Carol I Principe, Domn Si Rege al Romaniei Moderne
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. FAMILIA DE HOHENZOLLERN. COPILĂRIA, TINEREȚEA ȘI STUDIILE PRINȚULUI CAROL
CAPITOLUL II. ADUCEREA PRINȚULUI CAROL DE HOHENZOLLERN PE TRONUL ROMÂNIEI (1866
CAPITOLUL III. CAROL I – PRINCIPE, DOMN ȘI REGE AL ROMÂNIEI MODERNE (1866-1914
III. 1. Carol I –Principe și domn al României moderne (1866-1878
III. 2. Carol I –Rege al României moderne (1881-1914
CAPITOLUL IV. REPERE PRIVIND PERSONALITATEA REGELUI CAROL I
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
Domnia lui Carol I (1866-1914), reprezintă una din cele mai importante etape ale României moderne. O arată cu claritate etapele parcurse de societatea românească din perioada respectivă: instituirea și recunoașterea monarhiei constituționale, cucerirea independenței de stat și proclamarea ca regat a Românie, consolidarea statului pe plan intern și extern, progrese deosebite pe plan economic, social, cultural și politic. Principele, domnitorul și ulterior regele Carol I s-a identificat practic cu interesele națiunii române, deși german a devenit un bun român prin tot ceea ce a făcut timp de 48 de ani pentru patria sa România.
Provenind dintr-o familie germană nobilă, cu adânci rădăcini, principele Carol a avut posibilitatea ca de mic copil să-și aleagă modelul pe care dorea să-l urmeze în viață. Acesta a fost Karl Anton de Hohenzollern, bunicul său. De la o vârstă fragedă Carol a dovedit celor din jur că posedă calități morale rar întâlnite la un tânăr: ambiție, perseverență, curaj și nu în ultimul rând demnitatea ce l-a caracterizat tot restul vieții. Aceste calități de o justă valoare l-au făcut remarcat încă din perioada adolescenței, de când se afla la școala de cadeți. Curajul i-a dat forță chiar și în situațiile mai puțin plăcute. Carol a primit cu mult optimism conducerea Principatelor Unite și nu s-a oprit din demersul său chiar dacă marile personalități ale vremii l-au sfătuit să nu accepte tronul României. Dar perseverența ce-l caracteriza l-a făcut să nu dea înapoi și să accepte bucuros și cu mult entuziasm Coroana României dorind să devină monarhul acestei țări și adoptând ca formă de guvernământ monarhia constituțională. Monarhia Constituțională a reprezentat garanția fundamentală a stabilității politice, a evoluției țării prin reforme democratice adoptate treptate.
Marele avantaj al instituției monarhice a constat în caracterul ei ereditar care a asigurat la un înalt nivel o construcție durabilă dar și continuitate pe parcursul mai multor generații. Aducerea principelui Carol și instalarea lui pe tronul României în 1866 a fost o revoluție pașnică – după expresia istoricului Gheorghe Platon – și a însemnat totodată aplicarea politici faptului împlinit, care a salvat încă o dată situația greu încercatei națiuni române și a tânărului ei stat modern național. Reușita din 1866 a însemnat ceva mai mult decât reglementarea intereselor de echilibru și contradictorii ale Marilor Puteri. Monarhia constituțională instituită în 1866 – a introdus o serie de reforme care au declanșat un amplu și profund proces de remodelare pe principii moderne a societății românești. Această activitate care a cuprins practic toate planurile vieții social-politice și economice dar și instituționale, așezând pentru numai multe decenii bazele dezvoltării României moderne.
Cel care a stat de veghe timp de 48 de ani pentru împlinirea tuturor idealurilor și aspirațiilor națiunii române, cum a fost independența de stat cucerită pe câmpurile de luptă din Peninsula Balcanică la 1877-1878, modernizarea statului român din toate punctele de vedere, stabilitate internă și recunoaștere externă a fost Carol I. De aceea lucrarea noastră a ales să aibă ca subiect încercarea noastră de realizare a unei monografii a principelui, domnitorului și, în final, regelui României din perioada 1866-1914. După anul 1990 se constată o revenire la studiul monarhiei constituționale românești în general dar și asupra perioadei domniei lui Carol în special. Subiectul este abordat nu numai prin reeditare Memoriilor Regelui Carol dar și prin apariția unor lucrări speciale sau generale. Amintim aici o parte din istoricii care s-au aplecat asupra domniei regelui Carol I în diversele sale ipostaze : Gheorghe Platon, Dan Berindei, Anastasie Iordache, Mihai Timofte, Vasile Russu, Keith Hitchins, Frederick Kellog, Dumitru Vitcu, Ioan Scurtu, Sorin Cristescu, Vasile Docea, Niculae Cristea. O atenție specială în acest context istoriografic o merită lucrările și studiile lui Sorin Liviu Damean.
În încheiere aș dori să mulțumesc domnului lect. univ. dr. Iulian Oncescu, coordonatorul acestei lucrării pentru sfaturile acordate în vederea realizării ei dar și domnului prof. univ. dr. Ion Stanciu cel care m-a îndrumat în studiul monarhiei constituționale din România.
CAPITOLUL I. FAMILIA DE HOHENZOLLERN. COPILĂRIA, TINEREȚEA ȘI STUDIILE PRINȚULUI CAROL
„Un neam de cavaleri neaoși germani este neamul Hohenzollernilor, al căror castel din moși strămoși, străjuit de înalte și păduroase vârfuri alpine, veghează statornic și autoritar asupra unor întinderi muntoase și se constituie într-o imagine fidelă a celor neînfricați și dârzi eroi care timp de secole au domnit aici și care adesea, pentru împărat și pentru imperiu au tras din teaca sabia strălucitoare“. Nu se poate preciza exact unde s-au așezat primii Zollerni; istoricii știu doar că este vorba de un neam vechi, respectabil coborât probabil din Dinastia Ducală suabă a Burchardingilor, un neam care s-au distins mereu prin membrii săi atât în timp de război sau de pace, o parte dintre ei murind eroic pentru măreția vechiului imperiu german.
După unele documente, în anul 1061, existau doi conți de Zollern, Burkardus și Wezilo. Spița celui de al doilea s-a stins mai repede dar aceea a primului a dat mulți urmași. Cele două mari linii ale Hohenzollernilor a acestei ramuri au fost astfel: linia franconiană, protestantă- care a dat viitorii regi ai Prusiei și împărați ai Germaniei și linia suabiană. Aceasta păstrează religia catolică și în 1576, după moartea lui Carol I de Zollern se împarte la rândul ei în patru mari ramuri : cea sileziană (stinsă în 1617), Hohenzollern- Haigerloch (stinsă în 1634), Hohenzollern – Hechingen (care se va stinge în 1879), și Hohenzollern- Sigmaringen. „Un zbor semeț și-a luat vulturul Zollernilor, și-a făcut cuib în Marea Baltică și la Marea Nordului, iar un mândru vlăstar, principele Carol de Hohenzollern a făcut carieră glorioasă într-o țară îndepărtată, în România. Împlinindu-s-a versetul dăltuit deasupra porții cu vultur a castelului:
«De pe stâncă spre mare flutură al Zollernilor steag și ale lui culori se-mbină și cu albastrul talazului sărat. »” Practic din linia suabă, după 1634, au rămas doar două ramuri princiare, precizate anterior, Hohenzollern – Hechingen și Hohenzollern Sigmaringen, dintre care prima s-a stins în 1879, iar a doua cunoaște o mare înflorire. Reședința ramurii princiare Hohenzollern Sigmaringen, a devenit intimul și evocatul Sigmaringen, cu impunătorul lui castel.
În ciudata evoluție a istoriei, au existat însă legături de rudenie între această linie a Hohenzollernilor și familia lui Napoleon Bonaparte, iar din această legătură s-a născut mai târziu prințul moștenitor Leopold, care a devenit în 1870 cauza izbucnirii războiului franco – german și a prăbușirii celui de al doilea imperiu. Astfel Stephanie de Beauharnais care era fiica adoptivă a primului împărat francez, a fost soția prințului elector Karl Ludovic Friedrich von Baden care devine mai târziu mare duce, iar fiica acestora Josephine, s-a măritat cu principele Karl Anton de Hohenzollern – Sigmaringen cu care a avut o căsnicie foarte fericită. Din acest mariaj al Josephine și a lui Carol Anton au rezultat 6 copii: patru fii, prinții Leopold, Carol, Anton și Friederich precum și două fiice, Stephanie și Marie.
Al doilea dintre acești fii a fost prințul Carol care s-a născut la 8/20 aprilie 1839 la Sigmaringen. Bunicul său a fost domnitorul Karl, l-a botezat cu numele său pe care l-au purtat cei mai străluciți reprezentanți ai acestei case princiare. Karl era cunoscut ca un domnitor sever, disciplinat ce dorea respectarea etichetei de curte.
Altfel era fiul acestuia, tatăl lui Carol al României, prințul moștenitor Karl Anton care a înțeles spiritul epocii noi și care împreună cu Frederic Wilhem de Hohenzollern – Hechingen, în 1849 a renunțat la principatele lor, la drepturile suverane în favoarea regelui Prusiei, care era încă din 1821 șef al casei de Hohenzollern. În soția sa, Josephine, el și-a găsit partenera devotată însuflețită ca și el de simțire autentic germană. „Blândă și delicată, întotdeauna plina de solicitudine fața de fiecare dintre cei dragi inimii ei mereu tremurând pentru ei de oricât de departe mereu îngăduitoare îndată ce unul dintre copiii ei se făcea vinovat de ceva; profund evlavioasă , dar niciodată bigotă, impresiona prin dăruirea de sine și se făcea peste tot îndrăgită și stimată. Cu dragă inimă se subordona soțului ei și ridica spre el priviri încărcate de devotament feminin în timp ce el căuta s-o apere și s-o protejeze aproape părintește.
Aceasta era calitate familiei în care a crescut prințul Carol și care i-a oferit modele deosebite pentru tot restul vieții. Astfel bunicul său era serios, cumpătat avea spirit gospodăresc și dragoste față de ordine, tatăl său cu viziunea scopului si cunoștința datoriei, gândind și acționând în permanență, având un viu interes pentru arte și științe, mama sa grijulie și veșnic ocupată de ai săi, cu profunda ei bunătate și sensibilitate. Liniștea și cumpătarea caracteriza casa lor princiară iar petrecerile zgomotoase lipseau cu desăvârșire.„Prințul Carol a fost un copil gingaș; vioiciunea tinerească era atenuată de un anumit calm care s-a manifestat de timpuriu în felul lui de a fi; delicat la chip și cu un fizic aproape de fată, cu păr închis la culoare și ușor ondulat. El s-a bucurat totuși de o sănătate robustă.”
De mic copil, Carol a manifestat interes pentru frumusețile naturii, pe care le contemplă în momentele sale de visare, aceste momente producându-i impresii mult mai puternice față de alți copii de vârsta sa. Educația sa dar și a fraților săi a fost încredințată unei bone franțuzoaice, Mademoiselle Picard care cu timpul a reușit să câștige încrederea copiilor, ca și consilierul Emele.
„Pentru prințul Carol, anul 1850 a fost de asemenea important, întrucât vara la Ostende, el a avut prima întâlnire cu Prințul Friederich Wilhelm, viitorul împărat Friederich de care avea să-l lege apoi prietenia cea mai fidelă”.
Anii tinereții prințului au fost dedicați studiilor și însușirii temeinice a mai multor materii pe care atât tatăl prințului, cât și profesorii aleși de el le considerau ca fiind fundamentale pentru educarea și formarea unui prinț. Prințul Carol studia istoria universală, greaca, latina, franceza, strategia militară. De asemenea, îl pasionau și științele naturii, manifestând de mic o atracție pentru natură, îi plăcea să contemple natura și se lăsa purtat de vraja ei. Carol manifesta atracție și pentru cultură și literatură, acest lucru fiindu-i implementat de mama sa.
Deși era la o vârstă frageda acea a tinereții, Carol dădea dovadă de mult tact, seriozitate, profunzime în gândire, îi plăceau lucrurile făcute temeinic și cu bun gust, la fel ca și bunicului său, nu se lăsa purtat de impulsuri, ci orice hotărâre pe care o lua trebuia cântărită și analizată și abia apoi pusă în practică. Era un tânăr întreprinzător și nu-i plăcea să abuzeze de statutul său de prinț în nici o situație, îi plăcea să fie tratat și privit ca toți ceilalți oameni, să fie judecat după faptele și afirmațiile sale și nu după rangul său nobiliar. La Dresda la studii din 1850 până în 1856 a fost însoțit de fratele său Anton și ținut departe de petreceri. Anii tinereții pentru Carol au constituit o perioadă liniștită trăită în mijlocul familiei alături de părinți și frați, nu a fost marcată de excese deîntreprinzător și nu-i plăcea să abuzeze de statutul său de prinț în nici o situație, îi plăcea să fie tratat și privit ca toți ceilalți oameni, să fie judecat după faptele și afirmațiile sale și nu după rangul său nobiliar. La Dresda la studii din 1850 până în 1856 a fost însoțit de fratele său Anton și ținut departe de petreceri. Anii tinereții pentru Carol au constituit o perioadă liniștită trăită în mijlocul familiei alături de părinți și frați, nu a fost marcată de excese de nici un fel. De această perioadă Carol își va aduce aminte cu drag toată viața mai ales în momentele zbuciumate ale vieții sale.
După ce a terminat studiile la Dresda, prințul Carol a dorit să susțină la Munster examenul de sublocotenent de dragoni, lucru la care el, ca membru al casei de Hohenzollern, îl putea evita. Principele Karl Anton, bucuros de conștiinciozitatea fiului său, a rugat comisia de examinare să-l trateze ca pe oricare alt candidat, și nu ca un privilegiat. Timp de patru zile a durat acest examen, prințul având emoții dar și momente de neliniște, acesta fiind primul său examen serios, pe care l-a luat însă cu calificativul „Bine”.
În acest moment s-a manifestat independența și ambiția firii sale dublată de un sentiment de mândrie, pentru că ceea ce realizase se făcuse prin munca sa și nu unor privilegii de naștere. Prințul Carol a fost mereu mândru că face parte din familia Hohenzollern-ilor, această mândrie era una justificată, și tocmai de aceea el dorea ca prin forțele proprii și ca urmare a bagajului său de cunoștințe să-și câștige locul pe care îl merită, loc pe care alt prinț îl consideră ca pe ceva ce li se cuvine pur și simplu. Pe data de 1 ianuarie 1857, prințul Carol a fost numit locotenent secund la regimentul de artilerie, cantonat pentru început la cetatea Julich unde se va obișnui cu serviciul militar practic, învățând totodată să mânuiască piesele de artilerie și obișnuindu-se cu programul militar.
Tatăl său a fost tot tipul atent ca fiul său să perceapă sentimentul și noțiunea de onoare care erau definitorii pentru un militar și să nu fie superior altor clase sociale, să fie drept față de toți crezând totodată în menirea Prusiei în lumea germană, iar numele de Hohenzollern să fie un nume de onoare de care să fie conștient mereu.
Puritatea sufletului se împletea la prințul Carol cu puritatea credinței, care nu era una livrească, ci izvora dintr-o profundă convingere religioasă. Limpezimea gândirii avea să îl caracterizeze pe tânărul principe la care se însuma lipsa totală de prejudecăți precum și înțelegerea pentru greșelile și poticnelile oamenilor. Om cu principii ferme, peste care nu trecea niciodată, prințul era credincios față de el însăși dar și față de alții, neavând porniri pătimașe, dar impunându-și cu forță voința atunci când credea că are dreptatea de partea lui.
Prințul Carol a frecventat începând cu primăvara anului 1857, la Berlin Școala unificată de artilerie și inginerie și a fost instruit de profesori deosebiți la materii precum matematică, științe militare, doctrina fortificațiilor, chimie, fizică, limba franceză, desen pentru construcții, în timp ce căpitanul Van Hagens l-a inițiat în probleme de tactică. În capitala Prusiei prințul Carol l-a cunoscut și pe generalul von Molke dar era întotdeauna aproape de tatăl său și pentru el a început, în mod firesc o interesantă perioadă de ucenicie politică. Aceasta avea să dea roade cândva.
În anul 1859 avea să fie marcat de moartea surorii sale, Stephanie, căsătorită cu Pedro al Portugaliei în 1858 iar în anul 1861 prințul Carol a avut posibilitatea de a face cunoștință cu oameni și ținuturi noi, deși mai călătorise cândva în Italia. Tot în vara aceluiași an Carol l-a însoțit pe fratele său, prințul moștenitor Leopold, la Lisabona la căsătoria acestuia cu infanta Antoinette.
În noiembrie al aceluiași an prințul însoțit de locotenentul Van Schrotter, a plecat în Franța meridională, interesându-se de instituțiile militare franceze, iar la începutul lui ianuarie 1862, a plecat de la Marsilia într-o călătorie în Alger. După o ședere de mai multe zile în Alger a urmat o vizită în Oran și de aici a început călătoria de întoarcere. După ce a trecut prin Gibraltar și Spania, unde Curtea de la Madrid i-a oferit prințului decorații, următoarea destinație a fost Parisul.
Prințul s-a bucurat în capitala franceză de primirea cea mai amabilă și a stabilit acum relații permanente și personale mai apropiate cu rudele lui din Paris. Familia imperială i-a oferit atenții și prințul Carol prin felul său de a fi, a câștigat simpatia și încrederea deosebită a împăratului Napoleon al III-lea. Dar după lunga călătorie prințul Carol a fost foarte bucuros că s-a întors acasă și și-a reîntâlnit familia, putând să-și îmbrățișeze cu drag părinții și frații care se aflau în casa de la Düsseldorf. Prințul a petrecut vara anului 1863 la Bonn mergând la școală sau călătorind fiind preocupat de artă și de monumente. În toamna acelui an a intrat ca locotenent la regimentul 2 gardă din Berlin. În decembrie 1863, prințul Carol se afla din nou la Paris și făcea parte dintr-un cerc intim al familiei franceze. Aici s-a întâlnit cu numeroase personalități ale vremii. „Din nou la Berlin din nou la cazarmă, din nou pe linia obișnuită, prințului îi venea foarte greu să împace monotonia cu serviciul militar. Spiritul lui activ năzuia spre alte lucruri care de atunci treceau granițele capitalei prusiene și implicau ținte ce se abăteau considerabil de la cumințenia regulamentului militar. Starea de război din anul 1864 a adus o schimbare importantă. Mobilizarea i-a ocolit pe dragonii de gardă dar după ce trupele prusiene au ocupat Schleswig – Holstein și în orice moment puteau să intre în vizorul inamicului, prințul nu a mai putut fi reținut la Berlin; el își asalta tatăl cu rugăminți de a-l determina pe rege să-l trimită pe front și regele Wilhelm îi îndeplini dorința și-l repartiza ca ofițer de ordonanță pe lângă prințul moștenitor”.
Împreună cu prințul moștenitor, prințul Carol a suportat toate privațiunile campaniei, care în condițiile frigului îngrozitor și ale multiplelor vicisitudini. Asemenea mai vârstnicului său companion, prințul a participat la marș prin zloată și zăpadă și noaptea s-a adăpostit adesea într-o șură jalnică sau într-un bordei țărănesc părăsit. Mulți dintre participanții la campanie erau disperați și nu mai credeau că se vor mai întoarce vreodată acasă, numai prințul moștenitor și vărul său Carol pășeau vitejește înainte și-i încurajau pe ceilalți să reziste până la sfârșit.
După această a campaniei militare din războiul austro-pruso-danez din 1864, care a fost deosebit de importantă pentru instruirea militară a prințul Carol, acestuia nu îi va mai plăcea viața monotonă de cazarmă.
Pentru merite deosebite de război Prințul avea să fie avansat la gradul de căpitan al Regimentului 2 Dragoni de Gardă din Berlin. Destul de greu și fără evenimente deosebite a trecut și anul 1865, dar apoi a urmat anul 1866 care a marcat viața și cariera prințului Carol, prin luarea celei mai importante hotărâri aceea de a devenii principe al României.
CAPITOLUL II. ADUCEREA PRINȚULUI CAROL DE HOHENZOLLERN PE TRONUL ROMÂNIEI (1866)
Preocupările privind aducerea unui prinț străin pe tronul Principatelor sunt mult mai vechi decât „momentul” 1866. Alegerea unui domn străin apărea în programele politice ale partidei naționale de la începutul secolului al XIX-lea. Unele preocupări privind prințul străin vor fi întâlnite și după restabilirea domniilor pământene în 1822. Astfel în 1824, un grup de boieri din Moldova cerea într-o jalbă către Poartă, printre altele, un principe străin.
Un memoriu muntean din 1829 referitor la cererile ce urmau a fi făcute la un „congres al prinților”, aborda unirea și independența Principatelor, iar tronul acestui principat unit să fie dat unei familii domnitoare din Germania de Sus, iar acest prinț să cârmuiască după o constituție. Ideea prințului străin se practica în Europa, fiind agreată de Belgia în anul 1831, dar și de Grecia, în anul următor. În 1834, diplomatul francez Bois le Comte considera unirea celor două Principate cea mai arzătoare dorință a locuitorilor la care se adăuga și aceea a prințului străin. Prin organizarea societății secrete condusă de Ion Câmpineanu, în 1838, și prin documentele sale programatice, „Actul de unire și independență” și „Osebitul act de numire a suveranului românilor”, se urmărea și instituirea unui regim monarhic constituțional. La 1839, un alt diplomat francez, Hubert, afirma că „ideea unirii celor două Principate și constituirea unui stat independent sub conducerea unui principe străin este tema generală a comentariilor politice”. Ideea de unitate și independență era astfel pusă în legătură directă tot mai des cu aceea de aducere a unui principe străin.
În timpul revoluției de la 1848, Ion Maiorescu, trimis al guvernului provizoriu din Țara Românească pe lângă Dieta din Frankfurt, propunea Austriei să renunțe la posesiunile italiene în pentru a constitui un regat român format din Moldova, Bucovina și Transilvania, unite sub conducerea unui prinț austriac și sub tutela Germaniei. După revoluțiile de la 1848 în Principate oamenii politici români se gândeau tot mai des la îndeplinirea dezideratelor Unirii și Independenței și pentru a reuși credeau că cea mai bună soluție era aducerea prințul străin dintr-o familie europeană domnitoare. Prințul străin ar fi întărit prestigiul țării pe plan extern și ar fi asigurat o stabilitate internă. La această formulă aderau tot mai mult românii aflați în exil și în general noua generație a oamenilor politici, care trăiseră experiența revoluției de la 1848. În aceste condiții în timpul războiului Crimeei (1853-1856) și în perioada următoare (1856), când problema românească devine europeană și se discuta la Paris, o serie de exilați au cerut în memoriile lor unirea, o dată cu cea a prințului străin. Noi memorii au fost adresate și după congresul de la Paris, care a discutat și încercat rezolvarea problemei românești, dar care a exclus cererea privind prințul străin, pentru a nu se pune în pericol unirea Principatelor.
În timpul dezbaterilor adunărilor Ad-hoc, problema principelui străin apare alături de celelalte dorințe ale românilor privind problema unirii. Aducerea prințului străin era considerată, la 1857, ca o soluție și pentru întărirea autonomiei, dar în perspectivă era legată de cucerirea independentei. Cererea privind aducerea prințului străin nu a fost aprobată nici timpul Conferinței de la Paris (1858), discuțiile vizând doar modalitățile de realizare a unirii.Adunările ad-hoc, declaraseră mai înainte că cele mai importante cereri ale lor erau autonomia, Unirea, Prinț străin ereditar și guvernământ constituțional.
Chiar și Franța care îi sprijinise pe români nu era acum de acord cu aducerea principelui străin. După dubla alegere a lui Al. I. Cuza în 1859 chestiunea prințului străin a rămas însă deschisă și în timpul domniei sale. Încă din 1861, Al. I. Cuza a arătat că se va retrage, dacă tronul ar fi fost acceptat de Filip de Flandra iar în 1863, s-a vehiculat din nou ideea alegerii ducelui de Leuchtenberg ca succesor al domnitorului. În 1864 Eugeniu Carada și Anastasie Panu au încercat să obțină la îndepărtarea lui Al. I. Cuza cu acordul lui Napoleon al III-lea și aducerea prințului Jerôme Bonaparte pe tronul Principatelor Unite. După evenimentele din august 1865, domnitorul Al. I. Cuza dorea să renunțe la tronul Principatelor Unite pentru a fi adus un prinț străin.
La începutul lui 1866, atât Marea Britanie, cât și Franța au convenit că regimul lui Cuza nu mai era adecvat împrejurărilor, dar nici unul dintre aceste state nu întrevedeau o altă soluție în afară de menținerea pe moment a prințului atunci în funcție. Sfârșitul domniei lui Al. I. Cuza părea iminent la începutul lui 1866. Domnia autoritară instituită în 1864 nu era pe placul clasei politice românești. Astfel se ajungea la întărirea opoziției din partea „monstruoasei coaliții” dar se constituia și o societate secretă formată de către liderii conservatori și liberali, în 1865, din care făceau parte Lascăr Catargiu, I.C. Brătianu, Dimitrie Ghica, Ion Ghica, C.A. Rosetti, D.A. Sturdza, N. Blaremberg, P. Mavrogheni, Gheorghe Ghica, Ion Cantacuzino. Aceștia au făcut între ei un legământ iar legământul viza alegerea prințului străin, conform cererii exprimate în 1857: „Am luat între noi legământul ca în caz de vacanță a tronului să susținem prin toate mijloacele alegerea unui principe străin din familiile domnitoare din Occident”.
Astfel, în 1865, după eliberarea sa din închisoare în urma implicării în tulburările din luna august, liderul liberal I.C. Brătianu plecase în Occident pentru a găsi candidați la tronul României. În timp ce el acționa în Franța pentru atingerea scopului propus, în țară se clădea complotul privind detronarea lui Al. I. Cuza. Deși i s-a spus că adversarii săi pregătesc acțiunea detronării, domnul nu a luat nici o măsură. În acest context, la 11/23 februarie 1866 a avut loc o lovitură de stat (revoluție de palat). Eliminându-l pe Al. I. Cuza, oamenii politici români doreau să pună în aplicare soluția principelui străin, pe care o ceruseră Europei încă din 1857. Paradoxală, pare maniera în care a fost receptată de posteritate, pe de o parte, imaginea celui care a fost Cuza Vodă pentru țara și poporul lui, și pe de altă parte caracterul și semnificația actului istoric din 1866, prin care a fost îndepărtat.
„Actul politic de la 11 februarie rămâne pentru noi ceea ce a fost în realitate, lovitură de stat, cu atât mai puțin națională”.
Conștiente că era nevoie de măsuri rapide pentru stabilizarea situației interne și implicarea puterilor garante din exterior, forțele politice care l-au detronat pe Cuza au acționat repede. Imediat s-a format o locotenență domnească formată din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și Nicolae Haralambie și un guvern provizoriu condus de Ion Ghica. Noua putere s-a adresat țării printr-o proclamație pin care promiteau realizarea „celor patru puncte votate de națiune și divanurile Ad-hoc: unirea, autonomia, prinț străin, guvern constituțional”. Primele două obiective urmau a fi apărate și ultimele două urmau a fi realizate în acest context.
În după-amiaza zilei de 11/23 februarie 1866 Locotenența domnească a propus Adunării Elective și Senatului, și acestea au ales ca domnitor pe Filip de Flandra, fratele regelui Belgiei, Leopold al II-lea. Aducerea principelui străin implica pe moment și riscuri interne, cum ar fi fost reacție țărănimii, care vedea în Al. I. Cuza garantul pământului dat prin reforma agrară la 1864. Dar chestiunea aducerii principelui străin a fost socotită de către noua putere, un alt fapt împlinit, căutând soluții rapide înaintea unor inițiative externe ostile.
Anul 1866 a fost și un reper important în relațiile internaționale din secolul al XIX-lea, prin evenimentele majore care au avut loc : victoria Prusiei împotriva Austriei și eliminarea ei din Confederația Germană, intrarea Veneției în componența Italiei. Pe lângă aceste evenimente europene importante sunt și implicațiile externe ale evenimentelor din România. Ele au avut ca punct inițial înlăturarea de la conducerea statului a domnitorului Al. I. Cuza la începutul anului 1866, iar ca final recunoașterea domniei ereditare a principelui Carol de Hohenzollern pe tronul țării, la finalul aceluiași an, ceea ce însemna acceptarea de către marile puteri europene a unui fapt împlinit în România, după cel din 1859.
Guvernele europene au dorit inițial, să-și impună punctul de vedere în fața celor care preluaseră conducerea țării după detronarea Cuza Vodă. Se declanșa în aceste condiții o confruntare între diplomația europeană și „învingătorii” de la 11/23 februarie, care a durat până la sfârșitul anului 1866. Astfel implicațiile externe ale loviturii de stat de la 11/23 februarie au fost deloc neglijabile. Principatele Unite erau urmărite acum, ca și în trecut, de politicia europeneană de concesii și compensații. La 16/28 februarie 1866, diplomația europeană a încercat realizarea unui schimb între Principatele Unite și Veneția. În acest context Principatele erau date Austriei în schimbul Veneției care revenea Italiei.
Reluarea acestei idei în 1866 a fost respinsă însă de Austria, Anglia, Rusia și Prusia, chiar dacă Franța și Italia au insistat în favoarea schimbului.
Lovitura de stat produsese o mare neliniște la Istanbul. Aici, diplomații marilor puteri credeau că Franța s-a implicat în ceea ce se întâmplase în Principatele Unite. Din această cauză guvernul provizoriu a trimis, la 11/23 februarie 1866, o notă circulară lămuritoare consulilor străini din București, semnată de Ion Ghica, prin care se făcea cunoscută situația de moment dar și alegerea lui Filip de Flandra, conform cererilor Adunărilor Ad-hoc la 1857. În acest sens, la Constantinopol, la insistențele lui Ali Pașa, ministrul de Externe turc, Moustier – decanul Corpului Diplomatic din capitala Imperiului Otoman – a organizat, la 14/26 februarie 1866, o conferință a ambasadorilor.
Încă din primele discuții ale acestei conferințe, reprezentanții Turciei, Austriei și Rusiei au cerut revenirea la separație a Principatelor Unite, conform celor stabilite în 1859 când Unirea era recunoscută pe 7 ani și pe timpul domniei lui Al. I. Cuza. S-au opus la această soluție Franța și Anglia, care au propus întrunirea unei conferințe europene pentru a se analiza noua situație din Principate. De altfel hotărârea asupra situației din Principate revenea doar unei conferințe a reprezentanților marilor puteri, urmând ca guvernele lor, conform uzanțelor, să se pronunțe asupra datei și locului întrunirii forului politico-diplomatic european Se intensifică acum acțiunile diplomației europene pentru a vedea clar ce se va întâmpla cu Principatele Unite.
Și românii, factorii lor de decizie mai ales au acționat rapid în acest sens. La sfârșitul lunii februarie au fost alcătuite la București două delegații, care au plecat la Constantinopol și Paris pentru a obține menținerea unirii în continuare dar și alegerea unui domn ereditar pe tronul României. În final o dată cu convocarea Conferinței puterilor europene la Paris (26 februarie/10 martie 1866), se încheie o etapă deosebit de dificilă pentru guvernul român, o etapă marcată de neliniști, căutări și așteptări în privința prințului străin. Conferința de la Paris si-a început lucrările la 26 februarie/10 martie 1866.
Ca și în 1859 marile puteri s-au grupat în două tabere: Turcia și Rusia, care doreau separarea Principatelor, Franța, Anglia, Prusia, Italia și Austria, care doreau menținerea unirii și păstrarea autonomiei țării, cu condiția renunțării la aducerea prințului străin. Astfel, încă din prima ședință a conferinței (26 februarie/10 martie 1866), Savfet Pașa, plenipotențiarul otoman, a cerut la dorința Turciei, pentru a participa la discuții înlăturarea definitivă a chestiunii prințului străin dar și a principiului eredității tronului precum și chiar a ideii consultării dorințelor țării, dacă nu se va publica în prealabil rezoluția irevocabilă a puterilor de a se refuza alegerea unui domnitor nepământean.
Turcia voia să determine conferința să respecte interesele ei de putere suzerană, Rusia și mai ales Austria doreau să nu fie adus un prinț străin și chiar desfacerea Unirii, căci aceste acte, în opinia lor, aveau în perspectivă cucerirea independenței. Franța a încercat, la rândul ei, să sacrifice ideea prințului străin în schimbul unirii definitive a Principatelor.
Ședința următoare a Conferinței marilor puteri de la Paris, din 6/18 martie 1866, a avut două părți: în prima parte a ei reprezentanții au discutat chestiunea prințului străin, în a doua problema unirii. Discuțiile au dus în final la ideea consultării românilor, mai ales în privința unirii sau separației.
Guvernul și factorii responsabili de la București, fiind conștienți de riscurile unui provizorat prelungit, mai ales după 18/30 martie 1866, când refuzul contelui de Flandra a fost anunțat oficial, au grăbit demersurile pentru căutarea și stabilirea unei noi candidaturi. Ion Bălăceanu se afla la Paris, ca agent diplomatic al noului guvern și se afla în legătură cu apropiații împăratului francez. Astfel el a cerut și primit o audiență la Napoleon al III-lea. I-a relatat acestuia că misiunea sa consta în a-l ruga să desemneze un candidat pentru tronul României, arătând totodată că propunerea sa va fi imediat admisă. Napoleon al III-lea i-a arătat că era o onoare pentru el dar se afla într-o mare dificultate, căci pe moment nu vedea un candidat care să convină Franței și României.
Pe moment Napoleon lua în calcul pe generalii Bourbaki și Ladmirault, dar aceștia ar fi refuzat. După audiența la împăratul Franței, Ion Bălăceanu s-a întâlnit cu diplomații străini din Paris, care deși l-au primit cu simpatie s-a arătat împotriva ideii unui prinț străin pe tronul Principatelor. În aceste împrejurări Ion Bălăceanu l-a întâlnit și pe J.A. Ubicini, vechi prieten al românilor, care i-a intermediat o întâlnire cu Hortense Cornu. Întrevederi cu această doamnă avusese și Ion C. Brătianu, aflat la Paris din ultimele luni ale anului 1865, fiind însărcinat, ca și Ion Bălăceanu, cu căutarea și selectarea noului candidat, după detronarea lui Al. I. Cuza. Brătianu avusese o audiență și la Napoleon al III-lea, care ar fi propus candidatura lui Carol de Hohenzollern Sigmaringen.
La Paris au mai sosit, pe lângă Ion Bălăceanu și Ion C. Brătianu, pentru a susține soluția prințului străin, și delegațiile Senatului (Vasile Boerescu, Gheorghe Costa-Foru) și Camerei (G. Știrbei, Sc. Fălcoianu), care aveau de la guvernul provizoriu și scrisori de învestire către guvernele reprezentate la Conferința de la Paris. La 10/22 martie 1866, Ion C. Brătianu transmitea la București că la Paris existau bune dispoziții în privința candidaturii unui prinț străin susținut și de Anglia, iar candidatul agreat era Carol de Hohenzollern.
Se pare că Ion C. Brătianu a forțat puțin situația știindu-se că Anglia era împotriva prințului străin. Pentru a-i convinge pe reprezentanții puterilor garante, care trebuiau să ia hotărârea finală, Brătianu a adresat un „Apel al românilor către conferință”, la 18/30 martie 1866. La rândul său Ion Bălăceanu stabilise un contact cu presa franceză, iar în timp ce el acționa la Paris, I.C. Brătianu a plecat la Düsseldorf unde a fost primit în audiență de Carol Anton de Hohenzollern, la 19/31 martie 1866. I-a transmis acestuia că urmând o un sfat al lui Napoleon al III-lea, locotenența domnească a României vrea să propună poporului să-l aleagă ca domn pe fiul său, pe prințul Carol. În prealabil, cum am arătat, Brătianu se consultase cu doamna Hortense Cornu și cu împăratul francez care a fost de acord cu candidatura prințului Carol de Hohenzollern.
Originea candidaturii lui Carol de Hohenzollern la tronul Principatelor a fost lămurită, deși mai există unele controverse istoriografice. Credem că ideea ar fi venit de la Paris, cu toate că s-a afirmat că desemnarea prințului nu a fost făcută de către împărat. Alegerea lui Carol de Hohenzollern s-a făcut cu avizul lui Napoleon al III-lea. Această constatare se bazează pe coroborarea mai multor surse cum ar fi amintirile lui Ion Bălăceanu, corespondența doamnei Cornu, dar și pe informațiile lui Emille Ollivier.
În acest context după sugestia doamnei Cornu, Ion Bălăceanu a obținut o audiență la împărat, ocazie cu care a fixat candidatura prințului Carol (18/30 martie). În aceste împrejurării, în timpul discuțiilor de la Paris ale Conferinței apare ideea dizolvării Adunării din Principatele Unite și alegerea alteia noi. La vestea dizolvării vechii Adunării a fost convocată la 19/31 martie 1866 cea de-a patra ședință a Conferinței de la Paris, care trebuia să aibă loc pe data de 21 martie/2 aprilie. Discuțiile au avut loc la 23 martie/4 aprilie 1866. Ministrul de Externe francez a susținut încă o dată soluția prințului străin, arătând diplomaților căile ce puteau fi urmate: să lase românilor să hotărască, să trateze dizolvarea ca pe un fapt împlinit sau să impună cu forța hotărârile convenției.
Conferința și-a suspendat apoi lucrările din lipsă de noi informații, putând fi totuși convocată dacă una din puterile garante ar fi dorit. În același timp, românii au preluat iarăși inițiativa, întreprinzând noi acte. Guvernanții români doreau să arate Europei că viitoarea Adunare va fi una constituantă; paralel cu asta luând măsuri împotriva unor elemente separatiste din Iași, elemente instigate să recurgă la acțiune – se pare – de unii agenți aflați în serviciul Rusiei.
În noaptea de 29 martie/10 aprilie 1866, reprezentanții puterii au decis ca alegerea prințului Carol să aibă aprobarea poporului printr-un plebiscit, care s-a desfășurat între 2/14-8/20 aprilie, arătându-se astfel adeziunea populației la alegerea principelui. La Paris și în cercurile din jurul împăratului vestea produsese satisfacție. Rezultatul plebiscitului a fost de 685.969 voturi pentru Carol și 224 împotrivă, ceea ce arăta dorința românilor pentru un principe străin. Hotărârea clară de a fi numit ca principe Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost luată la 30 martie/11 aprilie 1866, după întoarcerea lui I.C. Brătianu la București. La 3/15 aprilie 1866, I.C. Brătianu a expediat de la București o telegramă prințului Carol Anton de Hohenzollern, tatăl lui Carol, prin care îl anunța că cinci milioane de români aclamă ca suveran pe fiul său principele Carol.
Carol I în 1866
La 12/24 aprilie 1866, reprezentanții puterilor garante s-au întrunit apoi la o nouă ședință a conferinței de la Paris, continuată de alta la 20 aprilie/2 mai 1866, când vor da o declarație prin care arătau că guvernanții de la București, prin plebiscitul ce avusese loc, s-au abătut de la prevederile Convenția din 19 august 1858. Conferința decidea Adunarea să hotărârea menținerii Unirii. După acest vot separat, Adunarea trebuia să se pronunțe și asupra alegerii domnului, dar dintre pământeni. Între timp, guvernul provizoriu a făcut cunoscut puterilor garante, la 10/22 aprilie 1866, rezultatul plebiscitului, cerând acordul acestora la alegerea domnului străin. Astfel, la 1/13 mai 1866, Manolache Costache Epureanu, vicepreședintele constituantei, a cerut Adunării să se pronunțe în problema unirii și a prințului străin , practic se dorea prin acest vot să se demonstreze că între unire și prințul străin exista, o legătură indisolubilă. În urma discuțiilor care au avut loc în această ședință, de la 1/13 mai 1866, Adunarea constituantă a adoptat, o moțiune prin care arăta că Principatele doresc să rămână unite sub domnia ereditară a principelui Carol de Hohenzollern Sigmaringen, sub numele de Carol I. Între timp, sfătuit de Bismarck și având asentimentul lui Willhelm I, principele Carol I a hotărât să urmeze destinul. La 29 aprilie/11 mai el se îndreaptă către Elveția ajungând după unele încercări în capitala României la 10/22 mai 1866. El a fost aclamat de populația orașului, a mers cu cei care îl însoțeau la Mitropolie, și după Te Deum s-a dus la Camera Deputaților unde a depus jurământul și a rostit un discurs prin care arăta că, punând piciorul pe acest pământ sacru, a și devenit român.
Aducerea principelui străin a fost o revoluție pașnică care a consacrat din nou politica faptului împlinit, care a salvat din nou situația națiuni române și a tânărului ei stat național.
Intrarea lui Carol în București (10 mai 1866)
În acest context, ultima ședință a Conferinței de la Paris, care a avut loc la 23 mai/4 iunie 1866 a respins categoric ideea unei intervenții a Turciei în Principate.La această ultimă întrunire a conferinței practic nu s-a luat nicio hotărâre, din cauza tensiunii crescânde în Europa. Începerea războiului dintre Austria și Prusia a dat României răgaz pentru negocieri cu Turcia, care la finalul lor, au dus la recunoașterea internațională a lui Carol I. La finalul acestora după vizita principelui la Constantinopol, Turcia a emis, la 11/23 noiembrie 1866, un firman prin care îl recunoștea pe principe ca domn ereditar al Principatelor Unite.
CAPITOLUL III. CAROL I – PRINCIPE, DOMN ȘI REGE AL ROMÂNIEI MODERNE (1866-1914)
III.1. Carol I –Principe și domn al României moderne (1866-1881)
Domnia lui Carol I (1866-1914) a constituit o etapă deosebit de importantă pentru societatea românească fiind străbătută de o serie de evenimente epocale: instituirea și recunoașterea regimului monarhiei constituționale (1866), Independența statului român (1877-1878), proclamarea Regatului, la 1881, consolidarea și stabilitatea vieții interne prin instituirea rotativei guvernamentale, dar și o politica externă activă care a recunoscut României poziția de factor de echilibru și stabilitate în Balcani. După sosirea sa în România, în 1866, domnitorul a constatat că o Românie modernă înseamnă începerea unui program de constructiv în toate domeniile majore societății românești: economic, politic, cultural. În plan politic, unde domnitorul s-a implicat rapid și a căpătat o experiență importantă, prima parte a domniei (1866-1871) s-a caracterizat printr-o dispută dură între liberali și conservatori mai ales în ceea ce privea ritmul și căile de dezvoltare a României moderne. Din cauza ideilor și principiilor opuse, lupta pentru putere, devenea mai dură între oponenții vieții politice care doreau în principal impunerea și realizarea propriului program de guvernare .
Carol I (1839-1914) – principe, domnitor și rege al României (1866-1914)
Instabilitatea guvernamentală a caracterizat această perioadă de la începutul domniei lui Carol I, în care s-au perindat, din iulie 1866, până în martie 1871, 10 guverne și s-au înregistrat 30 de remanieri guvernamentale. Spiritul public era astfel inflamat permanent, pe de o parte de conservatori, pe de alta de liberalii roșii. Se pare că tânărul principe al României avea nevoie, pe moment, de îngăduință, de răbdare, de prudență dar și de timp pentru a cunoaște mai ales oamenii politici. Această prudență cu care a acționat în relațiile umane dar și instituționale a fost remarcată de către opinia publică și a contribuit la conturarea unui portret al unui suveran înțelept și eficace în conducerea politică a țării. Prevăzător, chibzuit și înțelept Carol a încercat calmarea spiritelor din punct de vedere politic . A guvernat strict parlamentar, fără schimbări bruște și având un mare caracter. Carol trata oamenii politici români numai după utilitatea lor, în sensul oportunității lor în viața politică.
În acest sens el a știut să-și aleagă cu grijă colaboratorii de-a lungul timpului: Lascăr Catargiu, Ion C. Brătianu, D. A. Sturdza și Titu Maiorescu. Oamenii politici români aveau cel puțin datoria morală să sprijine dinastia dorită și instituită în România după 1866. Dintre aceștia I.C. Brătianu, pe care Carol I îl prețuia mult „pentru energia și sârguința lui”, a dominat practic viața politică românească o perioadă destul de lungă, din 1866 până în 1888, având fler, inteligență, persuasiune și dorință de a conduce.
În fond, între Carol și Brătianu a fost o relație complexă dar unde a dominat numai principiul interesului de stat. Carol era convins, mai ales în prima parte a domniei sale că nici o altă grupare politică nu ar putea obține performanțe mai mari decât liberalii conduși de I.C. Brătianu. Astfel cel din urmă care nu a avut la început adversari a avut totală libertate în aplicarea politicii interne. Pentru acest fapt și pentru loialitatea sa față de Carol „vizirul” de la Florica a fost de acord cu orientarea pro-germană a României în politica externă, dar și cu reorganizarea armatei după model prusac mai ales după anul 1869 când s-a retras Misiunea Militară Franceză adusă de Cuza în 1860.
Absența lui I.C. Brătianu din cabinetul prezidat de Dimitrie Ghica (16 octombrie 1868-27 ianuarie 1870) declanșase practic o confruntare surdă între cei doi iar domnitorul încerca să se debaraseze conform dorinței Europei de cel care era ca un ghimpe în ochii tuturor guvernelor. Astfel colaborarea principelui Carol cu Brătianu a încetat, până în anul 1876. Domnitorul avea simpatii dar și rețineri în privința oamenilor politici de nuanță moderată cum au fost Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Ghica și Vasile Boerescu. Deși pe plan intern până la 1871 Carol I a avut probleme pe plan extern principele a încercat o întărire a statului prin mai multe acțiuni întreprinse: vizitele făcute, în 1869, în Rusia, în Austro-Ungaria, în Franța, în Prusia. Cu această ocazie a vizitelor Carol v-a cunoaște pe Elisabeta de Wied cu care se va căsători la Neuwied, la 3/15 noiembrie 1869.
Carol și Elisabeta
Perechea princiară a sosit în România la 10/22 noiembrie, la Turnu Severin, unde au fost întâmpinați de primul ministru Dimitrie Ghica și conduși până în capitala României cu mare alai. Deși situația părea să se calmeze în România la finalul 1869 ea v-a fi inflamată de propunere lui Vasile Boerescu din Parlamentul României prin care urma să se dea principesei Elisabeta o „dotă” de 300 000 lei pe an, începând cu 1 ianuarie 1870. Opoziția politică a protestat la această propunere și în acest context propunătorul proiectului de lege Vasile Boerescu și-a dat demisia, iar Dimitrie Ghica a demisionat și el împreună cu întreg guvernul.
Din acest moment al începutului de an 1870 și până în martie 1871 se va declanșa o confruntare dură în societatea românească și în special în viața politică între liberalii roșii, care amenințau pe principe cu detronarea, și acesta, care va apela la stratagema abdicării, fapt ce a avut totuși urmări benefice asupra normalizării și stabilizării vieții politice românești. Pe fundalul războiului franco-prusac din vara anului 1870 apar o serie de manifestații publice de simpatie față de Franța, ajungându-se la un moment dat la un „total între principe și poporul său”.
In contextul acestor confruntări, Alexandru Candiano-Popescu a declanșat o mișcare, așa numita, „Republică de la Ploiești”, pe care Domnitorul o va considera la început o copilărie și o va cataloga ca intrigi ale unor „minți nesăbuite din partidul roșu”.
Ordinea a fost restabilită repede, iar guvernul i-a arestat pe cei care au fost socotiți principalii complotiști dar și pe instigatorii morali ai acțiunii: Al. Candiano-Popescu, general Nicolae Golescu, Eugeniu Carada, Ion C. Brătianu, B. P. Hașdeu, Anastasie Stolojan. Totuși, mai târziu achitarea complotiștilor de la Ploiești l-a nemulțumit pe Carol și i-a întărit hotărârea de a abdica, care a trimis în acest sens suveranilor Austro-Ungariei, Rusiei, Marii Britanii, Prusiei și Italiei – o scrisoare identică (la 27 noiembrie/9 decembrie 1870) prin care cerea, un regim stabil, realizat și întărit de o decizie internațională. Practic în a doua parte a anului 1870 și în prima parte a celui următor, România a traversat apoi una din perioadele cele mai dificile din istoria sa modernă.
Pe acest fundal în luna decembrie 1870, cabinetul Manolache Epureanu a fost nevoit să demisioneze după votul de blam al Camerei. Noul guvern, care a fost impus principelui Carol în urma unor ședințe secrete, de majoritatea liberală din Parlament, era practic un „ministeriu al lichidării dinastice”. Puterilor Garante, cei cărora Carol le-a cerut sprijinul în rezolvarea situației tensionate din România nu au răspuns pozitiv cererilor sale și atunci principele a amenințat cu abdicarea. Astfel apărea în „Augsburger Allgemeine Zeitung”, la 15/27 ianuarie 1871, textul unei scrisori adresată de principe către un personaj fictiv, scrisoare care a apărut și în presa românească și care a avut un efect uluitor.
Pe acest fundal clasa politică românească a avut diverse poziții via a vis de poziția lui Carol privind abdicarea: unii socoteau o trădare alții și-au exprimat devotamentul față de tron și dinastie. Totuși reprezentanții națiunii si-au exprimat devotamentul față de tron și dinastie, mai ales cei din Senatul României.
Evenimentele s-au complicat în luna martie 1871 atunci când a avut loc o manifestație de simpatie pentru Franța și una împotriva Prusiei și a tot ceea ce era prusac și german inclusiv a principelui.
Carol a chemat la Palat pe foști locotenenți domnești de la 1866 pentru a le preda puterea. În esență, principele nu dorea să abdice dar voia un guvern hotărât și un Parlament care să își modifice atitudinea ostilă și provocatoare. Cel care reușește să îndepărteze ideea de abdicare a lui Carol, pericolul în care s-ar fi aflat țara, a fost Lascăr Catargiu. Principele a transferat acestuia răspunderea pentru rezolvarea crizei politice desemnându-l să formeze guvernul dar și un nou Parlament, el devenind practic din acel moment un arbitru și un observator al vieții politice românești. Manevra adoptată în acest context de Carol, cu stratagema abdicării, marca practic începutul unei lungi colaborării cu conservatorii, pe care el îi vedea ca singurii capabili să conducă țara. Astfel se încheia un prim ciclu din domnia lui Carol, dar și în viața politică românească, și se încerca acum varianta stabilității. Principele participase activ la problemele țării încercând să le rezolve dar prin calea moderată și graduală mai apropiată de conservatori și liberali moderați. Lascăr Catargiu, cel care avea să fie prim ministru timp de 5 ani (1871-1876), avea să realizeze la 11 martie 1871 guvernul care era „cea mai tare expresie a ideii conservatoare în limitele Constituției de la 1866”
Carol era tolerant și încuraja un nou joc politic, mai ales după 1875, de schimbare a prim miniștrilor și a cabinetelor, în funcție de interesele țării.
Așa s-a întâmplat în cazul dobândirii independenței de stat a României. Încă de la începutul anului 1873, Carol I a elaborat un proiect de dobândire a independenței, momentul fiind considerat nepotrivit de către miniștrii conservatori ai cabinetului condus de Lascăr Catargiu .
În 1875 când în Balcani a început criza orientală România și-a proclamat pe moment neutralitatea dar anul următor, după ce au urmat din aprilie până în iulie 1876 două guverne conduse de conservatorii moderați Ioan Emilian Florescu și Manolache Costache Epureanu, la 24 iulie/5 august 1876, se constituia cabinetul Ion C. Brătianu, cel care va guverna până la 1878. Atât Principele Carol, după 10 ani de domnie, dar și liberalul I.C. Brătianu ajunsese la o maturitate politică. La sugestia celui din urmă, Domnitorul Carol I și-a dat acordul pentru convocarea unui Consiliu de Coroană (2 aprilie 1877), unde participau membrii guvernului dar și alți oameni politici influenți care să se pronunțe în privința unei poziții vis a vis de Rusia sau Turcia, care se pregăteau de război, și implicit a participării la războiul iminent pentru cucerirea independenței.
La câteva zile avea să se încheie Convenția româno-rusă din 4/16 aprilie 1877, care conținea 36 de articole și prin care România permitea Rusiei să tranziteze spațiul românesc în drumul către Peninsula Balcanică iar Rusia se obliga să respecte integritatea teritorială a României, iar la 11/23 aprilie 1877 rușii au trecut Prutul câteva zile mai târziu începând războiul ruso-turc.
Turcii au bombardat astfel malul românesc al Dunării iar românii au răspuns la 26 aprilie /8 mai 1877 cu tunul acesta fiind practic începutul războiului dintre România și Imperiul Otoman. În acest context, de degradare a raporturilor între cele două state, Camera Deputaților și Senatul urmau să se pronunțe asupra relațiilor României cu Imperiul Otoman. Deputatul Nicolae Fleva, la ședința din 9/21 mai 1877 a Camerei, amintea despre „limanul pe care tot românul l-a dorit, adică libertate și independență, care să fie o garanție de pace și progres atât pentru țară, cât și pentru Europa întreagă”. În același ton, Dimitrie Ghica preciza că „Senatul […] consideră Statul Român independinte și invită pe guvern a lucra, ca independența ei să fie recunoscută și garantată de marile puteri europene”.
Printr-o interpelare adresată ministrului de externe Mihail Kogălniceanu, Nicolae Fleva primea răspunsul așteptat de toată națiunea română : suntem o națiune liberă și independentă. După dezbateri Adunarea Deputaților a adoptat o moțiune în care lua act de starea de război dintre România și Turcia și consacra oficial independența României. O asemenea moțiune a fost adoptată în aceeași zi de Senatul României. Ca o expresie a suveranității absolute a statului român în aceeași zi de 9 mai 1877 Parlamentul României a votat înființarea ordinului Steaua României cu care urmau a fi decorați militarii și civilii care se distingeau în serviciul țării.
A doua zi oficialitățile au mers la Palat pentru a-l felicita pe Carol cu ocazia zilei de 10 mai, ziua venirii sale în România ocazie cu care delegații Adunării și ai Senatului i-au adus la cunoștință domnitorului că acesta conducea acum o națiune independentă. Proclamarea independenței de stat la 9/21 mai 1877 a fost primită cu mult entuziasm de populația României, care în aceste împrejurări a manifestat de bucurie, în după amiaza și seara aceleiași zile, la București, Buzău, Craiova, Iași și în alte orașe din țară. În acest context festivitățile de a doua zi – 10 mai 1877 – au căpătat un caracter deosebit, Suveranul primind felicitările membrilor Guvernului și ai Parlamentului cum am arătat mai sus.
Data de 10 mai căpăta în acest context o dublă semnificație: instituirea dinastiei străine pe tronul României în 1866 și proclamarea Independenței la 10 mai 1877. La 11/23 mai printr-un proiect de lege tributul datorat de România Imperiului Otoman a fost anulat și suma respectivă avea să intre în contul armatei pentru întreținere și înzestrare. Marile Puteri nu au receptat favorabil proclamarea independenței de stat a României ca să nu mai vorbim de recunoașterea ei. Independența avea însă să fie consacrată de statul român pe câmpul de luptă din Peninsula Balcanică. Desigur că această participare a armatei române la război nu era dorită de Rusia dar evoluția evenimentelor militare din sudul Dunării o va obliga să ceară, prin Marele Duce Nicolae (comandantul suprem al trupelor ruse în Balcani), în trei rânduri (19/31 iulie, 30 iulie/11 august și 6/18 august 1877) prin telegrame participarea românilor.
Regele Carol I la Plevna
România a intrat în război „fără asigurări, fără angajamente, fără compensații și perspective”, deși prințul Carol ar fi dorit „să garanteze soarta țării printr-un (nou) tratat cu Rusia”. Pe frontul din Balcani, Carol – acceptat în postura de comandant suprem al trupelor ruso-române – a știut să-și impună punctul de vedere militaro-strategic a fost mereu prezent permanent în mijlocul armatei. Cu mari sacrificii, de aproximativ 10.000 de oameni, românii au fost acoperiți de glorie în această campanie împotriva Turciei.
Victoriile militare ale armatei române pe frontul din sudul Dunării de la Grivița, Plevna, Smârdan, Rahova și Vidin au adus în final independența României obținută astfel în mod direct prin luptă, prin jertfele de sânge a ostașilor săi.
Totuși această independență obținută de români prin forțe proprii avea să fie condiționată de Marile Puteri.
Domnitorul Carol în mijlocul armatei în timpul războiului de independență
Chiar Rusia a contestat în acest sens dreptul României de a participa la Conferința de Pace de la San Stefano. Semnat la 19 februarie/3 martie 1878, tratatul dintre Rusia și Turcia arăta clar intenția Rusiei de a ocupa sudul Basarabiei, cedând, la schimb, Delta Dunării și Dobrogea, primite de la Imperiul Otoman. Situația devine critică, mai ales că aliatul nostru din război amenința cu intervenția armată și chiar cu dezarmarea armatei române dacă se va împotrivi schimbului.
In aceste momente grele pentru țară, Carol a dat dovadă de spirit practic. Condiționările Congresului de la Berlin (răscumpărarea căilor ferate – „afacerea Stroussberg” – și acordarea de drepturi politice evreilor), pentru recunoașterea independenței au creat o stare de confuzie și nemulțumire în rândul populației dar domnitorul a știut să treacă peste aceste grele momente cu tact și moderație înțelegând că nu se putea opune dorinței puterilor garante. Astfel armata română a fost primită triumfal în capitală (8/20 octombrie 1878), sărbătorind victoriile din Peninsula Balcanică. Județele din Basarabia au fost cedate, conform celor hotărâte la Berlin, la 1/13 octombrie 1878 prin retragerea autorităților române.
Alipirea Dobrogei la România s-a făcut într-o atmosferă festivă la data de 14/26 noiembrie 1878. Acceptarea și votarea de către Adunarea Deputaților a convenției căilor ferate (la 15/27 ianuarie 1880), a dus în final la recunoașterea internațională a independenței de marile state europene, Germania, Marea Britanie și Franța vor recunoaște independența României la 8/20 februarie 1880, după ce în prealabil aceasta fusese recunoscută de Austro-Ungaria, Rusia, Turcia în 1878 . Totodată Carol s-a implicat personal în campania de lămurire a liderilor politici pentru acceptare condițiilor tratatului de la Berlin pentru recunoașterea independenței, toate acestea fiind realizate cu ajutorul liderului liberal I.C. Brătianu care a făcut demersuri pentru modificare Constituției pe tot parcursul anului 1879.
În acest context, rangul domnitorului trebuia modificat în raport cu modificarea statutului internațional al României. Având și consensul dinastiilor europene, Carol I a acceptat hotărârea Consiliului de Miniștri din 9/21 septembrie 1878, să poarte titlul de „Alteță Regală”. În același timp a fost preocupat de problema succesiunii la tron, pe care a rezolvat-o prin „pactul de familie” din 21 noiembrie/3 decembrie 1880, când a fost desemnat ca moștenitor al său pe nepotul Ferdinand de Hohenzollern. România a devenit Regat la 14/26 martie 1881 când Camera Deputaților și Senatul, au adoptat o lege în unanimitate, prin care au proclamat România, Regat, iar Carol a promulgat această lege.
Festivitățile de încoronare a lui Carol și a Elisabetei au început în ziua de 9/21 mai 1881, când coroanele regale, de oțel a Regelui și de aur a Reginei, după ce au fost sfințite la Mitropolie au fost depuse în sala tronului. La Palatul regal din București, în acordurile muzicii militare a avut loc o reuniune festivă la care au participat membrii guvernului dar și ofițerii superiori. La festivități au participat de asemenea și fratele lui Carol, principele moștenitor Leopold, însoțit de cei doi fii ai săi, Ferdinand și Carol, care au fost așteptați la gara Titu.
După ce s-au primit felicitările și coroanele au fost depuse în Sala Tronului, Carol I a rostit un discurs, încheind cu vorbele: „Coroana cea mai frumoasă este și va rămâne dragostea și încrederea poporului, pentru care n-avem decât un gând: mărirea și fericirea lui”.
Proclamarea României ca Regat în 1881
III.2. Carol I – rege al României moderne (1881-1914)
La 9/21 iunie 1881 avea să se constituie un nou guvern, condus de Ion C. Brătianu, care în decembrie 1882 a propus modificarea Constituției. În acest sens, la 4 martie 1883, Camerele au acceptat declarația de revizuire a Constituției. Astfel s-a hotărât modificarea a 25 de articole din Constituție, care se refereau mai ales la problemele electorale, dar și la noul titlu de Regat al României, încorporarea Dobrogei, libertatea presei, desființarea gărzii naționale.
Regele a avut scopuri bine determinate în procesul revizuirii Constituției. Nu era un adept al democrației nelimitate, însă dorea ca în actul fundamental să se reflecte schimbările survenite între 1878-1881 în statutul internațional al țării. Nu a uitat nici mărirea listei civile și a bugetului Casei Regale. Considera și că singurul capabil să gestioneze optim o reformă electorală era Ion C. Brătianu.
Susținând dezvoltarea economică a țării, regele Carol I s-a implicat într-o serie de activități industriale, devenind acționar la mai multe fabrici din industriile alimentară, textilă, forestieră, dar și la societăți de asigurare, rafinării sau bănci. În același timp, el s-a preocupat de lucrările de modernizare a Bucureștilor: canalizarea râului Dâmbovița, lucrări de sistematizare a străzilor, amenajându-se primele trotuare din bazalt artificial, construirea unor edificii publice, ca Banca Națională (1883-1885), Ateneul Român (1885-1886). Cu toate acestea, cea mai mare preocupare a Regelui Carol I a fost construirea Castelului Peleș. Piatra de temelie a acestuia a fost pusă la 10 august 1875, iar inaugurarea oficială a avut loc la 25 septembrie/7 octombrie 1883, participanții putând citi, pe o placă de bronz, la intrarea în castel, versurile lui Vasile Alecsandri:
„Eu, Carol și al meu popor,
Zidit-am, într-un gând și dor, în timp de lupte al meu regat, în timp de pace al meu palat”.
Familia regală avea la dispoziție un personal riguros selectat și instruit, conform unor regulamente aprobate de rege și publicate în 1883. Regele petrecea tot timpul cu regina, de la micul dejun și până seara când serveau cina și dormeau împreună în același pat, întrucât „singurul lui prieten era Regina”. Din relatările contemporanilor aflăm că regele Carol I nu era un mare admirator al animalelor, doar regina Elisabeta având câteva pisici. Carol ținea la cai, dar mai mult era interesat de îngrijirea lor. La sfârșitul acestei perioade (1866-1881), având ca punct culminant războiul de independență, din punct de vedere al imaginii monarhice se manifestă două fenomene deosebit de interesante în acest sens: „românizarea lui Carol, care, din „neamțul”, „străinul”, devine „Vodă Carol”, precum și mitizarea lui, prin plasarea alături de cele mai importante nume ale istoriei românilor”.
Dacă în politica internă regele se baza pe Ion C. Brătianu, inclusiv în schimbarea miniștrilor, în plan extern el însuși coordona acțiunile. Considerată a fi „unica sa operă personală”, politica externă devenea preocuparea primordială a regelui Carol. Conștient de importanța acestei misiuni, el era bine informat, atât prin conversațiile cu miniștrii săi din străinătate sau cu străinii în trecere prin București, dar și prin lecturi masive.
O preocupare deosebită pentru politica externă a României independente a fost și asigurarea unor „alianțe care să-i garanteze independența și integritatea sa teritorială, apărarea suveranității naționale neștirbite, asigurarea respectului tuturor față de țara sa prin onorarea totdeauna a unui cuvânt care se câștigă cu multă greutate”. Guvernarea regelui Carol I avea și contestatari care acuzau „risipa banilor publici”, având ca efecte politice instabilitatea și dezbinarea. În acest context, după ce Bismarck realizase alianța cu Austro-Ungaria, acesta i-a sugerat clar regelui Carol că o alianță București – Berlin atrage după sine o alianță București – Viena. Pregătită prin întâlniri oficiale sau neoficiale cu Bismarck și cu împăratul Wilhelm din partea Germaniei, cu Franz Joseph, împăratul Austro-Ungariei, alianța s-a finalizat cu semnarea, la 18/30 octombrie 1883 (de către miniștrii de Externe D.A. Sturdza și Kâlnoky, la Viena), a tratatului defensiv dintre România și Austro-Ungaria. El era încheiat pe o perioadă de cinci ani. Tratatul era secret – pentru publicul larg – și avea o dublă semnificație. A permis ieșirea țării din izolarea internațională a anilor 1878-1880, evitând ca marile imperii vecine (habsburgic și rus) să mai încheie înțelegeri pe seama României.
Tratatul secret cu Puterile Centrale a stat ca o pavăză în următoarele trei decenii și a permis ieșirea României din izolare, consolidând, inclusiv prin vizitele princiar-monarhice, poziția dinastiei de Hohenzollern.Printre altele, un rol important al relațiilor pe plan extern au avut și vizitele unor capete încoronate în România.
Treptat, comportamentul „vizirului” de la Florica a erodat imaginea guvernului, a PNL și, implicit, a regelui. Lunga guvernare liberală a creat o opoziție atât în rândul liberalilor dizidenți, conduși de Dimitrie Brătianu, cât și în rândul conservatorilor. Campania de denigrare și insulte adresate lui Ion C. Brătianu, dar și Regelui Carol I, a îmbrăcat forme diverse, de la articole în presă, la manifeste către cetățeni, broșuri antiguvernamentale, apelul „Către cetățenii Capitalei” (14 martie 1888) până la lupte de stradă în fața Palatului și răscoale țărănești în primăvara lui 1888, ce au cuprins județele Ilfov, Ialomița, Dâmbovița și Prahova. Alternând starea de seniorială satisfacție a importanței funcției cu neînțelegerea cauzelor reale ale răscoalelor țărănești. Carol I accepta doar soluții paleative ale problematicii lucrătorilor agricoli.
După 10 ani de guvernare, Ion C. Brătianu și liberalii săi, împreună cu regele Carol I, au început să fie denigrați și insultați, prin articole de presă, manifeste, broșuri și până la lupte de stradă. În acest context, în 1888 situația s-a complicat și prin răscoalele țărănești, iar guvernul Ion C. Brătianu avea să cadă.
Carol I avea de suportat o campanie antidinastică printr-o serie de articole publicate în diverse periodice precum ziarul „Epoca”. Se încheia un ciclu în viața politică românească și avea să înceapă un altul, iar oameni politici precum Ion C. Brătianu, Lascăr Catargiu, Mihail Kogălniceanu păreau că nu mai aveau șanse în fața noului val conservator reprezentat de Titu Maiorescu și Petre P. Carp.
În aceste împrejurări, regele s-a dovedit un maestru în viața politică, lansând așa-numita rotativă guvernamentală. Erau acum favorizați junimiștii, P.P. Carp fiind înlocuit cu Theodor Rosetti. Carol I nu avea încredere în clasa politică românească existentă la acel moment, iar în perioada 1888-1891 a chemat la putere disidențele conservatoare.Sistemul rotativei guvernamentale era relativ simplu: regele numea un prim-ministru din partea unui partid, acesta urmând a organiza alegerile și a le câștiga. În acest sens, partidul respectiv deținea și majoritatea parlamentară. Pentru a câștiga alegerile, partidul acesta se folosea de toate metodele, fie licite, fie ilicite, în acest scop (propagandă, acte de violență, furtul urnelor etc.).
Până în anul 1895, Carol I a avut și unele probleme familiale legate de situația moștenirii tronului, întrucât prințul Ferdinand se îndrăgostise de o tânără româncă – Elena Văcărescu -, pe care dorea să o ia în căsătorie. Regele s-a opus, iar în 29 decembrie 1892/10 ianuarie 1893 l-a căsătorit pe principele Ferdinand cu Maria de Edinburgh. Pentru realizarea acestei uniuni dinastice, Carol I s-a certat cu regina Elisabeta, care deja se autoexilase începând cu 1891 până în 1894. Suveranul, de altfel, era un om rece, care inspira respect, dar niciodată dragoste, rigiditate și spirit de ordine, însă nu și spirit de aventură.
În ceea ce privește viața politică românească, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, Carol I concentrase în mâinile sale toată puterea, așa cum și dirija familia regală. Alternanța la guvernare i-a readus la putere pe liberali în 1895. În timpul guvernării lui D.A. Sturdza, cel mai important moment s-ar părea a fi fost vizita împăratului austro-ungar Franz Joseph în România.Cât privește politica externă a României, Carol I era fidel tratatului încheiat în 1883 cu Austro-Ungaria și Germania. Cu toate acestea, el încerca să rezolve și problema românilor transilvăneni.
După 4 ani de guvernare liberală (1895-1899), succesiunea revenea de drept conservatorilor, dar în ziua în care suveranul dorea să-l numească pe Lascăr Catargiu la conducerea guvernului, acesta a murit, iar regele îl desemna pe P.P. Carp în această funcție, el depunând jurământul la 7 iulie 1900.
În anul 1900 România era deja un stat cunoscut în Europa, iar pe plan intern cunoștea remarcabile reforme în domeniile învățământului, științei și culturii, Carol I fiind artizanul acestora, el vizitând școli, participând la serbări școlare, susținând diverse acțiuni culturale etc.Perioada anilor 1901-1904 a fost dominată din punct de vedere politic de liberali care erau conduși de D.A.Sturdza și care condusese guvernul iar din 22 decembrie 1904 a venit la putere un guvern conservator condus de Gheorghe Gr. Cantacuzino.
Un moment de referință în istoria monarhiei din România l-a constituit anul 1906, când s-au sărbătorit 40 de ani de la aducerea regelui Carol I pe tronul României. Anul următor, 1907, avea să fie însă unul dintre cei mai tensionați ai domniei sale, din cauza răscoalelor țărănești de atunci. Guvernul conservator avea să fie înlocuit cu unul liberal, iar regele a fost nevoit să folosească forța armată împotriva răsculaților.
Regele Carol I cu nepotul său, regele Ferdinand, și strănepotul Carol a II-lea
Perioada anilor 1907-1908 avea să fie remarcată prin scindările din cadrul Partidului Conservator, iar la 3/16 februarie 1908 Take Ionescu constituia Partidul Conservator Democrat.
În 1909 au avut loc două evenimente notabile legate de manifestările prilejuite de cei 70 de ani ai suveranului (8 aprilie), dar și de alegerea ca președinte al PNL a lui Ion I.C. Brătianu. La manifestările organizate în cinstea regelui aveau să participe, printre alții, moștenitorii tronurilor Germaniei și Austro-Ungariei. Începând cu anul 1910 în viața politică românească avea să se pună din ce în ce mai mult problema efectuării celor două mari reforme – electorală și agrară. Ele însă au fost soluționate de-abia după primul război mondial.
Ultimii ani ai domniei regelui Carol I au fost dominați, pe plan intern, de luptele pentru putere, iar pe plan extern, de evoluția raporturilor cu celelalte state balcanice. În ceea ce privește tratatul secret cu Austro-Ungaria, acesta a fost reînnoit în februarie 1913. România a participat la cel de-al doilea război balcanic și, de asemenea, a fost statul pe teritoriul căruia s-a încheiat pacea, așa-numita pace de la București (28 iulie/10 august 1913). Erau recunoscute, printre altele, meritele regelui Carol I și ale României în domeniul politicii externe și era pentru prima oară când statele mici din sud-estul Europei luau decizii fără amestecul direct al marilor puteri.
În tot acest context, un moment deosebit pentru regele Carol I a fost cel al primirii demnității de mareșal din partea armatei imperiale ruse, pentru serviciile aduse de România, alături de Rusia, în gloriosul an 1877, dar și ca o recunoaștere a capacității militare a statului român conduse de rege personal.
Ultimul an al domniei lui Carol I – 1914 – a fost legat de izbucnirea primului război mondial, dar și de încercarea rezolvării problemelor interne ale statului român. În ianuarie același an veniseră la guvernare liberalii conduși de Ion I.C. Brătianu, care doreau realizarea reformei electorale și a celei agrare. Regele devenise din ce în ce mai slăbit fizic, și datorită vârstei, ținând pe toată lumea la distanță și instituind regula „degetului regal” – pentru persoanele apropiate salutul său consta în întindere a două degete, iar pentru ceilalți, numai unul.
În iulie 1914, o dată cu izbucnirea primului război mondial, Carol I a invocat tratatul încheiat cu Austro-Ungaria și Germania, iar în cadrul Consiliului de Coroană și-a susținut partenerii. Clasa politică românească nu era de acord cu decizia regelui, adoptând neutralitatea față de conflict. Ultimul act semnat de suveran a fost Convenția secretă româno-rusă și 18 septembrie/1 octombrie 1914.
Carol I, obosit, sfâșiat de unele remușcări, avea să se stingă din viață la 27 septembrie/10 octombrie 1914. Bătrânul suveran a găsit soluția împăcării clasei politice românești. „A găsit-o nu retrăgându-se de pe tron, ci retrăgându-se de pe lumea aceasta”.
Deși era dureroasă, vestea morții sale a însemnat o „ușurare” pentru întreaga societate românească, dispărând „obstacolul” principal în cadrul alianței cu Antanta. Mihai Manoilescu avea să noteze în acest context: „Toți eram fericiți că moartea bătrânului rege însemna căpătarea libertății, pentru România, de a merge împotriva Austro-Ungariei”.
CAPITOLUL IV. REPERE PRIVIND PERSONALITATEA REGELUI CAROL I
La câteva zile de la preluarea domniei principele Carol a dat către poporul român o proclamație ce cuprindea următoarele : „Români!
De la sosirea mea printre voi mi-au venit din toate colțurile noii mele patrii scrisori de felicitare și de bun venit, care mă întăresc în credința că voința căreia m-am conformat a fost adevărata voință a întregii națiuni. Un mare număr dintre acestea mi-a fost trimis când încă mă găseam în sânul familiei mele, și v-ați gândit până și la ziua mea de naștere și mi-ați trimis urările voastre. Aș fi dorit să vă pot răspunde fiecăruia în parte și atunci a-ți fi văzut că sunt alături de fiecare dintre voi; dar cum acest lucru nu este posibil, vă rog să luați aceste puține cuvinte ca expresie a sentimentelor mele pentru noi toți. – Români! La chemarea voastră mi-am părăsit patria și familia și am făcut acest lucru pentru că vă cunosc istoria, dorințele și suferințele. Am venit deoarece pentru mine vocea unei națiuni este sfântă. Și dacă această națiune are un trecut glorios ca al vostru, un trecut care i-a dat forța să lupte așa cum ați luptat voi pentru a vă cuceri un viitor demn pentru acest trecut, atunci vocea acestei națiuni este pentru mine o adevărată voce a lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care am părăsit tot ce mi-a fost mai drag. Răspundeți iubirii și afecțiunii mele, căci eu mi-am părăsit patria numai ca să vă asigur vouă una mare și liberă. Și n-a devenit ea oare leagănul urmașilor mei?
– Români!
Căldura cu care mă primiți printre voi este pentru mine o dovadă că eu pentru voi sunt într-adevăr „bine venit”. Mă voi strădui neîncetat să păstrez acest titlu. Să-mi fiți alături prin iubire și încrederea voastră! Nimic fără Dumnezeu! Este deviza familiei mele. Dumnezeu a spus: „Ajută-te singur și eu te voi ajuta!” Să ne ajutăm deci singuri, români și Dumnezeu cu siguranță ne va fi și el alături! Carol I”.
Noul principele Carol al României dotat cu remarcabil simț al datoriei avea să-și îndeplinească îndatoririle de suveran cu conștiinciozitatea și rigoarea caracteristice spiritului prusac. Deși declara la venirea în țară: „Punând piciorul pe acest sfânt pământ am devenit român”, Carol nu a adaptat și nici nu a fost de acord cu moravurilor bizantino – orientale ale clasei politice românești fiind întotdeauna fidel patriei și rasei sale germane, și a tratându-i astfel și pe oamenii politici români.
Din punctul de vedre al conduitei sale, Carol I era un personaj foarte riguros și reținut în gesturi. „Nu saluta decât cu un deget. Când îți dădea două degete sau mâna întreagă era o excepție întotdeauna alta și cu un anume înțeles. De altminteri acest deget (arătătorul de la mâna dreaptă) juca un rol însemnat în exprimarea întregii sale personalități. Cu acest deget și numai cu el, accentua frazele sau îți completa gândurile. Încolo avea o sobrietate absurdă în gesturi. Cu acest deget mulțumea aclamațiilor mulțimii, pe care îl întindea celor pe care se apropiau, numai el se înălțau până la chipiu când trupele defilau și steagurile se înălțau în față […]. Tunicile lui erau roase toate afară de cele de mare ținută, un obicei al familiei de Hohenzollern care data de pe vreme a lui Friederich cel Mare, pentru cei care cel puțin iubeau să-l imite.”
Dar cu toate acestea personalitatea era de o măreție înnăscută încât aceste mici amănunte ale îmbrăcămintei sale sau ale gesturilor nu știrbeau cu nimic din incontestabila sa măreție. Fiind de statură mijlocie, regele Carol stătea însă drept și purta capul sus, avea o atitudine de mândrie care îți dădea iluzia că e cu mult mai înalt decât în realitate. Maximilian Harden, în monologul pe care i l-a consacrat recunoștea clar: „Deși mic, voia să pară mare și adesea reușea”.
Avea trăsături fine, din profil capul părea de medalie. Parcă cineva îl desemnase să fie domn. Privindu-l din față vedeai că buza lui îi atârna puțin, și îi dădea o uimire figurii, iar ochii săi mici, pătrunzători, dominatori și întreprinzători se mișcau mereu într-un fel de rotire și dădeau întregii sale fizionomii un aspect tulburător. Vorbea sacadat, cu o greutate mare de rostire cu accent străin, în franțuzește, un amestec de accent german și englezesc – în românește cu un accent atât de pronunțat încât de multe ori nici nu-l puteai pricepe, și cu toate acestea știa foarte bine limba franceză și cea română. In germană nu se sesiza această dificultate de vorbire. In gesturile și în ținuta sa avea manierele unui ofițer prusac. A umblat până la finalul vieții bătând din talpă și azvârlind piciorul cu o mișcare ce i-ar fi putut să pară patetică, dar de fapt era aceea de marș cu care se obișnuise din tinerețe prin regimentele de gardă de la Berlin și de la Potsdam.
„Era de o mare afabilitate, rareori cineva se despărțea de dânsul fără să fie sedus de farmecul privirii de conversația lui și aerul lui de noblețe ce se deprindea din toată ființa lui. Și totuși niciodată nu ai fi putut surprinde la el vreun gest sau vreo pornire de familiaritate. Ținea pe toată lume la distanță și niciodată, pentru nimic în lume nu ar fi coborât de pe înălțimile pe care sorta îl așezase.
„Puși în paralel cei șapte ani de domnie ai lui Cuza întrec, dacă se ia în considerare amploarea și mai ales ritmul programelor abordate și soluționate, în comparație cu cei 48 de ani ai domniei lui Carol. Și totuși, rolul lui în edificarea României moderne a fost considerabil pentru că așa cum a relevat și I.G. Duca: „El avea totuși însușirile care ne lipseau nouă românilor. Că atinsese perfecțiunea în mediocritate ne-o arată faptul că nimeni mai bine decât el nu știa să mânuiască alternanța partidelor, să speculeze slăbiciunile omenești și să dividă ca să domnească […]. Într-o țară care nu avea noțiunea timpului regele Carol I aducea simțul exactității matematice […]. Într-o țară de aproximație în toate, el a adus conștiinciozitatea impusă până la meticulozitatea germană. Intr-o țară de zvâcnituri de entuziasm violent și de descurajare pripită, sau cel puțin de rapidă plictiseală, el a adus o stăruință nezdruncinată, liniștită și regulată ca bătăile numeroaselor orologii ce umpleau apartamentele sale. Într-o țară plină de nerăbdare și neastâmpăr, el a adus răbdarea care știe să pregătească și astâmpărul care știe să-și mențină pururi seninătatea […]. Într-o țară cu o mentalitate orientală el a adus spiritul occidental, tocmai când acea țară se străduia să se avânte în marea vâltoare a civilizației occidentale [… ] el a avut tăria să rămână întotdeauna occidental și să nu ne împrumute orientalismul decât în unele forme. Intr-o țară care din cauza vicisitudinilor ei istorice nu era obișnuită cu planuri dinainte făcute și nu bine definitivate, el a venit urmărind un scop precis, a făcut un program își l-a împlinit întocmai”.
„Carol a venit în principate cu scopuri bine conturate. Cu scopul să curme luptele pământene pentru domnie. Acesta era scopul dinastiei străine. Și a propus, deci să îndeplinească această chemare pe de-a întregul și o clipă nu s-a îndepărtat de la această lozincă. Ca să curmi faptele lăuntrice trebuie să curmi regimul favorurilor, și să ții în frâu pornirile unei boierimi învechite în ambiții și în rele. N-a avut deci nici favoriți, nici favorite, nici măcar prieteni: „să nu ții la nimeni să nu împrietenești cu nimeni”. Regele Carol a practicat acest principiu cu o scrupulozitate religioasă. „Tatăl meu principele Anton care era un om de o reală inteligență, a fost sfetnicul ei intim și adevăratul său mentor”.
„Al doilea punct al programului său era să întemeieze o dinastie, I.G. Duca îl acuză pe Carol în „Memoriile” sale că s-a dezinteresat de soarta țărănimii. „Sprijinul pe care 1-a dat proprietății mare l-a dat nu atât dintr-un instinct de conservatorism, explicabil la un principe de viță domnitoare, cât și din grija de a asigura tinerei sale dinastii sprijinul clasei conducătoare. Regele Carol s-a temut întotdeauna că dacă va lua puterea din mâinile acestei clase din fire dinastică, pentru a o trece în mâinile țărănimii, însă fără o lăuntrică directivă politică va dărâma unul din reazimile dinastiei române, fără a-i asigura altul mai puternic […].
Al treilea punct al programului a fost să fie cu adevărat un principe constituțional. Din nou omul politic I.G. Duca îl acuză pe Carol că a acaparat în mâinile sale toată puterea diplomației române […], miniștrii lui de externe au fost instrumente docile ale uneltirilor lui, au de a dreptul conducători fictivi ai unor politici de palat dirijată.
Al patrulea punct al programului regal după Duca era să „asigure Germaniei, patriei lui de origine un puternic razim la porțile orientului european”. Până la sfârșitul zilelor lui dânsul s-a socotit mai întâi un principe german și pe urmă regele României. In concepția lui I. G. Duca, Carol I venise la gurile Dunării ca să slujească cinstit și cu credință noua sa patrie și să lege destinele ei de destinele patriei germane […].În ciuda acestor critici Duca conchide: „Lui îi datorăm continuitatea condiția esențială a oricărei opere […]. Pe regele Carol l-au călăuzit intenții curate, de un sincer dor de bine și o nobilă concepție a datoriei sale către poporul său.”Din cauza căldurii din 1866 care la București devenise insuportabilă, principele Carol s-a stabilit la Mănăstirea Cotroceni aflată mai departe de oraș, unde era fascinat de parcul splendid, care deși neglijat, era umbros și foarte bogat în arbori bătrâni. În acest cadru el nu folosea decât câteva camere mobilate mai mult militărește. Era profund îndrăgostit de natură și se bucura de vecinătatea imediată a parcului. În fiecare zi avea multe sarcini care erau îndeplinite, respectând astfel un program strict.
„După o plimbare călare dis-de-dimineață urma rezolvarea corespondenței, apoi apăreau la raport miniștrii după care, de cele mai multe ori la terminarea gustării de dimineață se trecea la audiențe și la inspectarea diferitelor clădiri ale statului precum ministere, tribunale, spitale, școli, instituții de învățământ. Existau aici tot felul de lipsuri de toate felurile și principele se străduia să introducă tot felul de îmbunătățiri care în criza financiară a tării mai greu se puteau înfăptui dar însemna totuși un reviriment vizibil față de situația anterioară… Seara era rezervată de cele mai multe ori unui drum la șosea, acea splendidă promenadă care se întindea de la intrarea în oraș, această promenadă era punctul de întâlnire a lumii bune din capitală”.
Principele Carol mergea deseori la teatru și făcea adesea excursii călare în împrejurimile apropiate sau mai îndepărtate fiind astfel în contact cu toate stările sociale. Deși îl însoțeau ofițeri de ordonanță și escortă de cavalerie potrivit rangului său nu era de acord cu aceasta preferând singurătatea. Principelui îi făceau plăcere vizitele la vechile mănăstiri situate în locuri pitorești. „Primirea care i se făcea peste tot, arată că populația nu fusese înșelată in așteptările pe care și le legase de venirea lui în țară și de domnia lui”. Regele Carol I al României era o persoană căreia îi plăcea ordinea și disciplina atât în viața particulară dar și în cea publică făcea o distincție clară între cele doua domenii și nu lăsa pe nimeni să pătrundă în intimitatea sa. Fiind iubit de populație primea scrisori din toată țara cărora încerca să le dea răspuns în măsura posibilităților. Când rezolva o problemă încerca să ia măsura cea mai bună cu efectul cel mai durabil. „Prima aniversare a intrării principelui în București la 10/22 mai a fost sărbătorită în stil grandios de către întreaga populație, prilej cu care nu au lipsit nenumăratele semne de iubire și respect după cum din toate colțurile țării au sosit depeșe omagiale. După tandemul de la Mitropolie avut loc în sala tronului din palatul de la București o mare recepție la care Principele a ținut prima sa cuvântare publică în limba română.”
„Carol năzuia fără încetare să stabilească o legătură strânsă între el, principele și reprezentantul puterii statale și cercurile populației. Cu particularitățile României și ale poporului ei, s-a familiarizat repede și de fiecare dată, grijuliu a ținut cont de ele. El însuși adversar al etichetei și al rigidității, al solitudinei princiare, comunicativ cu oricine, știa totuși să-și păstreze autoritatea princiară și să inspire respect, ceea ce pentru realizarea planurilor sale era impetuos necesar. Se străduia neîncetat să se informeze personal despre situația țării examina minuțios cererile și plângerile ce-i parveneau și cu caldă omenie purta de grijă nevoiașilor și oropsiților, făcând donații pentru ei mult mai mari decât permitea propriul lui buget. Cu plăcere se amesteca în pestrița îmbulzeală poporană, ca de pildă la iarmarocul „Moșii” de la jumătatea lunii iunie din apropierea Bucureștiului”. Faptul că principele și-a însușit în timp așa de scurt limba țării 1-a avantajat foarte mult și pe fețele țăranilor se oglindea o mare bucurie când li se adresa și se interesa de tot ce era important pentru ei.
CONCLUZII
Domnia lui Carol I (1866-1914) a constituit o etapă deosebit de importantă pentru societatea românească fiind străbătută de o serie de evenimente epocale : instituirea și recunoașterea regimului monarhiei constituționale (1866), Independența statului român (1877-1878), proclamarea Regatului, la 1881, consolidarea și stabilitatea vieții interne prin instituirea rotativei guvernamentale, dar și o politica externă activă care a recunoscut României poziția de factor de echilibru și stabilitate în Balcani.
După sosirea sa în România, în 1866, domnitorul a constatat că o Românie modernă înseamna începerea unui program de constructiv în toate domeniile majore societății românești: economic, politic, cultural. În plan politic, unde domnitorul s-a implicat rapid și a căpătat o experiență importantă, prima parte a domniei (1866-1871) s-a caracterizat printr-o dispută dură între liberali și conservatori mai ales în ceea ce privea ritmul și căile de dezvoltare a României moderne. Din cauza ideilor și principiilor opuse, lupta pentru putere, devenea mai dură între oponenții vieții politice care doreau în principal impunerea și realizarea propriului program de guvernare.
Un moment dificil al domniei lui Carol I l-a constituit anul 1870-1871, se va declanșa o confruntare dură în societatea românească și în special în viața politică din România între liberalii roșii, care amenințau pe principe cu detronarea, și acesta, care va apela la stratagema abdicării, fapt ce a avut totuși urmări benefice asupra normalizării și stabilizării vieții politice românești. Momentul a fost depășit în martie 1871 când a fost instaurată guvernarea conservatoare a lui Lascăr Catargiu care a condus destinele României până în anul 1876. Totuși cei care au sesizat perspectiva cuceririi independenței de stat pe fundalul crizei orientale declanșate în 1875 au fost liberalii care în frunte cu I.C.Brătianu și împreună cu Carol au acționat hotărât în acest sens. In 1878 România devenea independentă prin efortul întregii națiuni prin consacrarea acesteia pe câmpul de luptă dar și prin recunoașterea ei de către marile puteri în perioada 1878-1880. Carol I devenea în 1879 Alteță Regală iar în 1881 rege al României care devea și ea Regat. Anii 1881-1914 au însemnat pentru România ani de dezvoltare economică, politică, culturală și socială. Pe plan extern statul era recunoscut ca unul puternic mai ales în sud-estul Europei și alianța încheiată cu Puterile Centrale i-au asigurat României liniște și stabilitate.
Carol a devenit un rege cunoscut și apreciat de suveranii Europei dar mai ales de propriu său popor. Deși nu a fost român, a devenit mai român decăt toți românii. În 1914 când se apropia finalul unei mari domni regele Carol I nu si-a putut uita angajamentul luat în 1883 dar nici originea sa germană. A murit în octombrie 1914 mâhnit dar împăcat că făcuse tot ceea ce altcineva nu a făcut pentru România. A fost un mare principe, domn și rege al României moderne, aproape de neegalat.
„Carol avea tocmai însușirile care ne lipseau nouă românilor. Într-o țară care nu avea noțiunea timpului regele Carol aducea simțul exactității matematice. Într-o țară de aproximație în toate, el a adus conștiinciozitatea impusă până la meticulozitatea germană. Într-o țară de zvâcniri de entuziasm violent și de descurajare pripită, sau cel puțin de rapidă plictiseală el a adus o stăruință nezdruncinată, liniștită și regulată ca bătăile numeroaselor orologii ce umpleau apartamentele sale… Într-o țară cu mentalitate orientală el a adus spiritul occidental în vremea tocmai când acea țară se stăruia să se avânte în marea vâltoare a civilizației occidentale… Într-o țară care din cauza vicisitudinilor ei istorice, nu era obișnuită cu planuri dinainte făcute și bine definitivate, el a venit urmărind un scop precis, a făcut un program și l-a împlinit întocmai” (I. G. Duca).
BIBLIOGRAFIE
SURSE INEDITE
Arhivele Naționale Istorice Centrale, București, fond Casa Regala, dosar 41/1866, dosar 11/1866, dosar 17/1866, dosar 48/1866, dosar 64/1866, dosar 12/1871, dosar 16/1877.
SURSE EDITE
Bălăceanu Ion, Amintiri politice și diplomatice (1848-1903), traducere din limba franceză, introducere, note și comentarii de Georgeta Filitti, București, Editura Cavallioti, 2002.
Bossy Raoul V., Agenția diplomatică a României în Paris și legăturile politice franco-române sub Cuza Vodă, București, 1931.
Domnia regelui Carol I. Fapte, cuvântări, documente, adnotate de Dimitrie A. Sturdza, tomul I, 1866-1876, București 1906.
Emerit Marcel, Madame Cornu et Napoleon III d’apres les lettres de l’Empereur, et d’autres documents inedits, Paris, 1937.
Jurnal. Carol al României, vol. I (1881-1887), stabilirea textului, traducere din limba germană, studiu introductiv și note de Vasile Docea, Editura Polirom, lași, 2007.
Henry Paul, L’abdication du prince Cuza et l’avènement de la dynastie de Hohenzollern au trône de Roumanie. Documents diplomatiques, Librairie Felix Alcan, Paris, 1930.
Memoriile regelui Carol I al României, de un martor ocular, vol. I, 1866-1869, ediție și prefață de Stelian Neagoe, București, Editura Scripta, 1992.
Memoriile regelui Carol I al României. De un martor ocular, vol. II (1869-1875), ediție și prefață de Stelian Neagoe, Editura Scripta, București, 1993.
Oncescu Iulian, Texte și documente privind istoria modernă a Românilor (1774-1918), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2011.
Monarhia de Hohenzollern văzută de contemporani, Editura Politică, București, 1968.
Regele Carol I al României. Cuvântări și scrisori, tom I, 1866-1877, Editura Carol Göbl, București, 1909.
Sbârnă Gheorghe, Stanciu Ion, Miloiu Silviu, Oncescu Iulian, Documente privind istoria modernă și contemporană a României, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2006.
LUCRĂRI GENERALE
***, Istoria Românilor, vol. VII, tom I, coordonator Dan Berindei, Editura Enciclopedică, București, 2003.
***, Istoria Românilor. De la Independență la Marea Unire (1878 – 1918), vol. VII, tom II, coordonator Gheorghe Platon, Editura Enciclopedică, București, 2003.
Berindei Dan, Epoca Unirii, ediția a II-a, București, Editura Corint, 2000.
Berindei Dan, România între Prusia și Franța în timpul războiului franco-german din 1870-1871, în vol. „Românii și Europa în perioadele premodernă și modernă”, Editura Enciclopedică, București, 1997.
Boia Lucian, România, țară de frontieră a Europei, Editura Humanitas, București, 2002.
Boicu Leonid, Geneza chestiunii române ca problemă internațională, Editura Junimea, Iași, 1975.
Ciachir Nicolae, Războiul pentru independența României în contextul european, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977.
Cliveti Gheorghe, România și Puterile Garante (1856-1878), Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 1988.
Cliveti Gheorghe, România și conflictul franco-german (1870-1871), în „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie «A. D. Xenopol»”, XXIV, 2, Iași, 1987.
Constantin Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997.
Corivan Nicolae, Relațiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.
Corivan Nicolae, Principatele Unite în combinațiile politice internaționale ale lui Napoleon al III-lea din anul 1866, în „Studii și materiale de istorie”, Suceava, 1973.
Corivan Nicolae, Relațiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984.
Dan Berindei, Diplomația românească modernă. De la începuturi la proclamarea Independenței de stat (1821-1877), Editura Albatros, București, 1995.
Duca I. G., Memorii, vol. I, Editura Expres, București, 1992.
Dumitru Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în conștiința posterității, Editura Junimea, Iași, 2001.
Gheorghe Platon, Istoria modernă a României, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1985.
Hitchins Keith, România (1866-1947), Editura Humanitas, București, 1994.
Hitchins Keith, România (1866-1947), traducere de George G. Popa și Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, București, 1998.
Iordache Anastasie, Ion Ghica, diplomatul și omul politic, Editura Majadahonda, București, 1995.
Iscru.G.D , Istoria modernă a României, vol. II, Editura N. Bălcescu, București, 1998.
Isar Nicolae, Istoria modernă a românilor, I, „1774-1848”, Editura Fundației România de Mâine, București, 2000.
Maiorescu Titu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I (ed., postfață și indice de Stelian Neagoe), Editura Humanitas, București, 1994.
Mamina Ion, Consilii de Coroană, Editura Enciclopedică, București, 1997.
Mamina Ion, Monarhia constituțională în România. Enciclopedie politică (1866-1871), Editura Enciclopedică, București, 2000.
Manoilescu Mihail, Memorii, ediție, prefață, note și indice de Valeriu Dinu, vol. I, Editura Enciclopedică, București, 1993.
Oncescu Iulian, Stanciu Ion, Introducere în istoria modernă a românilor, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2009.
Oncescu Iulian, România în politica orientală a Franței (1866-1878), Editura Transversal, Târgoviște, 2007.
Pascu Vasile, Istoria modernă a României, 1821-1918, Editura Clio Nova, București, 1996.
Petrescu Cezar, Cei trei regi, Editura Rai, București, 1997.
Platon Gheorghe, „Conjurația confederativă” din 1839. O nouă perspectivă de abordare, în De la constituirea națiunii la Marea Unire. Studii de istorie modernă, vol. III, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2000.
Platon Gheorghe, Belgia și Unirea Principatelor, în De la constituirea națiunii la Marea Unire. Studii de istorie modernă, vol. II, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”,1998.
Platon Gheorghe, Diplomația europeană și unirea Principatelor Române. O încercare de reevaluare, în Vârstele Unirii. De la conștiința etnică la unitatea națională (vol. editat de D. Ivănescu, C. Turliuc, Fl. Cântec), Fundația Academică „A. D. Xenopol”, Iași, 2001.
Raluca Tomi, Romeni e italiani nel 1866. Il principe straniero e la questione di Venezia, în „Annuari dell’ Instituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia”, Anno 4 (2002), a cura di Șerban Marin, Ion Bulei, Rudolf Dinu, Casa Editrice Enciclopedica, Bucarest, 2002.
România în anii primului război mondial, vol. I, Editura Militară, București, 1987.
Riker T. W., Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaționale, ediție de Dan Jumară, Editura Alfa, Iași, 2000.
Russu Vasile V., Viața politică în România (1866-1871), vol II, „De la liberalismul radical la conservatorismul autoritar”, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2001.
Stan Apostol, Ion C. Brătianu și liberalismul român, Editura Globus, București, 1993.
Stan Apostol, Protectoratul Rusiei asupra Principatelor Române, 1774-1856, între dominație absolută și anexiune, Editura Saeculum, București, 1999.
Stan Valeriu, Aspecte ale luptei revoluționarilor pașoptiști exilați pentru unirea Principatelor (1853-1857), I, în „Revista Istorică”, tom V, nr. 5-6, 1994.
Stanciu Ion, Iulian Oncescu, Românii în timpurile moderne reperele unei epoci, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2004.
Sturdza D.A., Însemnătatea europeană a realizării definitive a dorințelor rostite de Divanurile ad-hoc în 17-19 și 9-21 octomvrie, Partea I, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice”, tom XXXIV, București, 1912.
LUCRĂRI SPECIALE
Berindei Dan, Societatea românească în vremea lui Carol I, Editura Militară, București, 1992.
Berindei Dan, Un tournant décisif: la France et la crise roumaine de 1866, în „Revue Roumaine d’Histoire”, XXXVIII, 1-4, Bucarest, 1999.
Buhman Eugeniu Arthur, Patru decenii în serviciul Casei Regale a României. Memorii (1898-1940), ediție îngrijită de Cristian Scarlat, Editura Sigma, București, 2006.
Câncea Paraschiva, Opoziția parlamentară față de alegerea lui Carol de Hohenzollern ca domnitor al României, în „Studii și articole de istorie”, 1967, tom X.
Chiriță Grigore, De la domnia pământeană la dinastia de Hohenzollern (1859-1866). Prerogativele și însemnătatea domniei în edificarea statului român modern, I, în „Revista Istorică”, tom V, nr. 7-8, 1994.
Chiriță Grigore, România în 1866. Coordonate ale politicii interne și internaționale, în „Revista de istorie”, tom 31, nr. 12, 1978.
Chiriță Grigore, România și Conferința de la Paris, februarie-iunie 1866 (I), în „Revista de Istorie”, tom 38, nr. 10, București, 1985.
Cristea Gheorghe, Conspirația „republicană” din august 1870, în „Revista de Istorie”, tom 22, nr. 2, 1969.
Cliveti Gheorghe, Interferențe româno-germane în raporturile politice internaționale la 1866, în „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie «A. D. Xenopol”, XIII/2, 1986.
Cristea Niculae, Imaginea publică a monarhiei în România (1866-1947), Editura Cavallioti, București, 2011.
Damean Sorin-Liviu, Carol I al României, vol I (1866-1881), Editura Paideia, București, 2000.
Damean Sorin-Liviu, Recunoașterea independenței României. Între deziderat și finalitate, în vol. “Diplomație și diplomați români”, (coord. Gh. Buzatu, V.F. Dobrinescu și H. Dumitrescu), Editura Pallas, Focșani, 2002.
Frederik Kellog, The road to Romanian independence, West Lafayette, Purdue University Press, Indiana.
Georgeta Filitti, Iancu Bălăceanu și aducerea principelui Carol de Hohenzollern în România, în „Muzeul Național”, XIII, coord. Mariana Neguțu, București, 2001.
Grigore Chiriță, România și Conferința de la Paris, februarie-iunie 1866 (II), în „Revista de Istorie”, tom 38, nr. 11, București, 1985.
Iordache Anastasie, Instituirea monarhiei constituționale și regimului parlamentar în România (1866-1871), Editura Majadahonda, București, 1997.
Iorga Nicolae, Politica externă a regelui Carol I, (ediție de Vincențiu și Marilena Rădulescu), Editura Glykon, București, 1991.
Kremnitz Mike, Regele Carol al României. O biografie, ediție îngrijită de Ion Nuța și Boris Crăciun, Editura Porțile Orientului, Iași, 1995.
Lindenberg Paul, Regele Carol al României, Editura Humanitas, București, 1994.
Mamina Ion, Regalitatea în România (1866-1947), Editura Compania, București, 2004.
Marcel Emerit, Madame Cornu et Napoleon III, d’après les lettres de l’Empereur et d’autre documents inédits, Les Presses Modernes, Paris, 1937.
Michelson Paul E., Romanian Politics, 1859-1871, From Prince Cuza to Prince Carol, Iași – Oxford – Portland, 1998.
Oncescu Iulian, România în politica orientală a Franței (1866-1878), ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2010.
Oncescu Iulian, Aducerea prințului străin pe tronul României (1866) în vol. Politică, Diplomație și Război. Profesorului Gheorghe Buzatu la 70 de ani (coordonatori Sorin Liviu Damean, Marusia Cîrstea), Editura Universitaria, Craiova 2009.
Russu Vasile, Viața politică în România, 1866-1871, vol. I, „De la domnia pământeană la prințul străin”, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2001
RusuVasile, Viața politică în România (1866-1871). vol. II, De la liberalismul radical la conservatorismul autoritar, Editura Universității Al.I. Cuza Iași, 2001.
Russu Vasile, Timofte Mihai, Împrejurările și semnificația instaurării guvernării conservatoare Lascăr Catargiu (martie 1871), în „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie «A. D. Xenopol»”, Editura Academiei, Iași, 1979.
Scurtu Ioan, Carol I, Editura Enciclopedică, București, 2001.
Suciu Dumitru, Monarhia și făurirea României Mari, 1866-1918, Editura Albatros, București, 1997.
Timofte Mihai, România la 1870-1871. Monarhie sau Republică. Studiu de caz asupra politicii interne și a relațiilor internaționale, Editura Polirom, Iași, 1996.
Timofte Mihai, România în primăvara lui 1871: schimbare de regim politic?, în Istoria ca lectură a lumii (vol. coord. de G. Bădărău, L. Boicu, L. Năstasă), Iași, 1994.
Vitcu Dumitru, 11 februarie 1866: hermeneutica unei pretinse revoluții, în „Anuarul Institutului de Istorie «A. D. Xenopol»”, XXIX, Editura Academiei Române, Iași, 1992.
Vlad Dan-Radu, Procesul de al mișcării antidinastice din 8 august 1870, în „Revista de Istorie”, tom 35, nr. 8, 1982.
V.SURSE INTERNET
http://freebird.ro/2010/10/07/domnia-lui-carol-i-al-romaniei/
http://www.bvau.ro/manifestari/2007/0823/domnitori/pages/15%20viteji%20Carol%20I.html
http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:George_Healy_-_Carol_I.jpg
http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:CharlesOfRomania.JPG
ANEXE
Proclamație a Locotenenței Domnești în legătură cu alegerea
lui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen ca domn al Principatelor
Unite (11 aprilie 1866)
Români, în curs de zece ani ați dovedit de trei ori în fața Europei, prin actele și voturile, că sunteți o națiune, că aveți conștiința drepturilor și trebuințelor voastre, că voiți Unirea și, ca scut al naționalității noastre un domnitor străin; și fiecare afirmare a voastră a fost aplaudată de toate națiunile, fiecare vot al vostru recunoscut și confirmat de Puterile garante.
Faptul de la 11 [23] Februarie, fiind o nouă și mult mai puternică afirmare, v-a atras și admirarea și iubirea unanimității Puterilor celor mari. Această iubire, acest respect al autonomiei, al suveranității noastre, ele, le-au arătat prin oprirea oricărei interveniri, prin primirea oficială a reprezentantului nostru și a comisarilor de către Maiestatea Sa Sultanul și a agentului guvernului de către maiestatea sa Împăratul francezilor și prin amânarea Conferințelor până ce, în fața noilor împrejurări, veți fi vorbit din nou, vă veți fi afirmat din nou, veți fi pus cea de pe urmă mână la săvârșirea măreței voastre lucrări.
Dacă însă Puterile cele mari v-au lăsat deplină domnie asupra vouă înșivă, ele au ochii țintiți pe noi; căci destinările României sunt legate și interese mari ale Europei, și este dovedit până la evidență că acele interese nu pot să le lase a permite ca gurile Dunării să fie date în mâna unei națiuni dezbinate, trunchiate, slabe, prin urmare cu totul departe de a fi bulevardul puternic, pentru ridicarea căruia Puterile garante au vărsat sângele și comorile lor.
Pentru consolidarea acestui bulevard, națiunea a cerut […] la 1857 și 1859, un Domnitor străin. […]
Noi, autorizați de voința națională, conduși de datoria ce avem de a pune frâu tuturor intrigilor și uneltirilor, ce au de scop sugrumarea naționalității noastre, și siguri de această dată că voința națiunii va fi încoronată de cea mai deplină izbândă, supunem la alegerea directă a națiunii ca domnitor pe Principele Carol Ludovic de Hohenzollern, ce va domni sub numele de Carol I.
Români, dorința voastră nestrămutată de a fi o națiune tare, lumina ce ați dobândit prin atâtea lungi și dureroase suferințe, prăpastia de la gura căruia ne-a depărtat actul de la 11 (23 februarie) și în care inamicii se silesc necontenit a ne prăvăli, ne dau credința că veți da în unanimitate coroana principelui Carol I și veți face astfel ca, peste puține zile, Europa întreagă să repete unanima noastră strigare: Trăiască România, una și nedespărțită!
Ziua de 10 mai 1866
[…] Pe cînd cei prezenți îl aclamau pe prinț, s-a pornit o ploaie torențială, prima după trei luni de secetă.
După primirea făcută de autoritățile Bucureștiului, principele Carol, N. Golescu și I. Ghica se urcă într-o trăsură de gală descoperită, trasă de șase cai. Aceasta este însoțită de comandanții armatei, membri ai guvernului provizoriu, iar drumul îl deschide un regiment de ulani. Convoiul străbate lungul Pod al Mogoșoaiei în dangătul clopotelor și bubuitul salvelor de tun. După un ceas și jumătate, alaiul ajunge , unde este întîmpinat de mitropolitul Nifon și de un sobor de preoți, în odăjdii scumpe. După un tedeum, prințul, însoțit de Mitropolitul primat, de membrii Locotenentei domnești și ai guvernului provizoriu, intră în sediul Camerei. Aici, în fața Adunării Constituante, principele Carol depune jurămîntul pe legile țării : «Jur a fi credincios legilor țării, a păzi religiunea României, precum și integritatea teritoriului ei și a domni ca domn constituțional. »
Președintele Adunării Constituante, Manolache Costache Epureanu, afirmă voința celor aleși de « a consolida tronul și dinastia ».
Carol I face apoi următoarea declarație solemnă :
«Ales de către națiune, cu spontaneitate, Domn al românilor, mi-am părăsit, fără a sta la îndoială, și țară, și familie, spre a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredințat destinele sale.
Punînd piciorul pe acest pâmînt sacru, am și devenit român. Primirea plebiscitului îmi impune, o știu, mari datorii ; sper că îmi va fi dat a le îndeplini. Eu vă aduc o inimă leală, cugetări drepte, o voință tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie și acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei.
Cetățean astăzi, mîine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu d-voastre soarta cea bună ca și pe cea rea. Din acest moment, totul este comun între noi; credeți în mine, precum cred eu în d-voastre !
Singur numai Dumnezeu poate ști ceea ce viitorul păstrează patriei noastre ! Din parte-ne, să ne mulțumim întru a ne face datoria. Să ne întărim prin concordie ! Să unim puterile noastre, spre a fi la înălțimea evenimentelor !
Providența, care a condus pe alesul d-voastre pînă aci și care a înlăturat toate piedicile din calea mea, nu va lăsa neîndeplinită opera sa.
Trăiască România ! »
Căutînd să curme orice opunere a marilor puteri la recunoașterea faptului împlinit, Adunarea votează, în aceeași zi de 10 mai 1866, legea pentru naturalizarea familiei princiare de Hohenzollern. în seara aceleiași zile, membrii Locotenentei domnești și ai guvernului provizoriu își prezintă demisiile, pentru ca Domnul Carol I să-și poată forma întîiul său cabinet.
Scrisoarea lui Carol I către Auerbach, publicată în „Gazeta de Augsburg” (10/22 decembrie 1870)
Am așteptat prea mult timp pentru a vă da din nou semn de vieață. Aș vrea să vă văd o oră numai în locul Meu, pentru a vă încredința cât de sfărâmată e existența Mea și de câte lucrări, griji și decepțiuni este ea plină.
Vor fi în curând cinci ani de când am luat hotărârea îndrăzneață de a Mă pune în capul acestei țeri, așa de săracă și cu toate acestea așa de bogat înzestrată de natură; și când Îmi port privirile către această perioadă trecută, scurtă în viața unui popor, lungă în viața unui om ale cărui aspirațiuni tind fără încetare spre progres, trebue să-Mi zic că puțin bine am puiul face acestei frumoase țeri. Mă întreb adeseori: Cine e de vină? Eu, care n-am cunoscut caracterul poporului? Sau el, care nu vrea să lase a fi cârmuit, ori nu știe să se cârmuească? În urma numeroaselor Mele călătorii prin cele două Principate și a diverselor Mele relațiuni cu toate clasele societății, am dobândit convingerea că aceste imputări nu trebuesc a fi adresate nici poporului în general, nici Mie personal, ci mai curând acelora cari, născuți chiar în Principate, au pus mâna pe guvernul lor. Acești oameni cari, uitând situațiunea patriei lor, s-au dus să-și facă educațiunea politică și socială în străinătate, nu au altă gândire decât a aplică la ei și fără discernământ ideile admise acolo și îmbrăcate într-o oarecare formă utopică.
Astfel, această nenorocită țară, care a trăit întotdeauna în cea mai aspră supunere, a trecut, fără nici o transițiune, dela un Guvern despotic ia constituțiunea cea mai liberală, o constituțiune precum nu are nici un popor din Europa. Eu consider aceasta, după propria Mea experiență, ca o nenorocire cu atât mai mare, cu cât Românii nu se pot măguli că posedă virtuțile casnice neapărat trebuitoare pentru o constituțiune quasi-republicană. De n’ași fi ținut așa din inimă la interesele acestei foarte frumoase țeri, căreia i s-ar putea prezice în alte împrejurări viitorul cel mai strălucit, răbdarea Mi s-ar fi sfârșit de multă vreme.
Am făcut acum cea din urmă încercare a Mea, care, făcându-Mă să par indiferent la propășirea Principatelor, nu numai Mă va compromite în ochii partidelor și a promotorilor programului marii Românii, ci sacrificându-Mi simțemintele Mele personale, ea va nimici cu desăvârșire popularitatea Mea. Cu toate acestea, ar fi fost o neglijență din cele mai condamnabile a ascunde mai multă vreme răul înrădăcinat, care ne roade, și a părăsi țara la bunul plac al coteriilor. Acela care, într-o oarecare pozițiune, are curajul să spună adevărul și să numească lucrurile pe adevăratul lor nume, se vede desigur numaidecât părăsit propriilor sale puteri; însă el ar fi părăsit cu acea diferință (de care n-aș putea îndestul să țin socoteală), că Eu păstrez libertatea de a Mă întoarce în scumpa Mea patrie și de a duce acolo, în sânul unei fericiri casnice absolute, o existență independentă și scutită de griji. Acest puternic magnet al patriei n’a încetat niciodată, chiar în mijlocul grelelor încercări la cari am fost supus, de a exercită asupră-Mi influința sa. Îmi pare rău numai din toată inima, că intențiunile Mele bune au fost nesocotite și primite cu atâta ingratitudine. Dar, cum această soartă Îmi este comună cu toți muritorii, voiu ști să Mă mângâiu și să uit puțin câte puțin, în mijlocul raporturilor intelectuale și reîntăritoare ale societății D-voastre, vechiul scop al silințelor Mele.
Carol
Manifest către țară al regelui Carol I
Poradim, 27 August/8 Septembrie 1877
Carol I,
Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Domn al Românilor.
La toți de față și viitori, sănătate.
Români,
După două secole de slăbiciune și de înjosire națională, voi astăzi ați reluat arma în mână.
Oștirile țării au trecut Dunărea!
Punându-mă în fruntea apărătorilor drepturilor și independenței patriei, simt trebuință a-mi împărtăși cugetările și speranțele cu națiunea care mi-a încredințat destinările sale.
Intrând în Bulgaria, noi intrăm în partea activă a unui război pe care nu l-am dorit, nu l-am provocat, pe care cu toții am încercat să-l delăturăm, dar pe care, odată fiind nevoiți a-l primi, vom ști a-l purta cu curajul și statornicia unui popor care are conștiința drepturilor sale, care are virtutea de a le susținea.
Încă de pe când au început neînțelegerile politice între Imperiul Rusiei și între Poarta Otomană, […] am stăruit pe lângă toate marile Puteri europene ca ele să afle mijlocul de a chezășui României, pe timpul marelui conflict, drepturile unei binefăcătoare neutralități, pe care tot ele ni le asiguraseră în timpul păcii.
Din nenorocire, stăruințele noastre au rămas zădărnicite. Marile Puteri nu s-au crezut în pozițiune de a ne feri dânsele de pericolele unui război, pe care noi singuri încă mai puțin îl puteam depărta de la hotarele noastre.
Cu toată prudența ce guvern și națiune am arătat în aceste îngrijorătoare împrejurări, […]
Poarta nu a voit să ție seama de greutățile pozițiunii României și întâiele ei loviri au fost îndreptate în contra noastră. […]
În fața acestei dureroase stări de lucruri, Corpurile noastre Legiuitoare s-au rostit în unicul mod potrivit cu demnitatea, cu drepturile și interesele țării. Am rupt vechile legături rău definite cu Înalta Poartă, am proclamat independența absolută a României. […]
Expuși a pierde prin pasivitatea noastră chiar și ceea ce mai posedăm, neavând nici o garanție că Turcia ar face o deosebire între războiul defensiv și între războiul ofensiv, datori a coopera pe lângă armatele imperiale ruse, pentru ca cu orice preț să grăbim finitul acestui război, acțiunea ne este reclamată de împrejurări, dictate de interesele noastre naționale și economice, imperios impusă de însuși simțământul de conservațiune.
Români,
Această dură extremitate, iar nu ambițiunea personală, nu pofta de glorie sau de cuceriri, ne scoate din pozițiunea defensivă.
După stăruințele a trei generațiuni, după suferințele și sacrificiile părinților noștri și mulțumită generoasei protecțiuni a marilor Puteri europene, Statul român s-a format. A sosit acum timp ca acest Stat să dovedească și el Europei, prin energia și abnegațiunea tuturor claselor societății sale, și mai ales prin brațul fiilor săi, că România are vitalitate, că ea are forțe proprii ale sale că ea cu conștiința misiunii sale la gurile Dunării, că are bărbăția de a o putea împlini!
Alături cu drapelul Augustului Imperator al Rusiilor, pe unde stă scris: „Emanciparea popoarelor creștine din Orient”, să înălțăm și noi drapelul nostru, care poartă semnul de viață de sine stătător semnul de independență al statului român.
Iubirea cu care veți susținea și îmbărbăta pe frații și fiii voștri, care au trecut Dunărea spre a afirma vitalitatea și forța României, va înzeci avântul și valoarea lor.
Cu deplină dar încredere în concursul unanim și necurmat al tuturor claselor națiunii și în convingerea că vă veți îndeplini toți, cu sfințenie, de la mic până la mare, și în orice împrejurare, datoriile voastre către patrie, noi intrăm fățiș în luptă, înălțând vechiul strigăt cu care mai ales au învins părinții voștri:
„Înainte cu Dumnezeu, pentru țara noastră, pentru legea noastră”.
Dat în cartierul Nostru Domnesc, , la 27 August 1877.
Carol.
O zi obișnuită de lucru regal
«Ca și cu cinzeci de ani în urmă Regele se scoală, fie vară, fie iarnă, la 6 dimineața. Încă înainte de a-și lua primul dejun, a citit rapoartele, a văzut corespondența, a parcurs ziarele.
După cafeaua, luată la 8, cu Regina, în „rotonda” deasupra scării, trece în cabinetul de lucru… Aci primește raportul mareșalului Curții, apoi trece în camera de alături, unde au loc audiențele. După rang și merit, Regele întinde celui ce intră un deget, sau două, mîna întreagă numai miniștrilor, sau ca semn de mare mulțumire. Numai miniștrii se așează, celelalte audiențe au loc în picioare. Regele stă drept, aproape nemișcat, cu mîna dreaptă îndoită și două degete trecute peste ultimul nasture al tunicii. Pune întrebări precise, ascultă cu băgare de seamă, răspunde într-o românească aleasă, cu accent german. Spune la toți Dumneavoastră; cînd spune Dumneata, este o favoare, și n-a tutuit niciodată pe nimeni, în afară de membrii familiei.
La 1 fix se ia prînzul în rotondă, pe o masă cu rotile, adusă servită gata. Regele mănîncă, singur cu Regina, puțin și repede. Miercurea și duminica vin și principii moștenitori, cu copiii lor.
După masă, Regele face o plimbare prin grădina Palatului, apoi încep iar audiențele – înalți funcționari, militari, industriași, artiști străini în trecere pe la noi – pînă la 5, cînd ia ceaiul cu Regina. Apoi se prezintă tot personalul superior al palatului și sînt puse la punct chestiunile de administrație internă a Curții.
La 7.30 se servește masa de seară. De cele mai multe ori suveranii sînt singuri, cîteodată cu cîțiva „cunoscuți” – căci de „intimi” nu poate fi vorba -, ca Lecomte de Nouy, arhitectul, Iancu Kalinderu, administratorul Domeniilor, Dall'Orso, secretarul Reginei, și alții. Uneori, după masă, Regele face o partidă de biliard, dacă are cu cine. La 10 se retrage și mai lucrează pînă la miezul nopții, cînd stinge lampa. în Palatul adormit nu se mai aude decît pasul sentinelelor și, din timp în timp, fluieratul lung al unui gardist».
Consiliul de Coroană de la Sinaia (21 iulie /3 august 1914). Neutralitatea României
Consiliul de Coroană a avut loc în castelul Peleș. Au participat: Carol I, principele Ferdinand, Th. Rosetti, P.P. Carp, I.I.C. Brătianu, Al. Marghiloman, liberalii: Em. Porumbaru, E. Costinescu, Dr. Anghelescu, Al. Radovici, Alex. Constantinescu, V.G. Morțun, Victor Antonescu, I.G. Duca, M. Pherekyde; dintre conservatori au mai participat: Ion Lahovary, I.C. Grădișteanu, iar dintre conservatorii-democrați: Take lonescu, C. Dissescu și C. Cantacuzino-Pașcanu.
Atmosfera de dinaintea începerii dezbaterilor a fost descrisă de doi dintre participanți. Al. Marghiloman nota: „Un grup numeros, emoționat, ne vede pornind spre Castel. Toți suntem foarte mișcați. Ținem ședința în sala de muzică a reginei. Prințul Ferdinand stă în fața regelui. Tratatele pe masă, regele ia la dreapta sa pe Rosetti, la stânga pe Carp; Prințul, pe Brătianu la dreapta, pe mine la stânga. Take Ionescu a luat cu dânsul pe C. Cantacuzino și pe Dissescu. Dissescu și Morțun iau note complete”.
Regele își luase alături de el pe cei doi fruntași politici conservatori, cunoscuți adepți ai alianței cu Puterile Centrale. însă, numai P.P. Carp va rămâne consecvent poziției anterioare, deci alături de rege. Ceilalți s-au pronunțat contra intrării în război alături de Tripla Alianță și pentru neutralitate.
I.G. Duca, ministrul liberal în funcțiune și, deci, participant la ședință, a descris mai nuanțat starea de spirit a celor prezenți, cunoscută fiind mai de mult poziția regelui: „O tăcere mormântală. Aveam senzația că o mare greutate apăsa peste noi și ne înăbușea. După un schimb de priviri mute regele Carol a rupt tăcerea. Era congestionat și vădit emoționat. Apoi a deschis ședința propunând ca să se vorbească în franceză”.
Regele argumenta, apoi, că a preferat să se adreseze participanților în limba franceză, contrar obiceiului său, întrucât e limba diplomației și exprimă gândirea cu mai multă precizie.
În memoriul prezentat, regele Carol I a susținut, de la început, necesitatea de a intra în acțiune alături de Puterile Centrale, conform obligației ce decurgea din tratatul de alianță: „În acest moment – spunea I.G. Duca – a întins mâna spre aceste tratate cu gestul preotului care în fine dezvăluiește credinciosului tainele altarului. Am aruncat repede împrejurul mesei o privire, toți ochii erau ațintiți cu o curiozitate amestecată de ciudă spre documentele nepăsătoare”.
Regele Carol I făcea apel la sentimentul patriotic și la discreția oamenilor politici participanți, pentru că în acel moment se decidea, după părerea sa, viitorul României, apoi referindu-se la intensificarea curentului de opinie publică – contrar convingerilor sale – afirma: „O politică de sentiment îmi pare inadmisibilă într-un moment în care soarta întregii Europe este în joc, a Europei în care România a devenit, datorită înțelepciunii sale politice, un factor atât de important. Prudența este o mare virtute, dar ea nu trebuie împinsă prea departe, în orele de suprem pericol, curajul și hotărârea primează înainte de toate”. Referindu-se la calea de urmat, Carol I afirma că nu poate fi alta decât alianța cu Puterile Centrale și intrarea României în război: „Această alianță ne-a asigurat, în ultimele decenii, foloase netăgăduite, a o părăsi azi ar însemna a pierde beneficiile a 30 de ani de muncă și roade”. Suveranul a mai ținut să precizeze că România a făcut această politică sub toate partidele politice, din convingerea că, numai în acest fel, interesele sale puteau fi apărate; o schimbare a acestei orientări fiind de natură a o pune în contradicție cu toate credințele și cu tot trecutul. Considera, de altfel, că e o chestiune de demnitate a respecta iscălitura, că cei doi împărați au făcut apel la el și se simte dator să nu dezmintă încrederea pe care atâția ani aceștia au pus-o în loialitatea și în angajamentele României'.
În pledoaria în favoarea intrării în război alături de Puterile Centrale, regele Carol I era exclusivist, neadmițând nici măcar alternativa neutralității, care, evident, nu era dăunătoare acestora decât, poate, în perspectiva evenimentelor, prin părăsirea ei și angajarea probabilă față de Antantă. Regele susținea că neutralitatea nu este calea de urmat într-o conflagrație mondială, pentru că rezervă un loc secund în tratativele de pace: „Neutralitatea este o soluție rea, care va face ca România să piardă înalta situație pe care a câștigat-o”.
În privința alternativei alianței cu Antanta, regele Carol I a respins-o categoric, considerând-o contrară „sentimentelor unanime ale țării” și profund dăunătoare. Conchidea, apoi, că nu era indicată decât alăturarea Triplei Alianțe, care, prin formidabila sa putere militară, nu poate ieși decât victorioasă din război; de aceasta, România fiind legată printr-un tratat de alianță, deci o chestiune de onoare în respectarea cuvântului dat. Recunoștea că nu era ușor de a face înțeleasă opiniei publice situația delicată și angajamentele existente, dar, avea ferma convingere că numai aceasta era calea de urmat.
După terminarea prezentării memoriului, regele era profund emoționat. Pledase îndelung, patetic și din convingere în favoarea continuării alianței cu Puterile Centrale și intrării în război alături de acestea, în condițiile unei incertitudini asupra acceptării soluției propuse. Momentul de decizie era de cea mai mare importanță pentru suveranii Germaniei și Austro-Ungariei, care insistaseră îndeajuns pentru atingerea scopului propus. Dar, cel puțin de un an, se iviseră numeroase dificultăți, relațiile reciproce fiind pe cale de deteriorare. Un moment psihologic, defavorabil Puterilor Centrale, fusese cel al comiterii actului de agresiune contra Serbiei, țară mică, în situație similară cu cea a României. Sentimentul public antiaustriac era în creștere după începerea conflagrației mondiale și continua să se intensifice. 0 intrare în război alături de Tripla Alianță devenea, pentru imensa majoritate a oamenilor politici români, nu numai imposibilă, dar de neconceput.
În pofida apelului stăruitor al regelui Carol I, participanții la ședința Consiliului de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, cu excepția lui P.P. Carp, s-au pronunțat fără echivoc în favoarea neutralității. Invitat să-și spună primul părerea, I.I.C. Brătianu, împărtășind, evident, alte convingeri, a solicitat a i se permite să intervină în finalul dezbaterilor.
Rând pe rând, și-au expus părerile fruntașii politici prezenți la Consiliu. S-a convenit a se da cuvântul reprezentanților opoziției. Bătrânul lider conservator Th. Rosetti, după o îndelungă chibzuire, a declarat că: „mai bine decât să ne avântăm într-un război contra simțământului public, mai bine să rămânem neutri”. Al. Marghiloman, referindu-se la declarația lui Th. Rosetti, comenta că acesta „dorește ca țara să nu caute să joace roluri care nu sunt pe măsura ei și să se astâmpere”.
Cuvintele lui Th. Rosetti, fruntașul conservator statornic, până atunci, alianței cu Puterile Centrale, prieten al lui P.P. Carp și Titu Maiorescu, ambii convinși filogermani, l-au impresionat puternic pe Carol I. I.G. Duca relata că regele nu s-a așteptat ca „T. Rosetti […] să-l părăsească la sfârșitul vieții lui. Vizibil, gestul celui mai vechi dintre președinții lui de consiliu l-a durut”.
P.P. Carp, în vădit dezacord, și pentru a determina alt curs dezbaterilor, s-a declarat deschis și categoric în favoarea soluției propuse de rege: „Eu, fără nici o clipă de ezitare, cer să mergem cu Tripla Alianță și să declarăm imediat război Rusiei. Ni se vorbește de opinia publică. Nu mă preocupă. Datoria omului de stat e să conducă el opinia publică nu să se lase târât de această opinie publică. Omul de stat clarvăzător trebuie să-și urmeze calea. Opinia publică îi va fi în urmă recunoscătoare că nu s-a luat după rătăcirile ei”. Carp continua, apoi, în flagrantă discordanță cu sentimentele generale, susținând în pledoaria sa, făcută, fără îndoială, din convingere, că „Românii din Transilvania ne îngrijorează puțin”, întrebându-se: „au manifestat ei oare dorința de a fi încorporați?”, ca și cum ar fi fost posibilă exprimarea publică a acestui deziderat în condițiile unei intensificări a asupririi naționale. El mergea chiar mai departe, împotriva sentimentului general, afirmând: „Cei dintâi cari vor trage asupra noastră, dacă urmărim altă politică, vor fi regimentele române”. în concluzie, își exprima adeziunea totală la soluția propusă de Carol I: „Regele a vorbit limbajul datoriei și onoarei, trebuie să-l urmăm. Avem un tratat, România trebuie să-și ție angajamentele”.
Oricâte argumente ar fi prezentat însă P.P. Carp în Consiliul de Coroană, nu putea rămâne decât singular în atitudinea sa. Cu toții, cei de față, cunoșteau valoarea unor argumente, consecințele unor pericole viitoare pentru statul român, asupra cărora avertiza patetic, în repetate rânduri, P.P. Carp, dar, nici unul nu l-a urmat. I.G. Duca mărturisea că „această strălucită pledoarie” a lui P.P. Carp i-a produs personal emoții ca nu cumva „să clatine hotărârile de dată recentă ale unor foști tovarăși de idei și de lupte”, întrucât, firește, unii vechi fruntași conservatori, ca Th. Rosetti, cu greu renunțaseră la necesitatea alăturării Triplei Alianțe.
Toți ceilalți oameni politici care au luat cuvântul după P.P. Carp s-au pronunțat, fără nici o rezervă, pentru neutralitate. Șeful Partidului Conservator, însuși, prieten devotat al lui Carp, de data aceasta a fost în discordanță cu el. în cuvântarea sa. Al. Marghiloman a afirmat că dacă tratatul de alianță obligă România să participe la război, în condițiile existente, trebuie s-o facă; dar tratatul nu prevede o asemenea clauză. A rugat apoi pe rege să dea citire articolului din tratat, din care rezulta că România ar fi fost obligată să participe în război numai când aliații săi ar fi fost atacați, ceea ce nu era cazul. Prin urmare. Al. Marghiloman s-a pronunțat deschis pentru neutralitate. La fel au procedat și ceilalți lideri conservatori ca: Ion Lahovary și I.C. Grădișteanu. Deci, în afară de P.P. Carp, toți conservatorii au optat pentru neutralitate.
I.G. Duca afirma că, după cuvântarea lui Al. Marghiloman în sprijinul neutralității, regele a încercat o ultimă presiune asupra conștiinței oamenilor politici participanți la dezbateri, cu vădită emoție și foarte sfios: „De altminteri, domnilor, eu mă consider legat de Puterile Centrale, dacă d-voastră credeți că fericirea României îi impune să urmeze de azi înainte o altă politică externă eu suni gata să mă retrag”. În acel moment, arăta spre principele Ferdinand, care protesta. La spusele regelui, nimeni n-a schițat însă nici un gest.
Ministrul liberal conchidea cu privire la reacția regelui în acel moment: „Carol a înțeles că manevra nu reușise. A stat o clipă pe gânduri și, pe urmă, ca și când nu ar fi făcut nici o dată o declarație de această gravitate, a început să vorbească altceva”. Deci, tot se mai considera util intereselor Puterilor Centrale și nici măcar nu se gândea a se retrage.
După intervenția regelui, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, vorbitorii au susținut, în continuare, politica de neutralitate. Astfel, în pledoaria sa pentru neutralitate, Ion Lahovary mergea mai departe cu argumentarea, spunându-i regelui că Austria nu s-a purtat cu România ca o aliată, iar Berchtold l-a tratat pe suveranul ei ca pe un vasal, ceea ce a lezat orgoliul regelui Carol I, care a replicat „să știi că n-ași suferi nici o dată să fiu tratat în vasal”. Lahovary a continuat, afirmând, contrar aserțiunilor anterioare ale regelui, că victoria germanilor este îndoielnică, la care regele a contra-argumentat „sentențios și disprețuitor” că o asemenea problemă nici măcar nu se pune pentru cine cunoaște potențialul armatelor franceză și germană. Carol I i-a întrebat apoi pe toți să se pronunțe și, în afară de P.P. Carp, s-au declarat pentru neutralitate, după care a precizat că, fiind rege constituțional, se supune majorității, deși are altă părere.
Conservatorii-democrați, prin cuvântul autorizat al șefului lor, s-au declarat pentru neutralitate armată. Take lonescu, cunoscut militant pentru cauza națională, a susținut temeinic, argumentat poziția sa și a partizanilor săi: „Nu suntem angajați, ne putem deci rosti în deplină libertate așa precum interesele țării o cer. De pacea de la București nu mă preocup întrucât consider că tratatul de la București e virtual desființat. Nu mai stă în puterea noastră nici să-l apărăm, nici să-l nimicim, el se pierde în vârtejul întregei chestiuni europene. De altminteri, nu aceasta e chestiunea care se pune prin izbucnirea războiului mondial […] După o lungă și dureroasă meditație, nu văd cu putință pentru România decât o singură soluție: «neutralitatea armat㻓.
Take Ionescu argumenta punctul său de vedere pe motivul că aliații nu au consultat România înainte de declanșarea războiului contra Serbiei: „asociați, dar oameni liberi, nu putem fi târâți prin voința unui singur aliat”.
Factorii politici de răspundere ai României erau în fața unei grele opțiuni, care, prin natura ei, genera argumente temeinice pentru toate soluțiile propuse, întrucât participanților la ședința de Consiliu nu le era indiferentă nici o problemă referitoare la necesitatea desăvârșirii unității statale. Dar, cum nu era posibilă rezolvarea dintr-o dată a tuturor problemelor reîntregirii naționale, se punea cu prioritate cea a stabilirii etapelor, a urgențelor. Guvernul român, scrutând, din vreme, perspectiva evenimentelor și ținând seama de dorința întregului popor român, a reușit să stabilească aceste urgențe, etapele înfăptuirii unirii într-un singur stat a tuturor românilor și să acționeze în consecință.În finalul dezbaterilor din Consiliul de Coroană, primul ministru și șeful Partidului Liberal exprima clar, fără echivocuri, punctul său de vedere și al partizanilor de idei și nu confuz, așa precum nota cu vădită ranchiună Al. Marghiloman în notele sale politice.
I.G. Duca relata, pe baza unor însemnări făcute atunci, cu mai multă obiectivitate afirmațiile șefului Partidului Liberal, al cărui devotat partizan era: „Noi cerem ca România să rămână neutră. Tratatul, precum s-a arătat, nu ne obligă, dar chiar dacă ne-ar obliga, România nu poate admite ca aliații ei să dispună de soarta ei fără ca măcar să-și fi dat osteneala de a ne vesti. Sentimentul public, aproape în unanimitate, e împotriva războiului. Apoi, soarta românilor de peste munți, idealul național al românismului, sunt chestiuni pe care un guvern român nu le poate nesocoti. Dacă în lucrările mici se poate trece peste sentimentul public, în ceasurile mari ale vieții naționale, oamenii de stat trebuie neapărat să ție seama de voința poporului. Să rămânem, deci, neutri. E probabil că și Italia va avea aceeași atitudine. Să așteptăm desfășurarea evenimentelor. După toate prevederile, războiul va fi probabil lung. Vom avea deci prilejul să ne mai spunem cuvântul”.
P.P. Carp, profund nemulțumit, s-a ridicat împotriva aserțiunilor primului ministru, argumentând că „omul de stat e totul, poporul nu e nimic,”. I.I.C. Brătianu se pronunța însă pentru atitudinea democratică în dialogul cu opinia publică, nu pentru cea bismarckiană, prusacă, propovăduită de P.P. Carp. Se înfruntau și acum, ca și în trecut, cu tenacitate, două concepții diametral opuse ale reprezentanților partidelor istorice de guvernământ cu privire la rolul omului de stat, la raportul dintre guvernanți și guvernați.
În timpul când se desfășurau aprinsele dezbateri asupra viitoarei atitudini a României, a fost adusă telegrama care anunța declararea neutralității Italiei. Efectul produs a fost determinant pentru luarea unei decizii definitive și fără întârziere: „O adevărată lovitură de teatru. Se simțea că, după aceasta, regele nu va mai fi în măsură să-și apere punctul de vedere. Făcu un gest de resemnare”. I.G. Duca menționa că, dintre toți, singur P.P. Carp a rămas impasibil și căuta în continuare noi argumente pentru soluția propusă de el. Liberalii M. Pherekyde și E. Costinescu au făcut unele scurte declarații pentru neutralitate. La fel, Ion Lahovary și Ion Grădișteanu din partea conservatorilor. P.P. Carp, vehement ca de obicei împotriva adversarilor de opinie, a luat cuvântul și, adresându-se regelui, a spus: „Sire, țin atunci să se constate că, în ceasul cel mai grav pentru țară și la sfârșitul unei lungi domnii […] , MV. este părăsită de toate partidele și de toți sfetnicii ei” . I.I.C. Brătianu, indignat de insinuarea lui P.P. Carp, a protestat, iar Al. Marghiloman, șeful celuilalt partid de guvernământ, i-a replicat lui P.P. Carp că nu l-au părăsit pe rege, prin sfaturile date, ci l-au apărat de eventuale și grave acuzații: „Așa cum e azi opinia publică, dacă cumva am lăsa pe rege să declare războiul, lumea ar zice că războiul acesta nu e războiul țării, ci al regelui. Ori aceasta […] noi nu o vrem” .
După terminarea Consiliului de Coroană, P.P. Carp, nemulțumit de atitudinea lui Al. Marghiloman, i-a spus: „Nu te felicit pentru primul tău act de șef al Partidului Conservator”, amenințând, apoi, cu perspectiva abdicării regelui. Oamenii politici participanți la Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, aproape în unanimitate, au sprijinit orientarea politică care era nu numai logică, dar și conformă cu dezideratul general, al întregului popor român. Regele, profund afectat, tocmai pentru că se aștepta la un rezultat conform dorinței sale, a fost nevoit să se încline în fața deciziei majorității, deși a declarat deschis că este de altă părere: „Eu mă voi supune majorității. Sunt rege constituțional și nu voi declara singur războiul”. Bătrân și bolnav, se apropia de capătul vieții, fără să fi reușit a îndeplini ceea ce el numea „angajamentele de onoare” față de aliații și protectorii săi, suveranii celor două imperii din centrul Europei.
BIBLIOGRAFIE
SURSE INEDITE
Arhivele Naționale Istorice Centrale, București, fond Casa Regala, dosar 41/1866, dosar 11/1866, dosar 17/1866, dosar 48/1866, dosar 64/1866, dosar 12/1871, dosar 16/1877.
SURSE EDITE
Bălăceanu Ion, Amintiri politice și diplomatice (1848-1903), traducere din limba franceză, introducere, note și comentarii de Georgeta Filitti, București, Editura Cavallioti, 2002.
Bossy Raoul V., Agenția diplomatică a României în Paris și legăturile politice franco-române sub Cuza Vodă, București, 1931.
Domnia regelui Carol I. Fapte, cuvântări, documente, adnotate de Dimitrie A. Sturdza, tomul I, 1866-1876, București 1906.
Emerit Marcel, Madame Cornu et Napoleon III d’apres les lettres de l’Empereur, et d’autres documents inedits, Paris, 1937.
Jurnal. Carol al României, vol. I (1881-1887), stabilirea textului, traducere din limba germană, studiu introductiv și note de Vasile Docea, Editura Polirom, lași, 2007.
Henry Paul, L’abdication du prince Cuza et l’avènement de la dynastie de Hohenzollern au trône de Roumanie. Documents diplomatiques, Librairie Felix Alcan, Paris, 1930.
Memoriile regelui Carol I al României, de un martor ocular, vol. I, 1866-1869, ediție și prefață de Stelian Neagoe, București, Editura Scripta, 1992.
Memoriile regelui Carol I al României. De un martor ocular, vol. II (1869-1875), ediție și prefață de Stelian Neagoe, Editura Scripta, București, 1993.
Oncescu Iulian, Texte și documente privind istoria modernă a Românilor (1774-1918), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2011.
Monarhia de Hohenzollern văzută de contemporani, Editura Politică, București, 1968.
Regele Carol I al României. Cuvântări și scrisori, tom I, 1866-1877, Editura Carol Göbl, București, 1909.
Sbârnă Gheorghe, Stanciu Ion, Miloiu Silviu, Oncescu Iulian, Documente privind istoria modernă și contemporană a României, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2006.
LUCRĂRI GENERALE
***, Istoria Românilor, vol. VII, tom I, coordonator Dan Berindei, Editura Enciclopedică, București, 2003.
***, Istoria Românilor. De la Independență la Marea Unire (1878 – 1918), vol. VII, tom II, coordonator Gheorghe Platon, Editura Enciclopedică, București, 2003.
Berindei Dan, Epoca Unirii, ediția a II-a, București, Editura Corint, 2000.
Berindei Dan, România între Prusia și Franța în timpul războiului franco-german din 1870-1871, în vol. „Românii și Europa în perioadele premodernă și modernă”, Editura Enciclopedică, București, 1997.
Boia Lucian, România, țară de frontieră a Europei, Editura Humanitas, București, 2002.
Boicu Leonid, Geneza chestiunii române ca problemă internațională, Editura Junimea, Iași, 1975.
Ciachir Nicolae, Războiul pentru independența României în contextul european, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977.
Cliveti Gheorghe, România și Puterile Garante (1856-1878), Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 1988.
Cliveti Gheorghe, România și conflictul franco-german (1870-1871), în „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie «A. D. Xenopol»”, XXIV, 2, Iași, 1987.
Constantin Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997.
Corivan Nicolae, Relațiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.
Corivan Nicolae, Principatele Unite în combinațiile politice internaționale ale lui Napoleon al III-lea din anul 1866, în „Studii și materiale de istorie”, Suceava, 1973.
Corivan Nicolae, Relațiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984.
Dan Berindei, Diplomația românească modernă. De la începuturi la proclamarea Independenței de stat (1821-1877), Editura Albatros, București, 1995.
Duca I. G., Memorii, vol. I, Editura Expres, București, 1992.
Dumitru Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în conștiința posterității, Editura Junimea, Iași, 2001.
Gheorghe Platon, Istoria modernă a României, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1985.
Hitchins Keith, România (1866-1947), Editura Humanitas, București, 1994.
Hitchins Keith, România (1866-1947), traducere de George G. Popa și Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, București, 1998.
Iordache Anastasie, Ion Ghica, diplomatul și omul politic, Editura Majadahonda, București, 1995.
Iscru.G.D , Istoria modernă a României, vol. II, Editura N. Bălcescu, București, 1998.
Isar Nicolae, Istoria modernă a românilor, I, „1774-1848”, Editura Fundației România de Mâine, București, 2000.
Maiorescu Titu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I (ed., postfață și indice de Stelian Neagoe), Editura Humanitas, București, 1994.
Mamina Ion, Consilii de Coroană, Editura Enciclopedică, București, 1997.
Mamina Ion, Monarhia constituțională în România. Enciclopedie politică (1866-1871), Editura Enciclopedică, București, 2000.
Manoilescu Mihail, Memorii, ediție, prefață, note și indice de Valeriu Dinu, vol. I, Editura Enciclopedică, București, 1993.
Oncescu Iulian, Stanciu Ion, Introducere în istoria modernă a românilor, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2009.
Oncescu Iulian, România în politica orientală a Franței (1866-1878), Editura Transversal, Târgoviște, 2007.
Pascu Vasile, Istoria modernă a României, 1821-1918, Editura Clio Nova, București, 1996.
Petrescu Cezar, Cei trei regi, Editura Rai, București, 1997.
Platon Gheorghe, „Conjurația confederativă” din 1839. O nouă perspectivă de abordare, în De la constituirea națiunii la Marea Unire. Studii de istorie modernă, vol. III, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2000.
Platon Gheorghe, Belgia și Unirea Principatelor, în De la constituirea națiunii la Marea Unire. Studii de istorie modernă, vol. II, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”,1998.
Platon Gheorghe, Diplomația europeană și unirea Principatelor Române. O încercare de reevaluare, în Vârstele Unirii. De la conștiința etnică la unitatea națională (vol. editat de D. Ivănescu, C. Turliuc, Fl. Cântec), Fundația Academică „A. D. Xenopol”, Iași, 2001.
Raluca Tomi, Romeni e italiani nel 1866. Il principe straniero e la questione di Venezia, în „Annuari dell’ Instituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia”, Anno 4 (2002), a cura di Șerban Marin, Ion Bulei, Rudolf Dinu, Casa Editrice Enciclopedica, Bucarest, 2002.
România în anii primului război mondial, vol. I, Editura Militară, București, 1987.
Riker T. W., Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaționale, ediție de Dan Jumară, Editura Alfa, Iași, 2000.
Russu Vasile V., Viața politică în România (1866-1871), vol II, „De la liberalismul radical la conservatorismul autoritar”, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2001.
Stan Apostol, Ion C. Brătianu și liberalismul român, Editura Globus, București, 1993.
Stan Apostol, Protectoratul Rusiei asupra Principatelor Române, 1774-1856, între dominație absolută și anexiune, Editura Saeculum, București, 1999.
Stan Valeriu, Aspecte ale luptei revoluționarilor pașoptiști exilați pentru unirea Principatelor (1853-1857), I, în „Revista Istorică”, tom V, nr. 5-6, 1994.
Stanciu Ion, Iulian Oncescu, Românii în timpurile moderne reperele unei epoci, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2004.
Sturdza D.A., Însemnătatea europeană a realizării definitive a dorințelor rostite de Divanurile ad-hoc în 17-19 și 9-21 octomvrie, Partea I, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice”, tom XXXIV, București, 1912.
LUCRĂRI SPECIALE
Berindei Dan, Societatea românească în vremea lui Carol I, Editura Militară, București, 1992.
Berindei Dan, Un tournant décisif: la France et la crise roumaine de 1866, în „Revue Roumaine d’Histoire”, XXXVIII, 1-4, Bucarest, 1999.
Buhman Eugeniu Arthur, Patru decenii în serviciul Casei Regale a României. Memorii (1898-1940), ediție îngrijită de Cristian Scarlat, Editura Sigma, București, 2006.
Câncea Paraschiva, Opoziția parlamentară față de alegerea lui Carol de Hohenzollern ca domnitor al României, în „Studii și articole de istorie”, 1967, tom X.
Chiriță Grigore, De la domnia pământeană la dinastia de Hohenzollern (1859-1866). Prerogativele și însemnătatea domniei în edificarea statului român modern, I, în „Revista Istorică”, tom V, nr. 7-8, 1994.
Chiriță Grigore, România în 1866. Coordonate ale politicii interne și internaționale, în „Revista de istorie”, tom 31, nr. 12, 1978.
Chiriță Grigore, România și Conferința de la Paris, februarie-iunie 1866 (I), în „Revista de Istorie”, tom 38, nr. 10, București, 1985.
Cristea Gheorghe, Conspirația „republicană” din august 1870, în „Revista de Istorie”, tom 22, nr. 2, 1969.
Cliveti Gheorghe, Interferențe româno-germane în raporturile politice internaționale la 1866, în „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie «A. D. Xenopol”, XIII/2, 1986.
Cristea Niculae, Imaginea publică a monarhiei în România (1866-1947), Editura Cavallioti, București, 2011.
Damean Sorin-Liviu, Carol I al României, vol I (1866-1881), Editura Paideia, București, 2000.
Damean Sorin-Liviu, Recunoașterea independenței României. Între deziderat și finalitate, în vol. “Diplomație și diplomați români”, (coord. Gh. Buzatu, V.F. Dobrinescu și H. Dumitrescu), Editura Pallas, Focșani, 2002.
Frederik Kellog, The road to Romanian independence, West Lafayette, Purdue University Press, Indiana.
Georgeta Filitti, Iancu Bălăceanu și aducerea principelui Carol de Hohenzollern în România, în „Muzeul Național”, XIII, coord. Mariana Neguțu, București, 2001.
Grigore Chiriță, România și Conferința de la Paris, februarie-iunie 1866 (II), în „Revista de Istorie”, tom 38, nr. 11, București, 1985.
Iordache Anastasie, Instituirea monarhiei constituționale și regimului parlamentar în România (1866-1871), Editura Majadahonda, București, 1997.
Iorga Nicolae, Politica externă a regelui Carol I, (ediție de Vincențiu și Marilena Rădulescu), Editura Glykon, București, 1991.
Kremnitz Mike, Regele Carol al României. O biografie, ediție îngrijită de Ion Nuța și Boris Crăciun, Editura Porțile Orientului, Iași, 1995.
Lindenberg Paul, Regele Carol al României, Editura Humanitas, București, 1994.
Mamina Ion, Regalitatea în România (1866-1947), Editura Compania, București, 2004.
Marcel Emerit, Madame Cornu et Napoleon III, d’après les lettres de l’Empereur et d’autre documents inédits, Les Presses Modernes, Paris, 1937.
Michelson Paul E., Romanian Politics, 1859-1871, From Prince Cuza to Prince Carol, Iași – Oxford – Portland, 1998.
Oncescu Iulian, România în politica orientală a Franței (1866-1878), ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2010.
Oncescu Iulian, Aducerea prințului străin pe tronul României (1866) în vol. Politică, Diplomație și Război. Profesorului Gheorghe Buzatu la 70 de ani (coordonatori Sorin Liviu Damean, Marusia Cîrstea), Editura Universitaria, Craiova 2009.
Russu Vasile, Viața politică în România, 1866-1871, vol. I, „De la domnia pământeană la prințul străin”, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2001
RusuVasile, Viața politică în România (1866-1871). vol. II, De la liberalismul radical la conservatorismul autoritar, Editura Universității Al.I. Cuza Iași, 2001.
Russu Vasile, Timofte Mihai, Împrejurările și semnificația instaurării guvernării conservatoare Lascăr Catargiu (martie 1871), în „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie «A. D. Xenopol»”, Editura Academiei, Iași, 1979.
Scurtu Ioan, Carol I, Editura Enciclopedică, București, 2001.
Suciu Dumitru, Monarhia și făurirea României Mari, 1866-1918, Editura Albatros, București, 1997.
Timofte Mihai, România la 1870-1871. Monarhie sau Republică. Studiu de caz asupra politicii interne și a relațiilor internaționale, Editura Polirom, Iași, 1996.
Timofte Mihai, România în primăvara lui 1871: schimbare de regim politic?, în Istoria ca lectură a lumii (vol. coord. de G. Bădărău, L. Boicu, L. Năstasă), Iași, 1994.
Vitcu Dumitru, 11 februarie 1866: hermeneutica unei pretinse revoluții, în „Anuarul Institutului de Istorie «A. D. Xenopol»”, XXIX, Editura Academiei Române, Iași, 1992.
Vlad Dan-Radu, Procesul de al mișcării antidinastice din 8 august 1870, în „Revista de Istorie”, tom 35, nr. 8, 1982.
V.SURSE INTERNET
http://freebird.ro/2010/10/07/domnia-lui-carol-i-al-romaniei/
http://www.bvau.ro/manifestari/2007/0823/domnitori/pages/15%20viteji%20Carol%20I.html
http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:George_Healy_-_Carol_I.jpg
http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:CharlesOfRomania.JPG
ANEXE
Proclamație a Locotenenței Domnești în legătură cu alegerea
lui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen ca domn al Principatelor
Unite (11 aprilie 1866)
Români, în curs de zece ani ați dovedit de trei ori în fața Europei, prin actele și voturile, că sunteți o națiune, că aveți conștiința drepturilor și trebuințelor voastre, că voiți Unirea și, ca scut al naționalității noastre un domnitor străin; și fiecare afirmare a voastră a fost aplaudată de toate națiunile, fiecare vot al vostru recunoscut și confirmat de Puterile garante.
Faptul de la 11 [23] Februarie, fiind o nouă și mult mai puternică afirmare, v-a atras și admirarea și iubirea unanimității Puterilor celor mari. Această iubire, acest respect al autonomiei, al suveranității noastre, ele, le-au arătat prin oprirea oricărei interveniri, prin primirea oficială a reprezentantului nostru și a comisarilor de către Maiestatea Sa Sultanul și a agentului guvernului de către maiestatea sa Împăratul francezilor și prin amânarea Conferințelor până ce, în fața noilor împrejurări, veți fi vorbit din nou, vă veți fi afirmat din nou, veți fi pus cea de pe urmă mână la săvârșirea măreței voastre lucrări.
Dacă însă Puterile cele mari v-au lăsat deplină domnie asupra vouă înșivă, ele au ochii țintiți pe noi; căci destinările României sunt legate și interese mari ale Europei, și este dovedit până la evidență că acele interese nu pot să le lase a permite ca gurile Dunării să fie date în mâna unei națiuni dezbinate, trunchiate, slabe, prin urmare cu totul departe de a fi bulevardul puternic, pentru ridicarea căruia Puterile garante au vărsat sângele și comorile lor.
Pentru consolidarea acestui bulevard, națiunea a cerut […] la 1857 și 1859, un Domnitor străin. […]
Noi, autorizați de voința națională, conduși de datoria ce avem de a pune frâu tuturor intrigilor și uneltirilor, ce au de scop sugrumarea naționalității noastre, și siguri de această dată că voința națiunii va fi încoronată de cea mai deplină izbândă, supunem la alegerea directă a națiunii ca domnitor pe Principele Carol Ludovic de Hohenzollern, ce va domni sub numele de Carol I.
Români, dorința voastră nestrămutată de a fi o națiune tare, lumina ce ați dobândit prin atâtea lungi și dureroase suferințe, prăpastia de la gura căruia ne-a depărtat actul de la 11 (23 februarie) și în care inamicii se silesc necontenit a ne prăvăli, ne dau credința că veți da în unanimitate coroana principelui Carol I și veți face astfel ca, peste puține zile, Europa întreagă să repete unanima noastră strigare: Trăiască România, una și nedespărțită!
Ziua de 10 mai 1866
[…] Pe cînd cei prezenți îl aclamau pe prinț, s-a pornit o ploaie torențială, prima după trei luni de secetă.
După primirea făcută de autoritățile Bucureștiului, principele Carol, N. Golescu și I. Ghica se urcă într-o trăsură de gală descoperită, trasă de șase cai. Aceasta este însoțită de comandanții armatei, membri ai guvernului provizoriu, iar drumul îl deschide un regiment de ulani. Convoiul străbate lungul Pod al Mogoșoaiei în dangătul clopotelor și bubuitul salvelor de tun. După un ceas și jumătate, alaiul ajunge , unde este întîmpinat de mitropolitul Nifon și de un sobor de preoți, în odăjdii scumpe. După un tedeum, prințul, însoțit de Mitropolitul primat, de membrii Locotenentei domnești și ai guvernului provizoriu, intră în sediul Camerei. Aici, în fața Adunării Constituante, principele Carol depune jurămîntul pe legile țării : «Jur a fi credincios legilor țării, a păzi religiunea României, precum și integritatea teritoriului ei și a domni ca domn constituțional. »
Președintele Adunării Constituante, Manolache Costache Epureanu, afirmă voința celor aleși de « a consolida tronul și dinastia ».
Carol I face apoi următoarea declarație solemnă :
«Ales de către națiune, cu spontaneitate, Domn al românilor, mi-am părăsit, fără a sta la îndoială, și țară, și familie, spre a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredințat destinele sale.
Punînd piciorul pe acest pâmînt sacru, am și devenit român. Primirea plebiscitului îmi impune, o știu, mari datorii ; sper că îmi va fi dat a le îndeplini. Eu vă aduc o inimă leală, cugetări drepte, o voință tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie și acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei.
Cetățean astăzi, mîine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu d-voastre soarta cea bună ca și pe cea rea. Din acest moment, totul este comun între noi; credeți în mine, precum cred eu în d-voastre !
Singur numai Dumnezeu poate ști ceea ce viitorul păstrează patriei noastre ! Din parte-ne, să ne mulțumim întru a ne face datoria. Să ne întărim prin concordie ! Să unim puterile noastre, spre a fi la înălțimea evenimentelor !
Providența, care a condus pe alesul d-voastre pînă aci și care a înlăturat toate piedicile din calea mea, nu va lăsa neîndeplinită opera sa.
Trăiască România ! »
Căutînd să curme orice opunere a marilor puteri la recunoașterea faptului împlinit, Adunarea votează, în aceeași zi de 10 mai 1866, legea pentru naturalizarea familiei princiare de Hohenzollern. în seara aceleiași zile, membrii Locotenentei domnești și ai guvernului provizoriu își prezintă demisiile, pentru ca Domnul Carol I să-și poată forma întîiul său cabinet.
Scrisoarea lui Carol I către Auerbach, publicată în „Gazeta de Augsburg” (10/22 decembrie 1870)
Am așteptat prea mult timp pentru a vă da din nou semn de vieață. Aș vrea să vă văd o oră numai în locul Meu, pentru a vă încredința cât de sfărâmată e existența Mea și de câte lucrări, griji și decepțiuni este ea plină.
Vor fi în curând cinci ani de când am luat hotărârea îndrăzneață de a Mă pune în capul acestei țeri, așa de săracă și cu toate acestea așa de bogat înzestrată de natură; și când Îmi port privirile către această perioadă trecută, scurtă în viața unui popor, lungă în viața unui om ale cărui aspirațiuni tind fără încetare spre progres, trebue să-Mi zic că puțin bine am puiul face acestei frumoase țeri. Mă întreb adeseori: Cine e de vină? Eu, care n-am cunoscut caracterul poporului? Sau el, care nu vrea să lase a fi cârmuit, ori nu știe să se cârmuească? În urma numeroaselor Mele călătorii prin cele două Principate și a diverselor Mele relațiuni cu toate clasele societății, am dobândit convingerea că aceste imputări nu trebuesc a fi adresate nici poporului în general, nici Mie personal, ci mai curând acelora cari, născuți chiar în Principate, au pus mâna pe guvernul lor. Acești oameni cari, uitând situațiunea patriei lor, s-au dus să-și facă educațiunea politică și socială în străinătate, nu au altă gândire decât a aplică la ei și fără discernământ ideile admise acolo și îmbrăcate într-o oarecare formă utopică.
Astfel, această nenorocită țară, care a trăit întotdeauna în cea mai aspră supunere, a trecut, fără nici o transițiune, dela un Guvern despotic ia constituțiunea cea mai liberală, o constituțiune precum nu are nici un popor din Europa. Eu consider aceasta, după propria Mea experiență, ca o nenorocire cu atât mai mare, cu cât Românii nu se pot măguli că posedă virtuțile casnice neapărat trebuitoare pentru o constituțiune quasi-republicană. De n’ași fi ținut așa din inimă la interesele acestei foarte frumoase țeri, căreia i s-ar putea prezice în alte împrejurări viitorul cel mai strălucit, răbdarea Mi s-ar fi sfârșit de multă vreme.
Am făcut acum cea din urmă încercare a Mea, care, făcându-Mă să par indiferent la propășirea Principatelor, nu numai Mă va compromite în ochii partidelor și a promotorilor programului marii Românii, ci sacrificându-Mi simțemintele Mele personale, ea va nimici cu desăvârșire popularitatea Mea. Cu toate acestea, ar fi fost o neglijență din cele mai condamnabile a ascunde mai multă vreme răul înrădăcinat, care ne roade, și a părăsi țara la bunul plac al coteriilor. Acela care, într-o oarecare pozițiune, are curajul să spună adevărul și să numească lucrurile pe adevăratul lor nume, se vede desigur numaidecât părăsit propriilor sale puteri; însă el ar fi părăsit cu acea diferință (de care n-aș putea îndestul să țin socoteală), că Eu păstrez libertatea de a Mă întoarce în scumpa Mea patrie și de a duce acolo, în sânul unei fericiri casnice absolute, o existență independentă și scutită de griji. Acest puternic magnet al patriei n’a încetat niciodată, chiar în mijlocul grelelor încercări la cari am fost supus, de a exercită asupră-Mi influința sa. Îmi pare rău numai din toată inima, că intențiunile Mele bune au fost nesocotite și primite cu atâta ingratitudine. Dar, cum această soartă Îmi este comună cu toți muritorii, voiu ști să Mă mângâiu și să uit puțin câte puțin, în mijlocul raporturilor intelectuale și reîntăritoare ale societății D-voastre, vechiul scop al silințelor Mele.
Carol
Manifest către țară al regelui Carol I
Poradim, 27 August/8 Septembrie 1877
Carol I,
Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Domn al Românilor.
La toți de față și viitori, sănătate.
Români,
După două secole de slăbiciune și de înjosire națională, voi astăzi ați reluat arma în mână.
Oștirile țării au trecut Dunărea!
Punându-mă în fruntea apărătorilor drepturilor și independenței patriei, simt trebuință a-mi împărtăși cugetările și speranțele cu națiunea care mi-a încredințat destinările sale.
Intrând în Bulgaria, noi intrăm în partea activă a unui război pe care nu l-am dorit, nu l-am provocat, pe care cu toții am încercat să-l delăturăm, dar pe care, odată fiind nevoiți a-l primi, vom ști a-l purta cu curajul și statornicia unui popor care are conștiința drepturilor sale, care are virtutea de a le susținea.
Încă de pe când au început neînțelegerile politice între Imperiul Rusiei și între Poarta Otomană, […] am stăruit pe lângă toate marile Puteri europene ca ele să afle mijlocul de a chezășui României, pe timpul marelui conflict, drepturile unei binefăcătoare neutralități, pe care tot ele ni le asiguraseră în timpul păcii.
Din nenorocire, stăruințele noastre au rămas zădărnicite. Marile Puteri nu s-au crezut în pozițiune de a ne feri dânsele de pericolele unui război, pe care noi singuri încă mai puțin îl puteam depărta de la hotarele noastre.
Cu toată prudența ce guvern și națiune am arătat în aceste îngrijorătoare împrejurări, […]
Poarta nu a voit să ție seama de greutățile pozițiunii României și întâiele ei loviri au fost îndreptate în contra noastră. […]
În fața acestei dureroase stări de lucruri, Corpurile noastre Legiuitoare s-au rostit în unicul mod potrivit cu demnitatea, cu drepturile și interesele țării. Am rupt vechile legături rău definite cu Înalta Poartă, am proclamat independența absolută a României. […]
Expuși a pierde prin pasivitatea noastră chiar și ceea ce mai posedăm, neavând nici o garanție că Turcia ar face o deosebire între războiul defensiv și între războiul ofensiv, datori a coopera pe lângă armatele imperiale ruse, pentru ca cu orice preț să grăbim finitul acestui război, acțiunea ne este reclamată de împrejurări, dictate de interesele noastre naționale și economice, imperios impusă de însuși simțământul de conservațiune.
Români,
Această dură extremitate, iar nu ambițiunea personală, nu pofta de glorie sau de cuceriri, ne scoate din pozițiunea defensivă.
După stăruințele a trei generațiuni, după suferințele și sacrificiile părinților noștri și mulțumită generoasei protecțiuni a marilor Puteri europene, Statul român s-a format. A sosit acum timp ca acest Stat să dovedească și el Europei, prin energia și abnegațiunea tuturor claselor societății sale, și mai ales prin brațul fiilor săi, că România are vitalitate, că ea are forțe proprii ale sale că ea cu conștiința misiunii sale la gurile Dunării, că are bărbăția de a o putea împlini!
Alături cu drapelul Augustului Imperator al Rusiilor, pe unde stă scris: „Emanciparea popoarelor creștine din Orient”, să înălțăm și noi drapelul nostru, care poartă semnul de viață de sine stătător semnul de independență al statului român.
Iubirea cu care veți susținea și îmbărbăta pe frații și fiii voștri, care au trecut Dunărea spre a afirma vitalitatea și forța României, va înzeci avântul și valoarea lor.
Cu deplină dar încredere în concursul unanim și necurmat al tuturor claselor națiunii și în convingerea că vă veți îndeplini toți, cu sfințenie, de la mic până la mare, și în orice împrejurare, datoriile voastre către patrie, noi intrăm fățiș în luptă, înălțând vechiul strigăt cu care mai ales au învins părinții voștri:
„Înainte cu Dumnezeu, pentru țara noastră, pentru legea noastră”.
Dat în cartierul Nostru Domnesc, , la 27 August 1877.
Carol.
O zi obișnuită de lucru regal
«Ca și cu cinzeci de ani în urmă Regele se scoală, fie vară, fie iarnă, la 6 dimineața. Încă înainte de a-și lua primul dejun, a citit rapoartele, a văzut corespondența, a parcurs ziarele.
După cafeaua, luată la 8, cu Regina, în „rotonda” deasupra scării, trece în cabinetul de lucru… Aci primește raportul mareșalului Curții, apoi trece în camera de alături, unde au loc audiențele. După rang și merit, Regele întinde celui ce intră un deget, sau două, mîna întreagă numai miniștrilor, sau ca semn de mare mulțumire. Numai miniștrii se așează, celelalte audiențe au loc în picioare. Regele stă drept, aproape nemișcat, cu mîna dreaptă îndoită și două degete trecute peste ultimul nasture al tunicii. Pune întrebări precise, ascultă cu băgare de seamă, răspunde într-o românească aleasă, cu accent german. Spune la toți Dumneavoastră; cînd spune Dumneata, este o favoare, și n-a tutuit niciodată pe nimeni, în afară de membrii familiei.
La 1 fix se ia prînzul în rotondă, pe o masă cu rotile, adusă servită gata. Regele mănîncă, singur cu Regina, puțin și repede. Miercurea și duminica vin și principii moștenitori, cu copiii lor.
După masă, Regele face o plimbare prin grădina Palatului, apoi încep iar audiențele – înalți funcționari, militari, industriași, artiști străini în trecere pe la noi – pînă la 5, cînd ia ceaiul cu Regina. Apoi se prezintă tot personalul superior al palatului și sînt puse la punct chestiunile de administrație internă a Curții.
La 7.30 se servește masa de seară. De cele mai multe ori suveranii sînt singuri, cîteodată cu cîțiva „cunoscuți” – căci de „intimi” nu poate fi vorba -, ca Lecomte de Nouy, arhitectul, Iancu Kalinderu, administratorul Domeniilor, Dall'Orso, secretarul Reginei, și alții. Uneori, după masă, Regele face o partidă de biliard, dacă are cu cine. La 10 se retrage și mai lucrează pînă la miezul nopții, cînd stinge lampa. în Palatul adormit nu se mai aude decît pasul sentinelelor și, din timp în timp, fluieratul lung al unui gardist».
Consiliul de Coroană de la Sinaia (21 iulie /3 august 1914). Neutralitatea României
Consiliul de Coroană a avut loc în castelul Peleș. Au participat: Carol I, principele Ferdinand, Th. Rosetti, P.P. Carp, I.I.C. Brătianu, Al. Marghiloman, liberalii: Em. Porumbaru, E. Costinescu, Dr. Anghelescu, Al. Radovici, Alex. Constantinescu, V.G. Morțun, Victor Antonescu, I.G. Duca, M. Pherekyde; dintre conservatori au mai participat: Ion Lahovary, I.C. Grădișteanu, iar dintre conservatorii-democrați: Take lonescu, C. Dissescu și C. Cantacuzino-Pașcanu.
Atmosfera de dinaintea începerii dezbaterilor a fost descrisă de doi dintre participanți. Al. Marghiloman nota: „Un grup numeros, emoționat, ne vede pornind spre Castel. Toți suntem foarte mișcați. Ținem ședința în sala de muzică a reginei. Prințul Ferdinand stă în fața regelui. Tratatele pe masă, regele ia la dreapta sa pe Rosetti, la stânga pe Carp; Prințul, pe Brătianu la dreapta, pe mine la stânga. Take Ionescu a luat cu dânsul pe C. Cantacuzino și pe Dissescu. Dissescu și Morțun iau note complete”.
Regele își luase alături de el pe cei doi fruntași politici conservatori, cunoscuți adepți ai alianței cu Puterile Centrale. însă, numai P.P. Carp va rămâne consecvent poziției anterioare, deci alături de rege. Ceilalți s-au pronunțat contra intrării în război alături de Tripla Alianță și pentru neutralitate.
I.G. Duca, ministrul liberal în funcțiune și, deci, participant la ședință, a descris mai nuanțat starea de spirit a celor prezenți, cunoscută fiind mai de mult poziția regelui: „O tăcere mormântală. Aveam senzația că o mare greutate apăsa peste noi și ne înăbușea. După un schimb de priviri mute regele Carol a rupt tăcerea. Era congestionat și vădit emoționat. Apoi a deschis ședința propunând ca să se vorbească în franceză”.
Regele argumenta, apoi, că a preferat să se adreseze participanților în limba franceză, contrar obiceiului său, întrucât e limba diplomației și exprimă gândirea cu mai multă precizie.
În memoriul prezentat, regele Carol I a susținut, de la început, necesitatea de a intra în acțiune alături de Puterile Centrale, conform obligației ce decurgea din tratatul de alianță: „În acest moment – spunea I.G. Duca – a întins mâna spre aceste tratate cu gestul preotului care în fine dezvăluiește credinciosului tainele altarului. Am aruncat repede împrejurul mesei o privire, toți ochii erau ațintiți cu o curiozitate amestecată de ciudă spre documentele nepăsătoare”.
Regele Carol I făcea apel la sentimentul patriotic și la discreția oamenilor politici participanți, pentru că în acel moment se decidea, după părerea sa, viitorul României, apoi referindu-se la intensificarea curentului de opinie publică – contrar convingerilor sale – afirma: „O politică de sentiment îmi pare inadmisibilă într-un moment în care soarta întregii Europe este în joc, a Europei în care România a devenit, datorită înțelepciunii sale politice, un factor atât de important. Prudența este o mare virtute, dar ea nu trebuie împinsă prea departe, în orele de suprem pericol, curajul și hotărârea primează înainte de toate”. Referindu-se la calea de urmat, Carol I afirma că nu poate fi alta decât alianța cu Puterile Centrale și intrarea României în război: „Această alianță ne-a asigurat, în ultimele decenii, foloase netăgăduite, a o părăsi azi ar însemna a pierde beneficiile a 30 de ani de muncă și roade”. Suveranul a mai ținut să precizeze că România a făcut această politică sub toate partidele politice, din convingerea că, numai în acest fel, interesele sale puteau fi apărate; o schimbare a acestei orientări fiind de natură a o pune în contradicție cu toate credințele și cu tot trecutul. Considera, de altfel, că e o chestiune de demnitate a respecta iscălitura, că cei doi împărați au făcut apel la el și se simte dator să nu dezmintă încrederea pe care atâția ani aceștia au pus-o în loialitatea și în angajamentele României'.
În pledoaria în favoarea intrării în război alături de Puterile Centrale, regele Carol I era exclusivist, neadmițând nici măcar alternativa neutralității, care, evident, nu era dăunătoare acestora decât, poate, în perspectiva evenimentelor, prin părăsirea ei și angajarea probabilă față de Antantă. Regele susținea că neutralitatea nu este calea de urmat într-o conflagrație mondială, pentru că rezervă un loc secund în tratativele de pace: „Neutralitatea este o soluție rea, care va face ca România să piardă înalta situație pe care a câștigat-o”.
În privința alternativei alianței cu Antanta, regele Carol I a respins-o categoric, considerând-o contrară „sentimentelor unanime ale țării” și profund dăunătoare. Conchidea, apoi, că nu era indicată decât alăturarea Triplei Alianțe, care, prin formidabila sa putere militară, nu poate ieși decât victorioasă din război; de aceasta, România fiind legată printr-un tratat de alianță, deci o chestiune de onoare în respectarea cuvântului dat. Recunoștea că nu era ușor de a face înțeleasă opiniei publice situația delicată și angajamentele existente, dar, avea ferma convingere că numai aceasta era calea de urmat.
După terminarea prezentării memoriului, regele era profund emoționat. Pledase îndelung, patetic și din convingere în favoarea continuării alianței cu Puterile Centrale și intrării în război alături de acestea, în condițiile unei incertitudini asupra acceptării soluției propuse. Momentul de decizie era de cea mai mare importanță pentru suveranii Germaniei și Austro-Ungariei, care insistaseră îndeajuns pentru atingerea scopului propus. Dar, cel puțin de un an, se iviseră numeroase dificultăți, relațiile reciproce fiind pe cale de deteriorare. Un moment psihologic, defavorabil Puterilor Centrale, fusese cel al comiterii actului de agresiune contra Serbiei, țară mică, în situație similară cu cea a României. Sentimentul public antiaustriac era în creștere după începerea conflagrației mondiale și continua să se intensifice. 0 intrare în război alături de Tripla Alianță devenea, pentru imensa majoritate a oamenilor politici români, nu numai imposibilă, dar de neconceput.
În pofida apelului stăruitor al regelui Carol I, participanții la ședința Consiliului de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, cu excepția lui P.P. Carp, s-au pronunțat fără echivoc în favoarea neutralității. Invitat să-și spună primul părerea, I.I.C. Brătianu, împărtășind, evident, alte convingeri, a solicitat a i se permite să intervină în finalul dezbaterilor.
Rând pe rând, și-au expus părerile fruntașii politici prezenți la Consiliu. S-a convenit a se da cuvântul reprezentanților opoziției. Bătrânul lider conservator Th. Rosetti, după o îndelungă chibzuire, a declarat că: „mai bine decât să ne avântăm într-un război contra simțământului public, mai bine să rămânem neutri”. Al. Marghiloman, referindu-se la declarația lui Th. Rosetti, comenta că acesta „dorește ca țara să nu caute să joace roluri care nu sunt pe măsura ei și să se astâmpere”.
Cuvintele lui Th. Rosetti, fruntașul conservator statornic, până atunci, alianței cu Puterile Centrale, prieten al lui P.P. Carp și Titu Maiorescu, ambii convinși filogermani, l-au impresionat puternic pe Carol I. I.G. Duca relata că regele nu s-a așteptat ca „T. Rosetti […] să-l părăsească la sfârșitul vieții lui. Vizibil, gestul celui mai vechi dintre președinții lui de consiliu l-a durut”.
P.P. Carp, în vădit dezacord, și pentru a determina alt curs dezbaterilor, s-a declarat deschis și categoric în favoarea soluției propuse de rege: „Eu, fără nici o clipă de ezitare, cer să mergem cu Tripla Alianță și să declarăm imediat război Rusiei. Ni se vorbește de opinia publică. Nu mă preocupă. Datoria omului de stat e să conducă el opinia publică nu să se lase târât de această opinie publică. Omul de stat clarvăzător trebuie să-și urmeze calea. Opinia publică îi va fi în urmă recunoscătoare că nu s-a luat după rătăcirile ei”. Carp continua, apoi, în flagrantă discordanță cu sentimentele generale, susținând în pledoaria sa, făcută, fără îndoială, din convingere, că „Românii din Transilvania ne îngrijorează puțin”, întrebându-se: „au manifestat ei oare dorința de a fi încorporați?”, ca și cum ar fi fost posibilă exprimarea publică a acestui deziderat în condițiile unei intensificări a asupririi naționale. El mergea chiar mai departe, împotriva sentimentului general, afirmând: „Cei dintâi cari vor trage asupra noastră, dacă urmărim altă politică, vor fi regimentele române”. în concluzie, își exprima adeziunea totală la soluția propusă de Carol I: „Regele a vorbit limbajul datoriei și onoarei, trebuie să-l urmăm. Avem un tratat, România trebuie să-și ție angajamentele”.
Oricâte argumente ar fi prezentat însă P.P. Carp în Consiliul de Coroană, nu putea rămâne decât singular în atitudinea sa. Cu toții, cei de față, cunoșteau valoarea unor argumente, consecințele unor pericole viitoare pentru statul român, asupra cărora avertiza patetic, în repetate rânduri, P.P. Carp, dar, nici unul nu l-a urmat. I.G. Duca mărturisea că „această strălucită pledoarie” a lui P.P. Carp i-a produs personal emoții ca nu cumva „să clatine hotărârile de dată recentă ale unor foști tovarăși de idei și de lupte”, întrucât, firește, unii vechi fruntași conservatori, ca Th. Rosetti, cu greu renunțaseră la necesitatea alăturării Triplei Alianțe.
Toți ceilalți oameni politici care au luat cuvântul după P.P. Carp s-au pronunțat, fără nici o rezervă, pentru neutralitate. Șeful Partidului Conservator, însuși, prieten devotat al lui Carp, de data aceasta a fost în discordanță cu el. în cuvântarea sa. Al. Marghiloman a afirmat că dacă tratatul de alianță obligă România să participe la război, în condițiile existente, trebuie s-o facă; dar tratatul nu prevede o asemenea clauză. A rugat apoi pe rege să dea citire articolului din tratat, din care rezulta că România ar fi fost obligată să participe în război numai când aliații săi ar fi fost atacați, ceea ce nu era cazul. Prin urmare. Al. Marghiloman s-a pronunțat deschis pentru neutralitate. La fel au procedat și ceilalți lideri conservatori ca: Ion Lahovary și I.C. Grădișteanu. Deci, în afară de P.P. Carp, toți conservatorii au optat pentru neutralitate.
I.G. Duca afirma că, după cuvântarea lui Al. Marghiloman în sprijinul neutralității, regele a încercat o ultimă presiune asupra conștiinței oamenilor politici participanți la dezbateri, cu vădită emoție și foarte sfios: „De altminteri, domnilor, eu mă consider legat de Puterile Centrale, dacă d-voastră credeți că fericirea României îi impune să urmeze de azi înainte o altă politică externă eu suni gata să mă retrag”. În acel moment, arăta spre principele Ferdinand, care protesta. La spusele regelui, nimeni n-a schițat însă nici un gest.
Ministrul liberal conchidea cu privire la reacția regelui în acel moment: „Carol a înțeles că manevra nu reușise. A stat o clipă pe gânduri și, pe urmă, ca și când nu ar fi făcut nici o dată o declarație de această gravitate, a început să vorbească altceva”. Deci, tot se mai considera util intereselor Puterilor Centrale și nici măcar nu se gândea a se retrage.
După intervenția regelui, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, vorbitorii au susținut, în continuare, politica de neutralitate. Astfel, în pledoaria sa pentru neutralitate, Ion Lahovary mergea mai departe cu argumentarea, spunându-i regelui că Austria nu s-a purtat cu România ca o aliată, iar Berchtold l-a tratat pe suveranul ei ca pe un vasal, ceea ce a lezat orgoliul regelui Carol I, care a replicat „să știi că n-ași suferi nici o dată să fiu tratat în vasal”. Lahovary a continuat, afirmând, contrar aserțiunilor anterioare ale regelui, că victoria germanilor este îndoielnică, la care regele a contra-argumentat „sentențios și disprețuitor” că o asemenea problemă nici măcar nu se pune pentru cine cunoaște potențialul armatelor franceză și germană. Carol I i-a întrebat apoi pe toți să se pronunțe și, în afară de P.P. Carp, s-au declarat pentru neutralitate, după care a precizat că, fiind rege constituțional, se supune majorității, deși are altă părere.
Conservatorii-democrați, prin cuvântul autorizat al șefului lor, s-au declarat pentru neutralitate armată. Take lonescu, cunoscut militant pentru cauza națională, a susținut temeinic, argumentat poziția sa și a partizanilor săi: „Nu suntem angajați, ne putem deci rosti în deplină libertate așa precum interesele țării o cer. De pacea de la București nu mă preocup întrucât consider că tratatul de la București e virtual desființat. Nu mai stă în puterea noastră nici să-l apărăm, nici să-l nimicim, el se pierde în vârtejul întregei chestiuni europene. De altminteri, nu aceasta e chestiunea care se pune prin izbucnirea războiului mondial […] După o lungă și dureroasă meditație, nu văd cu putință pentru România decât o singură soluție: «neutralitatea armat㻓.
Take Ionescu argumenta punctul său de vedere pe motivul că aliații nu au consultat România înainte de declanșarea războiului contra Serbiei: „asociați, dar oameni liberi, nu putem fi târâți prin voința unui singur aliat”.
Factorii politici de răspundere ai României erau în fața unei grele opțiuni, care, prin natura ei, genera argumente temeinice pentru toate soluțiile propuse, întrucât participanților la ședința de Consiliu nu le era indiferentă nici o problemă referitoare la necesitatea desăvârșirii unității statale. Dar, cum nu era posibilă rezolvarea dintr-o dată a tuturor problemelor reîntregirii naționale, se punea cu prioritate cea a stabilirii etapelor, a urgențelor. Guvernul român, scrutând, din vreme, perspectiva evenimentelor și ținând seama de dorința întregului popor român, a reușit să stabilească aceste urgențe, etapele înfăptuirii unirii într-un singur stat a tuturor românilor și să acționeze în consecință.În finalul dezbaterilor din Consiliul de Coroană, primul ministru și șeful Partidului Liberal exprima clar, fără echivocuri, punctul său de vedere și al partizanilor de idei și nu confuz, așa precum nota cu vădită ranchiună Al. Marghiloman în notele sale politice.
I.G. Duca relata, pe baza unor însemnări făcute atunci, cu mai multă obiectivitate afirmațiile șefului Partidului Liberal, al cărui devotat partizan era: „Noi cerem ca România să rămână neutră. Tratatul, precum s-a arătat, nu ne obligă, dar chiar dacă ne-ar obliga, România nu poate admite ca aliații ei să dispună de soarta ei fără ca măcar să-și fi dat osteneala de a ne vesti. Sentimentul public, aproape în unanimitate, e împotriva războiului. Apoi, soarta românilor de peste munți, idealul național al românismului, sunt chestiuni pe care un guvern român nu le poate nesocoti. Dacă în lucrările mici se poate trece peste sentimentul public, în ceasurile mari ale vieții naționale, oamenii de stat trebuie neapărat să ție seama de voința poporului. Să rămânem, deci, neutri. E probabil că și Italia va avea aceeași atitudine. Să așteptăm desfășurarea evenimentelor. După toate prevederile, războiul va fi probabil lung. Vom avea deci prilejul să ne mai spunem cuvântul”.
P.P. Carp, profund nemulțumit, s-a ridicat împotriva aserțiunilor primului ministru, argumentând că „omul de stat e totul, poporul nu e nimic,”. I.I.C. Brătianu se pronunța însă pentru atitudinea democratică în dialogul cu opinia publică, nu pentru cea bismarckiană, prusacă, propovăduită de P.P. Carp. Se înfruntau și acum, ca și în trecut, cu tenacitate, două concepții diametral opuse ale reprezentanților partidelor istorice de guvernământ cu privire la rolul omului de stat, la raportul dintre guvernanți și guvernați.
În timpul când se desfășurau aprinsele dezbateri asupra viitoarei atitudini a României, a fost adusă telegrama care anunța declararea neutralității Italiei. Efectul produs a fost determinant pentru luarea unei decizii definitive și fără întârziere: „O adevărată lovitură de teatru. Se simțea că, după aceasta, regele nu va mai fi în măsură să-și apere punctul de vedere. Făcu un gest de resemnare”. I.G. Duca menționa că, dintre toți, singur P.P. Carp a rămas impasibil și căuta în continuare noi argumente pentru soluția propusă de el. Liberalii M. Pherekyde și E. Costinescu au făcut unele scurte declarații pentru neutralitate. La fel, Ion Lahovary și Ion Grădișteanu din partea conservatorilor. P.P. Carp, vehement ca de obicei împotriva adversarilor de opinie, a luat cuvântul și, adresându-se regelui, a spus: „Sire, țin atunci să se constate că, în ceasul cel mai grav pentru țară și la sfârșitul unei lungi domnii […] , MV. este părăsită de toate partidele și de toți sfetnicii ei” . I.I.C. Brătianu, indignat de insinuarea lui P.P. Carp, a protestat, iar Al. Marghiloman, șeful celuilalt partid de guvernământ, i-a replicat lui P.P. Carp că nu l-au părăsit pe rege, prin sfaturile date, ci l-au apărat de eventuale și grave acuzații: „Așa cum e azi opinia publică, dacă cumva am lăsa pe rege să declare războiul, lumea ar zice că războiul acesta nu e războiul țării, ci al regelui. Ori aceasta […] noi nu o vrem” .
După terminarea Consiliului de Coroană, P.P. Carp, nemulțumit de atitudinea lui Al. Marghiloman, i-a spus: „Nu te felicit pentru primul tău act de șef al Partidului Conservator”, amenințând, apoi, cu perspectiva abdicării regelui. Oamenii politici participanți la Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, aproape în unanimitate, au sprijinit orientarea politică care era nu numai logică, dar și conformă cu dezideratul general, al întregului popor român. Regele, profund afectat, tocmai pentru că se aștepta la un rezultat conform dorinței sale, a fost nevoit să se încline în fața deciziei majorității, deși a declarat deschis că este de altă părere: „Eu mă voi supune majorității. Sunt rege constituțional și nu voi declara singur războiul”. Bătrân și bolnav, se apropia de capătul vieții, fără să fi reușit a îndeplini ceea ce el numea „angajamentele de onoare” față de aliații și protectorii săi, suveranii celor două imperii din centrul Europei.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Carol I Principe, Domn Si Rege al Romaniei Moderne (ID: 150984)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.