Batalia Pentru Odessa

CAPITOLUL 1. RAPORTURILE POLITICE ROMANO-GERMANE 1940-1941

Situația premergătoare celui de-al doilea Război Mondial 1940-1941

Vineri 1 septembrie 1939 orele 445, trupele germane deschid focul asupra celor poloneze. Cu o zi înainte (31 august), un atac înscenat împotriva postului german de radio de la Gleiwitz (azi Gliwice), a fost invocat de cancelarul Adolf Hidler ca „motiv" pentru declanșarea ostilităților. Așa a început cel de al Doilea Război Mondial. Conflictul, inițial între Germania de o parte, Polonia, Franța și Anglia (de la 3 septembrie) de altă parte, va cuprinde treptat întreaga Europă și Uniunea Sovietică (afară de Portugalia, Spania, Elveția și Suedia rămase neutre). Planul de atac al Wehrmacht-ului fusese elaborat încă din aprilie 1939, iar Fuhrerul fixase la 23 mai dată de 1 septembrie pentru declanșarea ostilităților.

Pentru a-și apăra teritoriul expus unui atac dinspre Nord, Vest și Sud Înaltul comandament polon și-a fragmentat forțele în șase grupări. Planul defensiv se rezemă însă pe înțelegerea cu aliații occidentali că, la cel mult 15 zile de la declanșarea ostilităților, forțele franco-britanice și între în acțiune și oblige astfel O.K.W.-ul să trimită trupe suplimentare și pe Frontul din vest, ușurând astfel situația forțelor poloneze.

Planul german (Fall Weiss) venea cu o concepție nouă – „războiul fulger" (Blitzkrieg): acțiunea concomitentă a blindatelor și aviației, (vânătoare și bombardament) cu lovituri masive, repetate, ale blindatelor, pentru a disloca rezistenta adversarului, și a deschide astfel calea infanteriei motorizate, sprijinită puternic de artilerie.

Confruntarea decisivă a avut loc între 8 și 20 septembrie (bătălia de la Bzura) în care, în cele din urmă, forțele poloneze au fost copleșite de superioritatea numerică și tehnică a Wehrmacht-ului. În ultimele zece zile ale campaniei, punctele de rezistență poloneze au fost treptat eliminate și capitala Varșovia ocupată, la 27 septembrie 1939. La disproporția ca număr, tehnica de luptă și tactică dintre cele două armate s-a adăugat și un alt factor. La 17 septembrie unități ale Armatei Roșii au început ocuparea părții răsăritene a Poloniei (cca. 47% din teritoriu), ca „să ia sub apărare viață și averea populației din Ucraina de Vest și Bielorusia de Vest" (de reținut fariseismul „motivării").

Tratatul de prietenie și frontiera între Reich și U.R.S.S., semnat la Moscova la 28 septembrie 1939, înseamnă împărțirea de facto a Poloniei între Reich și U.R.S.S., însoțită de un troc: Lituania revine – dintr-un condei – Uniunii Sovietice, iar unele teritorii poloneze ocupate de Armata Roșie sunt cedate Germaniei.

Franța și Anglia și-au „onorat" angajamentele trecând în defensivă.

Totuși (la 7 septembrie), unități franceze au înaintat în zonele Saarelouis și Saarbriicken, fără ca prin aceasta să determine vreo schimbare pe Frontul germano-polon.

Singură activitate notabilă a avut loc pe mare. Submarinele germane au scufundat până la finele lui 1939, 114 nave britanice, între acestea portavionul „Courageous" și cuirasatul „Royal Oak", în timp ce flotă germană a pierdut cuirasatul de buzunar „Graf von Spee".

În septembrie 1939, 49 547 polonezi (între care 23 038 militari), s-au refugiat în România. Membrii guvernului de la Varșovia și președintele Poloniei au fost găzduiți timp de trei luni. La Constantă sunt îmbarcate 82,4 tone de aur în 1261 lăzi și transportate în Apus. Aproape totalitatea militarilor poloni, după o dezarmare și internare pro formă, a părăsit România în iarna 1939-1940 cu destinația Anglia.

Moscova înțelegea să obțină toate avantajele de pe urma semnării, la 23 august 1939, a Tratatului de neagresiune și a protocolului secret dintre Germania și U.R.S.S. Ca urmare, Sovietele încheie tratate de asistenta mutuală și comerț cu Estonia, Letonia și Lituania, cu stabilirea unor garnizoane sovietice în cele trei țări baltice (28 septembrie – 10 octombrie 1939).

O propunere similară însoțită de cedări teritoriale în istmul Careliei este adresată și guvernului de la Helsinki, dar convorbirile sovieto-finlandeze nu dau rezultat. Ca urmare, Armata Roșie ataca în forța la 30 noiembrie pe un front de 1 500 km, de la Oceanul Artie la Golful Finic.

Armata finlandeză, în vădită inferioritate ca număr și înzestrare tehnică, se opune cu succes asalturilor sovietice în decembrie 1939, ianuarie și februarie 1940. În cele din urmă este nevoită să cedeze.

Prin Tratatul de pace semnat la Moscova (12 martie 1940), frontiera din istmul Careliei se depărtează cu cca. 80 km spre NV de Leningrad; peninsula Hanko este acordată Sovietelor pe 30 de ani, plus alte cedări teritoriale.

Ocuparea Norvegiei.

După debutul în forță al speratiilor militare în anul 1939, iarna și anumite considerente strategice au întârziat aplicarea planurilor germane în nordul și vestul Europei. În economia de război germana un rol însemnat revenea minereului de fier importat din Suedia și transportat prin Norvegia, apoi pe apele Oceanului Adantic și ale Marii Nordului spre Germania.

Incidentul în care au fost implicate nave germane și britanice a determinat, la Berlin, revizuirea concepției referitoare la menținerea neutralității Norvegiei, decizându-se ocuparea ei. Dar și Aliații nutreau aceleași gânduri față de țară nordică. A început, astfel, o adevărată cursa pentru ocuparea Norvegiei, câștigată, în final, de Germania, care a declanșat operauile militare la 9 aprilie 1940.

Trupele Wehrmacht-ului au ocupat Danemarca, fără a întâmpina rezistență, iar flota și aviația au debarcat forțe în principalele porturi norvegiene: Oslo, Kristiansand, Egersund, Stavanger, Bergen, Trondheim și Narvik. În pofida rezistenței trupelor norvegiene, Oslo a fost capturat relativ ușor. Cu întârziere remarcabilă, mai mare de o săptămână, trupe aliate au debarcat în porturile din centru și nord. La Narvik, britanicii au desfășurat acțiuni care i-au determinat pe germani să abandoneze orașul și să înceapă retragerea spre frontiera suedeză. Ofensiva germană din Olanda și Belgia a obligat Consiliul interaliat să-și retragă trupele din Norvegia.

Într-un timp relativ scurt, Germania și-a asigurat securitatea transporturilor minereului de fier și și-a creat baze de atac naval și aerian în oceanele Atlantic și Înghețat de Nord. Campania din Norvegia a pus în evidență eficacitatea loviturilor combinate ale desantului maritim și aerian, debarcat și lansat în cele mai importante centre politico-administrative.

Campania tereștri din vestul Europei.

Concepția a ceea ce era, de fapt, o variantă a planului Schlieffen prevedea executarea unei lovituri principale prin Belgia și Olanda. Acest plan a fost supus unei critici severe de generalul Erich von Manstein, care propunea executarea loviturii principale prin masivul păduros al Ardenilor, considerat că inaccesibil blindatelor, ceea ce ar fi permis realizarea surprinderii strategice.

Forțele germane din Vest erau organizate în trei grupuri de armate. Planul elaborat de von Manstein atribuia rolul principal Grupului de Armate “A",ale cărui forțe au fost sporite la 50 de divizii, dintre care 7 blindate și 3 motorizate, față de Grupul de Armate „B", căruia i-au fost lăsate 30 de divizii, dintre care numai 3 blindate și 2 motorizate, iar Grupul de Armate „C" rămânea cu 20 de mari unități. În rezervă au fost păstrate 37 de divizii.

În ajunul declanșării ofensivei germane, Aliații dispuneau de 113 divizii, din care 94 franceze, dispuse pe linia „Maginot" și la frontiera belgiană. Gruparea forțelor s-a făcut în ideea că ofensiva germană va fi declanșată prin Belgia.

Dacă nu putem vorbi de o superioritate numerică germana care să asigure succesul, concepția întrebuințării tancurilor era superioară, folosindu-le în mari unități, în timp ce Aliații le foloseau dispersat, repartizate la diviziile de infanterie. Aceeași viziune deficitară caracteriza și întrebuințarea aviației aliate. Superioritatea concepției operative, precum și optică diferită în privința utilizării blindatelor au influențat decisiv desfășurarea operațiilor. Încă din prima zi, aviația germană avea să asigure supremația aeriană în zona de acțiune a Wehrmacht-ului, iar blindatele au realizat mari breșe în dispozitivul defensiv aliat.

Având în vedere rezultatele Campaniei din Polonia, Comandamentul german a vizat aplicarea aceluiași „scenariu": masive și repetate atacuri aeriene, destinate să anihileze la sol aviația inamicului, să dezorganizeze căile de comunicație și să paralizeze sistemul de conducere. Ofensiva s-a desfășurat în două mari faze. Cea dintâi (10 mai- 4 iunie 1940), având ca arie de desfășurare Olanda, Luxembourg, Belgia și Frântă de Nord, a început prin acțiuni aeriene și lansări de parașutiști, soldate cu cucerirea unor zone strategice din Olanda și Belgia.

Forțele aliate au răspuns după cum se așteptau germanii, înaintând în Belgia. Dar trupele germane, după ce străbătuseră masivul împădurit al Ardenilor, au traversat Meuse și au realizat un cap de pod la Sedan (13 mai). Două zile mai târziu, armata olandeză a capitulat. Atacurile aeriene și apariția blindatelor germane dintr-o zonă considerată impracticabila au provocat dezorganizare în rândurile trupelor franceze din sector, stare ce s-a transformat rapid în retragere dezordonată și panică, extinsă la nivelul factorilor francezi de decizie. Nici sosirea noului premier britanic (Winston Churchill) la Paris, nici modificările în structura de comandament nu i-au revigorat pe francezi. În cabinetul francez va fi cooptat mareșalul Philippe Petain, aureolat de victoria de la Verdun, din Primul Război Mondial, dar partizan al armistițiului în condițiile din primăvara lui 1940.

Catastrofa din Franța a impus Londrei adoptarea de măsuri pentru salvarea Corpului Expediționar Britanic, facilitata de ordinul de oprire dat de Hitler trupelor sale blindate la Dunkerque. În aceste condiții s-a declanșat operația „Dynamo", în cursul căreia, între 27 mai și 4 iunie, au fost evacuați de pe continent în Marea Britanie, cu nave militare, civile, ambarcațiuni de tot felul, 338 682 de militari, în cea mai mare parte britanici. În stadiul actual al informației, se poate conchide că ceea ce s-a numit în istoriografie „miracolul de la Dunkerque" a fost, în fapt, o înțelegere greșită a situației la nivelul O.K.W.-ului, ceea ce a permis Marii Britanii să-și salveze nucleul forțelor sale terestre, cu care a continuat luptele. Din acest punct de vedere, se afirmă că, deși Dunkerque a însemnat o „înfrângere tactică a Aliaților, a constituit totodată un strălucit succes strategic și psihologic" al acestora.

A doua etapă a campaniei germane din Vest, „bătălia Franței", a început la 5 iunie. Generalul Weygand a ordonat trupelor franceze, aflate într-o situație de inferioritate, să ducă lupta „fără gând de retragere". Deși rezistența franceză s-a intensificat, disproporția de forțe s-a făcut tot mai puternic simțită. După ce apărarea franceză a fost străpunsă, la 9 iunie trupele germane au ocupat Rouen și au atins, a doua zi, Sena și Marna. Când înfrângerea Franței apărea ca sigură, Italia a declarat război acesteia (10 iunie 1940).

Agonia Franței începuse. În timp ce generalul Weygand avertiza asupra iminentei prăbușiri militare, primul-ministru Paul Reynaud, sprijinit de generalul de Gaulle (devenit subsecretar de stat la Ministerul de Război), lua în considerație posibilitatea continuării rezistenței în Bretagne. Nouă rundă de convorbiri franco-britanice a relevat hotărârea premierului Marii Britanii de a păstra forțele aeriene ale țării sale pentru apărarea metropolei și de a nu le risca în „bătălia Franței", al cărei deznodământ era considerat foarte apropiat. La 14 iunie, Parisul a fost ocupat de trupele germane, guvernul francez refugiindu-se la Bordeaux.

La 16 iunie, în timp ce generalul de Gaulle, aflat la Londra, sugera constituirea unei „Uniuni franco-britanice" care să continue războiul, Petain, devenit președinte al Consiliului de Miniștri, în urma demisiei lui Paul Reynaud, și-a impus punctul de vedere. La 17 iunie, noul șef al statului francez declară, la radio, că „trebuia încetata luptă". A doua zi, generalul de Gaulle adresa însă poporului francez chemarea de a continua lupta, demersul acestuia și al celorlalte forțe antigermane concretizându-se, ulterior, în organizarea unei dârze rezistente armate atât în exteriorul, cât și în interiorul Franței. Condițiile de armistițiu au fost drept „foarte dure, dar fără să cuprindă ceva potrivnic onoarei". Ce conta incapacitatea dovedită, „onoarea" era salvată. Preocupat să obțină cât mai repede încheierea victorioasă a campaniei din Franța, Hitler s-a opus revendicărilor teritoriale ale Italiei (Nișă, Corsica, Savoia, Tunisia, Somalia franceza etc.), limitându-le la zona Menton, și s-a mulțumit, inițial, doar cu „neutralizarea" flotei franceze. Pentru a evita ralierea coloniilor franceze la luptă Marii Britanii și a „Franței Libere", care se înfiripă sub conducerea lui de Gaulle, Hitler a decis să mențină Franța ca un stat suveran, în principiu, al cărui teritoriu era însă împărțit într-o zonă ocupată de forțele Wehrmacht-ului și o altă „liberă". Armistițiul a fost semnat la 22 iunie, la Rethondes (Compiegne).

Față de cei 27 000 de morți și 111 000 de răniți ai Wehrmacht-ului, armata franceză a înregistrat un număr mai mare de pierderi, dintre care: 92 000 de morți, 200 000 de răniți și 1 500 000 de prizonieri; cea britanică, 3 500 de morți și 14 000 de răniți; cea belgiană, 7 500 de morți și 16 000 de răniți; cea olandeză, 2 900 de morți și 7 000 de răniți.

Germania, deși părea imbatabila, era, în realitate, departe de o victorie totală în vestul Europei. Marea Britanie se dovedea hotărâtă să continue războiul până la zdrobirea celui de-al treilea Reich. Alături de ea se aflau Commonwealth-ul (cu excepția Irlandei) – cu imensele sale resurse — și Statele Unite ale Americii, care, deși neutre, au acordat o însemnată asistenta efortului militar britanie în virtutea noilor prevederi ale actului de neutralitate și ale legii de împrumut și închiriere (Lend-Lease Act). Politica americană a înregistrat, de altfel, în perioadă anterioară declanșării războiului și în primul lui an un adevărat salt, de la izolaționismul politico-militar (nu eel economic, întrucât S.U.A. semnaseră, din 1938, an tratat comercial cu Marea Britanie, pe baza clauzei națiunii celei mai favorizate) la intervenționismul politic (încă nu militar), cuvântarea ținută la Charlottesville de F.D.Roosevelt, la 10 iunie 1940, fiind reprezentativă asupra modificării înregistrate.

1.2. România înaintea Celui de-al doilea război mondial

La 1 septembrie 1938, Carol al II-lea își propunea că program “legături cât mai strânse cu Franța și Anglia, fidelitatea absolută a aliaților noștri, să nu ne lăsăm angajați niciodată într-un conflict cu Germania, iar față de URSS nici o legătură strânsă care să facă pe germani să creadă că facem un act ostil […] Cheia situației tot Anglia este”. În noiembrie 1938, regele României, însoțit de ministrul de Exteme Nicolae Petrescu-Comnen, a întreprins turneul diplomatic într-o serie de capitale europene (Londra, Bruxelles, Paris și Berlin)

Conform opiniei lui Grigore Gafencu, războiul izbucnise la 1 octombrie 1938 – atunci când Hitler a decis intrarea trupelor germane regiunea sudeta. La 30 decembrie 1938, proaspătul ministru de Externe al României rostea un amplu discurs la radio, publicat și comentat de presă internă și internațională, prin care se explicau direcțiile fundamentale ale diplomației romanești, căile și metodele de înfăptuire. Expozeul a debutat cu declarația solemnă România urmărește în afară, cu statornica dorință, o politică de pace și, ținând seama de realități, de învățămintele vieții internaționale, de vechile prietenii, ea apara năzuințele, drepturile, interesele statului și ale poporului roman. Subliniind că politica externă nu depinde de schimbările guvernelor sau ale persoanelor, Gafencu a enunțat următoarele obiective:

1. „politica noastră externă nu poate avea izvorul ei de căpetenie, moral și material decât induntrul tdrii – o conștiință românească, gata oricând să se închege într-un singur bloc, o armată bine pregătită și gala la or ice jertfă";

2. „cooperare între națiuni, leala și de bună credință – ce poate împlini dorul de pace al omenirii";

3. „România urmărește cu înțes și simpatie orice sforțare de înțelegere sau de apropiere între Marile Puteri din Apusul și Centrul Europei, puteri asupra cărora apasa, mai ales, după întâlnirea de la Munchen, sarcina plină de răspundere de a apăra și salva civilizația europeană";

4. ,,România își dă seama de rolul însemnat pe care îl au de îndeplinit statele mai mari sau mai mici din Europa răsăriteana. De spiritul lor de înțelegere, de simțul lor de solidaritate, atârna în bună parte echilibrul și liniștea continentului";

5. „România va urmări cu sinceritate și bună credința să netezească calea pentru o mai desăvârșită înțelegere și cu celelalte state dunărene vecine în măsura în care ele își vor da seama, ca și România, de realitatea intereselor comune și de nevoia unei solidarități frățești".

Un capitol special era dedicat problemei minorităților, Gafencu opinând că, prin înființarea Comisariatului general al minorităților și publicarea Regulamentului sau de funcționare “s-au precizat toate drepturile de care se bucura minoritățile și s-au dat îndrumări organelor administrative să le respecte pe deplin". De asemenea, el reamintea dorința guvernului roman de a se menține „deoparte de curentele ideologice care frământa și uneori însângerează Europa" în vederea menținerii independenței și integrității teritoriale.

Analiza discursului duce la concluzii interesante: se remarcă strădaniile guvernului roman de a se menține pe vechile coordonate de politică externă, paralel cu încercările de atragere a sprijinului Angliei și Franței și de neimplicare față de planurile Germaniei. În condițiile păcii muncheneze recrudescentei pretențiilor Ungariei și Bulgariei, singurul pact de sprijin și rezistența rămânea Antanta Balcanică, de solidaritatea partenerilor din alianța depinzând separarea celor două state de blocul agresiv.

Într-o Notă confidențială din 4 ianuarie 1939, Ministerul Afacerilor Străine arata necesitatea găsirii unei noi modalități de apropiere față de Ungaria și Bulgaria. Ministrul României la Budapesta, Kaoul Bossy, a sondat intențiile guvernului ungar prin intermediul ministrului de Externe, L. Csaky, care a declarat că „nu trebuie trecut la ceva “concret” pentru a nu trezi susceptibilitatea Germaniei ce se feme mereu de constituirea unui bloc dunărean îndreptat împotriva ei". Aceste rețineri erau față de România, căci – nota Bossy „colegul meu iugoslav este în permanență asaltat de propuneri de cooperare cât mai strânsă cu Ungaria.

Guvernul roman a conchis: Budapesta dorește să dea mâna liberă în eventualitatea unui sprijin al Germaniei în timp ce primește revendicările sale față de București, fapt care s-a materializat prin vizita ministrului Afacerilor Străine al Ungariei la Berlin și aderarea la Pactul Anticomintern (15 – 19 ianuarie). Prin reprezentantul său la Belgrad, România a acționat pe linia întăririi solidarității cu Iugoslavia, reușind să dejoace planurile maghiare de rupere a alianței dintre cele două state și izolare a țării. La Roma, a încercat să speculeze lui Mussolini și rivalitățile italo-germane în sud-estul Europei. Paralel, Gafencu și-a fixat ca obiectiv atragerca opiniei publice din Ungaria ostilă supunerii față de Germania, a „acelui grup de oameni politici favorabil punerii în vigoare a acordurilor de la Bled", dar și aflarea atitudinii Italiei și Germaniei vis-a-vis de inițiativă să. Dacă Roma s-a eschivat de la un răspuns concret, în schimb Berlinul s-a pronunțat hotărât împotriva prin Joachim von Ribbentrop, înștiințați-l pe ministrul Afacerilor Externe al României că pentru noi Mică Antanta și-a încheiat existenta. Propunerea ca să dăm consimțământul nostru pentru un demers roman față de Ungaria, recomandând semnarea declarației de la Bled […] nu este lipsită de un anumit aspect comic".

Guvernul sovietic a luat atitudine față de aderarea Ungariei la Pactul Anticoinintem prin ruperea relațiilor diplomatice cu această țară, eveniment comentat de presă vremii ca un avertisment dat de Moscova statelor mici tentate să adere la politica Axei. La mijlocul lunii februarie 1939, într-un articol publicat în „Le Journal de Moscou" se atrăgea atenția asupra primejdiei care amenința România în special din partea Germaniei care, prin intrigi în Ungaria și Bulgaria, cauta să o încercuiască, izoleze și apoi să o împartă".

Conștient de pericolul izolării României, Grigore Gafencu schița la finele lunii ianuarie 1939 un program având drept obiectiv ameliorarea relațiilor romano-germane: declarații oficiale în termeni concilianți, trimiși cu misiuni speciale în Germania, convorbiri cu reprezentanți oficiali ai celui de-al Treilea Reich în România. „Se poate crede – arată el în Instrucțiuni – că Germania așteaptă un semn de la noi pentru a relua acțiunea de apropiere, încercând să profile de această conjuncture pentru a-și asigura unele avantaje de ordin politic și economic.

Interesul german în regiune este demonstrat de semnarea acordului privind intrarea în Comisia Europeană a Dunării (C.E.D.) și de aderarea Germaniei și Italiei la hotărârile Aranjamentului de la Sinaia. Cu acest prilej, Gafencu sublinia importanța Gurilor Dunării pentru viața economică românească, dar și faptul că, în timp ce alte probleme europenc erau tratate în funcție dc antagonismul „axelor", în această zonă se realiza un prim acord de colaborare internațională. Graba și presiunea Reichului sunt explicate prin informația oferită Berlinului de reprezentantul german la București, Wilhelm Fabricius, potrivit căreia Anglia intenționa să acorde României un credit pentru înarmare, fiind interesată, în schimb, de construcția canalului Cernavoda – Constantă și de exploatarea fondului forestier. Un rol important în schimbarea de atitudine a Angliei față de politica românească l-a avut Legația de la Londra, îndeosebi titularul accsteia, Viorel V. Țâlea. Prin intermediul său, regele Carol al II-lea spera să cointereseze City în dezvoltarea economiei românești și să aducă noi investiții britanice în țara pe linia demersurilor din cursul vizitei sale la Londra în noiembrie 1938.

În timp ce la București continuau negocierile romano-germane, Hitler realiza un nou obiectiv al politicii sale orientale: ocuparea Cehoslovaciei în deplin acord cu Ungaria, care și-a revendicat Ucraina Subcarpatica. Primul-ministru, Armand Călinescu, își exprimă îngrijorarea: ,Am asistat la încă o etapă a mișcării de înaintare germane […] O nouă etapă poate fi subjugarea României […]. Mijloacele – provocarea unui conflict cu Ungaria și cu minoritățile germane. Dacă lăsăm Germaniei inițiativa de manevră, vom cădea sigur”.

La rândul său, regele privea evenimentul că „o loviturd de teatru” cu ample repercusiuni asupra centrului și sud-estului Europei. Șeful diplomației de la București transmitea lui Țâlea instrucțiuni prin care „să atragă cu toată apăsarea atenția guvernului britanic asupra uriașelor consecințe pe care le poate avea nu numai pentru Europa, dar și pentru întreaga Europă, credința care se întărește tot mai mult […] că nu mai este decât un singur arbitru în Europa, care hotărăște de siguranță, de neatârnarea și pacea națiunilor". Acesta s-a prezentat la Foreign Office și a comunicat lui Orme Sargent că potrivit reclamațiilor pe care le deține – Germania va angaja imediat o ofensivă împotriva României, idee reluată și în cursul întrevederii cu lord Halifix, ministrul de Externe al Marii Britanii. Astfel debuta „cazul Tila”; acesta a declanșat o reacție diplomatică în lanț și a alertat, la vremea respectivă, presa și cancelariile europene. Deși guvernul roman a negat declarațiile ministrului sau la Londra, în întâlnirea cu sir Reginald Hoare Carol al II-lea reintera necesitatea ajutorului englez în condițiile în care era de așteptat să se producă o invazie comună din partea Ungariei, Germaniei și Bulgariei. Totul a întărit convingerea că indiscreția lui Țâlea avea un temei legal. La 19 martie, în Camera Lorzilor, Halifax declară: „Orice țară care este vecină cu Germania, trebuie să se ocupe azi de ziua de mâine”.

În dimineața zilei de 22 martie, Carol al II-lea, A. Călinescu, I. Bujoiu și Grigore Gafencu au discutat ultimele detalii ale Acordului cu Germania. Monarhul a pus condiția ca Reichul „să autorizeze imediat expedierea armamentului contractat cu Cehoslovacia" un eventual refuz al părții germane urmând să ducă la întreruperea negocierilor. În aceeași zi, Wohlthat și Fabricius s-au prezentat la Palatul Sturdza arătând lui Gafencu riscurile la care s-ar fi expus România printr-o nouă tergiversare a finalizării convorbirilor.

„TratatuI asupra promovării raporturilor econoniice nitre regatul României și Rcichvil german" a fost încheiat la 23 martie 1939, textul integral fiind publicat și comentat de diferite publicații, care evidențiau generalitatea dispozițiilor sale. Ideea că România câștigase timp printr-un act de bunăvoință față de Germania era împărtășită de oameni politici și parte a opiniei publice, fapt relevat de istoricul Viorica Moisuc. „Clauzele acordului – menționează istoricul citat – nu au funcțional în perioada imediat următoare, ci numai după începerea războiului în condițiile răsturnării raportului de forțe pe plan European ai a accentuării izolării internațional a României.”

În perioada imediat următoare, cercurile conducătoare romanești de orientare filoengleza și filofranceza (acestea continuau să aibă preponderenta în guvern) au încurajat extinderea raporturilor comerciale cu statele occidentale, în ideea de a contracara efectele Tratatului economic cu Germania. Aceste eforturi s-au materializat prin încheierea unor Acorduri similare cu Franța (31 martie) și Anglia (11 mai 1939). Schimbarea de atitudine a acestor state s-a datorat convingerii că, în eventualitalea unui atac german, România și Polonia ar fi fost cele mai expuse.

În timpul negocierilor economice romano-germane, Gafencu efectuase o vizită oficială la Varșovia în cursul căreia s-a întâlnit cu conducătorii polonezi (mareșalul Smigly- Ridz, premierul Skladkowsky, generalul Joseph Beck). Comunicatul oficial punea accent pe bunele raporturi dintre cele două state, similitudinea situației geo-politice și hotărârea de a nu participa la un pact anticomintern deoarecc urmăreau „relații de bună vecinătate" față de Moscova.

La sfârșitul lunii martie 1939, guvernele britanic și francez și-au anunțat intenția de a consolida relațiile cu România și Polonia, dar condiționau sprijinul de extinderea erga omnes a Tratatului de alianță romano-polon și de raliere a Greciei și Turciei la cauza comună. Această cerere ridică mari semne de întrebare guvernului roman, căci îi afecta inreg sistemul de alianțe; mai mult, toate încercările anterioare de pe lângă guvernul polonez, pentru lărgirea alianței, fuseseră respinse.

În 11 aprilie, ministrul roman de Externe se întâlnea la Palatul Sturdza cu sir Reginald Hoare, propunând că Anglia să dea o declarație unilaterală, condiționată de hotărârea României de a-și apăra cu armele hotarele și neatârnarea” idee expusă și reprezentantului Franței, Adrien Thierry. Evenimentul care va influența decisiv cabinetul britanic a fost anexarea Albaniei de către Italia și declarațiile lui Mussolini potrivit cărora Balcanii și zona est-mediteraneana vor intra în sfera de influența italiană. Ambițiile Romei puneau în discuție interesele și prioritățile engleze în regiune și păreau să indice o amenințare în plus pentru stabilitatea Estului european.

La 13 aprilie 1939, Anglia și Franța au acordat garanții României și Greciei (precum în cazul Poloniei), prin care își asumau angajamente obligatorii de sprijinire a acestor state în eventualitatea unui atac armat.

Regele Carol al II-lea se declară sceptic față de eficacitatea garanțiilor considerând că „îi provoacă pe germani inutil”. În aprilie 1939 un Consiliu de Coroană analiza politica externă a țării și din perioada 14 martie – 15 aprilie. În timpul discuțiilor, a fost aprobată idea că ministrul de Externe să dea curs unei invitații oficiale de Berlin, ocazie potrivită pentru Gafencu de a sonda cabinetele europene față de „chestiunea integrității teritoriale.

1.3. România și al doilea Război Mondial

Evoluția raporturilor româno-sovietice din perioada interbelică a fost marcată de neacceptarea de către a legitimității revenirii Basarabiei la România, în virtutea actului terminate politică a romanilor basarabeni, din 27 martie 1918. Recuperarea Basarabiei prin orice fel de mijloace – politice sau – a constituit pentru factorii de putere de la Moscova nu numai modalitatea de a redobândi influență la gurile Dunării, dar și o etapă a ofensivei pentru impunerea intereselor lor strategice în Peninsulă Balcanică și zona strâmtorilor Marii Negre. Această politică și-a găsit recunoașterea prin Pactul de neagresiune Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939, care delimita zonele de interese geopolitice în Europa răsăriteana, între Germania și URSS.

Punctul 3 al Protocolului adițional secret la Pact evidenția „interesul’’partii sovietice pentru Basarabia, concomitent cu „totalul dezinteres” german față de această provincie. Deosebirile ideologice ireconciabile dintre cele două puteri fuseseră împinse într-un plan secundar de considerente strategice și economice presante. Pactul satisfăcea, între altele, tendințele expansioniste ale Uniunii Sovietice, asigurându-i libertea de acțiune în statele balcanice, Polonia și România. Un an mai târziu, pretenziile Moscovei ai vizat nordul Bucovinei.

La 28 iunie 1940, „pentru a evita gravele urmări pe care le-ar recurgerea la forța și deschiderea ostilităților în această parte a Europei, Guvernul roman se vedea silit să accepte condiuile de evacuare a Basarabiei, nordului Bucovinei, cuprinse în notele ultimative ale Guvernului sovietic, din 26 și 27 iunie.

Răpirea Basarabiei și părții de nord a Bucovinei, la care s-a adăugat și cea a ținutului Herța, a avut consecințe dramatice pentru România. Ea a însemnat nu numai pierderea unui teritoriu de 50.762 km2, aproape 4 milioane locuitori, în majoritate romani, dar a constituit și semnalul de încurajare pentru pretențiile revizioniste ungaresi bulgăre care au determinat desprinderea ulterioară din trupul țării a nord-vestului Transilvaniei și sudului Dobrogei.

La sfârșitul „verii tragice" a anului 1940, România se confruanta cu o situație-limită, materializata în înstrăinarea – prin acțiunile concentrate ale unor grupuri de interese străine ostile – a unei treimi din teritoriul național și populației acestuia și prin izolarea politică, militară și diplomatică, cu grave consecințe pentru siguranța națională.

În noiembrie-decembrie 1940, V. Molotov, a solicitat autorităților de la Berlin anularea garanțiilor teritoriale acordate României de către Germania, pe motiv că acestea lezau interesele rusești în sudul Bucovinei.

Cu prilejul Conferinței pentru reglementarea navigației pe Dunăre, desfășurată la București, între 24 octombrie-16 noiembrie și 5-20 decembrie 1940, la care au participat reprezentanți ai Germaniei, Italiei, U.R.S.S. și României, delegația sovietică a susținut cu tenacitate desfintarea oricărui organ internațional de control și eliminarea Germaniei și Italiei de pe Dunărea maritimă. Se viză, astfel, transformarea Marii Negre într-o zonă de supremație sovietică și posibilitatea intrării libere pe brațul Sulina a vaselor de război sovietice pentru eventuale operațiuni de surprindere a pozițiilor romane din Moldova și Dobrogea.

În ședința Consiliului de Miniștrii din 4 decembrie 1940, generalul Antonescu, Conducătorul statului român, evidenția că în strategia controlului asupra Comisiei Europene a Dunării și gurilor Dunării, sovieticii pretindeau și posesiunea brațului Chilia, pe motiv că nu ar mai avea nevoie de acesta, deoarece dispunea deja de Sulina. În consecință, planurile operative militare romanești întocmite ulterior au evidențiat preocuparea pentru organizarea unui sistem defensive eficient, cu efortul pe frontiera de est. Prin Directiva operativă nr. 31 din 20 decembrie 1940 a Marelui Stat Major Roman, cel dintâi document de stat major cuprinzând operative romano-germane, se asigură un sistem de prevenire a Moldovei și Deltei Dunării de către armatele sovietice și a pătrunderii ulterioare a acestora în Muntenia și Dobrogea. Concepția defensivă pentru protejarea teritoriului național față de posibilă agresiune sovietică era cuprinsă și în Directivele operative nr. 32 și nr. 34 ale Marelui Stat Major Roman, în cea din urmă prevăzându-se și situația trecerii, în anumite condiții, la contraofensivă.

Cu prilejul întâlnirii dintre generalul Antonescu și Hitler, desfășurată la Obersalzburg, la 14 ianuarie 1941, conducătorul statului român a arătat pericolul pe care-1 reprezenta masarea de trupe sovietice în zonele de frontieră cu România, cu evidente intenții ofensive, care s-ar materializa, cu prima ocazie, prin ocuparea sudului Bucovinei și a nordului Dobrogei. O profundă îngrijorare crease, în acest sens, concentrarea de trupe sovietice în nordul Bucovinei și Basarabia, înaintea, și după declanșarea evenimentelor din 21-23 ianuarie 1941.

După ce, la mijlocul lunii mai 1941, trei armate sovietice au primit ordin să intre în dispozitiv pe poziții avansate spre vest, sfârșitul lunii mai fuseseră mobilizați peste 700.000 rezerviști, pregătirile sovietice de război s-au amplificat la începutul lui iunie 1941: între 29- 35 mari unități, concentrate din nordul Bucovinei până în sudul Bucovinei, erau gata să declanșeze oricând ofensiva. Amplasarea forțelor puse în dispozitivul ofensiv de la frontiera de vest a U.R.S.S. îndreptățește aprecierea că Stalin era pregătit să declanșeze acțiuni militate împotriva României, chiar din vara anului 1941.

Directiva operativă nr. 35 a Marelui Stat Major Roman din 15 iunie 1941 a pus în evidență iminentele intenții ale trupelor sovietice de a desfășura acțiuni de atac „pe Prutul inferior, pentru a pătrunde în Moldova de Jos și a-și deschide drumul spre regiunea petroliferă (Valea Prahovei – n.n.) și un atac de-a lungul și la vest de Valea Șiretului pentru a întoarce rezistența de pe Prut". În document se precizează misiunile defensive ale Armatelor a 3-a și a 4-a romane și Armatei a 11-a germane care vizau „interzicerea pătrunderii forțelor sovietice în Moldova și asigurarea condițiilor favorabile pentru trecerea ulterioară la ofensivă".

Inițial, Hitler a respins propunerea O.K.W. de informare a șefului statului român cu privire operațiunea de atacare a U.R.S.S. către Germania (cu numele de cod „Barbarossa"), cu mai mult înainte de declanșarea acesteia. El 1-a pus în temă pe generalul Antonescu cu detaliile operațiunii abia la 12 iunie 1941, cu prilejul întrevederii avute cu acesta la Munchen. Planul operațiunii prevedea un război fulger și preventiv împotriva U.R.S.S., cu intenpa de a împiedica închegarea unei coaliții antigermane în trei (Marea Britanie, U.R.S.S. și S.U.A) de a crea condiții de obținere a supremației germane în vest – prin prevenirea sprijinirii Marii Britanii de către U.R.S.S. și S.U.A. și de a feri România și Finlanda de agresiunea armată din partea U.R.S.S. „Barbarossa” lua în calcul, încă din decembrie 1940, participarea activă a României la războiul contra Uniunii Sovietice. Impresia lui Hitler ca se putea conta încă de pe atunci, pe participarea României, își avea probabil explicația în convorbirea purtată cu generalul Antonescu la 22 noiembrie 1940, la Berlin, când acesta îi atrăsese atenția asupra pericolului rusești în România. Hitler nu-i comunicase atunci opiniile sale lui Antonescu. Avea s-o facă, însă, la Munchen.

În zorii zilei de 22 iunie 1941, după un intens foc de artilerie executat de-a lungul întregii frontiere sovietice de vest și după atacul aviației de asalt germane asupra a peste 60 de aerodromuri din zonă, 190 de divizii – din care 153 germane – ale armatelor Germaniei, Italiei, Ungariei, Slovaciei și Finlandei, dispunând de o impresionantă dotare în tancuri, guri de foc de artilerie și avioane de luptă, au pornit asupra U.R.S.S. Grupul de armate Sud, condus de feldmareșalul von Rundstedt (57 divizii și 13 brigăzi), aflat la dreapta dispozitivului strategic al forței de atac, era compus din două armate germane și grup de tancuri german, Corpul de armată rapid ungar și Grupul de armate ‘’General Ion Antonescu".

Frontul roman din Bucovina și Moldova avea în compunere: Armata a 3-a romana, condusă de generalul de corp de armată Petre Dumitrescu, staționată în Bucovina; Armata a 4-a romana, sub conducerea generaluilui de corp de armată Nicolae Ciuperca, așezată într-un operativ pe aliniamentul Prutului, de la Dunăre până la sud Armata a 11-a germana, comandată de generalul Ritter von Schobert, dispusă de la sud de lași până în dreptul localității Lipcani, făceau parte și corpurile de cavalerie și de munte romane; Corpul 2 Armată, cu unități subordonate direct Marelui Cartier General aflate în Dobrogea; forțe din compunerea aviației și marinei romanești. Efectivele marilor unități dislocate pe acest front erau de 314.253 militari. În fața forțelor germano-române, sovieticii dispuneau de 30 divizii de infanterie, 14 brigăzi motorizate și 8 de cavalerie.

La 22 iunie 1941, ora 4.00, unități din compunerea Frontului roman au executat un puternic bombardament de aviație asupra drumurilor sovietice din nordul Bucovinei și Basarabia, distrugând circa 400 avioane rusești.

Deși Anatoli Lavrentiev, ministrul plenipotential sovietic la București, comunicase în repetate rânduri Moscovei date despre întărirea trupelor germane în România și poziția guvernului roman în caz de război – date pe care conducerea sovietică le deținea și din alte surse de abia la 24 iunie, Grigore Gafencu, ministrul plenipotențiar roman la Moscova, a fost convocat la V. Molotov, comisarul poporului afacerile externe. Cu acest prilej, s-a constatat ruperea relațiilor diplomatice între România și U.R.S.S.

În vederea războiului, generalul Antonescu l-a numit ca președinte al Consiliului de Miniștri și ministru al Afacerilor Străine Mihai Antonescu – până atunci, ministru de Justiție. Apoi, eliberat de grijile zilnice ale guvernului, generalul și-a instalat punctul de comandă într-un tren special, numit „Patria", de unde a condus operațiile și a inspectat spatele armatelor și mișcarea ofensivă a trupelor. Cartierul general al grupului de armate era la Piatra Neamț.

În țară, declanșarea operațiunilor militare în Est pentru recuperarea provinciilor romanești răpite în iunie 1940, a fost primită cu entuziasm de populație. Radioul cotidianele de mare tiraj anunțau sosirea ceasului sfânt al luptei pentru reîntregire națională, în timp ce manifestații spontane în mările orașe ale țării evidențiau adeziunea opiniei publice la actul de dreptate, istorică care era pe cale să se desăvârșească.

Chiar neconsultat de generalul Antonescu cu privire la întărea României în război împotriva U.R.S.S., regele Mihai transmitea conducătorului statului recunoștința sa pentru „strădania statornicirii pentru vecie a dreptelor granițe ale neamului".

Inițiativa eliberării celor două provincii istorice a fost sprijinită cu entuziasm de clasa politica românească. Ion Mihalache și Gheorghe Brătianu se înrolaseră combatanți, primul cerând să fie trimis în linia întâi a frontului.

Urmărea ofensivei spectaculoase realizate de Grupul de armate Sud în Ucraina, Hitler a solicitat generalului Antonescu intervenția pe scară largă a grupului său de armate și executarea unui atac peste Prut, începând cu 2 iulie, din spațiul de la est de Botoșani, pe direcția nord- est.

Ordinul nr. 1.000C din 3 iulie 1941 al Marelui Cartier General Roman prevedea că Armata a 3-a romană avea ca misiune de luptă acțiunea pe direcția Suceava-Cernauti-Hotin, pentru eliberarea nordului Bucovinei, „operațiile militare urmând a fi conduse conform dispozițiunilor din comunicarea Armatei a 11-a germane". Deși ofensiva Armatei a 3-a se desfășura pe o direcție secundară față de cea a principatelor forțe din compunerea Frontului roman – ce acționau acum pe direcția lasi-Chisinau-Odessa – obiectivul urmărit nu era lipsit de importantă: asigurarea flancului stâng al grupării principale de ofensivă și anihilarea unei importante grupări de forțe sovietice din zona Lvov, Cernăuți, Vinnita.

Efectivele Armatei a 3-a romane au atacat, la 3 iulie 1941, ora 15.00, pe direcția menționată, determinând trupele sovietice din compunerea Armatei a 18-a (din Frontul de sud-vest sovietic) să se retragă. După lupte crâncene, purtate între 3-4 iulie, dispozitivul inamic care apăra orașul Cernăuți a cedat și, la 5 iulie, un detașament roman de vânători de munte a intrat victorios în capitala Bucovinei, continuând apoi ofensiva, în ritm alert, spre est. Brigada 4 mixtă a cucerit, la 7 iulie malul drept al Nistrului, în timp ce efective ale Brigăzii 2 mixte, după lupte grele, au eliberat Hotinul, la 8 iulie. În câteva zile, unitățile romanești forțaseră, din cursurile Șiretului și prutului și spulberaseră, de-a lungul a 150 km, rezistenta inamică.

Apoi, între 7-12 iulie, s-a operat o schimbare a directei de ofensiva spre est-sud-est, efectuându-se un marș de peste 100 km, paralel cu linia frontului aflat pe Nistru, în condiții de vreme nefavorabilă ocupându-se un nou aliniament în zona Romancauti.

Forța principală, din compunerea Frontului roman, care a acționat pentru eliberarea nordului Basarabiei, a fost Armata a 11-a germana, împreună cu unitățile romane luate în subordine.

La 3 iulie, s-a început acțiunea de forțare a Prutului, la nord de Iași, cu misiunea înaintării rapide pe direcția Moghilev. La 5 iulie, Corpul 30 Armata german a cucerit orașul Balti – punct strategic și nod de comunicații ce deschidea direcțiile Soroca, Dubăsari, Chișinău, zone în care se puteau constitui baze pentru trecerea Nistrului – dezorganizând apărarea sovietică de la nord de masivul Cornești.

După lupte grele, ce au evidențiat un admirabil eroism al ostașilor romani, efective ale Diviziei 13 Infanterie au pătruns, la 12 iulie, în Diviziei14 Infanterie a eliberat nodul de comunicații Florești.

CAPITOLUL 2. BĂTĂLIA PENTRU ODESSA

2.1. Desfășurarea operațiunilor

Pe când Armata 3 romana, opera la nordul dispozitivului românesc, trecea Nistrul și Bugul, îndreptându-se către Nipru și Stepa Nogai, la sud, unitățile Armatei 4, care operaseră în sudul Basarabiei, după ce au trecut și ele Nistrul, au fost îndrumate către Odessa, spre a da bătălia pentru ocuparea marelui oraș și port la Marea Neagră.

Odessa era un centru politic, economic ai strategic de o deosebită importanta. Oraș relativ nou, fusese clădit din porunca împărătesei Ecaterina a II-a, pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, după incorporarea la imperiul moscovit a teritoriilor de pe litoralul nordic al Marii Negre, locuite de populația tătara și aparținând politicește Imperiului Otoman. În antichitate, locul fusese ocupat de o colonie grecească, cum erau multe pe litoralul vechiului Pont Euxin. Orașul nou creat a avut norocul să aibă parte de doi guvernatori, amândoi administratori capabili, ambii de origine franceză — ducele de Richelieu, fost ministru al lui Ludovic al XVIII-lea al Franței, și generalul Langeron, care au contribuit esențial la mărirea, înfrumusețarea și prosperitatea orașului, astfel încât el a devenit în cursul secolului al XlX-lea metropola Rusiei Meridionale și cel mai activ port la Marea Neagră.

Din punct de vedere strategic, Odessa era pentru Soviete o bază navală și aeriană de prim-ordin și, ca atare, constituia o primejdie în coasta și spatele intarirui ofensive germano-române în direcția est. Odessa se găsea la o distant de numai 30 km de poarta de sud a Basarabiei — limanul Nistrului —la 150 km de Gurile Dunării, la 300 km de portul Constantă și la 400 km — mai puțin de două ore de zbor — de nodurile vitale ale României, Capitala țării și zona petroliferă din Valea Prahovei. Nu se putea, deci, lasa în stăpânirea adversarului o astfel de bază militară, aeriană și navala: cucerirca ei era o neccsitate strategică imperioasa.

Pregătirea campaniei pentru cucerirea Odessei a dat naștere la discuții intre aliați. După ocuparea Chișinăului, generalii Antonescu și von Schobert au convenit că operațiile peste Nistru, în Rusia Meridionala, să fie continuate în principal de armata germană, iar din partea romana să participe numai Corpul de Cavalerie și Corpul Vânătorilor de Munte, ce alcătuiau Armata 3 romana, la stânga dispozitivului german. Era evident că germanii nu doreau o prezenta masivă de forțe romane, socotind că, pe de o parte, aceasta nu era indispensabilă pentru a obține victoria, iar pe de altă parte ar avea drept consecință o sporire corespunzătoare a pretențiilor romanești la sfârșitul războiului. Numai în urma insistentelor lui Antonescu, care ținea să cucerească dreptul să stea la masă verde a Conferinței Păcii, Comandamentul Suprem german a admis o participare simbolică de trupe romanești — două sau trei divizii — și la aripa dreaptă germana; grosul armatei romane ce participase la campania din Basarabia urma să fie demobilizat sau păstrat în țară. După angajarea luptelor la Nistru, s-a constatat însă că rezistența inamicului e mai serioasă decât se aștepta și ca Odessa nu va putea fi cucerită din mars, ci prin lupte grele. De aceea, germanii s-au văzut nevoiți a întrebuința toate forțele romanești ce luptaseră în central și sudul Basarabiei și ajunseseră la Nistru. Mai mult, s-a simțit nevoia să se aducă din interior, ca rezerve în spatelc trupelor angajate, un mare grup de forțe mobilizate, spre a le introduce în luptă, când necesitățile operative o vor cere. Germanii au admis, inițial, un număr de 15 divizii romane, dar și acest număr a trebuit să fie depășit. Campania contra Odessei a reclamat, de fapt, 20 de divizii, din cauza grijii Comandamentului roman de a schimba unitățile obosite sau uzate în luptă, care erau retrase și înlocuite cu alte trupe, proaspete. Așa încât, de fapt, aproape toate unitățile armatei romane — în afară de acelea ale Armatei 3, ce luptau pe alt front, în nordul Transnistriei — s-au perindat prin fata Odessei.

Terenul pe care se va desfășura bătălia pentru cucerirea Odessei prezintă particularități ce influențau asupra acțiunii militare. Soldații Armatei 4 romane au avut prilejul să cunoască de aproape caracterul geopolitic al acestei regiuni de dincolo de hotarele țării lor.

Ținutul transnistrean face parte din vastul platou podolic al Ucrainei; el e bogat roditor în partea de nord și centrală: o adevărată grădină, unde soldații se puteau îndestula, pe lângă legumele de grădinărie, cu delicioase fructe, precum: pepeni, struguri și — lucru nou pentru ei — arahide (alune americane). Înaintând spre sud, apropiindu-se de mare, ținutul lua înfățișare și climat de stepa, continuare a Bugeacului basarabean. Terenul de luptă din apropierca Odessei era o exasperantă câmpie — întretăiată de văi cu direcție nord-sud — ce descindea treptat spre mare. Ea era în genere puțin cultivata: lanurile de grâu, de porumb și de floarea-soarelui făceau loc spre sud unci vegetații de sărătura, în apropicre de litoral, unde se iveau ochiuri sau chiar limanuri întinse de apă sărată. Cea mai mare parte a terenului, necultivat, era acoperită cu bălării de colilie, mei păsăresc și holera (scai muscălesc). Lipsa totală de păduri; pe alocuri, pâlcuri de salcâmi anemici. Mare lipsă de apă, la distanțe mari, câte un puț cu apa tulbure și sălcie. Drumurile ce străbat regiunea, primitive, devin impracticabile pentru tancuri și autovehiculele grele, în timpul ploilor reci ce cădeau în abundență în acest început de toamnă. Populația satelor e din ce în ce mai pronunțat ucraineană, cu insule moldovenești mai rare decât în Transnistria Centrala. Multe, mari și bogate sate populate de coloniști germani; ce se recunosc imediat după gospodiria lor îngrijită și se identifică după numele german ce-1 poarta, terminat în: thal, feld, stadt, dorf etc.: Freudenthal, Marienthal,Tohenesstadt, Neudorf etc.

Pe această câmpie goală, fără adăposturi naturale, marșurile sunt penibile și coloanele în marș sunt expuse atacurilor aeriene inamice. Cu atât mai mult cu cât inamicul împânzise câmpia cu lucrări de apărare excepțional de numeroase și bine organizate, ce transformaseră marcată metropola ruscasca într-o fortăreață deosebit de puternică. Câmpul fortificat ce încingea Odessa ca o arie semicirculară, spre vest-nord și est, era acoperit de o rețea deasă de linii întărite, alcătuită din câteva sute de cazemate de beton, legate prin largi și adânci șanțuri anticar,cprin intinseccampuri minate, rețele dese și inextricabile de sârmă ghimpată, montate pe căi de friza din sine de fier, fixate în beton, adăposturi pentru oameni și materiale, camuflate la extrem, formând, în totalitatea lor, un sistem de peste 30 km lărgime, în care erau cuprinse numeroase sate fortificate. Distribuția întăririlor era astfel că alcătuiau aproximativ trei centuri semicirculare, distanțate între ele cam la vreo 10 km; ele erau însă camuflate la extrem, încât nu se putea ști unde se sfârșește o linie și unde începe alta. Spațiile dintre ele, bătute de armele apărătorilor, dominate de șanțuri anticar, constituiau pentru atacatori adevărate „zone de mizerie", unde atacurile erau sortite să fie întârziate, disociate, oprite timp îndelungat și topite în focul apărării; cele mai importante arme ale apărării erau aruncătoarele grele, tip Brand, grupate în câte 6-12 piese și foarte bine disimulate, pentru a se obține astfel concentrări de foc deosebit de eficace. Cu cât ne apropiam de Odessa, cu atât sistemele defensive erau mai dese, șanțurile anticar mai continue și bastioanele mai apropiate între ele. Pregătite cu minuțiozitate în anii dinainte de război, aceste fortificații au fost completate, întreținute și amplificate în cursul celor două luni și jumătate de bătălie prin ridicarea în masă a locuitorilor orașului și împrejurimilor.

Acest sistem complex de apărare era deosebit de puternic în direcțiile nord și vest, de unde se aștepta atacul, și se sprijinea cu flancurile pe mare. Deosebit de aceasta, el era acoperit, spre sud-vest cu limanul Nistrului, iar spre nord și nord-est cu o serie de limanuri de forma lungăreața și direcție nord-sud, cele mai importante fiind Hagibei și Kujalnik. Cele mai dese și mai tari uvraje erau pe direcția comunicațiilor feroviare și pe șoseaua ce legau Odessa cu interiorul: spre nord și nord-vest, prin Razdelnaia, cu Tiraspol; spre Chișinău, apoi prin Baltă cu Kievul; spre nord-est, prin Vosneiensk, peste Bug, cu Moscova. Pe mare, marele port, bine utilat, putea adăposti o flotă întreagă de vase de război și de transport, destinate că, și în caz de blocadă completă a orașului dinspre uscat, să asigure garnizoanei și locuitorilor aprovizionarea și recompletarea forțelor luptătoare prin unități proaspete, aduse de la Sevastopol și din porturile caucaziene, menținând apărarea la nivelul cerut de trebuințele tactice.

Formidabilele întăriri ale Odessei puneau armatei romane, în special infanteriei, o grea sarcină; ca o va îndeplini cu bravură, dar va plăti victoria cu cele mai mari jertfe.

2.2. Privire generală asupra operațiilor

Misiunea cuceririi Odessei a fost încredințată Armatei 4 romane, după ce aceasta terminase victorios operațiile cuceririi și curățirii terenului din sudul Basarabiei. Operațiile au început în noaptea de 2- 3 august, prin trecerea Nistrului în regiunea Grigoriopol, după care unitățile Armatei 4 și-au organizat dispozitivul de atac. Luptele au durat timp de peste două luni, fără răgaz în timp și fără opriri în spațiu.

Compunerea Armatei 4 române a variat mult în cursul acestei campanii, din cauza deselor regrupări ale unităților ei, după necesitățile operative, a scoaterii din frontul de luptă a unităților obosite sau uzate și a introducerii unor noi unități din rezervele mobilizate în spatele frontului. La început, Armata 4 a angajat lupta cu unitățile ce operaseră în sudul Basarabiei, corpurile a (general V. Atanasiu) și 5 (general Aurelian Son), formate liccare din 3-4 divizii. Pe măsură ce rezistența inamicului se afirmă și bătălia capăta amploare, au fost aduse și introduse succesiv în dispozitivul de luptă: Corpul 4 armata (general C. Sanatescu), Corpul 11 armata (general C. Constantinescu—Claps), Corpul 1 armata (general Teodor Ionescu) și, în cele din urmă, Corpul 6 armata (general Corneliu Dragalina), cu components și sectoare de lupta ce s-au schimbat în cursul operațiilor. Alte divizii sau brigăzi au acționat independent sau au fost încorporate la grupele mai mari în momentele sau în sectoarele ce reclamau un efort deosebit. Comandant al Armatei 4 române a fost, la început, generalul N. Ciuperca, același care condusese operațiile Armatei în sudul Basarabiei; în cursul campaniei, în urma unor diferende cu Mareșalul Antonescu, el a fost înlocuit cu generalul Iosif Iacobici, care le-a și terminat.

Părerile exprimate de unii comandanți ca operația contra Odessei să constea, în principal, dintr-o vastă mișcare de conversiune în direcția est, spre a evita eforturile cerute de traversarea văilor și escaladarea crestelor, n-a fost luată în considerare și adoptată decât într-o mică măsură, ceea ce a făcut pe comandantul unei divizii să exclame: „Ne luptăm nu numai cu inamicul, dar și cu geografia!"

După trecerea Nistrului în regiunea Grigoriopol, înaintarea Armatei 4 romane spre Odessa s-a făcut în trei direcții, așa încât acțiunea s-a desfășurat în trei sectoare nord-sud; una, cea principală, la centru, și două la flancuri.

La centru, grosul diviziilor ce alcătuiau corpurile 3 și 5 armata romane au dus lupta principală în direcția axului principal, indicat de linia ferată Tiraspol—Razdelnaia—Vigoda—Dalnik—Odessa. Aripa dreaptă — de vest — a cărei compunere a variat mult în cursul bătăliei, unde au luptat mai ales Corpul 11 armata roman, Divizia Grăniceri și o unitate de cavalerie, a avut misiunea de a ocupa și curați malul de est al Nistrului și al limanului sau; rolul său era de a asigura Armatei 4 un sprijin solid în flancul ei drept și a oferi astfel o colaborare prețioasă la acțiunile decisive ce se dădeau pc axul principal din centru. Aripa stângă a Armatei 4 romane, constituită inițial din Divizia Blindate și o brigadă de cavalerie, la care s-au adăugat ulterior și alte unități de infanterie, a luptat în zona lacurilor, executând o largă mișcare de învăluire spre nord-est de Odessa, ținând legătura pe stânga cu Armata 11 germana (von Schobert), care opera în sectoral vecin, Nikolaev-Cherson. Cu chipul acesta, frontul Armatei 4 romane desena un vast semicerc în jural câmpului fortificat al Odessei, tinzând să-și sprijine cele două flancuri pe mare.

Bătălia pentru cucerirea Odessei a lost dusă cxclusiv de trupe romanești, sub comandamente romanești; misiunea germanilor în aripa dreaptă a dispozitivului roman a fost episodica, având caracterul unui consilierat tehnic. Campania a ținut aproape două luni și jumătate, fără întrerupere, timp în care ostașii romani au trebuit să atace și să cuccreasca sat cu sat, poziție cu poziție, cazemată cu cazemata; din cauza aceasta, luptele au secerat numeroase vieți omenești. Cu toată dârza rezistența a adversarului, care-și reîmprospăta forțele prin transporturi ec calea mării, precum și prin formarea și introducerea în lupta de unități noi, recrutate din populația orașului și a ținutului, luptând la adăpostul unor extrem de ample lucrări de apărare,elanul și vitejia soldaților romani au biruit: liniile de apărare au fost cucerite rând pe rând. Cele mai crâncene lupte s-au dat în sectorul central, de-a lungul liniei Razdelnaia—Vigoda—Dalnik, și în istmul dintre cele două limanuri de la nord-est: Hagibei și Kujalnik. E greu de stabilit o clasificare a unităților romanești după prestațiunile lor în aceste lupte crâncene; totuși e o datorie de gratitudine din partea națiunii de a recunoaște din partea trupelor ce au dat cel mai mare tribut ec sânge în sectorul central al bătăliei, au fost: Divizia de Gardă (general N. Sova), Divizia 21 (general N. Dascalescu), Divizia 3 (general llie Steflea) și Divizia Grăniceri General Gh. Potopeanu); alături de ele, merita să fie citate, ca pildă a energiei, hotărârii și jertfei, diviziile 11 (general David Popescu), 8 (general Alaxandru Orasanu și apoi Ion Carlaont), 14 (general Stavrescu), 7 (general Olimpiu Stavrat), Divizia Blindate (general loan Sion) și altele. În tot timpul, acțiunea trupelor terestre a fost puternic susținută de numeroasele raiduri ale excelenței noastre aviații de bombardament, de vânătoare și de recunoaștere, care atacă amplasamentele de artilerie ale inamicului, coloanele în marș, debarcările și concentrările de trupe; ce s-a acoperit de o adevărată glorie, pe care a plătit-o cu multe și dureroase pierderi de vieți.

Vor fi așadar: prima secțiune, luptele pentru cucerirea centurii Razdelnaia, cu bastioanele principale așezate pe trei linii: Mihailovka, Karpova, Manheim, Kagarlak, Bielaievka. A doua Centură,-Vigoda, cu bastioanele Vigoda, Vakarfani, Dubenova, Freudenthal s.a. A treia centură, Dalnik, cu bastioanele Ghimbiakov, Dalnik, Tatarka etc. Ultima rezistenta o formă orașul Odessa însuși, cu împrejurimile sale imediate. Acțiunile date în sectoarele laterale, la aripile est și vest, se leagă de cele din sectorul principal corespunzător.

2.3. Desfășurarea operațiilor forțarea Nistrului

Bătălia Odessei a început în primele zile ale lunii august prin trecerea câtorva divizii de infanterie ale corpurilor 3 și 5 armata romane și a Diviziei Blindate peste Nistru, în zona Grigoriopol-Taslak-Tiraspol. Pe când misiunea diviziilor de infanterie a fost de a zdrobi rezistenta dârză ce o opunea inamicul pe o mare adâncime a malului de răsărit al fluviului, spre a deschide drumul grosului Armatei 4 române în direcția sud, spre Odessa, aceea a Divizia Blindate era de a executa o manevră de ocolire a Odessei pe la nord-est, tăindu-i legăturile cu interiorul țării.

Alegerea zonei Grigoriopol pentru trecerea trupelor dincolo în această regiune s-a dovedit a fi fost judicioasii și a constituit din partea Comandamentului roman o manevră abilă, deoarece ea a dejucat intenția adversarului de a opune rezistență pe linia „Stalin", ce ținea malul răsăritean al Nistrului Inferior. Trupele romane au întors linia fortificata, care a trebuit să fie abandonată de adversar aproape fără luptă. După un violent bombardament, executat la 2 august de aviația romană (Grupul 5 Heinkel) asupra aglomerărilor de trupe inamice, adăpostite și întărite la Grigoriopol, marile unități romane au început trecerea fluviului. Divizia 7 a trecut Nistrul pe la Vadul lui Voda; în flancul ei stâng era Divizia 3, care făcea acoperirea Corpului 3 armata roman și legătura cu sectorul german de la Dubăsari; ambele divizii au ocupat Grigoriopol — colonia armenilor imigrați aici din Crimeea și botezat așa după numele lui Potemkin, favoritul Ecaterinei a II-a — construind aici un puternic cap de pod, necesar operațiilor ulterioare.

Odată trecute pe malul de est, trupele romane au început înaintarea spre sud, de-a lungul malului răsăritean al Nistrului, care prezintă în această zonă numeroase cotituri, cu profunde unghiuri intrande; întoarcerea liniei fortificate a înlesnit trecerea Diviziei de Gardă la Taslak, apoi a Diviziei 11 la Varnița. Pornind de la Taslak, unitățile romane ale Corpului 3 armata, alcătuit acum din Divizia de Gardă, diviziile 7 și 11, au ataeat și ocupat Tiraspol, largind astfel considerabil baza lor de operații de-a lungul cursului Nistrului.

În aripa stângă a frontului Armatei 4, trupe de infanterie și vânători, aparținând Diviziei 15 (general Marin Popescu), după ce au lucrat, sub focul inamic, la consolidarea capului de pod de la Grigoriopol, au început, la 4 august, înaintarea în direcția est. Într-o serie de lupte, date în zilele de 4-7 august, ele au cucerit, rând pe rând, localitățile Hut Timus, Sibka și Plosca. Cea mai grea luptă a fost cea de la Sibka, unde contraatacurile inamicului au fost deosebit de violente. Pentru a ușura acțiunea Diviziei 15 în lupta ce se dădea la Sibka, Divizia 3 a primit misiunea s-o depășească, atacând spatele inamicului. Prima încercare n-a reușit, din cauza neîndemânării cu care a acționat Regimentul 4 Argeș. De aceea, s-a revenit, schimbându-se manevra. Cu Regimentul 30 Muscel a fost atacată și cucerita localitatea Hut Timus; apoi, sub protecția acestei unități, Regimentul 1 Vânători a avut posibilitatea să atace cu avânt Sibka, unde romanii se menținuseră timp de trei zile și două nopți în contraatacurilor repetate ale unui inamic superior; rczistenta se datorează hi special dârzeniei, curajului și spiritului de jertfa al maiorului Mihăilă V. Simeon — distins ulterior cu Ordinul „Mihai Viteazul" post mortem, în urma luptei eroice ce s-a dat la Alexandrovo, la 24 august, unde a căzut pe poziție.

În prelungirea aripii drepte a Diviziei 3 era Divizia de Grăniceri. După ce terminase cu succes operațiile din sudul Basarabiei, divizia fusese ținută în rezervă Armatei 4 la Căinări, sud-vest de Tighina, și a trecut Nistrul la 7 august pe la Pogaceni-Taslak, pe un pod de vase, construit de pontonierii noștri, regrupandu-se în regiunea Gradinita-Troiteve-Strassburg; frontul ocupat avea direcția nord-sud, cu fața spre est, având misiunea de a lua în piept crestele, separate de văi cu direcția nord-sud, ce despărțeau Nistrul de axul de înaintare spre Odessa. Ca început, un „batalion de asalt", prevăzut cu armament greu și explozive, a forțat linia cazematelor și a colaborat la acțiunea Corpului 3 împotriva localității Biclaievka. Divizia a fost trecută în cadrul Corpului 1 armata roman (general Teodor Ionescu), introdus pe front mai la sud, intre diviziile 21 (la dreapta) și 7 și de Gardă la stânga; și mai la sud, a fost adus Corpul 11 armata (general C. Constantinescu — Klaps). Înaintând spre est, grănicerii au atacat linia văii Baraboi, care merge paralel cu Nistrul, acționând cu aripa dreaptă în sectorul Iasska; cu toată via rezistența a inamicului, ei au cucerit două mari colhozuri fortificate, Constantinovka și Talmakova, și au pus piciorul solid pe malurile văii Baraboi, linie de plecare a operațiilor de colaborare cu corpurile 3 și 5.

Operațiile Diviziei Blindate

Sub protecția aviației, au trecutul Nistrul, la 2—4 august, unitățile de vânători moto, Regimentul Care de Luptă, artileria moto și celelalte formații auxiliare ale Diviziei I Blindate romane — cercetare și pionieri — sub comanda generalului loan Sion. Materialul cu care era dotată divizia nu era din cele mai puternice; Regimentul Care de Luptă, formația esențială a diviziei — comandant colonel Emilian lonescu — dispunea de 140 de tancuri de tip R. 1 și R. 2, de fabricate Skoda, de 11 tone, dar pentru misiunea sa în împrejurările de fată era socotit suficient. Divizia participase la campania din Basarabia, la cucerirea Chișinăului și a Tighinei, după care, spre a lua parte la campania din Transnistria, a pornit din Chișinău, fiind trecută în flancul drept al Armatei 11 germano-române, a trecut Nistrul pe la Cranleni, la vest de Grigoriopol și, forțând linia de cazemate „Stalin" din acest sector, a început o înaintare rapidă în direcția est—sud-est, în contact de luptă cu adversarul, ce încerca acțiuni de oprire din loc în loc. Înaintarea se făcea pe două coloane: una la dreapta, sub comanda colonelului Nistor, pe linia Gluckstal — Sibka—Kossel; a doua, la stânga, pe linia Gluckstal— Kumanovka, sub comanda colonelului Gh.Popescu — ambii, comandanți ai color două regimente de vânători moto ale diviziei.

La 6 august, prima rezistenta inamică e distrusă pe linia Gluckstal — Kumanovka. Avangarda coloanei de vânători izbește la Antonovka o coloană motorizată inamică, ce se retrăgea spre Catargi, și o împrăștie; apoi, străpunge un puternic baraj inamic de tancuri și-și deschide drumul înainte. La 7 august, o formație din grupul de cercetare al diviziei — vârf de avangarda, compus dintr-un pluton de motocicliști și un pluton de tunuri anticar — întâlnește la intrarea satului Mihailovka o superioară forță inamică două batalioane infanterie cu autocamioane și o baterie — pe care o atacă cu curaj; după o luptă vie, de trei ore, în care comandantul, locotenentul Husarescu, deși rănit foarte grav, a continuat să conducă vitejește lupta, sosind un ajutor de la avangarda diviziei, dușmanul a fost pus pe fugă.

La 8 august, Divizia Blindate a reînceput înaintarea în urmărirea forțelor sovietice, ce se retrag eincet, metodic, concentrându-se, protejate de ariergarde putcrnicc, susținute de artilerie și aviație. Linia ferată ce duce prin axa nord-sud a Transnistriei, unind Odessa cu regiunea nordică, prin Baltă, a fost tăiată. O luptă vie s-a dat pentru ocuparea satului Catargi, care e atacat concentric, pe la vest și pe la est, de cele două coloane ale Diviziei Blindate romane; lupta a ținut de la ora 11 dimineața până la 10 seara. Inamicul a fost împresurat; o parte a reușit să se strecoare, fugind spre sud, dar au rămas în mâinile învingătorilor un număr mare de prizonieri și o bogată prada de război.

Continuând înaintarea în direcția sud-est, divizia ataca, la 10 august, colonia Buialak,pe linia ferată ce leagă Odessa cu Kievul. Inamicul, în forță, o ia înainte și ataca prin învăluire cu trei batalioane și cu elemente motorizate, spre a cădea în spatele avangărzii romane. Comandantul coloanei romane de la sud, colonelul Nistor, comanda contraatacul; lupte violente se dau în jurul gării Buialak, în cursul cărora, tunurile anticar și mitralierele montate pe motociclete, cu care sunt înarmate ambele grupuri luptătoare, fac ravagii în rândurile adversarului. Deși într-o zdrobitoare inferioritate numerică, romanii izbutesc să se degajeze prin atacuri cu grenadă și cu baioneta și, cu prețul unor pierderi dureroase, să oblige pe adversar să abandoneze terenul să se retragă precipitat, lăsând numeroși prizonieri și material de război.

Prin poziția ce o ocupase la Buialak, Divizia Blindate a intrat în zona de operații a Armatei 4 romane. De aici înainte, acțiunea ei va fi strâns legate de operațiile acestei armate împotriva Odessei. Regimentul Care de Luptă (colonel Emilian Ionescu) a fost detașat de la divizie și alipit operativ Diviziei 3 Infanterie, cu care a luptat în campania din fata Odessei. Un detașament, format din Regimentul 4 Vânători moto și Artilerie, sub comanda generalului Eftimiu, a luat parte la luptele decisive ce au condus la cucerirea Odessei.

2.4. Sectorul Razdelnaia: bătălia de la Karpova-Kagarlak

Pe măsură ce unitățile corpurilor 3 și 5 ale Armatei 4 romane treceau Nistrul pe malul ucrainean și începeau înaintarea, ele operau o conversiune, înaintând cu aripa stângă spre sud-est, astfel încât de unde după forțarea fluviului ele erau înșirate de-a lungul Nistrului, în linie nord-sud, acum au ocupat un front aproape vest-est, cu fața spre sud-est. Acest front se găsea, la 10 august, înaintea pozițiilor fortificate din zona Razdelnaia, unde era prima centură de poziții întărite ce apărau Odessa.

Bătălia, data intre 10-18 august, a avut patru focare de luptă mai importante: Bielaievka, Mihailovka, Karpova și Kagarlak.

Satul întărit Bielaievka, pe un braț al Nistrului, constituia, la aripa dreaptă a frontului roman, un punct critic și o amenințare de flanc. Importanța lui nu era numai de ordin militar propriu-zis, dar acolo erau și captările și uzinele de apă potabilă ce alimentau Odessa. Ocuparea și distrugerea lor însemna slăbirea rezistenței marelui oraș și scurtarea bătăliei din fața lui. Toate acestea au hotărât Comandamentul roman să procedeze în ocuparea localității.

Chiar de la 9 august se constituise din Divizia de Gardă un detașament mixt, urmat dintr-un batalion de infanterie din Regimentul Mihai Viteazul, cu o baterie de obuziere, plus un grup de cercetare, care s-a îmbarcat pe autobuze și a înaintat pe direcția Gradinita-Troitkoe-Bielaievka; comanda detașamentului o avea locotenent-colonelului Birt Pavel, comandantul regimentului Mihai Viteazul.

Pe măsură ce se apropia de obiectiv, rezistenta dușmanului era tot mai puternică. Constatându-se ca localitatea e apărată de forțe mari, divizia i-a trimis în ajutor batalionul sau de asalt, format din voluntari, comandat de maiorul Joita Ion, precum și un batalion de care de luptă cu 15 piese. Atacul s-a dat pe 12 august pe vreme cețoasă, după o noapte de ploaie; din cauza terenului desfundat desfundat, carele de luptă se mișcau greu, așa încât companiile de pușcași erau lipsite de sprijinul lor. Reacția inamicului s-a dovedit foarte puternică; el s-a infiltrat la aripa stângă a detașamentului. Batalionul căpitanului Cazacu a ajuns cu mari sforțări pe linia primelor case și grădini din Hiclaievka, unde a fost oprit pe loc. Carele de luptă au fost chemate în sectorul vecin, Kagarlak, unde se încinsese lupta. Au intervenit trupe din Divizia 21, care trecuseră Nistrul pe la Iasska, întărind defensivă la care fuseseră obligate trupele de atac romane; s-a constatat că inamicul e foarte puternic. Ocupând poziții dominante, și că dispune de numeroase cuiburi de arme automate, de branduri și câteva baterii de artilerie. Ziua de 13 și noaptea de 13-14 august s-au sscurs în incursiuni de o parte și de alta. Detașamentele de atac romane și-au menținut pozițiile, fixând pe inamic și dejucandu-i intențiile de întoarcere a flancului stâng (estic). Îndeplinindu-și misiunea, el a fost retras în cursul nopții de 15-16 și a fost înlocuit de alte detașamente din diviziile 21 și de Grăniceri care, manevrând învăluitor, au reușit să cucerească atât orășelul,cât și uzinele de apă, capturând și un bogat material de război.

Pe toată linia frontului de la sud de Razdelnaia, inamicul dispunând de forțe numeroase ce ocupau poziții bine întărite, precum și de o artilerie puternică, a opus o vie rezistenta. O primă tatonare, făcută în ziua de 11 august, a fost oprită de violente baraje de artilerie, înainte de a se fi putut apropia de liniile dușmane. Totuși, trupele romane au reușit să înainteze în zilele următoare, pas cu pas, cucerind fiecare metru de teren cu mari sacrificii. Atacurile și contraatacurile se succedau cu egală îndârjire. La 14 august, rușii au dat opt contraatacuri și luptele au durat 24 de ore; toate atacurile au fost respinse până la linia lor de pornire. După două zile de calm relativ, a intrat în acțiune un regiment de artilerie grea, care, deschizând focul asupra satului fortificat Mihaiovka, de la flancul stâng (de vest) al inamicului,a pregătit atacul decisiv de-a doua zi (18 august).

Atacul principal s-a dat împotriva Karpovei, care era poziția cheie a liniei dușmane, de către Corpul 3 armata roman, care avea în linia întâi, dc la dreapta la stânga, diviziile 7, 11 și 3; în spate era Divizia Blindate; el a lost minuțios pregătit într-un consiliu al comandanților de mari unități, sub autoritatea generalului Ciuperca, comandantul Armatei 4, și a fost condus dc comandantul Corpului 3 armata, general V. Atanasiu. Atacul a început la ora 2 și jumătate noaptea, prin surprindere, fără pregătire prealabilă de artilerie; se distribuiseră fiecărei divizii câte zece tancuri. Operația a debutat printr-un eșec, care a constat în mari pierderi ale diviziilor ce luptaseră în centrul acțiunii, Divizia 7 și mai ales Divizia 11.

Împotriva Cotei 102 dintre Karpova și Vigoda, cheia poziției inamice, a fost trimisă Divizia 11 (general David Popescu). Infanteria a pornit la atac precedată de Detasamcntul Care de Luptă, care trebuia să-i deschidă drumul.

A doua zi, după repunerea în ordine a unităților, operația a fost reluată, de astă dată după o suficientă pregătire artileristică. Divizia 11 a luptat cu avânt și, după lupte violente, inamicul a fost scos din inlariturile lui și urmărit cu energie. La ora 12, romanii au ajuns la Vinogradar, unde au fost primiți cu manifestări de bucurie de populația moldovenească a satului. Înaintarea a continuat fără oprire și, până seara, avangărzile romane se apropiaseră de nouă linie ocupată de inamic, după 12 km de pătrundere în pozițiile dușmane și de urmărire.

S-a atribuit vina eșecului din timpul nopții comandantului diviziei, generalul David Popescu, considerat militar de valoare, dar prea comod în manifestările sale. Ancheta ce a fost instituita a găsit pe generalul David Popescu nevinovat; totuși, Antonescu i-a luat comanda, inlocuindu-1 cu generalul Emil Palangeanu. Mai înainte ca acesta să fi preluat comanda, Divizia 11 a refăcut operația cu succes — cum am văzut mai sus —, reabilitandu-se, așa că, la ora 12, când a sosit generalul Palangeanu, victoria era câștigate de vechiul ei comandant.

Lupte crâncene s-au dat în același timp pentru cucerirea celei de-a treia linii întărite a sectorului: Manheim—Kagarlak—Vasilievka. Centrul tactic al bătăliei a fost la Kagarlak, unde ostașii unităților din corpurile 3 și 5 au trebuit să dea o lungă și violenta bătălie. Un ordin de operații dat de Comandantul Frontului de armate sovietic, generalul G. K. Jukov, în care era cuprinsă Odessa — și care a fost prins de ostașii Diviziei de Gardă — fixă ca misiune a trupelor sovietice din Odessa nici mai mult nici mai puțin decât „nimicirea forțelor romane" și „aruncarea lor în Nistru"; ordinul da măsura importanței pe care dușmanul o dădea bătăliei de la Kagarlak.

Atacul, conceput după un plan judicios, a fost executat cu energie atât la centru — Kagarlak — cât și pe flancuri, în special în flancul drept — vestic — împotriva poziției de la Manheim, deosebit de bine fortificata cu câmpuri de mine, sârmă ghimpată pe abatise de șine de fier, adăposturi betonate, șanțuri anticar prevăzute cu trepte ce serveau ca banchete pentru tragere etc. Pentru a fixa pe inamic, s-a pus la dispoziția detașamentelor de atac și o puternică artilerie grea — Regimentul 3 și două divizioane ale Regimentului 2. În chipul acesta a fost confirmată teza ca artileria grea, considerate ca o armă de luptă de la distanță, poate, prin curajul ohservatorilor și al servanților, să obțină un tir precis și să lupte cot la cot cu infanteria. La Manheim aceasta artilerie a reușit, de la 4 km, să execute un tir de baraj care a împiedicat înaintarea carelor de asalt inamice și a permis infanteriei să-și continue atacul și să obțină izbândă.

La centru, în sectoral Kagarlak, lupta a fost dusă în principal de trupele Diviziei de Gardă, care au atacat de-a lungul crestei Kagarlak—Makarova, în direcția Vigoda; o parte din forțele diviziei atacau în flanc, spre a întoarce poziția și a cădea în spateleinamicului. Manevra a reușit, la 15 august, rușii se retrag precipitat și Kagarlak cade în mâinile romanilor. Dar comandantul rus din Odessa trimite forțe noi, sprijinite de o puternică aviație tactică, și reușește a relua câteva poziții, instalându-se pe marginea de sud a satului. Artileria Diviziei de Gardă romana, atacată de aviația rusă, are pierderi mari — 30 la sută din cai uciși — și nu poate pune în baterie. I s-au trimis în ajutor căi de rezervă de la unitățile vecine, un regiment de artilerie grea și un regiment purtat. În zilele următoare, atacurile și contraatacurile se succed la intervale scurte, cu pierderi considerabile și dintr-o parte și dintr-altă. La 18 august, Detașamentul Birt, care luase parte la atacul de la Bielaievka, este plasat spre est și intră în compunerea unei formațiuni mai puternice din Divizia de Gardă, sub comanda locotenent-colonelului Dobriceanu, acționând la stânga Diviziei de Gardă, în legătură cu Divizia 7. El a surprins pc inamic la Vasilievka, pe valea Baraboi, și 1-a pus pe goană, capturându-i și material de artilerie. Presați puternic dinspre nord, manevrați dinspre vest, din direcția Bielaievka, amenințați cu tăierea liniei de comunicații și de retragerea spre sud, rușii încetează lupta în zilele de 19-20 august și încep retragerea spre Vigoda.

Cu bătălia de la Manheim—Kagarlak, întregul sector sud-Razdelnaia, cu ale sale trei linii întărite succesive, căzuse în mâinile romanilor.

Victoria și cucerirea s-au obținut cu prețul a numeroase pierderi de vieți omenești. În fruntea listei glorioase, se cuvine a se înscrie numele locotenent-colonelului Sandulescu Sava, comandantul Regimentului Vânători de Gardă, ucis de un glonte pe când conducea personal atacul batalionului de asalt al regimentului sau. Dintre cei grav răniți: locotenent-colonelul Comșa Leonte, maiorul Teodorescu Gh. ș.a. Printre cei ce și-au dat viața în vâltoarea luptelor și au fost decorați post-mortem mai citez pe maiorii Manole Gh. Dumitru, Dimitriu loan. Teodor Ștefan, căzuți pe când conduceau atacul împotriva Karpovei în fruntea batalioanelor lor, și mulți alții,ofițeri, gradați sau simpli soldați.

2.5. Atacul liniei Vigoda

După ce au silit pe inamic să abandoneze sectorul Razdelnaia, trupele române, în înaintarea lor spre sud, având ca ax linia ferată spre Odessa, au întâmpinat o vie rezistență pe o nouă linie întărită, cu centrul la Vigoda, stație de cale ferată la o distanță de 22 km nord de Odessa. Armata sovietică ocupa aici o linie puternică, organizată în adâncime, care se sprijinea cu flancul ei drept pe limanul Hagibei, iar cu stânga căuta a se sprijini pe limanul Nistrului, pe care însă fusese silită să-1 abandoneze și să se îndoaie înspre sud, în direcția Freudenthal — Maiaki.

Între timp, s-au produs schimbări și în dispozitivul ofensiv al Armatei 4 române. După bătălia de la Kagarlâk, unele unități ale Corpul 3 armată au fost scoase din frontul de luptă și aduse înapoi, ca rezervă. A fost introdusă în front o nouă mare unitate: Corpul 4 armată român, sub comanda generalului C. Sănătescu, care, în campania din Basarabia luptase sub ordinele Armatei 11 germane; Corpul 4 era alcătuit din diviziile 6 (general Radu-Gh. Gheorghiu), 13 (general Gh. Rozin) și 14 (general Gh. Stavrescu). Frontul român se prelungea la aripa lui dreaptă (vest) cu diviziile 21 și Grăniceri — aceasta trecută de la Corpul 3 armată la Corpul 1, nou introdus în front. La extrema dreaptă a frontului, la est de limanul Nistrului, a fost adus Corpul 11 (general C. Constantincscu—Klaps) constituit din diviziile 7 (general Davidescu), 8 (general Ion Carlaonț) și Brigada 8 Cavalerie

Luptele pentru cucerirea liniei Vigoda au fost foarte puternice și au durat aproape o lună: ultima decadă a lunii august și prima jumătate a lunii septembrie; ele s-au dat pentru cucerirea principalelor puncte fortificate ce jalonau aceasta puternică linie: Vigoda, Vakariani (Văcăreni), Dubinovo, Berezeni, Freudenthal. Inamicul nu s-a mulțumit să lupte în defensivă, ci a dat contraatacuri, printre care unul, deosebit de violent, la 22 — 24 august, intre conacul Vakariani și Dubinovo; ele au fost toate respinse prin rezistenta dârză a unităților romane din punctele atacate.

Cea mai importantă acțiune ofensivă a fost cea dată la 29 — 31 august contra sectorului Vakariani—Dubinovo, din centrul liniei sovietice. Regiunea era dificilă; lucrările defensive ale inamicului erau bine mascate de culturi de porumb, ierburi înalte și perdele de salcâmi. Vakariani era apărat de un mare sunt anticar, pe o lungime de câțiva kilometri. O numeroasă artilerie, branduri și aviație completau apărarea terenului. Pentru atacarea poziției s-a constituit „Detașamentul Soare", sub comanda Generalului Mihaescu, comandant secund al Diviziei de Grăniceri, precum și Datalionul 40 Mitraliere. Pozițiile inamice au fost atacate și de front — dinspre nord — și de flanc — dinspre vest; pierderile au fost mari, în special în regimentele 1 și 2 Grăniceri. Soldații Batalionului 40 de Mitraliere au dat atacul purtând pe brațe grelele mitraliere și lădițele încărcate cu muniții. În fruntea uneia din companiile de atac care a pătruns în liniile inamicului era locotenentul Panaitescu, care a rezistat trei zile pe poziția pc care o cucerise până ce, la 31 august, a căzut, lovit de un glonț în inimă. S-a făcut apel și la germanii care se găseau în rezervă, în spatele frontului de luptă roman; ei au trimis o unitate specială de atac, cu autocamioane, care a intrat cu bravură în luptă, cu susținere de artilerie romană.

Cu cucerirea poziției Vakariani—Dubinovo, centrul liniei Vigoda— Freudenthal a căzut în mâinile romanilor; pozițiile cucerite au fost menținute de echipe din regimentele 15, 27 și 37 ale Diviziei 7 Roșiori, care, susținute și de care de luptă, au respins numeroasele încercări făcute de inamic spre a-și recuceri pozițiile pierdute. Depășind linia Vigoda—Freudenthal, detașamente romane au dat atacuri îndrăznețe și au ocupat alte poziții întărite: colhozul și aerodromul Șevcenco la 2 km sud de Vigoda — respingând un contraatac cu tancuri —, iar a doua zi au ocupat satul vecin Bereieni, puternic organizat —, cu concursul activ și oportun al unui regiment de artilerie.

La flancul drept al dispozitivului de atac, concomitent cu atacul centrului sectorului Vigoda, s-au dat lupte de către trupele diviziilor 14 și 8, încadrate în Corpul 11 armată român, și de părți din diviziile de Gardă și Grăniceri, luptând cu fața spre est, pentru a dezlipi pe adversar de cursul și limanul Nistrului și a împinge flancul cercului de investiție român până la mare. Trupele sovietice au fost scoase din linia Maiaki—Freudenthal și respinse în direcția Marienthal, în sectorul Dalnik. O înaintare temerară au realizat, mai la sud, trupele diviziilor române 14 și 8, care s-au apropiat de pozițiile înaintate ale Dalnikului. Divizia 8 cucerise cu mari pierderi Cota 80 și șanțul anticar vecin; Divizia 14 executase atacuri viguroase, dar era expusă la infiltrațiile inamice pe flancul ei drept. Prin înaintarea lor, se creease o pungă ale cărei flancuri erau slab apărate; de această situație a căutat să se folosească inamicul, înaintând dinspre Leninthal cu intenția de a gâtui punga la baza ei, ceea ce ar fi compromis întreaga situație a Corpului 11. Atacul inamic s-a produs în ziua de 2 septembrie, la Pereselneț, unde era joncțiunea între diviziile 14 și 8. Această situație primejdioasă a fost prompt lichidată prin intervenția oportună și energică a Regimentului Mihai Viteazul din Divizia de Gardă, al cărui comandant, colonelul Opriș, a hotărât, din proprie inițiativă, să atace în flanc pe inamic. Vânătorii regimentelor 7 și 8, care, sub lovitură puternică a contraatacului inamic, începuseră să se replieze, au recăpătat curaj și, reluând lupta, alături de trupele din Regimentul Mihai Viteazul, au respins două contraatacuri succesive inamice, și l-au pus definitiv pe fugă. Divizia 8 Roșiori a fost repusă în pozițiile ei și dreapta frontului român restabilită.

La mijlocul lunii septembrie, linia Vigoda era în întregime în mâinile românilor. Dispozitivul român formă acum un larg arc de cerc, sprijinindu-se cu flancul drept pe limanul Nistrului, la o mică distanță de mare, iar cu cel stâng, care se prelungea dincolo de cele două mari limanuri, se sprijinea de mare, la nord-est de Odessa. Încercările făcute în cursul primei jumătăți a lunii septembrie de a extinde operațiile spre a se apropia de Dalnik, puternicul centru tactic al celei de-a treia linii fortificate cea mai apropiată de Odessa, n-au dat rezultat. S-a constatat numai că poziția era foarte tare, cea mai tare din ansamblul lucrărilor din jurul Odessei. Pentru sfărâmare era nevoie de sforțări și jertfe noi.

În timp ce trupele de la centrul dispozitivului român progresau prin lupte sângeroase de-a lungul axului Razdelnaia—Vigoda—Dalnik și la vest de această linie, alte lupte, deopotrivă de grele, se duceau la aripa stângă — de est — a câmpului întărit al Odessei, între limanurile Hagibei și Kujalnik, și dincolo de acesta din urmă, spre a întoarce pe la est apărarea orașului.

Cele două limanuri de la nord de Odessa au formă alungită, cu direcția nord-sud, de vreo 30 km lungime fiecare, și se pretează la organizarea unei apărări eficace. Așezate paralel, ele sunt despărțite printr-o limbă de pământ a cărei lățime era, spre capetele de sud ale lacurilor, de abia 3 km, adevărat gât de istme, mergând lățindu-se spre nord, așa încât, în partea cea mai largă, la mijloc, ajungea până la 9 km lățime. Pozițiile de apărare, construite de-a curmezișul istmului, se sprijineau cu ambele aripi pe lacuri. Importante căi de comunicație, feroviare și de șosea, străbăteau istmul; altele urmau malul de est al limanului Kujalnik, spre a stabili legătura cu interiorul Rusiei, sau se îndreptau de-a lungul litoralului mării, spre est, în direcția Nikolaev— Cherson. O izolare completă a orașului dinspre uscat necesita în mod absolut stăpânirea acestui sector.

Acțiunea ofensivă din regiunea lacurilor a început îndată după ce Divizia Blindate, ocupând, la 9 august, colina Buialâk, la nord-estul limanului Kujalnik, a izolat orașul din această parte. Comandantul sovietic al cetății, generalul Șafranov, a trimis în acest sector forțe importante, pentru a opune rezistență la înaintarea românilor și, dacă ar fi posibil, a-i arunca înapoi. De partea românilor, misiunea de a străpunge apărarea și a înainta spre țărm a fost încredințată la început unor unități din Corpul 5 armată, după care a fost adus Corpul 4 armat română, format din diviziile 6, 13 și 14 (general Sănătescu), care se prelungea la aripa sa stângă cu Brigada 1Cavalerie; aceasta făcea legătura cu trupele germane ce operau în regiunea Nikolaev—Cherson. La aripa dreaptă, acțiunea Corpului 4 armată era coordonată cu aceea a diviziilor române ce operau la centru (corpurile 3 și 5 române) pe axul Razdelnaia—Vigoda—Dalnik—Odessa.

Lupte deosebit de grele s-au dat în zona dintre sud de colina Buialâk și vârful de nord al limanului Kujalnik, pe linia Alexandrovka—Severinovka; dușmanul a fost respins spre sud. Trupele române ale Diviziei 13 (general Rozin) au pătruns în istmul dintre lacuri, înaintând viguros spre sud, până ce au fost oprite de barajele de artilerie de la Augustovo. Un batalion de asalt român cucerește, printr-un iureș impetuos, poziția, în mai puțin de două ore, și fugărește pe ruși pe o adâncime de 10 km, până la Priepovka,în partea cea mai îngustă a istmului, unde e stabilită o nouă poziție de apărare foarte puternică și susținută în profunzime de branduri și mitraliere, în spatele unui larg și adânc șanț anticar. Atacul dat, a doua zi, cu efectivul unui batalion întărit, progresează încet pe sub malul limanului Kuialnik și are mari pierderi: toți ofițerii și gradații au căzut, rămânând un singur sublocotenent. O echipă restrânsă de pușcași-mitraliori reușește să se strecoare, căzând în spatele apărătorilor, mult mai numeroși, dar se pune el însuși într-o situație grea, din care e salvat prin intervenția la timp a unui batalion amic.

Detașamentul român luptă cu vitejie, respinge un contraatac inamic dat cu blindate și reușește să facă, spre sud, un salt de 12 km în adâncime. Într-o serie de acțiuni, duse cu energie, grosul trupelor române frânge rezistența opusă de inamic în liniile sale succesive, întărite, și se apropie de litoralul mării. Colonelul Crețoiu Vasile, în fruntea regimentului său, surprinde pe inamic la sud de Kubanka — la 23 august — și cucerește poziția dușmană, pe care o menține viguros; rănit, el și-a pierdut brațul. Colonelul Poenaru Alexandru, comandatul Regimentului 35 Infanterie, dă lupte violențe împotriva dușmanului, care apără cu dârzenie șoseaua Odessa—Nikflacv, căutând să împiedice pe români să intercepteze șoseaua și să ajungă la țărmul mării.

Cele mai vii lupte (lin zona litoralului mării, la est de Odessa, s-au dat în zona Buialâk—Alexandrovka, ,în regiunea lacurilor Hagialâk-Tiligul. Ele au culminat în acțiunea combinată a unui detașament din Regimentul 25 Vaslui cu un batalion din Regimentul 35 Infanterie, a cărui comandă a fost încredințată maiorului Marin Alexandru din Statul Major al Comandamentului, care dăduse proba capacității sale la Hâncești și la Buialâk.

La 24 august, Regimentul 35 Infanterie a ajuns la țărmul Mării Negre: comunicația Odessei cu Nikolaev a fost tăiată. Investirea Odessei era completă dinspre est.

2.6. Prima bătălie contra liniei fortificate Dalnik

A treia și cea mai apropiată de oraș din liniile fortificate — cu centrul tactic la Dalnik — era și cea mai puternică dintre toate; ea era situată la 10— 12 km depărtare de Odessa și de suburbiile ei: Tatarka la vest, Moldovanka la centru și Usatov la est. Generalul Șafranov făcuse mari sforțări pentru crearea de noi unități de luptă, pentru sporirea efectivelor lor și pentru fortificarea pozițiilor de apărare. În afară de unitățile garnizoanei cetății și trupele retrase din sudul Basarabiei ori aduse pe mare de la Sevastopol și din Caucaz, el a mai recrutat, instruit și organizat unități noi din tot ce era în Odessa și în regiunea ei capabil să poarte armele. Organizațiile de partid din Odessa au dat frontului 20 000 de ostași, iar cele comsomoliste, alcătuite din tineri fanatici, i-au dat 73 000. Toată populația civilă a fost ridicată pentru „muncă voluntară", la săpare de tranșee și șanțuri anticar, la întinderea de sârmă pe bârne sau suporturi de beton, la construirea de baricade pe o largă întindere, până în inima orașului. În spatele frontului român, detașamente de „partizani" primiseră misiunea să atace transporturile, depozitele, să strice căile de comunicații, să ucidă pe membrii statelor majore. În spatele fiecărei unități sovietice, mai mare sau mai mică, acțiunea luptătorilor era stimulată și controlată de agenți politici, „politicii", care pedepseau nemilos, cu un glonț tras în ceafă, pe orice luptător care ar fi dat impresia că ascultă mai mult de instinctul de conservare decât de porunca șefului. Nu numai în țările încleștate în luptă crâncenă, dar în întreaga lume se urmăreau cu pasiune fazele luptei celor două armate, deopotrivă de viteze și decise a obține victoria.

Incă de la jumătatea lunii septembrie, trupele române care cuceriseră linia Vigoda se apropiaseră de Dalnik și dăduseră numeroase atacuri, soldate cu mari pierderi. Față de puterea poziției, devenise evident că forțarea poziției centrale de la Dalnik nu va putea fi realizată decât prin combinarea unui atac frontal, dat, cu forțe masive, de pe linia de plecare Vigoda— Freudenthal, cu un atac pe la flancul drept, pornind de la linia Petersthal — Suhoi—Liman, în direcția Marienthal—Tatarka. O nouă distribuție a forțelor române a adus la flancul drept un dispozitiv în al cărui centru era Divizia de Grăniceri (general Gh. Potopeanu), având la dreapta (sud) Divizia 14 (general Gh. Stavrescu) și brigada 1 Cavalerie (general Râmniceanu), iar la stânga, Divizia 7 (general Olimpiu Stavrat); au fost aduse în același sector și diviziile de Gardă 21 și 3.

Satul Dalnik, foarte întins în lungime — aproape 10 km — e așezat la vest de Odessa, într-o regiune de ondulațiuni de teren cu crește, având direcția nord-sud, transformate într-un labirint de tranșee și rețele de cazemate, mascate de perdele de salcâmi și prevăzute cu o foarte numeroasă artilerie și alte guri de foc. Așezat el însuși pe o muche de înălțirrfi, satul mai este străjuit la vest de o lungă creastă de deal — Cota 75.8 , Dalnikul asigura cea mai eficace apărare pentru Odessa dinspre vest. Atacul trebuia dat dinspre vest, necesitând cucerirea liniilor de apărare ce se succedau pe 3 km adâncime. Acest atac principal trebuia susținut de alte atacuri secundare dinspre nord și dinspre est — sectorul Blagodâtnaia, la sudul celor două mari limanuri, de-a lungul litoralului mării, în direcția Usatov.

Se poate socoti începerea atacului contra Dalnikului la 15 septembrie, în neîntreruptă continuitate cu luptele pentru ocuparea liniei Vigoda. Principalele atacuri dinspre vest au fost date de Divizia de Gardă și Divizia de Grăniceri.

Divizia de Gardă (general N. Șova) a primit misiunea să suprime intrândul pe care-1 făcea frontul inamic spre vest, pe direcția Hudtor— Dalinsk și Rasv—Colhoz — Cota 75.8. Înaintarea infanteriei regimentelor Mihai Viteazul (colonel Șt. Opriș) și Vânători de Gardă (colonel Săulescu), flancate de un batalion de asalt format din voluntari, sub comanda maiorului Joița, și de un batalion de vânători, s-a făcut cu mare greutate, cu tot elanul luptătorilor, din cauza formidabilelor lucrări de fortificații din care dușmanul opunea o dârză rezistență. Comandantul diviziei, generalul Șova, și ofițerii Statului Major sunt în prima linie, stimulând zelul neîntrecut al soldaților; elanul lor antrenează la luptă și unitățile vecine din diviziile 14,7 ș.a. Intervenția oportună și eficace a avioanelor Flotilei 3 Vânătoare mărește curajul și puterea de șoc a luptătorilor, care înaintează cu bravură prin vijelia de locuri de artilerie, branduri, mitraliere și din avioane cu care-i împroașcă apărătorii din pozițiile lor întărite. În după-amiaza zilei de 16 septembrie, Regimentul Mihai Viteazul, care era în centru, pe direcția de efort, reușește a cuceri poziția cheie a sectorului inamic, Cota 75.8, care domină întreaga câmpie a Odessei, oferind o priveliște panoramică asupra orașului și a portului său. Biruința a fost soldată cu distrugerea Regimentului 28 sovietic, cu capturarea unui număr de 1 000 de prizonieri și a unei mari cantități de material de război. Inamicul s-a retras cu 2 km înapoi, pe alte poziții întărite, în marginea Dalnikului, urmărit pas cu pas de vitejii Regimentului de Gardă Mihai Viteazul, care cu toate marile pierderi suferite, reorganizat pe numai două batalioane, și-a continuat lupta, frângând rezistența inamicului, pc ultimele înălțimi ale platoului Dalnik, până la șirul de salcâmi de la Cota 55.2; epuizat de eforturile făcute și de pierderile în oameni, regimentul e scos din frontul de luptă la 23 septembrie și adus în rezervă diviziei. Un decret regal conferă steagului viteazului regiment Ordinul „Mihai Viteazul".

În aceeași aripă dreaptă a frontului român, Divizia de Grăniceri a dat, de asemenea, o luptă foarte grea. Plasați între diviziile 7 la stânga și 21 la dreapta, grănicerii erau de 55 de zile pe pozițiile de luptă, fără să fi fost scoși măcar o zi pentru repaus sau schimbați; aprovizionarea sectorului ocupat de ei se făcea cu greutate; apa de băut se aducea de la Nistru; cât despre apă de spălat, nici nu putea fi vorba.

Atacul frontal nefiind posibil, comandantul Diviziei de Grăniceri, generalul Potopeanu, a conceput o operație interesantă, care constă dintr-o manevră temerară. A dispus unitățile diviziei astfel că dreapta și centrul său să rămână mai slabe; în schimb a masat la stânga, în punctul de efort, majoritatea batalioanelor diviziei — 5 din cele 9 —, eșalonându-le în adâncime și punându-le la dispoziție și artileria corespunzătoare; Corpul de Armată nu i-a putut trimite, pentru susținerea atacului, decât două care de luptă. Atacul a fost dat cu multă energie la aripa stângă, în așa chip că dușmanul a fost atacat prin învăluire de batalioanele române și de carele de asalt, atât din direcția vest-est, cât și din spate, din direcția est-vest; cu tot numărul mic de tancuri, se conta și pe constatarea confirmată că soldații ruși au teamă de tancuri. Pentru a avea spațiul necesar manevrei, s-a renunțat la metoda clasică a operațiilor pc sectoare strict delimitate și s-a utilizat și sprijinul din fața diviziei vecine din stânga.

Impetuosul atac al grănicerilor noștri a produs panică în rândurile dușmanilor, care au început o retragere precipitată, abandonând în mâinile romanilor prizonieri și un material bogat, în special mitraliere; printre altele, a fost capturat postul de comandă al colonelului comandant al sectorului.

Atacurile date în același timp în sectoarele vecine, de către trupe aparținând diviziilor 7,21, 14 și Brigăzii de Călărași au completat izbânda repurtată de diviziile de Gardă și Grăniceri, împingând frontul aripii de vest al dispozitivului român dincolo de creastă principală ce apără Dalnikul, pe linia Marienthal—Liebenthal—Suhoi—Liman. Românii posedau acum o bază solidă de operații împotriva satului Dalnik și implicit asupra Odessei.

Atacul decisiv pentru cucerirea Dalnikului a fost amânat pentru mai târziu, deoarece între timp a intervenit o schimbare la Comandamentul Armatei 4 române: în locul generalului Ciupercă, comanda a fost încredințată generalului Iacobici. Noul comandant a suspendat pentru câtva timp operațiile, pentru a face stocări de muniții pentru artilerie și a transfera punctul de greutate al acțiunii de la vest la est. S-au făcut din nou alte mutații intre unitățile de pe front. Sectorul Diviziei de Grăniceri a fost lărgit spre dreapta, înlocuindu-se Divizia 21, care suferise mari pierderi, și a fost scoasă în front pentru repaus și refacere. În cursul operațiilor de înlocuire, a fost ucis colonelul Andrei Nasta, comandantul-adjunct al Diviziei 21.

La 2 septembrie, trupele garnizoanei sovietice din Odessa au dat o puternică contraofensivă în sectorul Dalnik. Forțele numeroase și puternice au dat această contraofensivă dovedeau că rușii urmăresc spargerea frontului român; din ordinele de operații capturate se vedea că intenția Comandamentului cetății era să ajungă la Tiraspol. E posibil ca, în subsidiar, să se fi urmărit și scopul de a masca preparativele de evacuare a Odessei și a da timp pentru demontarea mașinilor.

Marea contraofensivă a fost pregătită cu minuțiozitate și a angajat efective și material numeros. Pentru a obține o mare putere de șoc, a fost adusă în acest sector aproape întreaga artilerie din celelalte sectoare ale Odessei; la bombardament au luat parte și tunurile cu bătaie lungă de pe vasele de război din rada portului. Acțiunea de artilerie a început la ora 5 dimineața contra liniilor românești din sectorul de vest, având ca axă de înaintare șoseaua Dalnik—Freudenthal. Forțele de infanterie erau precedate de 48 de care de luptă. Sectorul român atacat era ocupat de Divizia de Grăniceri, întărită cu batalioanele 36 și 40 Mitraliere. Violentul bombardament a fost urmat de atacul blindatelor, însoțite de care aruncătoare de flăcări, urmate imediat de trupele de infanterie.

Pe direcția axului principal al atacului se găsea Regimentul 2 Grăniceri, ocupând un front de 2 km; acest regiment a primit în plin șocul. Efectele lui au fost foarte grave. Soldații au fost zdrobiți ori carbonizați în tranșeele lor; însuși comandantul regimentului, colonelul Oncică, a fost rănit. Trupele sovietice de asalt, profitând de avantajul numărului și al mijloacelor de luptă, au înaintat câțiva kilometri în adâncimea pozițiilor române, au pătruns în pozițiile artileriei grele, ajungând până aproape de postul de comandă al diviziei și de rezervele ei. Situația devenise critică și momentul era dramatic. Efectul moral era și el considerabil. Unii militari, impresionabili, vorbeau chiar de spargerea frontului românesc de la Dalnik și zvonul s-a răspândit imediat până la București.

Dar în împrejurări grele se poate face proba calității comandanților și constatarea că ele sunt la nivelul eroismului luptătorilor. Contramăsurile indicate de situație s-au luat imediat, atât în punctul local și — mai apoi — pe planul mai larg. Generalul Potopeanu a făcut apel la comandanții diviziilor vecine spre a declanșa atacuri în flancurile înaintării inamice, cu efective de câte un batalion, spre a gâtui punga realizată de el; apelul nu a fost ascultat, în prima zi, pe motivul formal că astfel de acțiuni nu pot fi îndeplinite decât din ordinul Armatei. În timpul acesta artileriștii celor 24 de piese, rămase în spatele liniei înaintate inamice, au continuat să tragă în câmp deschis, de la gura țevii. A doua zi, acțiunea de flancuri s-a produs din ordinul Armatei, executându-se de ambele divizii vecine, pe când Divizia de Grăniceri, cu linia refăcută, ataca frontal. Românii au luptat cu deosebit elan. Colonelul Sorescu G. Caton a înaintat cu unitatea să împotriva vârfului inamic ce pătrunsese în apropiere de postul de comandă al diviziei, pe care l-a eliberat, silind pe inamic să se retragă; în această acțiune, colonelul a fost ucis. Situația, ce păruse periclitată, începea să se îndrepte. Noi deplasări și schimbări de unități au urmat. În locul Diviziei 3, retrasă, a fost adusă Divizia 2. De asemenea, a fost retrasă din front, la 6 octombrie, Divizia de Grăniceri; ea a fost readusă în țară, fiind trimisă să țină garnizoană laTimișoara; ea a fost înlocuită pe front cu Divizia 18.

Ecourile bătăliei de la Odessa, care ținea de aproape două luni, ajungeau în țară, agravate prin atmosfera de secret cu care erau ferite de oficialitate, spre a nu fi cunoscute de marele public. Sufletul românesc era adânc zguduit. Numai rubricile morților, publicate de ziare, supraaglomerate de numele ostașilor căzuți, dădeau oarecum o icoană a imensității pierderilor și distonau cu informațiile stilizate pe care oficialitatea le administra publicului. Odessa devenise cimitirul tineretului roman, dar și altarul unde se călea sufletul vitejesc al neamului.