Aspecte Arhaice Si Neologice Intr Un Act din 1914

-CUPRINS-

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE DESPRE DOCUMENT, ANUL APARIȚIEI

1.1. ELEMENTE DE IDENTIFICARE ȘI LOCALIZARE A DOCUMENTULUI

1.2. REPERE ÎN EVOLUȚIA LIMBII ROMÂNE ȘI A ORTOGRAFIEI ROMÂNEȘTI

1.2.1. Scurtă incursiune în etapele de formare și modernizare ale limbii române

1.2.2. Chestiunea ortografiei românești

1.2.3. Gramatici și dicționare românești

CAPITOLUL 2. ORTOGRAFIE ȘI FONETICĂ

2.1. SEMNE ORTOGRAFICE

2.1.1. Alternanța vocalelor î și â

2.1.2. Redarea sonorelor intervocalice

2.1.3. Utilizarea majusculelor

2.1.4. Prescurtări

2.1.5. Ortografierea numeralelor

2.1.6. Diacritice

2.1.7. Punctuația

2.2. NOȚIUNI DE FONETICĂ

CAPITOLUL 3. NIVELUL MORFOLOGIC ȘI LEXICAL

3.1. NIVEL MORFOLOGIC

3.2. NIVEL LEXICAL

3.2.1. Caracteristici lexicale ale limbii române din Bucovina anului 1914

3.2.2. Neologisme

3.2.3. Arhaisme

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Prezenta lucrare, intitulată Aspecte arhaice și neologice într-un act din 1914, este compusă din trei capitole.

În primul capitol am prezentat pe scurt documentul pe care l-am ales spre analiză, în contextul perioadei în care a fost redactat. S-au făcut câteva paralele între redactarea documentului la vremea respectivă, cu capitolele prezente, formă și conținut, comparativ cu actele realizate în zilele noastre. Am analizat situația normativelor stabilite de către instituțiile statului din acea vreme, respectiv Academia Română și demersurile făcute pentru stabilirea unei ortografii. Am prezentat conceptul de gramatică a limbii române în anul apariției documentului, am arătat pe scurt, în ordine cronologică, pașii și etapele parcurse pentru a avea limba română de astăzi, autori ai gramaticilor din secolele trecute, realizatori de dicționare și de scrieri care au îmbogățit limba și literatura pe care le avem astăzi.

În al doilea capitol am analizat documentul din punct de vedere al ortografiei și al foneticii. Am dat exemple de scriere corectă cu respectarea normelor ortografice. Am făcut comparație cu elemente similare din literatura română din secolul al XIX lea.

În al treilea capitol am prezentat nivelul morfologic, adică flexiunea cuvintelor, am analizat părțile de vorbire din document și formele lor. La nivel lexical, am arătat originea cuvintelor, neologisme, cuvinte arhaice și regionalisme.

La final am redactat un capitol de concluzii pe marginea analizelor făcute.

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE DESPRE DOCUMENT, ANUL APARIȚIEI

ELEMENTE DE IDENTIFICARE ȘI LOCALIZARE A DOCUMENTULUI

Documentul analizat a fost redactat pe 7 aprilie 1914 de către un notar din Suceava și reprezintă un contract de vânzare cumparare între două persoane fizice. Această dată apare în ultima pagină la sfârșit, în partea de jos, fiind ultima însemnare scrisă de mână înainte de ultima semnătură. Data de 11 martie 1914 care apare la sfârșitul celor opt părți tipărite ale contractului, reprezintă data la care părțile se prezintă în fața notarului, deci, până la legalizarea actului trece un timp de aproape o lună, intre 11 martie și 7 aprilie 1914. Din titlul său „Act de cumpărare”, de la prima pagină, aflăm ce anume reprezintă și pentru ce a fost redactat. Deasupra titlului se află ștampila cu numele notarului, titulatura de doctor și localitatea unde profesează ca împuternicit regional. Tot la începutul primei pagini, în partea stângă, este un timbru fiscal de o coroana, respectiv 1 krone, monedă a Imperiului Austro–Ungar, timbru care aduce informația foarte importantă despre stăpânirea teritorială din vremea respectivă. Alături de ultima ștampilă apare o semnătură care nu este a notarului și care poate fi regăsită și la început, în susul paginii, posibil a unei autorități locale, un reprezentant al imperiului, care își va spune ultimul cuvânt pentru intrarea în legalitate a actului și recunoașterea lui de către statul conducător.

Există fragmente unde se păstrează formule specifice documentelor similare cu cele din vremurile noastre însă cu diferențe atât gramaticale cât și stilistice și neologice, de formă și fond, pe care le vom aprofunda pe parcursul lucrării de față. Se păstrează titlul documentului la începutul redactării. Se evidențiază numele și prenumele celor două părți, cumpărătorul și vînzătorul, profesia acestora, amândoi fiind agricultori, adresa, precum și obiectul vânzării, un teren agricol din Lisaura. Aceste precizări se fac și în zilele noastre, dar profesia nu mai are importanță în cadrul unui act notarial și nu mai este pomenită. Actul este organizat în opt secțiuni, ca și astăzi, adică sunt câteva capitole distincte care aduc fiecare anumite informații necesare.

Ordinea capitolelor este aceeași, mai întâi părțile cu identitatea lor, apoi obiectul contractului și în sfârșit prețul stabilit. Actul notarial specifică situația terenului, care este liber de sarcini, prețul său, avansul și restul de plată.

Ca orice act notarial, se taxează cu o sumă fixă, pe de o parte onorariul notarului, dar este și timbrat, ca plată către autoritățile statului.

De remarcat este că actul în sine poate fi considerat și o dovadă de plată, cum ar fi o chitanță, pentru un avans din suma totală, aceasta fiind o simplificare față de procedurile de astăzi, care necesită o dovadă separată a plății efectuate, avans, sau plată totală, precum și modalitatea de plată, fiind posibil acum și transferul bancar. Martori nu mai există azi, identitatea părților fiind demonstrată de actele de identitate pe care notarul le verifică și le consemnează cu număr, data eliberării și termen de valabilitate.

Ca și astăzi sunt mai multe ștampile, atât pătrate, cu înscrisuri și date, cât și ștampile rotunde. În total sunt patru pagini, format A4, scrise față-verso, două timbre, trei ștampile rotunde și două ștampile pătrate. Ștampilele pătrate certifică un număr de înregistrare din data respectivă și sunt scrie în limba germană. Ele sunt însoțite de o ștampilă rotundă tot în limba germană. Pe pagina a treia apare și o ștampilă rotundă în limba română, cea a notarului român, alături fiind semnătura sa.

Scrisul de mână este îngrijit, inteligibil, iar cuvintele se pot înțelege cu ușurință. Anumite litere mari de la începutul frazei sunt scrise caligrafic, cu înflorituri și rotunjiri, precum și literele de început ale numelor proprii. Acest lucru dovedește că persoana care a completat actul avea atât priceperea de a scrie, cât și o mare experiență.

În pagina a treia a actului se poate observa un alt scris de mână, al notarului, care certifică semnarea actului de către părți și semnează în dreptul ștampilei notariale. Semnătura notarului este singura semnătură prescurtată de pe document, celelalte nume proprii fiind scrise integral. Notarul are un scris mai simplu, fără înflorituri. El consemnează numele martorilor care au semnat cu semnul crucii. Aceasta înseamnă că martorii au desenat o cruce în dreptul numelui fiecărei părți din vânzare cu sensul de a confirma persoana. În zilele noastre se folosește litera x în loc de semnul crucii, pentru însemnări de acest gen.

REPERE ÎN EVOLUȚIA LIMBII ROMÂNE ȘI A ORTOGRAFIEI ROMÂNEȘTI

Scurtă incursiune în etapele de formare și modernizare ale limbii române

Limba română literară, cea pe care o cunoaștem astăzi, ca și element constitutiv al culturii românești naționale, constituie rezultatul unei lungi și complexe evoluții, istoria acesteia fiind strâns legată de cea a societății românești, mai ales de momentele importante ale dezvoltării culturale și ale formării conștiinței naționale și reprezintă istoria scrisului românesc de la origini până în prezent.

  Istoria limbii literare are un caracter particular, din cauza prelucrării în mod conștient a materialului lingvistic utilizat în procesul comunicării: exprimarea literară implică o respectare mai riguroasă a unor norme, așadar, o selecție mai specifică a mijloacelor lingvistice.

    În tradiția lingvisticii românești necesitatea metodologică de a nu ignora datele istorice literare în interpretarea faptelor de istorie a lumii a fost subliniată la începutul sec. XX cu prilejul unei lecții de deschidere, de către Ovid Densusianu, la Facultatea de litere din București (5 noiembrie 1910).

Limba română a suferit transformări neîncetate, prin evoluția ei normală, dar și prin influența pe care au avut-o alte limbi cu care a venit în contact.

Este dificil de stabilit cu precizie când latina populară s-a transformat în română. Există dovezi că, datorită condițiilor speciale de dezvoltare, limba română s-a format mai devreme decât celelalte limbi romanice: franceza, italiana, portugheza și spaniola.

Procesul de formare a limbii române este unul complex și de lungă durată ca și în alte cazuri din familia limbilor romanice. Româna este rezultatul unui ansamblu de evoluții și influențe suferite de latina adusă de coloniștii romani în Dacia și în provinciile dunărene ale Imperiului roman. În primul secol al erei noastre, romanii cuceresc Dacia în 106. Poporul român moștenește tradițiile străvechi de cultură dace și romane, dar își însușește limba latină, de prestigiu cultural, dar și limba oficială a administrației. În secolele al lll-lea și al IV-lea creștinismul pătrunde în provinciile dunărene.

Limba română face parte din familia limbilor romanice, împreunã cu limba franceză, italiană, spaniolă, portugheză, catalană, provensală, retoromanã, sardă, dalmată. Toate limbile romanice au evoluat din limba latină populară (vulgarã), varianta orală a limbii latine, folosită în vorbirea familiară și care ignora aspectele normative. Potrivit lingvistului Al. Rosetti, limba română „este limba latină vorbită neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene Dacia, Pannonia de sud, Dardania, Moesia Superioară și Inferioară, din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii și până în zilele noastre".

 Retragerea aureliană din Dacia, în 271-275 d.H și a administrației Imperiului Roman nu întrerupe procesul de romanizare, despre care majoritatea specialiștilor consideră că s-a desfășurat începând cu secolul I î.H. și până în secolul al Vll-lea d.H. Procesul de formare a poporului român se încheiase în secolul al IX-lea. Procesul de formare a limbii române ar fi durat, după diverse opinii, până în secolele VI-VII, VIII sau IX, iar sfârșitul procesului și scindarea în dialecte se petrece, cel mai probabil, în secolul al X-lea.

Structura gramaticală a limbii române este aproape integral moștenită din latină.

Limba română vorbită pe teritoriul țării noastre prezintă ramificații lingvistice teritoriale cu diferențe de fonetică, vocabular, morfologie și sintaxă. Un exemplu ar fi palatalizarea consoanelor labiale b și p urmate de i și pronunțate chi și ghi, specifică vorbirii moldovenești. Astfel, se poate vorbi de subdialecte: muntean, modovean, maramureșan, crișean, bănățean.

În perioada începutului de secol XX, din care face parte documentul analizat, limba română avea influențe din limba greacă, ca urmare a dominației fanariote; se evidențiau circa 42 de cuvinte împrumutate și sufixul isi (esi).

Primele neologisme împrumutate din franceză, italiană sau germană se văd în tipăriturile de la sfârșitul secolului al XVIII lea și începutul secolului al XIX lea. În părțile Modovei se remarcă în secolul al XIX lea, influențe și neologisme din limba turcă, iar sufixele giu, iu și lâc se păstrează și în secolul XX.

Tot la sfârșitul secolului al XVIII lea apare mișcarea ideologico-politică și cultural-literară, cunoscută sub denumirea Școala Ardeleană, având ca reprezentanți pe Gheorghe Șincai, Ion Budai Deleanu, Samuel Micu și Petru Maior.

Școala Ardeleană a reprezentat un curent literar în cădrul căruia filologi iluminiști au încercat să demonstreze originea romană a poporului român, latinitatea limbii noastre, cât și continuitatea românilor de la nord de Dunăre. Un moment cheie în activitatea școlii ardelene este deschiderea primelor școli cu predare în limba română.

Petru Maior este cel care a militat pentru trezirea conștiinței naționale a românilor și pentru întoarcerea la alfabetul latin, prin operele sale: „Dialog pentru începutul limbii române între nepot și unchi” și „Istoria pentru începutul românilor în Dachia”. Alexandru Piru este de părere că „opera lui Petru Maior, pedagogică, istorică și filologică, adoptată, tradusă sau originală, reprezintă, sub raportul ideilor, apogeul Școlii latiniste, în ce a avut pozitiv acest curent.”

Deviza Școlii Ardelene a fost Virtus romana rediviva, care îndemna la renașterea vechilor virtuți în lupta pentru limba și credința străbună. Cea mai de seamă realizare a fost introducerea grafiei latine în limba română în locul scrierii chirilice.

La începutul secolului al XIX lea începe o perioadă de tranziție către limba română modernă. Scriitorii moldoveni și cei ardeleni au posibilitatea să studieze la universități înalte din Austria și Franța, unde vin în contact cu ideile iluministe din Europa.

O contribuție importantă la formarea limbii române literare și la modernizarea vocabularului au avut-o scriitorii de la 1848, iar o stabilizare a limbii române literare în tiparele actuale se va face prin opera marilor clasici: Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale.

Chestiunea ortografiei românești

Ortografia este cea care stabilește prin reguli fixe, scrierea corectă într-o limbă. În funcție de sistemul de scriere, aceste reguli includ semne de punctuație, diacritice, despărțirea în silabe, cratima. Fiecare fragment de text trebuie raportat la data la care a fost scris și comparat cu normativele în vigoare de la acea dată.

Rezultatul operației de normare a scrierii este ortografia, având în vedere ceea ce se consideră a fi corect într-un sistem de scriere dat.

Cuvântul ortografie provine de la termenul grecesc orthos, care se traduce prin corect, drept și graphos, care înseamnă scriere.

Principiile ortografice asigură interdependența dintre compartimentele limbii: vocabular, fonetică, morfologie și sintaxă. Aceste principii sunt următoarele:

-principiul fonetic (fonologic, fonematic) – redă în scris fonemele și nu sunetele, adică unitatea sonoră cea mai mică, cu funcția în limbă de a alcătui și a deosebi între ele cuvinte și forme gramaticale ale aceluiași cuvânt.

-principiul silabic – reamintește scrierea silabică, deci semnele nu reprezintă sunete, ci silabe. Din acest motiv aceeași consoană sau același grup consonantic intră în componența unor silabe diferite care au alte valori.

-principiul etimologic – înseamnă scrierea cuvintelor ținând seama de originea lor de bază.

-principiul morfologic – se referă la morfologie ca parte constructivă a structurii gramaticale ce cuprinde totalitatea regulilor de modificare a formei cuvintelor în diferite întrebuințări.

-principiul sintactic – conform acestui principiu cuvintele sunt scrise separat sau împreună ținând seama de sensul lexical și de criteriile lor gramaticale.

-principiul simbolic – reprezintă scrierea aceluiași cuvânt alcătuit din aceleași foneme cu literă mică sau cu majusculă, în funcție de conținutul său național. Când cuvintele au valoarea unui simbol mai puțin obișnuit sau un sens special se scriu cu literă mare.

De la primul document din istoria noastră, textul scris de mână de Neacșu de la Câmpulung în 1521, normele orotgrafice s-au modificat de foarte multe ori, anumite aspecte fiind și astăzi subiect de polemică.

Primul sistem ortografic românesc modern cu baza latină este formulat de Samuil Micu (1745 – 1806). Acesta a fost inițiatorul și principalul redeactor al „Lexiconului de la Buda”.

Alfabetul latin se adoptă oficial în anul 1862, dar fără a se respecta propunerea lui Ion Heliade Rădulescu, care susținea principiul fonetic în scrierea limbii române și se preferă principiul etimologic.

În perioada de după adoptarea alfabetului se formează doua tabere de intelectuali care se luptă în argumente. Prima tabără condusă de Aron Pumnul susțin principiul fonetic, iar cea de-a doua, condusă de Timotei Cipariu, susțin că cea mai potrivită scriere pentru limba română este cea etimologică. În această luptă se aruncă și Titu Maiorescu, aducând arumente logice, foarte bine sistematizate și de bun simț. În lucrarea sa din 1866 Despre scrierea limbii române, stabilește echivalențe între sunetele românești și cele latine, propune diacritice și stabilește reguli ortografice pe baza principiului fonetic.

În 1880 se ajunge la o soluție de compromis, în sensul că se revizuiește ortografia și se adoptă un „etimologism temperat și concesiuni fonetice”.

La Iași are loc în 1903 Congresul profesorilor secundari de limba română, care cer unificarea ortografiei românești pe pricipiul fonetic.

O nouă revizuire a ortografiei se cere în 1904, când Titu Maiorescu scrie Academiei Române un „Raport înfățișat Academiei Române în numele secțiunii literare în sesiunea generală de la 1904”.

Printre altele, se propune o excepție la cuvântul român si derivațiile sale, pentru a fi scrise cu â în loc de î. Se aprobă folosirea lui â la mijlocul cuvintelor și folosirea lui î la începutul cuvintelor, aceasta reprezentând Norma din 1904.

Pe data de 17 februarie 1993, Academia Română publică hotarârea de a se reveni la litera â și la cuvântul sunt în grafia limbii române.

Împotriva deciziei din 1993 a Academiei Române și-au exprimat poziția numeroși lingviști. Astfel, Dumitru Irimia scrie următoarele: „Schimbarea normei ortografice prin Hotărîrea Academiei Române din 17.II.1993 a fost impusă cu mijloace intrînd în contradicție cu principii fundamentale ale desfășurării vieții științifice. Modificările impuse (î din â) nu au întemeiere științifică.”

Poziții similare au luat savanți ca Eugen Coșeriu, Alf Lombard, Mioara Avram și George Pruteanu.

S-a revenit la ortografierea tradițională a sunetului â/î, în urma inițiativei președintelui în epocă al Academiei Române,  Mihai Drăgănescu, căruia i s-au alăturat Nicolae Georgescu, Cristian Mihail, Pârvu Boierescu, Liviu Onu, Fănuș Băileșteanu și Sorin Paliga, prin  articole în revista Academica și cotidianul România Liberă.

În articolele respective se arată că ortografia este o convenție a utilizatorilor ei, în cadrul căreia nu poate, deci, să existe nimic neștiințific, spre exemplu, în îmbinarea tradițională a elementelor de fonetism cu cele de etimologism specific limbii române. S-a avut în vedere și disidența academicianului Al. Rosetti la poziția oficială în chestiunea ortografiei limbii române, înainte de anul 1989.

S-a mai arătat că – în textele vechi (precum în Psaltirea scheiană-Psalmul 18, scris în jurul anului 1550 și descoperit în sec. XIX la Voroneț) – s-a scris în alfabet chirilic (impropriu limbii române), cu semne adaptate pentru î și â, ultimul distinct față de ă, ceea ce apare în cuvintele în și pământul. Ȋn plus, rezultă faptul că s-a scris în limba română cu alfabet latin înaintea celui chirilic, în texte dispărute.

Academia de Științe a Moldovei a recunoscut atât hotărârea Academiei Române din 1993, cât și reforma ortografică din 2000.

Gramatici și dicționare românești

Cea mai veche gramatică a limbii române care se cunoaște este “Gramatica rumânească” a lui Dimitrie Eustatievici, scrisă între 1755-1757. Aceasta cuprinde și un mic tratat de versificație. În prefață, autorul o dedică domnitorului Constantin Mavrocordat.

În jurul anului 1770 a fost alcătuită “Institutiones linguae valachicae”, o gramatică în limba latină, deci se poate spune că limba română s-a format până în secolul al VIII lea, așa cum susțin majoritatea lingviștilor.

Un inventar complet și corect al gramaticilor și dicționarelor românești apărute între anii 1780-1865 este făcut de bucovineanul Paul Paicu, după O scurtă privire asupra gramaticii de Aron Pumnul în anexa intitulată Tesaurul literariu pentru cultivarea limbei române apărută în Foaia Societății pentru literatura și cultura română în Bucovina.

Paul Paicu identifică nu mai puțin de 57 de gramatici, o adevărată avalanșă de ortografii, după cum subliniază și Aron Pumnul: câte capete, atâtea ortografii, înseamnă și un tesaur, dar și o calamitate, din care s-au salvat mai repede doar studenții grupați în societatea România Jună din Viena.

Lista lui Paicu începe cu Samuil Micu: Elementa lingue daco-romane sivă valachică, tipărită cu litere latine la Viena în 1780 și se termină cu Aron Pumnul: Întâia parte de gramatica limbei rumâne, Viena, 1864.

În 1787, Ienăchiță Văcărescu scrie la Râmnic, Observații asupra gramaticei românești, cu un celebru motto:

„Urmașilor mei Văcărești

Las vouă moștenire

Creșterea limbii românești

Și a patriei iubire.”

Una dintre primele grămătici românești, care depășește prin semnificație cadrul unui simplu instrument de studiu, fiind o pledoarie pentru limba română este cea a lui Constantin Diaconovici Loga din anul 1822 și se intitulează Gramatica românească pentru îndreptarea tinerilor.

Același autor traduce sau alcătuiește manuale și cărți de cult, precum și un îndreptar ortografic: Ortografia sau dreapta scrisoare pentru îndreptarea scriitorilor limbii române.

Printre autori mai sunt Timotei Cipariu, cu Ortografia de limbă română, tipărită la Blaj în 1843, Dimitrie Boieriu cu Ortografia ori dreapta scriere a limbii române pentru germani, scrisă în 1844, Nicolae Bălășescu cu Gramatica română pentru seminarii și clase mai înalte, din 1848, Ion Heliade Rădulescu, cu Prescurtare de gramatica limbii române, în 1848 și cu Biblioteca portativă, volumul I, Critică asupra gramaticii românești, scrisă la București în anul 1860.

În ceea ce privește dicționarele sau vocabularele, cum le-au numit unii autori, au fost ceva mai puține decât gramaticile, în jur de 21, în aceeași perioadă 1770 – 1864.

Primul dicționar românesc din Bucovina este scris de Vasile Cantemir, în perioada februarie 1826 – decembrie 1827 și este intitulat „Deutsch-Moldausich-Franzosisches-Worterbuch”. El conține 4000 de pagini și se păstrează în manuscris la Biblioteca Facultății teologice din Cernăuți.

Cel care a inițiat și a coordonat Dicționarul limbii române (Dicționarul tezaur al Academiei) a fost Sextil Pușcariu, care redactează și o altă lucrare deosebit de importantă, Atlasul lingvistic român.

Sextil Iosif Pușcariu a trăit între anii 1877 – 1948 și a fost filolog, lingvist, pedagog, istoric literar, critic de teatru, publicist, academician. El a scris peste 400 de lucrări de valoare științifică deosebită pentru limba română de la începutul secolului trecut. Cea mai mare parte a vieții sale a fost dedicată Dicționarului tezaur al limbii române, care fusese început de Bogdan Petriceicu Hașdeu și lăsat la litera B. Sextil Pușcariu îl continuă până la litera L (cuvântul lojniță).

Pe lângă volumele dicționarului, a făcut numeroase studii de lexicologie, s-a ocupat de domenii precum fundamentarea lexicologiei și a geografiei lingvistice românești, promovarea unor noi metode de studiere a vocabularului și cunoașterea aspectelor cu caracter normativ (ortografie, sistem fonetic și fonologic). Datorită unei concepții înnoitoare asupra limbii române, este considerat un precursor al lingvisticii integrale.

În anul 1862 apare și „Dicționarul limbii române” scris de August Treboniu Laurian și Ion C. Massim, într-o ortografie latinizată. Acest dicționar va fi criticat în 1901 de Ovid Densusianu pentru că se încearcă epurarea vocabularului de toate elementele nelatinești și pentru toate greșelile făcute de necunoașterea etimologiei unor cuvinte.

CAPITOLUL 2. ORTOGRAFIE ȘI FONETICĂ

2.1. SEMNE ORTOGRAFICE

2.1.1. Alternanța vocalelor î și â

În anul 1914 era în vigoare Norma de la 1904, care este parțial respectată în textul studiat, respectiv folosirea literei â la mijlocul cuvântului și folosirea literei î la începutul cuvântului, dar cu anumite excepții așa cum se menționează la punctul 6 al Normei:

„Sonul î se scrie cu î , însă acolo unde este imediat precedat de consoanele c sau g, se scrie cu â. Motivul acestei din urmă modificări este analogia cu uzul general, introdus la noi ca și la italieni, de a citi literele c și g înainte de i, drept ce și ge, iar înainte de a, drept k și gh.Astfel, dacă am scrie gînd, cînd, cîntec, cu î, acest î, cu tot circumflexul deasupra lui, ne-ar sminti obiceiul cetirii acestor consonante înaintea vocalei i, pe când scriind cu â rămânem în conformitate cu deprinderea de mult admisă la c și g.”

În documentul analizat întâlnim cuvinte la care s-a folosit î la mijlocul cuvântului, cum ar fi hotărît, vînzătorul, cînd, pînă, stăpînire, dar și cuvinte în care litera â se afla tot în centrul cuvântului, respectiv stăpânire, consimțământul, vânzare, mâna.

Cuvinte din aceeași familie lexicală, ca vînzător și vânzare, sunt scrise diferit: la partea I, în textul scris de mână se folosește î, iar în textul tipărit apar scrise vânzător sau vânzare, conform regulamentului oficial. O posibilă explicație ar fi că nu se cunoștea exact cum funcționează recentele norme ale Academiei, sau nu se obișnuiseră încă să le respecte. Așa cum existau polemici între specialiști, nici populația nu era omogenă în respectarea scrierii cu â sau cu î.

Un exemplu clar de nerespectare a normelor ortografice este cuvântul cînd, care este indicat în mod expres în punctul 6 al raportului lui Titu Maiorescu.

2.1.2. Redarea sonorelor intervocalice

Pe parcursul textului întâlnim scrierea în forma arhaică a unor cuvinte ca:

presența,

lesiune

legalisare

Astăzi aceste cuvinte au devenit prezența, leziune, legalizare, cu z , în loc de s, așa cum se pronunță. Cei care au încercat să impună scrierea etimologică au notat pe z intervocalic, cu s, care mai târziu devine surd, iar prin asimilare, z devine sonor. În limba română există și azi dificultăți de ordin ortografic și ortoepic, pentru că uneori în limbajul uzual se folosesc forme ce contravin normelor limbii literare. De multe ori se ezită la folosirea și alegerea variantelor corecte ale unor cuvinte în cazul în care au forme paralele.

Majoritatea cuvintelor de origine latină se scriu și se pronunță la acea vreme mai aproape de corespondentul lor latinesc, diferit de formele din prezent, de exemplu, răposat –„a răposa” și umple – „a umple”:

-rapăusat – lat. repausare

-împle – lat.implere

În expresia a contesta pentru lesiune este vorba de leziune, ca un prejudiciu material suferit de una dintre părți ca urmare a încheierii unui contract. De regulă, leziunea constă într-un viciu de consimțământ, o disproporție vădită de valoare între prestații.

2.1.3. Utilizarea majusculelor

Sunt scrise cu majuscule numele de persoane, de localități, dar și numărul tabular care identifică terenul vândut și care este prescurtat : N-rul

În prima parte a documentului predomină substantivele proprii, numele de persoane și de localități. Substantivele proprii sunt scrise cu majusculă: Lazar, Nikolai Bodnar, Mihai Huțan, Georgi, Nicu Blându, Suceava, Lisaura, Maria Bodnar, Rotar, Ipotești, Johann Solonar, Basil Palycruk.

2.1.4. Prescurtări

Se prescurtează corect împutenicit sub forma împ. și regional sub forma reg. în formula notar împ.reg.la Suceava.

Alte prescurtări se refera la Dr. Nicu Blându, unde dr. este prescurtarea de la doctor.

O prescurtare care nu era necesară se observă în partea a IV a, cuvântul născută, scris prescurtat născ.

Moneda în vigoare, coroana, este prescurtată cor.

2.1.5. Ortografierea numeralelor

Pe tot parcursul documentului cifrele sunt scrise și cu litere, așa cum se citesc. În partea I se comunică prețul fixat de vânzător, adică 360 de coroane, transcris clar cu litere separate între ele: trei sute șasezeci coroane.

Avansul plătit pe loc este menționat în partea a II a, respectiv 40 de coroane, transcris împreunat patruzeci.

Restul de plată de 320 de coroane, se scrie diferit de cifrele de mai sus, nici complet despărțit, nici legat : trei sute douazeci.

Cu toate acestea se observă o regulă în scrierea numeralului; cifrele care reprezintă zecile sunt scrise legat: șaizeci, patruzeci, douăzeci.

2.1.6. Diacritice

În privința diacriticelor românești se poate spune că nu lipsesc din nici un cuvânt și sunt folosite corect pe tot parcursul documentului, atât în textele scrise de mână cât și în cele tipărite. Singura excepție este numele de Lazăr, scris Lazar fără diacritice, despre care se fac mai multe precizări la capitolul 3.2.3.

Literele cu diacritice sunt cele folosite și în ortografia românească actuală împreună cu sunetele pe care le reprezintă în simbolurile Alfabetului Fonetic Internațional conform tabelului de mai jos.

Avem așadar cinci litere speciale ce reprezintă patru sunete distincte și trei tipuri de semne diacritice.

2.1.7. Punctuația

Observăm că punctul este folosit la sfârșitul frazelor, iar fiecare capitol al documentului reprezintă o frază. În acest sens, putem spune că textul este format din opt fraze care reprezintă opt capitole ale documentului.

După ultimul capitol, cel de-al VIII lea, se marchează cu punct specificația despre orașul și data redactării.

Se marchează cu punct și sfârșitul frazei prin care notarul certifică identitatea părților, prezența martorilor și semnarea actului.

Punctul mai este folosit și la realizarea prescurtărilor de cuvinte: împ.; reg.; cor.;născ.

Propozițiile din cadrul frazei sunt marcate prin virgulă. În majoritate cazurilor de folosire a virgulei este vorba de despărțirea termenilor unei enumerații, cum ar fi situația din primul paragraf, unde sunt enumarați cei doi participanți la tranzacție și ceea ce îi caracterizează, domiciliul și profesia. Aici întâlnim și greșeli de folosire a virgulei, înaintea conjuncției și, care separă propozițiile în frază, situație în care folosirea virgulei nu mai era necesară.

Altă enumerație unde se folosește corect virgula este la capitolul I, la sfârșitul frazei și reprezintă celelalte obiecte ale vânzării, aferente terenului:

„acreșcențele, accesoriile, drepturile și supraclădirile…”

În capitolul al II lea, al V lea și al VII lea se observă din nou greșeala de a folosi virgula înaintea conjuncției și pentru a se marca delimitarea propozițiilor.

Cratima, cu denumirea veche de liniuță de unire, este semnul ortografic cu cele mai multe funcții în gramatica română.

La prezentarea părților de la începutul textului nu se folosește cratima, cum ar fi corect în cuvântul s-a din expresiile sa hotărât și sa încheiat.

În părțile a-II-a și a-III-a găsim folosirea corectă a cratimei la cuvântul să-l din expresiile să-l solocească și să-l predea.

În partea a-IV-a apare din nou o greșeală în folosirea cratimei, de această dată ea nefiind necesară în cuvântul ia.

Astfel, forma i-a garanție față de cumpărător, este greșită, forma corectă fiind ia garanție față de cumpărător, adică garantează față de cumpărător, cum ne exprimăm astăzi. Ca și la folosirea literelor î și â și poziționarea corectă a cratimei este inconsecventă.

2.2. ANALIZA FONETICĂ

Principiul fonetic sau fonologic este unul din cele mai importante principii ale sistemului ortografic al limbii române, potrivit căruia scrierea reproduce întocmai pronunțarea. Dacă vorbim despre pronunțare ne referim la cea literară.

Specialiștii în lingvistică sunt de părere că tendința generală a limbii române este de a unifica silabe, de aici modificarea unor cuvinte prin reducerea lor din două într-unul singur.

Persoana care scrie un act are posibilitatea să cântărească fiecare cuvânt în parte, să revină asupra formulării și să-și corecteze greșelile, pentru că textul scris trebuie să fie mai explicit decât în cazul exprimării orale.

În partea întâi a actului de cumpărare vedem cum se prezintă numele celor doi participanți:

Lazar alui Nikolai Bodnar

Georgi alui Mihai Huțan

Prin alipirea cuvintelor al și lui se formează un singur cuvânt alui, un cuvânt compus format din două cuvinte simple. Termenii constructivi au realizat o unitate morfologică și se scriu legat, fără liniuță. Acesta e un caz tipic de transcriere fonetică a două cuvinte care se contopesc într-un cuvânt. Cele două cuvinte provin din al și lui, așa cum se obișnuia să se prezinte numele cuiva în acele timpuri, pentru mai multă exactitate, cu precizarea numelui tatălui.

Din cauză că prin alipirea corectă a celor două cuvinte se formeză allui, se întâlnesc două consoane, deci una din ele este omisă și obținem cuvântul de legătură între două nume proprii: alui.

Mai mult de atât, în cazul de față se încearcă o transcriere corectă față de obiceiul prezentării, pentru că, tradiția a simplificat și mai mult cuvântul de legătură prin forma orală alu.

Articolul hotarât dispare și acum din pronunțarea obișnuită sau naturală. În unele localități oamenii încă folosesc pentru numele proprii, asocierea cu numele tatălui sau cu al bunicului.

CAPITOLUL 3. NIVELUL MORFOLOGIC ȘI NIVELUL LEXICAL

3.1.NIVEL MORFOLOGIC

În pagina a doua se formează cuvântul compus pecînd din două cuvine pe și cînd. Sunt alipite prepoziția și adverbul de timp, așa cum se aude în vorbirea populară. Adverbul când este adesea precedat de prepoziție : pe când, de când, nici când, până când, ca și când, etc. Forme vechi gramaticale mai sunt oare-când, ori-când. Acestea s-au transformat datorită transcrierii fonetice în cuvântul scris legat oricând.

Un alt cuvânt compus rezultat din unirea a trei cuvinte simple este launloc, în loc de la un loc. Acesta este scris legat în prima frază din partea I a documentului :

„…care parcelă o lucră vînzătorul conform declarației sale launloc cu ceilalți comproprietari al amintitului corp tabular… „

Exprimarea se referă la acțiunea făcută în comun de mai multe persoane și nu neapărat la o adresă precizată. Aici launloc este sinonim cu împreună sau laolaltă și este adverb de mod și nu de loc cum ar părea la prima vedere.

Cuvântul sau grupul de cuvinte la un loc se scrie și se citește la fel în mai multe situații diferite, cum ar fi expresia „stai la un loc!”, cu sensul de stai liniștit sau stai cuminte, un sens total diferit de cel analizat de noi și care se mai folosește și astăzi.

În literatura română poate fi întâlnit cuvântul launloc scris legat în opera lui Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai Vodă Viteazul:

„….erau grămădite launloc cu toate cele trebuincioase pentru facerea podului ca la o mie de luntre…”

În Descriptio Moldavie, Dimitrie Cantemir folosește același cuvânt tot cu sensul de împreună sau laolaltă:

„…Ceea ce am spus despre țăranii vecini modoveni, nu se potrivește pentru locuitorii din trei ținuturi ale Moldovei, care nu țin de boierime, dar nu sunt supuși nici unui boier și fac launloc, un fel de republică.”

Notarul scrie separat cuvintele a lui, dar nu respectă forma gramaticală al lui, cu acord pentru forma de masculin a articolului. Aceste particule asociate numelui nu se mai menționează la numele martorilor, aceștia se transcriu pe document cu nume și prenume:

Johan Solonar

Basil Palycruk

Tot la primul capitol apare forma arhaică a verbului a lucra, la prezent, lucră, cu sensul de lucrează, care se folosește astăzi.

Expresia să solocească reprezintă un regionalism, dispărut astăzi și se referă la sorocire sau a soroci, de la rădădăcina soroc.

Substantivul soroc reprezintă cuvîntul popular specific Moldovei de nord care exprimă un termen fixat pentru savârșirea unei acțiuni sau pentru îndeplinirea unei obligații, o dată limită, un răstimp. Verbul a soroci, se mai folosește în anumite zone ale țării, extrem de rar și înseamnă a fixa termenul la care urmează să se efectueze ceva, dar în forma cu r, ( a soroci) în loc de l ( a soloci).

În capitolul al IV lea vânzătorul garantează pentru exactitatea dreptului de proprietate și pentru situația terenului, liber de sarcini. În loc de verbul a garanta, se folosește forma a lua garanție, respectiv ia garanție față de cumpărător, la persoana a treia prezent. Este o exprimare veche, greoaie, dispărută în zilele noastre.

Verbul a rapăusat, este folosit la persoana a treia, perfectul compus și este forma veche de la a răposat, cu sensul de „a murit”. Verbul provine din latinescul repausare.

Datoria cumpărătorului este de a plăti taxa de transcriere și impozitele. Se observă că pentru timpul prezent, verbul a plăti este la forma de infinitiv reflexiv a se plăti, iar pentru timpul viitor se folosește au a se plăti, o formă arhaică, cu verb auxiliar la plural.

După ce se menționează plățile ce revin în sarcina cumpărătorului, se subliniază încă o dată la forma corectă de viitor, verbul a solvi, cu sensul că acesta va achita, adică va solvi ceea ce mai are de plată. Verbul a solvi, exprimă lichidarea plăților și provine din latinescul solvere.

La capitolul al VIII lea verbul a consimți are o formă diferită de cea de astăzi la persoana a treia plural și anume consimțesc (consimt). Acest lucru este explicabil prin faptul că a consimți este un neologism provenit din termenul de origine franceză consetir. La vremea respectivă verbul fusese ușor modificat față de latinescul consetire, iar folosirea lui recentă în Moldova și mai ales în Bucovina era ușor defectuoasă din neștiință, după renunțarea la regionalismele a pozvoli și a aprobălui cu același sens, de „a accepta”, „a admite”, „a aproba”.

3.2. NIVELUL LEXICAL

3.2.1. Caracteristici lexicale ale limbii române din Bucovina anului 1914

Lexicul reprezintă totalitatea cuvintelor caracteristice limbii unei epoci, unei regiuni, sau vocabularul. Nivelul lexical din Bucovina la începutul secolului al XX lea e profund marcat de politica de colonizare a monarhiei austriece. În această perioadă se află în circulație mai multe limbi: ucraineană, germană, română, poloneză, idiș. Interferența limbilor a fost studiată de lingviștii: O.Govzdeac, G.Melika, S.Ștefurovski, L.Țapulici, I.Iațiuk și alții.

O bună parte a lexicului bucovinean l-au format elemente împrumutate din limbile vecine, dar și împrumuturi mai vechi de secolul al XIX lea din limba turcă, din limba ungară, dar și din alte limbi europene, ca franceza și italiana. Limba germană a stat la baza a 15 % din cuvintele dialectale bucovinene.

Bucovina poate fi dată drept cel mai grăitor exemplu de regiune polietnică, fiind situată la frontieră; până în sec.al XIV lea sub stăpânirea Rusiei, după aceea a Moldovei sub protectoratul Turciei, iar din 1774 până în 1918 fiind anexată Austriei.

Din anul 1848, principalele limbi naționale, româna, ucraineana, germana, poloneza și idiș erau pe poziția de limbi intermediare, iar după 1918 au devenit limbile culturii, învățământului, științei. Germana era limba generală de stat și îndeplinea funcții administrative de conducere, iar funcționarii de stat trebuiau să cunoască această limbă.

Cu toate aceste condiții neprielnice exprimării libere a limbii române, au existat erudiți care au lăsat numeroase mărturii despre mișcarea literară a românilor din Bucovina. Cel mai înfocat patriot din acele vremuri și din acele locuri este Ion Sbiera care scrie fascicola „Mișcări literare la românii din Bucovina de la 1775 până la 1889” în care declară că „la românii din Bucovina au fost până cătră anul 1848 niște împrejurări atât de încurcate și de nepriincioase, încât numai de o mișcare literară deosebită nu putea fi vorba”.

Despre aceste împrejurări nepriincioase autori români și străini vor lăsa mărturii în scrierile lor:

-Descrierea districtului Bucovinei, de Gabriel von Spleny, 1775

-Descrierea Bucovinei și a stării ei lăuntrice, de Vasile Balș, 1780

-Scurte observații asupra Bucovinei, de Ion Budai Deleanu, 1803

-Cronica Parohiei din Bucovina, de Andrei Schwarz, 1806

„Cunoscând această bogată recoltă de manuscrise alcătuite după anexare, ne putem da seama ce adânci rădăcini prinsese deprinderea cărturărească pe teritoriul Moldovei. E de apreciat faptul că în aceste manuscrise copistul scrie precum vorbește, deci această naturalețe a transcrierii înseamnă în fond o mărturie lingvistică.”

Pentru Bucovina începe în anul 1810 istoria tumultoasă a ortografiei românești, odată cu publicarea Gramaticii române pentru germani, scrisă de Antoniu de Marchi. Dar fără să aibă habar de vocabular și de gramatică, oamenii din popor își formau o variantă proprie a scrisului și cititului. Printre scriitorii din regiune, ajunge la modă chiar modificarea numelor proprii în funcție de limba pe care o simpatizau mai mult în diferite momente ale carierei lor, cunoscut fiind cazul lui Daniel Scavinschi (1806 – 1838).

Acesta își modifică necontenit numele de familie; deși inițial se numise Scavin, își adaugă particula schi pentru a se supune modei poloneze cu ocazia unei vizite la Liov. Mai tîrziu se va numi Scavinov, pentru a se declara de origine rusă, apoi în vizită la Paris, se va numi Scavinevil, iar ajuns la București, numele lui va fi Scavinescu.

În același registru, scriitorii secolului al XIX lea din Bucovina se vor întrece în stângacii lexicale. Limba română nu va fi limba oficială, iar primul dicționar scris pentru românii din Bucovina în 1825 va avea și cuvinte germane sau ungurești. Acesta se va numi Lexicon româno-latinesc-unguresc-nemțesc și va fi scris la inițiativa mai multor cărturari: Samuil Micu, Ioan Cornelie, Vasile Colosi, Petru Maior, Alexandru Teodori, Ioan Teodorovici.

Lucrările menite să reglementeze limba română literară întâmpinau destule dificultăți la care se adăuga și problema literelor slavone, o problemă menținută cu insistență de cler. Bucovina se considera o țară de sine stătătoare în cadrul Imperiului austriac, dar era o țară mică în care o revoluție ortografică era ușor de declanșat.

Primele semne ale revoluției pe plan literar se văd în anul 1848, când Aron Pumnul scoate primul număr al revistei Bucovina – gazetă românească pentru politică, religie și literatură.

Aron Pumnul avea convingerea că „literele sunt veșmintele cu care este îmbrăcată limba”și milita pentru înlocuirea literelor slavone cu cele latine prin scrierea unor articole despre „mântuirea limbii românești din robia buchinică chirilică.” El a stabilit o ortografie unitară în manualele școlare pe care le-a scris, iar acestea au avut o mare influență asupra generațiilor care le-au studiat.

În perioada 1866 – 1881 nu se mai întâmplă nimic notabil în Bucovina, apar doar cărți religioase, manuale și cărți didactice, fără ca vreuna să iasă în evidență. După mai bine de cincisprezece ani de tăcere va apărea „Aurora română” supranumită organ beletristic literar. În primul număr al ziarului se va publica un studiu despre noua ortografie română, o variantă latinistă făcută conform principiilor stabilite de Academia Română din București și adoptată de către Societatea pentru cultura și literatura română din Bucovina.

Printre publiciști se va remarca Ion Bumbac, apărător înfocat al ideilor latiniste.

Ion Bumbac s-a ocupat intens de istoria limbii române, iar chestiunea ortografiei a fost ocupația de bază a vieții sale. A scris articole istorice și numeroase manuale didactice.

Creatorul „școlii critice” în limba română este Dimitrie Onciu, născut la Straja, în 1856, paroh, profesor universitar la Cernăuți și București și director la Arhivele Statului. În Bucovina, Dimitrie Onciu publică la revista Candela și texte despre mânăstiri pentru cartea de citire publicată de D.Isopescul, I.Luță și N.Ieremievici Dubău, devenind un personaj legendar al culturii române.

În 1890 publică Istoria Bucovinei înaintea încorporării la Austria, care este considerată „cea mai bună, mai completă și mai judicioasă lucrare istorică despre trecutul Bucovinei.”

Promovarea limbii și literaturii române nu a putut fi îngrădită pe teritoriul Bucovinei, în special în Suceava, unde a fost promovat idealul unității naționale prin „Societatea pentru cultură și literatură română din Bucovina” și prin „Școala Română” înființată de cărturarii T.V.Ștefanelli și Ștefan Ștefureac.

3.2.2. Neologisme

Neologismele intrate în limba română la începutul secolului al XX lea nu mai reprezintă astăzi decât cuvinte uzuale pe care le folosim atât în exprimarea orală, cât și în înscrisuri oficiale. Majoritatea lor au fost introduse de scriitorii epocii care își definitivau studiile la universități din Europa.

În prima pagină gasim și primele neologisme, provenite din limba franceză: agricultor de la fr. agriculteur și domiciliu, provenit din fr. domicile.

Deoarece populația din mediul rural căpătase o anume independență, denumirea de țăran, cu toate sinonimele sale, respectiv sătean, plugar, ochean, babușcă, poporan, paur, mojic, răzeș, etc, nu se mai foloseau în mod oficial. Statutul de țăran se exprimă prin profesia de cultivator al pământului, adică agricultor, meserie care există și astăzi.

Denumirea de corp tabular se referă la parcela numerotată cu 817/1 din plasa nr.303 pentru Ipotești. Aici denumirea de tabular provine de la intabulare, neologism din limba germană, de la germ. intabulieren, adică „a transcrie definitiv un drept de proprietate sau un drept real imobiliar în cartea funciară”.

În pagina a treia găsim alte nume proprii împrumutate din limba germană, adică Iohann și Basil din limba franceză. Este mai probabil ca aceste persoane să fi fost însă de altă naționalitate și să se afle pentru afaceri particulare la Suceava pentru o perioadă determinată, pentru că numele de Iohann și de Basil nu au rămas în limba română de mai târziu, decât sporadic.

Alte noi cuvinte împrumutate din limba franceză sunt accesoriu, de la fr. accessoire, care semnifică aici anexe, elemente secundare, dar și alte drepturi de proprietate derivate din cel principal.

Cuvântul fixat, de la fr. fixer, este adjectiv pentru preț (preț fixat).

Pentru comproprietar, consoana m rămâne în compunerea prefixului com din termenul latinesc cum, cu sensul de „cu” sau „împreună cu”, sensul fiind de proprietate comună, cuvântul devenit astăzi coproprietar, cu același sens de persoană care deține ceva în comun cu altcineva. Termenul vine din limba franceză, coproprietaire.

Acreșcențe, cu forma de singular acreșcent, semnifică tendința de creștere, iar în termeni juridici este vorba de acrescământ, după fr. accroissement, un „drept al unei persoane de succesiune ca urmare a înlăturării altor persoane.”

Supraclădiri, este un cuvânt compus din supra și clădire, cu rădăcina în verbul a clădi, de origine slavonă, de la sl. kladon și sl. klasti, cu sensul de „a construi”, „a ridica”, „a zidi”.

Unitatea monetară la care se face referire în text, coroana, este echivalentul românesc de la germ. krone, cuvântul fiind folosit și în zilele noastre pentru diferite monede din țările germanice sau scandinave. Deși există un echivalent latinesc, corona, de la coroana imprimată pe monede, nu este cazul aici, denumirea cu origine latină fiind transmisă pentru omonimul coroană, ca podoabă regală.

Pe pagina a doua, termenul de consimțământ este un neologism de la termenul fr. consentin, cu sensul de „a consimți” din limba franceză, sau „a aproba”, „a încuviința”, format din rădăcina consimți cu sufixul ământ.

La punctul al II lea, avem a declara din fr. declarer și a stipula din fr. stipuler.

Contul, cu sensul partidă, socoteală, în seama a ceva sau în schimbul a ceva, provine din limba italiană de la conto, cu sensul de evidență, sau proprie răspundere. În zilele noastre, exprimarea, în contul prețului, devine un pleonasm, deoarece, contul este un instrument contabil, valoric, de stocare a datelor și a mijloacelor bănești.

Suma, cu sensul aici de „cantitate de bani” provine din limba franceză de la sommer, adică „a însuma”, „a aduna”.

Din limba germană, este adoptat termenul de rest, ceea ce rămâne dintr-un tot, dintr-un ansamblu după ce s-a luat o parte, o rămășiță, cu aceeași transcriere grafică din germ. rest.

Birurile, la singular bir, reprezintă o taxă, un impozit, o dare percepută în bani sau un tribut. Cuvântul este folosit mai întâi în Transilvania, iar mai târziu în Moldova și Țara Românească și este împrumutat din limba maghiară de la ber.

Transcriere, de la verbul a transcrie, format din prefixul trans și rădăcina scrie, este preluat din limba franceză de la transcrire, cu sensul de „a copia”, „a reda exact” un text scris, o copie fără modificări. În documentul studiat, prin transcriere se face referire la modificarea dreptului de proprietate și înscrierea lui întocmai cu actul de cumpărare în evidențele oficiale ale statului.

3.2.3. Arhaisme

În text apar câteva nume proprii într-o formă arhaică. Deși numele există și azi forma lor s-a schimbat, în sensul revenirii la varianta de origine română.

Numele de Lazar apare scris în forma veche ebraică de la Eleazar, cu semnificația „Dumnezeu a ajutat”, derivat din verbul azar, adică „a ajuta”.

Această formă nu este românească, a devenit mai târziu Lazăr cu a transformat în ă, iar aici este un nume împrumutat, cunoscut în toată Europa sub acestă formă. Tot ca nume proprii remarcăm Nikolai, scris cu k și Georgi, în loc de George.

Conform ortografiei vremii, pentru numele proprii se păstrase vocala u, ca reminiscență a terminațiilor latine din trecut, dar care nu se mai citea și în secolul XX. Deși nume ca Georgiu sau Vasiliu se scriau astfel, se citeau Georgi sau Vasili, corespondente moldovenești ale numelor George și Vasile.

Dacă ne referim în continuare la prima pagină din document, trebuie să evidențiem arhaismele, adică expresiile și cuvintele ieșite din uz. Forme arhaice apar la termenii:

-înțălegere

-lucră

-adecă

Cuvântul înțălegere scris și pronunțat cu ă, nu mai este folosit astfel în zilele noastre, el a devenit înțelegere, dar nici expresia bună înțălegere nu mai este întâlnită în vorbirea curentă.

Același lucru se poate spune despre expresia bună învoire, care are aceeași semnificație. În actele care se redactează în zilele noastre se folosesc termenii înțelegere amiabilă, pentru a exprima tratative, negocieri, căi prietenești de a rezolva o tranzacție.

Forma populară a verbului a lucra este lucră, care este și arhaism și regionalism întâlnit în regiunea Modovei de nord și a Transilvaniei.

Adecă este un regionalism, reprezintă varianta populară arhaică a cuvântului adică cu proveniență din limba latină; adde quod, cu sensul de adaugă că.

Din expresia ia garanție, o expresie arhaică, se delimitează termenul de garanție, împrumutat din limba italiană, de la garanzia.

În zilele noastre expresia se simplifică prin folosirea verbului a garanta, sau prin exprimarea: a oferi garanție pentru ceva sau pentru cineva.

Varianta arhaică a cuvântului favoare, apare sub denumirea de favor, un termen împrumutat din limba franceză de la favuer, care se folosea în secolul trecut în forma originală, netradusă în românește, mai cu seamă de către burghezie. În secolul al XIX lea, multe personalități aveau obiceiul de a vorbi o limbă română stricată, amestecată cu cuvinte franțuzești.

La pagina a II a documentului întâlnim expresii care au dispărut astăzi din vorbirea curentă sau au fost simplificate și înlocuite cu altele. Acestea sunt:

-în numărar la mâna vânzătorului

-se obligă să-l solocească

-semnarea la față

-ia garanție față de cumpărător

-este a se plăti

-au a se plăti

Cuvintele arhaice din textul de la pagina a II a sunt următoarele:

-numărar

-doauăzeci

-solocească

-repăusat

-contribuțiuni

Forma veche pentru numerar, se scrie cu ă, datorită derivării din număr, devenit numărar. Doauăzeci este termenul pentru douăzeci, în varianta specifică zonei.

A soloci, este un verb dispărut din vorbirea de astăzi, se referă la un termen limită, o dată precisă, aleasă pentru o acțiune.

A repăusa, reprezintă forma arhaică pentru a răposa, cu sensul de „a muri”, „a deceda”.

Contribuțiune are sensul de „participație”, „aport”, „parte” cu care cineva participă la o acțiune.

Arhaismele pe care le observăm pe pagina a treia a contractului sunt următoarele:

-lesiune

-casași

-consimțesc

-cari

-împle

-presenta

-presența

-legalisare

-adecă

Consimțesc este forma învechită de la consimt. Cuvântul se formează cu prefixul con: consimțire – consimțesc.

Pronumele relativ care, apare în forma cari, un termen arhaic cu flexiunea carele, carea, carii. Cuvântul se mai folosește și astăzi în Bucovina și Basarabia. La fel este și împle, în loc de umple, de la verbul a umple.

Cuvântul casași este un regionalism și este un derivat de la cuvântul casă. Se referă la persoanele care locuiesc în același imobil.

CONCLUZII

Lupta pentru scrierea limbii române moderne atinge o perioadă de apogeu în secolele al XIX lea și al XX lea și se poate spune că se continuă și azi.

Viața culturală din Bucovina în perioada 1878-1918 trece prin profunde mutații social-politice, de definire a matricei proprii a spiritualității românești moderne, iar ca provincie românească aflată sub dominație străină păstrează o strânsă legătura cu România.

Ortografia a fost întotdeauna o problemă a istoriei culturii românești. Scopul cărturarilor care s-au luptat pentru a stabili reguli gramaticale a fost aproape de fiecare dată integrarea limbii române în latinitate.

În textul pe care l-am analizat în această lucrare am observat în primul rând cât de dificil a fost să se ajungă la un consens în ceea ce privește scrierea cu două semne grafice a aceluiași fonem: â și î. Aici nu este respectată nici o regulă, cuvintele sunt scrise pur și simplu aleatoriu cu â sau î, pentru că găsim același cuvânt scris în două variante: ex. vânzător și vînzător.

Discuțiile și controversele membrilor Academiei Române au fost în special de natură ideologic-culturală, nu au avut și tendințe politice.

Nici unul dintre întemeietorii gramaticii nu au fost filo-slavi, anti-naționali și nu au contestat latinitatea limbii noastre, de aceea, în afară de inconsecvență în respectarea regulilor privind vocalele â și î, scrierea nu a avut de suferit.

Un aspect pozitiv în Actul de cumpărare, este scrierea corectă din punctul de vedere al cratimei, al despărțirii în silabe, al folosirii majusculei, al semnelor diacritice, al semnelor de punctuație, al exprimării. Este de remarcat că sunt destul de multe neologisme, fapt care duce la îmbunătățirea și modernizarea vocabularului. Textul nu diferă prea mult de textele din zilele noastre, el poate fi înțeles fără eforturi speciale. Nici aspectele juridice și corectitudinea întocmirii actului nu se deosebesc radical de ceea ce se întâmplă astăzi.

În țara noastră, regulile gramaticale nu au fost impuse cu forța, nici supravegheate legal, nici pedepsite.

O problemă deosebit de importantă a fost unificarea limbii, simplificarea sistemului gramatical, fără a fi neglijată îmbogățirea și înnoirea lexicului. Limba a creat-o și a transmis-o din tată în fiu, comunitatea, poporul. Scriitorii nu sunt cei ce făuresc limba, ei sunt elitele care o modelează cultivându-i lexicul și structura.

BIBLIOGRAFIE

Beldescu, George, Ortografia în școală, Editura Didactică și Pedagogică București, 1973, pag.49

Borcilă, Mircea, Sextil Pușcariu, un mare precursor al lingvisticii integrale. Întâlniri între filologi români și germani. Actele colocviului de la Cluj Napoca 24-26 mai 2002. sursa www.gazetadecluj.ro, accesat la data de 20.04.2016

Brâncuș, Grigore, Vocabularul autohton al limbii române, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983

Brezeanu, Stelian, Romanitatea orientală în Evul Mediu. De la cetățeni romani la națiunea medievală, Editura All Educational, Seria All Istoric, 1999, București

Cătănescu, Maria, Limba română. Origini și dezvoltare, București, Editura Humanitas, 1996

Densusianu, Ovid, Istoria limbii române, I, Editura Științifică, București, 1961

Dimitrescu, Fl. (coord.), Istoria limbii române, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978

Dmytrovyci, Oguy, Olexandr, Interferențe lexicale ucraineano- româno- germane în Bucovina la sfârșitul sec. al XIX lea- începutul sec. al XX lea, Revista Studia Lingvistica Kiev 2010, pag.328

Drăgușanul, Ion, Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean, Editura Mușatinii, Suceava, 2007, pag.35,36

Gheție, Ion, Al.Mareș, Originile scrisului în limba română, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985

Gioroceanu, Alina, Sintaxa limbii române. Note de curs, Facultatea de litere. Catedra de limba și literatura română, pag.8

Hristea, Teodor, Sinteze de limba română, Editura Albatros București, 1984, pag.101

Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Editura Polirom Iași, 1997

Loghin, Constantin, Istoria literaturii române din Bucovina între 1775-1918, Tipografia Mitropoliei Silvestru, Cernăuți, 1944, pag.39

Metzeltin, Michael, Gramatica explicativă a limbilor romanice. Sintaxă și semantică, Iași, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, 2011

Monoranu, Octav, Mihai Iacobescu, Dragomir Paulencu, Istoria Sucevei, Editura Sport Turism, București, 1979, pag.56, 66

Nistor, I. Iancu, Junimea Literară nr.7-8, 1908, pag.135-128

Sala, Marius, De la latină la română, București, Univers enciclopedic, 1998

Ștefan, Aida Ionela, Semnele de punctuație, Note de curs, Universitatea din Iași 2009, pag.3

Rosetti, Alexandru, Cazacu Boris, Onu Liviu, Istoria limbii române literare: De la origini pînă la începutul secolului al XIX-lea, Editura Minerva, 1971

Articole și surse de internet:

Andrei, Cristina, Norme și reglementări ale ortografiei românești de la începuturi până în prezent, articol 22.01.2006, sursa www.poezie.ro, accesat la data de 20.04.2016

Anghel, Valeriu, Scrierea corectă în limba română este un moft sau o obligație prevăzută în mod expres de lege”, articol Ziarul de Vrancea, 10.04.2013

Gliga, Lavinia, Diacriticele, articol, Decât o revistă, nr.1, 2009, pag.74

Maiorescu, Titu, Raport înfățișat Academiei Române în numele secțiunii literare în sesiunea generală de la 1904, sursa wikipedia.org/ortografia limbii române, accesat la data de 22.04.2016

Nedelcu, Ionel Dumitru, Originea și evoluția limbii române, articol 12.10.2014, sursa www.prezi.com, accesat la data de 22.04.2016

www.dexonline.ro/definiție/întabulare, accesat la data de 22.04.2016

www.ortografia.ro/principiile ortografiei românești, accesat la data de 22.04.2016

Dicționare și manuale:

Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, București, 1975, pag.878

Dicționarul limbii române moderne, Institutul de Lingvistică prof. D. Macrea, Editura Academiei Române, București, 1958, pag.8

Fonetică, vocabular, gramatică, Institutul de lingvistică prof. D. Macrea, Editura Academiei Române, București, 1956

Gramatica limbii române, vol I, Ediția a II a revăzută și adăugită, Editura Academiei, 1966, pag.148,202