Carierele de Piatra din Dacia Romana

Cuprins

Introducere………………………………………………………………………………………………………4

Cap. I. Istoriografie și stadiul cercetărilor……………………………………………………………5

Cap. II. Tipurile de piatră………………………………………………………………………………..10

Cap. III. Estimări cantitative privind producția de piatră……………………………………..25

Cap. IV. Extragerea și transportul pietrei…………………………………………………………..28

Cap. V. Organizarea și administrarea carierelor………………………………………………….34

Concluzii………………………………………………………………………………………………………..47

Bibliografie…………………………………………………………………………………………………….49

Ilustrație…………………………………………………………………………………………………………53

Introducere

Prin această lucrare dorim să oferim o prezentare a carierelor de piatră din epoca romană de pe teritoriul Daciei.

În arhitectura romană, cel mai folosit material petru construcții era piatra. Din acest motiv a și fost exploatată pe întreg teritoriul Imperiului Roman. Piatra putea fi obținută în mai multe moduri, cel mai simplu dintre acestea fiind coletarea lor din albiile râurilor sau de pe suprafața pământului. Pietrele de râu au constituit o sursă importantă de materie primă în zonele în care natura a permis acest lucru.

Cel mai important tip de piatră era piatra extrasă din cariere. Pentru construcțiile din Imperiul Roman se foloseau mai multe tipuri de roci, în funcție de ce ofereau resursele locale. Cu toate acestea, trebuie spus că și piatra adusă din carierele mai îndepărtate era foarte importantă.

Lucrarea a fost concepută în prima parte prin prezentarea istoriografiei și a stadiului cercetărilor privind acest subiect, cu referire la teritoriul Daciei romane. Celelate capitole sunt dedicate prezentării tipurilor de piatră exploatate de romani, estimărilor cantitative privind producția de piatră, extragerii și transportului pietrei, organizării carierelor, forței de muncă și nu în ultimul rând atelierelor de prelucrare a pietrei. În capitolul dedicat concluziilor am încercat să sintetizăm principalele aspecte care decurg din exploatarea pietrei de pe teritoriul Daciei de către romani.

La finalul lucrării am atașat planșe considerate de noi reprezentative, care să ilustreze cât mai sugestiv acest subiect.

Capitolul I

Istoriografie și stadiul cercetărilor

Istoriografia carierelor de piatră din Dacia Romană

Piatra a constituit materia primă de bază a celor mai importante construcții din lumea medievală: edificii publice, fortificații, drumuri, poduri, mausolee, monumente epigrafice și sculpturale etc. Cu toate acestea, proveniența și calitatea pietrei nu au fost discutate în amănunt în majoritatea studiilor de arheologie sau epigrafie.

În prezentarea materialelor epigrafice și mai rar a celor sculpurale, s-a specificat în numeroase cazuri materialul litic, dar acesta s-a făcut în mod inconsecvent, de multe ori numai pe baza aspectului exterior, îndeosebi a culorii. Locul de proveniență a materialelor prime litice este specificat în unele monografii sau în rapoartele de săpături arheologice, dar din păcate la înregistrarea acestor informații au fost folosite doar informațiile verbale ale locuitoriilor și nu avizul unor specialiști sau analizele de laborator.

Exploatările de piatră de pe teritoriul Daciei în epoca romană nu erau complet necunoscute cu toate că cercetările sau observațiile speciale lipseau. Atenția unor arheologi, buni cunoscători ai zonelor montane din Transilvania a fost atrasă de exploatările aflate în apropierea celor mai importante centre urbane ca: Ulpia Traiana Sarmisegetusa, Napoca, Porolisum, Potaisa, Apulum și Micia. Interesul lor viza însă mai mult aspectul exterior al carierelor și al eventualelor urme de prelucrarepăstrate din epoca romană, fără a exclude nici posibilitatea ca ei să se fi înșelat în legătură cu unele aprecieri cronologice. Din păcate la începutul acestui secol urmele vizibile au fost șterse datorită trecerii la exploatarea mai largă a resurselor de piatră, așadar descrierile acestor arheologi rămân singura sursă documentară pentru unele dintre cariere cum ar fi cele de la Deva, Bucova sau Turda. Trebuie însă, să avem unele rezerve în privința informațiilor oferite de arheologii din trecut deoarece în unele cariere atribuite romanilor nu a fost găsit material arheologic specific.

În tratatele de minerologie sau în jurnalele călătorilor din secolele XVI-XVII sunt menționate doar bogățiile în metale ale Transilvaniei. Chiar și în lucrările cu caracter general consacrate acestui subiect, referirile la provincia Dacia sunt foarte sumare, cu toate că monumentele epigrafice erau cunoscute încă din evul mediu în afara teritoriului fostei provincii.

În lucrarea lui I. Fridawaldsky la capitolul „De Terris et Lapidibus” se mai găsesc mențiuni referitoare la bogăția de marmură din Transilvania. Călugărul iezuit se referă la carierele din Munții Trascăului și din județul Hunedoara, dar nu face localizări mai precise și nici vreo mențiune despre vechimea acestora. În schimb locurile în care se găseau pietre prețioase și semiprețioase sunt tratate mai pe larg de către acesta. J.E. Fichtel este autorul unei lucrări de referință pentru tabloul geomorfologic al Transilvaniei, aceasta cuprinde informații foarte importante pentru vechimea unor cariere exploatate în secolul al XVIII lea.

La J.F. Neigebaur găsim primele mențiuni mai sigure referitoare la carierele romane de piatră din Dacia. M.J. Ackner a vizitat și el o parte din vechile exploatări de piatră pe care le enumeră împreună cu alte antichități descoperite în zona respectivă. În afară de cariera de marmură de la Bucova, pe care și el o localizează greșit în imediata apropiere a „Porților de Fier ale Transilvaniei”, Ackner menționează o carieră de marmură la Ampoița, malul stâng al Ampoiului, pe drumul care duce de la Micești la Pătrânjeni. Cărturarul din Gușterița dă apoi o descriere amplă a carierei, după el de trachit-prophir, de pe dealul Uroui de lângă Simeria, unde a găsit și o serie de obiecte din piatră cioplită, neterminate.

Informațiile lui Ackner și cele a le lui Neigebaur sunt reproduse de către C. Gooss în Chronik, mai puțin cele care fac referire la cariera de calcar de la Suceag, exploatată și în perioada romană.

În timp ce acești autori au înregistrat în repertoriile lor doar știri ocazionale despre carierele de piatră din Dacia Romană, alții au descris în detaliu carierele vizitate și mai mult, au identificat altele necunoscute. Unul dintre aceștia este Teglas Gabor, care a cunoscut la fața locului o serie de cariere romane din Transilvania. Gabor a fost ajutat de Kiraly Pal, Teglas Istvan (care l-a însoțit în unele perigheze) și Carol Toma cel care i-a evidențiat câteva exploatări romane cum ar fi cele de la Ioneștii-Odorhei sau Turda. În însemnările lui se găsesc schițele unor cariere ce reprezintă urmele unor exploatări de piatră din epoca romană. Din păcate majoritatea au rămas nevalorificate, excepție făcând doar câteva desene. Valoarea lor documentară este unică, deoarece aspectul arhaic al acestor cariere s-a păstrat prea puțin până în secolul nostru, dar mai ales datorită faptului că au înregistrat și urme romane descoperite la fața locului.

Literatura geologică de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX poate fi o sursă de știri în legătură cu vechimea unor cariere de piatră din Transilvania. Lucrarea geologului F. Schafarzik, Detaillierte Mitteilung uber die auf dem Gebiet des ungarischen Reiches befindlichen Steinbruche (Budapesta 1900), furnizeauă scurte însemnări în legătură cu vechimea exploatărilor, unde la sfârșitul veacului trecutputeau fi văzute urmele unor cariere „exploatate din timpuri străvechi”; informații analoge găsim și în anumite studii monografice mai mari sau mai mici destinate geologiei unor anumite zone. Fr. Ritter von Hauer, Fr Posepny, Moritz Pally, Guido Stache, Ferenczi Istvan, Alexander Gesell sau Anton Koch sunt autorii unor astfel de lucrări.

Informații cu privire la vechimea exploatărilor de piatră de pe teritoriul României pot fi desprinse și din ciclul de fascicole intitulat Carierele și apele miniere din România, publicat de R. Pascu în Studii tehnice și economice (București), în care carierele au fost prezentate pe județe. Informațiile din aceste fascicule nu au putut fi folosite în capitolul Cariere din lucrearea destinată istorie economice a Daciei Romane a lui V. Christescu, deoarece acestea au apărut în 1929. În capitolul amintit se resimte lipsa unui criteriu riguros de prezentare a carierelor presupuse a fi fost deschise în timpul stăpânirii romane, descrise de Christescu pe baza unor publicații de-ale lui Teglas Gabor cunoscute exclusiv din literatura arheologică. V. Christescu nu a consultat lucrările lui Teglas Gabor din literatura geologică, unde acesta își făcuse debutul, fiind primul care aexplorează minele și carierele de piatră din Dacia Romană.

Literatura din perioada interbelică cu privire la carierele de piatră din Dacia Romană nu s-a îmbogățit cu alte lucrări monografice: a apărut doar o scurtă introducere istorică la capitolul Carierele de piatră din Transilvania și industria ceramică din cunoscutul volum „Industria și bogățiile naturale din Ardeal și Banat”, semnat de prof. Victor Lațiu de la Universitatea din Cluj. În același timp, prof. V. Stanciu și I. Popescu-Voitești, pasionați de istoria metalurgiei din Transilvania, publică în revista Muzeului de Minerologie și Geologie din Cluj diverse articole referitoare la vechimea mineritului și a exploatărilor de substanțe minerale de pe teritoriul României.

Harta carierelor a lui St. Cantuniari poate fi utilizată și azi de către cei care studiază proveniența materialului litic descoperit în așezările sau fortificațiile romane cu toate că aceasta a apărut în 1936.

Identificarea rocii pe care constructorii și lapicizii romani din Dacia au folosit-o nu se poate face fără harta geologică a României, apărută în fascicolul pe zone geografice. Caietul descriptiv al fiecărui fascicol, cu informații bibliografice și detalii geologice referitoare la structura fiecărei regiuni, înlesnește munca arheologului sau a petrografului în vederea delimitării zonelor din care putea să provină o rocă sau alta.

Importanța acestei activități în cadrul vieții economice a Daciei Romane este prezentată în tratatul de Istorie a României. Aici sunt enumerate carierele și izvoarele epigrafice principale, care atestă activitatea unor specialiști în prelucrarea pietrei. Întrucât documentația care a stat la baza elaborării tratatului no o depășeștecu mult pe cea din perioada interbelică, se impune ca o sarcină de viitor punerea în valoare a ultimelor cercetări din acest domeniu și aprofundarea colaborării interdisciplinare.

Stadiul cercetărilor

În condițiile în care posibilitatea obținerii unor informații directe cu privire la existența și aspectul unor cariere romane pe baza cercetărilor de teren s-au restrâns foarte mult datorită modernizării carierelor exploatate din vechime, iar numărul descoperirilor romane în exploatări este nesemnificativ, o metodă de cercetare utilă – cu rezultate nu întotdeauna mulțumitoare – o constituie stadiul provenienței materiei prime litice a diferitelor monumente și construcții romane.

Trebuie precizat că rezultatele investigațiilor de laborator referitoare la compoziția paleontologică și mineralogico-petrografică a probelor sunt doar relative în situația în care structura lor nu este semnificativă. Datorită faptului că probele petrografice sunt recoltate de la suprafața monumentului din zona de contact cu aerul calitatea acestora este alterată, iar faptul că probele s-au recoltat deseori de la monumente epigrafice care nu au un volum mare duce la ideea că acestea putea fi confecționate din piatră adusă din altă parte. Din cauza acestor factori este necesar să avem unele rezerve față de concluziile unei cercetări de acest gen.

Până în prezent, investigațiile arheologice din țara noastră nu au recurs și la asemenea analize, ele efectuându-se doar în cazuri excepționale la anumite piese epigrafice, uneori doar cu titlu de curiozitate, necesitatea lor pentru studiul arheologiei s-a subliniat în schimb de multe ori.

Cercetarea de față, care se extinde asupra a 169 de monumente epigrafice, sculpturale și de la piese arhitectonice, a urmărit: clasificarea precisă a materialelor litice extrase din carierele romane din Dacia, încadrarea unor grupuri de monumente într-o zonă geografică și geologică cât mai restrânsă, cu specificarea carierei, dacă ea s-a putut mijloci, determinarea regiunii de proveniență a unor monumente, descoperite în condiții și locuri neprecizate.

Microscopul polarizant și metoda clasică în cercetarea minerologică sunt folosite și azi pentru studierea probelor din laborator deoarece acestea oferă rezultate foarte sigure. În prezent se cunosc și alte metode de determinare a rocilor, dar claritatea și indubilitatea secțiunilor subțiri ne-au dispensat de a recurge la utilitatea lor.

Capitolul II

Tipurile de piatră

Romanii făceau deosebire între tipurile diferite de roci, în funcție de tipul de piatră, dar și de locul de proveniență a acesteia. Vitruvius găsește întrbuințări pentru fiecare tip de piatră, indiferent dacă acestea sunt dure, moi, poroase sau fărămicioase. Astfel, despre pietrele roșii sau pale din împrejurimile Romei, precum cele de la Fidenae și Alba aflăm că sunt foarte moi, cele din Tibur, Amiternum sau Soracte au duritate medie, iar cele din hotarul Tarquini, zise Aniciane sunt dure, dense și rezistente.

Jean-Pierre Adam face o clasificare a pietrelor de construcție în funcție de duritatea acestora. El le împarte în șase categorii, de la moi la foarte dure. Calcarele, rocile sedimentare și unele tipuri de tuf sunt incluse în primele categorii, în timp ce marmura și bazaltul se află la polul opus. Este de la sine înțeles că orice constructor ar fi preferat materia de calitate superioară, însă de cele mai multe ori distanța și implicit costurile de transport duceau la alegerea celei mai apropiate cariere. Acest lucru este observat de către Vitruvius când acesta descria pietrele extrase din carierele aflate în jurul lacului Volsinian și în prefectura Statonia. El afirmă că aceste pietre au nenumărate calități, precum duritatea, rezistența în timp și în fața intemperiilor naturii și chiar împotriva focului, de aceea ar fi ideale pentru ridicat edificii, iar dacă s-ar afla lânga Roma, ar merita ca toate clădirile de aici să se facă cu piatră scoasă din ele. Vituvius continuă, spunând că distanța îi silește să folosească piatră din vecinătatea metropolei, chiar dacă aceasta este de o calitate inferioară.

Din punct de vedere al costurilor, trebuie să luăm în considerare faptul că rocile de calitate superioară, a căror extrecție și prelucrare presupunea mai mult efort și timp, deveneau mai costisitoare înainte ca acestea să fie transportate din carieră.

Chiar dacă majoritatea clădirilor erau construite din piatră locală, atunci când vine vorba despre edificiile ce se doresc a fi spectaculoase, ori atunci cand era nevoie de roci superioare, pentru placarea fațadelor, sau pentru realizarea elementelor decorative, se recurgea la folosirea materiei prime de import, reprezentată în special de marmura de calitate superioară.

Un repertoriu al rocilor de cea mai bună calitate și totodată cu valoarea cea mai ridicată este realizat de Jean-Pierre Adam. Așadar în Imeriul Roman se importau următoarele tipuri de rocă:

Marmura de Chois, gri-albăstrui era importată din Insula Chios;

Marmura de Filfila, albă era transportată din Algeria;

Marmura de Chemtou, cu vinișoare galbene era adusă din Tunisia;

Marmura Cipolină, cu vinișoare alb-verzui era adusă din Insula Eubeea;

Marmura de Lesbos, alb-gălbuie era importată din Insula Lesbos;

Marmura de Pentelic, albă era transportată din Attica;

Marmura de Pharos, de un alb intens era adusă din Insula Pharos;

Marmura de Porta Santa, policromă cu vinișoare roșii, albastre, negre, albe și

violete era importată din Insula Iassos;

Marmura Rosso antico, de culoare roșie era importată din Peloponez;

Marmura de Procones, albă și cu vinișoare alb-negre era adusă din Insula Procones;

Marmura de Thasos, de culoare albă era adusă din Insula Thasos;

Marmura de Teba, verde cu serpentine era transportată din Egipt;

Alabastrul alb era adus din Egipt;

Bazaltul negru și verde venea din Egiptul de Sus;

Granitul negru, roz și gri era importat din Asuan;

Porfirul verde era transportat din Peloponez;

Porfirul roșu era adus din Egipt.

Pe lângă aceste și marmura de Carrara (albă sau gri-albăstruie), poate fi considerată materie primă de importdacă vorbim despre construcțiile din afara Peninsulei.

Plinius cel Bătrân afirma că tipurile de marmură sunt atât de numeroase, încât ar fi inutilă enumerarea acestora și că cele mai prețioase (marmura verde de Sparta, Augustană sau Tibetană) se găsesc la suprafață, cu toate că cele mai multe se extrag din cariere.

În ceea ce privește provincia Dacia, V. Wollmann, în urma analizelor făcute asupra unui număr considerabil de monumente de epocă romană, reușește să identifice natura și proveniența rocilor folosite în Dacia romană. Așadar acesta idetifică o gamă diversă de roci care se împart în mai multe categorii.

Roci eruptive vulcanice

a)Tuf de andezit piroxenic, cel mai des întâlnit în Munții Gurghiului. Cele două probe apărute în castrul roman de la Inlăceni nu sunt făcute din rocă locală, așadar sursele de exploatare din epoca romană sunt necunoscute pentru această zonă, excepție făcând doar cele de la Ionești. În Masivul Hășmașul Mic stratul de tuf este acoperit de tuf dacitic și ajunge la grosimea de 3 m. Urmele vechii exploatări erau încă vizibile la începutul secolului XX, în partea de nord a satului, la poalele dealului, spre versantul de sud.

b)Andezit de tip „Uroiu”, care aparține din punct de vedere petrografic familiei andeziților cu augit, având o structură porfirică și o textură poroasă. Acesta apare în două nuanțe: cenușie și roșcată. Versantul sudic împreună cu cel estic sunt locurile în care se aflau exploatările romane. O serie de crăpături care formează bancuri groase până la 3 m străbat masivul.

Andezit asemănător (amfibolic și biotitic) de culoare cenușie-albăstruie s-a exploatat în perioada stăpânirii romane în cariera de pe dealul „Pietroasa”, lângă Deva, după cum rezultă dintr-o serie de monumente de la Micia (Vețel), păstrate în marea lor majoritate la Muzeul Deva. Același andezit era folosit și la confecționarea râșnițelor. Un monument funerar de la Apulum este confecționat dintr-un andezit amfibolic asemănător. Cel mai probabil materia primă a fost transportată la Apulum dar este posibil ca inscripția să fi ajuns aici în secolul al XVIII-lea, când o serie de monumente epigrafice au fost transportate pe Mureș la Viena.

c)Brecie vulcanică (baziltică). O probă cu o structură specifică pentru o zonă geologică mai restrânsă este recoltată la Hoghiz.

Cu toate că vestita carieră de bazalt de la Racoș se află la mică depărtare (cca. 6 km) și că existau și la Hoghiz exploatări de bazalt, materia primă pentru acest monument a fost adusă dintr-un loc aflat undeva pe cursul superior al Homorodului, mai sus de Lueta sau Târnavița, sau din centrul de erupție situat între Hoghiz și Bogata-Olteană, de unde se extrăgea astfel de brecie bazaltică.

1.2 Exploatarea andezitului la Deva

Sursa de andezit din apropierea orașului Deva a fost exploatată în mai multe puncte, deoarece aceasta este dispusă pe o suprafață destul de mare. Din cercetările arheologice mai

vechi, precum si dintr-o serie de analize mineralologice, reiese faptul că urme ale funcționării

unor cariere antice au putut fi reperate pe dealurile Bejan sau Pietroasa, aflate în extremitatea

sud-estică a sursei. Tot în aceste zone, este semnalată existența marcajelor pe unele roci de andezit. Acest lucru sugerează exploatarea lor în antichitate. Din nefericire dovezile au fost distruse din cauza amplasării unor cariere moderne în aceste locuri.

Plecând de la premiza că o sursă atât de extinsă putea fi exploatată în mai multe puncte și având în vedere faptul că dealul Bejan se alfă în partea diametral opusă a sursei de andezit, față de așezarea romană de la Micia, am încercat să verific existența unor urme de exploatare, aflate mai aproape de centrul de pietrărie mician. Așadar, în pădurile din vecinătatea satului Bretelin, se pot observa terase și gropi săpate în stâncă.

De asemenea, am observat că unele fragmente de roci dislocate și blocuri de piatră

purtau urme ale tehnicii de desprindere, ce folosește icurile de fier sau lemn, descrisă mai sus.

Un astfel de bloc, cu dimensiunile de 1,20X0,65X0,40m, prezintă 2 orificii dispuse

longitudinal, la o distanță de 10cm una față de cealaltă. Deschiderile au profilul transversal trapezoidal și o formă dreptunghilară în plan. Șanțurile au lățimea de 2 cm, lungimea de 8 cm și adâncimea de 5 cm.

La 30 m distanță de primul bloc, se află un altul care poartă urmele a șase orificii de acest gen, dipuse în linie. Acestea par să fie de aceleași dimensiuni ca și cele din cazul primului bloc.

Tot în această zonă a fost găsit încă un bloc, mult mai mare decât primele două. Acesta este străbătut pe lungime de 15 orificii, de lungimi cuprinse între 5-6 cm, lățimi de 2 cm și adâncimi de 5 cm. Distanța dintre ele fiind de circa 8-9 cm.

Existența unei cariere în această zonă este sugerată de toate aceste urme, dar datarea ei este încă incertă. Doar niște cercetări arheologice întreprinse pe viitor vor putea atribui o cronologie sigură acestei exploatări de andezit, însă plasarea ei în imediata apropiere a Miciei conferă șanse ridicate ca ea să fi funcționat în perioada romană.

1.3 Exploatarea andezitului la Măgura Uroiului

Sursa de andezit se află la nor de Mureș, la 20 km de Micia. Totuși, faptul că ambele puncte se găsesc în imediata apropiere a râului a facilitat transportul materiei prime pe calea apei, astfel încât o mare parte din monumentele și piesele arhitectonice descoperite la Micia sunt confecționate din această rocă vulcanică. Faptul că la sfârșitul secolului al XIX lea, se puteau observa indicii ale exploatării romane pe terasele dealului Măgura Uroiului, este amintit de Teglas Gabor. Din fericire, în acest caz, cariera modernă a exploatat partea vestică a dealului, astfel încât existau șanse ca urmele observate de cercetătorii secolului al XIX-lea să fie vizibile și în prezent.

Zona este înconjurată de gropi și de terase, în care se pot vedea blocuri foarte mari desprinse din stâncă. Deoarece majoritatea blocurilor au fețele drepte, se poate presupune că acestea au fost tăiate. Pe unele dintre ele se pot observa urme ale uneltelor antice. De exemplu, un bloc orientat est-vest, cu lungimea de 2,60 m, lățimea de 1,80 m, și grosimea de 0,8-1,2 m are mai multe urme de unelte pe suprafață. Pe direcția est-vest este surprins un șanț, acesta este de formă dreptunghiulară în plan, în profunzime are un profil triunghiular, iar dimensiunile sale sunt: lungimea 21 cm, lățimea 5 cm și adâncimea 9 cm.

Încă un bloc de dimensiuni mari desprins din stâncă, este orientat pe direcția nord-sud și are o lungime de 2,40 m, lățime 1,60 m, și grosime 0,80-1 m. La o distanță de 0,60m față de acest capăt sudic, pe suprafața superioară a blocului, apare o înșiruire de 3 incizii consecutive, ce

formează o linie orientată est-vest, care traversează blocul pe lățime. Șanțurile au un profil transversal triunghiular și o formă dreptunghiulară. Dimesiunile acestora sunt: lungime 17,5-18,5 cm, lățime 3,5-4,5 cm și adâncime 9-12 cm. Intervalele dintre ele fiind de 22 respetiv 25 cm.

Urmele exploatării rocilor vulcanice, duc la ideea că aici exista o carieră de piatră în perioada romană. Localizarea ei în partea de sud a dealului, adică în punctul cel mai apropiat de albia Mureșului, vine ca un argument în plus în ceea ce privește faptul că inginerii și constructorii romani încercau să asigure o distanță cât mai mică și implicit un cost de transport cât mai redus, până la punctele de desfacere.

Tufuri vulcanice

a)Tuf dacitic, cu structură cristaloclastică (fenocristaline constituite din cvarț, feldspat masiv, plagioclazi și ortoză), are o culoare vânătă, se lucrează ușor și destul de frumos, iar prin șlefuire primește un aspect plăcut. Îl găsim la Porolissum ca materie primă a unor construcții. O probă de la o inscripție fragmentară indescifrabilă al cărui loc de proveniență este necunoscut provine cel mai probabil tot de la Porolissum deoarece compoziția petrografică a acesteia este aceeași. La Moigrad, pe panta de vest a dealului Măgura se află una dintre carierele cunoscute din perioada romană.

b)Tuful de „Dej” este un tuf rio-dacitic de vârstă tortoniană, având structura cristalo-vitroclastică, fin granulată și culoarea cenușie-verzuie, sau, mai rar, alb-cenușie. Roca are o structură fină aproape de suprafață și se desface cu ușurință în plăci poliedrice. Plăcile cresc în consistență în profunzime, rocă primind o structură granulată și ajungând până la straturi de 2 m. Tuful de „Dej” se întinde masiv în partea de nord a bazinului Transilvaniei, sub forma unor straturi orizontale, care ocupă zona dintre Vultureni-Șoimeni la vest și Bistrița-Bârgaie la est. Aceste tufuri oferă o piatră bună pentru diverse construcții. Variațiile lor conglomerate au fost căutate pentru confecționarea pietrelor de moară.

Probele recoltate de la Ciumăfaia, Gherla, Pintic și Cășei au toate aceeași structură, cu deosebiri mărunte în funcție de nivelul exploatării rocii. Nu avem posibilitatea de a stabilii mai precis punctele sau centrele de exploatare ale acestei roci în antichitate, dar au existat desigur, ca și azi, o serie de cariere locale în zona de maximă aflorare a tufului, cum ar fi localitățile: Bădeni, unde se extrăgea încă din antichitate un tuf gălbui cavernos, la Borșa, unde exploatarea pietrei are de asemenea o vechime apreciabilă, la Lujerdiu, Iclod în Valea Chiced, la Măgura Căieșu, Reteag, Urișor, de unde s-a scos piatra necesară pentru castrele de la Ilișua și Cășei. Un tuf în straturi orizontale de diferite grosimi, de o culoare albicioasă-gălbuie se exploata la Sic. Materia primă a monumentul epigrafic descoperit aici provine probabil din această zonă.

Roci sedimentare – detritice

Cele mai multe probe care fac parte din acest grup sunt gresii cuarțitice. Roca fiind dură, rezistă la acțiunea de dezagregare a agenților fizio-geografici. Pe baza compoziției petrografice a probelor și a unor date din literatura minerologică de specialitate, completate cu informații de arhivă, în cele mai multe situații se poate dovedi caracterul local al materiei prime întrebuințate pentru inscripțiile descoperite la Zlatna, provenind din anticul Ampelum. Toate probele sunt gresii coarțitice și se încadrează în acest grup cu toate că unele au un aspect microconglomeratic. Așadar dealul Jibold, la cca. 5 km de Zlatna este singurul loc de unde putea să provină roca. Aici se exploata piatră încă din sec XVIII, acest fapt continuând până în zilele noastre. Greasie se prezintă sub forma unor straturi până la 2 m, despărțite între ele de un strat subțire (șist grzos) de culoare neagră. Coasta dealului, aproape de Valea Petrineștilor, la aproape 100 m deasupra nivelului râului era locul cel mai potrivit pentru exploatarea gresiei.

Cu toate că din cele 21 de probe selecționate de la monumente epigrafice și sculpturale descoperite la Alba Iulia (Apulum) numai una era gresie calcaroasă, celelate fiind aproape în exclusivitate din calcar organogen (tortonian), suntem îndreptățiți să afirmăm că locul ei de proveniență este cariera de la Șard, exploatată destul de intens încă din antichitate. Aspectul macroscopic și compoziția probei corespund tabloului petrografic al carierei de la marginea de est a comunei, aflată pe coasta dealului Dumbrava. Având în vedere că straturile superioare se află în stare de dezagregare, putem presupune că în antichitate s-a extras doar stratul de gresie compactă.

Se pare că și în apropierea carierelor de la Deva, amintite mai sus, exista deja în perioada romană o exploatare de gresie carbonatică (de vârstă cretacică) din care s-au confecționat unele inscripții de la Micia, exploatare nemenționată până în prezent, nici în literatura arheologică, nici cea minerologică.

Calcarele

a)Calcarele cristaline. Analizele efectuate la o serie de inscripții, sculpturi, piese arhitectonice etc. Din marmură, chiar dacă au fost descoperite în localități diferite ale provinciei Dacia (Apulum, Ulpia Traiana, Sarmisegetusa, Drobeta, Dierna) se prezintă sub aspect petrografic foarte asemănător, ceea ce îngreunează mult identificarea locului de proveniență a acestui material litic. Cariera de marmură de la Bucova a aprovizionat în mare parte orașele romane din zona intracarpatică. Această carieră a furnizat materia primă pentru monumente, conscrucții urbane și var până în 1884, când s-a deschis cea de la Rușchița.

b)Calcarele eocene din împrejurimile Clujului, denumite în mod curent „calcarele de Cluj” sau „calcarele de Hoia”, au o structură eolitică, textură compactă și sunt foarte bogate în resturi organice, micro și macrofosilifere. Roca are o culoare cenușie-gălbuie. Aceste roci sunt întâlnite în special în vestul orașului Cluj Napoca, la Baciu, pe dealul Hoia și la Mănăștur, de unde provin o mare parte din probele analizate și câteva monumente medievale.

Dispunerea stratigrafică în teren și calitățile fizice ale acestui material litic explică larga sa întrebuințare. Este destul de rezistent la acțiunea agenților externi și se poate prelucra foarte ușor. Cu toate că pe baza analizelor se poate preupune că majoritatea monumentelor și construcțiilor din orașul Cluj Napoca s-au confecționat din calcarul de Mănăștur (Sub Pădure), unde și acum se mai văd urmele unor exploatări de lungă durată, este sigur că existau și alte cariere mai mici în împrejurimi, din care unele s-au păstrat până azi.

Cariera de la Baciu este situată pe coasta de vest a dealului Popești din Valea Lungă. În acest loc s-a exploatat un calcar cu foraminifere, compact, de culoare gălbuie. Un calcar asemănător se extrăgea de la Gârbou, carieră situată la 2 km de oraș.

Pe versantul drept al pârâului Suceag se află cariera care poartă același nume, aceasta este amintită în literatura de specialitate ca o veche exploatare de piatră. Din acest loc și din cariera de la Viștea, aflată pe versantul drep al pârâului Nadășu, se extrage și în zilele noastre un calcar alb-gălbui cu aspect grezos.

La mai multe probe, recoltate de la monumente romane descoperite la Gilău, s-a constatat utilizarea unui calcar care se distinge nu numai prin structura petrografică și paleontologică, ci și prin aspectul exterior cu reflexe roșiatice-ruginii la suprafață. Se pare că în perioada romană, la Gilău s-a exploatat și un calcar dolomitic.

Calcarul de Hoia a fost folosit la confecționarea unor monumente sculpturale și epigrafice romane dar și la realizarea unor construcții într-o zonă mult mai întinsă. Așadar îl întâlnim și în valea Someșului, fie că a fost extras în localitatea Var, fie la Jibou, în zidăria castrului roman de la Tihău și la câteva inscripții și sculpturi descoperite aici.

c)Calcarele tortoniene sunt bogate în resturi organice, au o textură poroasă și o structură organică și micro-bracioasă. O astfel de rocă de culoare alb-gălbuie are o largă răspândire pe bordura estică a Munților Apuseni, extinzându-se din regiunea Turda-Poieni până la Alba Iulia, intrând în bazinul Zlatnei. Faptul că zidurile castrului și majoritatea monumentelor epigrafice și sculpturale de la Potaissa sunt executate din acest calcar este dovada că această rocă a fost exploatată foarte intens în perioada romană. Urmele carierei romane din valea pârâului Hășdate au fost identificate de către Teglas Gabor la sfârșitul secolului XIX la 4 km de Săndulești unde și în zilele noastre se exploatează calcar jurasic alb-cenușiu.

Puținele probe luate de la monumentele epigrafice găsite la Potaissa nu ne oferă suficient material de comparație pentru confirmarea părerii lui Teglas I. Potrivit căreia numeroasele monumente romane, dar în special sarcofagele descoperite la Potaissa, s-ar fi confecționat din piatră adusă de la Poieni.

Din același calcar cu lithotamnium, care provine cel mai probabil din cariera de la Ighiu, sunt cioplite cele mai multe dintre inscripțiile descoperite la Apulum și păstrate în muzeele din Alba Iulia și Cluj Napoca. Tot la Ighiu s-a exploatat în antichitate dar mai ales în evul mediu, un calcar cu foraminifere de culoare alb-gălbuie, cu o structură compactă. Cariera se află la aproximativ 1.5 km sud-vest de localitate pe dealul Rogoși. Literatura minerologică sublinează în mai multe rânduri vechimea acestei cariere.

Clacarele tortoniene cu structură organogenă s-au exploatat și în zona de sud a Transilvaniei, dar în lipsa unui număr suficient de analize referitoare la monumentele din această regiune nu s-au putut localiza mai multe cariere. Lipsa unor structuri specifice îngreunează interpretarea minerologică cu microscopul polarizant. De exemplu, probele de la Apoldul de Sus nu conțin aceleași resturi organice, deși par să fie confecționate din aceeași piatră. Totuși, trebuie presupusă aici prezența unei cariere locale mici, la fel și la Miercurea Sibiului, unde s-a exploatat același calcar organogen.

Deducțiile în ceea ce privește existența unor cariere locale bazate doar pe descoperirile litice romane din unele așezări, pot fi eronate în lipsa unei analize petrografice mai amănințită. De exemplu, două probe recoltate de la monumenteleromane descoperite la Șeica Mică (jud. Sibiu), având în compoziție calcar de Leitha cu elemente de cristalin, nu se încadrează de loc în ansamplul deo-morfologic al ținutului respectiv, deci este foarte puțin probabil ca roca să fie exploatată aici în perioada romană. Descoperirile respective trebuie legate de așezarea romană de la Micăsasa, aflată la o distanță destul de mică. În schimb structura petrografică a celor două inscripții romane descoperite tot în județul Sibiu la Săcădate, este una care permite determinarea locului de proveniență a materiei prime litice. Ambele monumente au fost cioplite dintr-un calcar cu numulți, extras din partea superioară al eocenului de „Porcești”. O altă probă care aparține unei inscripții de la Alba Iulia, pare să provină tot de la Porcești. Monumentul epigrafic este construit dintr-un calcar foarte diferit de cel folosit pentru construirea monumentelor de la Apulum. Pe Dealul Nișului, în sudul comunei se mai văd și acum urmele unor ochiuri de carieră foarte vechi, așadar aici trebuie căutat locul carierei romane de la Porcești.

Calcarul, mai ales cel eolitic, este folosit pentru construcții și la Ulpia Traiana Sarmisegetusa. Astfel, al a fost utilizat la fațada palatului Augustinilor, probabil și la monumentul Aureliilor sau mausoleul din stânga văii Drașcovului. Este dificil să localizăm cariera antică în cadrul depozitelor de calcar din jurul Sarmisegetusei, dar cel mai probabil aceasta trebuie căutată în valea Iordăchel.

Și la Petnic, în Banat s-a exploatat calcar de Leitha. De aici s-a transportat piatră către Băile Herculane și Mehadia. Dintr-o gresie răspândită în jurul Petnicului sunt lucrate câteva dintre monumentele sculpturale romane de la Băile Herculane. O probă provenită dintr-o inscripție de la Pojejana este compusă dintr-un calcar eolitic cu lithotamnium de vârstă tortoniană. Această formațiune minerologică, cu amprentele ei specifice, aflorează în Banat, în special în jurul comunei Valeapai (jud. Caraș-Severin), ceea ce face nesigur locul de proveniență al pietrei din care s-a tăiat inscripția de la Pojejana.

Și în județul Mehedinți există depozite de calcar cretacic și jurasic. În jurul orașului Drobeta s-a extras calcarul din zonele de maximă afloare, cum ar fi Bahna, la nord de Gura Văii, unde pe dealul „Pârlipățului” se exploatează și azi calcar jurasic de culoare roșiatică și albă. Cel alb este mai greu de prelucrat deoarece este mai compact și mai puternic cristalizat, iar cel roșu oferă un aspect mai elegant după lustruire. În carierele de la Vârcioara, Gura Văii și Breșnița se tăia un calcar alb cu noanțe roșietice și aspect de travertin. În jurul anului 150 p. Chr. acestea le înlocuiesc pe cele de la Bahna. Fiind dur și ușor de lustruit, s-au cioplit din el cele mai importante monumente epigrafice ale Drobetei. Informația aceasta le-a fost comunicată lui Al. Bărcăcilă și V. Christescu în perioada întocmirii lucrării sale despre viața economică a Daciei Romane. Totuși cel din urmă afirmă despre Bărcăcilă că „cercetări pentru identificarea eventualelor cariere exploatate de Romani nu a făcut” susținând în continuare: „Dimpotrivă, monumentele databile pe la începutul secolului al II-lea, deci în primele timpuri ale cuceririi, sunt dintr-o piatră ce era adusă de peste Dunăre”.

Existența resurselor de piatră de pe malul stâng al Dunării, menționate mai sus și folosirea acestora pentru construcțiile și monumentele de piatră de la Drobeta eventual și de la Dierna (Orșova), exclude posibilitatea unui import masiv din sudul Dunării. O parte din materia primă litică folosită la construirea podului roman de la Drobeta poate fi o excepție. Probele recoltate din două blocuri de calcar provenind de la pilele podului (descoperit în anul 1908), conțin fragmente de cuarț metamorfic, tremolit și hornblendă verde. Unii autori sunt de părere că pentru construirea podului lui Apollodor din Damasc s-a folosit piatră din carierele de pe ambele maluri ale Dunării: Bahna, Schela Cladovei și Vârcirova de pe teritoriul Romțniei, dar și de la Sip de pe teritoriul Serbiei.

În regiunea din sud-estul Olteniei nu s-au putut deschide cariere de piatră în antichitate din cauza adâncimii depunerilor minerologice, așadar doar aici putem vorbi despre o cantitate considerabilă de piatră adusă din sudul Dunării. Așadar cele mai importante construcții și monumente de la Sucidava, au fost construite cu material adus din Moesia din jurul localității Vraca de la carierele din valea râului Isker. Aici se găsesc resurse însemnate de calcar alb făinos.

Din cele de mai sus reiese destul de convingător faptul că studierea mai atentă a structurii și aspectului rocii care s-a folosit în diferite scopuri utilitare și decorative ușurează mult identificarea regiunilor în care a fost exploatată în epoca romană, permițând uneori chiar și localizări mai precise. Se poate constata că este necesară și utilă asocierea rezultatelor de laborator cu informațiile din literatura arheologică și cea minerologică.

Ca un rezultat palpabil al investigației noastre interdisciplinare poate fi privită identificarea unei serii de cariere locale, a căror producție din perioada romană este ilustrată în prezent doar de câteva monumente epigrafice și sculpturale. Specialiștii minerologi clasifică aceste exploatări ca : exploatări preistorice, exploatări foarte vechi sau cariere exploatate de la începutul omenirii. Acești specialiști aveau destulă experiență pentru a putea diferenția, în aceea perioadă exploatările mai recente de cele abandonate cu ceva timp în urmă. Aceste știri însă nu pot fi preluate de arheologi sau istorici fără un control riguros, ele se cer verificate în contextul arheologic al locului și al ținutului respectiv, ținându-se cont și de alte detalii care ar putea pleda pentru vechimea carierei. Importanța analizelor de laborator crește în cazul în care aceste indicii lipsesc. Stabilirea zonei minerologice de origine pe baza probei analizate, nu este suficientă deoarece trebuie verificat și dacă în perioada romană era posibilă extragerea pietrei de la adâncimea la care aceasta se încadrează. De exemplu piesele de la Șeica Mică au o compoziție organogenă care în această zonă apare doar la adâncimi mai mari. Așadar, în acest caz se poate vorbii despre un transport din partea de est sau de sud a calcarului de Leitha. Aceste deducții sunt valabile doar în cazurile în care proveniența locală a descoperirii nu este pusă la îndoială.

Prin efectuarea acestor cercetări cu ajutorul microscopului polarizant s-au sesizat și unele aspecte legate de transportarea pietrei de la distanțe care depășesc cifra medie de 20-30 km, până la care se transporta piatra în antichitate și evul mediu în mod curent. Putem constata că cioplitorii de piatră din perioada romană aveau o predilecție spre un anumit fel de piatră, chiar dacă aceasta era adusă din altă parte, excepție făcând doar câteva cazuri, cum ar fi: o probă cu o structură calcaroasă de la Gherla, o probă din calcar cu numulți de la Alba Iulia, o altă probă care reprezintă o rocă de andezit tot de la Alba Iulia și două probe de la Șeica Mică. La Roșia Montană, pentru unele monumente funerare s-a folosit piatra de calcar din cariera romană de la Ighiu, și nu gresia turtifică folosită de obicei la altarele votive. Excludem de această dată exemplul notoriu al aprovizionării fortificațiilordacice din Munții Orăștiei cu piatră de construcție din cel puțin trei cariere mai îndepărtate, citând unele situații mai puțin cunoscute, sesizate prin intermediul analizelor.

Acest fenomen apare în multe probe care arată cât de apreciată a fost piatra de Ighiu și este sesizat în mai multe lucrări ale lui Teglas Gabor. Tot de aici s-a transportat piatră către Roșia Montană, Turda și Buciumi. Cel mai probabil și piatra de la Porcești a avut o arie mare de răspândire, deoarece apare până la Săcădatele, la o distanță de aproximativ 25 km.

V. Christescu nu admite însă transportul de piatră din Dacia intracarpatică spre zone mai îndepărtate, excepție făcând doar monumentul de la Bărboși, pe care îl consideră un caz singular și discutabil. Calcarul cristalin (marmura) a fost preferat datorită aspectului său la construcția monumentelor onorifice și funerare, ceea ce a determinat transportarea lui la distanțe destul de mari: de la Bucova, în sud aproape pțnă la Dunăre, iar în nord până în Dacia Porolissensis. Este posibil ca unele monumente sculpturale și epigrafice din antichitate să fi fost construite cu materie primă de la cariere mai mici cunoscute în secolul al XVIII lea.

În faza actuală de cercetare nu este posibilă formularea unor concluzii definitive bazate doar pe analizele petrografice. Extinderea analizelor asupra altor zone, în special cele cu mai puțină piatră de construcție, este singurul mod în care se poateemite o statistică utilă pentru interpretări. Cu cât analizele sunt mai precise, cu atât și rezultatele sunt mai reale, acest lucru se poate realiza prin îmbinarea mai multor metode de determinare a rocilor, inclusiv metoda chimică. Se impune și condiția imperioasă de a se cuprinde în sfera cercetărilor ca obiectiv primordial utilizarea pietrei ca material de construcție pentru drumuri și edificii militare și civile, factor care l-a obligat pe om să extragă această materie primă în cantități uriașe încă din antichitate.

4.1 Cariera de calcar de la Rapoltu Mare

Așezarea de la Rapoltu Mare, jud. Hunedoara, este cunoscută încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, de aici provenind mai multe materiale tegulare, ceramice și chiar două fragmente de inscripții, monumente și materiale de construcție romane fiind reutilizate și la construirea Bisericii Reformate din sat. Aici s-au desfășurat săpături arheologice, începând din vara anului 2013, iar pe dealul din partea de nord, au putut fi depistate terase de extracție din antichitate.

Deoarece calcarul de aici este foarte moale, a fost posibilă exploatarea lui prin extragerea de blocuri decupate cu ajutorul șpițurilor și a dălților și totodată folosirea uneltelor de genul fierăstraielor. În cariera de suprafață urmele uneltelor sunt încă vizibile, aceasta prezentând mai multe terase de exploatare. Pot fi observați pereții verticali, tăiați cu foarte mare precizie, dar și amprentele mai multor blocuri prismatice extrase de aici.

La baza dealului, acolo unde exista o mică peșteră, s-a practicat la un moment dat exploatarea pietrei din interior, spațiul din prima parte a formațiunii naturale fiind mult lărgit. În acest moment și în lipsa unor cercetări arheologice efectuate în interiorul grotei, este dificil de afirmat când anume s-a petrecut acest lucru, peștera fiind folosită ca adăpost și depozit din evul mediu și până în prezent, însă amprentele de blocuri extrase din interiorul ei pot indica o exploatare de perioadă romană.

La o analiză mai atentă se poate observa că roca din această carieră este moale și foarte poroasă, deci de o calitate inferioară. Constructotii romanii foloseau rocile de calitatea aceasta numai în cazul în care sursa era foarte aproape de locul construcției.

Pe terasa de la baza carierei în discuție, se află o construcție romană, în urma cercetărilor arheologice recente reieșind faptul că este vorba despre o villa formată din mai multe corpuri de clădiri și un zid de incintă.

Se pare că villa de la Rapoltu Mare a fost construită în două faze. În prima fază, la construirea zidurilor a fost folosit acest calcarul, iar în faza a doua a fost folosit andezitul de Uroi și materiale tegulare. Se poate observa faptul că tidurile de andezit au fost ridicate pe locul celor mai vechi de calcar.

Astfel, reiese faptul că piatra locală, de calitate inferioară, din cariera de față a fost utilizată într-o primă fază, mai apoi fiind ridicate clădiri noi din materiale de calitate superioară.

Așadar, la Rapoltu Mare se poate vorbi despre o carieră de mici dimensiuni folosită pentru nevoile locale. Se mai poate deduce că piatra de aici a fost folosită doar până când așezarea s-a dezvoltat, după care s-a trecut la materiale de calitate superioară.

Capitolul III

Estimări cantitative privind producția de piatră

Un aspect deosebit de important legat de exploatare și transportul pietrei în timpul stăpânirii romane în Dacia, dar total neglijat în cercetările anterioare, îl reprezintă încercarea de a evalua cu o oarecare aproximație cantitatea de materie primă litică extrasă în carierele existente pe atunci, localizabile într-o măsură mai mică sau mai mare. Deși la o primă vedere investigația de natură statistico-cantitativă pare imposibilă în lipsa unor izvoare documentare corespunzătoare și mai ales a unor puncte de reper sigure, nemaivorbind de absența izvoarelor antice scrise în acest sens, datorită căreiarezultatele sunt incomplete, considerăm totuși că ea poate să reprezinte chiar și nu numai prin câteva cifre simbolice o contribuție la istoria muncii și a producției pentru acea ramură economică a Daciei romane, care a lăsat cele mai multe urme vizibile până în zilele noastre.

Deoarece nu avem alte indicii sau puncte de orientare, baza cifrică a unui astfel de calcul o poate reprezenta doar o estimare a cantității de material litic folosit la unele construcții cunoscute în urma activității arheologice. Trebuie să precizăm de la început că valoarea reală a raportului dintre munca fizică depusă într-o carieră și cantitatea de piatră extrasă, este peste rezultatul cantitativ propus mai jos. De altfel, s-a demonstrat la carierele antice cunoscute bine din punct de vedere al producției că materialul litic care nu putea fi folosit ajungea până la 50%.

Întrucât literatura arheologică referitoare la istoria Daciei romane a fost mai generoasă până în prezent în special în privința construcțiilor militare, categorie de lucrări având un caracter destul de unitar pe întreg cuprinsul Împeriului roman, am recurs la o încercare de reconstruire a volumului de piatră extrasă pentru ridicarea lor.

Publicarea inexactă a elementelor de fortificație și desele abateri de la normele clasice de construcție sunt motivele pentru care rezultatul calculului poate fi doar aproximativ. Din acest motiv, prin excluderea elementelor neobișnuite, s-a apelat la pricipiul compensării volumului global. Operația totalizării volumului minim de material litic necesar pentru aceste construcții, calculate pe baza dimensiunilor cunoscute din publicații și din rapoarte de săpături, a fost însoțită de un calcul de însumare a cifrelor obținute pe baza dimensiunilor inițiale pe care ar fi trebuit să le aibă fiecare castru în parte.

După stabilirea valorilor reale minime, se observă că rezultatele cantitative reprezintă doar o parte din cantitatea reală, care poate fi estimată cu o aproximație destul de mare. Cu toate acestea, cifra de circa 55.500 m3, indicând cantitatea de piatră înmagazinată în ruinele centrelor existente, respectiv cei 195.588 m3 ce reprezintă calculul estimativ al dimensiunilor lor inițiale împeună cu cei circa 2.700 m3 care reprezintă minimul de material litic păstrat la construcțiile auxiliare ale castrelor, sunt edificatoare pentru a ilustra amploarea unui efort uman care a contribuit la dezvoltarea unei civilizații și culturi noi în provincia traiană.

Numărul de trupe auxiliare de pe teritoriul Daciei romane ar putea să constiuie o altă bază de calcul. Despre acestea se presupune că ar fi avut un loc de garnizoană în cazul în care acesta nu este cunoscut. Atribuindu-se fiecăreia din cele peste 80 de trupe (formațiuni auxiliare) un castru echivalent cu cantitatea medie de 4277 m3 (cu care s-a operat și mai sus), volumul de material litic utilizat la edificarea lor ar ajunge la 579.520 m3. Având în vedere că uneori, în același loc de garnizoană se succedau mai multe trupe, cifra de mai sus trebuie diminuată cu cel mult 20-25%.

Drumurile, ar putea fi incluse și ele în categoria construcțiilor de piatră din Dacia romană. Din punct de vedere al statisticii cantitative, acestea ar putea ocupa chiar primul loc. Aceasta nu numai pentru că ele au împânzit realmente o provincie destul de întinsă cum este Dacia, ci și datorită faptului că amenajarea unui drum conform tehnicii rutiere romane reclamă o mare cantitate de piatră. Spre deosebire de celelalte construcții de piatră, rețeaua de drumuri construite după cucerire poate fi construită destul de ușor. Alternarea mai multor straturi de piatră și nisip, precum și folosirea rațională a resurselor locale sunt caracteristice sistemului de construcție a drumurilor romane. Un alt principiu este construirea drumurilor peste nivelul terenului înconjurător. Drumurile erau construite în acest mod pentru a evita necesitatea șanțurilor, înzăpezirea și pentru a se usca mai repede la soare și vânt. Dacă drumurile mai importante, care făceau legătura între provincie și Italia, aveau de obicei patru straturi și necesitau după unele calcule aproximativ 10.000-15.000 m3 de piatră la kilometru, pentru drumurile Daciei, care în majoritatea lor erau construite din două sau doar un singur strat, având o fundație și o îmbrăcăminte de piatră, trebuie să reducem impresionanta cifră citată mai sus la jumătate, pentru a obține valori cât mai apropiate de realitate. Secțiuni ale drumurilor romane din provincia Dacia au fost cercetate în apropiere de Ulpia Traiana, la Jlna, mai recent la Aiton, Porolissum și în Banat, reprezentând o ilustrare concludentă pentru practicarea tehnicii de construcție practicată în Dacia. Folosirea curentă a pietrelor de râu la construcțiile rutiere în zonele mai sărace în rocă sau unde exploatarea acesteia nu era rentabilă, ne îndeamnă să mai reducem cu încă jumătate cantitatea materialului litic provenind din cariere, pentru a fi cât mai aproape de valoarea reală. Cifrele rămân totuși impresionante pentru producția de piatră și efortul uman depus în astfel de lucrări, chiar dacă plecăm numai de la traseele înscrise în Tabula Peutingeriana și de un minimum de rețea necesară pentru a face legătura între castrele și orașele mai importante. Drumurile și traseele de pe teritoriul provincie Dacia care au fost identificate și pe teren, pot fi considerate absolut sigure. Acestea reprezintă dovezi importante pentru caracterul drumului chiar dacă acestea nu mai păstrează indicații referitoare la traseu, data construcției sau numărul de unități participante.

Cifra de 10,5 milioane m3 de piatră de carieră rezultată dintr-o operație aritmetică aplicată după criteriul selectiv doar unei părți din construcțiile litice, vorbește ea însăși despre amploarea pe care a cunoscut-o extracția pietrei în Dacia romană. De aici se poate deduce și densitatea rețelei de cariere din Dacia, determinată statistic sau ca amplasare topografică. În privința regiunilor în care acestea s-au concentrat în număr mai mare, putem reține vorbele lui V. Christescu, acesta spunea că exploatarea carierelor din Dacia este direct proporțională cu marimea orașelor. În cele mai multe cazuri orașele își căutau piatra în zonele înconjurătoare. Acest fapt explică de ce în marile orașe ale Daciei din Munții Apuseni, întâlnim cele mai mari cariere. Enumerând printre acestea și Bucova, poate cea mai intens exploatată, Christescu nu acordă însă locul și importanța cuvenită carierelor locale, care în cele mai multe cazuri furnizau materia primă și pentru construcțiile militare, inclusiv drumurile care străbăteau Dacia de-a lungul celor mai importante râuri, ajungând până la granița de nord și de est a provinciei.

Capitolul IV

Extragerea și transportul pietrei

Procedee și unelte folosite la extragerea și prelucrarea pietrei

Documentația cu privire la procedeele tehnice întrebuințate în perioada romană pentru deschiderea unei cariere, respectiv pentru desprinderea blocurilor din roca înconjurătoare, este relativ sărăcăcioasă pentru provincia Dacia, în raport cu amploarea și intensitatea cu care s-a exploatat piatra aici în decursul unui veac și jumătate. Arheologii și geologii ardeleni de la sfârșitul secolului al XIX lea, care au descoperit urmele unor procedee de exploatare la Deva, Uroiu și Turda, oferă câteva observații în acest sens. Mai există și azi o serie de cariere mici, în care nu s-a introdus explozibil pentru degajarea blocurilor, ele furnizănd analogii perfecte pentru reconstruirea tehnicii vechilor proceduri ca atare.

Deschiderea unei cariere într-o anumită rocă depindea pe de o parte, de o serie de factori geologici, ca direcția diaclazei, granulația și duritatea rocii, mărimea suprafeței de exploatare, iar pe de alta, de posibilitățile de transport până la locul de întrbuințare. Masivele de rocă sunt împărțite în sisteme de diacliză, acestea formând direcții de despicare ale straturilor. Forma straturilor după desprinderea din rocă este de obicei una dreptunghiulară sau perpendiculară, iar procesul de producție în carieră și finisarea obiectlor litice în atelierele de lapidazi sunt influențate de acesta. Carierele s-au extins în cele mai multe cazuri în direcția sistemelor de diaclază, care de cele mai multe ori erau întrerupte de fisuri sau rupturi. Nu ne vom referii aici și la detaliile legate de procedura și durata operațiilor de decopertarea rocii, acolo unde existau depuneri sedimentare, operații care în cazul unor cariere preromane sau romane studiate în profunzime au fost evaluate ca durată. Prima operație era săparea unor șanțuri înguste pentru a desprinde laturile de rocă înconjurătoare. Apoi, prin introducerea unor icuri metalice se disloca blocul de la bază. Acest procedeu nu s-a schimbat foarte mult nici până azi. Totuși, în funcție de forma și poziția orificiilor săpate pentru introducerea icurilor, unii specialiști fac unele deosebirii tipologice. Astfel de exemplu la marile cariere ale antichității, care care au funcționat mai multe secole, specialiștii încearcă să găsească deosebiri între perioada romană imperială timpurie și secolele II-III. O particularitate tehnică întâlnită la o serie de cariere de pe cursul Rinului, dar semnalată și de Teglas I. La unele exploatări romane în Dacia, constă în marcarea unui șir de găuri pentru icuri, fără ca să se mai execute degajarea blocurilor.

Încercările de a se face distincții cronologico-tipologice în funcție de urmele păstrate la suprafața blocurilor fasonate, respectiv pe baza identificării anumitor tipuri de unelte de lapicizi, au fost puse la îndoială de înșiși exploratorii unor mari cariere ale lumii antice. Detașarea cu ajutorul fierăstraielor în epoca romană a putut fi dovedită din punct de vedere arheologic, iar baza unor astfel de descoperiri din Anatolia de Vest s-au efectuat și schițe de reconstituire a modului de utilizare a fierăstrăului cu pendulă denumit și „fierăstrăul de Carrara”

După cum putem observa din descoperirile de la Turda și Bejan, repertoriul uneltelor folosite în carieră era destul de sărăcăcios. Totuși acestea areu diferite de cele ale unui lapicid. La Dealul Bejan (Deva) au fost descoperite trei ciocane, din care au fost păstrate doar două. Primul avea două brațe ascuțite la capăt, o lungime de 0,23 m, vârful ascuțit de 0,055 m, lățimea muchiei de 0,045 m și era folosit cel mai probabil la operațiile brute. Cel de-al doilea era un ciocan-topor cu lungimea de 0,33 m, grosimea maximă de 0,05 m, greutatea de 3,15 kg și diamentrul găurii de înmănușare de 15 cm. Teglas I. reproduce în însemnările sale un ciocan-secure, descoperit la Turda în cariera de la Piatra Tăiată în 1909. Tot aici au fost descoperite de către Teglas Gabor, trei ciocane cu vârf ascuțit și gaură de înmănușare. Lungimea acestora varia între 21-30 cm, lățimea între 4,2-5 cm, iar gaura de înmănușare aveau diametrul de 35 mm.

Reprezentările unor unelte de pietrar de pe echina unui capitel roman de la Napoca înfățișează pe lângă un ciocan de pietrar cu două brațe, ușor diferit față de cele descrise și câteva tipuri de unelte întrebuințate pentru munca de fasonare și sculptare: dălți ascuțite, o daltă simplă și una cu trei dinți. Dalta cu dinți și ciocanul cu muchie dințată au fost folosite pentru netezirea unor suprafețe. Numărul pieselor descoperite în cariere este destul de modest în comparație cu producția considerabilă de piatră din Dacia, dar mai ales cu numărul mare de unelte de uz caznic descoperite în așezări. Având în vedere că în jurul carierelor funcționau și ateliere de făurărie, cel mai probabil procesul de uzură era de o intensitate ridicată. La Cheile Baciului, în 1925, a fost descoperit un astfel de atelier. Cei trei clești de fier, precum și ciocanul care au apărut aici la adâncimea de 3 m într-una din încăperi (ateliere și barăci pentru muncitori pietrari) nu puteau să servească decât la ascuțirea, respectiv călirea ciocanelor și dălților supuse unei accentuate.

Mijloacele de transport

Mijloacele care serveau la transportul pietrei în carieră și de la carieră la locul de destinație nu sunt cunoscute din cauza lipsei de izvoare sau reprezentări sculpturale din perioada romană, carență resimțită atât pentru Dacia cât și pentru provinciile învecinate. Doar în Egiptul antic există asemenea izvoare, care împreună cu reprezentările figurative arată cum blocurile mai mici sunt transportate cu ajutorul carelor cu boi și cele mari pe cale acvatică. Un papirus din corespondența lui Kleon confirmă faptul că mijloacele de transport a pietrei din Egipt nu s-au schimbat nici în peioada Ptolemeilor. Întrebuințarea carelor se admite în mod excepțional până la greutatea de 10 tone, pe când transportul unor blocuri mai grele se executa pe sănii cu tălpici, întrebuințate și în carierele medievale sub denumirea de „sanie olandeză”. Folosirea acestor sănii în carierele romane din Egipt este confirmată de descoperirea unor pârtii care mergeau de la carieră până la rampele amenajate deasupra drumului sau până la locul de îmbarcare. Întrucât transportul blocurilor de piatră se realiza chiar și la începutul secolului nostru pe platforme special amenajate și puse în mișcare cu ajutorul unor roți tubulare-cilindrice, ca de pildă la cariera de riolit de la Ciceu, trebuie să presupunem că și romanii dispuneau de mijloace asemănătoare de transport.

Caile de transport

În antichitate, difuziunea mărfurilor în interiorul continentului se făcea pe ambele căi, atât fluviale cât și terestre, însă, dintre cele două, niciuna nu era mai importantă decât cealaltă deoarece transportul era influențat de mulți factori precum distanța, timpul, greutatea, volumul, limitările topografice sau considerentele economice și politice. Cu toate acestea, se presupune că transportul materialelor voluminoase era efectuat, atât în antichitate, cât și în Evul Mediu, în mod frecvent pe calea apei, în nave sau pe plute, fie că era vorba despre piatra decorativă, de produse comune sau deja fasonate precum monumentele funerare sau operele de artă.

Prin transportul „greu” se înțelegea orice obiect mai greu de o tonă, însă este cunoscut faptul că majoritatea vehiculelor rutiere (fără a include cele pregătite, eventual chiar fabricate pentru transporturi speciale) nu transportau mai mult de 500 kilograme încărcătură indivizibilă, în această categorie intrând mai ales trunchiurile de copaci, blocurile de piatră și anumite piese arhitectonice. În lumea romană cererea pentru piatra de carieră era considerabilă, aceasta fiind necesară marilor edificii publice, zidurilor de incintă, caselor de locuit, rețelelor de canalizare, pavării strazilor și amenajărilor portuare. Așadar, din toate aceste motive, impedimentele aminitite mai sus trebuiau depășite. În cele mai multe cazuri piatra de construcție era adusă din zonele apropiate, iar transportul cantităților mari era cel mai probabil o industrie majoră, suficientă pentru a explica importanța și prosperitatea unor asociații de transport fluvial.

Unii istorici susțin că transportul pe uscat era atât de dezavantajos încât romanii îl evitau pe cât era posibil, ei apelau la această soluție numai în cazul în care nu exista o cale navigabilă. Urmând aceeași idee, se crede că transportul rutier era cu mult mai scump decât cel maritim sau fluvial, parțial și din cauza costului întreținerii drumurilor, deoarece acestea nu erau destinate propriu-zis transportului bunurilor, iar rețeaua rutieră nu ajungea peste tot. În afara drumurilor, mijloacele de transport terestre se mișcau cu o mai mare greutate și cu viteza diminuată, centrele din interiorul provinciilor fiind mai puțin conectate pieței în general.

Inevitabil, aceste ipoteze au dus la studierea costurilor transportului și implicit la o comparație între mijloacele de transport terestre, fluviale și maritime. În final s-a ajuns la concluzia că transportul maritim era cel mai avantajos, fiind mai ieftin decât cel fluvial, care, la rundul lui era mai ieftin decât cel terestru. Toate acestea au dus la ideea că transportul pe distanțe foarte lungi pe mare era mai ieftin decât transportul pe distanțe scurte pe uscat, în consecință, din cauza lipsei unor mijloace ieftine de transport, regiunile din interior erau izolate din punct de vedere economic. Imaginea de ansamblu poate fi, însă, oarecum înșelătoare, deoarece a fost exagerată ideea transportului „ieftin” pe mare și râuri și subestimat transportul „scump”, chiar „exorbitant” al celui efectuat pe uscat. Nu trebuie însă ca eficiența redusă a transportului terestru să ducă la subestimarea importanței acestuia. Cu toate că tona/kilometru era mai mare în cadrul transportului fluvial, volumul total al bunurilor transportate pe uscat era mai mare. Astfel s-a avansat ideea că exista totuși o mare capacitate de transport pe uscat și că prețul nu era factorul determinant.

Cu toate acestea, după ce au fost luate în calcul datele oferite și de edictul prețurilor al lui Dioclețian, s-a calculat că pe căile navigabile interioare costurile erau de 4,9 ori mai mari decât acelea ale transportului maritim, în timp ce transportul rutier costa de 28 pâna la 56 de ori mai mult.

Dovezile existente indică faptul că, pentru a reduce greutatea și costurile transportului, blocurile de piatră erau fasonate primar la locul extracției, iar în ceea ce privește manipularea acestei încărcături, D. Ellmers susține eronat că blocurile de piatră erau trase (remorcate) pe platforme la bordul navelor, precum baloturile de textile și nu crede în existența unor mașini de ridicat în epoca romană, deși acestea sunt bine documentate în epocă.

Posibilitatea utilizării rețelei fluviale dunărene la o scară mare, este principalul motiv care a făcut posibilă comercializarea pietrei de carieră într-o zonă care cuprindea: Raetia, Noricum, Pannonia, până în partea danubiană a Moesiei Inferior.

Posibilitatea unui import masiv din sudul Dunării este exclusă de existența resurselor de piatră de pe malul stâng și folosirea acestora pentru monumentele și construcțiile de la Drobeta și Dierna. O excepție ar fi o parte din materia primă pentru construcția podului roman de la Drobeta. S-a considerat inițial că pentru construcția podului au fost folosite mari cantități de piatră din toate carierele situate pe ambele maluri ale Dunării: Schela Cladovei, Gura Văii, Vârciorova, Bahna (Dacia) și Sip (Moesia Superior), indicând astfel un intens transport fluvial al acestui material. În urma lucrărilor de dragare a pietrișului din Dunăre, desfășurate în primăvara anului 2005, în dreptul ruinelor podului lui Traian au fost scoase din apă mai multe materiale folosite la construcția podului. Printre acestea se afla și un bloc de piatră de formă paralelipipedică, ale cărui caracteristici indica amplasarea lui în construcție lângă o pilă, și care a fost lucrat din gresie calcaroasă de Bahna (cariera Curchia de pe pârâul Lespezi), situată în amonte de Drobeta la aproximativ 20 de kilometri distanță pe Dunăre. Cariera de la Cernavodă trebuie să fi furnizat material de construcție obiectivelor riverane din apropiere.

În Dacia, dacă este luat în considerare numărul mare al monumentelor epigrafice și sculpturale confecționate din augit-andezit sau travertin, descoperite la Micia, ca și posibilitatea transportului pe cursul Mureșului, sunt indicate carierele de la Uroi și Geoagiu drept surse pentru acoperirea necesarului de materie primă a așezării. Un monument funerar descoperit la Apulum este realizat dintr-un andezit amfibolic foarte asemănător cu cel extras la Uroi. În urma analizelor efectuate, în Dacia a fost constatat transportul pietrei (pe drum) la o distanță care depășește cifra medie de 20-30 de kilometri, aceleași analize au indicat și că au existat cazuri în care diferite tipuri de rocă au fost transportate pe distanțe mari sau foarte mari, situație în care trebuie luat în considerație utilizarea transportului fluvial.

Fără să existe dovezi clare în acest sens, M.F. Braemer este de părere că valea Bistriței și apele bazinului Hațeg au fost folosite la transportul marmurei de Bucova către Sarmisegetusa romană, urmând ca aceasta să fie folosită pentru statui, stele funerare, reliefuri, capiteluri sau altare. Materialele din care au fost realizate alte monumente funerare, altare și diferite piese arhitectonice sunt calcarul și gresia, despre care se crede că ar fi fost transportate pe cursul Streiului.

Pietrele de moară reprezintă o categorie importantă de bunuri transportate pe calea apelor, însă studiul acestora a fost destul de neglijat până în prezent.

În ceea ce privește provinciile dunărene, doar în Dacia analizele au indicat faptul că din andezitul extras din cariera de la Uroi se mai realizau, în afara monumentelor funerare, și pietre de râșniță, materialele fiind comercializate apoi de-a lungul cursului Mureșului.

Capitolul V

Organizarea și administrarea carierelor

Organizarea carierelor

Cu toate că numărul total al carierelor de piatră din Dacia se ridica la o cifră însemnată, nu deținem nici un fel de informații privind modul lor de organizare, o lipsă regretabilă, care nu poate fi înlăturată nici măcar prin încercarea de a recurge la analogii împrumutate din provinciile învecinate în secolele II-III p.Chr. Izvoarele scrise oferă informații în ceea ce privește exploatarea minelor și a salinelor din Imperiul Roman, doar începând cu secolul IV.

V. Christescu, încercând să lămurească problema patrimoniului și administrării carierelor de piatră din Dacia, a subliniat lipsa unor izvoare de referință „Pentru Dacia, știrile epigrafice nu ne dau nici o dată precisă, care să constate acest lucru, afară numai de inscripția CIL III 12565 găsită în cariera de la Deva”.

Cu toate că literatura de specialitate nu era foarte abundentă, pe baza acestei inscripții și a unor analogii, V Christescu reușește să formuleze o concluzie destul de veridică „Cu toate că pentru celelalte cariere din Dacia știrile lipsesc, totuși credem că ele erau de asemenea în patrimoniul împăratului, cu atât mai mult cu cât și celelalte mine erau în stăpânirea lui. Această afirmație surprinde realitatea în privința minelor din provinciile romane. În primul rând ar fi trebuit să se țină cont de diferența de administrare dintre carierele de piatră și exploatările metalifere. În al doilea rând, nu trebuia să se excludă atât de hotărât posibilitatea existenței unor mici cariere locale particulare (eventual odobești), cu o exploatare ocazională, atunci când, pe bună dreptate, neagă practicarea arenării și subarendării carierelor de piatră în Dacia. Kiraly Pal este de părere că unele cariere, aflate în apropierea castrelor romane erau în patrimoniul împăratului, iar altele erau proprietate privată. Această opinie nu pare foarte convingătoare. Asemenea situații nu sunt cunoscute la alte exploatări romane din secolele I-III p. Chr.

Având în vedere faptul că afirmația lui V. Christescu în legătură cu forma de proprietate asupra carierelor de piatră în cea mai mare parte a Imperiului se bazează pe concluziile lui O. Hirscfeld și pe cercetările lui P. Luigi Bruzza, încercăm să le rezumăm pe acestea în câteva considerații, care, în lipsa unor descoperiri edificatoare, nu se pot extinde asupra organizării carierelor din Dacia decât la modul cel mai general. Investigația începută cu prilejul cercetării sistematice a vechiului emporiu din Roma (descoperit în 1867), prin studierea sistematică a blocurilor de marmură ieșite la iveală, a furnizat date edificatoare asupra locului de extracție, a modului de desfacere, a aparatului tehnic-funcționăresc, cât și asupra proprietății, care s-a dovedit a fi în exclusivitate în mâinile împăratului. Din aparatul administrativ mai făceau parte: un procurator imperial care se ocupa de expedierea pietrei și de gestiune; un procurator sau ofițer care conducea operațiile tehnice și desprinderea blocurilor; un probator care se ocupa de calitatea pietrei. Uneori apăreau și funcționari speciali care urmărea transportul până la primul loc de îmbarcare.

Semnificația mențiunilor de pe blocurile de piatră a fost lămurită definitiv. În schimb formula ex ratione, așezată de obicei după numele vreunui libert sau om liber (Privatmann), a fost interpretată în mod diferit, fiind pusă în legătură fie cu persoana proprietarilor de cariere, fie a unor persoane care luau transportul în arendă și chiar și a unor funcționari care supravegheau un front de exploatare (denumit la noi și „ochiuri” de carieră).

Th. Mommsen și O. Hirscfeld au dedus din formula mai sus menționată plătirea de către particulari a unei sume către adinistrația imperială în schimbul unor porțiuni de carieră. Așadar acești antreprenori, din punct de vedere juridic și social se aflau undeva între funcționarii imperiali și arendași. Folosind această sursă, V. Christescu ia în considerație practicarea acestei forme de exploatare la unele cariere din Imperiul Roman, dar în ceea ce privește provincia carpatică afirmă următoarele „în nici un fel pentru Dacia, nu putem adimte nici măcar aceasta, cu atât mai puțin existența unei exploatări particulare. Explicația dată de alți specialiștiprezenței acestor antreprenori, denumiți redemptores operis în carierele Imperiului, ca de exemplu opinia lui Filzer, care îi identifică cu arendașii, este puțin plauzibilă, iar aceea a lui Ch. Dubois, preocupat să-i identifice cu concesionarii atestați în Lex matallis Vipascensis, pare să fie și mai puțin întemeiată. La opinia lui Hirschfels și Mommsen au aderat și alți specialiști, care au subliniat că, deși acești Redemptores operis se aflau în subordinea administrației imperiale, situația lor socială nu se ridica totuși la nivelul celor întâlniți în mineritul metalifer.

Forța de muncă

În ceea ce privește forța de muncă întrebuințată la exploatarea pietrei brute în carierele din provinciile romane, s-a acceptat multă vreme schema oarecum rigidă și mai ușor aplicabilă la exploatările metalifere, elaborată de Cl. Neuburg. Fitzler este de părere că printre aceste categorii, folosite numai în ceea ce privește exloatările aflate sub directa conducere a fiscului imperial, se aflau, condamnați, sclavi, coloni și liber salariați. Meritul investigației lui Fitzler cu privire la carierele din Egipt în legătură cu această problemă constă în stabilirea justă a ponderii muncii sclavilor pentru secolul I-III e.n.

Întrebuințarea soldaților, din trupe auxiliare sau chiar din legiuni, la muncile propriu-zise din carieră, pomenită și de Tacitus (Ann. XI, 20), așa cum o bănuiesc conform unor inscripții Marquardt și Neuburg pentru carierele din Egipt, este potrivită cu multe rezerve de Fitzler, el arătând că aceste mențiuni se referă la vreun corp de pază, și nu la lucrători în carieră. Nu poate fi negată, dar nici generalizată detașarea unor subunități sau vexillații pentru muncile din carieră. Unele cariere din provincia Siria, sau Germania, în special cele din Valea Brohl și de la Krimhildenstuhl pe Rin, erau exploatate cu vexillațiile unor legiuni. Comandantul, acel praepositus, pare să fi fost și aici tot un centurio, conducătorul lucrătorilor propriu-zise se intitula magister, fiind probabil tot militar, la fel ca acel magister calcinarum cunoscut da la cuptoarele de ars var din Iversheim (Eifel), menționându-se că este soldat (miles).

În ce măsură ar fi putut participa și particularii la fasonarea blocurilor excavate, armatei revenindu-i doar rolul supravegherii operațiunilor din carieră, este greu de generalizat pe baza celor câteva mențiuni, dași confirmarea acestei ipoteze nu schimbă mult esența lucrurilor, după cum afirmă J. Roder. Este incontestabilă prezența militară în unele puncte de exploatare, așadar pare să fie sigură și participarea lor la procesul de extracție. În caz contrar legiunea ar fi trebuit să încheie contracte de livrare cu particulari, iar în situația aceasta nu s-ar putea explica prezența epigrafelor ei în jurul carierei.

Prin prisma celor expuse, care coincid în mare parte și cu opiniile lui Fiehn, trebuie interpretată și semnificația monumentului epigrafic descoperit în cariera de la Bejan (lângă Deva), reprezentând o dedicație pusă zeilor Hercules și Silvanus, de o vexillație a legiunii a XIII-a Gemina, probabil din timpul domniei lui Caracalla sau Elagabal. Cel mai probabil, această vexillație a fost detașată aici având rolul de a scoate piatra de care era nevoie pentru fortificația și așezarea de la Micia și pentru alte fortificații de pe valea Mureșului mijlociu. Epitetul immunis, indicând scutirea de corvezile muncii în carieră, se referă contrar presupunerii lui Christescu numai la dedicantul Aurelius Arimo și nu la întreaga vexilație, ceea ce ar putea reprezenta încă un argument pentru întrebuințarea acestei subunități la muncile efective de exploatare.

Lapidarii și centre pentru prelucrarea pietrei

Este destul de dificil să facem o investigație mai amănunțită a lapicizilor din Dacia romană deoarece izvoarele epigrafice și arheologice sunt insuficiente. Prima dificultate rezidă în faptul că tocmai epigrafele care atestă prezența lapicizilor nu fac mențiune asupra detaliilor legate de activitatea lor, ce trebuie să fi fost foarte diversificată și variată din moment ce execuția artistică a monumentelor litice sculpturale din Dacia a ajuns la un nivel atât de ridicat. Ce anume munci avea de îndeplinit un lapidarius este greu de reconstituit, dat fiind faptul că nici una din atestările epigrafice cu privire la această categorie de lucrători nu provine propriu-zis dintr-o carieră, exceptând eventual pe acel DIOGENES LAPIDARIS de la Aquae (Călan, jud. Hunedoara; CIL III 7895 = IDR III/3,6; PI. LVII/2). Pe de altă parte, numai într-un singur caz executantul unei statui descoperite la Sarmisegetusa Ulpia Traiana este denumit „sculptor” (PI.LVII/I).

Lapicizii care executau lucrări de construcție și asrhitectură făceau parte tot din această categorie de meșteșuguri. Un exemplu în acest sens este „piesa de ușa” cioplită de HERMEROS LAPIDARIVS, în așezarea romană de la Christeștii-Mureș. M. COCCEIUS LVCIS LAPIDARIVS și T. IVLIVS LAPIDARIVS completează lista pietrarilor cunoscuți din mențiunile epigrafice din Dacia romană. Putem presupune că Zolianus, care face mențiunea „scripsit” pe chenarul unei inscripții din Napoca, face parte din categoria acestor meșteri-artiști în prelucrarea pietrei, dași nu se menționează ocupația de lapicid.

Aceste exemple de lapicizii nu oferă însă din punct de vedere statistic suficente date pentru formularea unor concluzii, în ceea ce privește situația social-juridică și originea etnică. Printre aceștia se numărau și oameni liberi dar lipsesc atestările în ceea ce privește sclavii. Acest fapt nu este surprinzător deoarece sclavii nu erau menționați nici la muncile brute din carieră.

Faptul că cei mai mulți pietrari au fost de origine greco-dalmatină și italică, ar putea fi motivul pentru care s-au răspândit în Dacia unele stiuluri și categorii de monumente mai puțin cunoscute în această zonă. Prezența unor prototipuri de sculpturi din lumea mediteraneană clasicizată nu trebuie însă interpretată numai în acest fel excluzându-se astfel posibilitatea unui import, ci mai degrabă prin copierea unor modele din „albumele artistice” care circulau pretutindeni în lumea romană.

Având în vedere că la Micia, loc în care se prelucrau cantități mari de piatră provenite de la carierele din împrejurimi, se cunoaște un collegium lapicidarium, se poate presupune că modul de organizare al lapicizilor, în corporații profesionale și în colegii de cult, a fost identic ce cel al altor categorii de meșteșugari. În legătură ce acel collegium cultorum Victoriae Augustae căruia îi dedică M.Cocceius Lucius lapidarius un altar votiv „Victoriae Augustae et genio collegi eiius”, a mai fost exprimată opinia că ar fi unul dintre puținele colegii de ajutor în caz de înmormântare (collegium funeraticium) înființat de oameni de condiție modestă și care alegeau un anumit „genius”. O atare formă de organizare a lor se presupune și la Ulpia Traiana Sarmisegetusa, unde funcționau mai multe ateliere de lapicizi.

Colegiile religioase puteau să-și desfășoare activitatea în legătură strânsă cu practicarea cultului lui Silvanius sau Hercules, aceștia fiind considerați protectori ai muncilor grele. Ca și în altarul descoperit pe dealul Bejan lângă Deva, aceste două divinități puteau să apară în asociere. Semnificativă în acest sens este și descoperirea mai recentă de pe sârb al Porților de Fier ale Dunării, unde în apropierea cunoscutei Tabula Traiana a ieșit la iveală o lespede votivă dedicată de lapicizii care au săpat drumul roman (în stâncă) laui Herculi sacrum. O reprezentare sculpturală cu Hercules se cunoaște din cariera romană de la Cernavodă, care, împreună cu o descoperire similară de la Tomis (descoperită mai mult), vine să confirmă posibilitatea de a fi avut aceeași atribuție de divinitate protectoare a lucrărilor din cariere. Tot în legătură cu acest patronaj religios s-ar putea admite o reprezentare a lui Hercules din Muzeul Deva și un cap fragmentar descoperit în preajma carierelor romane de la Napoca, la Cheile Baciului.

Nu se știe în schimb în ce măsură figurile umane cioplite în stâncă, vizibile încă la sfîrșitul veacului trecut în cariera romană de la Ionești (jud. Brașov), reprezintă chipuri ale zeilor protectori ai acestei munci grele, cum rezultă și din tratatul de Istoria României (vol. I, p. 404). În 1842, la Craca, lângă Porolissum, în cariera romană din Valea Ileana s-a văzut un personaj feminin ținând deasupra capului un coș. Sziksay Lajos relatează că relieful avea înălțimea peretelui carierei.

3.1 Atelierul de pietrărie de la Porolissum

Pentru a putea vorbi de existența unui atelier de pietrărie la Porolissum, trebuie să luăm în cosiderare mai multe aspecte care într-un final să contureze activitatea meșterilor pietrari într-un asemenea atelier. Trebuie menționată existența sursei principale de aprovizionare cu piatră, în primul rând calcar, deoarece tipurile mai dure de piatră cum ar fi granitul, se foloseau în cele mai multe cazuri la drumuri și la ridicarea construcțiilor.

Identificarea elementelor specifice meșterilor de la Porolissum, poate fi făcută prin analizarea monumentelor descoperite aici.

Un alt aspect care ne ajută în argumentarea existenței unui atelier sau a mai multora de pietrărie la Porolissum este prezența unor monumente afl ate în curs de prelucrare, dovadă pe care o considerăm noi ca fi ind una clară a activității lapicizilor într-o așezare. Este vorba despre o stelă funerară deosebită, pe care urma să fie radată fața defunctului și de un altar neterminat. Acestora li se adaugă un perete de aedicula, în stare fragmentară, pe care avem o scenă incomletă cu un personaj masculin care ține în mână o armă.

Având în vedere monumentele neterminate și identificarea sursei de aprovizionare cu piatră, putem spune că avem destule dovezi pentru susține existența unui atelier de pietrărie aici.

Meșterii de la Porolissum prelucrau o gamă largă de produse, dar se pare că piesele cu rol funerar erau cel mai des întâlnite. Ca și mod de lucru a atelierului de aici trebuie menționată prelucrarea veșmintelor cu cute paralele și înguste. În unele cazuri aceste falduri sunt destul de dese și dau impresia de „încorsetare a personajelor”. De asemenea trebuie menționată supradimensionarea palmelor, degetelor și urechilor personajelor. Însă, în general, piesele de genul acesta sunt extrem de puține. Vorbim în general de cazuri izolate în provincia Dacia cum ar fi cel de la Apulum. Se poate spune că monumentele cu supradimensionarea părților anatomice ale personajelor sunt o caracteristică a atelierului de la Porolissum, deoarece aceste piese se găsesc aici în număr mult mai mare decât în celelate zone.

Pe monumentele funerare se observă preocuparea meșterilor pentru redarea eleganței feminine, aceste personaje sunt reprezentate întotdeauna cu fibule și cercei.

Cu privire la elementele specifice bărbaților, pe patru monumente, personajele masculine țin în mâna stângă volumen-ul, iar pe două dintre acestea se observă și un lanț ornamental.

Dintre produsele executate de meșterii de aici, monumentele onorifice se disting față de celelalte scrierea îngrijită și mai ales eleganța profilaturii.

Pereții de aedicula, considerați uneori ca fi ind stele de familie sunt realizați toți în tehnica altoreliefului și prezintă de asemenea o serie de elemente comune, pornind de la îmbrăcăminte fi e ea a femeilor, fi e a bărbaților și până la elementele simbolice cu caracter funerar pe care le țin în mâini defuncții. Există exprimată opinia că cele mai multe dintre monumente s-ar data în secolul al III-lea după ce Porolissum va fi ridicat la rangul de municipiu43, însă așa cum am spus mai sus putem data unele monumente funerare pe baze stilistice încă de la jumătatea secolului al II-lea.

Cert este faptul că la Porolissum, ca și în toate așezările din Dacia monumentele funerare sunt mai numeroase decât cele onorifice sau votive. Ies în evidență frontoanele, care, datorită simbolistice se pot lega tot de domeniul funerar. Ar putea fi vorba de un tip de monument funerar mai elaborat, prezent în necropolele de la Porolissum. Este vorba despre monumentele aediculă, aici frontoanele pot provenii de la aedicule siriane.

Din punct de vedere al arieri de răspândire, produsele prelucrate la Porolissum par să fi fost limitate doar la zonele apropiate.

3.2 Atelierele de pietrărie de la Drobeta

Ion Stângă susține că la Drobeta existau trei ateliere de pietrărie, două fiind amplasate lângă cariere și unul în apropierea orașului. Din nefericire, în teren nu a fost descoperit nici unul dintre acestea. Pentru un atelier în apropierea carierei de la Vărănic ar pleda două monumente funerare aflate în curs de prelucrare, descoperite în satul Magheru, foarte aproape de exploatare. Acestea au forma unor conuri de pin fără solzi. Sunt singurele piese neterminate, dintre altele aflate în același stadiu de prelucrare din colecția muzeului din Drobeta Turnu Severin, care au un loc de descoperire. Restul pieselor aparțin de unele cariere drobetane, fără ca locul exact de proveniență să fie identificat.

În Dacia romană, atelierele de pietrărie executau o gamă largă de piese, acestea nefiind specializate pe un anume tip de produs. Așadar, trebuie studiat repertoriul întreg de piese produse de un atelier pentru a putea stabilii caracteristicile acestuia. Centrul artistic de la Drobeta a fost studiat de către Mariana Crânguș. Cercetătoarea stabilește niște trăsături, preluate de la diferite ateliere din Moesia Superior, Panonnia etc. într-o anumită combinație specifică acestui centru: decorarea monumentelor onorifice cu motive vegetale stilizate, realizarea stelelor funerare cu fronton fie triunghiular, fie semicircular, prezența, indiferente de tipul monumentului, a rozetei cu patru sau șase petale, încadrarea registrului inscripției cu vrejul de iederă, redarea personajelor pe stelele funerare iconice, într-un medalion, redarea personajului feminin cu capul acoperit cu un fel de turban se întâlnește în două cazuri, iar în altele două este reprezentată mensa triples cu kraterul în aceeași manieră.

Și cele două statui feminine funerare din calcar de Breznița, care au analogii la Sarmisegetusa și fac parte din tipul La Grande Ercolanese, sunt cuprinse în statuaria majoră a Drobetei. Al. Diaconescu consideră că ele sunt fie ambele opera unui sculptor itinerant venit de la Sarmizegetusa cândva pe la sfârșitul secolului al doilea și începutul celui următor, fie au fost realizate separat, fiecare de câte un meșter venit din capitala Daciei sau de la Oescus și în perioade diferite.

Din punct de vedere al plasticii votive din piatră, atelierele de la Drobeta au produs piese după modelul celor din zonele apropiate. Este cazul unei statuete reprezentând-o pe Venus tipul Landolina care are analogii la Rittium. Tipul iconografic înfățișat derivă din Venus Pudica, zeița fiind seminudă, însă veșmântul îi acoperă doar o mică parte din bazin, o parte fiind răsucită în jurul încheieturii mâinii stângi iar celălalt capăt este ținut în partea superioară a pulpelor.

La Drobeta au fost descoperite două statuete din care au mai rămas doar labele picioarelor zeului căruia îi erau dedicate și o parte din țapul care îl însoțea. Deoarece fragmentele provin doar din zona picioarelor, în aceste reprezentări nu apar însușirile specifice zeului. Piesa este atribuită lui Mercur, doar din cauza țapului aflat în stânga. Calitatea artistică a primei piese trădează, cel mai probabil calea pe care aceasta a ajuns aici. Deoarece preia iconografia primei piese, cea de-a doua pare să fie o copie locală a acesteia.

Alte reliefuri considerate a fi piese locale, au fost redate de Liber Pater. Patru fragmente din monumente reprezentând pe Dionysos, au fost descoperite tot la Drobeta. Piesele reprezintă scene bacchice: Liber Pater turnând panterei lichid înconjurat de personaje din cortegiul său, zeul în ipostaza tipică alături de Libera, pantera și Silen. Reprezentările lui Priap și ale Faunilor sunt produse ale atelierelor locale.

Pe lângă Liber Pater și meșterii locali l-au redat plastic pe Hercules. Zeul apare pe un fragment de statuetă din calcar. Hercules este reprezentat nud, în picioare, cu o măciucă cu capătul rupt sub brațul stâng. Tot aici au fost descoperite capul și torsul de la o statuetă de marmură a zeului care a făcut parte din colecția Spineanu și care a dispărut. Pe un fragment de basorelief de marmură descoperit în castru apare zeul nud, în picioare, având peste umărul și brațul stâng blana leului din Nemeea, Aparținând tipului iconografic Hercules Mastai-Giustiniani.

Hercule mai apare reprezentat la Gârla Mare, pe un fragment dintr-un relief de calcar. Fragmentul făcând parte dintr-un relief rectangular mai mare. În partea dreaptă este redat Hercule nud, bărbos, cu blana leului din Nemeea acoperindu-i capul și labele superioare înnodate pe piept, ridică mâna dreaptă în care ține măciuca pentru a lovi un alt personaj, aflat în partea stângă, nud, cu barbă, care ține brațele deasupra capului pentru a se apăra. Acesta pare a fi Caccus care furase vitele lui Geryon. Ipoteza este întărită și de reprezentările dintre cele două personaje care par a fi un țarc împletit din nuiele și un bou. Relieful este realizat într-o manieră destul de rudimentară și pare a fi produsul unui atelier din zonă, cel mai probabil de la Drobeta.

Un loc aparte la Drobeta îl ocupă Sabazios, o divinitate microasiatică. În 1894 Grigore Tocilescu a descoperit pe latura de nord a castrului roman, lângă turnul aflat lângă porta decumana și colțul de NE, un fragment din calcar de Breznița36 cu imagine și inscripție. Un alt fragment din calcar, a fost găsit în Ogașul Tăbăcarilor la începutul anilor 1900. Este posibil ca acesta să facă parte dintr-o piesă mai mare care include fragmentul descoperit de Tocilescu. Primul relief înfățișa un Iupiter tronând încadrat de busturile Lunii și al lui Sol aflat pe al doilea fragment unde apare și capul cu fața mutilată al unui zeu ce ține în mana dreaptă fulgerul. Pe acest fragment apare inscripția I.O.M.ZB ceea ce oferă posibilitatea identificării uneia dintre divinități, Iupiter Zbelsurdos (Zbelthiurdius) – Iupiter roman sincretizat cu zeul fulgerelor la traci, Zbelsurdos. Ținând cont de atribute, ar putea fi vorba de zeul din fragmentul din dreapta. Dumitru Tudor identifică zeul tronând încadrat de busturile Lunii și al lui Sol, cu Iupiter Sabazios.

Din punct de vedere artistic, reprezentarea este destul de grosolană, iar compoziția aglomerată. Produsul este executat într-unul din atelierele de la Dobeta din materia primă tot din acest loc. Deoarece asocierea dintre cei doi zei nu se mai întâlnește pe teritoriul Daciei romane, putem spune că piesa este unică.

Din punct de vedere al producției de artefacte din categoria plasticii votive, observăm respectarea unor norme iconografice prestabilite. Relieful din calcar de la Gârla Mare, care îl reprezintă pe Hercules luptând cu hoțul Caccus, este singura piesă care iese din tipar. Această scenă nu se mai întâlnește în Dacia romană. Aceasta este redată destul de stângaci, dar în același timp foarte autentic de către meșterul drobetan.

Observăm predilecția atelierelor de pietrărie pentru un anume tip de reprezentare, în funcție de divinități. Așadar Liber Pater este reprezentat alături de animalele favorite și acoliți doar pe plăcuțe de piatră. Iconografia este una tipică, zeul, seminud dă vin dintr-un vas panterei. Liber Pater este supradimensionat, meșterii locali, preluând modelele de la sud, consideră că e singura modalitate de a arăta care este personajul principal al scenei. Scenele care urmează să fie reprezentate sau mai bine spus complexitatea acestora, dictează înclinația spre reliefuri. În acest mod problema grupurilor statuare dificil de realizat este rezolvată.

Hercules este o altă divinitate favorită a atelierelor de pietrărie din zona Drobetei. În aceeași măsură, avem plăcuțe și statuete executate local. Meșterii au încercat să surprindă câteva caracteristici ale eroului cum ar fi musculatura bine evidențiată și capul cu păr cârlionțat și barbă. Imaginea eroului din relieful de la Gârla Mare este disproporționată, corpul fiind mult mai mic decât capul.

Constatăm înclinația spre aglomerarea elementelor, personajele centrale fiind scoase în evidență prin diferența de mărime. De cele mai multe ori proporțile anatomice nu sunt respectate, iar trăsăturile feței personajelor sunt redate schematic.

Fragmentele din relieful dedicat lui Iupiter Sabazios și Iupiter Zbersuldos sunt lucrate în același mod. Acestea seamănă destul de bine cu relieful de la Gârla Mare din punct de vedere al genului de reprezentare. Nerespectarea proporțiilor umane cu capul mai mare comparativ cu restul trupului, aceeași modalitate de redare a părului și bărbii ne face să credem că aparțin aceluiași centru de creație într-o perioadă apropiată.

Din nefericire, performațele la care au ajuns meștreii de la Srmisegetusa în secolul II nu sunt egalate de meșterii pietrari de la Drobeta. Analogiile cu acest centru există, însă, din păcate, sunt în număr foarte mic.

Dar poziția privilegiată a orașului pe una din axele comerciale ale Imperiului, completa fericit cererea de artefacte votive din piatră din categoria „de lux”, ceea ce nu înlocuiește necesitatea existenței unor ateliere care să producă, cu precădere, material de construcții, piese arhitectonice, monumente votive din categoria altare, monumente funerare li secundar, plastică votivă.

Romula este amplasată în mijlocul câmpiei Romanațiului. În această zonă nu se poate exploata piatră. În ciuda acestui fapt, un atelier de pietrărie este descoperit la 20 m sud de necropola plană de nord Gh. Popilan. Pe locul acesteia se aflau cinci blocuri de piatră, un început de chenar sesizându-se pe unul dintre ele. De asemenea, în jur se aflau resturi de cioplire. Este foarte dificil să stabilim zona de proveniență a materiei prime fără unele analize petrografice.

Dumitru Tudor este de părere că piatra era adusă de la sud de Dunăre, pe valea Iskerului, atât aici cât și în alte centre, cum ar fi cel de la Sucidava. Materia primă pentru elementele arhitectonice dar și pentru construcții, monumente funerare și sarcofage este asigurată de calcarul de Vrața. Având în vedere acest fapt, se poate presupune că o parte din piesele de plastică votivă din piatră sunt executate aici. Însă descoperirile arheologice au semnalat doar statui, statuete și plăcuțe votive din marmură cel mai probabil realizate în altă parte.

În preajma așezării romane Aquae a existat o carieră de piatră lângă satul Rudari (azi Izvoarele), din care se exploata o piatră de proastă calitate, utilizată, mai ales ca și material de construcție.

Cu toate acestea Dumitru Tudor a descoperit într-un sondaj din 1938 o statuetă fragmentară din ceea ce numește gresie nisipoasă sau calcar de Rudari. Este vorba despre o redare nu foarte reușită a zeiței Fortuna. Zeița era îmbrăcată într-un veșmânt rotunjit în jurul gâtului, prins sub piept cu un cordon. Unele șănțulețe, aproape verticale și încă două în formă de V de sub centură sugerează pliurile și volumul tunicii.

Dintre toate descoperirile de la Aquae, această piesă este singura care nu este din marmură. Cu toate acestea este foarte importantă utilizarea materiei prime locale, chiar și un singur exemplar prelucrat și finisat poate susține ipoteza unui atelier de sculptură la Aquae.

Se pare că o microcarieră de extragere a unui tip de piatră exista și lângă așezarea romană de la Săcelu, jud. Gorj, în punctele Buha și Măgura, despărțite în prezent de râul Blahnița. Exploatarea din epoca romană dar și existența unui atelier de pietrărie sunt confirmate de descoperirea unui fragment de stelă funerară prelucrat din piatră locală.

Dumitru Hortopan presupune că piatra de carieră de la Porcești, care a fost folosită la construcția zidurilor castrului de la Bumbești, s-a exploatat și în apropierea acestuia în epoca romană. Totuși, în afară de exploatarea din ziua de azi a acestei cariere, cercetătorul nu aduce nici o dovadă în acest sens. S-a creat o confuzie în preluarea informației din articolul semnat de Vasile Marinoiu și Iulian Cămui care trata problema restaurării unei porțiuni de zid, în anul 1983, cu piatră din cariera de la Porceni.

Concluzii

În epoca romană carierele de piatră au fost exploatate intens, acestea furnizând materie primă pentru monumentele sculpturale sau epigrafice și cel mai important pentru construcții, fie ele civile sau militare. Cele mai mari cariere se găseau întotdeauna lângă orașele mari. Deopotrivă și castrele aveau câte o carieră de piatră în apropiere.

Una dintre cele mai importante cariere se află la Bucova, aproape de Ulpia Traiana. Această carieră a furnizat marmură pentru cele mai multe monumente din Dacia. O altă carieră foarte importantă, era cariera de calcar de la Călan. Din această carieră provine blocul cu inscripția „Diogenes lapidarius”. Mai avem și alte urme de cariere de piatră în zonele apropiate de Sarmisegetusa, la Strei, Peșteana, Săcel și Valea Sângeorzului.

O altă carieră de piatră este localizată la Uroiu, pe valea Mureșului. Andezitul exploatat aici, a constituit materia primă pentru multe monumente din așezările de pe Mureș și în special de la Micia. Și în apropiere, la Cărpiniș cunoaștem o carieră. O carieră exploatată intens în epoca romană se află la Bejan, piatra de aici fiind materia primă pentru multe monumente de la Micia și din alte așezări de pe valea Mureșului. Scobiturile făcute în stâncă se mai vedeau și în secolul al XIX lea, iar în dărâmăturile de aici au fost găsite capiteluri, coloane lucrate parțial, blocuri de sarcofage, pietre de râșnițe, unelte de minerit precum și urme de construcții în care probabil locuiau muncitorii din carieră. Deasemenea aici a fost găsit și un altar închinat lui Hercules și Silvanus. Și cariera de pe dealul Pietroasa de la Deva este una importantă, andezitul de aici fiind utilizat la construcția sanctuarelor de pe dealul Grădiștii.

Aceste cariere puteau aproviziona și orașul Apulum, însă acesta avea alte surse de piatră mult mai aproape, la Ighiu și la Geoagiu. Cariera de la Ighiu s-a exploatat cel mai probabil cu ajutorul localnicilor care au fost înmormântați în necropola tumulară din apropiere. O altă carieră de pe valea Ampoiului este cea de la Ampoița.

Cea mai importantă carieră din apropierea Potaissei este cea de la Cheia. În această carieră se exploata cvarțit terțiar și era principala sursă de aprovizionare a orașului. Aici s-a găsit și o grotă făcută de muncitori, care era folosită la adăpostirea uneltelor. Puțin mai departe se găsește și cariera de la Podeni.

Puțin mai la nord, carierele de la Baciu și Gilău erau sursa de aprovizionare a orașului Napoca. O altă carieră este menționată pe Someșul Mic la Jucu de Sus.

Aproape de Porolissum, la Creaca, avem două cariere, Piatra Lată și Ticlar. În cariera de la Piatra Lată se exploata trahit, și aici ca și la Cheia găsim o grotă care servea la adăpostirea uneltelor. La această carieră se putea vedea o statuie feminină săpată într-un bloc de stâncă, până la jumătatea secolului XIX. La Ticlar se exploata cuarț dacic, și aici s-a găsit o grotă săpată în stâncă, dar spre deosebire de celelate, aceasta se pare că era folosită ca locuință a supraveghetorului carierei.

În partea de est a Daciei, la Ionești, avem o carieră în care se exploata cuarțit andezic. Pe unul din pereții acestei cariere se găsesc trei chipuri omenești redate destul de primitiv.

În sudul Daciei avem mai puține cariere documentate. În Banat, în apropierea castrului de la Mehadia, avem carierele de la Iablanița și de la Petnic. Aproape de Drobeta avem carierele de la Gura Văii, Vârcioara, Bahna și Breșnița, iar în Muntenia, în fața pasului Rucăr, avem cariera de la Albești.

În provincia Dacia, piatra se găsea din abundență. În apropierea fiecărei localități importante și a castrelor se găsea câte o carieră de piatră, din care acestea se aprovizionau. Din păcate urmele multora dintre ele au dispărut. Partea de câmpie a Dacie Inferior era singura regiune în care piatra lipsea, în cpnsecință piatra folosită la construcțiile de aici era adusă din sudul Dunării.

Bibliografie

Christescu 1929 – Vasile Christescu, Viața economică a Daciei romane,

Pitești, 1929.

Pascu 1929 – Radu Pascu, Carierele și apele minerale din România, în

Studii tehnice și economice, București, 1929, fasc. 6

(Odorhei).

Pascu 1927 – Radu Pascu, Carierele și apele minerale din România, în

Studii tehnice și economice, București, 1927, fasc. 5

(Târnăveni).

Mârza 1965 – Iacob Mârza, Date noi privind petrografia, originea și

culoarea tufului de Dej, în Studii și Cercetări de

Geologie, 1965.

Kos 1961 – Karoly Kos, Pietrele de moară de la Ciceau, în Anuarul

Muzeului de Etnografie al Transilvaniei, 1959-1961.

Alicu, Pop, Cățănaș 1976 – Acta Musei Napocensis, Cluj, 1965.

Akner 1856 – Johann Michael Akner, Secundarer Kalkstein der aus

der Gegend, im Gebirge bricht, în JCC, 1856.

Lupu 1970 – Nicolae Lupu, Forschunger zur Volks und

Landeskunde, Sibiu, 1970.

Iordache 1970 – Gheorghe Iordache, Câteva observații asuprapietrăritului

din comunele Vârcioara și Gura Văii, în Historica I,

Craiova, 1970.

Tudor 1971 – Dumitru Tudor, Podurile romane de la Dunărea de Jos,

București, 1971.

Daicoviciu 1951 – Constantin Daicoviciu, Așezările dacice din Munții

Orăștiei, București, 1951.

Roder, 1969 – J. Roder, Der Krimhildernstuhl, în Mitteilungen des

Historischen Vereins der Pfalz, 1969.

Kraus, Roder, Muller-Wiener 1962 – Unterschunger am Mons Claudianus im Marz, în

Archaologischen Anzeiger, 1962.

Bărbulescu 1974 – Mihai Bărbulescu, Reprezentarea uneltelor de pietrar pe

un capitel din Napoca, ăn memoriam Constantin

Daicoviciu, Cluj, 1974.

Roder 1962 – J. Roder, în Archaologischen Anzeiger, 1962.

Eminet 1959 – E. Eminet, Drumurile din patria noastră de-a lungul

vremurilor, București, 1959.

Winkler, Blăjan, Cerghi 1980 – Drumul roman Napoca-Potaissa, în Potaissa 2, 1980.

Ursuțiu 1981 – Doru Ursuțiu, Câteva aspecte metodice legate de

ridicările topografice arheologice rapide, în Sargeția,

1981.

Henzen 1843 – W. Henzen, în Annali dell Instituto, 1843.

Hirschfeld 1905 – O. Hirschfeld, Die Kaiserlichen Verwaltungsbeamten

bis auf Diocletian, Berlin, 1905.

Neuburg 1907 – Cl Neuburg, Untersuchungen zur Geschichte des

romischen Bergaues, 1907.

Gabricevic 1972 – M. Gabricevic, Strassenbau in der Klisura des

Eisernen Tores im Liecht der neuentdeckten Inschrift,

în Arheoloski Vestnik, Lubljana, 1972.

Rădulescu 1972 – A. Rădulescu, Aspecte privind exploatarea pietrei în

Dobrogea, în Pontica 5, 1972.

Pop 1971 – C. Pop, Monumente sculpturale romane din

Transilvania, în Apulum 9, 1971.

Wollmann 1996 – Volker Wollmann, Mineritul Metalifer, extragerea

sării și carierele de piatră din Dacia romană, Cluj,

1996.

Barbu 2007-2013 – Urme ale exploatării carierelor antice de andezit din

județul Hunedoara, Cluj, 2007-2013.

Bessac, Sablayroles 2002 – Jean-Claude Bessac, Robert Sablayroles,

Problematyque archeologique des carriers antiques

en Gaule, Gallia 59, 2002.

De Izzara 1993 – Francois de Izzara, Le fleuve et les hommes en

Gaule romaine, Paris 1993.

Van Tilburg 2007 – Cornelis va Tilburg, Traffic and congestion in the

Roman empire, New York, 2007.

Temin 2001 – Peter Temin, A Market Economy in the Early

Roman Empire, 2001.

Drummont, Nelson 1994 – Steven K. Drummont, Lynn H. Nelson, The western

frontiers of Imperial Rome, New York – London,

1994.

Dunkan, Jones 1974 – R. Dunkan Jones, The economy of the Roman

Empire, Cambridge, 1974.

Rus, Stîngă 2005 – Răzvan Rus, Mihai Stîngă, Noi descoperiri

arheologice întâmplătoare pe teritoriul județului

Mehedinți, Drobeta 15, 2005.

Andrițoiu 2003 – Ioan Andrițoiu, Carierele de piatră ale Miciei,

Lapicizi, Sargeția 31, 2003.

Braemer 1991 – Francois Braemer, L exploitation et le commerce des

pierres des Alpes dans l Antiquite, în Peuplement et

exploitation du milieu alpin, Torino, 1991.

Stîngă 1998 – Ion Stîngă, Viața economică la Drobeta în sec II-IV

p. Chr., București, 1998.

Crânguș 2005 – Mariana Crânguș, Atelierele de pietrărie din sud-

vestul Daciei, teză de doctorat, Timișoara, 2005.

Diaconescu 2004 – Alexandru Diaconescu, Statuaria majoră în Dacia

romană, vol I-II, Cluj, 2004.

Dautova 1983 – Velika Dautova, Rimska kamena plastika u

jugoslovenskom delu provincije donje Panonije,

Novi Sad, 1983.

Tutilă-Bărbat 2012 – Oana Tutilă-Bărbat, Artefacte votive din piatră din

Oltenia romană – între producție locală și import, în

Colegium Mediense II, Mediaș 2012.

Davidescu 1980 – Mișu Davidescu, Drobeta în sec I-IV e.n., Craiova,

1980.

Tudor 1978 – Dumitru Tudor, Oltenia romană, ed. IV, București,

1978.

Bărbulescu 1977 – Mihai Bărbulescu, Cultul lui Hercules în Dacia

romană, în AMN 15, 1977.

Tudor 1977 – Dumitru Tudor, Zeii Sabazios și Zbelsurdos la

Drobeta, în Pontica, 1977.

Bărcăcilă 1934 – Alexandru Bărcăcilă, Monumente religioase ale

Drobetei, 1934.

Popilan, Vasilescu, Negru 1966 – Gh. Popilan, M. Vasilescu, M. Negru, Situri

arheologice cercetate în perioada 1983-1992,

Brăila, 1966.

Hortopan 2009 – Dumitru Hortopan, Exploatarea și prelucrarea

pietrei în Dacia meridională în sec. II-III p. Chr.,

2009.

Marinoiu, Cămui 1986 – Vasile Marinoiu, Iulian Cămui, Castrul roman de

la Bumbești-Jiu, probleme de conservare-

restaurare, în Litua III, 1986.

Pop 1977 – C. Pop, Porolissum, important centru artistic al

Daciei, ActaMP I, 1977.

Ciongradi 2007 – C. Ciongradi, Grabmonument und sozialer Status

in Oberdakien, Cluj, 2007.

Marinescu 1977 – Lucia Marinescu, Considerații cu privire la arta

funerară din Dacia Porolissensis, 1977.

Mârza 1997 – Andezitul utilizat de daci în construcțiile sacre de

la Sarmisegetusa Regia, petrografia și

proveniența, Acta Musei Napocensis, 1997.

Tudor 1968 – Dumitru Tudor, Orașe, târguri și sate în Dacia

romană, București, 1968.

Pl. 1. Aspectul microscopic al tufurilor vulcanice folosite ca materie primă în centrele romane: 1. Gherla (9), 2. Porolissum (Moigrad, 26), 3. Samum (Cășei, 32), 4. Porolissum (Moigrad, 36), 5. Gherla (38), 6. Samum (Cășei, 103).

Pl. 2. Aspectul microscopic al rocilor eruptive vulcanice care au fost folosite ca materie primă în așezările și centrele romane: 1. Hoghiz (Proba I), 2-3. Micia (Vețel, 3, 34), 4. Inlăceni (96).

Pl. 3. Aspectul microscopic al „Tufului de Dej” utilizat ca materie primă în așezările rurale romane: 1-4. Ciumăfaia (6, 27, 49, 52), 5. Pintic (86), 6. Sic (105).

Pl. 4. Aspectul microscopic al rocilor sedimentare exploatate și utilizate ca materie primă în centrele romane: 1. Alburnus Maior (Roșia Montană, 14), 2. Ampelum (Zlatna, 16), 3. Micia (Vețel, 33, 42), 5-6, Ampelum (Zlatna, 59, 91).

Pl. 5. Aspectul microscopic al calcarelor cristaline, care au fost utilizate ca materie primă pentru monumentele litice descoperite la: 1. Apulum (Alba Iulia, 12), 2. Ulpia Traiana Sarmisegetusa (31), 3. Dierna (Orșova, 64), 4. Drobeta (Drobeta-Turnu Severin, 74).

Pl. 6. Aspectul microscopic al calcarelor eocene utilizate ca materie primă în așezările și orașele romane: 1. Gilău (5), 2. Gârbău (23), 3-5. Napoca (Cluj-Napoca, 24, 29, 37), 6. Gilău (39).

Pl. 7. Aspectul microscopic al calcarelor tortoniene utilizate ca materie primă în orașele: 1. Ampelum (Zlatna, 40), 2. Potaissa (Turda, 51), 3. Apulum (Alba Iulia, 53), 4-5. Potaissa (Turda), 88, 102).

Pl. 8. Terasele de exploatare de lângă satul Bretelin

Pl. 9. Bloc de andezit cu două orificii pentru desprindere

Pl. 10. Bloc de andezit desprins prin tehnica icurilor bătute în orificii dispuse în linie

Pl. 11. Bloc de andezit cu urme de exploatare

Pl. 12. Amplasarea exploatării antice de la Măgura Uroiului

Pl. 13. Detaliu al unei incizii în piatră descoperită la Măgura Uroiului

Pl. 14. Bloc de andezit prevăzut cu trei incizii

Pl. 15. Așezarea romană și cariera de la Rapoltu Mare

Pl. 16. Cariera de calcar de la Rapoltu Mare. Stânga (vest) explaotarea antică, dreapta (est) exploatarea modernă

Pl. 17. Urme ale exploatării în cariera de la Rapoltu Mare

Pl. 18. Amprente ale extragerii blocurilor de calcar din cariera de la Rapoltu Mare

Pl. 19. Amprentă de bloc extras în interiorul peșterii de la Rapoltu Mare

Pl. 20. Ziduri din cele două faze de construcție a villei de la Rapoltu Mare

Pl. 21. Inscripții care fac mențiunea unor lapicizi, sculptori și a unui immunes al Legiunii XIII Gemina, ce supraveghea lucrările în cariera romană de la Bejan

Pl. 22. Unelte provenind din cariere romane 1-2. Bejan, 3-6. Inventarul fierăriei descoperite în cariera de piatră de la Cheile Baciului, 7-10. Turda

Pl. 23. Cariera romană de la Turda (Piatra Tăiată)

Pl. 24. Schițe reprezentând urme de exploatare din epoca romană în cariera: 1. Bejan, 2. Ionești, 3. Bucova

Pl. 25. 1. Unelte de pietrar reprezentate pe echina unui capitel la Napoca, 2. Altar votiv dedicat lui hercules și lui Silvanus, 3. Ancadrament de ușă cu numele lapicidului Hermos

Pl. 26. 1. Metode utilizate de desprindere a blocurilor de piatră până în secolul XVIII, 2. Desprinderea blocurilor de tuf într-o carieră romană din Eifel

Pl. 27. Mijloace de transport utilizate pentru transportul blocurilor de piatră de diferite mărimi până în secolul XVIII