Arta Argintului LA Geto Daci

Istorie

Arta Argintului LA Geto Daci

Byadmin ianuarie 1, 2024

CAPITOLUL I

SCURTA ISTORIE A SOCIETĂȚII GETO-DACICE

Scurta istorie a societății geto-dacice

In secolul I i.d.Hr., începând cu Burebista, lumea geto-dacică intra într-o alta etapa a evoluției ei, in etapa statala. Acum se poate vorbi de prezenta unui rege la daci, in înțelesuri deosebite de cele date acestei funcții pentru perioada anterioara. Acum regele nu mai este atât un comandant de oaste, funcție ce se va menține in măsura deosebita, cat, din ce in ce mai mult, un legiuitor, un om preocupat de probleme administrativ-civile. Regele nu mai este, ca pe vremea lui Dromichaites, de exemplu, primus inter pares.

Prezenta adunării armate lângă rege, in vremea aceasta, nu mai înseamnă ''democratie militara'', nu înseamnă transformarea regelui într-un sef militar doar. Începând cu Burebista, se poate admite instituirea principiului priorității agnaților la moștenirea tronului. După detronarea si moartea lui Burebista statul sau a fost împărțit intre fiii sau nepoții sau alte rude ale marelui rege. Este greu sa ne închipuim ca Burebista nu a căutat, inca din timpul domniei, să-și asigure tronul cu moștenitori de sânge.

Regele ajunge, in vremea statului dacic, un adevărat conducător, preocupat de toate problemele societății, de la purtarea războaielor si pana la ridicarea cetăților, de la apărarea clasei dominante si pana la reglementarea vieții moralspirituale. Prețuit de popor, glorificându-l când și-a aparat tara, cum s-a întâmplat cu Diurpaneus, supranumit Decebalus, regele nu era considerat zeu. Puterea regelui geto-dacilor nu era despotica, ci mărginita, chiar controlata de un consiliu aristocratic, dar si de adunarea poporului, ca la vechii macedoneni. Un absolutism întunecat, cumplit, sângeros, de rezonanta orientala, teocratic, nu ființa la geto-daci.

Prezenta unui consiliu nobiliar, a adunării armate, nu a impietat asupra coerentei sistemului politic din statul geto-dacic. Nu cunoaștem cu exactitate ierarhia in cadrul conducerii statului geto-dacilor si, implicit, a consiliului regal. Este sigur insa ca regele încerca un control al întregului stat printr-un aparat administrativ compus, in partea sa superioara, din tarabostes.

In antichitate, pentru ca o tara sa fie considerata ca ar avea condiție de stat era absolut necesara existenta unei armate permanente. Daca pentru timpul lui Burebista nu avem date sigure (nimic nu ne oprește insa sa ne imaginam prezenta unei numeroase gărzi personale pentru preîntâmpinarea eventualelor mișcări interne, pentru a domina si ridica tributul de la orașele grecești supuse sau chiar pentru o rapida intervenție la hotare), pentru epoca lui Decebal insa, avem dovezi certe despre existenta unei armate permanente. Astfel, in unul din discursurile sale Dion Chrysostomos (XII, 19), care, trecând prin Dacia lui Decebal după anul 87, adică într-o vreme de liniște si pace din partea romanilor, spune ca acolo el a văzut ''peste tot săbii, lănci, peste tot cai, peste tot arme, peste tot oameni inarmati''.

Tot din timpul acestui rege, știm de la Cassius Dio (LXV, 8, 5) ca una dintre condițiile păcii impuse lui Decebal de către Traian in 102 prevedea ca regele dac ''sa predea armele, mașinile de război împreună cu constructorii acestor masini''. Or, o asemenea clauza echivala cu desființarea unei armate cu caracter permanent. Dar dovada cea mai puternica o constituie cea arheologica. Este vorba de multitudinea cetăților dacice care, in timp de pace, aveau fiecare cate o garnizoana.

In ansamblul statului geto-dacilor un rol deosebit il juca sacerdoțiul. Începând cu Burebista, cinul preoțesc geto-dacic a devenit o instituție organizata si cu funcțiuni social-politice foarte importante. Conducătorul sacerdoțiului era marele preot al cultului zeului cel mai cinstit de către geto-daci. Nu avem date cu privire la organizarea interna a sacerdoțiului. Despre preoți putem afirma ca se bucurau de mare cinste. Marele preot era un fel de căpetenie spirituala in societatea geto-dacica. Ei contribuiau, prin cultivarea si întreținerea unui anumit cult legat de ''panteonul'' pan-dacic, la întărirea unității politice a geto-dacilor, la păstrarea unei anume moralități. Contribuția sacerdoțiului la crearea valorilor spirituale in societatea geto-dacica a fost, la vremea aceea, remarcabila întrucât el era depozitarul aproape al tuturor cunoștințelor ''stiintifice''.

Cu toate acestea, statul geto-dacilor nu era unul teocratic, chiar daca unii regi au deținut si funcția de mare preot sau, ca in timpul lui Burebista, marele preot a avut o poziție foarte importanta in stat. Despre alte elemente, pe care le reclama ființa de stat in lumea popoarelor antice, si anume: emiterea si folosirea monedei ca mijloc de schimb, existenta orașului, capitala etc. vom vorbi in paginile următoare. Cu toate aspectele statalității geto-dacice mai sus prezentate, se poate spune insa, in final, ca acest regnum al dacilor inca nu a atins nivelul unui stat in adevăratul înțeles clasic.

Lipsesc multe din caracteristicile unui stat antic. Scrisul, bunăoară, este rar întâlnit si in nici un caz nu exista o administrație (cu un aparat funcționăresc, cu birouri, arhive) unde sa se redacteze actele si dispozițiile, sa se codifice legile, sa se tina registre etc. Despre fruntarii bine delimitate (sau conștiința acestora), despre o eventuala organizare administrativa (daca a existat), nu vem nici un fel de indicii. Concluzia care poate fi desprinsa este ca statul dacic – ca forma de conducere, organizare, integritate etnica, centralizarea puterii, unitatea spirituala – ''se situează pe o treapta inferioara raportat la monarhia elenistica…, își găsește locul la mijloc, intre monarhia elenistica si stătulețele celtice'' .

1.2. Izvoarele antice cu privire la geto-daci

Pe pământul României de astăzi urmele viețuirii apar cu începuturile istoriei, grupurile nomade de Pithecantropus erectus fiind probabil producătoarele uneltelor primitive de silex descoperite pe valea Oltului și în vestul Munteniei, într-o zonă prielnică viețuirii prin vânătoare și cules. Către 100000 î. Hr., omul de Neanderthal, omul paleoliticului mijlociu, își manifestă prezența pe .aproape întreg teritoriul de astăzi al României, în Moldova de nord, în Dobrogea, în sudul Transilvaniei, în Oltenia, adăpostit din pricina climatului rece mai ales în peșteri, știutor acum nu numai a păstra focul aprins de natură, dar și a-1 produce și folosi pentru nevoile zilnice.

Inventarul peșterilor îl arata mai mult culegător decât vânaior, cu unelte și arme evoluate fața de cele ale înaintașului sau. Carte 40000 î. Hr., neanderthalienii cedează locul lui homo sapiens fossilis, moment care marchează începutul procesului de formare a raselor, locuitorii pământului romanesc aparținând ramurii de Cro-Magnon. Cromagnonii, ale căror unelte și arme se găsesc răspândite în chip destul de uniform atât în Transilvania cât și în Moldova și Țara Românească, foloseau deja unelte pentru producerea de unelte; ei au modificat vechea tehnica de cioplire introducând desprinderea lamelară, au descoperit vârful de săgeată, au generalizat răzuitoarele, dălțile; variațiile climatului au dus spre sfâșitul paleoliticului superior la dispariția sau migrația spre nord a unor rase de animale – mamutul, leul de peștera, rinocerul Siberian, renul — vânatul impunându-se, stabilizindu-se în general la speciile cunoscute și astăzi: cerbul, căprioară, mistrețul, iepurele. În jur de 8 000 i. Hr. începe trecerea spre neolitic, era cu climă mai caldă în cursul căreia homo sapiens recens generalizează folosirea arcului și a toporului cu coada, descoperă monoxila §i domesticește câinele, pregătind apariția, după 5 000 i. Hr., a epocii pietrei șlefuite.

Actuala realitate juridică din țara noastră constituie obiectul de studiu al unor multiple discipline juridice, corespunzătoare ramurilor dreptului. Pe lângă acestea mai există și alte științe speciale ale dreptului care nu se încadrează într-o anumită ramură, așa cum este Istoria Statului și Dreptului românesc. Ea studiază instituțiile politico-juridice românești din punct de vedere istoric,în dinamica și devenirea lor de la origini până în prezent,spre a explica de ce ele au configurația și conținutul de acum.

Strămoșii poporului român-dacii și romanii care au determinat etnogeneza sa,i-au trimis totodată și anumite elemente fundamentale ale organizării politice și ale instituțiilor juridice.

Geto-dacii fac parte din grupul etnic al tracilor care, potrivit mărturiei părintelui istoriei Herodot, era cel mai numeros, după cel al indienilor. În sânul etniei trace, geto-dacii constituie cea mai importantă ramură, căci au avut o cultură materială și spirituală, precum și o organizare politică pe care nici una din celelate ramuri nu le-au putut atinge. Prezența statornică a geto-dacilor pe teritoriul patriei noastre este menționată de către izvoarele istorice încă din prima jumătate a mileniului I î.en.

Este de reținut faptul că strămoșii noștri erau numiți geți de către istoricii greci și daci de către istoricii romani. Pe de altă parte, unele izvoare menționează că dacii trăiau în arcul Carpaților, pe când geții se aflau în zona extracarpatică. Dar, potrivit lui Strabo, geții și dacii vorbeau aceeași limbă și constituiau același popor. Iată rațiunea pentru care istoriografia modernă îi denumește pe strămoșii noștri geto-daci.

Procesul trecerii de la societatea gentilică la organizarea politică s-a încheiat în vremea regelui Burebista,prin unificarea triburilor în cadrul statului dac .Saltul calitativ de la democrația militară la stat a fost determinat de profunde transformări economice și sociale.Astfel, săpăturile arheologice atestă progresele realizate în procesul producției odată cu cea de a doua vârstă a fierului, prin numărul mare al atelierelor ce prelucrau minereuri fieroase, prin creșterea accentuată a uneltelor de fier, prin dezvoltarea altor meșteșuguri. Creșterea producției a determinat o creștere corespunzătoare a schimburilor, atât pe plan intern, cât și în exterior, în special, în relațiile cu grecii și romanii. Dezvoltarea economică de schimb a dus la transformările adânci și în organizarea socială, determinând accentuarea diferenței dintre bogați și săraci.

Procesul formării statului dac a fost influențat și de conjuctura externă: pe de o parte, popoarele din imediata vecinătate, cu care dacii s-au aflat în conflict,au decăzut în urma luptelor îndelungate cu romanii; pe de altă parte, se profila tot mai amenințător pericolul expansiunii romane. Dacă în perioada anterioară relațiile cu romanii au fost pașnice, caracterizându-se printr-o tendință de pătrundere economică, după secolul II î.e.n.,când Macedonia și Grecia au fost supuse, geto-dacii au devenit conștienți de pericolul pătrunderii militare a romanilor și s-au unit în vederea înfruntării ce avea să vie.

Statul dac s-a format și s-a consolidat sub lunga domnie a regelui Burebista,a cărui personalitate i-a impresionat în mod deosebit pe istoricii antichității,pe contemporanii și pe urmașii săi.

În privința organizării sociale și juridice nu există temeiuri pentru a considera că în spațiul geografic pe care îl avem în vedere lucrurile ar fi fost fundamental diferite de modelul existent în Orient și sudul Europei. Normele de conduită, sancțiunile, cutumele de ordin practic sau religios, relațiile cu alte grupuri umane s-au conturat având drept celulă de origine familia. Unele comunități au cunoscut forma matriliniară, în care femeia avea rolul principal, altele forma patriliniară în care tatăl a avut locul prim . Știm că la începuturi rolul mamei a fost determinant prin însuși actul nașterii și îngrijirii copilului, ea fiind unica certitudine. După depășirea perioadei promiscuității, tatăl a căpătat un rol din ce în ce mai important încât au coexistat ginte matriliniare și patriliniare.

Odată cu începuturile agriculturii și mai ales după descoperirea prelucrării metalelor, bărbatul își impune definitiv dominația sub forma familiei patriarhallulă de origine familia. Unele comunități au cunoscut forma matriliniară, în care femeia avea rolul principal, altele forma patriliniară în care tatăl a avut locul prim . Știm că la începuturi rolul mamei a fost determinant prin însuși actul nașterii și îngrijirii copilului, ea fiind unica certitudine. După depășirea perioadei promiscuității, tatăl a căpătat un rol din ce în ce mai important încât au coexistat ginte matriliniare și patriliniare.

Odată cu începuturile agriculturii și mai ales după descoperirea prelucrării metalelor, bărbatul își impune definitiv dominația sub forma familiei patriarhale, a gintei patriarhale. Așa se ajunge la obiceiul validat religios al alegerii preotului (totodată judecător) dintre bărbați, la obiceiul constituirii “adunării poporului” numai din bărbații care purtau arme. Acestor structuri le revin sarcini importante precum rezolvarea conflictelor, alegerea căpeteniilor, oficierea cultului, organizarea serbărilor.

Între membrii ginților se manifestă sentimentul de solidaritate, fapt care se reflectă și în forma de existență a dreptului de moștenire, întrucât bunurile celui decedat revin de drept rudelor, ginții, odată cu obligațiile religioase față de sufletul celui mort. În același sentiment rezidă și regulile de apărare a ordinei, cel vinovat fiind pus față în față cu ginta și obligat la pedepse exemplare. Formarea triburilor și uniunilor de triburi a presupus preluarea acestor elemente de comportament juridic .

Până la formarea statului, normele de conduită la geto-daci n-au purtat caracter juridic, în sensul că nu au fost impuse de un aparat anume constituit în acest scop. Învoielile dintre părți de pildă, erau așezate sub pavăza puterii divine, printr-un jurământ dublat de un ceremonial anume. Odată cu afirmarea proprietății private prin desprinderea de obște au devenit mai frecvente acțiunile de însușire necinstită: pedepsele erau aspre, dar și abuzive, căci nu exista o autoritate mai mare decât aceea a comunității restrânse. A devenit presantă nevoia unei organizări diferite, superioare în raport cu organizarea de gintă, obște sau trib.

Constituirea statului geto-dac trecând prin forma prestatală a uniunii de triburi, a adus câteva elemente noi și absolut necesare în viața locuitorilor:

organizarea vieții economice, sociale, religioase pe baze teritoriale;

formarea unor forțe armate aflate în slujba statului și la ordinul conducătorului statului;

instituirea unui sistem de obligații materiale pentru susținerea suprastructurii și pentru asigurarea rezervelor necesare comunității;

transformarea locului unde se afla permanent regele și curtea sa în centru reprezentativ pentru stat.

Existența unei capitale unanim recunoscute nu este dovedită în epoca lui Burebista, ci doar în vremea domniei lui Decebal. Alături de Sarmisegetuza, centrul militar religios din munții Șureanu a jucat cu prisosință acest rol de la Deceneu la Decebal .

Dacă luăm aminte la durata stăpânirii lui Burebista (din 82 î. Hr. până la 44 î. Hr., )a lui Comosicus (40 de ani), a lui Decebal (87-106) se impune concluzia că organizarea de stat a fost temeinică și stabilă. Instituția regalității evoluase considerabil în secolul I î. Hr. După cum observa istoricul Radu Vulpe atât Burebista cât și Decebal au fost fii de regi, deci funcționa principiul eredității. Amândoi, la fel ca ceilalți regi au fost capi ai puterii armate, șefi ai administrației centrale, compusă din aristocrați care îi sfătuiau și care le executau poruncile. Exista o ierarhie respectată de toți.

În statul geto-dac și marele preot deține o putere deosebită, fiindcă numai clerul avea autoritate de a interpreta voința zeilor și deci lui îi revenea atribuția învestirii legilor cu forța divină. Este grăitor faptul că Burebista constituie statul dac cu sprijinul direct al lui Deceneu, pe care îl numește vicerege și care îi urmează la conducerea statului. Deceneu a fost și mare judecător, căci după moartea lui Burebista el are toate puterile în mâna sa: rege, mare preot, mare judecător.

Ca pretutindeni în lumea antică, sistemul de drept geto-dac s-a format treptat, odată cu complicarea relațiilor sociale și cu acumularea experienței de viață și s-a transmis noilor generații împreună cu alte tradiții. El a fost codificat sub Burebista care a introdus și legi noi așa cum aflăm de la Strabon. Poruncile sale, întărite de marele preot, au răspuns unor nevoi ale societății, adăugându-se obiceiurilor respectate și până acum. Autoritatea statului le-a dat caracter de norme, susținute cu forța aparatului de stat.

Caracterul lacunar al izvoarelor de care dispunem nu ne permite să cunoaștem amănunțit structura instituțiilor centrale și locale. După relatarea lui Suidas care se referă la stări de lucruri din perioada anterioară cuceririi romane, în statul dac existau funcționari permanenți cu atribuții clar delimitate: “unii puși mai mari peste treburile agricole, iar alții din jurul regelui erau împărțiți la paza cetăților”.

Cei care aveau funcții administrative în agricultură erau totodată însărcinați cu strângerea impozitelor în natură. Logic, dată fiind întinderea teritoriului, sistemul funcțiilor în stat atestă împărțirea teritoriului și populației în unități administrative. O confirmare a prezenței unor structuri ierarhice se află și în opera lui Iordanes: dacă Comosicus era judecător “în ultimă instanță” înseamnă că el se afla în fruntea unui sistem judiciar.

În conturarea legislației geto-dace putem observa două etape: mai întâi etapa dominată de dreptul cutumiar în toate laturile vieții economice, sociale, politice de stat; a doua etapa dominată de lege, “emanație a puterii ce începe să se constituie în stat, indiferent de forma pe care o îmbrăca, scrisă sau nescrisă.” În ambele cazuri, așa cum știm din izvoare (Iordanes) dar și din istoria altor popoare aflate în stadiu similar, un rol deosebit l-a avut religia, “teama de zei”. Marele preot a fost acela care a dat poporului legi scrise. Desigur, acestea n-au fost esențial diferite de cutume, ci au confirmat sau completat reguli existente, dar s-au formulat și legi cu referire la realități neînscrise în tradiții. Dreptul cutumiar și noua lege scrisă au conviețuit. Poetul roman Ovidius, exilat de Augustus la Pontul Euxin, relatează că geții își făceau singuri dreptate aplicând răzbunarea sângelui “în disprețul legilor”, “căci dreptatea pe aici prin forță cu spada se face / iar prin piață ades la sânge se bat.”

Dincolo de cazurile de încălcare a legilor, în societatea deto-dacă au funcționat reguli acceptate cu privire la regimul persoanelor, familie, bunuri și obligații, proceduri de judecată.

Capacitatea juridică a persoanelor a depins de poziția lor socială, încât nobilii dispuneau de privilegii civile, în vreme ce oamenii de rând aveau o capacitate mai restrânsă.

Familia a fost monogamă, patrilocală și patrilineară, astfel că “soția locuia la bărbat, descendența se stabilea după tată, iar copiii rămâneau în familia acestuia și după moartea mamei.” Este posibil să se fi practicat și cumpărarea soției, din moment ce acest obicei este atestat la traci. La încheierea căsătoriei fata era înzestrată cu o dotă; de altfel termenul, de “zestre” din limba română provine din limba geto-dacă. Statutul femeii în familie era caracterizat prin totala subordonare față de soț: ei îi reveneau toate sarcinile gospodăriei, era pedepsită exemplar pentru infidelitate, era uneori sacrificată pe mormântul soțului.

Procedurile de judecată au evoluat de la o epocă la alta, fiind însă mereu marcate de factorul religios, atât prin prezența clerului, cât și prin elemente de procedură precum jurământul.

Despre pedepse aflăm de la Horațiu soarta soției adultere, dar nu încape îndoială că și alte încălcări ale legii au fost sancționate cu moartea.

Pe măsura intensificării contactelor cu vecinii de la Pontul Euxin și de la sud, din Peninsula Balcanică, geto-dacii au adoptat și elemente specifice civilizației elenistice și romane, încât în momentul pierderii identității statale în anul 106, societatea geto-dacă era pregătită într-o bună măsură pentru trecerea într-o nouă etapă.

CAPITOLUL II

ARTA prelucrĂrii ARGINTULUI LA GETO-DACI

2.1 Metalurgia la geto-daci

Din descoperirile arheologice din Transilvania, Oltenia, Muntenia și Moldova aflăm că în Latene fierul era un mijloc de producție comun, foarte mult utilizat de geto-daci în special în perioada cuprinsă între secolele II i.e.n. — IV e.n. În acele timpuri, extracția, metalurgia și prelucrarea fierului erau componente de bază ale economiei, și în același timp, baza procesului artizanal din Imperiu.

În Dacia preromană, numeroasele descoperirile de unelte din fier, de categorii diferite, au fost găsite mai ales în zona fortificațiilor unde arheologii au identificat cele mai multe ateliere de prelucrare, chiar dacă până acum nu există date certe asupra exploatărilor miniere. În general, anumite cuptoare de redus minereu de fier par să fi utilizat ca sursă de topire lentile feruginoase ale unor râuri de câmpie, precum cel de la Bragadiru. Asemenea cuptoare au fost descoperite în mediul geto-dacic la Cireșu în Oltenia, Teiu, jud. Argeș , Doboșeni, jud. Covasna și în special la Grădiștea Muncelului — Sarmizegetusa Regia — unde pe o singură terasa s-au identificat urmele a opt cuptoare. La Grădiștea Muncelului, Poiana-Tecuci și Cetățeni. Însă, lupele de fier descoperite la Grădiștea de Munte au o puritate în conținutul de fier de cca. 99%. Într-un atelier din Sarmizegetusa s-a găsit circa o tonă de ,,turte" de fier.

Datorită calităților sale și a multiplelor întrebuințări (la confecționarea uneltelor agricole și meșteșugărești, ca și a numeroaselor ustensile de uz gospodăresc), fierul a devenit metalul cel mai prețuit și de aceea meșterii făurari au căutat să folosească orice sursă de materie primă pe care o prelucrau în baza cunoștințelor tehnologice învățate de la înaintași. Tocmai de aceea, meșterul făurar, respectiv fierarul așezării, trebuia probabil să știe să reducă minereul de fier în propriul lui atelier.

Paragraful 9 din lex Metallis dicta de la Vipasca atrage atenția asupra existenței obligatorie a locului de preparare, în apropierea locului de exploatare, împreună cu instalațiile de reducere a minereului de fier. Tot minereul scos din mină într-o zi de muncă, se transporta imediat la instalațiile de topire, în intervalul de timp cuprins între răsăritul soarelui și până la apusul lui, după acest răstimp orice act de acest fel, era considerat fraudă, spune aceiași lege, iar cei prinși suportau pedepse aspre în funcție de poziția socială a fiecăruia: om liber, colon sau sclav.

În cazul minelor de la Vipasca, unde metalul principal era argintul, fiind un metal prețios cu o valoare, negreșit mai mare, regulile erau mult mai dure. Tragem astfel concluzia că , centrele metalurgice se găseau imediat lângă locurile de exploatare a minereului respectiv, in scopul de a evita costurile de transport , dar și probabil, din motive de siguranță. Deasemenea, în procesul de reducere a minereului de fier, era obligatorie existența unei surse de apă.

Instalații de reducere a fierului cunoscute în preajma exploatărilor miniere sunt deocamdată puține în provincia Dacia:

A. În districtul minier cu sediul la Teliucu Inferior sunt cunoscute următoarele centre:

1. Teliucu inferior (jud. Hunedoara). În anul 1904, cu ocazia îndepărtării unei halde de zgură a fost descoperit un cuptor de redus minereu de fi er, săpat în lut având pe vatră o turtă de fi er de 5 kg. Pereții laterali ai instalației erau căptușiți cu plăci de andezit. La sud de această instalație au fost descoperite patru vetre deschise de foc, cu dimensiunile de: 80 x 80 cm amplasate pe un postament ridicat cu 15 cm față de suprafața solului. Aceste din urmă instalații se presupune că ar fi fost utilizate pentru prelucrarea minereului mai sărac în fier.

V.Wollmann mai menționează la marginea unei exploatări de suprafață denumită „Irina”, unde a fost descoperită parțial o construcție romană, vis-a vis de această, posibile instalații de reducere a fi erului sub forma unor gropi conice.

2. Criciova (jud. Timiș), în anul 1982, într-o așezarea daco-romană din locul numit „Râtul lui Mocrean” a fost descoperit un mic cuptor rotund de redus minereu. Instalația avea 36-40 cm în diametru, fapt evidențiat de diametrul lupei de 26-28 cm. Lupa avea o grosime de 4,5 cm. Cuptorul era distrus până la bază, pereții din chirpic ars până la cenușiu se păstrau doar pe o porțiune mică pe înălțimea de 15 cm. Podeaua instalației din lut era de asemenea arsă până la vitrifi care. În zona instalației se păstra multă zgură metaliferă și cărbune. Tipul de cuptor făcea parte de categoria celor de formă rotundă, care erau distruse pentru scoaterea turtei de metal. Pe baza inventarului descoperit între care și o piesă de metal: o fi bulă de bronz cu picior întors pe dedesubt forma timpurie, alături de un fragment de terra sigillata și ceramica romană de uz cotidian așezarea se datează la începutul secolului III.

Cuptorul se încadrează în categoria instalațiilor cu capacitate mică prezentă și în alte așezări rurale de pe teritoriul Banatului.

B. Districtul minier cu sediul la Moldova Nouă.

1. Moldova Nouă (jud. Caraș Severin). În „Ogașul Băieșului”, aflat destul de aproape de „Ogașul Grecilor”, la ieșire din orașul Moldova Nouă spre Oravița au fost găsite construcții antice, una dintre ele fiind complet dezvelită (în anii 1986-1987). Clădirea de dimensiuni mărețe 19 x 9,70 m, se încadrează în categoria caselor de tip Streifenhaus. Funcționalitatea edificiului pare să fie totuși aceea a unei clădiri cu întrebuințări multiple, atât cu ateliere, dar și cu caracter privat de locuință. Clădirea avea 8 camere dintre care două aveau încălzire (hypocaustum), alte 4 camere, care au fost atribuite pe baza inventarului (format din creuzete realizate din partea inferioară a unor recipiente din ceramica) cu zgura și metal topit de argint și cupru. În alte 3 camerei s-au descoperit reziduuri de metal topit din fier.

La marginea Ogașului au fost descoperite la aproximativ 50 de m distanță, mai multe cuptoare rotunde de redus minereu. Se mai menționează prezența unor turte de metal fără alte precizări privind metalul din care erau executate. Avem de a face cu o oficină de reducere a unor minereuri în vederea obținerii metalului. Deocamdată, este singura localitate în care se constată amenajări speciale cu caracter metalurgic. Publicarea nu este îndeajuns de clară. Nu apare clar dacă este vorba de reducerea minereului de fi er, plumb cupru sau alte metale.

Alte urme de reducere a minereului de fier nu se cunosc în apropierea centrelor de exploatare miniere din acest district. În schimb, pe teritoriul mai multor așezări rurale în zona centrală a Banatului au fost descoperite instalații mici rotunde de reducere a minereului de fi er. Primele descoperiri au apărut la Șoșdea, unde se păstra un cuptor de redus minereu de fier, cu diametrul de 1,20 m, pereții executați din lut bătut amestecat cu pietricele ca degresant, aveau o grosime de 25-30 cm. Vatra cuptorului era puțin albită și vitrifiată în partea inferioară. S-au găsit fragmente de la două tuburi suflante. Pe teren s-au observat urmele a încă două instalații de același tip. La Fizeș în locul numit „Dâmbul Izvor”, a fost descoperit un cuptor rotund de redus minereu de fier, cu diametrul exterior de 0,75 m, iar cel interior de 0,45 m, înălțimea păstrată de 0,85 cm. În jurul instalației s-au descoperit bucăți de zgură, bulgări de var, cărbune, fragmente de tuburi suflante. O bucată de lut în formă de semidisc acoperea deschiderea gurii cuptorului. Pe dealul „Cioara” de la Reșița a fost descoperit un alt cuptor de redus minereu de fier. În catalogul muzeului din Reșița se păstrează două tuburi suflante provenind de la acest atelier. Informații despre această instalație nu se găsesc, în afara analizelor întreprinse de E. Stoicovici, care a stabilit că sursa principală de minereu pentru cele trei cuptoare de la: Soșdea, Fizeș și Reșița, provine de la minele din Ocna de Fier.

Alte instalații de reducere a minereului de fi er au fost constatate prin cercetări de teren la: Berzovia (jud. Caraș-Severin), în punctele: „Stoicoane” și „Pătrueni”, Gherteniș (jud. Caraș-Severin), în punctele „Goru”, „Făitanu Mare”, „Zăton”, „Glegesant”, „Rovină”, „Ogașul Haiducilor”), Ilidia (jud.Caraș-Severin) în punctul „Funii”, Topleț (jud. Caraș-Severin), Gătaia (jud. Timiș), Jabăr (jud. Timiș), Silagiu (jud. Timiș), Șipet (jud. Timiș) etc. Forma cuptoarelor descoperite până în prezent este cea tipică de epoca Laténe care rămâne neschimbată până la începutul feudalismului. Într-un singur caz, a fost descoperită o turtă de fier prelevată de pe vatră unui cuptor, ce provine de la Berzovia în greutate totală de 45 kg. Dimensiunile ei erau de 47 x 1,5 cm120. Ea reprezintă rezultatul unei șarje de metal, care s-a obținut în instalația respectivă. Apare evident faptul că pentru obținerea metalului avea loc distrugerea instalației până aproape de bază pentru recuperarea turtei de metal, ceea ce explică arealul mare pe care se întind astfel de așezări în zona centrală a Banatului.

Analiza întreprinsă în Gallia de nord și Rhenania asupra obținerii fierului au evidențiat asemenea preocupări de producere la scară redusă a fierului, în cadrul mediului rural și al fermelor agricole, fenomen ce apare evident la mijlocul secolului al III-lea. Acest fapt, ne duce la concluzia că, reprezintă un fenomen general în Imperiu, prin care comunitățile mici își asigură nevoile de metal feros. Astfel, el apare și în Dacia, unde cu excepția descoperirii de la Criciova, care este datată în epoca romană, toate celelalte centre din Banat de la Șoșdea, Fizeș, Reșița.

În concluzie: descoperirile arheologice de până acum, demonstrează o producție majoră de exploatare a minereului feros și de prelucrare a lui, subordonată administrației Statului Roman, lucru dovedit de paza militară asigurată în zona Teliucului Inferior de stationes la Aquae, Hunedoara (probabil) Criciova, prin detașamente ale legiunii a XIII-a Gemina, iar la Moldova Nouă prin detașamente din legiunea a VII-a Claudia, sau unități din castrul de la Tibiscum.

Activitatea metalurgică privind exploatarea fierului din Dacia Romană este încă departe de a fi cunoscută satisfăcător până acum. Informațiile epigrafice sunt cele cunoscute până acum, care nu oferă posibilitatea unor interpretări noi, decât în rare cazuri. Totuși, pe baza acestor surse s-a conturat în chip evident posibilitatea existenței unor districte miniere ale Daciei grupate în zonele de exploatare minieră. În unele cazuri, cum este cel de la Teliucu Inferior, centrele de exploatare sunt apropiate de cele de reducere a minereului de fier. La fel, ca și în vestul Imperiului predomină începând cu secolul III, descoperirile de centrele metalurgice mici în mediul rural. În vestul Imperiului, numărul lor apare masiv în cadrul unor ferme rurale de tip villae rusticae.

În Dacia, dimpotrivă, asemenea instalații de reducere a minereului de fi er apar în teritoriul unor așezări de sorginte daco-romane locale. Asemenea centre se concentrează masiv în partea de sud-vest a Daciei, în apropierea centrului de exploatare minieră de la Ocna de Fier, poate și la Moldova Nouă. Ele se încadrează în tipologia cuptoarelor utilizate încă în epoca Latène. În unele cazuri, cuptoarele erau dispuse în șiruri (Valea Mâții) demonstrând o producție de serie în care, însă instalațiile erau distruse pentru scoaterea turtei.

Obținerea fierului pe plan local apare ca fenomen general cunoscut încă în secolul al III-lea și care continuă până în secolul al IV-lea. În majoritatea cazurilor, produsul fi nit obținut au fost turtele de fier. Nu deținem informații arheologice până în prezent privind prezența unor lingouri sub formă de bare din fi er indiciu ferm al unei producții standardizate.

Prea puține informații se cunosc despre sistemul de exploatare a altor metale cum ar fi de pildă, metalele neferoase din Dacia Romană în special al cuprului, dar și a plumbului.

Cu ocazia săpăturilor efectuate în diverse puncte ale fostei Dacii s-au descoperit numeroase unelte de fier folosite de meșteșugari: făurari; dulgheri, pietrari, argintari, ceramiști etc, dovedind o înflorire deosebită a meșteșugurilor și în același timp că, în ultimele două-trei secole înaintea cuceririi romane, nu poate fi vorba de o civilizație a lemnului, cum presupunea V. Pârvan, ci de una a fierului de tip La Tene perfect comparabilă cu cea a celților.

2.2 Cercetări asupra argintăriei

In urmă cu 1600 de ani , Dio Cassius a nota: "Se gãsirã si comorile lui Decebal, cu toate cã erau ascunse sub apa râului Sargetia… Cãci Decebal, prin mijlocul captivilor lui, abãtu râul, sãpã albia lui si punând întrânsa mult aur si argint, precum si alte lucruri de mare preț si care puteau suferi umezeala, puse peste ele pietre si grãmãdi pãmânt; dupã aceea aduse din nou râul în albia lui, iar în peșteri, tot cu ajutorul acelor captivi, ascunse vesmintele si alte lucruri de felul acesta. Dupã ce fãcu acestea, el ucise pe captivi, ca sã nu spunã nimãnui nimic. Dar Bicilis, un soț de-al lui, care știa ce se lucrase, fu prins si dãdu pe fatã toate acestea…" Cele de mai sus erau scrise la 200 de ani dupã cel de-al doilea rãzboi daco-roman.

Incă nu s-a aflat dacã ele reprezintã adevãrul istoric, dar totuși a rămas ceva real: dupã războiul acela, imperiul și-a refãcut finanțele, romanii au fost scutiți de impozit timp de un an, Traian a organizat sãrbãtori la Roma si a construit o serie de clădiri impunătoare. În urma cercetărilor s-au găsit în jur de 160 de tone aur si 300 tone argint, captura lui Traian din Dacia, dar oare acesta să fi fost tot aurul nostru? Unii oameni de știință, evaluând producția de aur din Munții Apuseni la 15-20 tone/an (exploatarea era intensã si strãveche, sã nu uitãm cã aur din minele de lângã Brad s-au gãsit si în tezaurele antice din piramidele egiptene, fapt demonstrat prin analize chimice), au estimat stocul de metal galben acumulat de daci la circa 1.000 tone. Sarmizegetusa Regia nu s-a făcut cunoscută în ultimele două decenii din cauza descoperirilor remarcabile ale arheologilor, nici din pricina publicării vreunei monografii istorice sau arheologice despre capitala Daciei, ci datorită căutătorilor de comori. Dintr-o Sarmizegetusă uitată și neinteresantă, dintr-o dată, fosta capitală a dacilor a căpătat contururi aurifere datorită importantelor tezaure găsite de căutătorii de comori înzestrați cu detectoare de metale. Ei au descoperit o cantitate impresionantă de monede din aur si argint precum si piese de o valoare inestimabilă din punct de vedere artistic si istoric, cum sunt acele brățări spiralice din aur.

Nu avem suficiente informații privind analizele făcute asupra pieselor din argint din perioada dacică înainte de anii 1960, cu toate că astfel de operațiuni se făcuseră deja în secolul al XIX-lea. Cea mai veche informație despre astfel de investigații din literatura de specialitate o datorăm arheologului român – Cezar Bolliac. Într-un articol publicat în 1871, el afirmă că monedele dacice conțin pe lângă argint și cupru, aur și plumb. O astfel de constatare este cu siguranță rezultatul unei analize chimice foarte amănunțite. Încorporarea aurului și plumbului, alături de argint și cupru în monedele și obiectele de „argint” dacice constituie un fapt confirmat numai de investigațiile contemporane realizate prin metoda spectrografiei, fluorescenței de raze X și activării cu neutroni. O altă informație asupra compoziției unui obiect de argint dacic a fost publicată în 1886 de către Fr. Rómer.

Descriind un lanț din tezaurul descoperit în 1874 la Cerbăl (com. Cerbăl, jud. Hunedoara), autorul afirma că acesta a fost lucrat dintr-un argint cu titlul de 930‰. Știind faptul că Rómer nu prezintă decât concentrația argintului, fără să menționeze prezența cuprului, aurului sau plumbului, este posibil, ca această valoarea să fi fost stabilită prin metoda pietrei gravorului. Cu toate acestea, valoarea foarte ridicată a concentrației în argint a lanțului dacic de la Cerbăl nu trebuie să ne surprindă, asemenea titluri înalte fiind confirmate pentru numeroase obiecte din secolele II a. C. – I p. C., măsurate de prof. E. Stoicovici, dr. V. Cojocaru sau de către membrii altor echipe. Ca și în cazul obiectelor din aur dacice, rezultatul investigațiilor asupra compoziției pieselor de argint datate în secolele II a. C.-I p. C. publicate de către Bolliac sau Rómer, nu au fost utilizate de arheologii din secolele XIX-XX care au studiat arta metalului alb sau originea materiei prime care a stat la baza înfloritorului meșteșug al bijutierilor dacice.

În ciuda acestui fapt, G. Téglás, V. Pârvan, D. Popescu și C. Preda au considerat că materia primă folosită pentru producerea lor provenea din monede grecești și romane topite, în timp ce mulții alți specialiști care s-au ocupat cu aceste probleme, au fost, sau mai sunt încă, de părere că argintăria dacică s-a dezvoltat pe baza prelucrării metalului provenit din surse locale. Până recent, singurele analize privind compoziția argintăriei traco-getice și dacice au fost publicate în anii 1960-1970 de către prof. E. Stoicovici și colaboratorii săi. Ele au avut în vedere un număr foarte redus de piese datând din secolele IV-I a. C. descoperite în Dobrogea, Muntenia și Transilvania. Investigațiile efectuate de Stoicovici au fost realizate prin metodele spectrografiei clasice. Prof. Stoicovici a publicat (mai mult sau mai puțin complet) rezultatele analizelor asupra 28 de piese de argint din tezaurele de la Agighiol, Sâncrăieni, Surcea, Bistrița, Șărmășag, Săcălășău, Cojocna, Stăncuța și Bălănești, precum și din localități neprecizate din Transilvania. Pe lângă acestea, autorul a analizat și numeroase monede geto-dacice, grecești și romane.

Analizele întreprinse de Stoicovici ne arătă că 46,4% din piesele geto-dacice și dacice investigate fuseseră lucrate dintr-un aliaj foarte bogat în argint, care conținea între 938 și 979,2‰, 28,57% conțineau între 814 și 915‰ argint, 10,7% conțineau între 668 și 744‰ argint și numai 7,1% fuseseră lucrate dintr-un aliaj cu un conținut redus de metal alb, variind între 525 și 548%. Analizele publicate de către Stoicovici și colaboratorii săi au pus în evidență prezența aurului și plumbului în majoritatea pieselor supuse investigațiilor. În ciuda faptului că analizele monedelor grecești și romane, precum și ale obiectelor de argint dacice indicau că acestea prezentau atât concentrații asemănătoare de argint și cupru, dar și aceleași elemente-urmă (Au, Pb, Bi), Stoicovici și colaboratorii săi considerau că argintăria dacică a fost produsă din metal local, extras din Transilvania. În ulimul timp, cercetările asupra monedelor geto- dacice și elenistice târzii s-au întins considerabil și s-a modernizat foarte mult din cauza utilizării de către dr. V. Cojocaru și colaboratorii săi, precum și dr. B. Constantinescu și colaboratorii săi a metodelor nucleare (NAA) și atomice (XRF). Cele două echipe au publicat numeroase rezultate ale analizelor unor monede grecești și daco-getice, fapt ce oferă o importantă bază de analize statistice.

Ulterior, în cursul anilor 2009-2010, au fost efectuate analize prin metoda XRF asupra tezaurelor de la: Agighiol, Peretu, Craiova, Poroina, Coada Malului, Lupu, Senereuș, Slimnic, Mediaș, Vedea, Surcea, Sâncrăieni, Tilișca, Șărmășag, Cojocna, Gherla, Sărăcsău, Săsciori, Sarmizegetusa, Popești, Transilvania localități neprecizate etc., păstrate în colecțiile Muzeului Național de Istorie a României, Muzeul Național al Unirii, Alaba Iulia, Muzeul Național Bruckenthal și Muzeul Civilizației Dacice și Romane, Deva, precum și asupra brățărilor dacice polispiralice de argint din colecția Muzeului Național Maghiar din Budapesta (Cerbăl, Ghelința, și Dupuș). Pentru comparație a fost analizat și tezaurul roman republican târziu sau imperial timpuriu de la Muncelu (CMNT), precum și mai multe tezaure de monede geto-dacice sau romane republicane (cu multe imitații dacice), cum sunt cele provenite de la Sarmizegetusa Regia.

Cu mici excepții, cele mai multe obiecte de argint geto-dacice și dacice analizate recent sunt făcute dintr-o combinație de metale, în speță metal alb, adesea acesta având concentrații mari, între 950 și 995‰. Oricum, puține dintre piesele analizate au un titlu mai redus de 750‰ (brățara de la Herăstrău, o fibulă de la Tilișca). De asemenea, în foarte multe dintre piesele analizate s-a evidențiat prezența aurului și bismutului. Toate piesele din tezaurele de la Agighiol, Peretu, Poroina și Craiova au în conținut un aliaj foarte bogat în argint – 945-995‰, evidențiind folosirea unei surse care conține argint nativ sau foarte înalt rafinat, de origine balcanică. Titluri foarte ridicate se întâlnesc și la obiectele din tezaurul de la Lupu, Senereuș, Coada Malului, Vedea, Herăstrău (numai vesela). Analizele realizate până în prezent confirmă faptul că principala sursă a materiei prime folosite pentru podoabele și accesoriile vestimentare dacice din perioada secolelor II a. C. – I p. C. au constituito monedele grecești (tetradrahmele de tip thasian, Macedonia Prima, drahmele de la Dyrrhachion și Apollonia), precum și denarii romani republicani sau imperial timpurii.

În fine, nu există vreo dovadă a exploatării argintului transilvănean nu numai în epoca bronzului și hallstattiană, dar nici măcar în latène sau epoca romană. Depozitele de galenă argentiferă din zona Rodnei nu au fost exploatate înainte de colonizarea saxonă în secolul al XIII-lea, iar cele din Maramureș, numai în primele decenii ale secolului al XIV-lea. Cercetările recente evidențiază prezența Sn, în cantități considerabile, atât în compoziția unor piese din tezaurele dacice de la Sărăcsău, Tilișca, Oradea și Herăstrău, cât și structura în monedelor de tip Rădulești Hunedoara descoperite în zona Sarmizegetusa Regia. Sn este, de asemenea, prezent și în compoziția monedelor geto-dacice de tip Vârteju-București, specifice zonei centrale a Munteniei. Nu există niciun dubiu că metalul a ajuns în obiectele de argint și monedele dacice târzii datorită unei adăogiri voite, posibil ca un substitut al argintului. În schimb, pentru bogata argintărie geto-dacică și dacică se poate spune că aceasta s-a bazat în întregime pe surse de metal străin – în cele multe cazuri de origine balcanică sau pe cel obținut din reciclarea monedelor elenistice târzii și romane republicane sau imperiale timpurii. Analizele nu au adus nici o dovadă a exploatării argintului transilvănean nu numai în epoca bronzului și hallstattiană, dar nici măcar în latène sau epoca romană. Cu siguranță, depozitele de galenă argentiferă din zona Rodnei nu au fost exploatate înainte de colonizarea saxonă în secolul al XIII-lea, iar cele din Maramureș, numai în primele decenii ale secolului al XIV-lea.

Primul atelier de bijuterii in argint din tara a fost descoperit în cetatea dacică de la Tasad. Aici au fost găsite podoabe de argint, monede si vase ritualice din ceramica. "Ca sa știm totul despre cetatea dacica de la Tasad, ne-ar mai trebui inca o mie de ani de cercetare", mărturisește arheologul Sever Dumitraș cu, cel care, in căutarea unor răspunsuri certe, a scormonit fortificația mai bine de un deceniu. "Dacă vrei să faci o lucrare științifică de calitate, trebuie sa ai răbdare. Răbdarea este singura calitate a unei cercetări". Experimentatul arheolog a tras concluzia ca prima comunitate umana care a habitat in zona Tasad a fost alcătuită din preindoeuropeni, perioada 4000 – 2000 i.Ch. Apoi au urmat indoeuropenii, respectiv tracii, geto-dacii si ulterior dacii liberi, pana in sec. V d.Ch. "Adevărul il găsim doar in biblioteca pământului", este de părere localnicul Gabi Bobse. "Eu cred ca noi ar trebui sa intram in pădurea satului ca-n biserica," spune Ioan Judea, recent întors in sat după zece ani petrecuți in Italia. "N-am mai putut sta acolo, simțeam ca am ceva de făcut aici. E ca si cum as avea o misiune de îndeplinit", mărturisește el.

Sătenii povestesc că acolo, pe dealul înalt de peste 300 de metri, au existat ziduri din piatră, un turn înalt la mijloc, sub care s-ar fi aflat o gaură adâncă, un fel de horn, care venea de undeva din străfundul dealului. "Bătrânii spuneau ca acolo ar fi trăit niște oameni uriași. Ei povesteau ca si pe vremea turcilor, la baza dealului, ar mai fi existat doua porți mari, făcute ca din fier, si ca aveau imprimate pe ele un cap de animal fioros. Pe acele porți intrau cu carele in cetate. Nu stiu nici eu cat îi adevăr din toate astea, dar când eram eu mic si mergeam cu vitele la păscut, părinții îmi spuneau mereu sa nu care cumva sa ma apropii de dealul acela ca ma fura zmeii, adică cei care au construit cetatea".

În locul in care se spune ca a fost incinta sacră, au fost găsite doua gropi adânci săpate in stanca. În interiorul acesteia erau ulcele din ceramica, ornamentate în mod unic, toate așezate cu gura în jos, si câteva depuneri de minerale. Acolo a fost un cult metalurgic. În mod sigur s-a încercat obținerea oxidului de aluminiu. Voiau, probabil, sa obțină si fier, printr-un procedeu de alchimizare, dar nu au reușit. Bronzul știau deja să-l prelucreze", declara prof. univ. Sever Dumitrascu.

Tot in acest loc a fost scos la iveala si atelierul unui bijutier, care lucra podoabe de argint. S-au descoperit unele bare de argint in diferite faze de prelucrare, brățări pentru încheietura mâinii si antebraț, coliere prinse în noua noduri, cu opt parti spiralate, fibule cu același stil de lucrare. Arheologul precizează ca, ținând cont de proprietățile curative ale argintului, brățările, colierele si celelalte podoabe au fost folosite in ritualurile de vindecare.

Se spunde că aceste "bijuterii ritualice" erau purtate de către preoții daci, dar ca, la fel de bine, puteau fi folosite si de către preotesele antice, adepte ale cultului Lunar. Obiecte de cult din argint au fost descoperite si in alte cetăți dacice din regiunea Crisana. Argintul, pentru populația din aceasta zona, a fost un metal atât de prețios ca și aurul utilizat de dacii din Carpați, in ritualurile religioase închinate cultului Soarelui.

2.3 Prelucrarea argintului la geto-daci

Orfevrăria reprezintă acel meșteșug al creării obiectelor de artă aplicată , din metal prețios, cum sunt aurul și argintul. Tezaurele descoperite în țara noastre și uneltele de bijutier sau rămășițele unor ateliere (Pecica , Tășad, Poiana, Grădiștea de Munte etc.), aduc dovada îndemânării meșteșugarilor geto-daci, confirmând existența unei producții locale.

Se știe că printre motivele cuceririi Daciei de către romani se regăsesc și cele de ordin economic, romanii știind, în primul rând, de aur. Bogăția în aur a Daciei se reflectă cel mai bine în cantitatea impresionantă a tezaurului regal dacic aflat de romani în 106 în albia râului Sargetia, estimat de Ioannes Lydus (care îl preia pe Criton) la 1650000 kg aur și 3310000 kg argint, cifre reduse de 10 ori, mai aproape de realitate, de J. Carcopino , care a dus la redresarea visteriei imperiale și la o scădere a prețului aurului și argintului în imperiu cu 10%.

Au fost aduse mari prejudicii patrimoniului țării noastre și, de ce nu, științei, prin faptul că, s- a declanșat o adevărată manie printre căutătorii de comori la ideea că măcar o mică parte din tezaurul regal dacic ar fi scăpat atenției romanilor. Făcând referire la tezaurele de argint descoperite în Dacia, începând cu cel de la Cioara, jud. Alba, din 1920 , o statistică relativ recentă menționează peste 60 (conținând falere, fibule, colane, lanțuri, brățări, pandative, iar uneori vase de argint și monede din același metal) doar podoabele, din punct de vedere cantitativ ,însumând aproximativ 50 kg de metal prețios.

La acestea se adaugă și cele peste 230 de tezaure monetare, cuprinzând mai mult de 30000 de denari, originali sau imitații locale , și care, cantitativ, însumează în jur de 400 kg argint . Dintre aceste descoperiri, întâmplătoare și cu un conținut incomplet păstrat, cele mai importante, prin calitatea lor, rămân, până acum cele de la București-Herăstrău, Coada Malului (jud. Prahova), Surcea (jud. Covasna), Lupu (jud Alba), Sâncrăieni și tezaurele traco getice de la Agighiol, Peretu etc de sec. V-IV.

Argintul apare în Dacia în secolul al III-lea, odată cu apariția la getodaci a monedelor proprii de argint foarte bune calitativ, probabil apariția acestora se datorează pătrunderii în Dacia, tehnica de prelucrare a acestuia. Prin secolul al II-lea, însă, se observă o degradare a calității monedelor, unde argintul ajunge să oscileze de la 33% până la simple urme , ca și o scădere bruscă a greutății lor de la 13 grame, cât prevedea sistemul tradițional dacic, la doar 6 grame.

În ultimele decenii al secolului al II-lea î.Hr., apar unele tezaure de obiecte de podoabe de argint de bună calitate, dar și alte tezaure, cu podoabe învelite doar în argint de foarte bună calitate, iar miezul de calitate inferioară din cupru sau aliaj de argint și cupru, fenomen aproape concomitent cu pătrunderea pe piața internă a Daciei a tetradrahmelor Macedoniei Prima și ale insulei Thassos, al drahmelor din Apollonia și Dyrachium precum și a denarului roman republican. Mai mult, se constată prezența în multe din tezaurele de argint descoperite în Dacia a acestor monede străine, în special a denarului roman republican.

Privind originea argintului din podoabele dacice, au existat, în timp, diferite păreri. Bazându-se pe apariția obiectelor de podoabe dacice abia după pătrunderea în Dacia a tetradrahmelor grecești și mai ales pe asocierea mai sus menționată, cercetători ca G. Teglas sau V. Pârvan au considerat aceste monede ca izvor de materie primă pentru argintarii daci, fapt ce ar implica absența galeriilor în Dacia preromană și, în consecință, necunoașterea metalurgiei primare a argintului.

În scopul susținerii acestei idei vine, în 1953,descoperirea, tezaurului de la Stăncuța (jud.Brăila), având în conținut denari republicani, tetradrahme thassiene și două bare de argint, al căror metal provenea din topirea monedelor . Tot pe „filieră sudică”, argintul putea proveni din expediții de pradă, sau în schimbul aurului, al sării și, poate, al sclavilor .

În zilele noastre nu mai vorbim despre necunoașterea dacilor a zăcămintelor argintifere din munții lor, cei mai mulți cercetătorilor având unanima părere asupra provenienței autohtone a argintului din podoabe, cel puțin în spațiul intracarpatic. În sprijinul acestei idei vin, în primul rând, analizele fizico-chimice efectuate asupra monedelor dacice din secolele III-II î.Hr. și podoabele din sec.I î.Hr.-I d.Hr., care au relevat utilizarea argintului în toată această perioadă.

Emiterea unui număr mare de denari romani republicani în Dacia copiați perfect după original, fapt arătat de descoperirea ștanțelor monetare din atelierele de la Tilișca și Grădiștea de Munte , ori cele descoperite izolat la Brașov, Ludești, Poiana (jud. Galați) și în Banat ,a necesitat, probabil, o cantitate mare de argint care e ilogic a fi fost obținută din topirea monedelor străine. Abordând această problemă trebuiesc făcute unele precizări: calitatea slabă a ultimelor monede emise de daci și podoabele având doar înveliș de argint de calitate a fost pusă de unii cercetători pe seama unei „crize a argintului”, datorată terminării momentane a resurselor de argint din Dacia accesibile nivelului tehnic existent la acea dată.

Pentru a păstra producția de argint în același ritm în sec. III-I î.Hr., s-a observat o calitate precară a monedelor datorată unei cereri pe piață , cantitatea impunându-se in detrimentul calității. Interesantă este părerea lui E. Iaroslavschi în această controversată problemă, care pune reapariția argintului de bună calitate din monede pe seama progreselor tehnice făcute de daci, în speță epurarea argintului din zăcăminte până atunci ignorate.

O recentă ipoteză pune calitatea precară a argintului din unele tezaure cu podoabe pe seama unui monopol regal asupra producției argentifere din Transilvania în sec I î.Hr-I d.Hr. pentru a asigura emisiunile monetare romane. Astfel, unele ateliere de orfevrărie nu au avut întotdeauna cantități suficiente de argint. În sfârșit, revenind la problema exploatării argintului, cele 331 000 kilograme capturate de romani constituie, ca și în cazul aurului, o altă dovadă a utilizării minelor în Dacia. Sub aspectul celor două teorii privind obținerea minereurilor de argint, Fl. Medeleț admitea confecționarea podoabelor și prin topirea pieselor monetare, pentru zonele est și sud carpatice, acolo unde aprovizionarea cu acest metal din Transilvania și Banat era intermitentă.

Aceste păreri conduc la existența a două surse de proveniență a argintului în orfevrărie și monetărie, una primară și alta secundă. Identificarea exploatărilor miniere este, dificilă, sau mai rău, imposibilă. Dată fiind asocierea frecventă în minereuri a aurului, a argintului și a cuprului, e probabilă exploatarea lor concomitentă. Ca și în cazul exploatării, cunoaștem foarte puține lucruri despre metodele de obținere a argintului din minereuri de către daci. Metoda cupelării, utilizată în antichitate, atestată la Laurium și în țara noastră, pentru prima dată în Transilvania secolului XVI 50 a fost probabil utilizată și de geto-daci. Se utiliza minereul de galenă (sulfură de plumb și argint), frecvent în Munții Apuseni și în Munții Maramureșului, care era încălzită, obținându-se argint și litargă(oxid de plumb), rezultată din oxidarea plumbului în contact cu aerul.

Vasele în care se încălzea galena erau făcute din argilă amestecată cu os , iar spuma de litargă era scoasă prin introducerea unor tije de fier pe care se lipea imediat. Separarea aurului de argint (așa cum s-a văzut, insuficient stăpânită de daci)se realiza într-un creuzet poros prin amestecare cu sare și o materie organică, pereții creuzetului absorbind argintul sub formă de clorură de argint. Se mai folosea și sulfatul de antimoniu, obținându-se sulfat de argint, care se ridica la suprafața aurului sub forma unei spume ușor de îndepărtat. Filoanele de argint au constituit, desigur o altă sursă de aprovizionare pentru orfevrării daci. Deși nu s-au descoperit, se presupune că cuptoarele pentru reducerea minereurilor conținând metale prețioase erau asemănătoare ca tipologie cu cele pentru obținerea fierului, atestate în Dacia. Mangalul descoperit în atelierul de orfevrari de la Tășad poate constitui o dovadă în acest sens. Mangalul era obținut prin distilarea uscată a lemnului fără accesul aerului, în gropi lutuite, lemnul utilizat fiind, mai ales, pinul .

În fine, se impune concluzia originii metalelor prețioase din podoabele dacilor în primul rând în exploatarea bogățiilor din subsol, chiar dacă au existat, așa cum s-a văzut, și alte surse. Desigur că ei au recurs în special la zăcămintele de suprafață, mai ușor accesibile, dar, probabil că în cazul depistării unei filoane bogate, au efectuat și exploatări de profunzime. Exploatarea și obținerea aurului și a argintului au permis orfevrarilor daci să-și etaleze întreaga pricepere în realizarea podoabelor din aceste metale prețioase.

Așa cum în ceea ce privește arta bronzului și cea veche, a fierului, regiunea carpatică a dezvoltat o artă proprie, absolut diferențiată de cea a grupelor etnografice înconjurătoare, și exercitată fie în materialul metalic comun, al vremii, bronzul, fie mai ales în materialul specific transilvan, aurul, — așa se poate stabili o artă a argintului, caracteristic dacică, ale cărei forme principale sunt esențial diferite de cele celtice contemporane. Printre tezaurele de argint dacice, cel de la Cioara, în Alba-de-Jos, ocupă un loc fruntaș în special prin placa de argint figurată, fragment din acoperișul metalic al unui chimir de piele lat de 157 mm., în genul celor vechi hallstattiene.

Dacia se află la intersecția culturilor pe care din Ε vine arta naturalistă, iar din V cea geometrică. încă din bronzul IV ținutul carpato-danubian, cu o tendință străveche geometrică, primește înrâuriri orientale zoomorfe, care creează stilul Mikhalkovo—Dalj—Pașachioi: hallstatto-geto-cim-meric. Din sec. VII avem în Dacia pe Scythi: popor nomad, crescător de vite și vânător, format ca spirit artistic la școala zoomorfă a Asiei Anterioare, dar păstrându-și în regiunile mai îndepărtate, nordice, toată autonomia concepției sale naiv-naturaliste, fără preocupări decorative. Scythii aduc la noi, în forme populare, aceeaș simpatie pentru natura organică, mai ales theriomorfă, pe care Elenii ionieni o răspândiau în întreaga Europă, și în Rusia sudică, în forme raționalizate, de artă superioară.

Sub imboldul artei greco-scythice din sec. VII—IV a. Chr. Dacia ar fi avut putința să-și creeze un stil nou. Geometrismul a rămas însă mai puternic. Scythii din Dacia erau puțini și săraci, Elenii pătrund în interiorul mai adânc al Daciei de-abia din sec. IV încoace. Curentul nou nu a prins rădăcini prea adânci. Și iată că din același secol al IV-lea încep să năvălească Celții, al căror spirit geometric nu putea suferi nici măcar realismul motivelor vegetale, nicicum al celor animale. Și Celții pătrund de pretutindeni din V din SV din Ν ca și din Ε în massa getică. Dar Dacia nu putea fi vecină cu nomazii iranieni, cu tendințe naturaliste în artă, fără să sufere cât de puțin influența lor, așa cum, sub presiunea sarmato-gotică Europa secolelor III—VIII p. Chr. adoptă o serie întreagă de forme și motive decorative zoomorfe, a căror origine se poate urmări până în Siberia și Turkistan, iar de acolo până în Assyro-Babylonia, tot așa Dacia La Tène-ului III dezvoltă în arta argintului anume podoabe cu motive zoomorfe, a căror origine e în lumea vecină iraniană.

Într – adevăr colanele și brățările spirale terminate în «capete de șerpi», pe care le cunoaștem din Germania vestică și centrală, ca și, mai ales din Suedia, și chiar Finlanda, în sec. III—IV p. Chr., sub denumirea de “tip suedez”, în special în aur, sunt ca structură, aproape identice cu brățările spirale terminate în așa zisele «capete de șerpi» din La Tène-ul III dacic. Brățările cu «capete de șerpi», atât simple, deschise, cât și unispirale, ori mai ales pluri-spirale, sunt caracteristice în Dacia sec. I a. Chr. și I p. Chr. Născute aici pe o bază străveche (brățara plurispirală din vârsta bronzului), dar cu admiterea elementului decorativ oriental, iranian, al protomelor de animale «), aceste brățări au trebuit, firește, să fie transmise și Germanilor, încă din sec. I p. Chr., pe calea obișnuită încă din bronzul IV, a raporturilor comerciale geto-germanice, adică prin Moravia și Boemia.

Dar arta figurată dacică nu se mărginește la chipurile de animale mai mult sau mai puțin stilizate, înainte de toate cu linii gravate, tinzând la geometrizarea figurii respective, ci avem și figura omenească tratată fie în simplă gravură pe o foaie subțire de argint, fie în altorelief în metal mai massiv.

Două tendințe își fac loc în această artă anthropo-morfă. Una, în continuitate cu schematizarea geometrică hallstattiană de caracter pur central-european, iar nu sudic, ne apare în fragmentul de aplică de argint pe un chimir lat de piele, cu două figuri omenești gravate naiv și superficial, la Cioara în Alba-de-Jos. Cealaltă dimpotrivă pleacă de la măștile și capetele de oameni întrebuințate ca elemente decorative, fie în metal, fie în teracotă, în tot La Tène-ul și în special în III, de altfel ca și în primul secol al Imperiului. Iar această din urmă tendință nu e legată de tradiții mai vechi locale, ci e, limpede o transpunere, cu mijloace naive, a elementelor zoomorfe șl anthropo-morfe, elenistice, care pătrundeau acum de pretutindeni din Miazăzi. Astfel fibula de argint de mult recunoscută ca ardeleană este păstrată în Muzeul Național din Budapesta.

CAPITOLUL III

Tipologia pieselor de argint descoperite ÎN Dacia preromana

Civilizația geto-dacilor, in concordanță cu a doua vârstă a fierului (epoca Latene), cunoaște o evoluție în timp, începând cu a doua jumãtate a sec.V î.e.n.. Având ca fond principal tradițiile si moștenirile locale anterioare, ea s-a constituit cu contribuția si a unor elemente de influentã greceascã si celticã. În sec.III-I î.e.n. si sec.I e.n., cultura geto-dacilor se generalizeazã, devenind unitarã pentru întreaga Dacie. Geții din zona Dunãrii dau dovadă de pricepere in lucrul cu argintul si în obținerea unor adevãrate opere de artã. Tezaurele de obiecte de argint, uneori aurite, descoperite la Agighiol (Dobrogra), Peretu, Gãvanu (Muntenia),Craiova (Oltenia), alcãtuite din coifuri, vase, piese de harnașament etc., se remarcã prin execuția tehnicã si prin ornamentația lor deosebitã.

În sec.I. î.e.n., geto-dacii dau dovadă de o deosebitã pricepere în realizarea unor podoabe si vase-cupe lucrate într-un stil propriu, cum sunt cupele ornamentate, lănțișoare, fibule, brațări si alte podoabe din tezaurele de la Sâncrãieni, Cerbãl, Surcea, Șeica Micã (Transilvania), Herãstrãu, Merii Goala, Coada Malului, Poiana Gori si Țifești din Dacia extracarpaticã.

Într-un fel aparte, geto-dacii ies in relief prin monetãriile lor proprii. Ei au scos o gamã variatã de monede de argint utilizând tehnica greceascã si preluând unele prototipuri macedonene. Toate acestea sunt emisiuni ale unor triburi si uniuni de triburi din sec.III-î.e.n.. În timpul lui Burebista se trece la o monetãrie unicã de tipul denarilor romani republicani. Multitudinea de unelte de fier găsite în așezările si cetățile getodacilor dovedesc situația in care se afla prelucrarea fierului, tâmplãria, agricultura, cioplitul pietrii, construcția de locuințe s.a. Tezaurele de monede, obiecte de podoabã si diferite alte produse de facturã, greco-romanã, venite pe calea schimburilor indicã raporturile permanente ale geto-dacilor cu lumea exterioarã. Elemente ale civilizației geto-dacice dăinuie mult timp dupã cucerirea Daciei de cãtre romani, atât în cadrul provinciei, cât si în afara acesteia. Ele vor contribui la sinteza culturalã daco-romanã, servind ca argument la netãgãtuit al continuității getodacilor pânã la topirea lor în neamul românesc de mai târziu.

În încercarea de a aborda problema referitoare la arta geto-dacilor ne lovim de doua probleme deosebite . Prima problemă este pusă de dificultatea găsirii originii anumitor elemente manifestate in arta geto-dacilor, aspect care, la randu-i, este determinat de faptul ca Dacia a fost o zona in care s-au încrucișat curente culturale si de civilizație dintre cele mai diverse. Al doilea aspect tine de sărăcia, cu mici excepții, a vestigiilor si însemnărilor referitoare la arta geto-dacilor. Momentan nu se știe nimic despre literatura religioasa, poezia si dansurile lor populare, despre legendele istorice si muzica geto-dacilor, pe care, trebuie să le fi avut, ca orice popor.

3.1 Podoabe de corp

Dacii au dezvoltat o artă a argintului, cu deosebire în secolul I î.e.n. și în secolul următor. Pe întregul teritoriu al Daciei au fost descoperite importante tezaure de argint, care cuprindeau podoabe de tot felul sau vase: brățări, terminate cu protome de șarpe, inele, coliere, cercei, cingători, paftale, lanțuri împletite. Numărul podoabelor a început să sporească în sec. I î.e.n., când argintul, ca materie primă, era procurat din topirea monedelor de argint geto-dace. Podoabele s-au împrăștiat pe teritoriul locuit al geto-dacilor și formează una dintre caracteristicile esențiale ale culturii lor. La începutul sec. I î. e.n., moneda tradițională dispare și apare in locul acesteia moneda dacică de tip republican roman, care s-a răspândit foarte repede , fapt care arată că viață economică a dacilor din ultimele două secole dinaintea cuceririi Daciei de către romani, în 106 e.n, era una prospera. Cele peste aproximativ 25 000 monede de acest tip fac dovada puternicei entități economice în vremea lui Burebista și Decebal. Dacii aveau cunoștințe tehnologice superioare, cum era încrustarea cu argint și aur a unor obiecte de fier, psahiile (partea laterală a unei zăbale) de la Ocnița și cea de la Bâtca Doamnei (Piatra Neamț).

Atât cât putem cunoaște în prezent din izvoarelor literare ale antichității, foarte puțien dealtfel, și din descoperirile arheologice și numismatice, observăm că dezvoltarea economică și unitatea de structură a Daciei preromane au avut consecințe însemnate asupra organizării societății geto-dace.

Rezultatul investigațiilor asupra compoziției pieselor de argint datate în secolele II a. C.-I p. C. publicate de către Bolliac sau Rómer, nu au fost utilizate de arheologii din secolele XIX-XX care au studiat arta metalului alb sau originea materiei prime care a stat la baza înfloritorului meșteșug al bijutierilor daci. În ciuda acestui fapt, G. Téglás, V. Pârvan, D. Popescu și C. Preda au considerat că materia primă folosită pentru producerea lor provenea din monede grecești și romane topite, în timp ce mulții alți specialiști care s-au ocupat cu aceste probleme, au fost, sau mai sunt încă, de părere că argintăria dacică s-a dezvoltat pe baza prelucrării metalului provenit din surse locale. Până nu demult, singurele cercetări asupra argintăriei thraco-getice și dacice au fost publicate în anii 1960-1070 de către prof. E. Stoicovici și colaboratorii săi. Ele au avut în vedere un număr foarte redus de piese datând din secolele IV-I a. C. descoperite în Dobrogea, Muntenia și Transilvania. Investigațiile efectuate de Stoicovici au fost realizate prin metodele spectrografiei clasice.

Prof. Stoicovici a făcut publice rezultatele cercetărilor asupra unui număr de 28 de piese de argint din tezaurele de la Agighiol, Sâncrăieni, Surcea, Bistrița, Șărmășag, Săcălășău, Cojocna, Stăncuța și Bălănești, dar și din localități nemenționate din Transilvania. Pe lângă acestea, autorul a analizat și numeroase monede geto-dacice, grecești și romane. Din păcate, nu s-au dat mereu datele de identificare precise a pieselor analizate, astfel că nu sunt comparabile rezultatele obținute de echipă, cu cele la care putem ajunge noi, măsurând obiecte din aceleași descoperiri.

Aceste cercetări arată faptul că aproape jumătate din piesele geto-dacice și dacice analizate au fost lucrate dintr-un aliaj extrem de bogat în argint, care conținea între 938 și 979,2‰, 28,57% conțineau între 814 și 915‰ argint, 10,7% conțineau între 668 și 744‰ argint și numai 7,1% fuseseră lucrate dintr-un aliaj cu un conținut redus de metal alb, variind între 525 și 548%. Analizele publicate de către Stoicovici și colaboratorii săi au pus în evidență prezența aurului și plumbului în majoritatea pieselor supuse investigațiilor.

Rezultatele cercetărilor făcute de echipa de cercetători de la Cluj-Napoca in privința pieselor arheologice și monedelor geto-dacice din argint sunt, aproape corecte, fiind confirmate de cercetările făcute ulterior, dar concluziile istorice avansate sunt fără îndoială eronate. În ciuda faptului că analizele monedelor grecești și romane, precum și ale obiectelor de argint dacice indicau că acestea prezentau atât concentrații asemănătoare de argint și cupru, dar și aceleași elemente-urmă (Au, Pb, Bi), Stoicovici și colaboratorii săi considerau că argintăria dacică a fost produsă din metal local, extras din Transilvania.

In ultimul timp, cercetările asupra monetăriei geto-dacice și grecești târzii s-au întins foarte mult și s-a modernizat considerabil datorită folosirii de către dr. V. Cojocaru și colaboratorii săi, precum și dr. B. Constantinescu și colaboratorii săi a metodelor nucleare (NAA) și atomice (XRF). Cele două echipe au publicat numeroase rezultate ale analizelor unor monede grecești și daco-getice, fapt ce oferă o importantă bază de analize statistice. Inițial, în cadrul programului ARCHAEOMET interesul pentru studierea argintăriei dacice a fost destul de redus. Cu toate acestea, a fost analizat în întregime tezaurul de la Herăstrău, conținând vase, bijuterii și accesorii vestimentare dacice, precum și imitații balcanice (thracice) ale tetradrahmelor thasiene.

Ulterior, în cursul anilor 2009-2010, în cadrul programului ROMARCHAEOMET au fost efectuate analize prin metoda XRF asupra tezaurelor de la: Agighiol, Peretu, Craiova, Poroina, Coada Malului, Lupu, Senereuș, Slimnic, Mediaș, Vedea, Surcea, Sâncrăieni, Tilișca, Șărmășag, Cojocna, Gherla, Sărăcsău, Săsciori, Sarmizegetusa, Popești, Transilvania localități neprecizate etc., păstrate în colecțiile Muzeului Național de Istorie a României, Muzeul Național al Unirii, Alab Iulia, Muzeul Național Bruckenthal și Muzeul Civilizației Dacice și Romane, Deva, precum și asupra brățărilor dacice polispiralice de argint din colecția Muzeului Național Maghiar din Budapesta (Cerbăl, Ghelința, și Dupuș).

Puțin diferit, cele mai multe obiectele de argint geto-dacice și dacice cercetate recent sunt făcute dintr-o combinație constând într-o mare cantitate de metal alb, adesea acesta atingând concentrații care se cifrează între 950 și 995‰. De fapt, extrem de puține piese cercetate au un titlu mai redus de 750‰ (brățara de la Herăstrău, o fibulă de la Tilișca). De asemenea, în foarte multe dintre piesele analizate s-a evidențiat prezența aurului și bismutului. Toate piesele din tezaurele de la Agighiol, Peretu, Poroina și Craiova sunt alcătuite dintr-un aliaj extrem de bogat în argint – 945-995‰, sugerând folosirea unei surse conținând argint nativ sau foarte înalt rafinat, de origine balcanică. Titluri foarte ridicate se întâlnesc și la obiectele din tezaurul de la Lupu, Senereuș, Coada Malului, Vedea, Herăstrău (numai vesela).

Analizele întreprinse până acum ne confirmă faptul că sursă importantă a materiei prime utilizate pentru podoabele și accesoriile vestimentare dacice din perioada secolelor II a. C. – I p. C. A fost reprezentată de monedele grecești (tetradrahmele de tip thasian, Macedonia Prima, drahmele de la Dyrrhachion și Apollonia), precum și denarii romani republicani sau imperial timpurii. Putem trage concluzia că, în această fază a cercetărilor nu avem nici o dovadă a exploatării argintului transilvănean nu doar în epoca bronzului și hallstattiană, dar nici măcar în latène sau epoca romană.

Lanțuri, realizate din verigi cu pandantiv, ca acelea din tezaurele de la Vedea (jud. Ilfov) și de la Cojocna (jud. Cluj), sau lucrate în împletitură groasă, din mai multe fire de argint. Dintre ultimele amintim lanțul-șarpe de la Vedea ce se atârna peste piept, cele două fibule de pe umeri, sau lanțul cu pandantiv, de pus la gât, de la Bistrița (jud. Bistrița-Năsăud). Lungimea acestui gen de lanț depășește uneori 70 cm.

Brățările, ori simple, din bară masivă incizată și cu capete aplatizate ca exemplarele din tezaurele de la Șărmășag (jud. Mureș) și Slimnic (jud. Sibiu), ori cu capetele subțiate și răsucite pe bară, ca la Săliște (jud. Alba), Bălănești, Gherla sau Șeica Mică (jud. Sibiu), fie din platbandă cu pseudotorsade marginale, ca la Cerbăl (jud. Hunedoara) și Bistrița, fie, în fine, spectaculoasele brățări plurispiralice, cu capete zoomorfe stilizate, precedate de mai multe palmete, ca la Ghelința (jud. Covasna), Cărpiniș (jud. Alba), Dupuși (jud. Sibiu), Coada Malului etc. Diametrul mare (până la cca 25 cm) al acestor brățări indică portul lor pe brațe, de către femei și bărbați, deasupra veșmintelor groase de iarnă.
Colierele sunt realizate în platbandă sau bară simplă, ca la Sărăcsău (jud. Alba), din mai multe fire răsucite în jurul unei bare, ca la Șeica Mică, în fine dintr-o bară torsionată ori din două bare răsucite împreună și bătute la capete, ca la Slimnic, Colțești (jud. Alba) și, respectiv, Sânger (jud. Mureș) și Poiana-Gorj.

Cercei, în torsadă, de tip elenistic comun, terminați cu capete de animale, ca la Poiana (jud. Galați), sau de bară simplă, discontinuă și cu umflături la capete (Poiana-Gorj).
Inele plurispiralice erau realizate din fir de argint, ca la Cerbăl și Săliștea, sau din platbandă, ca la Vedea.

Inele

Muzeul județean din Alexandria a publicat în luna mai, anul acesta, descoperirea întâmplătoare a unui inel de argint spiralat de către soții Costel și Alexadrina Istrate, pe ogorul lor din localitatea Măgura, Valea Vâlcului, pe care l-au donat muzeului.

Inelul spiralat din argint a fost expus în holul muzeului până la sfârșitul lunii mai a.c., sub genericul ,,Exponatul lunii ,,însoțit de texte explicative, fotografii și harta sugestivă cu localizarea tezaurului și a altor inele și brățări, descoperite anterior pe raza județului Teleorman, fostul județ Vlașca, Giurgiu, Olt, Argeș și Romanați. Organizarea și prezentarea exponatului s-au făcut sub îndrumarea conducerii muzeului, doamna profesoară Elena Țânțăreanu. Arheologul Pavel Mirea, șeful secției patrimoniu din cadrul muzeului, în descrierea tehnică a exponatului, arată : ,,Inelul, confecționat din argint, este de tip plurispiralic, alcătuit din patru spire și jumătate și este realizat dintr-o bară cu secțiune rotundă, care se aplatizează spre cele două extremități. De pe suprafața exterioară pornesc, spre fiecare dintre cele două capete, câte cinci palmete frunziforme, obținute prin ștanțare. Prima palmetă, dinspre tijă, este mai mică iar celelalte patru sunt egale. Extremitățile spiralei au ca terminație câte un cap de șarpe, de formă prismatică, redat întrun mod stilizat. Piesa, în greutate de 6,55 grame, are diametrul maxim de 2,2 centimetri, lungimea de 1,9 centimetri și lungimea desfășurată a spirei de 30,8 centimetri.”

Având în vedere cultul nemuririi și legile naturii de inspirație zalmoxiană, înfiripate adânc în conștiința strămoșilor noștri geto-daci, semnificația decorului de pe acest inel are valențe mult mai profunde decât cea ,,frunziformă și zoomorfă” susținută în descriere de arheologul Pavel Mirea. Decorul nu poate fi asimilat decât cu forma stilizată a spicelor de grâu, imprimate în relief prin poansonare, repetate de cinci ori pe fiecare capăt exterior al spiralei inelului, iar terminațiile, la fel stilizate, în mod cert sub forma de cap de artropod, modelat prin batere. Importanța descoperirii constă în faptul că inelul prezintă asemănări evidente cu brățările plurispiralate cunoscute în lumea geto-dacă, el fiind o reprezentare miniaturală a acestora. Analogiile decorului de pe terminațiile feței exterioare ale inelului sunt evidente în cazul brățărilor descoperite în vestul Munteniei la Bălănești și Sprâncenata, județul Olt, Rociu, județul Argeș și Popești, județul Giurgiu, dar și cu cel întâlnit la binecunoscutele brățări plurispiralalate de aur, recuperate de la braconierii din zona Sarmisegetusa Regia. Aceste asemănări dovedesc, fără alte elemente probatorii ale istoriei antice, că strămoșii noștri geto-daci, seminție a tracilor din nordul și sudul Dunării, vorbeu aceeași limbă, aveau aceleași obiceiuri, aceeași religie și același cult al nemuririi. Deci o singură unitate de neam, de limbă, de obiceiuri și de credință monoteistă zalmoxiană. Spirala însemna pentru Zalmoxis, iluminatul danubian din Kogaionon și clerul traco-geto-dac, forma mișcării materiei și a vieții , fără sfârșit în univers, devenită simbol reprezentat prin brățări și inele de aur, argint sau bronz, cu formă asemănătoare celui mai simplu sistem care prinde materia și viața într-un vârtej continuu, fără început și fără sfârșit.

În afara vaselor conice lise amintite în tezaurul de la Sâncrăieni, ar mai fi de menționat ca obiecte diverse placa cu figurație antropomorfă din tezaurul de la Săliște (la Viena), aparținând probabil decorației unei centuri, și lanțul ornamental din baghete de la Cetățeni (jud. Argeș), precum și numeroase pandantive filiforme și lanceolate din mai multe descoperiri. Acestea ar fi, în mare, tipurile de podoabe ce se găsesc în tezaurele geto-dacice de argint târzii.

Cunoscând concret data de sfârșit a producerii, datorită tezaurului de la Poiana-Gorj, prin faptul că acesta cuprinde denari de la Domițian și agrafe de centură (gen de podoabă vestimentară neîntâlnit în cuprinsul celorlalte tezaure), trebuie fixat timpul când astfel de podoabe vestimentare și corporale și-au făcut apariția în Dacia. Pentru aceasta trebuie luate în considerație mai multe date directe sau indirecte:

1) Încetarea monetăriilor dacice de factură locală la începutul sec. I î.e.n., cu emisiuni, la sudul Carpaților, descinzând iconografic din tipul Jiblea pandacic al seriei cu iconografie autohtonă, dar contaminate cu tipul lui Dionysos imberb de pe tetradrahmele tasiene, lucru ce atestă prezența sporadică a lor în Dacia încă din a doua jumătate a secolului II î.e.n.

2) Înzestrarea unor monede dacice din Transilvania cu chipul Dianei de pe tetradrahmele emise în Macedonia, sub protectorat roman, între 158 și 148, dată la care teritoriul fostului regat înfrânt la Pidna în 168 este transformat în provincie romană. Majoritatea descoperirilor acestor monede se situează pe văile Mureșului și Târnavelor.

3) micșorarea cantității de argint din monedele geto-dacice, datorită transformării Macedoniei în provincie romană.

4) Intrarea masivă în Dacia, mai ales în Transilvania, a monedelor orașelor Apollonia și Dyrahium, de pe coasta răsăriteană a Adriaticii, între 130 și 100, ca urmare a faptului că Macedonia devenise provincie romană și că sarea gemă pentru tăbăcării se îndrepta acum către Italia, cu preponderență.

5) Toate acestea arată limpede creșterea potențialului economic și a nivelului de viață al geto-dacilor, precum și foamea de argint a Daciei.

6) Pătrunderea în Dacia a denarului roman republican, aflat din abundență nu numai în Macedonia, ci în tot Orientul grecesc, din motivul mai înainte arătat. După părerea lui M. Crawford denarul republican ar fi intrat în mari cantități între 71-51 î.e.n., adică între lichidarea revoltei lui Spartacus, când au fost uciși 20 000 de sclavi, și cucerirea Galliei de către Cezar (capitularea lui Vercingetorix, la Alesia), prilej cu care au fost luați ca sclavi două milioane de barbari (cifra mult exagerată este dată de Plutarh). În acest răstimp, socotește numismatul englez, Burebista ar fi livrat Romei o bună parte din necesarul de sclavi al acesteia. Printre cele 20 000 de piese de denari republicani descoperiți în Dacia, multe sunt emisiuni anterioare lui 71 î.e.n., care au circulat până la începutul imperiului alături de imitații barbarizate, bătute în Balcani sau poate chiar în Dacia (ștanțele de la Tilișca, de pildă). Nu credem că Burebista a vândut sclavi nici din rândurile triburilor dacice cucerite (pe care Strabon ne spune că le găsise „istovite de războaie dese”, el înălțându-le prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci), nici din cele ale celților boii și taurisci, întrucât precisul și amănunțitul Strabon, care-i fusese aproape contemporan, ar fi pomenit de atare târg foarte important pentru romani, menit a face din regele dac mai mult un prieten decât un dușman al Romei, așa cum de fapt a rămas. Presupusa vânzare de sclavi nu s-ar fi făcut direct și o singură dată, ci pe parcursul unor ani, pe una din marile piețe specializate din Egee, fapt ce ar fi conferit o și mai mare notorietate tranzacției. Concentrarea de monede Tasos, Macedonia Prima, Apollonia și Dyrahium în Transilvania, dimpreună cu denari romani de prin 70-50 î.e.n. ilustrează de fapt un fenomen general și cronic de absorbție, dinspre lumea sud-tracică și egeică, pe de o parte, și cea ilirică, pe de alta, pe care nu-l putem pune nicidecum pe seama unui Burebista negustor de sclavi. El ne indică tocmai dezorganizarea relațiilor economice externe ale Daciei, scoasă, ca dealtminteri întreaga lume elenistică, din făgașele tradiționale, prin intervenția masivă a Romei în Orient. Ca să nu mai vorbim de însăși datarea denarilor republicani, controversată de peste o jumătate de veac, în monografii impunătoare ca volum și erudiție.

7) Burebista și-a putut procura o însemnată cantitate de argint învingând tribul celtic al boiilor, așezat în teritorii bogate în minereuri argentifere.

8) Existența unui proces permanent de transformare a tuturor monedelor ce au circulat în Dacia după încetarea emisiunilor autohtone, în podoabe (lingourile și monedele de la Stăncuța, jud. Brăila, și tiparele pentru turnat lingouri de la Pecica) sau în monede cu largă circulație în epocă (denarii republicani, ștanțele de la Tilișca, Brașov, Ludești-Hunedoara, Poiana-Galați).

9) Transformarea monedelor în podoabe viza și emisiunile dacice mai vechi, cu procentaj mare de argint, dovadă stând poate tezaurul de la Huși, în tot cazul cel de la Coada Malului.

10) O serie de tezaure de podoabe, care conțin și monede, printre care mulți denari republicani, se încheie fie înainte de Burebista, ca acelea de la Rociu (jud. Argeș) și Gherla, fie în vremea acestuia, ca tezaurul de la Peretu (jud. Covasna), fie după dispariția regelui dac, ca tezaurele de la Senereuș (jud. Mureș), Cerbăl, Șeica Mică, Remetea Mare (jud. Timiș).

11) În anul 15 î.e.n. Tiberius a întemeiat provincia Moesia, stăpânirea romană instalându-se pe malul drept al Dunării până aproape în fața vărsării Oltului. În 46 e.n. Claudius a transformat și restul Traciei în provincie romană. Orice penetrație a argintului de la sud de Dunăre era de aici înainte imposibilă, afară numai de schimburile cu imperiul (în a căror precaritate avem toate temeiurile să credem, Dacia nefiind o zonă care să intereseze economicește Roma).

3. 2 Piese decorative vestimentare

Pentru argintăria geto-dacică și dacică se poate spune că s-a bazat în totalitate pe surse de metal străin – de cele mai multe ori de origine balcanică sau pe cel obținut din reciclarea monedelor grecești târzii și romane republicane sau imperiale timpurii. Analizele nu au adus nici o dovadă a exploatării argintului transilvănean nu numai în epoca bronzului și hallstattiană, dar nici măcar în latène sau epoca romană. Cu siguranță, depozitele de galenă argentiferă din zona Rodnei nu au fost exploatate înainte de colonizarea saxonă în secolul al XIII-lea, iar cele din Maramureș, numai în primele decenii ale secolului al XIV-lea.

Încă la început, analizele făcute în ultimii cinci ani în cadrul programelor ARCHAEOMET și ROMARCHAEOMET au contribuit la progresul major, al studiilor privind aurul și argintul dacic, adesea de o manieră care nu putea fi nici măcar intuită înainte.

Fibulele sau acele de siguranță aveau dublul rost de obiecte utilitare, pentru prinderea îmbrăcămintei la bărbați și la femei (în general pe ambii umeri), și concomitent de podoabe. Cunoaștem astfel fibule cu picior simplu, fibule cu nodozități, fibule cu piciorul în formă de linguriță sau de mic polonic, fibule cu scut romboidal sau triunghiular, fibule în formă de falere (paftale) și un gen aparte de fibule, aflate doar în tezaurul de la Huși, cu piciorul umflat ca o lipitoare, asemenea unora din timpuri mai vechi. Deosebit de mare între toate este fibula pereche intactă din tezaurul de la Săcălăsăul-Nou (jud. Bihor), lungă de 17 cm și cu greutatea de 205 g. Remarcăm că fibulele triunghiulare cu figură umană din tezaurele de la Coada Malului (jud. Prahova), Bălănești (jud. Olt) și din Transilvania (Muzeul din Budapesta), în total 5 piese, ca și cele două fibule-falere de la Herăstrău, reprezintă un chip feminin din față pe care l-am mai reperat și pe monedele de tip Bendis ale seriei cu iconografie autohtonă a emisiunilor geto-dacice.

În timp ce fibulele triunghiulare cu chip feminin sunt o creație originală strict dacică, cele discoidale, gen falere, deși au o iconografie indiscutabil dacică, constituie o adaptare interpretativă a unui element toreutic circular ce putea servi deopotrivă drept faleră, drept decorație de fund de cupă (emblema, în interiorul cupei, ca în tezaurul de la Iakimovo, în Bulgaria), drept element central al unui medalion și, în fine, la nevoie, drept fibulă.

Moda acestor medalioane-podoabe este mai veche (sec. IV î.e.n., în Tesalia) și ea și-a făcut loc în veacurile următoare în mediul tracic, conjugându-se cu o altă funcționalitate a acestor discuri figurative, aceea de decorație de fund de cupe, cum avem a o întâlni în tezaurele romane timpurii de vase de argint (Boscoreale), ea provenind din lumea sud-italică, unde în sec. IV î.e.n. o întreagă categorie de vase ceramice au fundul decorat cu un medalion de lut în relief, realizat prin procedeul presării pe un tipar. Pentru că a venit vorba de falere cu decorație antropo- sau zoomorfă, menționăm că în afara celor de la Herăstrău doar în tezaurul de la Surcea se mai află încă două (una circulară, alta ovală), alături de patru baze de picioare de cupă, de tipul celor de la Sâncrăieni (trei obiecte cam de același gen, dar câtuși de puțin similare, s-au descoperit în tezaurul de la Săliște-Cioara, acum la Viena).

În concluzie, în sensul celor spuse până acum, rezultă că, podoabele din tezaurele de argint geto-dacice târzii au fost concepute înainte de domnia lui Burebista (eventual Sâncrăieni), în timpul domniei acestuia, cu un mai mic aport (poate și pentru că autoritarul rege era despotic și purist din fire), și mai ales după suprimarea sa, între 44 î.e.n. și 46 e.n. (deci pe durata aproape a unui veac), în perioada până la cucerirea romană situându-se doar tezaurul de la Poiana-Gorj, consecință firească a păcii negociate a lui Domițian și a subsidiilor plătite de acesta lui Decebal.

Îngroparea podoabelor dacice (cele confecționate între 44 î.e.n. și 46 e.n.) va fi produsă tot în acest timp sau în perioada imediat următoare, caracterizată prin raritatea argintului, ca urmare a situației delicate din Dacia, fărâmițată și dezbinată până la unificarea și consolidarea celei mai mari părți a ei sub autoritatea însemnatului rege care a fost Decebal.

Descoperirea din Comuna Măgura, Jud. Teleorman

Este vorba despre un tezaur de argint ce datază din epoca geto-dacă, descoperit întâmplător între anii 2005 – 2006, în comuna Măgura, județul Teleorman. Tezaurul este compus din trei monede, denari romani republicani și o piesă de podoabă,un inel plurispiralic.Monedele sunt eșalonate pe perioada anilor 148-106 a. Chr. .Tezaurul face parte dintr-o serie de descoperiri similare cunoscute pe întreg teritoriul fostei Dacii și datate în sec. II -I a. Chr.

Comuna Măgura este situată la aproximativ 7 km nord-est de Alexandria, respectiv la 1,5 km nord-vest de DE 70 Alexandria- București.

În partea sa de vest curge râul Teleormanul care primește apele unui afluent, pârâul Clănița, în zona fostului cătun Bran (pl. 1/1). Din punct de vedere arheologic comuna Măgura a fost cunoscută mai ales datorită locuirilor din epoca neolitică, studiate aici între anii 2001-2008 în cadrul a două proiecte de cercetare. O astfel de descoperire, despre care este vorba, este reprezentată de către un mic tezaur de argint, compus din trei denari romani republicani și un obiect de podoabă . Mai multe descoperiri întâmplătoare completează repertoriul arheologic al acestei comune.

În cele ce urmează vom prezenta componența acestui tezaur, precum și unele considerații asupra contextului arheologic în care a fost descoperit. Monedele sunt eșalonate pe perioada anilor 148-106 a. Chr. Piesele au fost descoperite de către Alexandrina și Costel Istrate , locuitori ai comunei, pe proprietatea acestora, cu ocazia desfășurării unor munci agricole. Cele trei monede au fost descoperite în anul 2005, iar piesa de podoabă în anul 2006. Cercetările de suprafață pe care le-am efectuat la fața loculului nu au condus la identificarea altor obiecte sau a altor resturi arheologice. Locul de unde provine tezaurul este situat la aproximativ 330 m est – nord-est de sat, respectiv la 950 m est de pârâul Clănița, pe Valea Vâlcului , o vale cu un curs de apă temporar, ce alimenta până în urmă cu câțiva ani un eleșteu– un denar de la M. Atilius Saranus, emis în anul 148 a. Chr. (greutate 3,53 g, diametru 19mm, ). Pe avers este reprezentat capul zeiței Roma, cu coif, laureat spre dreapta, cu legenda ‘SARAN’, în spate, iar în câmpul din dreapta litera ‘X’. Pe revers sunt reprezentate capetele Dioscurilor laureate spre dreapta, dedesubt cu legenda ‘M • ATIL ’ și ‘ROMA’ în exergă– un denar de la L. Minucius, emis în anul 133 a. Chr. (greutate 3,71 g, diametru 22 mm ).

Pe avers este reprezentat capul zeiței Roma, cu coif, laureat spre dreapta, fără legendă. Pe revers este reprezentat Jupiter în cvadrigă, laureat spre dreapta, cu sceptrul și frâul în mâna stângă și fulgerul în mâna dreaptă, cu legenda ‘ROMA’ și ‘L• MINVCI ’ în exergă – un denar de la C. Sulpicius, emis în anul 106 a. Chr. (greutate 3,88 g, diametru 19 mm ). Pe avers sunt reprezentate ca petele acolate și laureate spre stânga ale Zeilor Penați, cu legenda ‘D • P • P’ . Pe revers sunt figurate față în față două personaje masculine, fiecare ținând câte o suliță în mâna stângă și arătând cu mâna dreaptă spre o scroafă aflată între ei, cu legenda ‘[C• ]SVL(P)ICI• C• F’, în exergă.

Piesa de podoabă ce face parte din tezaur este un inel plurispiralic din argint, alcătuit din patru spirale și jumătate și realizat dintr-o bară cu secțiunea rotundă, care se aplatizează spre cele două extremități. Pe suprafața exterioară a acesteia pornesc, spre fiecare dintre cele două capete, câte cinci palmete frunziforme obținute prin ștanțare. Prima palmetă, dinspre tijă, este mai mică iar celelalte patru sunt egale. Distanța dintre palmete nu este aceeași iar la unele dintre ele este vizibilă o anumită stângăcie în execuție, fapt datorat deplasării ștanței în momentul imprimării. Extremitățile spirelei au ca terminație câte un cap de șarpe, de formă prismatică, redat într-un mod stilizat .

Piesa, în greutate de 6,65 g, are dimensiunile următoare: diametrul maxim de 2,2 cm, lungimea de 1,9 cm și lungimea desfășurată a spiralei de 30,8 cm. Inelul plurispiralic descoperit la Măgura prezintă unele analogii cu piesa fragmentară provenită din tezaurul de la Bălănești, dar și cu alte piese cunoscute la Sprâncenata sau Popești. Mult mai aproape în ceea ce privește forma și decorul, dar , evident, păstrând proporțiile în ceea ce privește dimensiunile, piesa în discuție se aseamănă cu brațările plurispiralice cunoscute în lumea geto-dacă. De altfel, acest tip de inel este considerat, după unele opinii, a fi reprezentarea miniaturală a brațării plurispiralice. Analogiile decorului, în formă de palmete, realizat prin ștanțare, dar și a terminațiilor verigi lor , respectiv cu protome în formă de cap de șarpe, sunt evidente, de exemplu, în cazul brățărilor descoperite în vestul Munteniei, la Bălănești și Rociu.

Decorul este asemănător și cu cel întâlnit la binecunoscutele brățări plurispiralice de aur ‘descoperite’ în zona Sarmizegetusa Regia . Tezaurele mixte, de tipul celui descopetir la Măgura, în care se regăsesc monede (denari romani republicani) și diferite obiecte de podoabă , sunt semnalate pe întreg teritoriul fostei Dacii și sunt datate în perioada sec. II -I a. Chr. . Apreciind că tezaurul de la Măgura a fost îngropat la o dată ulterioară anului 106 a. Chr., anul de emitere al ultimei monede, acesta poate fi datat, în linii mari, pe parcursul sec. I a. Chr. În ceea ce privește locuințele omenești din perioada sec. II-I a. Chr. poate fi amintit faptul că acestea au fost identificate, în diferite împrejurări, atât la nord, cât și la sud de comună .

Astfel, la Măgura – Bran se găsește o așezare geto–dacă ce suprapune niveluri eneolitice și din epoca bronzului de pe un bin ecunoscut tell aflat în lunca pârâului Clănița, pe un martor de eroziune al terasei estice. Așezarea se află la aproximativ 800 m vest – sud- vest de locul de proveniență al tezaurului. Dintre materialele descoperite aici menționăm fragmente ceramice provenite de la diferite vase, lucrate cu mâna sau la roată, un fragment de tipar pentru turnarea cupe lor decorate în relief. O altă așezare este situată la 500 m sud – vest de satul Guruieni (com. Măgura), respectiv 800 m vest de șoseaua Măgura – Guruieni, pe terasa dreaptă, vestică, a pârâului Clănița, pe un pintence se individualizează de restul terasei.

Se află la aproximativ 1 km nord- vest de locul de proveniență al tezaurului și la 1,4 km nord – nord-vest de punctul de la Măgura-Bran . Și pe suprafața acesteiașezări au fost descoperite mai multe fragmente ceramice ce ilustrează repertoriul comun de forme ceramice specifice epocii geto-dace.Un al treilea punct cu descoperiri ce relevă existența unei locuiri de epocă geto – dacă se găsește la Buduiasca , la sud-est de Măgura, pe terasa joasă, estică, a râului Teleorman. Aici au fost descoperite în anul 1961 mai multe multe fragmente ceramice provinenite de la vase modelate cu mâna sau la roată. Punctul se află la circa 2,5 km sud de Valea Vâlcului . Nu în ultimul rând ar trebui amintit faptul că în zona bazinului mijlociu al Teleormanului dar și al râului Vedea , ca de altfel în tot sud-vestul Munteniei, se găsesc numeroase locuiri geto –dace databile în sec. II-I a. Chr., înregistrându- se o creștere spectaculoasă a acestora în raport cu perioadele anterioare .

În ceea ce privește descoperirile monetare din zona învecinată, pot fi amintite tezaurele de la Orbeasca de Sus, Poroschia și Alexandria dar și descoperirile izolate de la Olteni, Orbeasca de Jos, Lăceni, Valea Părului și Alexandria. De altfel, în partea de sud-vest a Munteniei au fost descoperiți până în prezent aproximativ 1400 de denari romani republicani, ce provin din 20 de tezaure monetare și 17 descoperiri izolate (Preda 1998: 294-318). Prin urmare, tezaurul descoperit la Măgura poate fi înscris într-un contex mai larg al descoperirilor arheologice din zonă și contribuie totodată la completarea imaginii generale a epocii geto-dace din Muntenia.

Tezaurul de la Măgura.

Denari romani republicani (M. Atilius Saranus – 1; L. Minucius – 2; C. Sulpicius – 3), inel plurispiralic – 4, 5 (detaliu cu decorul în formă de palmete – 6; detaliu cu terminația în formă de cap de șarpe – 7, 8 )

CAPITOLUL IV

Interpretarea motivelor artistice

Arta bijuteriilor (orfevrăria, arta giuvaiergeriei), fiind un capitol fascinant din istoria artelor, prezintă veritabile capodopere, în care s-au asociat armonios, grație talentului și măiestriei orfevrului, modelul și ideea artistică, tehnica și tehnologia de confecționare, metalele prețioase și pietrele scumpe.

Este aproape sigur că arta podoabelor a apărut și s-a manifestat atunci când omul a depășit utilitarul, îmbogățind realizările sale cu ornamente simbolice, deseori sumare și rudimentare. Adevărata valoare artistică o dețin podoabele originale, caracterul abstract-geometric al ornamentării fiind specific artelor decorative din toate timpurile. Cerceii, inelele și brățările contemporane au la origine tipurile de podoabe apărute în preistorie sau epoca antică, în funcție de posibilitățile și necesitățile de înfrumusețare, credințele magicoreligioase și apotropaice. Astfel, lipsă în paleolitic, cerceii devin una din componentele obligatorii ale portului începând cu epoca bronzului, iar fi bulele, prezentate exuberant în comunitățile sarmatice și ale popoarelor nomade, dispar din uzualitate prin sec. X-XII etc. Ne propunem să punctăm unele aspecte cu referință la istoria evoluției tipurilor de podoabecu un ecou semnifi cativ în arta decorativ-aplicată.

Arta metalelor prețioase în spațiul românesc este atestată din neoliticul timpuriu, primele creații din aur prezentând amulete, aurul fi ind metalul încredințat unui meșter iscusit. Creațiile artistice neolitice denotă legături intense cu comunitățile umane din regiunile limitrofe. În contextul unor condiții similare de apariție și de dezvoltare a meseriilor artistice ele sunt reprezentate de idoli antropomorfi, cu decor compus din puncte în tehnica au repoussé, a căror confecționare este explicată prin credințe magico-sacrale, fi ind opere originale și nu imitații ale pieselor de ceramică .

Cât privește complexitatea interpretării simbolurilor de pe podoabe, acestea posedă multiple variante care denotă legături intense cu civilizațiile limitrofe, în contextul condițiilor similare de apariție și de dezvoltare a meseriilor artistice practicate de către om.

Fibule cu placă și semidisc, argint, sec. IV p. Chr., Cultura Sântana de Mureș-Cerneahov, s. Slobozia-Chișcăreni, r-ul Sângerei și s. Brăviceni, r-ul Orhei – Dr. Liliana CONDRATICOVA, ORFEVRĂRIA ANTICĂ DIN MOLDOVA, nr. 2, 2010

Din categoria obiectelor de podoabă specifi ce epocii vom menționa cercei-pandantivi mono- și plurispiralici, din sârmă de cupru, argint sau aur; brățări simple și piese compuse din tuburi răsucite din foițe de cupru. Motivele ornamentale (predominând geometrismul), sunt împrumutate din ceramică, cea mai uzuală fiind spirala dinamică, simbol al soarelui, asociată cu cercuri, linii, cruciulițe, protome de animale, bande, caneluri. Își fac apariția și primele falere – mici discuri din metal prețios, decorate cu motive spiralice, solare sau zoomorfe, folosite ca aplici vestimentare sau pandantivi.

Începând cu perioada mijlocie a bronzului datează inelele și cerceii, realizați prin forjare și torsionare a fi rului metalic, gravare și turnare în tipare; brățări turnate de bronz cu capetele neunifi cate (Bogdanovca- Cimișlia).

S-au descoperit mai multe tipuri de fibule, din care considerente s-ar putea admite clasifi carea lor în: fibule tracice; fibule dacice; fibule celtice; protoromâne; provincialromane datate cu epoca imperială; fibule romane; fibule digitale; fibule cu mască antropomorfă sau zoomorfă; fibule cu 3-5 butoni laterali; fibule romano-bizantine etc. Potrivit unor cercetători, fibulele lucrate din bronz, fi er și argint, se grupează în următoarele tipuri: fi bule de tip Glasinac, datate cu sec. VIII-VI a. Chr.; fibule trace cu mai multe variante, în funcție de morfologia piciorului, cele mai numeroase fi bule (Bunești, Butuceni, Poiana, Rudi, Hansca, Mășcăuți), sunt caracterizate printr-un picior cu capătul puternic arcuit, opus cor pului, în forma literei „S”, vârful terminat cu un buton conic, sferic sau semisferic; fibule celtice de bronz, fier și, mai rar, argint, identificate în spațiul est-carpatic și vehiculate în aceeași perioadă cu cele trace; fibule hibride care diferă prin forma corpului și sistemul de fixare a portagrafei, prin morfologia resortului șidimensiunii, comportând similitudini cu tipul trac de fibule. Analiza făcută asupra fibulelor ne conduce spre ideea că aceste piese de podoabă și vestimentație de origine tracă sunt un produs specific nord-estului Bulgariei, Dobrogei, Munteniei și spațiului de la est de Carpați.

O altă piesă frecventă sunt brățările dacice de argint, lucrate sub formă de bară, cu capetele libere, față în față sau depășite. Acestea din urmă sunt ornamentate cu motive geometrice, prin incizare (uneori cu protome de șerpi). Specifice pentru orfevrăria dacă tardivă sunt și brățările simple dintr-o lamă groasă, simplă, mai lată la mijloc și cu extremitățile subțiate. De asemenea, sunt caracteristice brățări filiforme de bronz, la care extremitățile sunt prinse una de alta prin înfășurare sau cârlig. Acestea continuă să fie confecționate din bronz, argint și aur, având o pondere importantă și diversitate printre piesele de podoabă din sec. VIIIII a. Chr.

O altă categorie de bijuterii, inelele getodacice, sunt lucrate din bară cu capetele depășite și înfășurate, lucrate din bronz și argint, deseori ca simple verigi (Butuceni, Hansca). Din categoria inelelor-verigi fac parte piesele lucrate din bară de bronz sau argint cu capetele apropiate terminate în butoni conici (Mateuți). Interes deosebit prezintă colierele, mai frecvente fiind piesele realizate dintr-o bară de argint răsucită, cu capetele îndoite pentru a se putea agăța unul de altul. Categoria de torquesuri este completată de piese care, din punct de vedere tehnologic, constituie un singur tip. Torques-ul (Mateuți-Rezina) este format dintr-o bară îngustă de argint, cu secțiunea rotundă și capetele stilizate în formă de șarpe. Decorul a fost realizat în stil geometric, compus din asociații de linii paralele, puncte și linii oblice. Tezaurul de la Lărguța cuprinde două torquesuri de aur, confecționate din bare de aur, cu vârfurile în formă de protome de leu, având în gură câte un inel, meșterul accentuând ochii, nasul, coama și gura animalului, sugerând ferocitate deosebită .

Cerceii prezintă obiecte de podoabă de formă circulară lucrate în bronz sau argint, formate dintr-un fir răsucit care la o extremitate este aplatisat, iar la cealaltă ascuțit. În această categorie se includ cercei de bronz, cu capul lățit și ușor evazat; cercei torsionați din bară de bronz; cercei-verigă de bronz; inele de buclă din bronz (Saharna). Geto-dacii purtau și cercei de aur de formă piramidală, cu un pandantiv compus dintr-o bară miniaturală cu vârful sferic. Ornamentul este realizat în tehnica fi ligranului. Granulele de aur sunt grupate în fi guri geometrice (triunghi) de-a lungul laturilor și în centrul piramidei.

Fibule de tip „Monstruozo” cu portagrafa înaltă, argint, aurire, bronz, sec. III-IV p. Chr., cultura Sântana-de-Mureș-Cerneahov, s. Dănceni și s. Hansca, r-ul Ialoveni – Dr. Liliana CONDRATICOVA, ORFEVRĂRIA ANTICĂ DIN MOLDOVA, nr. 2, 2010

În strânsă legătură cu arta tracilor de la sud, influențată însa și de influențe grecești și chiar orientale (scitice, persane), arta geto-dacilor se caracterizează totuși, printr-o originalitate excepțională. În spațiul nord-dunărean ia naștere o arta de sinteză, influențele venite din exterior fiind prelucrate și adaptate realităților și concepțiilor acestei societăți.

Dacă la începutul sec. XX, bazându-se pe doar două obiecte descoperite până atunci (o fibulă cu chip uman și o placă din tezaurul de la Cioara – azi Săliște, jud. Alba), Vasile Pârvan emitea ipoteza că arta geto-dacică ar fi una aniconică, stilul predilect fiind cel geometric, descoperirile arheologice ulterioare au demonstrat că, dimpotrivă, există o artă figurativă antropo- și zoomorfă dacică. În urma contactului cu vecinii de la nord-est și sud, geto-dacii preiau elemente inovatoare ce se vor concretiza atât in formă dar mai ales în motivistica obiectelor ce vor constitui tezaurele de mai târziu.

Iconografică și simbolică, având semnificații etice, arta traco-getică ridică însă numeroase probleme de interpretare. Trebuie evidențiat încă de la început că majoritatea istoricilor sunt de acord cu ideea împărțirii artei nord-dunărene în două perioade, prima influențând-o în bună măsură pe cea de-a doua. Astfel se conturează etapa traco-getică (sec. V-III î. Hr.) ilustrată prin piese de prestigiu și de harnașament, și o alta, cea geto-dacică (sec. I. î. Hr. – I. d. Hr.) corespunzând epocii clasice a statului dac, caracterizată, în principal, prin obiecte de podoabă.

De asemenea, descoperirile arheologice au demonstrat că atât în prima cât și în cea de-a doua etapă metalul preferat este argintul, obiectele de aur, deși există, ele nu formează o trăsătură dominantă.

Motivistica decorului de pe obiectele descoperite în tezaure sau în morminte «princiare» cu tumul, la o simplă vizualizare, ar putea fi împărțită în două categorii importante: antropomorfă, ilustrată mai ales de reprezentări masculine, și zoomorfă, în rândul căreia putem distinge animale reale (calul – mai ales, mistrețul, șarpele) dar și fantastice (grifonii, cai înaripați), fiind evidentă aici influența mai ales orientală.

Simbolismul motivelor antropomorfe și zoomorfe este deopotrivă controversat. Se pune întrebarea firească ce reprezentau figurile umane de pe piesele de toreutică descoperite, poate zei? Sau poate războinici? Ce figurau oare geții sec.V-III î.Hr. pe coifurile, cnemidele și rhytoanele ulterior îngropate? Sunt ele scene sacre sau profane?

În acest sens se contureză două direcții de interpretare:

1. prima cale ar fi aceea religioasă conform căreia atât reprezentările umane cât și cele animale ar trimite spre o divinitate, tracii și implicit traco-dacii inspirându-se din arta religioasă greceasă.

2. altă direcție susține ideea cum că imaginile umane ar fi de fapt războinici, reprezentanți ai aristocrației locale văzuți în activitățile lor sacre si profane.În această privință, susține categoric Radu Florescu, traco-geții s-ar fi inspirat din arta scitică, adaptând pentru întreg arealul locuit de ei, scene în care figurează eroul sau războinicul în cadrul activităților cotidiene (la vânat sau plecând la vânătoare) sau solemne (aducând paos?, sacrificând berbecul). Mai mult decât atât, pe toreutica traco-getică apar arme ofensive ce ar putea trimite într- adevăr spre ipoteza războinicului.

Pe o cnemidă de la Agighiol sau pe coiful de la Băiceni dar și la sud de Dunăre, în tezaurele de la Letnița sau Lovec, apare un personaj ce ține în mână un arc. Este vorba de un călăreț arcaș.

De asemenea, sulița (sau lancea) este des reprezentată pe aceste obiecte. Pe obrăzarul din stânga al coifului de la Agighiol apare un călăreț care este pe punctul de a arunca lancea. Personajul masculin este reprezentat, cel mai adesea, în două ipostaze: pe cal sau așezat pe tron.

Pe obrăzarele și apărătoarea de ceafă a coifului de la Agighiol, pe cnemida nr.1 de aici, dar și la Letnița, Lovec sau Iakimovo, cu mici diferențe firește este redată aproape aceeași imagine a unui călăreț îmbrăcat în zale, având părul sub formă de cârlionți, cu barbă (dar și imberb), ținând în mâini hățurile și, după caz, lancea sau arcul.

Cea de-a doua ipostază surprinde personajul masculin stând pe un scaun cu spătar ținând într-o mână un vultur cu corn iar în cealaltă un rhyton. Alături apare șarpele încolăcit. Aceste imagini întâlnite pe o cnemidă de la Agighiol și pe coiful de la Băiceni par a fi, în opinia lui Ion Horațiu Crișan, reprezentări ale Marelui Zeu ce stăpânește deopotrivă cerul si pământul.

O altă imagine întâlnită, de asemenea, pe mai multe obiecte (obrăzarele drepte ale coifurilor de la Peretu și Agighiol sau la Rogozen) este aceeea a vulturului care ține în cioc un pește și în gheare un iepure fiind posibil o reprezentare a aceluiași Mare Zeu, în chip zoomorf de acestă dată, ce domină deopotrivă toate elementele: apa (= pește), pământ (= iepure) și aer (= vultur).

În aceeași manieră, reprezentările feminine sunt interpretate ca fiind figuri ale Marii Zeițe. Pe rhytonul de la Poroina Mare (jud. Mehedinți), în partea superioară a obiectului se observă imaginile a patru personaje feminine (de fapt sunt doar două, celelalte fiind copii aproape identice). Să fie aceasta o dublă reprezentare a Marii Zeițe care ține într-o mână un rhyton iar în cealaltă o phială? Sau poate sunt preotese (preoți?) care aduc jertfă de lichid unei divinități?

Figuri feminine apar, de asemenea, în partea superioară a cnemidelor de la Agighiol. Este vorba de personaje având părul redat prin cârlionți și la care rețin atenția ochii migdalați, realizați expresiv. Pupilele, se pare, că au fost încrustate cu o materie perisabilă care a dispărut cu timpul.

Însă imaginea caracteristică feminină ce se perpetuează până târziu în epoca regatului este cea a unui chip rotund, bucălat, având pomeții proeminenți și părul împărțit în două bucle ce încadrează fața.

Pe “fibulele cu mască” descoperite la Coada Malului (jud.Prahova) ca și pe falerele de la Herăstrău (București) este redată în mod clar această figură rotundă cu părul lung până la umeri sugerat prin două bucle.

Cea de-a doua direcție de interpretare infirmă posibilitatea redării unor divinități în chip uman pe toreutică, pornind de la ideea că o societate războinică va alege ca elemente de decor pentru arme si podoabe, pe lângă animale sălbatice, figuri umane reprezentând luptători, eroi. Astfel sunt interpretate imaginile antropomorfe de pe piesele de paradă descoperite.

Personajul masculin este surprins în activitățile sale profane, la vânătoare sau poate chiar în luptă (îmbrăcat în zale, purtând pe cap o căciulă care ar putea fi coif), fiind pe punctul de a lansa sulița sau având lângă el tolba cu săgeți și ținând în mână un arc. Mai mult chiar, pesonajul in majestate ar putea fi un element al aristocrației sau un conducător local.

Scena sacrificiului de pe obrăzarele coifului de aur de la Poiana-Coțofenești are drept actanți berbecul și acel personaj masculin, curios redat, purtând echipament de luptă (cămașa de zale, coif ?). Sacrificiul săvârșit în cinstea unui zeu? Puțin probabil. Cea mai plauzibilă explicație ar fi aceea că personajul este un tânăr aristocrat sau un preot.

La fel ca și scena libației întâlnită, printre altele, chiar pe rhytonul de la Poroina Mare, unde rolul acestui obiect este amplificat de capul de taur (simbol solar) și de scenele de invocație ilustrate pe el, sacrificiul are rol inițiatic. Nu întâmplător personajul masculin este redat mereu în două ipostaze: tânăr (imberb) și matur (cu barbă), cu sau fără armură, călare sau in majestate, atacând sau mergând cu calul la pas. Scenele reprezentate sunt, posibil, momentele-cheie ale inițierii, ale transformării petrecute în funcție de vârstă, sugerată prin redarea sau nu a bărbii. Drumul de la tânărul călare la adultul matur, conducătorul stând pe tron (poziție privilegiată în societate), este lung si presărat cu etape atât de sorginte profană, cât mai ales sacră.

Un rol important îl au ochii. În general, personajul este redat din profil, ochiul este însă privit din față, redat migdalat, disproporționat de mare în rapot cu restul feței și a trupului.

De asemenea, pe apărătoarele frontale ale coifurilor sunt lesne de observat cei doi ochi apotropaici având menirea să apere pe purtătorul coifului de forțele malefice. Acești ochi sunt neobișnuit accentuați, exagerat de mari. Ochii sunt hipnotici, sprâncenele fiind redate fantastic răsucite în sus și terminate cu un scurt cârlionț. De pe acestea pornesc alte sprâncene mult mai mici decât primele și care au forma de spirală.

Un rol important, prin urmare, în arta traco-getică îl are magia nu doar în ceea ce privește reprezentarea acestor ochi protectori dar și în alte scene care presupun impunera elementului uman în relația cu forțe demonice. Magici sunt ochii supradimensionați, realizați în această manieră tocmai pentru a asigura o cât mai eficace protecție, magice sunt și scenele în care călărețul se aruncă asupra animalului sălbatic sugerând succesul la vânătoare. Magici, însă în sens malefic, sunt și antropodemonii sau animalele fantastice reprezentate pe piesele de toreutică. Motivistica zoomorfă este amplu redată printr-o serie de animale aparținând atât bestiarului real cât și fantastic. Influențele mai apropiate sau mai îndepărtate sunt vizibile însă când este vorba de reprezentări de combinații ciudate între două sau chiar mai multe ființe.

Animalele gravitează în jurul personajului central, în majoritatea cazurilor masculin, «eroul trac» și sunt prezente în număr atât de mare deoarece însumează, conform lui Valeriu Sârbu și Gelu Florea, o serie de calități care le fac superioare oamenilor.

Pot trăi în diferite medii (în apă, sub pământ, în aer), au curaj, putere, ferocitate, au unele capacități de a prevesti vremea sau unele cataclisme. Apar cu frecvență covârșitoare anumite animale cum ar fi calul. În zoologia sacră celtică, calul este asocit cu simbolistica solară, benefică. Animalul are semnificații multiple. Joacă un rol important în credințele funerare fiind un atribut al herosului. Este în același timp și un simbol al statutului social, bogatul ornament al harnașamentului indicând același aspect.

Calul este redat mereu în mișcare, cu un picior din fața ridicat. Nelipsit din viața socială a războinicului,calul se pare că-l însoțește și în moarte, relevante în acest sens fiind depunerile de cai în mormintele “princiare” (Agighiol, de pildă). Calul este un nelipsit însoțitor al aristocratului. Îl secondează în viața cotidiană, la război, vânătoare, dar și în mormânt. În lumea pământeană calul sporește viteza și puterile războinicului, în cea de dincolo, animalul îndeplinește rolul de vehicul. Calul este disproporționat de mic în raport cu călărețul însă este redat sugestiv. Capetele de cai constituie, de asemenea motivul predilect al aplicelor. Realizate din argint uneori placat cu aur, decupate si ștanțate, aceste aplice înfățișează, uneori stilizat, capete de cai. Cele pătrate (descoperite și în tezaurul de la Craiova) pornesc dintr-un cerc central și au formă de zvastică, altele triunghiulare sunt formate din doar trei capete de cai.

Șarpele, simbol chtonian, este prezent și el în decorul toreuticii traco-getice, motiv ce se perpetuează și mai târziu în arta geto-dacică. Apare, în general, în apropierea elementelor antropomorfe. În tezaurul de la Agighiol, pe prima cnemidă este ilustrat șarpele cu gura deschisă îndreptându-se spre capul calului. Pe cea de-a doua cnemidă un șarpe este încolăcit în jurul proeminenței coborând spre un altul cu cap de pasăre. Reptila apare reprezentată și lângă picioarele din spate ale scaunului pe care stă personajul masculin de pe coiful de la Băiceni, de pildă. Tot pe acest coif, pe obrăzarul drept mai precis sunt reprezentați doi șerpi simetrici, scurți, corpul lor terminându-se cu un cap de pasăre privit din profil. În partea superioară a imaginii apare un bucraniu, descărnat, de formă triunghiulară ce pare să aibă deasupra o ghirlandă tubulară, întreaga imagine fiind, conform părerii lui Petre Alexandrescu, de inspirație grecească.

Motivul șarpelui își găsește continuitatea în arta statului dac, artă ce se remarcă prin obiecte deosebite de podoabă: fibule, coliere, inele, lanțuri, brățări. Acestea din urmă, mai ales, dar și colierele din argint par să imite forma unui șarpe terminându-se chiar cu capete de reptile. În tezaurul de la Poiana (jud. Gorj) un colier având capetele modelate în formă de cap de șarpe prezintă, spre porțiunea torsionată, un motiv ce imită probabil dunga de culoare închisă existentă pe spatele șarpelui, mai vizibilă la vipera cu corn.

Brățările, în general, fie simple sau plurispiralate au extremitățile terminate în formă de cap de reptilă, iar porțiunea alăturată prezintă alte motive, mai ales vegetale-palmete sau ramuri de brad.

Alt simbol religios, de data aceasta solar, este vulturul ce apare frecvent fie în scene mixte (antropo-zoomofe), fie în cele exclusiv animaliere. Pasărea cucerește spațiul aerian, acesta probabil fiind motivul pentru care meșterul traco-get o “domesticește”, așezând-o pe brațul personajului masculin de pe coiful de la Băiceni.

Motivul pasăre – iepure – pește este, așa cum am amintit, în opinia lui Ion Horațiu Crișan, întruchiparea zoomorfă a Marelui Zeu. Însă ce poate fi mai reprezentativ pentru suveranitate însăși decât pasărea, vulturul și acvila ca “regi” ai animalelor și stăpâni ai aerului?

Animalul cu opt picioare, motiv întâlnit pe pocalul de la Porțile de Fier sau pe piesa de la Rogozen, a dus la interpretări diferite. Una dintre ipoteze ar fi aceea a doi cerbi care au doar trunchiul comun, picioarele și coarnele dublându-se. Susținătorii acestei idei invocă lipsa de spațiu de pe obiect. Altă părere vizează sfera magicului, numărul multiplicat de picioare sugerând o forță mai mare, o putere îndoită. În plus, figurile fiind realizate cu ajutorul unei matrițe, ar fi fost practic imposibil ca duplicate să fie doar membrele.

Taurul joacă un rol important în simbolistica decorului. Având marca solară între coarne, taurul exprimă vitalitate, forță. Motivul este întâlnit pe coiful de la Băiceni sau pe aplicele de la Craiova. Proprii acestor aplice sunt și capete de păsări răpitoare, urși, lei sau animale metaforice, având rolul de a spori calitățile cailor cu virtuțile proprii lor: putința de a zbura, de a renaște (hibernarea urșilor), tărie etc.

Un rol important îl joacă animalele fantastice. Din galeria acestora, pe lângă mai sus amintiții șerpi cu capete de pasăre fac parte și grifoni, păsări unicorn, patrupede înaripate, motive preluate din arta orientală prin filieră grecească, însă “cumințite “ de meșterii locali. Aceste animale sunt, în arta autohtonă, creaturi blânde, ușor “incomodate “ de aura fantastică ce li s-a dat. Astfel de imagini sunt întâlnite, de pildă, pe apărătoarea de ceafă a coifului desoperit la Poiana –Coțofenești, pe pocalul de la Porțile de Fier (un țap înaripat) sau pe fundul uneia din cupele de la Agighiol (aici este reprezentat un animal fantastic cu aripi și înfățișare de lup).

Interesante, în acest sens, sunt câteva din aplicele de la Craiova care redau stilizat un animal atacat de grifoni, altele au formă de leu sau de cap de cerb, taur ori grifon.

Motivul animalelor fantastice nu se pierde nici în arta geto-dacică a sec. I. î.Hr. – I. d.Hr., pe o falera de la Surcea (jud.Covasna) fiind redată imaginea unui grifon.

S-a discutat mult pe tema spațiului ocupat de decor pe suprafața unui obiect, ajungându-se la concluzia că arta traco-getică este caracterizată printr-o horror vacui (teama de spațiu gol). Această ipoteză pare a fi demonstrată de bogăția motivisticii decorului.

Pe lângă imaginile antropo si zoomorfe apare o motivistică vegetală și geometrică. Ramura de brad și palmeta, ghirlande de flori tubulare, puncte, cercuri, ove, linii paralele, toate contribuie la îmbogățirea decorului și la accentuarea imaginilor.

Descoperirile arheologice și analiza lor demonstrează existența unei arte traco-getice și a uneia geto-dacice ce se prelungește chiar și după cucerirea romană.

Reprezentând divinități și personaje umane, figuri animaliere sau simple reprezentări geometrice, arta geto-dacilor este una originală. Stângaci realizat uneori, nepăstrând tot timpul proporțiile sau poziția fiziologică a unor membre, decorul este totuși impresionant prin dinamism. Toate ființele sunt în mișcare, de la calul ce-și ridică piciorul sugerând mersul la trap până la călărețul ce este pe punctul de a arunca lancea sau șarpele ce se aruncă cu gura larg deschisă asupra calului, totul sugerează mișcare, forță, vitalitate. Chiar dacă mâna nesigură a meșterului nu a respectat întocmai desenul propus, cum lesne se poate observa pe sabia-akinakes de la Medgidia, efortul său este cu atât mai lăudabil cu cât imitând, dă naștere la o spectaculoasă artă proprie.

În epoca regatului piesele de prestigiu și paradă din tezaure și morminte cu tumul dispar, locul lor fiind luat de obiecte “mărunte” (brățări, coliere, fibule, inele, vase) motivele, în parte, rămân aceleași: antropomorfe (masculine – cavalerul trac și feminine – personaj cu fața rotundă, obraji bucălați, buze groase) și zoomorfe (mai ales capete de șarpe și de câine).

Prin urmare, arta traco-getică și mai târziu, geto-dacică rămâne, așa cum sintetizează Valeriu Sârbu și Gelu Florea, o “voce” aparte în peisajul Antichității. Prin echilibrul reprezentărilor, ponderarea iraționalului, prin menținerea trăsăturilor reale ale figurilor arta tracilor dunăreni impresionează prin specificitate, originalitate.

ne atrage atenția descoperirea a trei vase de argint , făcută în anul 1931, în movila lui Uța, tezaurul de la Agighiol, județul Tulcea, care cuprinde multe obiecte valorose, din argint și aur, decorate antropomorf și zoomorf. Pe cele trei vase de argint, sub formã de cupã, dominã o unitate decorativã reprezentând un cerb cu opt picioare, având coarnele sub forma unui ax central, cu mai multe ramuri pe ambele pãrți.

Pe cupe se mai aflã diferite desene reprezentând o pasãre rãpitoare ce seamãnã mai degrabã cu un cocoș prinzând cu gheare un iepure, caprine obișnuite cu patru picioare, un animal fabulos, probabil un dragon, aflat pe spatele unui porc și altele.

Sursa: Dacia magazin, nr. 1/2003

Arheologul Dimitrie Berciu descrie decorațiunile de pe cupele de argint în felul următor : pentru vasul nr.1, “Animalul de la mijloc este un cerb care are coarnele bogat desfãșurate și acoperite cu pãtrãțele și are opt picioare… În mod cert, exagerează”; pentru vasul 2, “Animalul central care formeazã unitatea decorativã principalã, reprezintã un țap cu opt picioare….Pe partea opusã a vasului, în dreptul primului animal cu opt picioare se aflã un altul, cu același numãr de picioare și cu corpul acoperit cu decor similar aceluia de pe coarne”; pentru vasul aflat în posesia Metropolitan Museum din New-York, “Primul animal care ne atrage atenția este cerbul cu opt picioare, deja amintit”.

Cele opt picioare ale cerbului de pe cupele de argint nu reprezintã nici o exagerare artisticã, așa cum credea D. Berciu, ci o ilustrare a cerbului sarabha, care a fost o legendã daco-hiperboreanã, ceea ce demonstreazã o culturã mitologicã de un înalt rafinament.

Sursa: Dacia magazin, nr. 1/2003

Brățările

De-a lungul timpului, cercetãrile arheologice au scos la ivealã în marea lor majoritate pe teritoriul transilvan – 30 de brãțãri spiralice de argint. Toate au fost extrase din straturi de culturã dacicã, fapt autentificat de rapoartele arheologice întocmite la vremea respectivã, de analiza pieselor descoperite împreunã cu ele, precum și de analiza stilisticã. Descoperite pe parcursul a mai bine de 100 de ani de cercetãri, ele au fost studiate la un loc, în amãnunțime, de cãtre regretatul istoric Florin Medeleț, unul dintre puținii istorici care au intuit, cu mult timp în urmã, posibila existențã a unor brãțãri similare din aur. Între aceste brãțãri de argint și cele de aur, descoperite în Munții Șureanu, practic nu existã diferențe decât dacã se face referire la metalul din care ele sunt confecționate. Dincolo de variațiile de decor care sunt inerente și surprinzãtor de mari, având în vedere cã artiștii care au realizat brãțãrile au folosit un numãr mic de elemente decorative, ele sunt, în ultimã instanțã, identice. Ca tehnicã primarã, este vorba despre baterea la rece a unor lingouri de aur. În prima fazã au fost realizate, prin batere, capetele de animale, protomele stilizate iar apoi s-a trecut la realizarea spiralei. Apoi s-a procedat la poansonarea palmetelor iar, în ultima fazã, spiralele au fost rulate pe un tambur de lemn pentru a li se da forma definitivã, plurispiralicã.

Spre sfârșit, artistul a apelat la dalta gravorului pentru a realiza gura, marginile, liniile șerpuite care indică blana sau, dupã caz, pielea animalului reprezentat sau alte elemente de decor; cu alte seturi de poansoane au fost realizate ochii și perlele care decoreazã marginea sau centrul brãțãrilor. Deși au folosit tehnici simpliste, prin îndemânare și fantezie, autorii brãțãrilor au realizat opere deosebite care impresioneazã pe orice privitor, indiferent de gradul de pregãtire artisticã și indiferent de cunoștinþele pe care le are despre arta bijutierilor.

Analizând în detaliu urmele lãsate de unelte ca și combinația elementelor decorative, putem spune cã ele sunt tipice pentru tehnicile folosite de bijutierii străvechi. Se regãsesc și pe brãțãrile de argint și, mai mult decât atât, ele nu mai sunt astãzi utilizate nicăieri în Europa. Ele au fost abandonate de mult pentru cã, între timp, s-au abordat tehnici mai sofisticate și, în același timp, bijutierii și-au pierdut treptat creativitatea prin folosirea unor șabloane, a unor modele stas care nu mai cereau din partea lor rezolvarea unor situații de a realiza unicate.

Este evident faptul că, cã forma lor, stilul artistic, tehnologia de prelucrare sunt identice, iar un așa-zis falsificator, folosind o tehnicã veche și apusă de secole, cea a baterii la rece, ar fi trebuit sã aibã în mânã pe fiecare pentru a executa o reproducere, ceea ce este, practic, imposibil. Exemplul cel mai bun pe care îl putem da este reprezentat de “Mica Parizianã”, o brãțarã spiralicã de aur, una dintre cele recuperate, care are o sorã geamãnã din argint, într-un muzeu din Viena, dar aceasta nu a fost niciodatã expusã publicului larg, deci ea nu putea fi reprodusã.

Sursa: www.mpublic.ro – Mica Pariziană

Mărturisirea cea mai concludentă este cea a omului care a dezgropat, efectiv, aceste brãțãri, din Munții Șureanului. Angajat de cãtre cãutãtorii de aur, care au spus că sunt speologi în legalitate, omul afirmã cã, peste groapa unde erau puse brãțãrile, creșteau doi fagi care aveau aproximativ 40-50 de ani. Deci îngroparea cea mai recentã ar fi trebuit sã aibã loc cu mult înaintea nașterii pseudobijutierului care este invocat drept confecționer al falsurilor.

Revenind la “strania” teorie cã dacii nu au lucrat cu aurul, nu au prelucrat aurul, trebuie menționat faptul cã în mare mãsurã ea s-a format și s-a întãrit datoritã concluziilor la care s-a ajuns în cercetãrile arheologice de la Roșia Montanã, pentru care s-au cheltuit nici mai mult, nici mai puțin de 9 milioane de dolari și în urma cãrora s-a decretat cã exploatãrile aurifere dateazã din perioada romanã și cã nu s-au gãsit vestigii dacice pe acele locuri.

Monetăria

Voi aborda pe larg emisiunea monetară din regiunea intracarpatica și din vestul Daciei, emisiuni din etapa târzie a monetăriilor geto-dace. Desi nu toate aparțin aceluiași tip monetar, ele au anumite trăsături comune, care le apropie, nu numai pe plan stilistic, ci si pe plan istoric și etnic. Aceste monede reprezintă cele mai sigure categorii de emisiuni geto-dace din zona amintita și oglindesc in mod clar nu numai noul stadiu de dezvoltare economica al triburilor dacice, ci și caracterul organizării lor politice. Monedele descoperite, relativ numeroase, adesea tezaure cu un număr semnificativ de monede, nu pun la îndoială apartenența lor populației dace de pe valea Mureșului. Toți numismații, fara excepție, atunci când s-au referit la astfel de imitații, au scos in evidenta specificul lor neîndoielnic local.

O trăsătură comună și caracteristică a mai multor emisiuni, oricare ar fi tipul căruia aparțin, este reprezentată de modulul mult mai mare decât cel obișnuit la celelalte imitații din Dacia. Mărimea lui, care ajunge la 33-34 mm, irnpreuna cu forma puternic concav-convexa, au atras in mod deosebit și întotdeauna atenția numismaților. Imitații cu un astfel de nominal, cu față bombată și spatele mult concav și cu pastila foarte subțire, nu se mai cunosc in nici o alta parte a Daciei sau a lumii celtice. Însuși stilul il găsim modificat.

Alături de schematizarea foarte accentuata a reprezentărilor, întâlnim aici și elemente stil noi , împrumutate de la alte originale grecești. Se pare că un rol important l-au avut aici, nu numai tetradrahmele din Macedonia Prima, care își au reprezentantele lor directe printre aceste imitații, ci și tetradrahmele din Thasos. Modulul mare despre care am spus a fost desigur împrumutat de la cele doua categorii de monede aflate in acea vreme in circulație in Dacia. Desi reprezentarea părții posterioare rămâne aceeași, calul si călărețul, dar cu un stil aparte, pe partea superioară este redat capul lui Herakles, bustul zeiței Artemis și probabil capul lui Zeus, iar nu o cornbinatie între acesta și cel al lui Herakles. Rozetele sau semirozetele, cercurile, șirurile de perle și alte combinații de linii arată un amestec de elemente împrumutate, nu numai de pe originalele mai vechi ale lui Filip al II -lea și Alexandru eel Mare, ci si de pe tetradrahmele Macedonia Prima și Thasos.

La fel ca și o caracteristică generala a tuturor acestor emisiuni, nu contează categoria din care fac parte, poate fi menționat concentrația foarte scăzută a argintului. El nu numai că a cedat locul cuprului, dar exista emisiuni numai de arama, cu urme de argintare. Din acest punct de vedere, al deprecierii valorii intrinsece, ele depășesc toate celelalte imitații târzii din Dacia, care n-au ajuns pina la pierderea aproape totala a argintului.

Foarte important este faptul că in rândul unora dintre categoriile monetare despre care vorbim, întâlnim și monede divizionare. Deși numărul lor este incă mic, valoarea lor documentara nu scade deloc. Trăsăturile comune pe care le-a amintit, însemnând un fel de manifestare generala a triburilor dace din Transilvania si Banat, au condus, desi avem de-a face cu tipuri diferite, la utilizarea unor nume comune, ca “imitații de tip Hunedoara, sau specifice regiunii Transilvania” , K. Pink a denumit fiecare categorie in parte, după caracterele tipologice.

Urmează o clasificare, in general după aceleași criterii si aceleași categorii monetare pe care le întâlnim la K. Pink, numai că vorn folosi alte denumiri, in funcție de descoperirile mai însemnate și de numele care, pentru unele, se folosește destul de des.

A. Tipul Aiud – Cugir

Din această categorie fac parte monedele, care, potrivit literaturii de specialitate, la K. Pink figurează sub denumirea mit Zeuskopf. Din păcate descoperirea de la Aiud este cea mai reprezentativă, nu mai sunt altele. Mai este Cugirul de luat in seamă, dar descoperirea respectivă cuprinde mai multe tipuri monetare. Numele dat de K. Pink “cu capul lui Zeus”, nu pare a fi pe deplin justificat. Identificarea, rămâne probabila, deoarece efigia de pe aceste emisiuni are anumite elemente caracteristice pentru capul lui Zeus, iar altele pentru cel al lui Herakles.

Gradul de stilizare foarte avansat nu îngăduie o precizare de genul celei făcute de K. Pink. Deocarndata, denumirea de Aiud-Cugir este in afară de a ieși din tipar din acest punct de vedere și rămâne cel putin o precizare topografică pentru tipul monetar respectiv. În cadrul monedelor din această categorie se disting in mod evident doua grupe, pe care le găsim și la K. Pink. Ele au desigur elementele de baza comune, dar si trăsături ce suportă o separare a lor în doua parti distincte, în afara variantelor care pot fi sesizate in cuprinsul fiecărei serii.

Sursa: http://florin-anton.blogspot.ro

B. Tipul Rădulești – Hunedoara

Emisiunile dacice cunoscute sub numele de monede dacice de tip Hunedoara, alcătuiesc categoria cea mai numeroasa de descoperiri din Transilvania din perioada târzie a monetăriei locale. La denumirea amintita, pe care o datorarn lui O. Floca, s-a mai adăugat si numele localității Radulesti, unde s-a făcut una din cele mai importante descoperiri cu astfel de monede. Datorită aceluiași autor și aceleiași descoperiri, imitațiile la care ne referim s-au bucurat de o cercetare mai atenta și minuțioasă, clasificarea pe stanțe monetare făcută de O. Floca monedelor din tezaurul de la Radulesti, ca și a celor din tezaurul de la Sălașul de Sus, care se dovedește și astăzi valabila, se bazează peo metoda știintifiă de cercetare .

Monedele de tip Radulesti-Hunedoara figurează la K. Pink printre emisiunile din est cu modul mare, mit Herakleskopf. In rândul lor el deosebește o serie cu modul rnic și alta cu modul mare, precum și o grupa deosebita cu călărețul spre stânga. Într-adevăr, exista câteva piese cu modul mic, nu întotdeauna constant și o grupa aparte, reprezentata de asemenea de un număr foarte redus de piese, care se deosebesc stilistic de fondul principal de monede. Voi face o scurtă prezentare a acestui tip de monedă, o descriere mai amănunțită nu își are rostul deoarece este evidențiată in literatura de specialitate.

Pe fața monedei este înfățișat artistic capul lui Herakles, in profil spre dreapta bărbia iese in evidență și este ascuțită, buzele din doua linii paralele cu capetele globulare, nasul este reprezentat de o linie lunga, ușor oblica și ochiul un cerc cu un punct in centru. Deasupra frunții, și ea marcata de o linie orizontala, se afIa doua semicercuri concentrice, indicând buclele parului, alături de care apare uneori un cerc cu punct la mijloc. Pe obraz se vede un oval cu punct central. In partea din spate este reprezentat pe verticala un semicerc bine îngroșat, iar in spatele acestuia se pot urmări câteva cornuri de luna, alături de care se găsesc uneori semicercuri sau semirozete. Sub barbie se vede un unghi ascuțit, culcat cu vârful spre dreapta, cu câte o globula la capete și pe laturi, în fata nasului apare un S mare cu puncte in cadrul buclelor. Totul este înscris într-un cerc perlat.

Pe spatele monedei este redat, artistic, călărețul cu calul mergând în trap, in profil spre dreapta călărețul are corpul redat numai dintr-o linie dubla, care se frânge in zona genunchilor. Capul și coiful apar irnpreuna, fie într-o forma ovală neregulata, in poziție orizontala, fie ca o căciula cu vârful ascuțit, din linie dubla și cu globula in partea din urrna. Gâtul este o linie simpla. Calul are corpul mult arcuit din spate, unde stă călărețul, gâtul lung și subțire, care se terrnina cu un corp rectangular, coama dintr-un singur sir de perle. Unul din picioarele din fata este dublu și fara copite, iar celelalte din linii simple cu copitele triunghiulare. Coada are oforma triunghiulara, cu o prelungire in jos.

Sub cal este vizibil pământul, cu câte o globula la capete si inca una la mijloc. Totul într-un cerc perlat, dublat uneori si de unul liniar (pI. LXIII-LXVI).

Din categoria monedelor cunoscute, fata de aceasta descriere generala se ivesc câteva serii principale, determinate de prezenta sau absenta unor elemente stilistice sau de caracterul lor deosebit. Ele nu se depărtează si nici nu se separa de specificul tipului general.

Sursa: http://romaniancoins.org

C. Tipul Toc – Chereluș

Această categorie este cunoscuta la K. Pink sub denumirea mit Bartkranzavers și este integrata, irnpreuna cu tipurile prezentate anterior, in rândul emisiunilor din est cu modul mare și forma scyphata. Pentru acest tip monetar, in literatura de specialitate a fost adoptată denumirea de “Toc-Chereluș”de la numele localităților unde s-au făcut doua din cele mai vechi și mai reprezentative descoperiri. Aceasta noua denumire, pe care prima data o întâlnim mai întâi la 1. Winkler, ne lasă posibilitatea de a evita unele confuzii pe care le-ar putea crea numele mai vechi cu o forma generala și nu suficient de caracteristic.

Stilizarea aplicată aici nu ne dă posibilitatea sa vorbim, despre fața monedei in mod special, de multe din elementele componente ale unui cap uman, ci numai de semne cu forme si cornbinatii diferite, De aceea nici K. Pink nu mai încearcă să identifice efigia, Nu se poate spune daca este vorba de capul lui Zeus, al lui Herakles sau chiar al zeiței Artemis. Ceva mai mult, deseori abia daca reușim sa identificăm dacă este vorba de reprezentarea unui cap uman. Poate că s-ar putea susține ideea combinației dintre capul lui Herakles si al zeiței Artemis. Ca realizare și aspect general stilistic si numismatic monedele de tip Toc-Chereluș au legături și trăsături comune cu celelalte emisiuni din Dacia intracarpatica din faza târzie a monetăriei locale și reprezintă o continuare stilistica a unor monede mai vechi din aceeași regiune.

Pe fața monedei este schițat un cap de om in profil spre dreapta, părul este schițat, la spate, prin cinci, uneori patru sau chiar trei linii, in poziție oblica spre stânga, iar in fata printr-un grup de patru linii ușor arcuite, care coboară de deasupra frunții și până in dreptul nasului, unde se încheie cu o linie verticală și un sir de globule, după care urrneaza apoi un patrulater neregulat situat in dreptul gurii. Fruntea apare de cele mai multe ori ca o scară orizontală, cu mai multe trepte, iar deasupra un ornament spiralic in forma de S, dispus oblic, cu căite un punct in fiecare bucla.

Nasul este schițat printr-o linie oblică, gura din doua liniuțe mici paralele și ochiul printr-o globula plasata într-un romb. Barba este alcătuită dintr-un sir de globule, cu o linie dedesubt, care pornesc de la ureche și merg până la barbie ; linii scurte, oblice, pornesc in jos si spre stânga. In dreptul bărbiei se vede o linie in forma de arc, iar deasupra capului și in spatele lui, ornamente in forma unor ovale, resturi de la cununa de lauri. Irnprejur apare un cerc perlat.

Pe spatele monedei este înfățișat un cal în trap spre stânga, schițat, cu corpul format dintr – un oval prelungit și neregulat. Capul este schițat prin doua linii paralele, cu deschidere largii spre bot și cu o globula in locul ochiului. Picioarele sunt formate din linii frânte, cu globule la încheieturi si cu copitele sub forma de triunghiuri mici. Un picior din fata si cel din spate sunt legate printr-o linie cu punct. Coada este sub forma unei linii simple sau zimțate, ușor arcuita, iar coama este înlocuită de un sir de globule.

Călărețul este înlocuit de o rozeta, ușor alungita, alcătuită dintr-un cerc perlat cu o globula mai mare in centru. Împrejur se afla un cerc perlat. Fata de aceasta descriere cu caracter general se află in rândul acestei categorii de monede, ca și in toate celelalte cazuri, o serie de variante.

Descoperirile monetare prezentate ne evidențiază faptul ca cele mai deosebite tezaure cu monede de tip Toc-Chereluș se grupează in cuprinsul județului numit in zilele noastre Arad, pe o zona care se întinde intre Mureș, Munții Apuseni și cursul inferior al Crisurilor Alb și Negru. În această zonă, poate chiar in jurul Aradului, va trebui fixat centrul unde au fost emise aceste monede, care nu provin decât dintr-un singur atelier. Este interesant de remarcat faptul ca la sud de Mureș nu se cunosc descoperiri cu astfel de monede. In schimb ele pătrund pe valea aceluiași râu către regiunea intracarpatica . Avem in vedere descoperirile de la Turda și Turdaș, spre vest ele se apropie de valea Tisei, insa destul de sporadic, iar la sud de Carpați ele sunt aproape ca si inexistente. Monedele găsite la Sarkad (Ungara) și cea probabila de la Buzesti (Gorj) depășesc aria principala de circulație. Ele arată existenta unor posibile relații de schimb la distante ceva mai mari. Sub nicio formă ele nu pot fi luate in considerare atunci când este vorba despre întinderea teritoriala a tribului emitent, ale cărui limite pot fi marcate de principalele descoperiri, care se masează între Mureș, Crisuri si Munții Apuseni. Legături intense se constata a fi existat intre aceasta zona și regiunea intracarpatica.

Sursa: http://www.colectum.ro

D. Tipul Petelea – cu bustul Zeiței Artemis

Printre ernisiunile monetare geto-dacice târzii din Transilvania găsim și imitațiile de tip Petelea. Chiar dacă întrunesc trăsături comune cu celelalte tipuri din aceeași regiune și din aceeași vreme, ele constituie, într-un fel o categorie deosebită. De data aceasta, pe partea superioară nu mai întâlnim nici una din efigiile tradiționale, în mod repetat copiate de imitațiile din Dacia, ci bustul zeiței Artemis Tauropolos, copiat de pe tetradrahmele provinciei Macedonia Prima.

Apoi, se regăsește același modul mare și forma scyphata, iar pe partea inferioară, aceeași aproape nelipsita, reprezentare a călărețului macedonean. Aspectul lor general schițat, noutatea desenului de pe fața monedei și numărul mare de monede descoperit in tezaurul de la Petelea au atras însa, din timp, atenția cercetătorilor. Asa se explica faptul ca aceste monede se enumera printre primele imitații geto-dacice studiate și publicate. Cele dintâi cercetări in această zonă se leagă de numele lui E. A. Bielz, care a definit pentru prima data caracterul acestor ernisiuni și le-a atribuit fară rezerve populației geto-dacice. EI a studiat monedele din tezaurele binecunoscute de la Petelea și Sibișel. Din păcate, desi s-au rnai publicat unele piese din colecții, nu se mai poate vorbi de descoperiri si deci nici de studii cu caracter general. De aceea cunoștințele despre acest tip monetar se vor baza in principal pe aceeași documentație de care s-a folosit și E. A. Bielz.

In funcție de modul definim trei grupe, al căror stil nu diferă prea mult insa.

a. Din prima grupa, care este și cea mai importanta, cuprinzâd marea majoritate a monedelor, fac parte imitațiile cu modul mare. Ele prezintă pe fața monedei bustul stilizat al zeiței Artemis Tauropolos, in profil spre dreapta. Are nasul redat printr-o linie, buzele din doua globule, bărbia marcata de o dungă arcuita, care pornește de la ureche; parul coboară pe spate in plete ondulate, neregulate, iar deasupra din linii paralele oblice; deasupra frunții urme din diademă, reprezentate de doua linii paralele, iar la spate un semicerc. Linia bustului este marcată uneori printr-un dublu semicerc. Totul este închis într-un cerc perlat, nu intordeauna complet si vizibil. In afara acestuia se întâlnesc urme, adesea parti de rozete din ornarnentatia scutului macedonean de pe originale.

Pe spatele monedei apare călărețul cu calul la trap spre stânga. Forma călărețului este foarte neregulată și nesigură sau incompleta. Se mai vad doar urme din partea superioara a corpului, redata printr-o linie dubla, capul mic globular, cu un semicerc radiat deasupra. Calul are crupa circulară, pieptul oval, urechile ascuțite, coada uneori ramificata ; picioarele din spate unghiulare cu copitele ovale, despicate și deschise in partea de jos și numai cu un picior vizibil in fata, de forma mult arcuită; in locul celuilalt picior apare uneori un cerc simplu sau cu punct la centru. Uneori pe margine sunt redate frunze de stejar, copiate de la cununa de pe originale și cerc perlat împrejur (pl. LXVIII, 1-4; LXIX).

Fata de aceasta descriere cu caracter general exista o deosebire sub aspect stilistic de arnanunt, in funcție de stanțe si de modificările aduse acestora in timpul pracesului de batere. Se constata astfel, printre aceste emisiuni, mai multe variante, atât pentru partea superioară a monedei, cât ș pentru partea inferioară. Se disting printre acestea piese pe care bustul zeiței Artemis mai păstrează inca multe din elementale de pe original, cum ar fi, urme din conturul bustului, parul, diadema și parti ornamentale din scutul macedonean . Pe anumite exemplare capul continua sa se mențină inca pe aceeași linie de stilizare mai putin accentuata, dar linia bustului este aproape complet dispărută, urrneaza apoi monede cu bustul mai schematizat, cu ochiul dintr-o globulă, parul de pe ceafa aproape că nu se mai distinge, la gât un semn in forma de X, iar in locul liniei bustului un sernicerc dublu cu puncte in mijloc; din scutul macedonean abia dacă mai pot fi sesizate urme. Exista de asemenea și piese mult mai stilizate. Capul este micșorat, cu nasul inform, globula ochiului mare, parul redat doar prin câteva linii mici, iar din bust se păstrează câteva reliefuri informe, scutul a dispărut complet.

Variante pot fi sesizate si pentru partea superioară. De exemplu, exista imitații pe care călărețul apare cu un sernicerc radiat, iar calul cu copite ovale – despicate la picioarele din spate și cu un cerc simplu dedesubt. La acestea se adauga piese pe care călărețul este redat cu un sernicerc simplu deasupra capului, calul cu picioarele fără copite, cu coada ramificata si cercul de sub cal cu punct la mijloc. Se întâlnesc și monede pe care calul este înfățișat fară coada, cu piciorul din fata numai pe jurnatate și cu semiluna dedesubt . Pe alte exemplare, atât călărețul, cit și calul aproape ca au dispărut.

Din călăreț nu se mai vad decât urme foarte vagi, iar calul are vizibila doar partea din urma și un cerc dedesubt. Monedele din aceasta grupa cântăresc intre 8,35 si 13 g; pentru piesele de la Petelea s-a stabilit greutate medie de 8,72 g. Ele au diametrul de 29-33 mm.

b. Grupa a doua cuprinde emisiunile cu un modul mai redus – mijlociu.

Pe fața aeestor piese bustul zeiței Artemis este destul de apropiat ca stil de original. Simplificări si schematizări se pot vedea in redarea parului și a părții de jos a bustului; nu se mai vad urme de la scutul macedonean. Reversul este deosebit de cel al emisiunilor cu modul mare. Călărețul este fara picioare, cu corpul mic, triunghiular, gâtul dintr-o linie dubla si capul combinat eu o pălărie întinsa. Calul are corpul subțire, capul foarte mic cu o globula la legătura cu gâtul, picioarele eu copite globulare si coama un sir de perle; deasupra capului un grup de trei globule așezate in triunghi . Monedele care fac parte din aceasta grupa au greutăți de 8,38; 9,97; 10,09 și 10,20 g, iar diametrul de 27 mm.

c. Grupa a treia cuprinde câteva piese, care pot fi socotite subdiviziuni ale pieselor cu modul mare.

Ele au pe față bustul zeiței Diana, eu o stilizare nu tocmai accentuata. Nasul este redat printr-o linie cu globula la vârf, buzele globulare, parul din linii ușor arcuite și pletele din trei linii ondulate. Bustul este marcat din patru linii care pornese dintr-un punct. Sub nas apare o stea, iar sub barbie o rozeta din perle. Pe revers apare călărețul la trap spre stânga. El are capul globular cu o semiluna cu raze deasupra. Calul are crupa circulara, capul și picioarele din față aproape dispărute ; cele din urma au copitele ovale.

Toate cele trei grupe de imitații alcătuiesc împreună o unitate, atât in ceea ce privește tipul general, cât și stilul lor. Fara excepție, monedele aparținând celor trei grupe, sunt emisiuni care au aversul imitat după tetradrahmele din Macedonia Prima, cu bustul zeiței Artemis Tauropolos, iar reversul continua sa redea călărețul macedonean de pe emisiunile lui Filip al II-lea într-o forma mult degenerata. Prezenta și circulația tetradrahmelor din Macedonia Prima in cuprinsul Daciei a prilejuit uneia din formațiunile politice tribale dacice din zona intracarpatica sa folosească un nou model pentru realizarea aversului monedelor proprii.

Din acest punct de vedere aceste imitații se înscriu printre putinele emisiuni locale din Dacia, care se abat de la tradiție, înlocuind capul lui Zeus cu bustul zeiței Artemis. Cit privește reversul insa, puterea tradiției se dovedește mai tare. Se poate spune doar di stilizarea este alta și apar dteva elemente noi. Este vorba pe de o parte de prezenta in jurul capului călărețului a unui semicerc dințat si a câtorva frunze de stejar pe marginea flanului monetar, preluate de la cununa de pe reversul acelorași tetradrahme din Macedonia Prima. Calul prezintă unele deosebiri, mai ales in ceea ce privește forma capului și a urechilor ascuțite, precum și înlocuirea unuia din picioarele din fata cu un cerc.

Ca și in cazul celorlalte imitații târzii din Transilvania și Banat, emisiunile de tip Petelea au concentrația de argint foarte scăzută. Unele din aceste piese sunt considerate ernisiuni de metal comun. Din analizele efectuate la câteva piese din tezaurul de la Sibisel rezulta ca arama a depășit cu mult cantitatea de argint. De pilda, argintul se întâlnește într-o proporție de 33,82% cuprul 54,42%, cositorul 9,40%, aurul 0,28% si alte elemente minore 2,08%.

Cele câteva descoperiri cu monede de tip Petelea nu ne permit sa vorbim cu certitudine despre o anumită arie de circulație și mai ales despre fixarea centrului lor de emitere. Pe lângă faptul ca numărul descoperirilor este foarte mic, ele apar și relativ dispersate.

Sursa: http://arheologie.ulbsibiu.ro – Eugen Chirilă și Gabriel Mihăescu, Der Münzhort von Căprioru, Târgoviște, 1968

Sursa: http://arheologie.ulbsibiu.ro – Monede de tip Petelea (Nicolae Lupu, op.cit., planșa IV, nr. 6; planșa V, nr. 1)

Pe lângă descoperirile prezentate mai sus, se mai cunosc si altele, dar încă nu se poate preciza tipul căruia aparțin: Acestea sunt:

1. Breaza (jud. Brașov). Winkler amintește de o moneda scyphara găsită in aceasta localitate, care se găsește în Muzeul din Cluj .

2. Galeș (jud. Sibiu)

Se păstrează o mențiune vagă despre descoperirea in 1860 a unor monede scyphate . Nu se cunose arnanunte.

3. Ieud (jud. Maramureș)

De asemenea se vorbește de descoperirea unor monede scyphate și la Ieud, dar nu se mai da niciun fel de indicație in literatura de specialitate.

Am văzut că marea majoritate a monedelor, indiferent de categorie si diferențele de modul și greutate, au același nominal, și au fost denumite de fiecare data, in mod corect, tetradrahme. Luăm în considerare și faptul că numele rămâne convențional în funcție de caracterul si conținutul denumirii grecești. Au fost descoperite, alături de tetradrahme, și câteva emisiuni cu modul și greutăți foarte mici.

Este vorba de o piesa de tip Hunedoara din tezaurul de la Cugir (2,45 g) si de cele trei monede cu bustul zeiței Artemis din tezaurul de la Sibisel. Ele au greutăți de 2,45; 2,50; 2,72 și 3,35 g, ceea ce le-ar putea situa in rândul irnitatiilor cărora li se acorda de obicei denumirea de drahme. Cu toate că numărul lor este mic, valoarea lor este foarte mare, pentru că sunt unele dintre puținele subdiviziuni monetare geto-dace sigure. Sunt reprezentate și schițate la fel cu tetradrahmele cu care se afla in raport direct. Preocuparea de a emite alături de monede mari și piese mărunte divizionare, întărește caracterul de moneda al imitațiilor geto-dace in general.

Pe unele piese de tip Hunedoara-Radulesti, regăsim niște semne, pe care O. Floca le considera contramărci, cu o forma semi-sferica, fiind imprimate în corpul monedei. Forma lor cu totul aparte nu amintește cu nirnic de contramărcile întâlnite pe imitațiile de tip Huși sau de cele de tip Tulghies, Oricum, prezenta lor pe monede trebuie menționată și reținută, chiar dacă nu putem avea certitudinea că ne aflam in fata unor contramărci.

Bibliografie

Arnăut T., Vestigii ale sec. VII-III î.Chr. în spațiul de la răsărit de Carpați, Chișinău: Centrul editorial al USM, 2003

Arnăut T., Ursu Naniu R. ,Vestigii getice din cea de-a doua epocă a fierului în interfluviul pruto-nistrean

Adrian Bejan, Bogățiile Daciei preromane, Tibiscus, III, 1974

Andreescu, R.R., Bailey, D.W. (2002) , Măgura-Lăceni- Vitănești , în Angelescu., M.V., Borș, C., Oberländer-Târnoveanu I. și Vasilescu, Fl., (ed.),Cronica cercetărilor arheologice din România. Campania 2001

Bozu O., Moldova Nouă, jud. Caraș-Severin,, Situri arheologice cercetate în perioada 1983-1992, Brăila

Bozu O., Exploatări miniere în epoca romană în Munții Banatului, Symposia Thracologica

Benea D., Considerații privind cercetările arheologice referitoare la meșteșugurile din provincia Dacia, Meșteșuguri și artizani în Dacia Romană, Timișoara

Bogdan Seculici, Unele considerații privind exploatarea și obținerea aurului și argintului in Dacia preromană

Burda Șt., Tezaure de aur în România. București: Editura Meridiane, 1979

Constantin Preda, Monedele Geto – Dacilor, Editura Academiei RSR, 1973

Crawford, M.H. , Roman Republican Coinage , I, Cambridge, 1974

C. Preda, Contribuții la problema provenienței argintului din tezaurele geto-dacice în lumina descoperirii monetare de la Stăncuța, SCIV, VIII, 1957

C. Daicoviciu, Problema continuității în Dacia. Câteva observații și precizări de ordin istorico-arheologic, AISC, III, 1936-1940

C. Preda coord., Enciclopedia arheologiei și istoriei vechi a României, vol. III, București, 2000

Crișan I.H., Un depozit de unelte descoperit la Lechința de Mureș (Plugul la geto-daci)

Dr. Liliana CONDRATICOVA, ORFEVRĂRIA ANTICĂ DIN MOLDOVA, nr. 2, 2010

Dumitru Berciu, Arta traco-getică, București, 1969

Dacia magazin, nr. 1/2003

E. Chirilă, N Barbu, în Ziridava, X, 1978

E. Chirilă, V. Lucăcel, Un tezaur dacic din NV Transilvaniei. Contribuții la tipologia și circulația așa numitelor imitații al tetradrahmelor Macedoniai Prima în Dacia, Zalău, 1970

Glodariu I., Iaroslavschi E., Civilizația fierului la daci, Cluj, 1979

Gudea N., Porolissum, Un complex arheologic daco-Roman la marginea de nord a Imperiului Roman (I), ActaMP, 13, 1989

Glodariu, Relațiile comerciale ale Daciei cu lumea elenistică și romană, Cluj, 1974

Iaroslavschi E., Cuptoarele pentru redus minereul de fi er de la Șosdea(jud. Caraș-Severin), ActaMN, 13,1976

I.H. Crișan, Ziridava, Arad, 1978

I.I Russu, Comorile regelui Decebal, Sargetia, IV, 1968

Winkler, Tezaurele de monede dacite de la Chereluș, in SCN, IV, 1968

J. Carcopino, Les richesses des daces et le redressement de l’empire romain, Dacia, I, 1924, p.28-34; idem, Un retour de l’imperialisme de conquete : l’or de daces, Points de vue sur l’imperialisme romain, Paris, 1934

Liviu Mărghitan, Comorile regelui Decebal, Timișoara, 1994.

Liviu Mărghitan ,Tezaure de argint dacice, București, 1976

Manfred Opperman, Tracii. Între arcul carpatic și Marea Egee, București, 1988

Mirea, P., Pătrașcu, I., Alexandria. Repere arheologice și numismatice , Ploiești: Ed. Musica Viva, 2006

MUZEUL JUDEȚEAN TELEORMAN, BULETINUL MUZEULUI JUDEȚEAN TELEORMAN, SERIA ARHEOLOGIE, nr. 1/2009

Marcu M., Contribuții privind prelucrarea metalelor în așezările daco-romană din sud-estul Transilvaniei, Studii dacice

N. Maghiar, Șt. Olteanu, Din istoria mineritului în România, Cluj,. 1970

N. Lupu, Tilișca. Așezări arheologice de pe Cățărnaș, Buc.,1985

N. Chișodan, Arta argintarilor din NV României în epoca lui Burebista, Acta MP, I, 1977

Niculiță I., Zanoci A., Arnăut T. Habitatul din mileniul I a.Chr. în regiunea Nistrului Mijlociu. Siturile din zona Saharna. Chișinău: Muzeul Național de Arheologie și Istorie a Moldovei, 2008

O. Floca, Monnaies « daciques» du type Hunedoara in Dacia, XI-XII, 1945-1947

Petre Alexandrescu, Însemnări arheologice .Pentru datarea tezaurului de la Băiceni, în SCIVA, 39, 1988

Popescu, E.,Tezaurul de podoabe dacice de argint de la Bălănești, Studii și Comunicări,1969

Preda, C., Geto-dacii din bazinul Oltului Inferior. Dava de la Sprâncenata , București, Ed. Academiei RSR, 1986

Radu Florescu, Arta dacilor, București, 1968

Stoicovici E., Unele caracteristici ale zgurilor din atelierele metalurgice daco-romane și prefeudale, Banatica,

Spiru, I., File de istorie teleormăneană , Alexandria: Ed. Teleormanul Liber, 1996

Ștefan Burda, Tezaure de aur din Romania, București, 1979

Ion Horațiu Crișan, Spiritualitatea geto-dacilor, București, 1986

Teodorescu, V., Rizea, I. și Dupoi, V., Un tezaur de podoabe dacice de argint și de monede romane republicane descoperit în Muntenia (Tezaurul de la Rociu, județul Argeș), Studii și Comunicări,1969

Valeriu Sârbu;Gelu Florea, Imaginar și imagine în Dacia preromană, Brăila, 1997

V.Wollmann, Minele, salinele și carierele de piatră din Dacia romană, teză de doctorat, Cluj, 1983

Vasile Pârvan, Getica, o preistorie a Daciei, Cultura națională, București, 1926

Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre,Editura Humanitas, București, 1992

Wollmann V., Mineritul metalifer,extragerea sării și carierele de piatră în Dacia Romană/Der Erzbergbau die Salzgewinnung und ide Steinbrüche im röomischen Dakien, Cluj-Napoca, 1996

Surse internet

http://hartacomorii.blogspot.com

www.formula-as.ro

http://www.tracologie.info

www.romaniamegalitica.blogspot.com

www.mihaigramatopol.ro

www.mpublic.ro

http://www.colectum.ro

http://arheologie.ulbsibiu.ro