Caderea Lui Napoleon

Cuprins

Introducere

Capitolul I. Ascensiunea generalului Napoleon Bonaparte. Lovitura de stat de la 18 Brumar (1799)

Imaginea lui Napoleon și rolul lui în Revoluția Franceză

Campaniile din Italia și Egipt

3. Înlăturarea directoratului și încheierea marii Revoluții Franceze

4. Instaurarea Consulatului și a Dictaturii Militare

5. Luptele de pe Rin și din Italia

6. Tratatele de la Luneville și Amiens

Capitolul II. Guvernarea napoleoniană în Franța și Europa. Campanii militare

Încălcarea tratatului de la Amiens și implicarea în politica internă a Elveției

Expediția Franceză și încercarea de recăpătare a controlului asupra coloniilor din Antile

Imperiul și Napoleon

Formarea Confederației Rinului. Proclamarea regatelor Bavariei și Saxoniei

Capitolul III. Prăbușirea Marelui Imperiu. Căderea lui Napoleon

Crearea „Blocusului continental”

Campania din Rusia

Tratatul de la Chaumont și înfrângerea lui Napoleon

Efectele campaniilor militare napoleoniene asupra Europei

Capitolul IV: Studiu de caz: Bătălia de la Waterloo (1815)

Concluzii

CAPITOLUL I

ASCENSIUNEA GENERALULUI NAPOLEON BONAPARTE.

LOVITURA DE STĂ LA 18 BRUMAR

1. Imaginea lui Napoleon și rolul lui în Revoluția Franceză

Contextul politic nefavorabil pentru Franța a fost deosebit de prielnic pentru ascensiunea lui Napoleon Bonaparte și a unei noi epoci în istoria Europei.

Napoleon Bonaparte (1769-1821) este considerat unul dintre cele mai mari genii militare din istoria lumii, omul contrastelor, eroul cel mai admirat și în același timp contestat, care a cunoscut cele mai josnice trădări, dar și cele mai mișcătoare devotamente.

Urmărind istoria Franței, atât pe plan intern, cât și extern, din ajunul loviturii de la 18 Brumar putem observa oportunitatea dictaturii napoleoniene, putem vorbi despre războaiele sale, putem vorbi de poziția lui față de Revoluția Franceză, făcând un bilanț al anilor de guvernare. Trebuie să urmărim, de asemenea, situația politică din Europa, cu interesele și antagonismele dintre Marile Puteri, întreaga situație care a dus la dictatura Primului Consul și la triumful marii burghezii.

Napoleon Bonaparte a fost preocupat de principalele probleme politice și ideologice ale vremii sale, însușindu-și ideile marilor filozofi și literați ai secolului al-XVIII-lea. Potrivit concepției sale, războaiele, campaniile, invaziile, asalturile, sunt imperios necesare pentru a-l înfrânge pe inamic și a-și impune voința, în scopul de a-l supune. Mereu a fost atras de victorii care aduc avantaje politice directe. Politica de cucerire era în stilul epocii, practicată fiind de toate puterile, dar Napoleon i-a dat noi dimensiuni pe măsura geniului său.

După înfrângerea Revoluției Franceze, Napoleon a avut în vedere dispariția oricărei amintiri a acesteia, prin reprimarea iacobinilor, prin ridicarea și sprijinirea marii burghezii comerciale și industriale. Toată politica sa internă și externă a fost construită de așa natură încât să fie satisfăcute interesele acestei clase, care trebuia să stăpânească, din punct de vedere economic, continentul european înrobit, ajutându-l pe Napoleon să-și păstreze puterea absolută în propria țară și în Europa. El a dat lovituri hotărâtoare feudalismului și în această rezidă, valoarea progresivă a epocii istorice legate de numele său. Ca realitate istorică, Napoleon Bonaparte reprezintă un fenomen care nu se va repeta. Cine nu cunoaște istoria imperiului napoleonian, nu va putea înțelege nimic din toată istoria Franței, a Europei de la 1815 și până la 1848. Izbucnirea Revoluției Franceze (1789) deschide drumuri noi și perspective propriei cariere napoleoniene, fiind martor la evenimentele revoluționare. Școala militară pregătitoare de la Brienne, Școala militară superioară de la Paris (1783) și numirea de locotenent secund în regimentul de artilerie La Fère, cu garnizoana în Valence au creat împrejurări menite a-i deschide drumul. Cele mai interesante episoade ale Revoluției Franceze îl găsesc în Corsica, în concediu. Bonaparte este destituit din funcția de locotenent-colonel în Garda Națională, după încercarea de a ocupa Ajaccio cu batalionul său, apoi i se dă iar comanda. Ajunge căpitan, comandând artileria, fiind șef de batalion de artilerie. La numai 24 de ani ajunge general de divizie, apoi general-șef al armatei din interior, iar mai târziu, este numit comandant al armatei de Italia. Martor la pătrunderea mulțimii în palatul Tuileries și doborârea monarhiei la 10 august 1792, va obține o mare victorie asupra flotei engleze, Toulonul predându-se, aceasta fiind prima bătălie câștigată la 17 decembrie 1793. „O lungă și sângeroasă carieră îl așteaptă pe tânărul de 24 de ani”, dar victoria de la Toulon, așa cum remarcă Gheorghe Eminescu, „a ocupat un loc cu totul deosebit în epopeea napoleoniană”.

Nu putem trece cu vederea impresionantele sale calități, dintre care dominantă este inteligența: „Napoleon a fost omul cel mai inteligent care a existat în ultimii două mii de ani”. La această calitate impresionantă se adaugă excepționala putere de muncă remarcată de Mollien: „ … Bonaparte a guvernat în cei patru ani de Consulat mai mult decât regii într-osuta”, apoi voința formidabilă și curajul fizic și moral, știind că în decursul celor 60 de bătălii, a avut 19 cai uciși sub el și a fost de două ori rănit, la Toulon și Ratisbona. Remarcăm la Napoleon arta de a domina, de a se impune, de a paraliza orice tendință de familiaritate, de a se face temut și ascultat fără împotriviri. Matematician prin înclinație și pregătire, iubea precizia matematică a lucrurilor. Putem remarca, de asemenea, flexibilitatea, forța și constanța atenției lui: „… ceea ce-l caracteriza mai presus de orice nu era numai penetrația și universalitatea inteligenței sale, ci flexibilitatea, forța și constanța atenției lui. Putea lucra 18 ore în șir la același lucru sau la lucruri diferite. N-am văzut niciodată spiritul său obosit sau fără resort”.

Despre uriașa putere de muncă, Napoleon însuși spunea: „Dacă pare că sunt întotdeauna pregătit pentru orice activitate, faptul se explică prin aceea că, înainte de a hotărî ceva, am reflectat îndelung, am căutat să prevăd ce se poate întâmpla. Nu geniul este cel care-mi inspira brusc și misterios ce anume trebuie să spun și să fac în împrejurări care altora li se par neașteptate, ci propria mea gândire. Lucrez mereu … mă scol noaptea să lucrez”. Te rog sa aranjezi cum ti-am insemnat eu cu galben.

Putem remarca la Napoleon o completa subordonare a pasiunilor și a dorințelor, a voinței și rațiunii. Și tocmai prima bătălie câștigată la Touloun evidențiază rolul său hotărâtor în conducerea abilă a asediului și firului în momentul decisiv, încât generalul Dutille scrie Ministerului de Război la Paris: „Nu am cuvinte că să-ți descriu meritele lui Bonaparte: multe cunoștințe, multă inteligență și foarte mult caracter sunt cuvinte care nu-ți vor da decât o slabă imagine a calităților a acestui rar ofițer. ” O zi crucială, care a schimbat mersul Revoluției Franceze și al istoriei, hotărâtoare pentru cariera lui Napoleon a fost lovitura de la 13 Vendémiaire (1795). La un an de la răsturnarea lui Robespierre, continua teroarea accentuând degradarea progresivă a situației politice, economice, financiare, iar pe plan extern perpetuarea războiului. Iocabinii iau inițiativa unui atac direct contra Convențiunii și două insurecții pornesc din cartierele St. Antoine și St. Marceau. Primă, la 12 Germinal este repede înăbușită, oferind lui Barras prilejul de a scăpa de deputații iacobini, acuzați de instigație și complicitate. A doua la 1 Prairial a eșuat zguduind puternic regimul. Este abrogata legea cu interzicerea apropierii armatei de Paris, dar a doua zi armata intră în Paris zdrobind insurecția și înlăturând pericolul iacobin. Începutul amestecului armatei în luptele politice atinge punctul culminant la 18 Brumar și va înceta sub Consulat. Deși zdrobiți la Quibéron, de generalul Hoche, regalistii continua lupta în Vandeea, sprijiniți tacit de aripa dreaptă a Convențiunii. Prin intermediul Secțiunilor și-au asigurat sprijinul burghezii. Noile alegeri vor da majoritate regaliștilor, care trebuiau împiedicați. Era necesară o lovitură de stat pentru modificarea Constituției abia votată, se duc tratative cu răsculații, are loc capitularea trupelor, acuzarea lui Menou de trădare. Comandantul trupelor de interior, Barras sesizează gravitatea situației și propune numirea lui Napoleon drept comandant secund sub ordinele sale, apoi avansat general de divizie (4 Brumar), iar la 5 Brumar ia ființă Directoratul, noua denumire a puterii executive, format din 5 membrii. Comanda armatei de interior este trecută lui Napoleon.

Ziua de 13 Vendémiaire va fi ziua care i-a deschis drumul spre tron, dar amintirea ei l-a urmărit până-n clipa morții, așa cum amintește Auguste Mignet.

A ezitat a primi oferta lui Barras, dar și-a amintit de cei 50.000 de austrieci de la porțile Strasburgului, de 40 de vase din războiul englez în fața porților Brestului, iar un război civil ar fi deschis inamicului porțile invaziei. Aici s-a remarcat calitatea sa de organizator, cum afirma A. Mignet. Cu două zile înainte fusese numit comandant al armatei de Italia.

Zdrobirea răscoalei din 13 Vendémiaire are o mare semnificație istorică: speranțele regaliștilor într-o victorie apropiată și-n reîntoarcerea Bourbonilor au suferit un eșec, păturile de sus ale burgheziei orășenești s-au convins că s-au pripit în a pune mâna direct pe puterea de stat, uitând de existentă elementelor burgheze atașate republicii. Capul răscoalei, Richer de Sérizy, era regalist, cea mai mare parte a micii burghezii de la sate vedea în restaurarea Bourbonilor reînvierea feudalismului și pierderea loturilor cumpărate din confiscarea de la emigranți sau sechestrate de la biserici. Atitudinea țăranilor, potrivnică restaurației, avea înrăurire asupra armatei. Napoleon s-a făcut cunoscut în cercurile militare, în celelalte pături ale societății, ca bun organizator, inteligent și hotărât. Începe un nou capitol în istoria Europei, lung și sângeros.

2. Campaniile din Italia si Egipt

Convins de necesitatea prevenirii unor acțiuni ale noii coaliții îndreptate împotriva Franței, din care făceau parte Austria, Anglia, Rusia, Regatul Sardiniei, Regatul celor două Sicilii, câteva state germane ( Wurtemberg, Bavaria, Baden) și care se formaseră în 1792, din care Prusia se retrage în 1795 prin semnarea cu Franța separat pacea de la Bâle, ca și de declanșarea unui război ofensiv împotriva austriecilor și aliaților italieni, Napoleon invadează nordul Italiei. La 11 Martie, împreună cu Junot și ordonatorul Chauvet, Napoleon pleacă spre Cartierul general de la Nisa, unde sosește la 27 martie, mutându-l la Albenga. Iată care era principiul lui Bonaparte: „ Sunt sisteme de război, că și de asediul cetăților. Trebuie concentrate focurile asupra unui singur punct, spărtura odată făcută, echilibrul este rupt, restul devine inutil. ”

Armata din Italia era o bandă de 36.000 de briganzi, flămânzi, desculți, dezbrăcați, puși pe

jafuri, încât disciplina scăzuse, armata nu era plătită, iar generalul Augereau , un delapidator de ultimă speță și generalul Masséna, un contrabandist notoriu. Un istoric nulitor, maiorul Henry Lachouque spunea că „ … armata de Italia era o bandă de briganzi în revoltă … Oamenii mor de frig și dorm ca vitele, furnizorii livrează totul pe jumătate, comisarii de război închid ochii. ”

Cele două armate ( de Alpi și de Apenini) erau în defensivă dar Napoleon nu se pierde cu firea folosind manevre precise strategii geniale și rapiditate care derutau adversarul. Dotat cu geniul militar, voința de fier, arta desăvârșită de a se impune, la 27 de ani, Napoleon care comandase artileria acestei armate în 1794, restabilise disciplina reorganizează unitățile, remaniază dispozitivul, echipează oamenii, asigurând hrana oamenilor si a cailor, doteaza cu armament și muniții armata, folosind resursele ă făcută, echilibrul este rupt, restul devine inutil. ”

Armata din Italia era o bandă de 36.000 de briganzi, flămânzi, desculți, dezbrăcați, puși pe

jafuri, încât disciplina scăzuse, armata nu era plătită, iar generalul Augereau , un delapidator de ultimă speță și generalul Masséna, un contrabandist notoriu. Un istoric nulitor, maiorul Henry Lachouque spunea că „ … armata de Italia era o bandă de briganzi în revoltă … Oamenii mor de frig și dorm ca vitele, furnizorii livrează totul pe jumătate, comisarii de război închid ochii. ”

Cele două armate ( de Alpi și de Apenini) erau în defensivă dar Napoleon nu se pierde cu firea folosind manevre precise strategii geniale și rapiditate care derutau adversarul. Dotat cu geniul militar, voința de fier, arta desăvârșită de a se impune, la 27 de ani, Napoleon care comandase artileria acestei armate în 1794, restabilise disciplina reorganizează unitățile, remaniază dispozitivul, echipează oamenii, asigurând hrana oamenilor si a cailor, doteaza cu armament și muniții armata, folosind resursele regiunii, descoperind și depozite clandestine, forteaza finantele, luptă împotrivă jafului, absentelor nemotivate, insubordonării.

În prejma ofensivei din 1796, situația externă a Franței prezintă motive de îngrijorare: era în război cu o coaliție puternică, iar Directoratul voia ca armată de Italia să înceapă ofensiva, dar Bonaparte le răspunde: „ … ceea ce îmi cereți Dvs. sunt minuni și eu nu știu să le fac. De la victorie la înfrângere nu-i decât un pas. ” În vederea campaniei împotriva Austriei, Directoratul organizase trei armate: cea comandată de Jourdan-de-Sambre-et-Meuse, cea de la Rin sub conducerea lui Moreau și armata de Italia, sub comanda lui Napoleon. Obiectivul era comun – Viena, dar drumul diferit: prima prin Bavaria, pe valea râului Main, a doua pe Valea Dunării și a treia prin Tirol. Teatrul de război din Italia era secundar.

La 12 aprilie 1796 lansează ordinul de zi celebru în vederea ofensivei. În prima luptă cu austriecii conduși de Dargenteau sunt înfrânți la Montehotte, iar armatele austro-sarde sunt spearate la Millesimo, generalul Colli este învins la Mondovi și gonit spre Cherasco, unde generalul Masséna intră victorios, în timp ce regele Victor Amedeu implora pacea obținând doar armistițiu. Fortărețele Coni, Tortone, Cherasco, Nisa, Savoia sunt predate Franței, lăsându-se liberă trecerea francezilor peste fluviul Pad la Valencia. Timp de 18 zile, Napoleon a înfrânt două armate, a repurtat șase victorii, a capturat 10.000 de prizonieri și a impus pacea regelui Sardiniei. Trupele franceze sunt masate la Voghera pentru a întoarce cele trei linii de apărare ale generalului austriac Beaulieu, care, simțind pericolul, părăsește liniile de apărare și este înfrânt la Fombio și

aruncat spre Lodi, cu armata ruptă în doua retrăgându-se. Celebra bătălie de la Lodi i-a evidențiat marile calități de comandant militar. Napoleon intră în Milano, unde organizează guvernele statelor cucerite, încheie tratate cu ducii de Modena și Parma, trimite la Paris zeci de milioane de aur, iar camarazilor de pe Rin – două milioane de aur.

Temându-se, membrii Directoratului trimit pe generalul Clarke să-l supravegheze direct și discret și propune lui Napoleon împărțirea comenzii cu Kellermann: unul pe malul stâng al Padului, celălalt spre Roma și Neapole. Napoleon scrie Directoratului să nu rupă unitatea de gândire militară, știind din „Arta războiului ” lui Machiavelli că unul comandă deoarece mai mulți slăbesc armata și că „ nimic nu face atât de mare pe un căpitan decât posibilitatea lui de a pătrunde planurile inamicului. ”

La 29 mai, Directoratul este dispus să încheie pacea cu regele Sardiniei, in condiții fixate de Napoleon. Este înăbușită o revoltă în Lombardia, fiind incendiat satul Binasco, orașul Pavia este jefuit, Napoleon trece Padul la Borghetto, ocupă Verona asediază cetatea Mantua, cucerind Italia septentrională până la Adije. Un nou ordin de zi lansează Napoleon pentru a întreține spiritul ofensiv al armatei sale: „ Soldați! Ați câștigat bătălii fără tunuri, ați trecut râuri fără poduri, ați executat marșuri forțate fără încălțăminte… Toți ard de dorința de a duce mai departe gloria poporului francez și a putea spune înapoindu-se în satele lor: « am fost în armata cuceritoare din Italia. »”

O nouă armată austriacă sub comanda mareșalului Würmser este adusă de la Rin. Napoleon urmărește cucerirea Mantuei, învingându-l pe generalul austriac care-l ataca pe Masséna respingându-l și ocupă Corona. Fiind aruncat spre Castelnuovo, Masséna se retrage, iar austriecii intră în Mantua, lucru observat de Napoleon, care distruge o coloană austriacă la Lonato, Brescia. A treia coloană austriacă surprinde divizia Sauret la Sallo, intră în Brescia, punând mână pe podul de la San Marco și tăind retragerea spre Milano, Napoleon înțelege că grosul armatelor merge spre Montua. Câteva momente pare descurajat, apoi încearcă cea mai îndrăzneață și genială manevra concepută de un general, cea mai temerară din cariera lui: în 6 ore ridică asediul cetății Mantua, distruge 40 de tunuri, concentrează forțele între Mincio și Chiese, iar cu grosul forțelor atacă pe Quasdanovici , aruncându-l spre Gavardo, spre Tirol. Se întoarce spre Würmser și-l împinge la

Castiglione, silindu-l să fugă.

În august, armatele de Rin și Sambre-et-Meuse se pun în mișcare, atingând în Germania râul Lech. Directoratul voia joncțiunea armatei de Italia cu aceste trupe în tirol, dar Napoleon trebuie să se debaraseze complet de Würmser, pe care-l învinge la Bassano. Cele două armate de pe frontul principal sunt grav bătute de arhiducele Carol și silite a se retrage spre Rin. Astfel, Austria retrage armata lui Alvinzi pentru a opri ofensiva lui Napoleon, Massena o imobilizează, iar Napoleon atacă pe Davidovici, bătându-l la Dolce și obligându-l a se retrage spre reorganizare. Fiind la Bolognia, Napoleon primește vestea atacării lui Augereau, că austriecii atacă la San Michelle pe Adije, la Verona și la Corona. Pornește în întâmpinarea lui Alvinzi, ordonând evacuarea Vicenzei și la 15/17 noiembrie 1796 are loc bătălia de la Arcole, finalizată cu o strălucită victorie, urmată de cea de la Rivoli; silindu-l pe Würmser să capituleze în Mantua.

Napoleon va insista pe lângă Directorat să ordone armatei de la Rin reluarea ofensivei. Arhiducele Carol, învingătorul celor două armate face încercări eroice de a opri adversarul. Trecând Tagliamento și Isonzo, arhiducele este împins dincolo dincolo de Brenero, in timp ce Augereau se apropie de Viena. La sfârșitul lui martie 1793, timp de un an, s-a produs dezastrul armatei austriece, cei mai capabili generali au suferit înfrângeri îngrozitoare, s-a pierdut întreaga italie de nord și capitala era amenințară. Arhiducele Carol va primi o scrisoare de la Napoleon cu propuneri de pace la 31 martie 1797 acceptate și s-a încheiat acordul de la Loeben prin care Austria ceda malurile Rinului, toate posesiunile din, Italia ocupată de Napoleon promițându-i-se Veneția, pe care Napoleon o va împărți în două: orașul de pe lagună în stăpânirea Austriei, iar ținuturile continentale reveneau Republicii Cisalpine, posesiune franceză. Astfel s-a încheiat campania contra Austriei.

În sfârșit, sosise momentul răfuielii cu papa Pius al VI-lea și cu Veneția. Pentru a o supune și a băga spaima în pontijul de la Roma, Napoleon trimite pe Bernodotte la Triest făcând cunoscut guvernului că Republica Veneția nu mai există. Trupele papei fug, plenipotentiali papali sosesc la Milano, implorând pacea dar Napoleon le arată că aceste condiții de pace sunt foarte dure. La refuzul cardinalului Mattei de a semna, Bonaparte rupe hârtia, spunându-i: „ Monsegniore! Nu-i vorba de pace, ci numai de armistițiu. ” Speriat, acesta semnează tratatul prin care Avignonul este cedat Franței. Romagna alipită la Republica Cisalpină, înființată de Napoleon, ca și o serie de

opere de artă celebre ale Vaticanului, așa cum stipula art. 8: „ Papa va predă Republicii franceze o sută de tablouri, vase, busturi sau statui … bustul lui Junius Brutus de bronz, cel de marmură al lui Marcus … și cinci sute de manuscrise … ”. Astfel, are loc o capitulare totală a Papei, semnându-se pacea de la Tolentino la 19 februarie 1797.

Bătălia de la Rivoli, luarea mantuei și cucerirea teritoriilor pontificale îi confereau lui Napoleon o autoritate incontestabilă. La Paris, Contrarevoluția bătea iar la ușă, se iscă divergențe în sânul Directoratului, Napoleon descoperă complotul lui Pichegru și la 18 Fructidor are loc o nouă lovitură de stat. Trimis la Paris, Augereau raporta lui Bonaparte: „ Generale! Misiunea mea este indeplinită. Parisul este liniștit și uimit, deoarece criza, care amenința să fie teribilă, a trecut ca o sărbătoare. ”

Compania din Italia a luat sfârșit, cartierul general a fost mutat la Mombello. Austria cere începerea grabnică a negocierilor de pace și încheierea unui tratat care să pună capăt războiului. Directoratul îi scrise lui Napoleon că a fost numit comandant al unei armate destinate să opereze contra Angliei. Pacea cu Austria se încheie la Campo-Formio (1797) , iar la Rastadt este aranjată soarta prinților germani. Pacea are un caracter moderat, diplomatul Cobenzl urmărind obținerea de concesii, precum recunoașterea Republicii franceze, la care Napoleon dă replică: „ Republica franceză n-are nevoie de recunoașterea dumneavoastră. Existeța ei este tot atât de evidentă că și lumina soarelui. ”

Prin semnarea tratatului, Austria ceda malul stâng al Rinului, Belgia, insulele Ionice, era obligată să recunoască Rep. Cisalpină: Milano, Modena, Bolonia, în schimb primește Veneția, Friul, Dalmația.

Făcând bilanțul campaniei din Italia, Jean Burnat enumera „ cei 150.000 de prizonieri, 550 de tunuri și 170 drapele, 12 fregate, 12 corvete și 18 galere, apoi armistițiul cu regele Sardinei, cu ducele de Parma, cu regele Neapolelui, cu Papa, convenția de la Genova, preliminariile de la Loeben, convenția de la Montebello cu Republica Genova, tratatul de pace de la Campo-Formio, libertatea popoarelor din Bolonia, Ferrara, Modena, Lombardia, Brescia, Mantua, Chiavenna, Genova etc., Trimiterea la Paris a capodoperelor lui Michelangelo, Guercino, Veranese, Albani,

Raphael, Leonardo Da-Vinci .“

Această campanie a evidențiat geniul militar al lui Napoleon și inovația adusă: schimbarea liniilor de comunicatii în cursul campaniilor și organizarea și modul de întrebuințare a avangardelor strategice care-l puneau la adăpost de surprizele strategice.

După inspectia pe care o face armatei de nord, se-ntoarce convins că o invazie în Anglia este fără sorți de izbândă, datorită poziției insulare și supremației navale a inamicului și de aceea era bine să fie lovit în conii. Simtând teama Directoratului față de el, Napoleon aprecia astfel numirea sa de comandant suprem al armatei care să pornească împotriva Angliei: „ Cu toate că mă tămâie, ei mă invidiază, o știu. Dar nu mă vor face să-mi pierd capul. S-au grăbit să mă numească general al armatei împotrivă Angliei numai că să mă scoată din Italia, unde sunt mai mult suveran decât general. ”

Ajuns la Paris, Napoleon pledează pe lângă Directorat pentru un nou război, mare -cucerirea Egiptului și crearea în Orient a unor breze apropiate pentru amenințarea viitoare a dominației engleze în India. De aceea a impus Austriei la Campo-For-Mio cedarea insulelor Ionice, care-i asigurau o bază de operații în Mediterana. El sugerase Directoratului să profite de dezmembrarea Imperiului Otoman și să cucerească Egiptul pentru mărirea domeniului colovial și sprijinirea comerțului cu Levantul, să deschidă drumul spre Indii, lovind Anglia, sa creeze în Orient un nou imperiu. Deja se întrețineau legături foarte avantajoase pentru comerț și industria franceză cu Levantul, cu Siria, cu egiptul, cu insulele din Mediterana de răsărit cu Arhipeleagul. Astfel s-ar întări situația politică a Franței pe aceste melaguri bogate, dar prost administrate.

Ocuparea insulelor Ionice fusese doar un detaliu de cucerire a Egiptului. Astfel el scria la Paris în august 1787: „ Numai e departe timpul când vom simți că, pentru a nimic cu adevărat Anglia, va trebui să punem stăpânire pe Egipt. ”

Napoleon era atras de Orient, preocupat fiind mai mult de figura lui Alexandru Macedon, decât de Cezar sau Carol cel Mare, era fascinat de țara piramidelor și a faraoniolor. Talleyraund se gândea chiar la posibilitatea creării unei colonii franceze în Egipt.

Pregătirile pentru plecare se fac în secret: alege cei mai buni soldați pe care-i pregătește în porturile din sud. Prin agenții de spionaj Bonaparte răspândește zvonul unei invazii în Irlanda, iar

admiralul Nelson este înșelat, dispunându-și flota în preajma Gibraltarului. La 19 mai 1798 Napoleon pornește spre Malta cu 400 de vase și o pleiada de savanți, ocupă insula, posesiunea cavalerilor de Malta, aliații Angliei. Egiptul este „ o țară în care suveranul nu pune nici un preț pe viața supușilor săi și supușii nu pun nici un preț pe viața lui. „

La 1 iulie debarcă la Alexandria, pornind spre Cairo. Străbătând Mediterana, evită escadra lui Nelson, iar insula Malta devine posesiune a Rep. Franceze. În satul Marabu află de existenta englezilor. Alexandria aparținea sultanului, dar Napoleon era în bune relații de pace și prietenie cu acesta și o cucerește instaurând stăpânirea franceză. Spre Cairo bate o armată de mameluci la Chibrikit. Mergând spre sud, în deșert, suferă de sete, sunt hărțuiți de mameluci, iar la 20 iulie 1798 se află în apropierea piramidelor, unde îi înfrânge pe mameluci între satul Embabeh și piramidele, împingându-i spre sud. Bătălia de la Piramide, cucerirea orașului Cairo și proclamațiile ulemalelor pacificaseră tot Egiptul. La Cairo găsește provizii alimentare și odihnă, se ocupă de organizarea administrației, centralizarea puterii în mâna șefului garnizoanei franceze, reglementarea perceperii dărilor și impozitelor, suprimarea unor impozite asupra pământului, confiscarea bunurilor beilor nesupuși și fugiți spre sud, lichidarea raporturilor feudale, deci o dicatatura militară absolută.

În loc să pună flota franceză la adăpost, în rada portului Alexandria, amiralul Bruyes s-a imobilizat la Abuker, unde este prins de Nelson, care distruge întreaga flotă franceză, încât Napoleon se vede prizonier în propria-i cucerire, fără comunicații cu Franța. Sperând într-o capitulare, englezii sunt dezamăgiți: Napoleon are gândul spre Orient și pornește spre Siria, o țară cu imense resurse. La 7 octombrie, generalul Desaix bate pe Murad-Bey la Sediman înaintând spre Assuan. Napoleon primește vești despre masive concentrări de trupe turcești în Siria, dar printr-o ofensivă rapidă pune la adăpost Egiptul contra unui atac de pe uscat, ocupă forturile El Arich, Gaza și Ramleh, trece istmul Suez spre Iafta, pe care o asediază la 4 martie 1799, dar nu capitulează până la 6 martie. Apoi se îndreaptă spre cetatea Acra, asediul durând 2 luni, fără succes, când se ridică asediul iar Napoleon se întoarce în Egipt dezamăgit, după ce-l bate pe pasa din Damose la Iacuk, la tiverioda și Nazaret, decisiv la Mont-Tabor. Întors în Egipt nimicește o armată turcească debarcată de englezi la Abukir, apoi se îndreaptă spre nord, spre delta Nilului și la 25 iulie îi atacă pe turci, zdrobindu-i. Aceasta e ultima victorie, dar Bonaparte a regretat mult eșecul de la Acră: „Dacă aș fi cucerit Acra, aș fi găsit în oraș comorile Pasei și arme … aș fi răsculat Siria, aș fi mers asupra

Damascului și Alepului, aș fi ingroșat rândurile armatei mele cu toți nemulțumiții … aș fi fundat în Orient un nou și mare imperiu, care ar fi fost fixat locul meu în istorie … și m-aș fi întors la Paris prin Adrianopole și Viena după ce vor fi nimicit casa de Austria.” Aceeași versiune este dataă de contele de Ségur. Ce se petrece in Franța in acest timp? Napoleon află că Austria, Anglia, Rusia, Regatul de Neapole reîncepuseră războiul împotriva Franței, instituind a doua Coaliție. Franța pierduse toate cuceririle din Italia, armata franceză este înfrântă peste tot, Suvorov intrase în Elveția învingându-l pe Joubert la Novir și amenință să între în Franța pe la sud, o armată anglo-rusă care debarcă în Olanda, iar la Rin, armata arhiducelui Carol este pe punctul de a pătrunde în Alsacia. Republica Cisolpina este desființată. Toți credeau că Bonaparte va capitula, dar acesta lasă comandă lui Kléber și se îmbarcă în secret, aruncând ancora la 9 octombrie 1799 în Portul Fréjus, îndreptându-se spre Paris, cu intenția de a răsturna Directoratul și a lua în mainile sale puterea supremă.

Campania din Egipt debutase dezastruos pentru Replublica și dacă interesele contrarii ale coalizantilor și mai ales rivalitatea Rusia-Austria n-ar fi frânat elanul ofensivei lor, probabil că Franța ar fi fost invadată înainte de sosirea lui Napoleon, e de părere Gh.Eminescu. Din lipsă de coordonare și energie, ofensiva celor trei mari puteri, Austria, Rusia, Anglia a făcut posibilă dubla victorie de la Castricuni și Bergen a generalului Brunne, silind armatele anglo-ruse să părăsească Olanda. Această victorie a fost urmată de cea a generalului Massena la Zürich, contra lui Korsakov, determinând retragerea lui Suvorov. Arhiducele Carol era pe punctul de a intra în Alsacia. Întoarcerea lui Napoleon a generat ușurare, încredere, dar situația politică internă era dezastruoasă. Franța era obosită de război, lupte politice și religioase, anarhie, nesiguranță, lovituri de stat.

La 30 Prairial, Directoratul încearcă o nouă lovitură de stat, dar iacobinii înving, Talleyrand încercând un acord între ministrul Poliției și Sieyès. Duff Coper nu a înțeles ce s-a întâmplat.

La 18 Brumar 1799 este dat un prim decret prin care cele două Adunări se transferă la St.Cloud, iar un alt decret numește pe Napoleon comandant al Parisului. Este necesară demisia membrilor Directoratului. Barras renunță la luptă părăsind arena politică, iar Napoleon conduce trupele la palatul Tuuileries. Cei prezenți au ținut minte o frază a marelui general: „ Noi vrem o

republică întemeiată pe libertate, pe egalitate, pe sfintele principii ale reprezentantei populare. O vom aveam, vă jur pe aceasta. “

3. Înlăturarea directoratului si incheierea marii Revoluții franceze

Revenit în Franța la 8 octombrie 1799 și aflând de criza politică a Directoratului care pierduse orice sprijin de clasă, încât majoritatea oamenilor îl considerau nefolositor, incapabil, chiar dăunător, un regim al hoților si speculanților al luxului și asprimii, Napoleon pregătește terenul pentru dicatatura militară și la 18 Brumar (9 noiembrie 1799) a organizat lovitura de stat, instaurând un regim de dictatură militară în folosul marii burghezii, sub forma Consulatului.

Faptul că în primii cinci ani Napoleon se intitula prim-consul, în ultimii zeci ani-împărat, faptul că la început Franța era republică, apoi imperiu, nu va schimba nici baza de clasă a regimului, nici natura dictaturii militare napoleoniene, care a fost o dictatură instaurată de burghezia contrarevoluționară care adusese Franța la pieire și înțelesese acest lucru. Numai prin innabusirea democratismului revoluționar, numai sub ocrotirea unei guvernări autoritare, tiranice, chiar a lui Napoleon Bonaparte numai astfel societatea burgheză se paote dezvoltă fără piedici.

Pentru a se impune ca stăpân autocrat al noului stat, Napoleon a desființat, a creat și a modificat instituțiile statului, cu sensul și țelul anterior, folosind diplomația, aptitudinea de a consimți la compromisuri, dea a încheia armistiții, de a avea răbdare și dea a aștepta momentul oportun. Reformele sale administrative au stârnit entuziasmul ideologilor burghezi din Franța. Revoluția a nimicit un regat, răsturnând oranduirea feudală și monarhia, locul fiind luat de republică și apoi de Napoleon, general în serviciul republicii pe care o răstoarnă, devenind stăpân autocrat, pregătind terenul pentru instaurarea monarhiei.

E.Tarle cede in lovitura de la 18 Brumar un model de organizare si execuție, dara fără prezența de spirit a lui Lucien Bonaparte lovitura ar fi eșuat si Napoleon ar fi avut soarta lui Robespierre. Aceasta lovitură de la 18 Brumar este singura lovitură pur militară in toată istoria Franței care a reușit.

O analiză a cauzelor care au dus la prăbușirea Directoratului si al succesul loviturii de la 18

Brumar, cotitură bruscă in istoria Franței, crucială in istoria omenirii si decisivă in destinul lui Napoleon.

4. Instaurarea Consulatului și a Dictaturii Militare

Lovitura de la 18 Brumar 1799 a deschis drumul epocii Consulatului, cea mai fructuoasă din istoria Franței. În epoca Consulatului, facultățile lui Napoleon au acționat într-un perfect echilibru. Este epoca în care abuzul a fost creator, imaginația lui rece, explozivă n-a scapăt de sub control, iar ambiția a rămas în limitele posibilului.

Consulatul este perioada cea mai constructiva și cea mai frumoasă din toată istoria Franței, în cei patru ani de Consulat, Napoleon realizând „idealul unui șef de guvern: ferm, înțelept, prevăzător, energetic și just.”

Se spunea că: „Napoleon s-a ridicat prin folosirea unei facultăți supraomenești și s-a ruinat prin abuzul pe care l-a făcut cu aceste facultăți.”

Consulatul este poate cel mai trainic și necontestat titlu de glorie al lui Napoleon, oferind privilejul de a examina poziția lui față de Revoluția Franceză și a dictaturii lui. După patru ani de consulat, Franța devine țara cea mai prosperă și mai bogată din Europa, deoarece Napoleon starpeste brigandajul, jaful, pacifică Vandeea fără a trage un foc de armă, dispare șomajul, reface drumurile, desfunda canalele, reface edificii publice, apar 50 de licee noi, lefurile sunt plătite la zi, armata este dotată.

„Francezii au găsit pacea interioară, liniștea publică, regularitatea administrativă, justiția imparțială, poliția exactă, securitatea persoanelor, a proprietății, a conștinței, dotații suficiente, completul exercițiu al școlii pentru tineret, paturi și ajutor pentru bolnavi, întreținerea drumurilor și edificilor publice „

Lovitura de la 18 Brumar a fost o lovitură militară care a marcat sfârșitul Directoratului și al amestecului armatei în viața politică. Napoleon a guvernat cu civilii, funcționarii, executații de ordine, iar această dictatură este singura posibilitate de a instaura acel climat de ordine indispensabil planurilor sale. politică, economică, socială a Franței întâlnim politica de conciliere

generală în jurul ideii de patrie, un climat de ordine, muncă, cinste, stabilitate, o puternică centralizare a organelor executive, o puternică ierarhizare a aparatului administrativ. Napoleon a impus primatul puterii executive prin constituirea definitiva a Consulatului, în dauna puterii legislative reduse la o existentă formală. Consulatul provizoriu a durat de la 10 noiembrie la 24 decembrie 1799. Franța a fost redresată financiar prin înființarea Băncii Franței, echilibrării bugetului, niciun imprumut intern, extern, nu au fost războaie, etc.

În opera de conciliere internă are loc o împăcare cu biserica, dorind să restabilească religia, propunând un Concordat. La 24 decembrie 1800 Napoleon Bonaparte este proclamat Prim Consul pe viață. Pe plan extern, Napoleon duce o vastă acțiune diplomatică, precum negocieri de pace (Luneville), tratate, alianțe, tratative. Pe măsură ce poziția Primului Consul se consolida, el se arată tot mai sever cu militarii care aveau valități politice, deoarece el a guvernat cu civilii, în timpul lui n-a existat un prim-ministru și nu s-a consurat un Consiliu de miniștrii.

Gh.Eminescu consideră că dicatatura lui Napoleon a fost singura posibilitate de a instaura un climat de ordine indispensabil planurilor lui Napoleon.

„Napoleon a guvernat Revoluția și i-a prescris orice amintire.”

Toate cuceririle Revoluției au fost legiferate în codul civil, despre care Karl Marx spune că își are obârșia în Revoluția franceză.

Anii Consulatului au fost frumoși nu numai pentru istoria Franței, dar și cei mai fericiți din viața lui Napoleon, care la 30 de ani devenise idolul unui popor dificil, care avea un palmares de victorii fără egal, sub conducerea să, Franța renaște că pasărea Phoenix din propria-i cenușă, un om temut de cei mai puternici regi și împărăți, asigurându-și un loc în istorie.

Napoleon Bonaparte a dus o politică protecționistă, cu taxe normale pentru mărfuri engleze prohibitive. În epoca Consulatului, Napoleon a dus o operă constructivă și o politică conciliatoare.

5. Luptele de pe Rin si din Italia

Comanda armatei de Rin este dată generalului Moreau, pentru a reține armată generalului Kray în regiunea Pădurea Neagră, iar masa de manevră va trece Rinul la Schafhausen, căzând în

spatele lui Kray pentru a-l separa de pe pozițiile lui. Astfel, generalul austriac va bate în retragere, în timp ce generalul Moreau va izbândi, dar Moreau refuză și Napoleon schimbă planul de a respinge pe Kray spre Ulm, departe de Elveția, pentru a nu putea face joncțiunea cu Melas în Italia. Armata de rezervă, secretă, comandată de generalul Berthier, ia parte, dar efectiv Napoleon va trece Alpii pe la St.Gothard. Massena primește ordin de grupare a forțelor în jurul Genovei, dar nu execută ordinul, fiind bătut de Melas și închis în Genova, asediat de generalul Ott pe uscat, iar pe mare de englezi. Generalul Suchet este împins înapoia Varului, dar Moreau reusește să-l respingă pe Kray sub Ulm. În timp ce Melas pregătește atacul decisiv contra lui Suchet că să pătrundă în Franța, Napoleon trece Alpii pentru a cădea în spatele lui Melas. El nu se așteaptă la atacul lui Melas și pierde bătălia. Massena deja capitulase, răsturnând planul de manevră, Geneva fiind pusă esențială în strategia napoleoniană. El face un alt plan: părăsește poziția de la Stradella rapid, dispersându-și forțele. Melas părăsește Nisa, îndreptându-se spe Alexandria, avangarda lui Ott spre Voghera pentru a deschide retragerea, dar la Montebello este lovit de bravul general Lannes și împins spre Alexandria este înfrânt. Melas pătrunde în Alexandria. Napoleon trimite divizia lui Desaix pentru a intercepta retragerea lui Melas, dar avangarda franceză este împinsă până la Marengo, grupând satul. Napoleon urmărea „ să treacă fluviu Pad, să-l întâlnească (pe Melas) în drum spre Piacenza în câmpia de la Scrivia și-l vor bate la Marengo. „

Melas se hotărăște a deschide comunicațiile spre Stradella, apoi atacă Marengo. Neașteptându-se la acest atac, generalii Victor și Laune rezistă eroic, fiind siliți a se retrage, armata repliindu-se spre San Giuliano. Bătălia este pierdută, dar Napoleon mai speră într-o victorie, bravând moartea în mijlocul obuzelor. Generalul Zoch continuă urmărirea, sosește divizia lui Desaix, iar Napoleon execută o întoarcere ofensivă, surprinzându-i pe austrieci. Desaix cade, atacul continuă, condus de generalul Boudet. Artileria franceză condusă de Marmont seceră armata austriacă, care se retrage în derută.

Melas se îngrămădește pe podurile de peste Bormida ascunzându-se în Alexandria. Napoleon câștigă bătălia cu mari pierderi semanând la 15 iunie convenția de la Alexandria. Armata lui Melas se retrage cu toate onorurile, dincolo de Mincio, predând cetățile din Liguria, Piemont și Lombardia.

Prin moartea lui Desaix, Franța pierdea unul din marii ei soldați, iar Bonaparte un prieten

loial. De aceea le spune celor care-l felicită pentru victorie: „Ce frumoasă ar fi această zi dacă Desaix ar fi lângă noi. De ce nu-mi este îngăduit să plâng? „

Victoria de la Marengo (1800) va avea o influentă hotărâtoare pe plan intern și extern, în a doua campanie a lui Napoleon în Italia. Deși haotică și confuză, puțin condusă, victoria s-a datorat Primului consul tenace și valorii puterii soldaților francezi.

Colonelul Jean Vial reproduce textul ordinului dat de Bonaparte lui Desaix: „ Credeam că atac inamicul, însă el nu m-a devansat. Reveniți dacă mai puteți.”

Lăsând comanda armatei franceze generalului Brune, Napoleon se întoarce pe neaseptate la Paris, preocupat de obținerea unei păci avantajoase cu Austria, de împăcarea cu Anglia, cu coalitia europeană, de adâncire a activității legislative pe care o începuse după lovitura de stat din Brumar, întreruptă din cauza campaniei din Italia, de lupta împotrivă iacobinilor și regolistilor.

Învinsă în Italia, Austria dispune în Germania de forțe importante, încearcă să negocieze, dar fără concesii prea mari. Napoleon se hotărăște a pune capăt jocului diplomatic al Austriei. El da ordin lui Moreau să treacă fluviu Inn să înceapă ofensiva, sugerându-i manevra, reușind o strălucită victorie la Hohenlinden.

5. Tratatul de la Lunéville si Amiens

Simultan cu ordinul dat lui Moreau, generalul Brune primește ordin să treacă Mincio și Adigele și să atace. Soluția Austriei este de a cere pace. Astfel, la 9 februarie 1801, s-a încheiat la Luneville tratatul care pune capăt războiului.

Sunt restabilite prevederile de la Campo-Formio, agravate prin pierderea Veneției care trece la Republica Crisalpina, a Tascanei și insulei Elba care sunt date regelui Etruriei, Franța obținând malul stâng al Rinului, recunoașterea tuturor republicilor, iar regele Napolelui, rămas singur, încheie pacea separată, numai Anglia continuă războiul.

Fără aliați, cu o puterrnică criză economică în interior, comerțul ruinat, Anglia prezintă totuși un pericol. Deși păstrase neutralitatea, tarul Rusiei Pavel I inițiase o coaliție antiengleza cu vaste perspective de acord cu Napoleon pentru împărțirea Europei între cele două puteri, Franța și

Rusia pentru izgonirea Angliei din Indii. O armată trimisă în Egipt recucereste Malta, armata franceză capitulează, iar escadra lui Nelson bombardează Copenhaga, distrugând flota daneză. Țarul Rusiei este asasinat, complot de care nu e străină Anglia, care se bucurase de sprijinul marelui duce Alexandru I. Complotul fusese condus de guvernatorul mnilitar al Petersburgului contele Pahlen. Acest amestec nu i-a scapăt lui Napoleon. Napoleon nu-l simpatiza și trimite la Paris pe Kolisev pentru a protesta împotrivă aranjamentelor din Italia, lucru ce spulberă visul lui Napoleon, care speră într-o alianță cu Rusia. „ Istoria va arată ce legătură este între aceste două evenimente.”

Napoleon se hotărăște să trateze direct cu Anglia. Printr-un decret simplu anexează Piemontul regelui Sardiniei și începe pregătirile pentru a debarca în Anglia. Guvernul englez este silit să înceapă negocieri. Tratativele au dus la preliminariile de la Londra, urmate după cinci luni de pacea de la Amiens, încheiată la 26 martie 1802 prin care Anglia restituia Franței și vasalilor ei, Olanda și Spania, toate coloniile cucerite, cu excepția insuslelor Ceylon si Trinité ,Malta- cavalerilorde Malta, restituirea Egiptului Turciei, evacuarea punctelor ocupate în timpul războiului în Mediterană și Adriatica, iar Franța să evacueze Egiptul, să-și retragă trupele din Roma restituită Papei cu celelalte teritorii pontificale. Ministrul de externe englez a mărturisit spunând că: „ … a semant cu regret și cu titlul de încercare.”

Tratatul de la Amiens (1802) cu Anglia a fost cea mai mare biruință diplomatică a Primului Consul, privit cu ostilitate de aristocrația engleză.

Anexarea Belgiei de către Convențiune vor fi cauza războiului permanent: „ … la 1 octombrie 1795, Convențiunea vota anexarea Belgiei, hotărâre de o gravitate supremă, formidabil angajament pentru viitor. Din momentul în care Revoluția a invadat Belgia, Anglia a devenit inamică ei. Revoluția expirantă angaja succesori la un război etern.”

Toate cuceririle Revoluției Franceze constituiau o grea moștenire de consecințe pentru Primul Consul. Astfel ia sfârșit și cea de-a doua Coaliție.

CAPITOLUL II

GUVERNAREA NAPOLEONIANÀ ÎN FRAN ȚA ȘI EUROPA. CAMPANIILE MILITARE

1. Încălcarea tratatului de la Amiens și implicarea în politica internă a Elveției

Deși trecuse doar un an de la încheierea Tratatului de la Amiens, putem observa lacunele acestuia, care făceau războiul inevitabil, deși Napoleon nu-l dorea. El și-a dat seama că Angliei, acest tratat nu i-a servit interesele, că teritoriul Franței s-a mărit considerabil prin reunirea Piemontului prin alipirea Republicii Cisalpine și hotărârea Angliei de a păstra Malta, contrar tratatului încheiat. El cerea executarea tratatului: restituirea Olandei și Franței a celor două puncte strategice, cap și Goree, care asigură dominația Africii austriale și a Senegalului, dar guvernul englez tace.

Rivalităților teritoriale li se adăugau cele economice, primordiale pentru Anglia, care se vede în fața unei puteri în plină prosperitate economică, cu o industrie modernă, dinamică, amenințând cu o puternică concurentă pe uscat. Napoleon duce o politica protecționistă, taxele vamale pentru mărfuri engleze sunt prohibitive, intențiile sale de a închide accesul mărfurilor engleze în toate teritoriile sunt vizibile, o adevărată blocada. Profitând de situația din Elveția, Napoleon o pune sub protectoratul Franței, declarând în toamna anului 1802 că dorește să-i dea o nouă organizare de stat, să instaleze un guvern, prieten Franței, pentru aceasta trimițând pe generalul Ney la frontiera Elveției, care cedează devenind țară supusă. Napoleon declară Piemontul formal și definitiv alipit la Franța.

2. Expediția Franceză și încercările de recăpătare a controlului asupra coloniilor din Antile

Pacea de la Amiens a fost preludiul unei invazii a Angliei și stabilirea unei puternice hegemonii a dictaturii militare franceze pe continentul american. Regele Angliei face o declarație în parlament, în care afirmă categoric că „ nu poate rămâne indiferent la politica statelor ale căror

interese au fost totdeauna legate de ale Angliei. „

Folosindu-se de această scurtă pace, a înăbușit revoltă negrilor din Sân-Domingo, reintră în posesia coloniilor franceze ocupate de Anglia (San-Domingo, Antilele mici, Mascarenele, coasta Guyanei) confirmând legile sclajului: Face planuri în legătură cu organizarea și exploatarea coloniilor, abandonate în primăvară anului 1803 prin reînceperea războiului cu Anglia, declarându-i lordului Withworth: „ Oricare ar fi la Londra succesul intrigii, ea nu va putea antrena alte popoare într-o nouă liga și guvernul o spune cu un legitim orgoliu: singură, Anglia nu va putea lupta contra Franței.”

Comunicariile maritime sunt întrerupte, este imposibilă păstrarea posesiunilor de pe malul fluviului Mississippi, este constrâns a vinde SUA, la 30 aprilie 1802 a parții din Louisiana rămasă francezilor. La sfârșitul lui ianuarie 1803, din ordinul lui Napoleon, Talleyrand cere Angliei să precizeze data când va parăsi Malta, este publicat chiar un raport plin de insulte la adresa armatei engleze din Egipt, râu înarmată, nedisciplinată, destrăbălată.

Lordul englez Addington cere explicații privind Piemontul, Olanda, Elveția, declarând că Tratatul de la Amiens este fundat pe principiul compensațiilor și restituirilor reciproce și dacă Franța nu-și respectă obligațiile ei, Anglia va păstră tot ce ocupă. Invitat la Tuileries, lordul Withworth discută cu Napoleon care cere explicații și căruia îi propune o reglementare amicală: asocierea celor două puteri pentru guvernarea lumii întregi, încheierea unui tratat de comerț și imaprtirea influenței în lume. La ridicarea problemei recentelor achiziții teritoriale ale Franței, Napoleon le numește bogatele, ceea ce duce la ruperea tratatului de la Amiens, spunând: „ Englezii vor război, însa dacă ei vor fi primii car evor scoate sabia, eu vi fi ultimul care o voi băga în teacă, Ei nu respecta tratatele. Tratatele trebuie respectate. Nenorocire acelora care le violează. „

Napoleon încearcă o debarcare în Anglia prin concentrarea unei puternice armate la Boulogne, cunoscută sub denumirea de „ Marea armată” , care timp de 12 ani va străbate Europa. Siguri pe supremația lor navală, englezii fac ironii pe seama planurilor lui Napoleon, dar apoi devin neliniștiți.

În fața acestei amenințări existau două soluții pentru Anglia: să înjghebeze o nouă coalitie, soluție de durată, nesigură, sau să scape de Napoleon printr-un asasinat. Noul prim-ministru al

Angliei , William Pitt dă impuls asasinatului. Poliția consulară descoperă cel mai vast complot care ducea la Londra.

George Cadoudal este debarcat de vase engleze pe coastele Franței, La Biville cu 30 dușmani, ascunzându-se la Chaillot pentru a ataca escorta lui Napoleon pentru a-l captura și a-l trimite legat la Londra, sau omorât dacă se opune. Întâlnirea cu Pichegru îl pune-n legătură cu generalul Moreaum republican care-i propune să fie pus în fruntea guvernului.,lucru care-l nemulțumește: „Prefer pe cel care este,” exclamă el. Bănuind complotul, Napoleon îl descoperă, la fel și legătura dintre Pichegrum Cadoudal și Moreau. Parisul este în stare de asediu, cu barierele închise și zvonuri alarmante. La 16 februarie, Moreau este arestat, iar la 9 martie este prins Cadoudal și adevărul iese la iveală: complotiștii sunt atât francezi, cât și englezi. Este arestat ducele d’Enghien și condamnat la moarte, deși nu era vinovat de complot ci doare de o crimă politică impusă de rațiuni de stat. Prin aceasta, Napoleaon a făcut în așa fel încât atentatele contra lui să înceteze. La 24 mai 1804, Rusia încheie cu Prusia un tratat secret prin care se angajau a declara război Franței „ la primă încălcare a statelor de la nord de către guvernul francez.” La 6 noiembrie este incheiat un trata similar cu Austria în cazul în care statul quo-ul va fi schimbat, fie în Italia, fie în Turcia, prin uzurpații din partea Franței. Practic, se constituia a treia coaliție contra Franței.

Imperiul și Napoleon

Opera constructivă și politică conciliatoare a lui Napoleon din epoca Consulatului sunt evidente și convingătoare și chiar un înrăit regalist ca ducele de Broglie nu-și poate reține admirația, regretând faptul că regaliștii și-au avut un om de talia lui Bonaparte și recunoaște că „cei patru ani de Consulat au fost cei mai frumoși din toată istoria Franței.”

Cunoscând acțiunea diplomatică a Rusiei indispusă de noul prim-ministru englez, William Pitt, și-n timp ce diplomațiile puterilor continentale înnodau ițele celei de-a treia coalitii izbucnește războiul franco-englez. Printr-un act de piraterie , flota Angliei caputreaza toate vasele sub pavilion francez și olandez și confiscă pe cele aflate în porturile engleze. Napoleon protesteaza trecând la represalii: arestarea englezilor din Franța, recuparea pozițiilor strategice ale armatei franceze,

înainte de pacea de la Amiens. Generalul Gouvion-St-Cyr, intră în regatul Neapole, ocupând Toranto, Pescara, Otranto, Brindisi, Genova este obligată a primi și întreține o armată de 16.000 de oameni, generalul Marmont ocupă Olanda, Morteir invadează Hanovra care aparține Angliei și-i silește să capituleze la Sutlingen, gurile fluviilor Weser și Enis sunt închise navelor engleze, este impusă blocada contra Angliei. Napoleon voia să debarce în Anglia, o acțiune temerară și plină de riscuri. Concomitent cu pregătirile militare, Parisul pregătea proclamarea Imperiului, fiind nevoie de o monarhie fundată de Napoleon a cărui: „operă principală și se paote spune unică a vieții lui- imperiul universal” care să asigure continuitate și stabilitate. Noul suveran aspira la titlul de împărat al Apusului ca și Carol cel Mare, moștenitorul Imperiului Roman, unificator al țărilor de civilizație apuseană. La 27 martie, deputatul Curée depune o moțiune prin care cere ca Napoleon să fie numit împărat și însărcinat cu guvernarea Republicii Franceze. Puterea va fi ereditară în ordine de primogenitura. Moțiunea este aprobată și adoptată, iar la 18 mai 1804, în Senat, Lacépède da citire actului prin care Napoleon este proclamat împărat al francezilor sub numele de Napoleon I . Astfel ia sfârșit epoca constructivă a Consulatului care va rămâne cea mai importantă din istoria Franței prin efoprtul de organizare, reforma administratica și Cod civil „ care a consacract dispoariția aristocrației feudale proclamând principiile din 1789: libertatea persoanelor, egalitatea tuturor în fata legilor, libertatea de cunostiinta, laicizarea statului și libertatea de a munci.” , cod civil de inspirație revoluționară, care “a apărut în ochii europei ca un simbol al revoluției și a contribuit peste tot la stabilirea trăsăturilor esențiale ale societății contemporane.”

Opera constructivă și politcă conciliatoare a lui Napoleon din epoca Consulatului sunt evidente și convingătoare. În perioada Imperiului apare spectaculos, cu viziunea sa de imperiu universal, preavastă, cu piedici nenumărate și riscuri mari. Aceasta periooada presupune o nouă organizarem ierarhizare, crearea de noi demnități.

Îngrijorată de pregătirile lui Napoleon și de efectivele concentrate de la Boulougue, Anglia grăbește formarea celei de-a treia coaliții: Rusia, Anglia, Prusia. Anglia încerca să despartă Spania de Franța și nereușind declanșase război Spaniei pentru a pune mână pe coloniile din America de Sud. Flota amiralului Moore atacă patru vase spaniole aproape de Capul Sf. Maria, amiralul Nelson apare cu flota în fata Barcelonei, incendiind trei vase, capturează un convoi ce transportă trupe în

insula Majorca. Austriă mișcări importante de trupe și pentru că Napoleon le cere explicatii se opresc pe moment. Berlinul urmărește evenimentele, inclindand spre alinată cu Viena și Petersburg.

În timpul Consulatului, Napoleon se proclamase rege al Italiei, instalând că vicerege pe Eugen de Beauharnains, spunând că cele două coroane se vor separa când trupele străine vor parasi Neapolul, insulele Ionice și Malta. Întors de la Milano, Napoleon avea masată armată la Boulogne. Flota franceză este întărită cu cea spaniolă pentru asugurarea supremației navale în Canalul Mânecii. Noul amiralul Franței, Villeneuve, va trebui să-l înșele pe Nelson luând drumul spre Antile pentru a-l urmări, depărtându-l de canal, apoi revenind să se alăture flotelor de la Toulour și Rochefort care se vor uni cu flota spaniolă, cu escadră de la Brest și să apără în Canalul Mânecii. Neasincronizându-se, planul nu s-a realizat și este altul conceput: Villeneuve se va uni le Ferrol cu amiralul Gariva, la Rochefort cu flota lui Missiessy și vor ataca la Brest deblocând pe amiralul Gentaume. Nelson și-a unit escadrele cu Calder și Cornwales. Flota franceză coboară spre Codix, refugiindu-se în portul Ferrol. Furia lui Napoleon a crescut: „ … unde este acel imbecil las de Villenauve? Este la Ferrol … A fost bătut, s-a dus să se ascundă la Ferrol. Ce amiral !”

Planul debarcării nu a reușit, dar concentrarea masivă de la boulogne i-a speriat pe englezi.

Armatele austriece se îndreptau spre vest, dar Marea armată pornește spre Viena. La 23 august Napoleon află că Austria trimisese trupe în Tirol. El ridică tabăra și la 1 Vendemiaire se află în Germania și Regatul Neapole. Se îndreaptă apoi spre Viena, spunând că nu va depunde armele până ce nu va avea Neapole și Veneția, și statele Electorului de Bavaria.

Principalele bătalii napoleoniene

La început, Austria nu dispunea decât de 180.000 de oameni, împărțiți în trei armate și așteptau două armate rusești care să se alăture arhiducelui Ferdinand, una condusă de Kutuzov, cealaltă în Polonia. Crezând că Napoleon e la Boulogne, ocupat cu invazia Angliei, Austria crede că invadând Bovaria, o va sili să între în coaliție.

Napoleon rămâne la Pont-de-Briques, iar Marea armată se îndreaptă spre Rin. La 3

septembrie, intră în Paris, iar la 13 septembrie află că austriecii trec fluviul Inn, intrând în Bovaria, unde armata se retrăsese, alăturându-se lui Marmont și Bernadotte la Würtzburg. Davout era în fața podului de la Manheim, Soult la Spire, Ney la Lauterburg, Launnes și garda imperială la Strasbourg. În Italia, Masena va imobiliza pe arhiducele Carol, iar la 24 septembrie armata franceză trece Rinul, Napoleon fiind la Strasbourg. Cele 7 armate franceze se îndreaptă peste Germania pentru a executa celebrul baraj strategic de pe râul Lech. Nimeni nu bănuia nimic. La 27 septembrie Austria se află la ieșirea din Pădurea Neagră. La 2 octombrie, Napoleon părăsește Strasbourgul stabilind cartierul la Ettlingen, urmând să cadă în spatele inamicului: „Planul meu este de a sosi înapoia râului Lech, a-i tăia retragerea și a-l arunca spre Rin.”

Cetatea Ulm este asediată, arhiducele Ferdinand fuge fiind ajuns de cavaleria lui Murat și Oudinot, apoi scapă în Boemia. O mare victorie a francezilor la Ulm. Napoleon începe marșul spre Viena, în timp ce armata rusă a lui Kutuzov și cea austriacă se regăsise la Brannau, altă armată rusă în Moravia, iar a treia aproape de frontieră ruso-austriacă.

În Italia, arhiducelee Carol bătuse pe Massena, austriecii sunt în Tirol, Prusia face pregătiri să se alture coaliției.

Murat forțează trecerea râului Ips apărat de ruși, Kutuzov trece pe malul stâng îndreptându-se spre Olmutz și printr-o cursă abilă îi păcălește pe francezi.

În poziția centrală, Napoleon așteaptă. Aflând de sosirea țarului la Cartierul general, trimite pe generalul Savary care este refuzat prin trimiterea lui Dolgoruki care crede că Napoleon este pierdut dar acesta cucerise platoul Pratzen, unde se va decide bătălia. Înșelându-l pe inamic, ocupă poziția dinaintea râului Goldbach, linia de apărare spre Brünn. La 2 decembrie 1805 începe și se sfârșește bătălia celor trei împărăți. Launnes respinge atacurile lui Bagaritian, soul schimbă direcția de atac, rușii încearcă să restabilească situația, dar francezii poartă o strălucită victorie la Austerlitz (1805) , țarul și împăratul Austriei scăpând prin înșelăciune.

Bătălia de la Austerlitz nu seamănă cu niciuna din bătăliile napoleoniene: „Neavând forțe suficiente pentru a executa un atac de innaruire susceptibil să rupă aripa dreaptă inamică, Napoleon i-a deteminat pe ruși să producă ei înșiși această linie de ruptură.”

Deși urmarea o alianță cu rușii, Napoleon a făcut o mare greșeală pentru că nu a desființat

Imperiul austriac. Bătălia de la Austerlitz a făcut că Alexandru I să debuteze pe tron cu o răsunătoare înfrângere, iar Napoleon, că împărat, prin cea mai celebră victorie, acceptând întrevederea cu imparatu Franței (trupele ruse să apraseasca imediat Austria și să fie încheiate tratative de pace cu Austria).

Astfel eșuează și a treia coaliție, dar Anglia era pentru mult timp la adăpostul invaziei, deoarece prin bătălia navală de la Trafalgar (21 octombrie 1805) , amiralul Nelson atacase și nimicise flota franco-spaniolă. El murise de mult, dar Napoleon nu mai avea flota și mergea spre alungarea definitivă a negustorilor englezi de pe piețele țărilor de sub stăpânirea să, știind că oricând putea să-și facă o nouă flota și să reconstruiască tavarea de la Boulogne.

Prin moartea să prim-ministrul englez Pitt, va veni Fox care se hotărăște a cere pace ci Napoleon.

Napoleon cere Prusiei să-i devină aliată ( să înapoieze Bavariei posesiunea ei sudică, Anspach, Franței principatul Neuchâtel și Cleves, cu orașul Wesel, iar Napoleon îi înapoia Hanovra care aparținea Angliei). Astfel, la 26 decembrie 1805 este semnată la Pressburg pacea, încheindu-se o alianță strânsă între Napoleon-Bavaria-Würtemberg-Baden. Bavaria aliată primea Tirolul de la Austria și Anspach de la Prusia, ceda lui Napoleon teritoriul bogat Berg, Austria ceda lui Napoleon toată Veneția, Friulul, Istria, Dalmația.

Pe tronul Neapolelui, Napoleon așează pe fratele său Joseph, apoi pleacă spre Paris la 26 ianuarie 1806.

CAPITOLUL III

PRÀBUȘIREA MARELUI IMPERIU. CÀDEREA LUI NAPOLEON

1. Crearea „Blocusului continental”

O nouă coaliție își facea loc pe arena istoriei, când între Spania și Prusia încep să se încheie tratative secrete, se remarcă încurajări din Anglia, Rusia, se iau hotărâri că Napoleon să se explice asupra intențiilor cu Prusia, armata prusacă străbate Berlinul, Magdeburgul, cerând lui Napoleon

regragerea trupelor franceze de la frontierele Prusiei, iar Napoleon trece frontierea Saxoniei.

La un an de la semnarea tratatului de al Presburg se formase a patra coaliție (Prusia, Rusia, Anglia, Saxonia, Suedia) fără paritciparea Austriei, speriată de înfrângerile suferite. Rusia făcea pregatiri pentru a șterge de la Austerlitz, Anglia nu îndrăznea a se aventura pe continent, Prusia cu grenadierii lui Frederic cel Mare, conduși de Frederic Willhelm cel Mic, zăvagnea armele nerăbdătoarea să se măsoare cu Napoleon, Rusia încheie o alianță cu Prusia, se așteaptă bătălia de la Viena.

A doua etapă spre imperiul universal napoleonial , prin unirea Italiei sub sceptrul său, îl determină pe Napoleon să grupeze statele germane sub denumirea de Confederația Rinului (1806) proclamându-se protector al acesteia și înglobându-le în imperiul său (370 de statutele desființate prin simplul decret).În noua confederație intrau 16 regi, prinți, duci ( al Bavariei, Würtembergului, Badenului, de Hessa-Darmestadt, Berg). Napoleon cumulează patru titluri:Împărat al Franței, Rege al Italiei, Protector al confederației Rinului și Mediator al Elveției.

Din punct de vedere politic,Confederația Rinului era o creație artificială,viabilă cât timp Napoleon dispunea de forță pentru a o impune.În Austria, în Prusia, actul a provocat revolta generala și numai un război ar pune capăt situației.Napoleon încearcă o reconceliere cu Anglia, dispus la concesii (renutarea la Malta, restituirea Hanovrei). Legată prin angajamente ferme fata de Rusia, Anglia nu se grăbește, dar la 6 iulie sosește la Paris baronul Oubril pentru ca să trateze cu Franta și este convins să semneze un tratat în care toate avantajele erau pentru Franta și toate obligațiile pentru Rusia.Initiativa Russiei deleagă Anglia de obligații și primul ministru Fox,care dorea împăcarea cu Franța,accelerează tratativele.

Moartea lui Fox a risipit speranțele unei înțelegeri și la 29 iulie 1806, ambasadorul Prusiei transmite regelui sau o scrisoare prin care Napoleon oferea Angliei retrocedarea Hanovrei.Regele Frederic e amenințat să fie izolat de Rusia și prin tratativele cu Anglia să piardă Hanovra: "Inamicii noștrii au făcut imposibilul pentru a ne despartii: Sper că amicia voastră va triumfa împotriva speranțelor lor”, scria el lui Napoleon. Rusia se angajează într-o alinată militară cu Prusia, refuzând tratatul, Anglia finanțând, chiar și Spania asigura Prusia de prietenia sa. Curentul războinic ce cuprinsese Prusia, determina pe rege să mobilizeze armata fiind remis un ultimatum

Franței:” să retragă trupele Franceze aflate in Germania dincolo de Rin, Franta să nu se opună uneii Confederatii nordice ,cu state ce nu fac parte din Confederația Rinului. Franța este somată să înceapă tarativele pentru lichidarea litigiilor existente.” Aceste pretenții sunt exagerate, iar momentul ales este fatal. Prusia n-a așteptat sosirea aliaților. Astfel la Bamberg, Napoleon amenința, trimisul său ajunge la rege pe 14 octombrie prea târziu. Mareșalul Lanne sfărâmase la Saalfeld avangarda Prusiei, omorâse pe prințul Louis, demoralizând armata prusacă. La 14/15 octombrie 1806 la Iena armata lui Hohenloche, a cetății Stettin, a lui Blücher la Lüber și prin predarea cetății Magaeburg datorită eroismului soldaților francezi:"Un simplu soldat francez se interesează de câștigarea bătăliilor mai mult decât un ofițer prusia."

La 25 octombrie Napoleon intra triumfal în Berlin după 19 zile de război. Prusia renunța la toate posesiunile dintre Rin și Elba, trebuind să plătească despăgubiri o sută de milioane, să încheie o alianță contra Rusiei și Angliei.Prizonierii saxoni sunt eliberați, Marele duce de Saxa fiind constrâns să intre în coaliție, semnează tratatul prin care țara sa intră în Confederația Rinului, el devenind rege. Rușii ajung târziu, iar Napoleon emite celebrul decret de la 21 noiembrie 1806, numit "Blocusul continental" prin care se specifică faptul că insulele britanice sunt declarate în stare de <blocus> și că orice comerț și orice corespondentă cu ele sunt interzise. Blocada era singura armă eficienta contra Angliei, o ripostă legitima la blocada Angliei exercitată contra Franței de la începutul Revoluției franceze și impusă cu forța nu a reușit însă a dobori Angliei blocada. “Blocusul continental este o grandioasă concepție politică. Imperiul universal și Blocusul continental erau atât de dependente unul de altul încât eficacitatea blocadei depindea de măsura în care imperiul universal putea fi realizat”.

Blocusul continental reprezintă un lucru minunat, o concepție politică ce a zguduit puternic Anglia, care se angajase pe drumul unei puternice industrializări având nevoie de debușee în Europa, fiind o încercare de blocare a comerțului englez pe continent și pentru a izola Anglia. Pentru consolidarea imperiului sau, Napoleon Bonaparte a dus o intensă activitate diplomatică, urmărind încheierea de tratate și alianțe cu toate țările, are nevoie stringentă de o alianță pe continent fie cu Austria, fie cu Rusia. " O alianță cu Austria nu este pe placul poporului meu, pe care eu îl consult mai mult decât se crede" Napoleon prefera o alianță cu Rusia, dar nu știa dacă această alianță era pe placul Rusiei. A dus tratative cu Turcia și Polonia. După scoaterea Prusiei din luptă, țarul era singur în fața lui Napoleon, căutând cu disperare aliați. Un trimis al țarului merge în Austria pentru o convinge să reia armele, dar aceasta se temea, iar împăratul Francisc al-II-lea refuză:" dacă îmi declar poziția trebuie să mă aștept a atrage asupra mea toate forțele lui Bonaparte și risc să fiu sfărâmat.”

Campania contra Rusiei a fost precedată de o intensă activitate diplomatică. Turcia și Polonia se aflau în atenția lui Napoleon. Printr-un decret a refăcut Polonia. Turcia, imperiul putred, îl determină pe Napoleon să prevină pe sultanul Selmi de pericoulul ce-l amenință și îi cere schimbarea celor doi domnitori din principate, filoruși, să-i înlocuiască cu filofrancezii Alex. Șuțu și Scarlat Calimachi. Trimite la Constantinopol pe generalul Sebastiani pentru a-l ajuta pe sultan să organizeze apărarea strâmtorilor contra unui atac englez.

Amenințarea cu refacerea Poloniei și alianța cu Turcia reprezintă " sabia lui Damocles" pentru Rusia, care voia unirea Poloniei intr-un singur stat sub sceptrul Romanorilor. Armata rusă comandată de generalul Benning Sen, înaintează în Polonia, instalându-se înapoia Vistulei în timp ce armata franceză (Davout, Augerea, Lannes, conduse de Murat) înainta spre Varșovia. Napoleon ocupa Varșovia la 19 decembrie, obligându-l pe generalul rus să se retragă , apoi se regrupează pentru a tăia retragerea lui Napoleon spre Berlin,dar francezii îl opresc la Czarnova și trec la ofensivă, urmând bătălii sângeroase la Golymin și Poltusk, armata franceză instalandu-se în jurul Varșoviei. Sunt lichidate ultimele fortărețe prusiene la Danzig și Bersleau care capitulează. Napoleon era sigur de victorie, dar rușii îl îngrijorau. Cele mai sângeroase bătălii au fost cele cu Rusii, care incearca să treacă Vistula intre Thoru si Marienburg, a debloca Danzigul. Maresalul Ney il opreste la Mohrinmgen atacand flancul rusilor care opresc manevra care derutand pe Napoleon care incepe urmărirea lor pană la Eyland, obținând victoria deoarece Napoleon era prevăzător: "Trebuie ca toate mișcările să se facă cu cât mai puțin zgomot posibil." Murat răstoarnă prima linie a rușilor care atacă ajungând la cimitir. Atacă garda imperială, atacă Davout

silindu-i să se retrraga. Deșii primesc întăriri, apare mareșalul Ney. Este cea mai sângeroasă bătălie nedecisă, cu șanse oscilante, cu urmări supărătoare pe plan intern și extern :"Încă o bătălie ca asta și sunt pierdut … un spectacol îngrozitor … insuflând dragostea de pace și onoare față de război."

Este o infangere de care Austria profită, dispusă la revanșe. Crezând în victorie, țarul semnează convenția de la Bartenstein. Insuccesul de la Eylan pune pe gânduri pe sultan care înclină spre o reconciliere cu Anglia și Rusia. La 26 mai capitulează Danzigul, dar actul final este bătălia de la Friedland. La 19 iunie cavaleria lui Murat se afla la protile Rusiei se încep negocierile la Tilsit se face o alianță cu Rusia la 24 iunie 1807, încep tratativele. Va sacrifica Polonia? Va da mâna liberă tarului în Persia? Îl va sfătui să ocupe Finlanda și să părăsească Principatele dunărene ocupate de ruși, în război cu turcii? Prin poziția de la Tilsit, cerând evacuarea Principatelor, Napoleon se obliga a media pacea Rusia-Turcia, dând mâna liberă țarului dacă sultanul refuza, dar acesta a acceptat și la 24 august 1807 s-a semnat armistițiul de la Slobozia prin care rușii se obligă să părăsească Principatele, iar turcii să nu le ocupe decât după semnarea tratatului de pace Țar-Sultan. Rușii s-au retras din Valahia, dar au rămas în Moldova și la 21 octombrie Țarul refuza ratificarea tratatului. Somat de Napoleon să-și respecte angajamentul, Țarul răspunde că va evacua Moldova când Napoleon va evacua Prusia. E.Tarlé scria :" Era clar că departe de a permite țarului să pună mâna pe Constantinopol, el nu-i abandonează, nici Moldova și Țara Românească ,pe care își propune să le lase turcilor." Rusia deschide porturile vaselor engleze salvând Anglia de la o prăbușire economică. Tratatul de la Tilsit reprezintă apogeul puterii napoleoniene, o victorie militară a lui Napoleon, o victorie politică a țarului. Influența franceza în Persia a încetat, venind cea engleza, Constantinopolul este amenințat de flota engleză. Aici Napoleon a fost învins, iar Anglia a fost salvată de un dezastru econmic. Prusia a fost lăsată să supraviețuiască din considerație pentru țarul Rusiei, dar "va plăti ca despăgubiri de război enorma suma de 600 de milioane de mărci ,ce depășea posibilitățile ei:"

Polonia prusiană constituita în Mare Ducat de Varșovia este data ducelui de Saxonia, făcut

rege, iar regatul Westfaliei lui Jeraâme Bonaparte . Țarul îi promite lui Napoleon medierea unei păci cu Anglia. Respingerea meditației Rusiei de către Anglia, determina Rusia să transmită răspunsul la Paris. Repetând actul de piraterie aspura Danemarcei, Anglia o silește să predea flota, după bombardarea Capenbogiei. Anglia cere Rusiei să-i comunice clauzele secrete ale tratatului de la Tilsit, dar Rusia rupe relațiile cu Anglia, aplicând blocada. Temandu-se de clauzele secrete ale tatatului de la Tilsit, dar Rusia rupe relațiile cu Anglia aderând la blocadă. Ca rege al Italiei, Napoleon nu tolerează și trimite pe generalul Miollis la Roma, ocupa Portugalia, detronând dinastia de Braganza servită Angliei, ocupa Lisabona fără lupte, regele fugind in Brazilia. Din punct de vedere religios, Spania reprezinta catolicismul ceea ce Rusia reprezenta ortodoxismul.

Clerul exercita o influența politică determinată asupra guvernanților și opiniei publice, existând tribunale ale Inchiziției. În timpul Revoluției franceze, regele Carol al IV-lea de Bourbon, declarase război Franței. În Spania izbucnește o revoltă generală care va dura până la căderea lui Napoleon. Flota franceză la Cadix este capturată în Portugalia. Generalul Vellessley îl silește pe Jurat să semneze convenția de la Cintra, Napoleon nu este deci invincibil. Pentru a lichuida rezintența, Napoleon intră în Spania. Trebuia să aibă spatele asigurat contra unui atac din partea Austriei și doar Rusia putea face asta. “Temându-se de un atac neașteptat din partea Austriei, Napoleon se întâlnește la Erfurt, la 27 septembrie 1808 cu țarul Rusiei, pentru a încheia o alianță franco-rusă. Napoleon este trădat de Talleyrand, care intra în legături secrete cu Alexandru I, sfătuindu-l să se împotrivească hegemoniei napoleoniene, din dorința de a feri Frântă de prăpastia în care o târa Napoleon. El îi cere țarului să salveze Europa, ținând piept lui Napoleon. Dându-și seama de situația lui Napoleon, el ridică problema Cristantinopolului, cerând acțiune deplină în Principatele Danubiene. Surprins, Napoleon se arată dispus să comunice împreună la lichidarea Imperiului Otoman după Spania. Țarul nu se lasă convins. Napoleon cedează în favoarea Rusiei în problema Principatelor. Sigură pe atitudinea Rusiei, Austria începe pregătirile militare. Napoleon este îngrijorat, deoarece întreaga armată era angajată în Spania și trebuia o nouă armată. Anglia semnase o alianță cu Austria, în Germania, era fierbere mare, Rusia declara război turciei. Teatrul de razboi principal va fi in Germania, cel secundar în Italia. Arhiducele Carol, uimit de manevra lui Napoleon, se retrage la Ratisbona. La 22 mai are loc sângeroasa bătălie de la Essling, soldată cu

insucces:" Napoleon singur era de un calm perfect, cu toate că citea pe toate fețele îngrijorarea pe care o provoca înaintarea victorioasă a austriecilor" La 6 iulie începe și se termina bătălia de la Wagram care pune capăt războiului, deși n-a avut un caracter decisiv. Arhiducele Carol se retrage în oridine, dar este urmărit și în atacul general este cucerit orașul. El solicita un armistițiu, încep negocieri de pace, tratativele durand până în octombrie 1809, încheindu-se prin tratatul de la Viena. Austria, învinsă a IV-a oară, va pierde provinciile ilirice "Dacă bătălia de la Wagram ar fi avut caracter decisiv, ar fi desființat dinastia Habsburgilor." Departe de Franța, află că englezii debarcă în insula Walchereu, ocupând orașul Flessing, iar Fouche ordona mobilizare:" Numai ministru Fotvhe a făcut ce a putut și a simțit inconvenientul de a rămâne într-o inacțiune primejdioasă și dezordonată." Tot acum are loc tentativa de asasinare a lui Napoleon de către studentul saxon Staaps. Napoleon inclina spre o alianță cu Rusia, dar refuzandu-i-se căsătoria cu ducesa Ana, dar deschide brusc tratativele cu Austria prin căsătoria cu Maria Luiza, fiica împăratului.

2. Campania din Rusia

După pacea de la Viena, imperiul lui Napoleon se întindea până la granițele Austriei și Rusiei, de la Dauzig și Hamburg până la Triest și Corfu. Deșii era un produs al revoluției franceze, Napoleon a renunțat la alianța popoarelor pentru a căuta pe cea a monarhilor, prin căsătoria să cu Maria Luiza, schimbând caracterul imperiului, care dintr-unul popular devine unul nobil. Dominația sa despotica a neliniștit Europa și chiar poporul francez, sătul de victorii și cuceriri. S-a intensificat și mișcarea de deșteptare națională în Germania. Situația era deosebit de critică, iar Napoleon era conștient de situație: "Dacă nu aș fi învins la Austerlitz, toată Prusia mi-ar fi căzut pe brațe, dacă n-aș fi triumfat la Iena, Austria și Spania mi-ar fi sărit la spate, dacă n-aș fii învins la Wagram, Rusia m-ar fi abandonat, Prusia s-ar fi ridicat și englezii ar fi fost în fata Anbersului."

Intuind pericolul perspectivei unei granițe comune cu imperiul napoleonian, Rusia se temea de reducerea influenței sale politice, de pierderea supremației sale. Urmarind metodele napoleniene, putem conchide că a fost o victimă a jocului sau politic: “convingeera ca Rusia va încerca evitarea

unei campanii de teama unei înfrângeri și va cere să negocieze soluționând conflictul. În lucrarea sa, Français Fain evidenția concentrarea lui Napoleon asupra blocadei Angliei care-și făcea efectul așteptând soluția conflictului dintre francezi-englezi” Consecințele blocadei se resimțeau și-n Rusia.

În 1807, după Tilsit, Rusia declarase război Angliei, dar nu respecta aplicarea blocadei. Pregătirile în vederea războiului se intensifica, dar în același timp și activitatea diplomatică a lui Napoleon. Astfel, armata franceză ocupa Promerania, Suedia încheie o înțelegere cu Rusia la Petesburg, iar la 24 februarie 1812 se încheie tratatul de alianță cu Prusia. Napoleon este tot mai convins de jocul politic al Rusiei. Pentru a-și risipi îndoielile va avea o întrevedere cu colonelul Cerninsev:"În timp ce forțele mele sunt în Spania, pe baza tratatelor voastre, pentru ce vă retrageți armatele din fata turcilor, … inamicul vostru, și le aduceți în fața mea, care sunt aliatul vostru?… Cu cât reflectez mai mult, cu atât nu mă pot obisnuii cu ideea că războiul între mine și împăratul Alexandru ar putea izbucnii"

Napoleon nu dorea acest război, dar nici Țarul Alexandru nu dorea să înfrunte riscurile unui razboi cu Napoleon, dar lucrurile ajunseseră prea departe și războiul nu putea fi evitat.

În tot anul 1811 au avut loc negocieri și pregătiri neobișnuite de abele părți. Situația s-a agravat brusc datorită spionajului întreprins de contele Cernișev privind efectivele armatei franceze:" La 24 de ore după Cernișev, poliția a descoperit mijloacele secrete întrebuințate pentru a-și procura date autentice asupra efectivelor armatelor franceze. În zadar,…..era prea târziu.:" Imediat, în Rusia mărfurile franceze au devenit prohibite iar porturile erau deschise vaselor engleze sub pavilion american, un act provocator care l-a determinat pe mareșalul Davout să intre cu trupele în ducatul Oldenburg.

La sugestia lui Talleygrand, țarul Alexandu I oferă principatele Austriei în schimbul unei aliații militare, dar aceasta prefera alianța cu Napoleon, care oferă Principatele Turciei în schimbul unui ajutor de 100.000 soldați, ofertă târzie însă . Constantinopolul, era amenințat de flota

engleza, o armată turcească trecuse Dunărea la Rusciuk fiind înfrântă de Kutuzov și încercuită, cerând armistițiu. Rușii încep tratativele de pace având ca baza cedarea Moldovei până la Siret și autonomia Serbiei . Tratativele sunt rupte, apoi reluate, traverersând până la momentul în care armatele lui Napoleon sunt pe punctul de a trece Niemenul.

Prin amiralul Ciciacov, tarul incheie tratatul de la București prin care Moldova până la Prut este înglobata imperiului țarist, restul și Valahia rămânând în suveranitatea poporului otoman. Suedia semnează cu rușii tratatul de la Petersbur. Se încearcă o conciliere cu Anglia, dar fără rezultat. Astfel, Rusia va câștiga bătălia diplomatică înainte de cea militară, concentrându-și eforturile pe treatrul principal al războiului.

Armata rusă erea omogena,armata lui Napoleon un conglomerat (cei dispuși să se bată:francezi și polonezii, la care se adauga spaniolii, prusieni, austriecii)

la 9 martie,Napoleon părăsește Parisul, stabilindu-și curtea la Dresta. Planul lui era reducerea influentei Rusiei prin formarea regatului Poloniei având convingerea că la vederea armatei franceze pe Oder, Alexandru I va negocia și totul se va reduce la un război diplomatic. Țarul dă un ultimatum lui Napoleon de a nu depășii fluviul Elba. Păstrându-și calmul, evocă prietenia dintre ei și alianța de la Tilst pentru a evita războiul : " Dacă fatalitatea va face războiul între noi inevitabil, aceasta nu va schimba cu nimic scrutinul care Majestatea Voastră mi le-a inspirat și care rămâne la adăpost de toate vicisitudinile"

La 3 iunie, Napoleon părăsește Dresda stabilindu-și cartierul general la Thorn , în timp ce armatele pe trei coloane continua marșul. Prima coloană, sub ordinele directe ale lui Napoleon merge spre Komgsberg și Kovno, mișcându-se în spatele unei păduri, a doua, condusă de viceregele Eugen de Beauharais de la Marienopol spre Prenn și a treia sub conducerea regelui Westfaliei, Jeraâme Bonaparte, inaintreaza spre Grodna. La extrema stângă corpul lui Macdonald, la dreapta, corpul austriac al lui Schwartzenberg.

Armata rusă, repartizată în 3 mase se afla în dispozitiv defensiv. A treia armată a lui Tormasov de rezervă va fi întărită cu armata din Moldova. Toată armata era dispusă de-a lungul frontierei,

ușor de străpuns, fără a face combinații strategice ofensive.

Printr-o proclamație adresată armatei, Napoleon anunța începerea războiului incheiand prin cuvintele: "Destinele Rusiei se vor împlinii"

La 24 iunie ,Napoleon trece Niemenul ,intrând în Rusia, unde nu se opune rezistenței. Țarul se retrage spre Drissa .Napoleon intra în Vilna fără nici o rezisteta. Atacă spre Vitebsk, spre Smolensk, plasându-se între cele două armate ruse .Napoleon cade la Ostrovno spre ariengarda rușilor care se instalează la Lutceza. Rușii se retrag spre Smolensk. Din lipsa hranei Napoleon se oprește la Vitebsk .Peste tot numai pustiu, mici victorii repurtate ,armata rusă se retrage în ordine , în timp ce armata franceză scădea. Aceasta oprire a fost zdrobită un moment de răscruce în această campanie.

Covârșit de griji, decepționat ca rușii refuza bătălia decisivă, Napoleon a chemat pe Daru și i-a spus: "Rămân aici. Vreau să repauzez armata, s-o regrupez și să organizez Polonia. Campania din 1812 este terminată, cea din 1813 va face restul" , iar lui Murat :"Să implantam vulturii noștrii aici, 1813 ne va vedea la Moscova, 1814 la petersburg, războiul cu Rusia e un război de trei ani" Îngrijorat de inactivitatea lui Napoleon, țarul se apropie de Vitebesk. Napoleon, tentat de această ilizie, renunăa la ideea sa ,urmarind pe ruși, care iau inițiativa atacului, obținând mici succese, apoi se opresc brusc. Napoleon preia ofensiva, trece Niprul la 14 august, venind în spatele rușilor. Rușii ataca centrul armatei franceze, dar aceștia merg spre Smolensk, dar întâmpina rezistență rusă.Atacul pentru cucerirea orașului a fost cu mari pierderi de ambele părți.

Orașul era în flăcări când francezii au intrat. Spre a-l înșela ,rușii se îndreaptă spre Petesburg, depărtându-se de Nipru și după trei zile de marș schimba directia spre Moscova.

La Volutino este atacată de mareșalul Ney. Lupta este foarte sângeroasă, rușii apărându-și poziția. Tactica defensivă a rușilor încetinește înaintarea lui Napoleon intre Smademsk și Brodino. Nemulțumită de retragerea rușilor, înalta societate de la Petersburg determina încredințarea comenzii armatei ruse lui Kuțuzov, adreptul tacticii de temporizare ,decizând marea bătălie. Napoleon înaintează spre Borodino, cucerește reduta Svardino, ataca aripa stângă a rușilor, iar la 7 septembrie începe bătălia. Eugen de Beauharnais, ocupa Bordino, lupta este înverșunată, coloana lui Davout fiind decimata. Atacul este reluat, francezii repurtând un prim succes. Rușii trec la ofensivă, dar Napoleon cauta restabilirea situației, folosind artileria. Sosirea cazacilor lui Platov opreste miscarea garzii franceze, Napoleon ordona reluarea atacului, încât Kutuzov considera bătălia pierdută, retrăgându-se încet. Această bătălie a fost cea mai sangeroaza din istoria războiului napoleonian. Kuțuzov renunța la apărarea Moscovei și părăsește orașul incendiinudu-l. Napoleon se instalează la Kremlin: "Era un incendiu înspăimântător….tot poporul și trupele se găseau sub foc. Vântul sufla teribil, acoperișurile zburau în aer"Sperând la negocieri, Napoleon a rămas la Moscova până pe 19 octombrie, o dublă greșeala a sa.

Retragerea era un dezastru de natura ce ridica europa într-o puternică coaliție. Țarul își întărește aripile armatei pentru a intercepta liniile de comunicații, iar Napoleon nu se resemnează la retragere, a însemna că se recunoaște învins. Pornește spre Petersburg sperând să se apropie de Polonia, ca o manevră , dar renuntă. La 18 octombrie, rușii reiau ofensiva atacând la Vinikaova, în timp ce Napoleon se retrage pe drumul Kaluga-tarutino, si schimba direcția spre drumul cel nou. La 23 octombrie ajung la Malo-Iaroslavet. Înșelați de manevra lui Napoleon, rușii pornesc în marș spre Marul- Ieroslavet. Renunțând la marșul spre Kaluga , se îndreaptă spre Mojaisk, urmărit de Kuțuzov. La 3 noiembrie,Napoleon ajunge la Viasma, iar la 9 noiembrie sub o temperatură de – 10 grade au loc atacuri și retrageri ale armatei franceze la Krasnoi, iar la Berezina va fi ce mai dramatic episod. La 26 noiembrie Napoleon arunca în aer pădurile de peste fluvii la Studianka cu mari pierdei. Un sperctacol înspăimântător al retragerii armatei napoleoniene din Rusia este descris de " Revuie d'hisstoie": "Această armată era încă numeroasă însă într-o stare îngrozitoare de debandadă…Oameni izolați fără arme, scăpați de disciplină furtului, dădeau un exemplu funest….avangarda sa (a mareșalului Ney) a fost oprită o zi întreagă… dezordine în distribuirea hranei, pierderea cailor, dizenteria, lipsa de alimente… au transformat marea armată într-o gloată inextricabilă."

La 5 decembrie Napoleon părăsește armata, înapoindu-se la Paris, lăsând comanda lui Murat.

Conștient că Europa se va ridica împotriva lui,era necesar să își facă o nouă armată. Campania din 1812 s-a terminat, cea din 1813 se pregătește. Cauzele înfrângerii sunt numeroase, dar cel care le-a înțeles cel mai bine a fost maiorul Barrau: "Armata cea mai bine comandată, cea mai bine pregătită a sucombat fiindca forțele morale, patriotismul și ura împotriva străinului luptau contra ei"

Același război, cu aceleași cauze, dar teatrale de operațiuni schimbate și raportul de forțe va începe în 1813. Rând pe rând , aliații lui Napoleon trec de partea Rusiei. Suedia părăsește neutralitatea, fostul mareșal al imperiului Bernadotte, ridică armele împotriva patriei sale, mari pierderi ale armatei franceze și ruse.Kuțuzov și marea partea a armatei ruse insistau pe încheierea păcii, dar țarul crede că victoria trebuie speculata fără a-i da adversarului răgaz de refacere a armatei și preia comanda armatei. După dezatrul de la Berezina, armata franceză era la pământ.La 1 martie, Prusia intra în noua coaliție, urmată de Suedia. Napoleon ridica o nouă armată din tineri recruți. Strategul Belgian Emile Wanty remarca just ca "Napoleon nu s-a putut adapta la metoda de comandament la mediocritatea crescândă a locotenenților săi"

Cu noua armata, Napoleon merge spre Berlin și Stettin pentru transportarea teatrului de război între Elba și Oder. Campania începe cu victorii răsunătoare la Lutzen și Bantzen. "Bătălia de la Lutzen va fi pusă deasupra bătăliilor de la Austerlitz, Jena, Friedland și Moscova" Faptul de a fi acordat armistițiu cerut de Tar și regele Prusiei a fost cea mai mare greșeală pierzând avantajele strategice ale celor două victorii, pentru a sfărâma coaliția. După 6 săptămâni de tratative, la Praga ,aliații s-au recules reorganizandu-și forțele, Austria devine beligeranta. Are loc întâlnirea lui Napoleon cu Metterniche la Dresta, unde i se comunicau condițiile de pace: "Napoleon să accepte frontiere compatibile cu repaosul comun"

Napoleon privește realitatea cu luciditate și răceala dar nu subestimează pericolul. își dă seama de cele două greșeli comise: încrederea în Alexandru I la Tilsit și în căsătoria cu Arhiducesa Austriacă pentru a asigura alianța trainică cu Austria. O veste tristă vine anunțând înfrângerea armatei franceze în Spania la Vittona, Evacuând Spania. Armistițiul a sfârșit și începe a

doua fază a campaniei cu bătălia de la Lepzig, "Bătălia Națiunilor". Aliații erau grupați în 3 armate:Suedezii în nord, Prusienii în silezia și austriecii în Boemia. Napoleon ia ofensiva, provocând dezordine la prusieni se întoarce contra pruso-rusilor pe care îi bate la Dresda, însă peste tot mareșalii lui sunt înfrânți: Vandame se predă la Külm, Ondinat și Macdonald învinși, dar Napoleon nu se descurajează, regăsindu-și energia din Italia. Înaintează spre Magdeburg, Îi învinge dar trupele saxone trec de partea aliaților ,Bavarezii îl trădează trecând la austrieci.Oprește marșul spre Berlin, se repliază la Leipzig unde bătălia a durat tri zile. Părăsit de ultimii aliați din Confederația Rinului, Napoleon ordona retragerea spre Rin. La 30 decembrie 1813 , o armată Austro-Bavareza, sprijinită de cazaci încearcă să bareze retragerea francezilor, însă armata lu Wrede este sfărâmată la Hanau. Resturile noii armate de tineri francezi, intra în patrie petru a se pregătii, pentru primăvara de la 18 Brumar, să apere hotarele țării. La 9 noimebrie 1813,Napoleon intra pentru a doua oară învins în Paris , iar războiul se apropie de hotarele Franței încât acum este preocupat de integritatea teritoriului francez..

3. Tratatul de la Chaumont și înfrângerea lui Napoleon

Campania din 1814 este una dintre cele mai remarcabile ale epopeii Napoleniene, sub Raportul artei strategice ale împăratului. "Spiritul public este foarte iritat, toți doreau pacea și toți acuzau pe împărat de a sburodona totul orgoliului și ambiției sale"

Bizuindu-se pe forța armelor, Napoleon se prefăcu la 15 noimebrie că vrea pacea dar nu se gândea la ea. În Ianuarie 1814 , armatele inamice trecuserea Rinul, cotropisera Alsacia, Franche-Conte, Wellington, trecuse Pirineii, venind în Spania și pătrunse în Franța. Congresul de la Châtilon din ianuarie 1814 fu dizolvat. Napoleon este în mijlocul armatei respingând trupele lui Blüher din Saint-Vizier apoi obține o victorie la Brienne. Trecând raul Aube, la 1 februarie începe lupta lângă La Rotthiére și Trayes, și în marșuri forțate ataca armata lui Olsufiev de lângă Champaubert, distrugându-l apoi la Monmirail (Ruși, Prusaci) Victoria de la Chateau-Thierry, încât Schwartzenberg cere armistiu dar Napoleon amâna. Aliații sunt respinși lângă Montereau.

Bucher este învins la Craonne la 7 martie. La 9 martie 1814, reprezentanții puterilor aliate încheie un nou record la Chaumont prin care se angajau să-i ceară lui Napoleon revenirea la hotarele Franței dinainte de 1792, eliberarea completă a Olandei, Italiei, Spaniei, Elveției și tuturor statelor germane, iar ele să nu depună armele. Rusia, Prusia , Austria se angajau să dea câte 15.000 de soldați, Marea Britanie să dea aliaților subsidiu anual de 5.000.000 de lire sterline pentru sustinera acestui război.

la 13 martie, Napoleon obține victoria de la Reims, împotriva ruso-prusacilor, iar la 17 martie Alexandru I comunică contelul de Vitrolles că aliații trebuie să se grăbească asupra Parisului. Bătălia de la Arcis-sur- Aube este nedecisă, Napoleon trecând înapoi raul Aube. Folosind împrejurările ca Napoleon era departe, aliații vor porni direct asupra capitalei și ajutați de trădarea din interior vor reuși,obținând victoria de la Fere-Champenoise. În Paris domnea panica, trupele erau deprimate, Alexandru nu dorea vărsare de sânge, iar la 30 martie Marmout capitulează. Ajuns la Fontainebleau, Napoleon afla de capitularea orașului și trimite pe Caulaincourt la Paris să-i propună lui Alexandru și aliaților pacea în condițiile puse la Châtillon. Mareșalii săi nu mai sperau în victorie, iar Napoleon renunță la trom in favoarea fiului său sub regenta Mariei Luiza, fiind gata să abdice și să părăsească Franta.

Aliații nu au fost de acord, dorind o abdicare fără condiții, nemaifiind vorba de regenta și să se mulțumească cu suveranitatea insulei Elba, continuând să poarte titlul lui. Napoleon, dezgustat de trădarea mareșalilor spune: "Puterile aliate, proclamând că impăratul Napoleon este singurul obstacol în restabilirea păcii în Europa, credincios jurămintelor sale, declară ca renuntă pentru el si urmasii sai la tronurile Franței și Italiei, pentru că nu exista nici un sacrificiu presonal, chiar cel al vieții, pe care să nu fie gata a-l face în interesul Franței” La 6 aprilie 1814, Napoleon abdică supunându-se destinului, iar la 20 aprilie, părăsea Franta îndepărtându-se spre Elba "Cea mai măreață epopee de 20 ani a intorii mondiale, sfârșindu-se.”

La sosirea în insula Elba, Napoleon nu avea nici un plan, considerând că viața sa politică determinase și avea intenția să-și scrie istoria domniei: El era hotărât să urmărească evenimentele la Elba, ocupat cu organizarea minusculului imperiu, așteptând zadarnic întoarcerea soției și a

copilului. La Viena, unde se fixa noua hartă a Europei și destinele popoarelor, pe marea și agitată scena care este Franța fără Napoleon.

La apogeul puterii napoleoniene, Franta număra 130 departamente, insula Elba fiind o subprefectură a departamentului cu capitala la Lovorho, unde Napoleon " vrea să realizeze un «perpetum mobile»" Din toamna lui 1814 începe să asculte rapoarte despre evenimentele din Franța și despre Congresul de la Viena, despre nesăbuința Bourbonilor. Instituțiile napoleoniene rămăseseră inviolabile, aparatul de stat napoleonian era intact cu excepția faptului că în loc de împărat autocrat acum era un rege constituțional , la fel , poliția, sistemul fiscal, Codul Napoleon, justiția , organizația armatei, a învățământului, concordatul cu papa.

Napoleon observa cum suveranii și diplomații se străduiau să impartă uriașa sa moștenire și nu izbuteau, vedea cum cuceririle sale smulse Franței trezeau lăcomia și iscau certuri intre aliați. Anglia și Austria erau împotriva Rusiei și Prusiei pe chestiunea Saxoniei și Poloniei, nu mai exista unitate de acțiune a puterii europene care pusese capăt imperiului napoleonian în 1814.

Pe Sena din Vienta, mari potentați erau antrenați în petreceri , se țeseau intrigi, se trasau noi granițe hotărându-se soarta popoarelor. La începutul lui februarie 1815 Napoleon se gândea la o reîntoarcere în Franța și o restaurare a imperiului, urmărind creșterea nemulțumirilor generale. Vroia să apară în Franța fără a folosi armele

Aliații erau divizați în două tabere: Talleyrand se alăturase Angliei și Austrie contra Prusiei și Rusiei, uitând de ceea ce făcuse țarul, iar la 3 ianuarie 1815 este semnat un tratat secret de alianță contra Prusiei și Rusiei de către Franta . Regele accepta o constituție liberală, dar încă persista un puternic curent bonapartist. La 26 februarie 1815 Napoleon se îmbarca spre Franța, acostând în golful Juan la 1 martie și pornește spre nord prin provincia Dauphine, prin munți: Vorbind cu ofițerii săi, Napoleon va spune:"… niciun exemplu istoric nu mă îndupleca să încerc. Contez pe mirarea populație, pe starea de spirit a publicului, pe elementele napoleoniene, pe dragostea soldaților mei… Știu bine că dacă aș fi ascultat pe înțelesul armatei, n-aș fi plecat însă era mai mare pericolul rămânerii la Portoferraio"

În drumul său ocupă Cannes și Grasse, fără rezistență, la Grenoble toate trupele trec de partea sa în timp ce regele aflase de debarcarea sa. S-a luat hotărârea de a i se opune Orașul Lyon se preda fără luptă la 10 martie, iar la 11 martie Napoleon semna declarația de dizolvare a Camerei Parisului și a Camerei Deputaților, restabili oficial imperiul la Lyon, detrona pe Bourboni, abrogă Constituția data de ei urmându-și drumul spre Paris. La 19-20 martie sosește la Fountainebleau și la Paris, fară a trage un glonț fară luptă dezarmat străbătand Franța in 19 zile de la Mediterana pana la Paris, alungând dinastia Bourbonilor și urcându-se iar pe tron, redând pacea și libertatea Franței. La 25 martie miniștrii celor patru mari puteri: Rusia, Anglia, Austria și Prusia semnau un nou tratat de alianță, luând ființă a șaptea și ultima coaliție contra Franței cerându-se " exterminarea francezilor, împărțirea Franței". La 23 aprilie este aprobată zona Constituției. Acest ultim război va face obiectul unor aprinse discuții, Englezii și prusacii sunt primii aliați pe câmpul de luptă, austriecii erau în marș spre Rin, Murat, regele Neapolelui trece de partea lui Napoleon. La 14 iunie Napoleon pătrunde în Belgia, ocupând Charleroi și trece raul Sambre, cu armata divizată în doura: una condusă de mareșalul Ney spre Quatre-Bras, a două sub ordinele lui Grouchy spre Fleurus, în timp ce Napoleon înainta spre Charleroi. La 16 iunie, la Ligny are loc o mare bătălie, învingând armata prusiană. Napoleon înainta spre platoul Mont Saint Jean pentru a se unii cu armata lui Ney. Englezii conduși de Wellington ocupaseră deja acest platou, la sud de satul Waterloo. La 18 iunie 1815 Napoleon ocupa pozițiile dar ploaia desfundase terenul, la ferma Du Cailor. Începe atacul asupra aripii stângi a englezilor, observând lângă Saint-Lambert trupe în marș, crezând că este Grondy dar era Blüher care venea în ajutorul lui Wellington.O parte din cavalerie fu trimisă împotriva lui Blüher, urmând o luptă crâncenă. Napoleon respinge scoțienii de lângă ferma Belle-Aliance, smulge ferma La Haie-Sainte inamicului cavaleria prusiană ataca garda prinsă între două focuri, deoarece Wellington trecuse la ofensivă generală. Are loc infrangerea armatei Franceze. Este o situatie disperată, pe câmpia de la Waterloo, unde luase sfârșit sângeroasă cariera a lui Napoleon: " La waterloo, începând cu mine niciunul nu și-a făcut datoria" ne spune Napoleon La 22 iunie 1815, Napoleon renunța a doua oara la tron în folosul micului rege al Romei, a doua sa domine durand 100 de zile, iar la 24 iunie deputatul Duchesne, pus de Foreche, cere " ex-imparatul este invitat în numele patriei să prășească capitală, unde prezența sa nu poate fi decât un pretext de tulburări și un pericol public."

La 28 iunie Napoleon părăsi palatul Malmaisri, indreptandu-se spre Atlantic, vrând să plece în America, dar la 3 iulie la Rochefurt o escadra engleza bloca portul, Napoleon fiind dus pe insula" Sfântă Elena", unde "Tratamentul aplicat lui Napoleon a fost un amestec de josnicie și lașitate…."

4. Efectele campaniilor militare napoleoniene asupra Europei

Napoleon Bonaparte a moștenit razboailele inițiate de Revoluție și Directorat .Cel mai mare adversar era Austria. Prin victoria de la Mareya (1800) și pacea de la Luneville (1801) Austria ceda Franței majoritatea posesiunilor italiene, cu Anglia care era finanțatoare adversarilor francezilor a încheiat o pace de scurtă durată la Amiens (1802) , iar în mai 1804 a proclamat Imperiul Francez, Napoleon, fiul Revoluției, devenind împărat, întorcându-se pe 2 decembrie 1804.

Napoleon urmarea crearea unei unități europene șub egida Franței prin împlinirea aspirațiilor Revoluției Imperiului a reprezentat o perioadă de neîncetate razboaie împotriva monarhiilor feudale și a Angliei: Europa, în cei 15 ani de necontenite bătălii celebre, a fost determinată de ambiția și dorința lui nemăsurată de glorie, de voința statelor feudale de a distruge moștenirea Revoluției. Armata napoleoniană a obținut victorii remarcabile în urma cărora autoritatea împăratului a ajuns până la granițele Rusiei, francezii dispunând de o forță reductabila, deoarce Revoluția crease o armată de ostași, cetățeni înflăcărați de idealurile "liberté, egalité, fraternité"

A reluat în 1805 războiul cu Austria și Rusia sprijinite de Anglia, flota franco-spaniola a fost înfrântă de Trafalgar de amiralul Nelson. Pe uscat, a obținut cea mai mare victorie la Austerlitz pe 2 decembrie 1805 învingând trupele austro-ruse, iar prin pacea de la Pressburg Austria ceda toate posesiunile de la Marea Adriatică. S-a desființat Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană și înlocuit cu Confederația Rinului. În 1806 în bătălia de la Jena, a înfrânt armata prusiană, Prusia

fiind silită să cedeze jumătate din teritoriu.Napoleon a reconstituit statul polonez sub numele de

Marele Ducat al Varșoviei. Dorind a distruge puterea economică a Angliei, Napoleon a emis Decretul de Blocada-Continentala. Urmând armata rusă, a înfrânt-o la Friedland și Imperiul Țarist a fost nevoit să încheie pacea de la Tilsit (1807), Petersburgul aderând la Blocada. Un rezultat al războaielor napoleniene a fost formarea Marelui Imperiu, alcătuit din Imperiul Francez propriu-zis și statele aflate sub dominația acestuia: Confederația Rinului, regatul Italiei, Spania, Neapole, Elveția, Marele Ducat al Varșoviei.

Modelul francez napoleonian a permis răspândirea în Europa a ideii de egalitate în fața legii, desființarea privilegiilor feudale, libertatea economică, dreptul la proprietat , suveranitatea poporului. El a oferit exemplul edificării statului național drept cadru de realzare a dorinței de libertate a popoarelor, constituind sursa de inspirație pentru activitatea revoluționarilor gata să răstoarne prin forța regimurilor depășite de istorie.

Capitolul IV

STUDIU DE CAZ : BATALIA DE LA WATERLOO (1815)

Bătălia de la Waterloo (1815) numită de Wellington " bătălia giganților" a dus la prăbușirea Imperiului Napoleonian. Era perioada în care formându-se cea de-a șaptea coaliție, care a marcat sfârșitul lui Napoleon Bonaparte, Franța nu ave anicun aliat, dispunând doar de 360.000 de soldați, din care 190.000 intrau în compunerea armatei de operațiuni, în timp ce restul și garda națională formau garnizoanele cetăților. Puterile coalizante erau net superioare în ceea ce privește superioritatea numerică: în prima linie cinci armate ( Wellington – 100.000 de soldati bine antrenați în Belgia și Olanda; Blüher: 135.000 de soldați prusieni cu baze la Coblenz; 250.000 de ruși comandanți de Barklay de Tolly pe Rinul mijlociu; Schwartemberg: 250.000 de austro-bavarezi pe Rinul superior; în Italia: 75.000 austrieci comandați generalul Frémout în Alpi), apoi în spate corpurile de rezervă: 1.000.000 de soldați. Este o perspectivă dezastruoasa care-l pune pe Napoleon în dificultate. Nu putea să se gândească decât la rămânerea în defensivă, punând cetățile în stare de apărare, Lyon și Paris fiind două câmpuri întărite, la adăpostul lor manevrând pentru a întârzia marșul aliaților, dând bătălia decisivă sub zidurile Parisului, sau o altă variantă care i-ar fi convenit, de a lua imediat ofensiva, aruncându-se asupra celei mai apropiate armate inamice și de a o sfărâma. Dacă ar fi obținut victoria, putea dizolva coaliția, ridicând moralul armatei franceze și având drept avanaj desfășurarea luptei pe pământ străin.

Napoleon urmărea să pătrundă în Belgia, să atace armatele lui Wellington și Blüher și profitând de avantaj că cele două armate aveau baze de operațiuni divergente, să se plaseze între ele, pentru a le distruge separat. În Memoriile sale, Napoleon mărturisea dorința de a-l ataca întâi pe Blüher "husar bătrân și brav, care ar fi alergat repede în ajutorul lui Wellington". Planul aliaților era foarte simplu, fiind încrezători în superioritatea lor numerică și dorind să ia ofensiva mergând concentric spre Paris. Armata lui Napoleon este într-o stare critica, stare reclata magistral de Henry Houssaye în volumul "1815", consacrat companiei din 1815:"Impresionabila, fără disciplină supectand șefii tulburată de teama trădătorilor, accesibilă panicii, dar călita și iubind războiul, înfrigurata de răzbunare, capabilă de eforturi eroice și elanuri furioase, mai exaltata, mai dornică de luptă decât orice armata republicana sau imperială. Niciodată Napoleon nu a avut în mâna lui un instrument de război atât de redutabil și în același timp atât de fragil" aliații vor fixa data de 1 Iulie pentru inceperea ofensivei, dar Napoleon trece râul Sambre la 15 Iunie,cu armata împărțită în două mase, una condusă de Ney, mergând spre Kuatre Bras, alta condusă de Grouchi spre Fleurus, spre dreapta armatei prusiene. Napoleon, cu corpul 6, cuirasierii lui Milhaul și garda este langa Charleroi gata să intervină. Vrea să îl lovească întâi pe Blüher făcând imposibilă unirea celor două armate. Surprins de apariția neașteptată a lui Napoleon, Blüher se concentrează în Sombreffe. La 15 Iunie, coloana lui Ney mergea sprea Quatre-Bras, ducele de Welington cu ofterii petreceau la Bruxel și pentru acoperirea drumului spre Bruxel dă ordin de concentrare a armatei la Quatre-Bras.La 16 Iunie au loc cele două bătălii de la Ligny și Quatre-Bras. Blüher este bătut la Ligny lăsând 20.000 de morți și răniți. Deși bătută, armata nu a fost dezorganizata, fiind mai mult o victorie tactică. Ney devine prudent, lent, pretextând oboseala trupelor, ceea ce nu era adevărat. El nu ocupa poziția de la Quatre Bras deși erau puțini soldați (8000 de olandezi) fata de cei 45.000 ai lui. Putea sosi mai devreme să ocupe ușor poziția, dar venind mai târziu este respins. Auzind comanda de la Ligny atacă masiv, dar era târziu, Wellington mascase acolo 50.000 de soldați, Ney se retrage spre Frasnes, lăsând 4000 de morți.

În seara zilei de 16 iunie, Napoleon cu trei corpuri de infanterie, trei de cavalerie, garda este la Ligny.Armata engleză s-a reunit la Quatre Bras. Situația strategică(Blüher cu două corpuri la Gemblaux și două la Mont Saint Guibert) era favorabilă francezilor, cu forțe mai concentrate.La 17 iunie avantaj de partea aliaților: Blüher se retrage spre Wavre apropiindu-se de Wellington, urmărit de Grouchy spre Gemblaux, depărtându-se de Napoleon.Victoria de la Ligny nu a dus la zdrobirea lui Blüher din cauza Statului major francez, care sub conducerea lui Soult, a funcționat lamentabil. Din cauza ordinelor confuze, Ney n-a ocupat la timp Quatre Bras și Ligny, dacă mergea spre Ligny ar fi căzut în spatele lui Blüher.

În timpul bătăliei de la Ligny , Blüher a căzut de pe cal, nefiind recunoscut s-a salvat. Generalul Gneisnau preia comanda prusienilor, făcând o manevră îndrăzneață, parasind linia de operații spre Liège, în direcția Wavre pentru a se uni cu Wellington, operație ce a decis soarta bătăliei de la Waterloo.Grouchy nu-i urmărește imediat pe prusieni, merge încet spre Gemblaux, pierzând contactul cu ei.Grosul armatei franceze merge spre Quatre Bras.

Informat și de înaintarea lui Napoleon și de mișcarea prusienilor, Wellington părăsește poziția și se retrage la Mont Saint Jean pentru a lupta acolo și a se unii cu Blüher. Francezii se desfășoară dincolo de Plancenoit vis-a-vis de poziția lui Wellington, unde va avea loc celebra bătălie de la Waterloo, care va pune capăt carierei politice și militare a lui Napoleon.După acțiuni eroice, în care eroismul armatei franceze s-a lovit de tenacitatea britanică, după fluctuații dramatice, când Victoria francezilor era asigurată, apare pe câmpul de luptă primul corp prusian al lui Bulow, urmat de restul armatei. Și după acest eveniment, Napoleon ar fi putut învinge, dacă simultan cu venirea prusienilor ar fi sosit Grouchy cu cei 40.000 de soldați și 108 tunuri, dar n-a avut intuiția de a alerga în direcția în care se auzeau tunurile.În ultima fază a bătăliei, Ney și-a regăsit eroismul legendar. Dându-și seama că bătălia este pierdută, Ney și-a căutat moartea la Waterloo. Neînfricat, sub uraganul de foc al bateriilor engleze, stie sa moară ca un general al Franței. Dacă eroismul lui Ney a fost pe măsura trecutului sau, conducerea armatei a fost sub așteptări. Napoleon ar fi putut rupe lupta, retrăgându-se, dar la ce i-ar fi folosit să se vadă urmărit de anglo-prusieni, în timp ce știa că rușii și austriecii trecuseră Rinul și mergeau spre Paris. Singura șansă era să învingă la Waterloo, printr-un efort suprem. În fruntea trupelor din vechea gardă, se aruncă la atac, dar este zdrobit. Wellington și Blüher trec la ofensivă, vechea gardă cade, iar Gloria de a fi comandat-o, revine generalului Cambronne care, somat să se predea, a răspuns “merde” o expresie plastica ce dă măsura disprețului de moarte și de aici expresia romantică “Garda moare, dar nu se preda”Cuprinsă de panică, armata franceză fuge pe întuneric spre Genappe, Gharleroi, Laon de unde Napoleon, părăsind armata îndreptățit, se îndreaptă cu toată iuțeală spre Paris.Au fost multe bătălii, dar nicuna dintre ele nu a generat atâtea comentarii și interpretări, precum bătălia de la Waterloo. Mulți critici militari, în frunte cu Clausewitz, au analizat-o încercând să se descopere fazele ei, cauzele înfrângerii, unii au descries-o (Henry Houssaye “1815”) iar alții au încercat să-și explice situația în cazul în care Napoleon ar fi obținut o strălucită victorie.

Bineînțeles că putem enumera o serie de cauze din multiplele-i cauze care au dus la înfrângerea armatei franceze, conduse de Napoleon Bonaparte. O cauză ar putea fi neșansa și vremea nefavorabilă. Henry Lachouque în “Napoleon, 20 ans de campagnes” atribuie înfrângerea exclusive lui Napoleon spunând că “Înfrângerea nu este imputabila nici încetinelii, nici incapacității lui Elrow, nici moliciunii lui Reille, nici prostiei întrebuințări a artileriei, nici atacurilor dezlânate, fără plan prealabil. Responsabilitatea unei înfrângeri, ca și trimful, apariției șefului. Campania este compromisă din seara de 16, când în loc de a urmări pe prusieni în cursul nopții, i-a lăsat 15 ore să se retragă liniștiți; ori, potrivit propriei lui concepții, pierderea de timp este ireparabila în război.

El a conceput manevre frumoase, însă executanții erau nervoși, impresionabili, generalii descurajați și națiunea nu și-a secundat șeful”. Sunt într-adevăr cauzele reale care au dus la înfrângere, dar ar fi putut fi o altă cauză încadrarea defectuasa a armatei, precum și incapacitatea generalului Soult, ca șef de stat major, ar fi esențială. De asemenea, doi dintre cei mai buni mareșali ai lui Napoleon, excelenți manevrieri, mareșalul Davout și mareșalul Soult nu se aflau în fruntea trupelor franceze, deoarece mareșalul Davout era la Paris, ca ministrul de război, unde ar fi putut sta un birocrat, iar mareșalul lui Soult a fost pus la comanda Statului major, unde se pare că ar fi încurcat lucrurile.

Mareșalul Ney era un îndrăzneț, dar nu un general de concepție, deși corpurile de armata

conduse au fost manevrate correct. Dacă Davout, cu marele său talent și tenacitate ar fi fost la comanda Corpurilor 1 și 2, atunci forța bătăliei ar fi fost alta, el ar fi ocupat la timp poziția de la Quatre Bras, operației hotărâtoare pentru victorie. La fel Soult dacă ar fi fost în locul lui Graouchy n-ar fi scăpat pe Blüher de sub urmărire. Dacă în locul lui d’Erlou ar fi fost Suchet, nu s-ar fi plimbat fără rost intre Ligny și Quatre Bras, iar Murat, în fruntea cavaleriei ar fi putut decide soarta bătăliei, dar el făcuse greșeala de a declara prematur război Austrei, compromițând planurile lui Napoleon și fusese bătut la Tolentino, fugise în Franța, iar Napoleon nu uitase încă de trădarea lui din 1814 când trecuse în rândul coalizantilor și de aceea i-a refuzat cererea de a lupta în rândurile armatei.

Prezența lui Berthier în fruntea statului major ar fi fost salutară, în locul lui Soult, ar fi interpretat correct dispozițiile lui Napoleon, traduse în ordine clare, precise, transmise la timp, dar el se afla la Bamberg, prizonier, unde s-a sinucis, nu se știe dacă din durere, când a văzut trupe străine pe sub fereastra casei, îndreptându-se spre Franța sau într-un moment de depresie nervoasă. Deși nu este critic military, Gheorghe Eminescu poate aprecia corect părerile unor critici militari. Astfel el considera că Emile Wanty, în cartea sa “ napoleon strategè ” vede corect când observa faptul ca Napoleon nu mai credea în victorie, doar ar fi reușit surpriza de a se interpune între cele două armate, prusiana și engleză, pentru a le despărți, dar acționează încet la Charleroi, atacă de front la Lingy, dând dovadă de indecizie și imprecizie în misiunea dată lui Ney. Wanty observa că la Waterloo nu se vede nicio acțiune de fixare, nicio diversiune și nicio împingere înainte oarbă în partea cea mai profundă a câmpului de luptă între două posture avansate și puternice, cum erau castelul Hougugoumount și firma de la Haye Saiute.

O serie de întrebări ridicate de istoria napoleoniana dar la care nu puteau da un răspuns, ci doar să presupună. Dacă Napoleon ar fi câștigat bătălia de la Waterloo (1815) poate că ar fi reușit să spulbere cea de-a șaptea coaliție printr-o dublă victorie contra Prusiei si Angliei. De asemenea, obținând Victoria, Napoleon i-ar fi bătut separat pe ruși și pe austrieci, printr-o serie de manevre geniale, asigurându-și victoria finală. Ar fi putut să ajungă la o pace onorabilă și să domneasca până la o nouă coaliție, care, desigur că s-ar fi format fără întârziere.

Și totuși, toate aceste eforturi n-ar fi reușit a amâna deznodământul inevitabil. Franța ajunsese la limita posibilităților și la limita resurselor. Ea era “capabilă de orice, afară de imposibil” spunea lordul A. P. Rosebery în lucrarea sa “Napoléon la dernière phase”, iar Emanuel Tarlé, care a examinat consecințele unei victorii napoleoniene la Waterloo în lucrarea “Napoleon” scrie: “Rezultatul final al războiului ar fi fost același. Imperiul era condamnat, fiindcă Europa abia începea să-și desfășoare forțele, în timp ce Napoleon le epuizase pe ale sale, ca și rezervele militare.” Este o ipoteză plauzibilă, foarte aproape de adevăr.

În concluzie, sfârșitul epopeii napoleoniene a avut loc, deoarece, așa cum singur mărturisea Napoleon “La Waterloo, începând cu mine, niciunul nu și-a făcut datoria.”

CONCLUZII

Epoca lui Napoleon I a însemnat consolidarea dicaturii mari burghezii, lupta cu iacobinii și regaliștii care urmăreau restaurarea monarhii semifeudale a vechiului regim, Napoleon a reprezentat unul dintre cele mai uimitoare fenomene ale istoriei mondiale, cel mai mare geniu militar din istoria lumii, potrivit căruia, războaiele , campaniile, invaziile sunt necesare pentru înfrângerea inamicului. După sugrumarea Revoluției Franceze, Napoleon a căutat să înlăture orice amintire a ei, reprimându-i pe iacobini. Toată politica sa internă și externă a constituit-o de așa natură încât să fie satisfăcute interesele burgheziei comerciale și industriale. În domeniul politicii externe, tendința cuceririlor dictate de interesele marii burghezii franceze l-au împins împotriva Europei semifeudale, în descompunere, care nu se putea apăra de primele lovituri ale marelui amendament militar. Teoria și practica militară generată de revoluția burgheză a avut rol considerabil în abolirea fundalismului și absolutismului în Europa iobagista, ducând la inevitabile mișcări de masă, armate de dimensiuni grandioase. Meritul său istoric a fost acela de a găsi singură întrebuințare tactică și strategica justă a uriașelor mase înarmate, este inegalabil în exploatarea victoriei, în arta de a depăși înfrângerea adversarului prin urmărirea continua, mare maestru în arta de a tine-n frâu mase uriașe de trupe. Napoleon a devenit cel mai mare teoretician în privința metodelor postrevoluționare de conducere a războaielor. Ordinele și scrisorile sale către mareșali, maximele sale au valoare de tratate fundamentale în chestiuni privind fortărețe, artilerie, organizarea spatelui frontului, mișcări de flancuri, de învăluire. Nici un alt comandant militar,exceptând pe Alex Macedon, nu s-a aflat în condiții formidabile ca Napoleon, privind îmbinarea autorității monarhului absolut cu cea a monarhului suprem, dominând peste țările cele mai bogate ale lumii. Primele sale fapte de arme și cuceriri ( Toulon, Italia, Egipt, Siria) au avut loc când era subordonat unui guvern căruia nu i se supunea, iar din 1799 a devenit el însuși stăpânul absolut al Franței și al tuturor țărilor direct sau indirect supuse ei ( Franța, Olanda, Geramania).

A domnit 15 ani ca autocrat absolut. În timpul bătăliilor era creierul armatei, dar s-a simțit invincibil stăpânitor autocrat al Europei, numai atunci când mareșalii săi erau lângă el, iar marea armata nu fusese ruptă. Geniul sau militar consta în arta de a folosi toate mijloacele pentru a-și

realiza scopurile. Mare ca tactician, strateg, diplomat, formează, un tot armonios. Principalele

motive ale politicii economice napoleoniene au fost dorința de a da industriei franceze supremația pe glob și voința tenace de a înlătura Anglia de pe toate piețele europene, infrangrerea tuturor monarhiilor continentale. A vrut să facă din Europa o piață gigant pentru industrie și comerț francez, pusă sub hegemonie franceză cu centrul de gravitație la Paris.

Napoleon Bonaparte este cea mai complexă personalitate istorică, greu de definit, dar și cea mai originală. Dotat cu vastă inteligentă, putere de muncă și voința inegalabilă, deștept din necesitate și prin temperament, Napoleon a exercitat dictatura fără excese, fanatism, cruzime. Cu felul său dominator, a umilit monarhi de drept divin, aristocrați, politicieni, dar niciodată oameni simpli, nevoiași. Sever și distant cu cei mari, dar familiar cu cei mici. Bun până la slăbiciune în viața privată, necruțător în viața politică, a iubit puterea cu pasiunea marilor artiști, tinzând spre perfecțiune. A făcut însă marea, funesta greseală de a socoti monarhia ca pe cel mai bun sistem de guvernare, nu a privit tronul ca izvor de plăceri, un paradis al trădărilor favoritelor si camarilor. Fata de ce care l-au trădat (trădarea mareșalilor) l-au insultat sau calomniat, n-a avut decât dispreț, dar nu răzbunare. Napoleon Bonaparte a apărut pe scena istoriei intr-unmoment in care se prabuseau vechii idolo si incepea o era noua in care a putut sa-si valorifice pană la extrem, exceptionalele sale facultati. Cauzele prabusirii lui Napoleon au dat nastere la multiple explicatii si păreri, fiind datorate unor greseli politice, sau militare, sau in incercarea de a incerca imposibilul. Napoleon Bonaparte este considerat omul contrastelor, cel mai puternic contrast fiind dintre omul public și cel privat. În jurul lui s-a creat fenomenul Napoleon, al unui om mare, cel mai mare din istorie, eroul cel mai admirat și cel mai contestat, omul care a cunoscut cele mai josnice trădări, dar

și cele mai mișcătoare devotamente. Politica lui Napoleon Bonaparte și-a pus amprenta pe întreg continentul european pe toată istoria secolului al XIX lea.

Bibliografie

Te rog sa aranjezi bibliografia in conformitate cu normele: Autor, titlul cartii cu italic, editura, orasul, anul, asa cum este modelul meu. Se araneaza in ordine alfabetica, dupa numele de familie al autorului.

Napoleon, Memorii, Editura Militară, București, 1981.

Tarlé, E. V., Napoleon, Editura Lider, București, 1997.

Eminescu Gheorghe, Napoleon Bonaparte, Editura Academiei RSR, București, 1986.

Las Cases Memorialul din Sfanta Elena, biblioteca pentru toti, Editura Minerva, Bucuresti 1975

Grey Pieter, Napoleon, pro și contra, Editura Științifică, București, 1968.

Wanty Emile, Napoleon stratège "Collection Marabont Université, Paris, 1968

Cooper Duff " Talleyrand", EdituraCiornei, Bucuresti (f.a.)

Rosebery A.P " Napoléon la dernière phrase " Librăria Hachette, Paris, 1991

Camon Hubert " La guerre napoléonienne. Preces de compagnes ", Editura R.Chapelot, Paris, 1911

Burnat Jean " Napoléon parceux. Qui l’ont connu”, collection Marabout Université, Paris, 1968

Fain François “ Manuscrit de 1812 contenant le précis des événements de cette anneè pour servir à l’histoire de l’Empereur Napol éon” , Editura Bosanges fr ères, Paris, 1824, volumul I.

Tulard Jean „Napolèon Bonaparte. Proclamations. Ordres du Jou” Bulletins de la Grande Armée, Union Générale d’Editions, Paris, 1964

„L’Empire Napol éonien” in „Le concept d’Empire” sur la direction de Maurice Duverger, PUF, Paris, 1980.

Dayot Armand „Napolèon raconté par images” ,Libraria Hachette, Paris, 1902

Peyre Roger „ Bonaparte” ,Libraria Firmin Didat, Paris, 1896

Houssaye Henry „1814” Editura Perrin, Paris, 1912

„1815” Editura Perrin, Paris, 1906

„Le retour de Napoléon”, Editura Flammarion, Paris, 1933

Brandys Morian „ Contesa Wolewska si Napoleon” , Editura Junimea, Iasi, 1973

Zweig, Stefan „Fouche”, Editura Grasset, Paris, 1973

Dumont G.H „Napol éan en civil”, Collection Marabout Universit é, Paris, 1968

Berget Claude „Napoléon”, Libraria, Paris, 1866

Lachouque Henry „ Napoléon, 20 ans de campagnes”, Editura Arthand, Paris, 1964

Les Cases „ Souvenirs de Napol éon”, Libraria Hachette, Paris, 1902

„Le dernier voyage de Napoléon”, Générale d’ Editions, Paris, 1962

Frémeaux Paul „Les deniers jours de l’Empereur, Editura Flammarion, Paris (f.a)

Gourgand Gaspard „Journal de Saiute Héléne” (1815-1819) Editura Flamarion, Paris 1947

Laurent de l’Ardéche, P.M. „Histoire de l’Empereur Napol éon”, Editura J.J Daubachet et Cie, Paris, 1840

Anbry Octave „Louvre privée de Napoléon”, Editura Flammarian, Paris, 1939

„Sainte-Héléne”, Editura Flammarian, paris, 1935

„Bonaparte et Joséphine”, Editura Tallandur, Paris, 1926

Mallien M „ Memoires”, vol. I, Editura Grasset, Paris, 1928

Roederer Pierre-louis „Mes souvenirs sur Napoléon” vol. III, Editura Gallimard, Paris, 1926

Levy Arthur „ Napoléon intime”, Editura Nelson, Paris, 1892.

Ludwig Emil „Napoleon”, Editura Arte grafice”, „Eminescu”, Bucuresti, 1930

Badereau Pierre „Bonaparte à Ancàne”, Libraria Felix Alcan, Paris, 1914

M. de Norvins „ Histoire de Napoléon”, EdituraFurne Juvet, Paris, 1868

Taine Hippolyte „Les Origines de la France contemporaine”, Libraria Hachette, Paris, 1906, volumul IX

Chateaubiand Français-René „Mémories d’outre-tombe”, Editura Nelson, Paris, (f.a)

Vial Jeau „ Histoire de campagnes moderns”, volumul I

Madelin Louis „La Révolution”, Libraria Hachette, Paris, 1932

„Le Consulat et l’Empire” Libraria Hachette, Paris, 1932

Graffarel Paul „Campagnes du Consulat et de l’Empire”,Libraria Hachette, Paris, 1900

Barral Gorges „Napoléon I. Messages et discours politiques”, Editura Flammarion, Paris, 1896

Saboul Albert „L’homme de Brumaire” articol in ziarul „L’Humanité”, 8 aprilie 1969

Mignet M „Histoire de la Révolution française”, Libraria Firmin Didot, Paris, 1855

Revue d’histoire, numarul 104, august 1909

51

Bibliografie

Napoleon, Memorii, Editura Militară, București, 1981.

Tarlé, E. V., Napoleon, Editura Lider, București, 1997.

Eminescu Gheorghe, Napoleon Bonaparte, Editura Academiei RSR, București, 1986.

Las Cases Memorialul din Sfanta Elena, biblioteca pentru toti, Editura Minerva, Bucuresti 1975

Grey Pieter, Napoleon, pro și contra, Editura Științifică, București, 1968.

Wanty Emile, Napoleon stratège "Collection Marabont Université, Paris, 1968

Cooper Duff " Talleyrand", EdituraCiornei, Bucuresti (f.a.)

Rosebery A.P " Napoléon la dernière phrase " Librăria Hachette, Paris, 1991

Camon Hubert " La guerre napoléonienne. Preces de compagnes ", Editura R.Chapelot, Paris, 1911

Burnat Jean " Napoléon parceux. Qui l’ont connu”, collection Marabout Université, Paris, 1968

Fain François “ Manuscrit de 1812 contenant le précis des événements de cette anneè pour servir à l’histoire de l’Empereur Napol éon” , Editura Bosanges fr ères, Paris, 1824, volumul I.

Tulard Jean „Napolèon Bonaparte. Proclamations. Ordres du Jou” Bulletins de la Grande Armée, Union Générale d’Editions, Paris, 1964

„L’Empire Napol éonien” in „Le concept d’Empire” sur la direction de Maurice Duverger, PUF, Paris, 1980.

Dayot Armand „Napolèon raconté par images” ,Libraria Hachette, Paris, 1902

Peyre Roger „ Bonaparte” ,Libraria Firmin Didat, Paris, 1896

Houssaye Henry „1814” Editura Perrin, Paris, 1912

„1815” Editura Perrin, Paris, 1906

„Le retour de Napoléon”, Editura Flammarion, Paris, 1933

Brandys Morian „ Contesa Wolewska si Napoleon” , Editura Junimea, Iasi, 1973

Zweig, Stefan „Fouche”, Editura Grasset, Paris, 1973

Dumont G.H „Napol éan en civil”, Collection Marabout Universit é, Paris, 1968

Berget Claude „Napoléon”, Libraria, Paris, 1866

Lachouque Henry „ Napoléon, 20 ans de campagnes”, Editura Arthand, Paris, 1964

Les Cases „ Souvenirs de Napol éon”, Libraria Hachette, Paris, 1902

„Le dernier voyage de Napoléon”, Générale d’ Editions, Paris, 1962

Frémeaux Paul „Les deniers jours de l’Empereur, Editura Flammarion, Paris (f.a)

Gourgand Gaspard „Journal de Saiute Héléne” (1815-1819) Editura Flamarion, Paris 1947

Laurent de l’Ardéche, P.M. „Histoire de l’Empereur Napol éon”, Editura J.J Daubachet et Cie, Paris, 1840

Anbry Octave „Louvre privée de Napoléon”, Editura Flammarian, Paris, 1939

„Sainte-Héléne”, Editura Flammarian, paris, 1935

„Bonaparte et Joséphine”, Editura Tallandur, Paris, 1926

Mallien M „ Memoires”, vol. I, Editura Grasset, Paris, 1928

Roederer Pierre-louis „Mes souvenirs sur Napoléon” vol. III, Editura Gallimard, Paris, 1926

Levy Arthur „ Napoléon intime”, Editura Nelson, Paris, 1892.

Ludwig Emil „Napoleon”, Editura Arte grafice”, „Eminescu”, Bucuresti, 1930

Badereau Pierre „Bonaparte à Ancàne”, Libraria Felix Alcan, Paris, 1914

M. de Norvins „ Histoire de Napoléon”, EdituraFurne Juvet, Paris, 1868

Taine Hippolyte „Les Origines de la France contemporaine”, Libraria Hachette, Paris, 1906, volumul IX

Chateaubiand Français-René „Mémories d’outre-tombe”, Editura Nelson, Paris, (f.a)

Vial Jeau „ Histoire de campagnes moderns”, volumul I

Madelin Louis „La Révolution”, Libraria Hachette, Paris, 1932

„Le Consulat et l’Empire” Libraria Hachette, Paris, 1932

Graffarel Paul „Campagnes du Consulat et de l’Empire”,Libraria Hachette, Paris, 1900

Barral Gorges „Napoléon I. Messages et discours politiques”, Editura Flammarion, Paris, 1896

Saboul Albert „L’homme de Brumaire” articol in ziarul „L’Humanité”, 8 aprilie 1969

Mignet M „Histoire de la Révolution française”, Libraria Firmin Didot, Paris, 1855

Revue d’histoire, numarul 104, august 1909