadrul Arhivei Muzeului Național de Istorie a Moldovei. În urma acestui stagiu am ajuns la concluiza că partea cea mai valoroasă a patrimoniului istoric al Republicii Moldova sunt documentele depozitate în arhive, instituții ale căror pondere în societatea contemporană devine tot mai evidentă. Arhivele din Republica Moldova sunt instituții publice și deschise publicului larg spre cercetare, în special, istoricilor interesați de cunoașterea evenimentelor din diverse perioade istorice, iar cercetarea documentelor de arhivă permite aprecierea obiectivă și imparțială a faptelor istorice.

De aceea, pe bună dreptate, arhivele au fost și sunt considerate locul depozitării mărturiilor autentice cu privire la istoria statului, în urma acestui stagiu am perceput importanța acestuia, am simțit continuitatea vieții din trecut pe care o redă și fascinantele expoziții și materialele istorice pe care le reprezintă această ireproșabilă instituție de anvergură în Republica Moldova. În timpul practicii arhivistice am cercetat o serie de documente istorice și materiale, am învățat și am perceput importanța lor și metoda de studiere, cercetare și clasificare. Vizavi de aceasta am cercetat perceput specificul și tipul colecțiilor arhivistice și alte documente din patrimonial cultural al Republicii Moldova.

Ultimul meu stagiu dar care a fost cel mai important și înteresant a fost stagiul muzeelor, deoarece muzeul este instituția permanentă care se află în servicul societății și este deschisă mereu publicului, pe parcusul stagiului muzeelor mi s-a înmânat niște colete cu cioburi din ceramică aparținând unor culturi medievale, pe care le-am analizat. Apoi am așezat pe suporturi speciale cioburile din ceramică prelucratepentru ca să se usuce. În următoarea zi am cifrat conform instrucțiunilor primite cioburile din ceramică, tot în acea zi am efectuat restaurarea prin utilizarea unor adezivi a cioburile din ceramică, după care acestea au fost strînse în pachete și transmise la depozit conform actelor primate, iar în ultimele zile am analizat vase din ceramică aparținând culturii medievale timpurii, după care a fost efectuată restaurarea părților cu suprafețe ornamentate, prin vopsirea lor cu soluții speciale și le-am pus la uscat.

Astfel toate abilitățile acumulate pe parcusul stagiilor de practică a jucat un rol important în crearea mea ca un viitor specialist, înafară de aceasta experiență acumulată îmi permite să elaborez acest proiect de licență avînd și aceea viziune practică asupra evenimentelor istorice.

CONTRIBUȚIA LUI CAROL ÎN CUCERIREA INDEPENDENȚEI DE STAT A ROMÂNIEI

II.1. Condițiele interne și externe privind proclamareaindependenției de stat a Români- ei

Statul român își cucerise independența pe câmpul de luptă, cu enorme sacrificii materiale și umane.Marile puteri europene nu se grăbeau să o trateze ca partener egal în complexul relațiilor internaționale. Izolarea în care s-a aflat țara la Congresul de la Berlin (1878), atitudinea, adeseori ostilă, a cercurilor politice și diplomatice europene, recunoașterea condiționată a statului român independent, au dovedit, o dată în plus, necesitatea consolidării poziției statului român.

Pentru români, câștigarea independenței politice, în vederea căreia erau concentrate și se consumau atâtea mijloace materiale și atâta energie spirituală și morală, nu era o chestiune de amor propriu; reprezenta o problemă de viață de existență națională, de dezvoltare materială și spirituală. Prin cucerirea independenței România devenea un stat suveran, egal în drepturi cu celelalte state independente. Ca stat care se bucură de independența deplină, putea să-și înfăptuiască, nestingherită de intervenții din afară, politica sa internă și să promoveze în politica externă o linie proprie, activă și în conformitate cu interesele și năzuințele sale naționale. Prin independență erau create condiții pentru desăvârșirea unității naționale de stat, prin unirea cu România și a celelalte teritorii românești aflate sub dominație străină [1, p. 105].

Toate eforturile societății românești după 1848 în cuprinsul cărora se înscrie: realizarea Unirii, actele domniei lui Alexandru loan Cuza, Constituția din 1866, aducerea pe tron a prințului străin, încheierea convențiilor comerciale cu țările europene, afirmarea continuă a suveranității și demnității naționale au constituit temelia cuceririi independenței [8, p. 189].

Toate clasele sociale se pronunțau pentru independență dar nu toate erau adepte ale aceleiași căi pentru obținerea ei. În cercurile politice exista o unanimitate de păreri în favoarea obținerii independenței.în privința metodelor preconizate pentru împlinirea acestui scop s-au conturat diferențe sensibile de opinii între clasele și păturile sociale. Ele oscilau între război și cale diplomatică. Tot odată încercările lui Carol I de a obține independența pe cale diplomatică (1870-1876) au fost respinse de puteri. Carol I dorea să-și consolideze în așa mod domnia șubrezită, ca urmare a puternicii mișcări antidinastice.

Eșecul eforturilor în acest sens a deplasat străduințele pe terenul încheierii de tratate și convenții comerciale. Grupările liberale unite în coaliția de la "Mazar-Pașa" – din care în 1875 a luat naștere Partidul Liberal – se pronunța pentru o politică externă orientată, cu precădere, spre puterile occidentale. Se considera, că solidaritatea cu națiunile latine reprezintă garanția cea mai puternică a națiunii române [6, p. 178].

În urma răscoalelor din Bosnia și Herțegovina, situația din Sud – Estul Europei s-a. Statutul politic edificat de tratatul de la Paris era din nou pus în discuție.

Primejdia care amenința România era mare, fiind amenințată cu încălcarea teritoriului cu o nouă ocupație militară și cu pierderea celor trei județe din sudul Basarabiei negociate cu Rusia în cuprinsul angajamentelor cu Austro-Ungaria. Cercurile conducătoare din România fără să se angajeze în lupta popoarelor din Balcani împotriva Turciei, au început o viguroasă campanie diplomatică pentru a determina puterile să recunoască neutralitatea și inviolabilitatea teritoriului țării. Această recunoaștere din partea puterilor garante care ar fi echivalat cu independența ar fi asigurat integritatea României [14, p. 211].

La 4/16 iunie 1876, guvernul conservator înaintează o notă diplomatică, în care se afirrnă fără echivoc, că România nu face parte din Imperiul Otoman și se exprimă regretul că 1856, prin Tratatul de la Paris puterile europene nu și-au desăvârșit opera, nu și-au creat un stat "puternic și complet independent", cu un statut asemănător cu acel al Belgiei. Conservatorii și liberalii se situau pe aceleași poziții în privința independenței.

Precipitarea evenimentelor au dus la căderea guvernului conservator. La sfârșitul lunii aprilie un nou guvern cu I. Brătianu care avea ca ministru de externe pe M. Kogălniceanu s-au bucurat de mai multă autoritate și prestigiu. Acest nou guvern putea să întreprindă acțiuni mai hotărâte pe calea câștigării independenței. Pe această linie s-au situat notele circulare ale ministrului de externe din 16/28 iunie și 20 iulie/l august 1876, adresate agenților români acreditați pe lângă puteri, în care – afirmându-se încă o dată, drepturile legitime ale României, se solicita Puterilor să recunoască independența țării înainte ca Rusia să înceapă războiul. Au fost întreprinse și contacte directe. Astfel în august 1876 șeful guvernului român face o vizită de curtuazie împăratului Franz Ioseph, aflat la Sibiu, iar la sfârșitul lunii septembrie o delegație română poartă convorbiri la Livadia cu factorii de decizie al politicii țariste [11, p. 112].

Tratativele de mediere ale puterilor cu Poarta au eșuat.În aceste tratative, se aveau în vedere, mai mult interesele speciale ale puterilor și mai puțin nevoile reale ale popoarelor angajate în lupta națională. Intrasingența manifestată de Turcia și încurajată de guvernul englez, grava atingere adusă demnității României, considerată drept "provincie privilegiată" în noua constituție otomană, promulgată la 11/23 decembrie 1876, au provocat, în țară, o puternică agitație și indignare. Era clar că independența nu putea fi obținută decât printr-o înfrângere militară a Turciei. Refuzată mereu de puterile garante de-ai recunoaște neutralitatea și inviolabilitatea teritoriului românesc, independența țării, de-ai asigura existența politică, factorii de răspundere ai vieții politice românești au fost constrânși să trateze cu Rusia, care-și pregătea intrarea în război. Tratativele au început în ultimele luni ale anului 1876.

Sub presiunea evenimentelor, la 16 aprilie 1877 este semnată convenția militară între Rusia și România. Potrivit conținutului acesteia, se asigura armatei ruse "libera trecere pe teritoriul României și tratamentul rezervat armatelor amice". La rândul său, guvernul de la Petersburg se angajase să respecte "drepturile politice ale statului român, astfel cum rezultă din legile anterioare și tratatele existente, precum și să mențină și să apere integritatea actuală a României".

La 12/24 aprilie, Rusia a declarat război Turciei. Trupele ruse au fost concentrate pe malul stâng al Dunării, de la vărsarea Oltului spre Marea Neagră. Trupele române au fost amplasate în Oltenia pentru a respinge o eventuală invazie otomană, care ar fi transformat țara în teatru de război. În aceste împrejurimi, turcii începând să bombardeze satele și orașele de pe malul stâng, românii au ripostat, bombardând Vidinul. S-a ajuns, astfel, în fapt, la starea de război. Stare de neutralitate nu mai era în acord cu noile împrejurări [12, p. 74].

Pentru a participa la război și a și câștiga, în felul acesta independența, România avea nevoie să aibă un teatru propriu de operațiuni militare. Libertatea nu putea fi câștigată luptând sub steag străin. Pentru a ieși din impas, pentru a evita eventualele consecințe ale înțelegerii dintre puteri, cu scopul de a-și lua ea "ceea ce i-ar fi putut oferi altul, în condiții grele, la sfârșitul războiului, pentru a pune, din nou, Europa în fața unui fapt împlinit, la 9/21 mai 1888, după ce, la 29 aprilie corpurile legiuitoare votaseră o moțiune prin care se constata starea de război între România și Turcia, Mihail Kogălniceanu declarat solemn, în numele guvernului, independența României:

Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare. Independența noastră nu este îndreptată împotriva nimănui, ci era drept obiectiv fiind dezvoltarea stării morale și materiale a națiunii. Vrem să fim independenți – rostea el în încheiere – pentru că vrem să trăim în viața noastră proprie ei" [9, p. 133].

România era astfel, singura dintre țările din Sud – Estul Europei angajată atunci în lupta pentru neatârnarea, care-și proclama independența, folosind aceeași tactică cunoscută – "Prin noi înșine". Proclamarea independenței a fost primită cu ostilitate la Londra și cu răceală la Paris. Austro-Ungaria, Germania și Italia și-au rezervat dreptul de a-și preciza poziția după încheierea războiului, iar Rusia a acceptat-o ca un fapt împlinit.

Ofertele de colaborare făcute Rusiei de Roma cu condiția recunoașterii individualității armatei române, au fost, practic respinse. Condițiile impuse de oameni politici țariști erau inacceptabile, iar termenii în care a fost redactată nota de răspuns disprețuitori, jignind demnitatea națională [6, p. 78].

Încrederea în sfârșitul grabnic, victorios al războiului, generată de evaluarea superficială a posibilităților de ripostă ale adversarului, neîncrederea în capacitatea armatei române, de dorința de a nu împărți laurii victoriei, de a nu admite participarea României la tratativele de pace, care potrivit acordurilor prealabile cu puterile, trebuiau, să stabilească anexarea de către Rusia a unei părți a teritoriului său, sunt factori care au determinat poziția sus amintită guvernului rus [15, p. 123]. În împrejurări critice create pe fronturile de lucru, prin înfrângerea trupelor ruse, de la Stara Zagore, pe frontul de răsărit și prin respingerea primelor atacuri asupra cetății Plevna, la 8/20 și 16/28 iulie 1867, marele duce Nicolae, comandantul suprem al armatei ruse, alarmat de situația trupelor aflate sub comanda sa, a solicitat intervenția imediată a trupelor române scriindu-i explicit Alteței Sale Domnitorului Carol la Poiana, "Vino în ajutorul nostru. Treci Dunărea unde vei dori, cum vei dori, sub ce condiții vei dori, dar vino grabnic în ajutorul nostru, turcii ne prăpădesc. Cauza creștină este pierdută."

Chiar în lipsa unor convenții militare speciale, guvernul român a luat decizia să acorde ajutorul solicitat. Au trecut Dunărea, iar, pe de altă parte au fost puse să se așterne pe hârtie ponturile acestei treceri și a se încheia un tratat de alianță în toată regula. Condițiile erau următoarele: "Armata română va opera ca un corp independent alături cu armata rusească. Ea rămâne supusă propriilor sale regulamente. Dacă cele două armate ar opera în înțelegere, generalii ruși n-au dreptul să se amestece în conducerea, nici să intervină pentru dispoziția trupelor române drepturile prințului Carol ca comandant – șef rămân neatinse. El se va înțelege pentru mișcările trupelor cu marele duce Nicolae și cu statul major rus."

Trecând Dunărea, Carol I primi comanda de căpetenie și a unui corp rusesc, care se alăturase de oastea noastră. Mari sacrificii de către armata română a fost cucerirea redutei Grivița I. în asediu și apoi în cucerirea cetății Plevna, armatei române, ia revenit un rol important. Mari victorii au fost obținute și pe frontul de la Vidin, rezervat românilor [13, p. 67].

Războiul românilor ale cărui obiective difereau esențial de cele ale Rusiei țariste a fost un război popular; a solicitat participarea întregii națiuni și a obținut adeziunea deplină a acesteia. Prin ofrande, donații, participarea voluntară, întreaga națiune a manifestat o conștiință civică și națională.

Treptat, situația țării se îmbunătățește, finanțele se consolidează, se construiesc căi ferate, se reorganizează armata.

Pe plan extern se intensifică preocupările diplomației românești – susținute de Carol I – pentru dobândirea independenței.

Se punea problema lichidării relațiilor anacronice, de suzeranitate, care mai legau țara de Imperiul Otoman și ieșirii ei de sub regimul juridic al garanției colective a marilor puteri.

Guvernul condus de Ion C. Brătianu demarează, în noiembrie 1876, discuții pentru precizarea raporturilor române–ruse, întrucît Rusia își declarase intenția de a interveni în Balcani împotriva Turciei. În paralel, încercările României de a-și obține independența pe cale diplomatică rămân fără rezultat. Marile Puteri nu acordă garanții pentru respectarea drepturilor neutralității și integrității teritoriale a României, iar Poarta Otomană răspunde promulgând, în decembrie 1876, o nouă Constituție prin care România era considerată o „provincie privilegiată” a Imperiului. În acea situație Carol I a optat pentru o politică de intervenție activă, inclusiv prin forță militară.

După Consiliul de Coroană din 2 aprilie, la 4 aprilie 1877 se semnează convenția româno – rusă. În temeiul ei, guvernul român „asigură armatei rusești, care va fi chemată a merge în Turcia, libera trecere prin teritoriul României și tratamentul rezervat armatelor amice”. În schimb guvernul țarist „se obligă a menține și a face a se respecta drepturile politice ale statului român, precum și a menține și a apăra integritatea actuală a României”.

Războiul ruso – turc izbucnește la 12 aprilie 1877, iar la 9 mai 1877, întrunit în sesiune extraordinară, Parlamentul anunță că toate legăturile cu Poarta Otomană sunt rupte, iar România se proclamă independentă. Sărbătoarea națională de a doua zi – 10 mai 1877 – se celebrează șica zi a Independenței naționale.

Intrarea efectivă a țării în război alături de Rusia, refuzată inițial, se produce după înfrângerile suferite de ruși, lui Carol I încredințându-i-se, la 16 august 1877, comanda supremă aforțelor române și ruse din zona Plevnei, care a fost cucerită la 28 noiembrie 1877, apoi trupele române au acționat și la Rahova, Vidin, Smârdan.

După încheierea războiului, României îi este refuzat dreptul de a participa la tratativele de pace. Când Domnul și guvernul său reclamă faptul că trupele ruse se comportă în capitala țării ca niște trupe de ocupație, fostul aliat amenință cu dezarmarea trupelor române. Replica lui Carol I, transmisă țarului Alexandru al II-lea la 21 martie 1878, este categorică: armata română „poate să se bată până va fi nimicită, dar nu se va lăsa să fie dezarmată”.

Prin faptele sale de conducător al trupelor române, în mijlocul ostașilor cu care a înfruntat vicisitudinile câmpului de luptă, prin atitudinea fermă, demnă în raporturile cu țarul Rusiei, Carol I și-a câștigat un prestigiu binemeritat în opinia publică românească. Titu Maiorescu scria că: „pe acest domnitor românul din popor îl simte pentru întîia dată ca domnitorul său, la el se uită, de el este mândru, în el a prins încredere”.

Tratatul de pace încheiat la Berlin, la 1 iulie 1878, a recunoscut independența de stat a României, condiționată însă de modificarea articolului 7, din Constituție privitor la drepturile străinilor (în principal ale evreilor) la împământenire. României i se atribuia Dobrogea, Delta Dunării, cu Insula Șerpilor, dar ea a fost silită să retrocedeze Rusiei cele trei județe din sudul Basarabiei.

La 9 septembrie 1878 Consiliul de Miniștri decide ca Domnul Carol I să poarte titlul de Alteță Regală, titulatură care a fost folosită pentru prima dată la 8 octombrie 1878, cu ocazia sărbătoririi intrării solemne a armatei în capitala țării.

Recunoscut de șefii de stat ai Austro – Ungariei, Marii Britanii, Franței, Germaniei, Italiei și Rusiei, titlul de Alteță Regală al Domnului Carol I este oficializat la 13 octombrie 1878.

În urma recunoașterii independenței de către marile puteri, misiunile diplomatice ale României sunt ridicate la rangul de legații.

România i-a titlul de Regat în urma inițierii legii din 14 martie 1881, iar Carol I ia, pentru sine și moștenitorii săi, titlul de Rege al României, iar principele moștenitor va primi titlul de principe regal.

Odată proclamat Regatul, România va fi și „ pentru statele monarhice ce o înconjoară, o garanție de liniște și stabilitate”.

Solemnitatea încoronării Regelui Carol I și a Reginei Elisabeta are loc în capitala țării la 10 mai 1881.

La 18/30 ianuarie 1878, primul ministru I.C. Brătianu făcând elogiu eroismului românesc declara, "România, fără să fi avut muniții de război, nici mantale, nici intendențe, nici servicii de spital, nici nimic, a pus de odată o armată atât de numeroasă pe picior de război și la toate într-un moment cu mijloace atât de restrânse (…) fără nici un împrumut, într-o stare financiară dintre cele mai grele!… Numai Franța, a putut face, în 1793. un război în condiții asemănătoare."[1, p. 321]

Ostașii români au săvârșit fapte de un nalt eroism în fața Plevnei la Grivița, la Prahova sau la Smirdat, aducând o prețioasă contribuție la victoria finală.

"Niciodată n-ași fi crezut să văd atâta bravură la o trupă; armata română "merită să fie pusă lângă oricare altă armată a Europei." – scria corespondentul ziarului austriac Bun. Ziarul francez "Le bien publique" sublinia "prin vitezia lor – românii au dobândit în război ca și în pace, dreptul de a exista ca națiune independentă"[7, p. 23]. Deși, România a participat efectiv la război nu i-a fost recunoscută calitatea de beligerantă. Delegații români nu au fost acceptați să participe la negocierile de armistițiu sub pretextul că nu i-a fost recunoscută independența țării. Guvernul Rusiei, încălcând brutal convenția ruso-română a adus la cunoștința guvernului României, că intenționează să reanexeze cele trei județe din sudul Basarabiei cedate Moldovei în 1856, oferind în schimb Dobrogea cucerită de ei de la turci. Principele Cărol și ministrul de externe M. Kogălniceanu au înaintat o serie de proteste, primind drept răspuns din partea Rusiei, o amenințare cu dezarmarea armatei române.

Carol a spus, că o armată care a luptat în fața țarului la Plevna poate fi zdrobită dar nu dezarmată. Pacea de la San – Stefano (19 februarie/3 martie 1878) încheiată între Rusia și Turcia, în lipsa reprezentanților României, recunoștea independența Serbiei și Muntenegrului, precum și a României și autonomia Bulgariei; Rusia își rezerva dreptul să schimbe Dobrogea primită de la turci drept compensație pentru o parte din despăgubirile de război, cu cele trei județe din sudul Basarabiei, care , după tratatul de pace de la Paris, fuseseră alipite Moldovei. Deasemenea, trupele ruse urmau să mențină un culuar de trecere prin România, vreme de doi ani, cât urma să dureze ocupația militară a Bulgariei [8, p. 54].

Încheierea acestui tratat a produs o reacție vie în cercurile politice conducătoare și-n opinia publică românească. Reacția accentuată de prefigurare a intențiilor anexioniste ale Rusiei, au nemulțumit în egală măsură puterile europene. Acestea au impus reluarea negocierilor.În felul acesta la 1/13 iulie 1878 s-au deschis lucrările Congresului de pace de la Berlin, după ce condițiile păcii fuseseră stabilite deja prin tratativele bilaterale. Nici de această dată, România nu a fost admisă să participe în calitate de parte beligerantă. Cei doi delegați români I.C. Brătianu și M. Kogălniceanu au insistat asupra faptului că nu se pune problema de a se dărui României independența ci "de a se recunoaște dreptul cel vechi și potrivit cu jertfele făcute de război".

Tratatul de la Berlin (1878) a recunoscut independența României, condiționând-o, însă de modificarea Articolului 7 din Constituție, care prevedea restricții în acordarea dreptului de cetățenie. Dobrogea împreună cu Delta Dunării intra în componența statului român.în timp ce județele din sudul Basarabiei erau incorporate Rusiei [10, p. 82].

Declarația de independență făcută în fața țării la 9 mai 1878, cucerită de ostașii români pe câmpul de luptă și recunoscută de Europa prin Congres internațional a fost îndelung pregătită prin eforturi continui și jertfe grele de sânge. Împăratul Wilhelm și-a arătat vechea sa prietenie către Prințul Carol printr-o scrisoare după care a și primit ordinul Vulturului Negru , "Prea iubite al meu nepot! în sfârșit iată-ne ajunși la ținta dorințelor celor de mult urmărite. Grele și dureroase lupte ai avut să porți până ce-ai putut ajunge să te vezi independent. Să de-a Dumnezeu să se împlinească vorba: ce se coace încet se coace bine.

Dragostea ce-am avut-o totdeauna de tine, și ca Hohenzollern ce ești, și altfel, niciodată n-am tăgăduit-o. Dar mi-a trebuit și vreme, și pe ici colo câte o jertfă, până să pot, în sfârșit, să conduc în liman pe-atâția și atâția care năzuiesc cu toții spre aceeași, dar fiecare merge de capul său! De aceea, am fost nevoit și eu să tot amân lucrul, până ce în sfârșit să pot să te recunosc în fața lumii.Dumnezeu să-ți binecuvânteze domnia ta cea de sine stătătoare de-acum înainte, și îndurarea Lui să fie cu Tine, cu soția Ta și cu poporul Tău! Credinciosul Tău unchi și prieten, Wilhelm".

II.2. Proclamarea României ca regat – 14 martie 1881

După un răstimp de 14 ani și mai bine, Prințul Carol a făcut ca Domn de sine stătător și ca erou încununat cu glorii cea dintâi a Sa călătorie la Berlin, în toamna anului 1880.

Călătoria aceasta la Berlin începu cu o vizită în Ischl la împăratul Franz Iosiph, care conferi cu ocazia aceasta Prințului un regiment austriac [10, p. 151].

Aici a pus la cale prințul Carol și chestiunea moștenirii tronului României, reflectată, de altfel și în Constituția din 1866.Camera și Senatul au mulțumit Prințului pentru aceasta. Ministrul-președinte a exprimat sentimentele de gratitudine a întregii țări, când a evocat într-o cuvântare, că perechea princiară a săvârșit o faptă de cel mai înalt eroism.

Trimisul român din Berlin a înștiințat guvernul României, încă de la începutul anului 1881, că reprezentații puterilor mari și-au rostit părerea că România ar putea să se ridice la rangul de regat. Încă din 9/21 septembrie 1878 s-a decis ca principele Carol să poarte titlul de Alteță Regală, ceea ce a semnificat întărirea prestigiului său, dar în special, afirmarea unui nou statut internațional pentru România.

Deși guvernele europene au recunoscut noul titlu oficial la începutul anului1881 prințul dorea să amâne acest act sărbătoresc pe ziua de 10 mai, care era sărbătoarea națională a declarării independenței și ministrul a acceptat amânarea, dar niște circumstanțe imprevizibile au accelerat acțiunile [11, p. 54].La 1 martie împăratul Alexandru al Rusiei a fost omorât într-un atentat al nihiliștilor. Crima aceasta a zguduit toată lumea civilizată. Partidul de opoziție din România a început să evite liberalii, îndeosebi pe ministrul-președinte Brătianu. în privința căruia insinuau, că și acum poartă în suflet idealuri republicane și antidinastice. Răspunsul de ripostă ar fi declararea regatului.După numeroase discuții în parlament, la 14 martie 1881 România a fost declarată regat.

Proiectul a fost formulat numaidecât într-o lege pe care au primit-o camerele cu o nesfârșită însuflețire. Articolul 1: România se ridică la rangul de regat; Prințul ei ia pentru sine și pentru moștenitorii săi titlul de Rege al României. Articolul 2: Moștenitorul tronului va purta titlul de Prințul de Coroană al României [3, p. 110].

Ministrul Dabija a dus proiectul de la Palat pentru ca să fie semnat de Principe și să poată fi astfel prezentat senatului. Senatul primise deja prin telegraf vestea îmbucurătoare și entuziasmul la culme, după ce mitropolitul exprimă sentimentele înaltului Corp; acesta de nerăbdarea de care era cuprins, își ridică ședința pentru o oră, până ce avea să se împlinească forma constituțională.La ora 4 se redeschide ședința, Dabija citește mesajul princiar, prin care se trimite Senatului această lege din inițiativa Camerei Deputaților. Ministrul-președinte Brătianu a citit proiectul de lege pe care conform dorinței generale, îl declară urgent. El a fost votat în secțiuni unite și după un sfert de oră se redeschide ședința publică. Raportorul Ion Ghica relevă într-o scurtă cuvântare însemnătatea acestei legi pe care o consfințesc împrejurările în care se află statul; Deasemenea, pe această cale au vorbit și I. Cantacuzino, Lascăr Catargiu și Vasile Alecsandri.După ce mai vorbește și președintele Senatului, Dumitru Ghica, foarte emoționat, mulțumind lui Dumnezeu, că i-a fost dat să ajungă acest moment, toți senatorii, cu toți deputații, care se aflau în sala Senatului, au plecat la Palat spre a prezenta omagii noului Rege [2, p. 98].

La ora 6 în sala tronului au intrat Principele și Principesa. La apariția lor reprezentanții poporului au produs ovații de entuziasm, care păreau a nu se mai sfârși. Președintele Senatului, D. Ghica, s-a adresat principelui cu exclamația, că "sunt fericit și mândru că soarta m-a ales să prezint Alteței Voastre Regale, în numele Senatului și Camerei, legea votată azi de ambele Corpuri Legiuitoare și prin care se îndeplinește dorința țării întregi".După această cuvântare toți cei prezenți au strigat furtunos: "Trăiască Regele! Trăiască Regina!"

Principele profund mișcat de însemnătatea acestui eveniment istoric răspunde, că "mare și solemn este acest moment în care reprezentanții națiunii vin să anunțe votul lor unanim. Prin acest vot se începe o nouă pagină în cartea vieții poporului nostru, prin el se termină un timp plin de lupte și greutăți, însă și de sforțări bărbătești și de fapte eroice. In acest moment vreau să repet ceva ce am spus de atâtea ori: întotdeauna numai dorința națiunii a dat lucrărilor mele direcțiune și scop! De 15 ani sunt domnitor al acestei țări; de 15 ani posed dragostea și această încredere mi-au făcut și mai bune zilele cele rele! De aceea mândru om am fost de demnitatea mea de Domnitor, scump mi-a fost acest titlu în jurul căruia s-a adunat atâta glorie și măreție în trecutul îndepărtat!"

Țara este însă de părerea, că în situația pe care a dobândit-o acum și în puterea ei națională dovedită prin fapte, trebuie să se ridice la rangul de Regat. Eu primesc dar titlul de Rege, nu pentru mine ci pentru mărirea României, desigur el nu va desface deloc legăturile strânse care mă unesc cu poporul meu prin lupte și greutățile ce împreună am înfruntat! Să dea Dumnezeu ca primul Rege al României să se bucure de aceeași dragoste, care a răsplătit pe ultimul Principe de toate necazurile. Pentru mine prețuiesc iubirea acestui nobil popor, căruia i-am consacrat toată existența mea, mai mult decât măreția și strălucirea unei coroane!

Pe plan internațional, prestigiul Regatului României a fost unanim recunoscut, reprezentând un element de stabilitate în zona sud-est europeană. Nu era ignorat nici potențialul militar, ce fusese probat pe câmpul de luptă, și care putea constitui un factor important în eventualitatea unui conflict militar. Acest fapt este dovedit și de trimiterea unor reprezentanți diplomatici de prim rang la București, care devenise o veritabilă „trambulină pentru ambasadori” .

Cuvântarea pronunțată cu atâtea emoții de Carol a provocat lacrimi de bucurie. La final a semnat legea în prezența întregii audiențe. La 10 mai 1881 la București a avut loc încoronarea. Prințul Carol, în pofida tuturor insistențelor miniștrilor săi, a pronunțat tranșant să fie făcută coroană de oțel nu în străinătate ci în arsenalul armatei române și anume ditr-un tun cucerit de la turci. El dorea să demonstreze prin această acțiune, că tânăra coroană regală a României a fost câștigată prin eforturi mari pe câmpul de luptă și că noul regat este un stat modern, nu fiind dependent de nici o tradiție veche, ci unul care prin cele în ființă s-a întărit pentru cele ce vor fi [14, p. 107].

Coroana Reginei a fost, deasemenea, făcută în țară, fiind din aur, fără pietre prețioase și podoabe.Ambele coroane au fost sfințite la 10 mai, de față fiind Maiestățile Lor și Prințul Moștenitor de Hohenzollern cu ambii săi fii – Ferdinand și Carol.Președintele Senatului și Camerei au predat coroanele perechii regale. Primul a ținut un discurs, la care regele, luând coroanele, a răspuns, că "prin serbarea de azi se încheie în mod strălucit o perioadă de 15 ani, bogată în lupte grele și fapte mari! Sub ocrotirea Constituției și a legilor sale, România a făcut progrese mari; munca neâncetată a bărbaților săi de Stat, vitejia armatei sale și ferma mea încredere în puterile poporului au adus la îndeplinire dorința fierbinte a tuturor. Regatul care e o garanție sigură pentru viitor, e azi înființat!

Cu mândrie primesc această coroană, care a fost făcută din metalul unui tun stropit cu sângele eroilor noștri și care a fost sfințită de biserică [12, p. 184]. O primesc ca un simbol al independenței și puterii României! Ea va fi o mărturie despre timpurile grele și glorioase prin care împreună am trecut și va aminti generațiilor viitoare despre eroismul părinților lor și despre unirea ce a domnit între Principe și popor. Însă cea mai frumoasă Coroană pentru Regină și pentru mine este și va fi dragostea și încrederea poporului căruia i-am consacrat toate gândurile și sentimentele noastre. înaintea acestor steaguri care au fâlfâit pe câmpurile de bătălie, înaintea acestor coroane, emblema regalității și în jurul cărora poporul trebuie să se adune ca și războinicii în jurul acestor steaguri și înaintea acestor omagii mărețe la care s-a grăbit să ia parte tot poporul, să ne unim cu toții în strigătul scump inimii noastre și care va găsi și azi un ecou puternic în această sală sfințită deja prin atâtea evenimente istorice ale vieții mele: "Trăiască scumpa Românie încoronată prin propriile sale merite [6, p. 221].

Aceste cuvinte rostite de Rege au trezit emoții în sufletele celor prezenți.După 15 ani de luptă.în sfârșit, au demonstrat, că sunt o națiune cu o profundă conștiință națională și sensibile aspirații de libertate.

Stabilirea rolului lui Carol în viața politică a României moderne reprezintă o pagină importantă în istoria ei. Carol I a domnit aproape o jumătate de secol în care s-au petrecut evenimente istorice de o mare importanță. Carol I s-a implicat în acele procese greu de imaginat, într-un spațiu limitat.

Perioada istorică cuprinsă între anii 1866-1914 este caracterizată prin împliniri deosebite, dar și grave limite. Puterea politică dar și factorul executiv purtau o mare răspundere pentru împliniri și pentru limite. Astfel din această perspectivă trebuie de înțeles rolul lui Carol I în viața politică. Constituția de la 1866 rezerva domnitorului o poziție puternică în cadrul sistemului politic; acestuia i se asigurau inviolabilitatea, titulatura puterii executive, inițiativa legislativă alături de parlament, comanda supremă a armatei etc. Deși Constituția consacra sistemul de guvernare reprezentativ, ea favoriza în practica politică o poziție forte pentru puterea executivă prin dreptul deși limitat pe care îl avea domnitorul de a dizolva corpurile legiuitoare și pe cel de-a revoca miniștri [7, p. 121].

Referitor la evenimentele din anii 1870-1771 în contextul instabilității guvernamentale și al intensificării luptei dintre liberali și conservatori pentru obținerea dominației în cadrul sistemului politic Carol I, încerca să modifice Constituția pentru a impune un regim autoritar, o domnie personală. Deși, nu și-a atins obiectivul urmărit, modificarea Constituției, impunerea unui regim de autoritate personală – el și-a consolidat substanțial poziția politică.

Cu scopul de-ași asigura o poziție dominantă de adevărat "manevrier" în viața politică, a întreținut sau chiar a provocat disensiuni, uneori și-a propus să le aplaneze. În același context Carol I a sprijinit instituirea și apoi a protejat sistemul bipartid și a unui "mecanism" de guvernare bazat pe alternare la putere, în condițiile înfruntării Partidului Național Liberal și a Partidului Conservator. S-a opus încercărilor de constituire a celui de-al treilea partid politic; a declarat numeroase ori liderilor politici că trebuie menținute doar două partide puternice. O dovedește și atitudinea față de inițiativele lui G.H. Panu, apoi ale lui Take Ionescu. Deși acesta din urmă a reușit să consolideze și să organizeze propria fracțiune politică, Partidul Conservator -Democrat, regele nu 1-a acceptat la guvern decât într-o coaliție a conservatorilor [12, p. 125].

Cu toate că puterea personală a suveranului era mare domnitorul și apoi regele Carol I a fost obligat să-și desfășoare activitatea în limitele stabilite de Constituție, fiind un "rege constituțional". Impunerea unui guvern de către corpurile legiuitoare în decembrie 1870 – numii de N. lorga "ministeriu al lichidării dinastice" – unele schimbări de guvern sub presiunea forțelor politice, imposibilitatea de a realiza și menține unitatea Partidului Conservator constituie câteva argumente în acest sens.

Adept al sistemului bipartid Carol I a avut atitudini diferite față de cele două partide de guvernământ. Încă din primii ani ai domniei a blocat zelul radicalilor pentru reforme; și în continuare va tempera orientarea spre reforme a liberalilor. A conlucrat totuși, la guvern mai mult cu liberalii, pentru că se afla în fruntea unui stat "în construcție", ale cărui structuri nu puteau fi realizate decât printr-o operă reformatoare – operă pentru care liberalii erau mai bine pregătiți să o realizeze. În privința raporturilor cu Partidul Conservator, trebuie de menționat că, încă de la venirea în țară, Carol I a exprimat concepții apropiate de cele ale conservatorilor; de altfel a depășit criza politică din 1870-1871 cu ajutorul acestora, pe care i-a susținut și s-a bazat până la sfârșitul domniei.Un capitol important în activitatea politică a lui Carol I privește politica externă. Regele Carol I ducea singur politica extern, fiind totodată omul cel mai bine informat din Europa. El a condus-o personal și a condus-o perfect, nu numai în vederea țelurilor atinse în cei 48 ani ai glorioasei sale domnii, ci și în vederea marilor evenimente, care au urmat curând după dispariția sa "[11, p. 187]. Adus pe tronul României cu scopul de a consolida poziția țării în concertul european și mai ales în raport cu puterile vecine Carol I și-a asigurat de. la început priorități în desfășurarea relațiilor externe.

Prestigiul și poziția sa în relațiile internaționale s-au consolidat după cucerirea independenței de stat a României, proclamarea Regatului, aderarea la Tripla Alianță. Carol 1 se va implica în acțiunea de reânoire a tratatului de la 1883 și apoi în cadrul evenimentelor din perioada războaielor balcanice. Regele Carol 1 a murit de război. Ultimele săptămâni au fost o tortură pentru bătrânul domnitor…"[12, p. 98]. În acest contexc și Al.Trigara Samureaș a afirmat următoarele: "la mese aproape nu mânca și nici nu mai vorbea, fiind veșnic dus pe gânduri. Nu odată mi-a spus Regina, ce greu i-a fost să scrie celor doi împărați, că nu poate fi alături de ei ci de poporul său ".

La sfârșitul unei lungi domnii, în care-și asumase largi prerogative în politica externă – în limitele menționate deja – Carol I s-a obligat să cedeze în fața atitudinii liderilor politici din ambele partide de guvernământ, care au susținut în Consiliul de Coroană de la Sinaia – cu o singură excepție. Regele Carol 1 a suportat foarte greu situația creată prin declararea neutralității României.

Această domnie a lui Carol I a ajutat dezvoltarea rapidă a statului român. Regele dorea să spre sfîrșitul domniei sale și la începutul Primului Război Mondial de partea Puterilor Centrale, în timp ce opinia publică era de partea Antantei. Carol a semnat un tratat secret în 1883, care lega România de Tripla Alianță și, deși tratatul trebuia activat doar în cazul în care Rusia imperialistă ar fi atacat unul dintre membrii tratatului, Carol era convins că cel mai onorabil ar fi fost intrarea în război de partea Imperiului German. În 21 iulie 1914 a fost convocată o întrunire de urgență a Cosiliului de Coroană unde Carol le-a comunicat acestora existența tratatului și și-a exprimat dorința sa. A întâmpinat o opoziție ferma din partea majorității membrilor Consiliului de Coroană.

După cucerirea independenței, România iaun aspect european modern. Are loc o continuă înzestrare tehnică a țării, iar eforturile de organizare economică și dezvoltare culturală sunt intense.Științele, arta, literatura cunosc o înflorire notabilă.

Răscoalele țărănești care au izbucnit în februarie 1907 au arătat că problema agrară rămăsese nesoluționată, că toată modernizarea fusese făcută pe seama țărănimii, factorul social al întregului proces. În paralel cu reprimarea brutală (care provoacă un val de manifestări ostile prin intermediul presei), în numele suveranului se promit și se adoptă multe măsuri legislative, ce se constituie într-un prim pas al procesului reformator în agricultură.

La începutul secolului XX, alianța României cu Puterile Centrale era erodată de divergențele dintre Viena și București, precum și de puternicul curent de opinie publică favorabil românilor transilvăneni, care deveniseră victimele unei brutale politici de maghiarizare.

Formal aliată cu Austro–Ungaria, România a desfășurat în timpul războaielor balcanice o politică opusă intereselor Vienei. Tratatul de pace semnat la București (28 iulie 1913) consfințește un important succes diplomatic al României. Pacea îi aduce și o sporire teritorială: Dobrogea de Sud până la linia Turtucaia–Ecrene (așa–zisul Cadrilater). Dar, raporturile cu Rusia se ameliorau.

După izbucnirea războiului mondial, Consiliul de Coroană convocat de Regele Carol I la 21 iulie 1914 se pronunță (în frunte cu premierul Ion I. C. Brătianu) pentru neutralitatea României, deși suveranul a susținut că datoria României era să execute tratatele ce o legau de Puterile Centrale.

Carol I aprobă semnarea convenției cu Rusia (18 septembrie 1914), care îi asigura României, ca preț al neutralității, Ardealul și ținuturile românești din monarhia habsburgică.

Carol I moare pe 10 octombrie 1914. Viitorul rege Ferdinand sub influența soției sale regina Maria a fost mai dispus să asculte opinia publică.

Statul însuși, sub domnia lui Carol și a succesorilor lui imediați, s-a dezvoltat pe o traiectorie diferită de aceea pe care-l înscrisese în scurta-i domnie domnitorul Al. I. Cuza, un recunoscut apărător al intereselor clasei țărănești și un îndârjit luptător contra corupției: administrația sub noul rege era una coruptă și ineficientă, în care puterea marilor proprietari de pământ, proprietari care-l evacuaseră pe domnul pământean, rămăsese intactă.

Se poate de menionat că este limpede aducerea unui prinț străin pe tronul țării conform dorințelor exprimate de Adunările ad-hoc a favorizat consolidarea statului român și o integritate mai rapidă în Europa de atunci. La fel este incontestabil că domnitorul, apoi regele Carol I avea calități deosebite, fiind realist, metodic cu multă răbdare și un înalt spirit civic, demonstrând reale calități de om politic a înțeles treptat și mai ales după criza din 1870-1771 situația din țară, poziția și interesele României în cadrul internațional al Europei.

Se considera român și primul funcționar al țării. Prințul Biilow ne relevă cu lux de amănunte portretul lui Carol I, "Regele Carol era unul din cei mai buni oameni și din cei mai înțelepți domnitori pe care i-am întâlnit, și eu am avut de a face în viață cu mulți suverani. Tăria lui se întemeia pe răbdare, pe tenacitate, pe simțul datoriei ce dovedea chiar în amănunte pe înalta concepție, ce o avea despre menirea sa de domnitor" [9, p. 187].

Astfel putem remarca faptul că personalitatea lui Carol I în istoria poporului român a fost una din cea mai fecundă în cea ce privește domnia răspunzând obiectivelor inițiale și care a pus bazele statalității, națiunii și României moderne.

Domnia lui Carol I (1866–1914) e una dintre cele mai importante din istoria României moderne. Aceasta o confirmă etapele parcurse de societatea românească în respectiva perioadă: instituirea și recunoașterea internațională a regimului monarhiei ereditare constituționale, cucerirea independenței, proclamarea Regatului, consolidarea poziției României pe plan european și aprecierea sa drept un factor de echilibru în zona balcanică, asigurarea unei stabilități politice interne prin alternarea la putere a liberalilor și conservatorilor, progresele remarcabile înregistrate pe calea modernizării.

Trebuie luat în considerație faptul că Domnitorul (Regele) Carol I, deși era de neam german și descendent din marea familie a Hohenzollernilor, s-a identificat cu aspirațiile națiunii în fruntea căreia a fost ales, îndeplinindu-și cu succes rolul de monarh constituțional.

Suveranul a dat dovadă de autoritate și probitate morală, abilitate și tact în practica politică, în asigurarea unui solid echilibru între grupări sau partide. Carol I, după dificultățile inițiale de adaptare la realitățile – nu de puține ori descurajante – din noua sa patrie, s-a bucurat de un prestigiu incontestabil.

Regele Carol I a făcut totul prin prisma misiunii pe care trebuia s-o îndeplinească. La 10 august 1875, atunci când a pus piatra de temelie a reședinței sale de vară de la Sinaia, s-a gândit la Castelul Peleș, ca la viitorul castel regal, menit să devină leagănul dinastiei române.

Prezența sa pe tron a asigurat României o perioadă îndelungată de stabilitate politică și a contribuit în la consolidarea instituțiilor democratice ale statului.

III. CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Aducerea unui prinț străin pe teritoriul țării – conform dorințelor exprimate de Adunările ad-hoc – a favorizat consolidarea statului român și o integrare mai rapidă în Europa vremii. La fel, este incontestabil că domnitorul, apoi regele Carol I avea calități deosebite; un om realist, metodic cu multă răbdare și un înalt spirit critic. Carol I a demonstrat reale calități de om politic. A înțeles treptat, mai ales după criza din anii 1870-1871 situația din țară, poziția și interesele României în Sud – Estul continentului european. Se considera român și primul funcționar al țării. A fost sau nu Carol un rege mare? Credem că se poate afirma astfel reieșind din întreaga sa activitate, care a contribuit la stabilitatea politică a României atât de necesară într-o perioadă de adânci transformări social-economice și politice. Domnia lui Carol I a răspuns obiectivelor inițiale; stabilitate politică și creșterea prestigiului european al țării, contribuind la consolidarea statutului național modern.

Prin urmare conform materialelor studiat și prezentate în această lucrare aș putea conchide următoarele:

1. Carol I a asigurat României stabilitate politică;

2. Odată cu instaurarea lui Carol I la domnie s-au produs și schimbări de modernizare a principalelor instituții statale;

3. Constituția din 1866 promulgată de Carol 1 a reprezentat un puternic instrument în dezvoltarea României moderne pe cale capitalistă și în consolidarea noilor instituții de stat;

4. Un capitol important din activitatea politică a lui Carol este cucerirea independenței de stat a României care a avut consecințe importante pentru poporul și statul român, fiind abolit statutul juridic al puterilor garante, România devenind subiect cu drepturi depline în relațiile internaționale.

5. In anul 1881 pentru a consolida prestigiul României pe plan internațional țara este transformată în regat iar Carol I fiind încoronat și numit rege.

6. Carol I promotor al regimului monarhiei constituționale a contribuit la dezvoltarea mijloacelor de transport și căile de comunicație și deasemenea la accelerarea integrării țării în comerțul continental.

Instaurarea acestei dinastii străine era dorită din următoarele motive: menținerea și consolidarea statutului național, creșterea prestigiului european, întărirea autonomiei și nu în ultimul rând încetarea luptelor pentru domnie, atât de acerbe, care măcinaseră de veacuri viața politică a românilor. La 10 Mai 1866, Carol a sosit la București, capitala României, acest moment a reprezentat naștera Dinastiei, și, în același timp începutul unei perioade de profunde schimbări în societatea românească. România avea, la acea vreme, statut de țară aflată sub suzeranitate turcă, principele Carol, primind titlul de Domnitor, a jurat credință în fața adunării parlamentare. Alegerea lui Carol ca prinț domnitor în România era sprijinită de Franța prin Napoleon al III-lea, dar și de Prusia prin cancelarul Otto von Bismark. Primii ani ai domniei, nu au fost prea ușori pentru Carol, domnitorul s-a adaptat destul de greu la agitata viață politică a Principatelor Unite, fiind, în jurul anului 1870, la un pas de abdicare.

Pe final doresc să specific că importanța regelui Carol I în istoria României nu mai trebuie demonstrată. A fost un domnitor vrednic, comandant al oștirii romanești pe câmpul de luptă, precum vitejii voievozi din timpurile noastre eroice, un foarte bun gospodar al țării și un ctitor de mari așezăminte culturale.

BIBLIOGRAFIE

B.MONOGRAFII

1. Apostol, S. Grupări și curente politice în România între Unire și Independență. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1979. 293 p.

2. Bărbulescu, M., Deletant, D. Istoria României. București: Humanitas, 1998. 689 p.

3. Boldur, A. Basarabia românească. București: Museum, 1943. 325 p.

4. Ciorănescu, G. Basarabia, pământ românesc. București: Editura Fundației Culturale Române, 2001. 263 p.

5. Dașcovici, N. Politica externă a României. Iași: Haynes, 1936. 365 p.

6. Filitti, C. Izvoarele Constituției de la 1866. București: Universul, 1934. 235.

7. Iordache, A. Locul și rolul lor în Istoria României. București: Universul, 1979.395 p.

8. Iorga, N. Acte și fragmente cu privire la istoria Românilor, adunate din depozitele de manuscrise ale apusului. București: Humanitas, 1897. 541 p.

9. Iorga, N. Studii și documente cu privire la Istoria Românilor. București: Humanitas, 1916. 654 p.

10. Iorga, N. Politica externă a Regelui Carol I. București: Academia Română, 1923. 354 p.

11. Iorga, N. Războiul pentru independența României. București: Academia Română, 1927. 236 p.

12 Lindenberg, P. Regele Carol al României. București: Humanitas, 2003. 523 p.

13. Neagoe, S. Memoriile Regelui Carol I al României. București: Editura Scripta, 1992. 298 p.

14. Negru, Gh. Țarismul și mișcarea naționalăa românilor din Basarabia. Chișinău: Prut, 2000. 200 p.

15. Scurtu, I. Monarhia în România 1866-1947. București: Editura Danubius, 1991. 192 p.

ANEXE

Anexa nr.1

PROIECT DE LECȚIE

Data:05.10.2012

Clasa: X-a ,,E”

Instituția de învățămînt:Liceul Teoretic Gheorghe Asachi

Cadrul didactic:Gribincea Vadim

Obiectul/disciplina:Educația Civică

Tema:Demnitatea Națională .Conștința națională

Tipul lecției:de predare-învățare

Obiectivul general:

-Să poată aprecia demnitatea și conștința națioanlă ca factor pentru autodezvoltare și autorealizare.

Obiective operaționale:

Elevii vor fi capabili:

O1-să definească și să opereze cu terminii de :Demnitate națională și conștiință națională.

O2-să definească și să opereze cu terminii: de limbă, cultură,pămînt, teritoriu, istorie.

O3-să dea apreciere tradiților din țara sa.

O4-să facă diferența dintre tradițiile natale și a altor țări.

O5-să facă apreciere asupra limbi pe care o vorbește.

Metode didactice:

-Conversația, expunerea, studiu de caz, brainstoringul,lectura, joc didactic, lucru individual.

Bibliografie:

Manual de educație civică cl-X-a,Constituția R.M., www.didactic.ro., www.referat.ro, www.clopoțel.ro.

Anexa nr.2

FOTOGRAFII CU VASE DIN CERAMICĂ A CULTUREI MAZARACHE

( fotografii a obiectelor de la stagiul arheologic)