Armata Romana In Timpul Lui Iustinian

Cuprins

Argument 1

Introducere 2

Capitolul I. Istoriografia subiectului 5

Capitolul II. Structura armatei romane in timpul lui Iustinian 8

1. Epoca lui Dioclețian (284 – 305)

2. Epoca lui Constantin cel Mare ( 324 – 337)

Capitolul III. Sistemul de aprovizionare si echipamente 14

1. 14

2. 16

3. 17

4. 18

5. 19

6. 19

Capitolul IV. Cum este vazut soldatul roman in stat 20

1. 23

2. 23

3. 24

4. 25

Capitolul V. Echipamente militare descoperite pe teritoriul Imperiului 26

1. 28

2. 29

3. 30

4. 30

Concluzii 32

Bibliografie 35

Anexe 37

Argument

Am ales aceasta tema deoarece din anii de scoala si liceu, mereu am avut o mare fascinatie fata de armata romana dar si pe personalitatea imparatului Iustinian, care a avut visul de a reface unitatea Imperiului Roman, lucru pe care s-a realizat pe jumatate.

Acest lucru este evident ca armata romana era considerata un etalon in ceea ce priveste structura armatei, disciplina dar si capacitatea de a mentine pacea si stabilitatea in lumea romana, drept pentru care pentru multe secole a ramas un model pentru toate scoliile militare din lume.

Armata romana a parcurs un amplu proces de schimbare si adaptare la situatia militara a Imperiului Roman odata cu reformerele lui Diocletian (284 – 305) si Constantin cel Mare (324 -337). Ca împărat, Diocletian a trebuit să facă față multor probleme. Cea mai mare preocupare a sa la începutul domniei a fost aceea de aduce răzvrătiți dintre barbari pentru a consolida frontierele. Notitia Dingnitatum  are o mare valoare când descrie aranjamentele lui Dioclețian, însă o mare parte din aceasta a fost scrisă la sfârșitul secolului al IV-lea d.H. și de aceea nu înregistrează pierderile suportate în timpul acelui secol. Într-o celebră comparație între Dioclețian și Constantin, Zosimos îl laudă pe primul deoarece, datorită simțului său de anticipație, frontierele imperiului erau peste tot susținute de orașe, garnizoane și fortificații care găzduiau întreaga armata. 

Ceea ce m-a atras pentru acest subiect este epoca împăratului Iustinian cel Mare (527 – 565), deoarece este considerat ultimul mare împărat roman, deoarece succesori săi vor marca tranziția spre primul basileu bizantin Heraclius (610-641), care v –a transforma Imperiul Roman de Răsărit în Imperiul Bizantin, adoptând limba greacă ca limbă oficială de stat și va realiza o ampla reorganizare a armatei si sistemului administrativ, creând noul sistem administrativ al themelor.

Pe acestă cale, doresc să mulțumesc Lect.Univ.Dr. Calin Timoc, pentru tot suportul oferit, dar și a indicațiilor pe parcursul elaborării lucrării de disertație.

De asemenea, doresc să mulțumesc familiei de la Sebeș, județul Alba, mamei mele, Androne Elena Adriana, bunicii Besoiu Elisaveta, mătușii Balomirean Carmen Medena și familei sale, pentru ajutorul lor și suportul oferit pentru toți acesți ani, deoarece fără ei nu aș fi reușit, să ajung, ceea ce sunt azi.

În final, doresc să mulțumesc fratelui Sabu Horia Octavian, pentru ajutorul și pentru suportul său.

Introducere

Armata romană a fost una din forțele cele mai eficiente din istorie. Organizarea și tacticile folosite erau foarte avansate și nu au fost egalate până în epoca modernă. Și chiar dacă progresul tehnic a făcut ca armata imperială să fie depășită, metodele de instrucție, ideologia soldățească, impactul civilizator al armatei au dus la crearea unei paradigme militare care cu greu poate fi egalat până în zilele noastre.

In lucrarea de fata, imi propun sa aflu despre structura armatei romane in timpul lui Iustinian, a sistemului logistic necesar pentru functionarea armatei, dar si rolul soldatului roman in ierarhia statului.

Un alt punct important in demersul meu in aceasta lucrare este prezentarea echipamentelor militare romane descoperite pe teritoriul Imperiului Roman de Rasarit.

Capitolul I. Istoriografia subiectului

Capitolul II. Structura armatei romane in timpul lui Iustinian

Pentru a întelege cum a evoluat armata romană voi exemplifica cu principalele schimbări sau reorganizări ale armateri romane până la domnia lui Iustinian.

Epoca lui Dioclețian (284 – 305)

Gaius Aurelius Valerius Diocletianus (244 – 311), cunoscut drept Dioclețian (284 -305), provenea din Dalmația și își începe cariera militara ca simplu soldat, devenind comandantul gărzii personale ale lui Numerianus.

La moartea lui Numerianus, Dioclețianus a fost proclamat împărat de către armata romană. La început împăratul s-a confruntat cu ceea ce istoricii numesc astăzi criza secolului al –III-lea.

Instabilitatea din Imperiul Roman a condus la cheltuieli miltare excesive, uzurpări și chiar constituirea a două state secesioniste, Imperiul Gallic și Imperiul Palmyrean, dar și inflație și un posibil dezastru economic. La acestea se adauga atacurile migratorilor lansate asupra Imperiului Roman.

La începutul domniei lui Dioclețian, existau 34 de legiuni distribuite astfel:

1. Britannia Inferior – legiunea VI Victrix

2. Britannia Superior – legiunea II Augusta, legiunea XX Valeria Victrix

3. Germania Inferior – legiunea I Minervia, legiunea XXX Ulpia Victrix

5. Germania superior – legiunea VIII Augusta, legiunea XXII Primigenia

6. Raetia – legiunea III Italica

7. Noricum – legiunea II Italica

8. Pannonia Superior – legiunea X Gemina, legiunea XIV Gemina

9. Pannonia Inferior – legiunea I Adiutrix, legiunea II Adiutrix

10. Moesia Superior – legiunea IV Flavia, legiunea VII Claudia

11. Moesia Inferior – legiunea I Italica, legiunea XI Claudia

12. Dacia – legiunea V Macedonica, legiunea XIII Gemina

13. Cappadocia – legiunea XII Fulminata, legiunea XV Appolinaris

14. Siria –  legiunea IV Scythica, legiunea XVI Flavia

15. Phoenicia – legiunea III Gallica

16. Iudeea – legiunea VI Ferrata, legiunea X Fretensis

17. Mesopotamia – legiunea I Parthica, legiunea III Parthica

18. Arabia – legiunea III Cyrenaica

19. Egipt – legiunea I Iulia Alexandria, legiunea II Traiana

20. Numidia – legiunea III Augusta

21. Italia – legiunea VII Gemina

22. Spania – legiunea II Parthica

Împaratul Dioclețian a întrepins o serie de reforme cu caracter administrativ, militar, financiar si politic care aveau să prelungească dar nu sa salveze existența Imperiului Roman.

Cea mai importantă măsură cu caracter politico – militar a fost instaurarea formei de conducere a statului, a monarhiei absolute de drept divin, cunoscută sub numele de Dominat în locul celei de Principat, care a dăinuit de la Gaius Iuluis Caesar Octavianus Augustus până în 284. În anul 286, împarte Imperiul Roman în două zone, Occidentalis care este condusă de Maximinianus, un coleg de armata cu capitala la Mediolanum, iar Orientalis, atribuită lui Dioclețianus, cu capitala la Nicomedia, în urma acestei împărțiri, puterea era practic in mâinile a doi împărați pentru a se dinstanta de perioada anterioară, dar și Roma își pierde importanța ca reședința oficială.

În anul 297, Diocletian a procedat la o reformă administrativa căutând să slăbească autoritatea prefecților, urmărind să introducă controlul puterii centrale. Au urmat următoarele efecte, autoritatea Senatului a fost aproape desființată, iar poziția privilegiată a Italiei a fost din punct de vedere administrativ anulată.

Din punt de vedere administrativ – teritorial, Imperiul a fost împărțit în patru prefecturi :

Orient, cu capitala la Nocomedia

Illyricum, cu capitala la Sirmium

3. Italia, cu capitala la Mediolanum

4. Gallia, cu capitala la Augusta Treverorum

Au fost instituite și 12 dioceze

Britannia, cu capitala la Londinium

Gallia, cu capitala la Augusta Treverorum

Viennensis, cu capitala la Viennensis

Hispania, cu capitala la Emerita Augusta

Italia, cu capitala la Mediolanum

Africa, cu capitala la Carthagina

Pannonia, cu capitala la Sirmium

Moesia, cu capitala la Thessalini

Thracia, cu capitala la Philipopolis

Pontus, cu capitala la Nicomedia

11. Asiana, cu capitala la Ephesus

12. Oriens, cu capitala la Antiochia

La baza reformelor administrative și fiscale ale lui Dioclețian, se aflau îndeosebi considerații de ordin militar. Astfel el a acordat o mare atenție întăririi puterii armate a Imperiului, pentru apărarea frontierelor și pentru susținerea autorității imperiale.

Pentru a micșora autoritatea guvernatorilor, care în repetate rânduri se proclamase împărați în timpul crizei secolului al –III- lea, atributiile lor au fost separate de cele militare în toate provinciile. Conducerea treburilor civile a fost încredințată unui praeses, iar comanda militară a trecut în mâinile unui dux, conducător militar care comanda în una sau mai multe provincii, acesta nu avea nici un amestec în administrația civilă.

Efectivul militar a fost dublat, numărul legiunilor crescând de la 34 la 60 – 70, iar numeric depășea 500.000 de soldați.

Epoca lui Constantin cel Mare (324 -337)

Au urmat schimbări importante realizate de împăratul Constantin cel Mare (324 -337) și în organizarea armatei. În secolul al – IV- lea, unitățiile militare cele mai cunoscute erau legiunile (legiones) si vexilațiile ( vexillationes), acestea din urmă fiind unități de cavalerie.

Mai jos de treapta ierarhiei militare erau auxilia și cohortes, subunități de infanterie, apoi alae și cunei, subunități de cavalerie. Toate aceste subunități purtatu denumirea generală de numeri.

Recrutarea se făcea pe mai multe căi:

numeroși aventurieri romani și străini, care se ofereau voluntari și primeau o suma de bani;

recruții (țărani liberi) proveniți de pe marile proprietăți funciare;

fii soldațiilor, care erau obligați să urmeze cariera militară a tatălui (obligație ieșită din uz inainte de Iustinian);

barbarii, mai ales cei germanici și sarmați, organizați și instruiți de ofițeri romani.

Ca în timpul lui Diocletian, armata era împărțită în două mari categorii: armata de frontieră ( ripenses, limitanei) și armata de manevră ( comitatenses), aceasta fiind la dispozitia împăratului, avînd garnizoane pe întreg teritoriul Imperiului.

Cei mai buni soldați se alegeau pentru armata de manevră, ceilalți fiind trimiși la frontiere. Durata serviciului militar era pentru limitanei de 25 ani, iar pentru comitatensenses de 20 de ani.

Aceștia din urmă erau mai bine plătiți și se bucurau și de anumite privilegii, în timp ce trupele de frontieră au devenit de o calitate inferioară.

Ele erau formate în majoritate din țărani asezați pe teritoriile de frontieră (limes), fiind comandate de duci (duces). Aceștia primeau un lot de pământ ( fundi limitotrophi) ca rasplată pentru apărarea frontierei. Comandanți trupelor de frontieră (duces), erau în Occident subordonați comandantului infanteriei, magister peditum, iar în Orient, se aflau sub comanda unui magister militum.

Istoricul Zosimos afirma ca împăratul Constantin cel Mare a slăbit armata de frontieră, care crescuse mult numeric în timpul lui Diocletian, preluând corpurile de elită ale acesteia, pentru a forma o armată de manevră puternică în interior. El a fost oarecum constrâns la aceasta dorind să pună autoritatea imperială la adapost de eventuale răscoale interne și pentru a constitui o armată de rezervă împotriva atacurilor de afară.

Dupa bătălia de la podul Milvius, Constantin a desființat vechea gardă pretoriană, care prezenta puțină încredere, înlocuind-o cu comitatenses, soldați pe care i-a retras din armata de frontieră ( limitanei), unde se afla mai mult de jumătate din numărul total de soldați, contribuind astfel la slăbirea apărării frontierelor. Regimentele de elită ale armatei de manevră alcătuiau așa-numitele trupe ale palatului ( scholae palatinae).

Acestea erau unități de cavalerie ( în secolul al –V – lea erau șapte în Orient și cinci în Occident), fiecare de câte 1.000, iar mai târziu de 500 de soldați, deosebiți prin armele și uniformele lor ( scutari, clibanari,gentiles) proveniți în marea lor majoritate din rândul triburilor germanice, mai târziu din rândul armenilor, apoi al isaurienilor, ș. a.

Erau conduse de tribuni și puse sub comanda înaltului demnitar magister officiorum, constiuind garda palatului. Începând cu secolul al – VIII – lea, comandantul acestora se numea domesticul scholaelor( ). Din secolul al – X- lea, erau doi domestici, unul în Răsărit altul in Apus. Atunci când împăratul a renunțat să nu mai iasă în fruntea trupelor de război, ele și-au pierdut caracterul militar, și au fost scoase chiar și de la paza palatului.

Aceasta a fost încredințată așa-numiților excubitores, al căror șef era un înalt demnitar, comes excubitorum, devenit mai târziu domestic al excubitorilor.

Strâns legat de scholae, eraun corp de gărzi, candidati, numiți astfel după uniforma lor alba, care intrau în luptă în jurul împăratului atunci când acesta alegea să participe la o bătălie. Ei au existat până târziu în epoca bizantină.

Pe lângă scholari și candidati care erau stricto sensu gărzi personale ale împăratului și nu părăseau niciodată Palatul imperial, decât pentru a-l însoți pe suveran, mai era un corp de gărzi numiți inițial protectores, iar mai târziu, domestici, tot oameni de încredere ai împăratului, compus din unități de infanterie și de cavalerie, care era cantonat la Curtea imperială, dar care erau de multe ori trimiși în diferite locații, cu misiuni speciale. Ei era comandați de un comes domesticorum. De obicei, dintre ei erau recrutați tribunii.

Sub împăratul Constantin efectivul întregii armate era de peste 500.000 de soldați. Din nevoia de a se adapta la noua tactică ofensivă de luptă, unitățile de cavalerie și-au înmulțit efectivele, iar unitățile ei au fost amplasate strategic în interiorul orașelor fortificate de pe întreg cuprinsul Imperiului.

Transformări radicale au avut loc și în conducerea armatei. Comanda supremă a armatei o avea împăratul. În afară de el, până în timpul împăratului Dioclețian, comanda superioară a armatei o avea prefectul pretoriului. Dar împăratul Constantin cel Mare le-a retras prefecților puterea militară și a creat pentru comanda militară o nouă categorie de comandanți militari numiți magistri militum. În ierarhia oficială acesta urma imediat după prefectul pretoriului și prefectul capitalei (praefectus Urbi).

Pentru a nu mai constitui un pericol pentru puterea imperială, comandamentul armatei a fost împărțit în două: comandamentul infanteriei, condus de un magister peditum și comandamentul cavaleriei, condus de un magister equitum, la început amândoi având puteri egale. În acest timp, prefectura pretoriului mai păstra doar atribuții de intendență militară.

Imperiul nu și-a apărat frontierele numai cu armatele regulate. El s-a sprijinit întotdeauna și pe aportul micilor state vecine și aflate în raporturi de dependență față de acesta, obligate a apăra teritoriul roman împotriva dușmanilor externi cu forțele lor proprii sau să furnizeze soldați pentru armata romană. În schimbul acestor servicii, ele primeau protecția romană și erau scutit de tribut. Acești barbari, cunoscuți sub numele de gentiles,se legau printr-un tratat de alianță (foedus) și deveneau foederati.

Mai târziu însă, conducătorul statului clientelar avea să primească o subvenție anuală (annonae foederaticae) pentru plata soldaților aduși în campaniile militare. Astfel de foederati au fost, în secolul al V-lea, etiopienii, la frontiera de sud a Egiptului, arabii la Eufrat, tzanii, lazii și abasgii în Caucaz.

Generozitatea împăratului Constantin față de soldați a rămas legendară. El s-a îngrijit în permanență de bunăstarea veteranilor și se interesa de soarta fiilor de militari. Ceea ce i se poate reproșa a fost faptul că a favorizat procesul de barbarizare a armatei, înrolând mulți barbari în diferite unități militare, cu precădere în regimentele de gardă ale Palatului imperial. Unii dintre aceștia nici nu erau măcar superficial romanizați, ajungând ofițeri și chiar mari comandanți ai armatei. Aceasta a dus la serioase probleme pentru evoluția ulterioară a Imperiului.

Epoca

Împăratul Iustinian cel Mare (527 -565)

Iustinian I (Flavius Petrus Sabbatius Justinianus) nu se aseamana prin nimic cu. predecesorii sai din veacul al V-lea. Acest om simplu ajuns pe tronul Cezarilor a vrut sa fie un imparat in sensul vechi al acceptiunii si astfel el este ultimul dintre marii suverani ai lumii romane. A avut incontestabile calitati de a om de actiune si o deosebita pofta de munca – unul din curtenii lui l-a numit 'imparatul care nu doarme niciodata'.

Cu toata inclinatia sa spre ordine si buna administratie, cu tot despotismul sau banuitor si invidios, prin vointa sa indecisa si slaba el ar fi ramas un om mediocru daca spiritul din el n-ar fi fost mare. A fost eminentul reprezentant a doua mari idei: ideea imperiala si ideea crestina. Aceste doua idei au facut ca numele sau sa ramana nemuritor in istorie.

Coplesit de amintirea grandorii romane, Iustinian I vroia sa reconstituie Imperiul roman asa cum a fost el in cele mai bune vremuri ale sale. Vroia sa stabileasca dreptul imprescriptibil al Bizantului ca urmas al Romei, asupra tuturor statelor barbare de pe fostul sau teritoriu din Occident si sa refaca unitatea lumii romane. Urmas al Cezarilor, intocmai ca si ei, voia sa fie legea personificata, incarnarea cea mai deplina a puterii absolute si, de asemenea, reformatorul grijuliu al bunei ordini in monarhie. In sfarsit, coplesit de orgoliul pe care i-l dadea rangul sau im­perial, el s-a inconjurat de toate ceremoniile si de toate maririle. Prin splendoarea edificiilor, prin fastul curtii sale, prin modul cum dadea numele sau de „iustiniene” tuturor fortificatii­lor pe care le ridica, oraselor pe care le reconstruia, magistra­turilor pe care le intemeia, el a voit sa eternizeze gloria dom­niei sale si sa convingi pe supusii sai despre incomparabile fericire de care se bucura pentru ca traiesc in timpul lui Iustinian. Ales de Dumnezeu si fiind reprezentantul Sau pe pamant se simtea dator sa fie campionul Ortodoxiei, manifestandu-se ca atare in razboaiele pe care le ducea si al caror caracter religios nu se poate contesta, prin efortul extraordinar de a propovadui peste tot credinta ortodoxa si de a combate ereziile care ar fi putut s-o submineze.

Toata viata a urmarit realizarea acestor doua planuri ambitioase si, pentru a le transpune in viata, a avut sansa de a gasi oameni abili, precum juristul Trebonian sau prefectul pretoriului Ioan de Cappadocia, generali ca Belizarie si Narses si, mai ales, un excelent consilier in persoana „prea cucernicei sotii pe care Dumnezeu i-a dat-o”, imparateasa Teodora.

Ca aproape toate imparatesele care s-au urcat pe tronul Impe­riului bizantin, Teodora era si ea de origine modesta.

Fiica a unui paznic de ursi din Hipodrom, ea, daca ar fi sa-l credem pe Procopius din Cezareea in a sa Istorie secreta, a scandalizat pe contemporani prin viata ei de comedianta si prin aventurile sale, reusind, in ambitia sa, sa se impuna pe tronul Imperiului. In timpul cat a trait – ea a murit in 548, probabil in jurul varstei de 48 de ani a exercitat o puternica influenta asupra imparatului si conducea Imperiul poate chiar mai mult decat el. Iubea banii, puterea si, pentru a-si apara tronul, a fost cruda si neinduratoare. Dar, la­sand la o parte defectele ei, Teodora a avut si calitati: energie, fermitate, o vointa de fier, un spirit politic avizat si clar, fiind poate mai dreapta decat chiar imperialul ei sot.

In timp ce Iustinian visa sa recucereasca Occidentul, sa repuna bazele Imperiului roman reconstituit pe alianta cu papalitatea, ea, orientala cum era, si-a intors privirile spre Rasarit, cu un sentiment mai exact al realitatii si necesitatilor. Ea a vrut sa potoleasca razboaiele religioase care amenintau linistea si puterea Imperiului, preferand unele concesii si o larga toleranta fata de populatiile revoltate, cum erau cele din Siria si Egipt si, chiar cu pretul unei rupturi cu Roma, sa, refaca uni­tatea monarhiei, orientale.

Recucerirea Italiei a durat douazeci de ani. Este de remar­cat optimismul cu care a privit Iustinian acest razboi, lipsa unei aprecieri realiste a efortului necesar zdrobirii ostrogotilor. El a considerat suficienta o armata de douazeci si cinci – trezeci de mii de oameni pentru a readuce Italia la Imperiu. De aceea razboiul s-a pre­lungit foarte mult.

La fel in Spania, Iustinian I a profitat de circumstantele existente pentru a interveni in luptele interne, dinastice, din regatul vizigotilor (554) si a recuceri sud-estul tarii.

Gratie acestor campanii victorioase, Iustinian I a putut sa-si vada marele vis realizat. Au fost reintegrate in unitatea ro­mana: Dalmatia, Italia, Africa de est, sudul Spaniei, insulele din bazinul apusean al Mediteranei( Sicilia, Corsica, Sardinia, Balearele). Intinderea monarhiei a devenit aproape dubla. Prin ocuparea Ceutei, autoritatea imparatului se intindea pana la Coloanele lui Hercule (Gibraltarul de mai tarziu, in denumirea araba)..

O atentie sustinuta a acordat imparatul pentru asigurarea teritoriului, intarirea frontierelor. Prin organizarea unor mari comandamente militare incredintate unor magistri militum, prin crearea la toate frontierele a unor baraje militare (limites), in care se aflau trupe speciale (limitanei), el a fost in fa­ta barbarilor o stavila greu de penetrat. In acest dispozitiv im­portant a fost inclus sistemul de cetati construit sub forma unor bariere succesive in fata invaziilor. In spatele acestora, intregul teritoriu era impanzit cu castele fortificate.

In sfarsit, diplomatia bizantina, completa activitatea mili­tara, straduindu-se sa asigure in intreaga lume prestigiul si in­fluenta Imperiului. Printr-o abila distribuire a favorurilor si banilor, printr-o ingenioasa politica, de a indrepta dusmanii Imperiului unul impotriva celuilalt, diplomatia a adus sub suzera­nitate bizantina si a facut inofensive popoarele barbare care se miscau la frontierele monarhiei. De asemenea, prin activitatea misionarilor, ce reusea aducerea lor in sfera de influenta a Bi­zantului, aceste misiuni au dus crestinismul ortodox de pe malu­rile Marii Negre pana in campiile Abisiniei si in oazele din Sahara, constituind una din trasaturile caracteristice ale politicii imperiale pana la caderea Imperiului. De asemenea, Imperiul si-a constituit o clientela din vasali: arabii din Siria si Yemen, barberii din Africa de Nord, lazii si tzanii de la hotarele Arme­niei, herulii, gepizii, lombarzii, hunii de la Dunare pana la su­veranii franci din indepartate Gallie unde, in biserici, se faceau rugaciuni pentru imparatul roman.

Constantinopolul, in care Iustinian I primea deosebit de bine pe suveranii barbari, aparea ca o adevarata capitala a lumii. Dar, in ultimii ani ai domniei, imparatul imbatranit a lasat sa se dezorganizeze institutiile militare si nemaiavand bani pen­tru linistirea barbarilor – ei au devenit tot mai amenintatori. Este adevarat ca atunci cand armata a fost puternica nu era nevo­ie de o diplomatie deosebita iar atunci cand armata a slabit, nici argumentele diplomatiei n-au mai fost convingatoare.

Iustinian I a depus o constanta stradanie pentru apararea teri­toriului tarii. In acest scop se impunea de urgenta realizarea unei reforme administrative. Justitia, datorita obscuritatii sefi­lor, era mediocra si arbitrara. Administratia era venala si corup­ta iar una din cele mai grave urmari ale acestei situatii era ca impozitele se strangeau greu. Iustinian I avea inclinatii spre or­dine, dorinta de centralizare administrativa si grija fata de bi­nele public, astfel ca nu putea tolera starea interna pe care o mostenise. Pentru marile sale planuri avea nevoie de foarte multi bani. El a initiat, deci, o dubla reforma. Pentru a da Imperiului „legi sigure si indiscutabile”, a incredintat ministrului sau, Trebonian, realizarea unei mari opere legislative. O comisie formata din zece specialisti, reunita in 528, a strans, clasificat si sistematizat principalele decrete imperiale promulgate dupa domnia lui Hadrian (117-131). Este vorba, in special, de unele coduri legislative intocmite in timpul lui Diocletian; Codex Gregorianus si Codex Hermogenianus precum si Codex Theodosianus. A rezultat Codex Iustinianus publicat in 529 si din care s-a scos o noua editie in 534. A urmat apoi realizarea tot de catre o comisie, a Digestelor si Pandectelor in care, in­cepand cu anul 530, au fost stranse toate hotararile juristilor din secolele II si III, opera uriasa, incheiata in 533. Institu­tele rezumau intr-un manual pentru studenti, principiile noului clrept. In sfarsit, o culegere a ordonantelor (Novelle) publicate de Iustinian I intre 534 si 565, completau impozantul monument ramas sub numele de Corpus juris civilis. Rezulta din aceasta uriasa opera legislativa ideea de stat si teo­ria absolutismului imperial dublate de o puternica influenta e spiritului crestin in dreptul privat.

Aceasta mare opera legislativa a stat la bazele invatamantu­lui juridic organizat pe noi principii la Constantinopol, Beirut si Roma.

Cu toate greselile inerente, cu toata graba care a dat nastere la repetari si contradictii, cu tot modul stangaci in care au fost reformulate capodoperele dreptului roman, aceasta a fost o foarte mare opera, una dintre realizarile capitale ale istoriei umanitatii. Daca in Evul Mediu dreptul lui Iustinisn a furnizat puterii imperiale fundamentele sale absolutiste, pentru Occident a contribuit la ideea de stat si a elucidat principiile organiza­rii sociale. Un element important l-a constituit faptul ca in rigoarea batranului drept roman a introdus principii crestine si, prin aceasta, elemente pana atunci necunoscute: moralitatea publica si umanismul.

Pentru a reforma administratia si justitia, Iustinian I in 537 a promulgat doua mari ordonante prin care impunea functionarilor noile sale pretentii, cerandu-le, in primul rand, o scrupuloasa onestitate in raporturile cu supusii. A abolit cumpararea functiilor. A reorganizat administrarea justitiei si politia capitalei. A dat un mare avant in tot Imperiul lucrarilor publice punand sa se construiasca drumuri, poduri, apeducte, bai, teatre, biserici si a refacut magnific Constantinopolul partial distrus de rascoala din 532.

In 554, Iustinian a promulgat Pragmatica Sanctiune prin ca­re a reorganizat teritoriul Italiei alipite Imperiului. Cu aceas­ta ocazie au fost repuse in drepturi vechile institutii, incompa­tibile cu realitatile secolului al Vl-lea. A fost restabilit sclava­gismul si ordonata reintoarcerea colonilor si sclavilor eliberati de regele ostrogot Totila.

Au fost incurajate industriile. In timpul lui Iustinian I, doi calugari au adus din China, pe la 552-554, secretul matasii care a permis apoi Siriei s-o fabrice, salvand Bizantul de importul acestei importante tesaturi.

Totusi, cu toate bunele intentii ale imparatului, reforma administrativa a esuat. Povara extraordinara a cheltuielilor, ne­cesitatea permanenta de bani, au statornicit o tiranie fiscala atroce, care a dus, Imperiul la mizerie si l-au ruinat.

Generalul Belizarie

Originea și primii ani de viața ai lui Belizarie rămân, chiar și astăzi, acoperite în mister. Cel mai probabil acesta se năștea în anul 505, în orașul Germane, actuala localitate Sapareva Banya din Bulgaria. Au existat numeroase voci care au spus că rădăcinile sale ar fi fost grecești sau chiar daco – romane deși. Cei mai mulți istorici istorici înclină să creadă că Belizarie a fost de neam tracic.

Legendele îl pomenesc c pe un adolescent cu o statură impunătoare, care îsi impusese un regim spartan de viață și care pentru a-și forma caracterul cât și musculatura alesese să poate permanent cu el, un butuc.

Aceasta îi servra drept scaun, pernă sau, asemenea mitologicului Hercule, de armă. Încă de la o vărstă fragedă, Belizarie se înrolează în armata romană, acolo unde, grație calităților sale fizice ieșite din comun intră în atenția superiorilor și, ulterior, devine garda de corp a însuși împăratului Iustin I (518 – 527). El va exercita aceasta importanta funcție până în anul 527, când împăratul Iustin se stinge din viața.

Nici următorul împărat roman, Iustinian (527 – 565), care era nepotul fostului împărat Iustin, nu a trecut cu vederea calitățiile tânărul trac, numindu-l la o vârstă încă fragedă, comandant al expediției care trebuia să respingă atacurile sasanide de la granița cu Persia a imperiului. Era momentul în carew pe scena istoriei, își făcea intrarea un general demn de compania selectă a marilor lideri militari ale istoriei: Alexandru Macedon, Iulius Caesar, Hannibal Barca, sau mult mai târziu, Napoleon Bonaparte.

Deși se afla în fruntea unei forțe militare cu mult inferioară numereic celei a perșilor, Belizarie își dovedea geniul militar, învingând, în mare parte datorită mercenarilor huni și heruli, puternica armată sasanidă în Bătălia de la Dara (astăzi în sudul Turciei).

Grație unei tactici strălucite, tânărul general de 25 de ani reușea să separe forțele adverse, ucigând aproape 5.000 de perși, din temuta divizie a Nemuritorilor, primtre care șiunul dintre liderii acesteia, Baresmanes. Conștient însă de numărul de mare de întăriri pe care sasanizii urmau să le primească, Belizarie își regrupează puținele trupe pentru cea de-a doua bătălie, ce are loc la scurt timp la Callinicum, în Siria de azi.

Deși nu avea mai mult de 25.000 de soldați, Belizarie îi conduce pe aceștia într-o bătălie în care finalul a rămas indecis. În schimb tânărul trac își dovedea calitățile de diplomat, negociind liniștea Imperiului Roman de Răsărit în schimbul unui tribut anual.

Începea, în acest mod, epopea celui supranumit Țarul Alb, după forma slavă a numelui său – Belai Tzar.

La numai un an de la întoarcerea sa acasă, în 532, Constantinopolul este lovit de puternica răscoala Nika, ce amenința însăși tronul lui Iustinian. Susținut de loialii săi compatrioți iliri, Belizarie înăbușă în forță rebeliunea, ucigând aproape 30.000 de răsculați. Încântat de personalitatea generalului său, Iustinian îi acorda acestuia comanda expediției ce trebuia sa redea imperiului bogata regiune a Africii de Nord, aflata in acel moment sub dominație vandală.

Nu trecea decât un an și Belizarie, în 533, debarca în fruntea a 15.0000 de soldați în apropierea orașului Leptis Magna. La 13 septembrie 533, armatele Imperiului Roman de Răsărit, întâlnesc la 16 kilometri de Carthagina, trupele conduse de regele vandal Gelimer. La numai câțiva kilometri distanța, o divizie romano – hună învingea trupele conduse de gibamund, vărul regelui vandal, confruntare în care își pierde viața Ammatas, tânarul frate al monarhului barbar.

Mulți istorici considera acest aspect, cheia bătăliei de la Ad Decimum, pentru că deși se parea că sorții înclinau catre vandali, aflând de moartea fratelui său, Gelimer este lovit de un acces de furie incontrolabila, pierzând controlul propriilor trupe și oferind victoria armatelor romane conduse de Belizarie. Nici cea de – a doua bătălie, cea de la Tricamarum, în apropierea Carthaginei, nu avea să mai schimbe sorții războiului. Belizarie ștergea pentru totdeauna din istorie Regatul Vandal.

Întors la Constantinopol, generalul primea titlul de consul si era primit cu un trimuf, ultimul acordat vreoadată unui roman.

Optimismul se instala din nou in inimile romanilor din regatele germanice barbare, odată cu vestea victoriilor lui Belizarie. Însuși Iustinian își permitea să viseze mai mult decât sperase, restaurarea gloriei Romei de odinioara. Monarhul roman îl numea, astfel, pe generalul său preferat în fruntea armatelor ce trebuiau să elibereze Italia de sub dominațoa ostrogotă.

Era, cu siguranță, una din cele mai grele misiuni pe care și le putea imagina cineva în acele timpuri. Din nou, însă geniul militar al tracului își spunea cuvântul. Conștient de numărul mic de soldati pe care îl dispunea, Belizarie ocupa Sicilia, granarul de atunci al Romei, tâind aprovizionarea trupelor ostrogote.

În același an, la 9 decembrie 536, trupele romane intrau glorioase in fosta capitală a Imperiului Roman și anume Roma, după ce eliberase in prealabil și orașul Napoli.

Nu erau decât 5000 de soldați romani, dar cu toate acestea, Belizarie mobilizează toată populația Romei, conștient de atacul răzbunator al ostrogoților ce urmau sa vină. Acesta zidește multe dintre porți, și instalează santienele pe zidurile odată inexpugnabile, pe care le dotează cu mașini de luptă.

Nu trecuseră decât câteva luni dela recucerirea Romei, atunci când ostrogoții atacau din noi furibund. Belizarie, respinde atacu acestora și. Mai mult, îi urmărește pe barbari până în nordul Italiei, acolo unde cucerește orașul Mediolanum și capitala ostrogotă de la Ravenna, luîandu-l prizionier chiar pe regele ostrogot, Witiges.

Un moment demn de mentionat este cel anterior recuceririi Ravennei, moment în care trupele inamice, încântate de reputația și eficiența adversarului lor, îi ofera acestuia titlul de împărat al Imperiului Roman de Apus. Belizarie se preface că acceptă oferta ostrogoților, dar imdeiat după ocuparea orașului, va proclama cucerirea Ravennei drept o victorie în numele împăratului Iustinian.

Dar, amenințarea sasanidă revenise din nou, astfel că generalul roman nu s-a putut bucura prea mult de victoriile sale. Împăratul Iustinian, îl chema de urgență pentru a lupta împotriva vechilor săi adversari în Siria. Anii 541 -542, îl găsesc pe Belizarie în fruntea armatei în înderpărtata Sirie, acolo unde obținea un nou armistițiu cu perșii.

În schimbul unei sume uriașe de bani, el pbținea liniștea Constantinopolului pentru următorii 5 ani, timp suficient pentru a reveni în Italia și a lupta din nou împotriva ostrogoților care recuceriseră în mare parte din peninsula și chiar invadaseră Roma.

Deși recucerește Roma în scurt timp, Belizarie se vede căzut în dizgrația împăratuluila urechile căruia ajunsese oferta ostrogoților din prima campanie ostrogotă, precum și vociile din ce în ce mai numeroase care gaseau în generalul roman pe adevăratul salvator al imperiului. Lipsit de orice ajutor, uman sau material din partea lui Iustinian, Belizarie este demis în anul 548 și înlocuit în fruntea armatei de eunucul imperial Narses, u sn general lipsit de experiență militară și bolnav de nanism, în fața căruia trupele romane se vor revolta inițial.

Sprijinit puternic de Constantinopol și bizuindu-se pe vechile tactici ale lui Belizarie, Narses recucerște Italia, însă dând un motiv în plus să-l pensioneze pe Belizarie.

După 11 ani, Imperiul Roman de Răsărit, se afla, însă, în fața unei noi amenințări: invazia populaților migratoare bulgaro-slave, în nordul Peninsulei Balcanice. În disperarea de cauză, Iustinian apelează din nou la loialul său general trac, Belizarie, care salvează pentru ultima oară, Constantinopolul de la dezastru. Trei ani mai târziu, în 562, Belizarie este trimis în judecată pentru corupție, toată averea îi este confiscată, iar el este silit să traiască asemenea unui cerșetor. Deși acuzele s-au dovedit false, reabilitarea sa nu mai avea nici o valoare.

Belizarie stingându-se din viata în anul 565, iar la doar câteva săptămâni mai târziu, împăratul Iustinian se stinge din viața si el, practic urmându-l pe cel mai mare general al epocii sale.

Generalul Narses

Alături de Belizarie, dar nu mai celebru decât acesta, Narses a fost unul dintre cei doi generali cu ajutorul cărora împăratul Iustinian a încercat să refacă unitatea Imperiului Roman de altă dată.

Primii ani ai vieții sale sunt învăluiți în mister – mister cultivat cu grija de altfel, de însuși Narses. Ajuns la maturitate, el și-a croit p genealogie pe măsura faimei sale, pretizând că ar fi originar din familia Kamsarak, descendentă a dinastiei Arsacide, ce domnise cândva peste Armenia. În tinerețe, ar fi fost capturat, spunea el, de catre romani, în timpul unei lupte și luat in robie, a ajuns în cele din urmă în serviciul împăratului Iustinian.

De fapt, după cum rezultă din cercetăriile istoricilor moderni, Narse era de origine modestă, fiind născut pe la 475, într-o familie de țărani din Armenia. Se pare că din cauza sărăciei, părinții l-au vândut – procedeu la care se recurgeau adesea, în acele vremuri, familiile sărace și cu mulți copii – sau l-au înrolat, încă din adolescență în armată.

Căzut prizionier, el a fost făcut rob și a avut soarta multor băieți tineri aflati în aceeasși situație: a fost castrat si făcut eunuc – mai ales suferind de nanism, era pipernicit si deloc potrivit unor munci grele. Despre perigrinăriile sale din tinerețe nu se stie absolut nimic.

Cronicarii vremii nu dau nici un fel de indiciu. Abia la maturitate, adică după implinirea vârstei de 40 de ani, îl găsim în anturajul viitorului împărat Iustinian. Intrigile lui l-au determinat pe Iustinian să-l trimită în 538 în Italia, ocupată de ostrogoți, spre a i se alătura generalului Belizarie.

Dar certurile dintre ei l-au determinat pe Iustinian să–l recheme la Constantinopol pe Narses. Nu a fost pedeapsă pentru generalul pitic, ci o recompensă, întrucât pe parcursul următorilor ani, glasul său se va temut în consiliul privat al împăratului, adevăratul guvern al Imperiului.

În anul anul 548, intrigile de la curte dar și insuccesele militare au determina rechemarea lui Belizarie din Italia. Dizgația era totală pentru încercatul comandant de osți si nimeni nu bănuia că în locul său va fi trimis Narses, cel care nu avea nici un fel de pregătire militară.

Veteranii s-au revoltat la auzul vestii că vor lupta sub ordinerele unui eunuc dar Iustinian a rămas de neclintit. În cuida tutuor, Narses avea să se dovedească un strateg de geniu, el a debarca la Ancona, singurul port din peninsulă ce se mai afla încă în mâinile romanilor, după ce învinsese flota ostrogoților la Sinigaglia.

Dar un marș spre nordul Italiei, încă stăpânită de barbari, reprezenta o încercare teribilă pentru orice comandannt, nu și pentru generalul pitic. Când armata lui Narses a apărit în fața zidurilor Ravennei, detașamentul de ostrogoți, care ocupau orașul, a rămas atât de surprins încât au abandonat orice apărare. Auzind că grosul armatei ostrogote se aflau lângă Roma, Narses s-a îndreptat spre Cetatea Eternă.

Bătălia s-a dat la Lentaglio, în iulie 552, tactica adoptată de Narses, care a dat impresia că inamicul se retrage, pentru a-l atrage în cursă, și a contraataca puternic, cu cavaleria herulă, pe flancuri, a dat roade: 6.000 de ostrogoți printre care și regele lor, Totila, au fost uciși. Narse a cerut ca trupuș lui Totila să fie căutat printre morți și a trimis armura bravului suveran barbar la Constantinopol.

De acum, drumul spre Roma era deschis și Narses a cerut să i se aduca cheile orașului. În același timp, spre a împiedica replierea ostrogoților, sub comanda noului lor rege, Teias, el a trimis spre Verona un corp de oaste sub comanda generalului Valerian. Teias s-a dovedit însă mai viclean și ajutat de franci, cărora le cumpărase prietenia, s-a strecurat spre sudul Italiei, pe lângă armata lui Valerian, dornic să de-a piept cu Narses.

Pe malul râului Sarnus (Draco), în martie 553, în cursul unei sângeroase bătălii ce a durat două zile, armata barbarilor a fost zdrobită, iar regele Teias și majoritatea nobililor ostrogoți, au fost uciși, iar restul ostrogoților au fost luați prizionieri, dar Narses le–a permis să plece liberi, cu condiția să părăsească imediat Italia. Abia acum, Narses a pornit spre nord, cucerind fortareață după fortareață și câștigând încredera localnicilor prin mărinimia sa.

Dar, pe când considera că reușise să aducă iarăși Italia sub stăpânire romană, dinspre Alpi au început să sosească zvonuri alarmante: o armata de 75.000 de alemani și franci cobora trecătorile munților, pregătindu–se să invadeze Italia.

.

Barbarii au navalit spre sud, jefuind cu cruzime Apuglia, Calabria, Campania si Bruttium. Narses s-a temut sa stea in fata acestui tavalug si a asteptat ca adversarii sai sa se risipeasca, in cautare de prada, pentru a-i ataca pe rand. El avea sa beneficieze insa de un aliat cu totul neasteptat: molimele au inceput sa bantuie armata barbarilor care, imputinata si demoralizata, s-a indreptat inapoi, spre Alpi. Era momentul prielnic pentru Narses, care a surprins armata franco-alemana la Casilinum, pe raul Vulturnus (Volturno) si a atacat-o puternic, cu veteranii sai.

Din cei 30.000 de barbari apti de lupta, numai 5.000 au reusit sa scape cu viata, spune cronicarul Agathias. Italia era, in sfarsit pacificata, si drept recompensa pentru victoriile sale – care, in mare masura, i se datorau totusi si lui Belizarie – Narses a fost numit de catre Justinian guvernator al peninsulei si si-a stabilit resedinta la Ravenna.

Un plan diabolic

La inceput Narses a aplicat in provincia proaspat cucerita o politica subtila, doar pentru a castiga increderea noilor sai supusi. O data dobandita aceasta incredere, el a impus insa un sistem de taxe impovarator si se pare ca o buna parte din fondurile astfel obtinute au luat calea propriilor lui buzunare. De altfel, era renumit luxul cu care fostul baietandru sarman din Armenia se inconjura, fastul vesmintelor sale si ale numeroaselor favorite pe care le intretinea. Moartea lui Justinian va duce la caderea lui Narses in dizgratie.

Noul imparat, Justin al II-lea, nu-l putea suferi pe intrigantul eunuc, i-a retras imediat conducerea Italiei si l-a convocat in capitala imperiului. Temandu-se ca va fi executat, Narses, desi a predat fraiele puterii, a refuzat sa revina la Constantinopole, si s-a retras la Napoli. De fapt, batranul comandant nu se putea impaca deloc cu dizgratia in care cazuse si a urzit un plan de-a dreptul diabolic. „Plin de manie, scrie Paulus Diaconus, un cronicar din secolul VII, in a sa Historia Langobardorum, Narses a trimis soli la longobarzi si i-a invitat sa lase pusta saraca a Panoniei spre a se bucura de campiile manoase ale Italiei.

Si le-a trimis lor fructe si roade din Italia, spre a le starni lacomia si pofta de cuceriri.” Desi unii sustin ca povestea ar fi o nascocire, istorici renumiti, precum Le Beau sau Gibbon, inclina sa-i dea credit, dat fiind caracterul josnic al lui Narses. Astfel, in fruntea cetelor sale, regele longobard Alboin a luat calea Alpilor. Narses i-a scris imediat o misiva impaciuitoare lui Justin al II-lea, cerandu-i sa-l puna in fruntea veteranilor romani, spre a apara inca o data Italia. Dar imparatul a refuzat aceasta propunere. Macinat de ura si neputinta, batranul Narses s-a stins din viata la Napoli, inainte de a vedea deznodamantul acestei tragedii pe care el o crease: peste putina vreme, longobarzii devastau Italia, distrugand astfel visul lui Justinian, de a reda imperiului cea mai pretioasa provincie a sa.

Fara indoiala, Narses a fost unul dintre acei oameni alesi de destin sa se ridice deasupra celorlalti, prin geniul lor si cu ajutorul unor circumstante favorabile, pentru a deveni fie binefacatori ai omenirii, fie adevarate flageluri, aducatoare de distrugere si moarte. De origine umila, sclav, eunuc, cu un trup pipernicit si o voce de femeie, el a reusit sa devina egalul celor mai puternici conducatori ai epocii sale. Desi inferior lui Belizarie pe plan militar, el s-a dovedit a-i fi superior ca diplomat. El si-a pus cele mai josnice vicii in slujba unui ideal nobil: refacerea Imperiului Roman. Si, atunci cand nu a reusit, de teama ca altcineva va culege roadele eforturilor sale, a preferat sa-si distruga singur opera…

.

Comandamentul superior

Mai târziu Armata a 4-lea conținea trei tipuri de grup armată: (1) armate de escorta Imperial (praesentales Comitatus). Acestea s-au bazat în mod obișnuit aproape de Constantinopol, dar de multe ori însoțită împărații pe campanie. (2) armate regionale (Comitatus). Acestea s-au bazat în regiuni strategice, pe sau in apropiere de frontierele. (3) armate de frontieră (exercitus limitanei). Acestea s-au bazat pe frontierele ei înșiși.

Structura de comandă a armatei de Est, înregistrat în Notitia Dignitatum, este reprezentat schematic în organigrama (de mai sus).

Până la sfârșitul secolului al 4-lea, au fost 2 praesentales Comitatus din Est. Ei iernat lângă Constantinopol la Niceea și Nicomidia. Fiecare a fost comandat de către un militum magister ("maestru de soldați", cel mai înalt rang militar) Fiecare magister a fost asistat de un adjunct numit un Vicarius. [16]

Au fost 3 Comitatus regional important, de asemenea, cu baze de iarna aparent soluționate: Oriens (cu baza la Antiohia), Thraciae (Marcianopolis), Illyricum (Sirmium), plus două forțe mai mici în Aegyptus (Alexandria) și Isauria. Mari comitatului au fost comandată de magistri, cele mai mici de Comites. Toate cele cinci au raportat direct la Augustus din est. Această structură a rămas, în esență, intact pana in secolul al 6-lea.

Organizarea armatei

Unitățile au fost clasificate în funcție de dacă acestea au fost anexate la paza (excubitores și școală), armatele de câmp (Palatini și comitatenses) sau armatele de frontieră (limitanei). Puterea acestor unități este foarte nesigur si poate fi variat de-a lungul secolelor 5 si 6. Dimensiunea poate fi, de asemenea, variat, în funcție de starea regimentului.

Soldatii comuni

La baza piramidei rang au fost comune soldații: pedes (infanterist) și eques (cavalerist). Spre deosebire de omologul său două-lea, hrană și echipament soldatul a 4-lea nu a fost dedusă din (Stipendium) salariul lui, dar a fost oferit gratuit. Acest lucru se datorează faptului că Stipendium, plătite în dinari de argint josnice, a fost sub Dioclețian în valoare de departe mai puțin decât în ​​secolul al 2-lea. A pierdut valoarea reziduală sub Constantin și a încetat să fie plătite în mod regulat în mijlocul secolului-4-a.

Singurul venit disponibil substanțial soldatului venit din partea donativa, sau bonusuri în numerar înmânat periodic de către împărați, deoarece acestea au fost plătite în solidi aur (care nu au fost niciodată fenoli), sau în argint pur. Nu a fost o donative regulat al 5 solidi dată la cinci ani de o domnie Augustus (de exemplu, pa un solidus), de asemenea, referitoare la aderarea unui nou Augustus, 5 solidi plus o livră de argint (în valoare de 4 solidi, în valoare totală de 9 solidi) au fost plătite. 12 Augusti care a condus Occidentul între 284 și 395 medie de aproximativ nouă ani pe domnie. Astfel donatives aderare ar fi în medie pa aproximativ 1 solidus Venitul disponibil târziu soldat ar fi, astfel, în medie cel puțin 2 solidi pe an. Este de asemenea posibil, dar nedocumentate, că bonusul de aderare a fost plătit pentru fiecare Augustus și / sau un bonus pentru fiecare Cezar. Veniturile documentată de 2 solidi fost doar un sfert din venitul disponibil al unui legionar două-lea ( care a fost echivalentul a c. 8 solidi). [201] Pachetul de descărcare de gestiune târziu soldatului (care a inclus un lot mic de pământ) a fost, de asemenea, minuscule in comparatie cu un două-secol legionare, în valoare de doar o zecime din urmă.

În ciuda decalajul cu Principatul, Jones și Elton susțin că remunerația a 4-lea a fost atractivă în comparație cu realitatea greu de existență la nivel de subzistență ca familiile țărănești majoritatea recruților trebuit să îndure. [204] În care trebuie să fie stabilite clar popularitate serviciului militar.

Cu toate acestea, plata ar fi fost mult mai atractiv în unități de grad superior. Vârful piramidei de salarizare au fost scholae regimente de cavalerie de elită. Apoi a venit unități palatini, apoi comitatenses, și în cele din urmă limitanei. Există puține dovezi despre diferențele de salarizare între clase. Dar că acestea au fost substantiale este demonstrat de exemplu că o actuarius (intendent) al unui regiment Comitatus fost plătită cu 50% mai mult decât omologul său într-un regiment pseudocomitatensis.

Ofiterii de regimente

Clasele de regiment ofițer în unități de stil vechi (legiones, alae și cohortes) au rămas aceleași ca și în Principatul până la și inclusiv centurion și decurion. În unitățile de tip nou, (vexillation, Auxilia, etc.), pe locul cu nume destul de diferite sunt atestate, aparent după modelul titlurile birocraților autorităților locale. Astfel putin se stie despre aceste ranguri că este imposibil de a egala le cu rândurile tradiționale cu certitudine. Vegetius afirmă că ducenarius poruncit, ca nume implică, 200 de oameni. Dacă este așa, centenarius poate să fi fost echivalentul unei centurion în unitățile de stil vechi.

Comandanți de regiment Cadet (protectores)

O inovație semnificativă a secolul 4 a fost corpul de protectores, care conținea ofițeri superiori cadet. Deși protectores ar fi trebuit să fie soldați care au crescut prin rândurile de servicii meritorii, a devenit o practică răspândită să admită corpului tineri din afara armatei (adesea fiii ofițeri superiori). Cele protectores format un corp care a fost atât un ofițer de formare școlară și o sumedenie de ofițeri disponibi pentru a îndeplini sarcinile specifice pentru militum magistri sau împărat personal. Cei atașat împăratului erau cunoscute ca protectores domestici și organizate în patru scholae sub un vine domesticorum. După serviciu câțiva ani în corpul, un protector ar fi acordat în mod normal o comisie de împărat și a pus la comanda unui regiment militar.

Comandanți de regiment (tribuni)

Comandanți de regiment au fost cunoscute de către unul dintre cele trei titluri posibile:. Tribunus (pentru regimente Comitatus plus cohortes de frontieră), Praefectus (cele mai multe alte regimente limitanei) sau praepositus (pentru milites și unele unități etnice aliate). Cu toate acestea, a fost tribunus folosit pentru a desemna limbajul cotidian comandantului orice regiment. Deși majoritatea tribuni au fost numiți de corpul de protectores, o minoritate, outsideri din nou în principal fiii lui de rang înalt ofițeri, au fost comandate direct. Statutul de comandanți de regiment a variat enorm în funcție de gradul de unitatea lor. La capătul superior, unii comandanți de scholae s-au acordat titlul nobil de vine, o practică care a devenit standardul după 400.

Comandanți de regiment Senior (Comites tribuni)

Comitiva sau "Ordinul companioni (de împărat)", a fost un ordin de noblețe stabilit de Constantin I a onora oficiali administrative și militari de rang înalt, în special în anturajul imperial. Acesta parțial suprapus cu ordinele stabilite de senatori și de cavaleri, în care ar putea fi acordate membrilor, fie (sau a nici). Acesta a fost împărțită în trei clase, dintre care doar prima, vine Ordinis Primi (lit. "Companion de prim rang", care a efectuat rang senatorial), păstrate orice valoare peste 450, din cauza grant excesive. În multe cazuri, titlul a fost acordat din oficiu, dar ar putea fi, de asemenea, pur onorific.

În domeniul militar, titlul vine Ordinis Primi a fost acordat unui grup de tribuni senior. Acestea au inclus (1) comandantul domestici protectores, care, prin 350 a fost cunoscut sub numele de vine domesticorum; (2) unele tribuni de scholae: dupa c. 400, comandanții scholae s-au acordat în mod obișnuit titlul privind numirea; Comites (3) comandanții de o brigadă de două regimente Comitatus înfrățite au fost aparent stil. (Aceste regimente jumelate ar funcționa întotdeauna și se transferă împreună exemplu legiunile Ioviani și Herculiani); (4) în cele din urmă, unele Tribune fără o comandă de regiment (vacantes tribuni), care a servit ca personalul ofițeri împăratului sau la un magister militum, ar putea fi acordat titlul. Aceste ofițeri nu au fost egale în grad militar cu o vorba militaris rei, care a fost un comandant corp (de obicei dintr-o Comitatus diecezan mici), mai degrabă decât comandantul de doar una sau doua regimente ( sau niciuna).

Capitolul III. Sistemul de aprovizionare si echipamente

Echipamente

Echipamentul de bază a unui soldat in secolul al patrulea-lea a fost, în esență, aceeași ca și în secolul al 2-lea: De metal armura cuirasă, cască de metal, scut și sabie. Unele evolutii a avut loc în timpul secolului al 3-lea. Tendințele inclus adoptarea de îmbrăcăminte mai calda; dispariția armurii legionare distinctiva și arme; adoptarea de către infanterie de echipamente folosite de către cavaleria în perioada anterioară; și o mai mare utilizare a unei cavalerie puternic blindate numit catrafractari.

Imbracaminte

În secolele 1 si 2, haine un soldat roman a constat dintr-o singură bucată, tunică cu mânecă scurtă din care tivului ajuns la genunchi și sandale cu ținte speciale (caligae). Această ținută, care a lăsat brațele și picioarele goale, a evoluat într-un climat mediteranean și nu era potrivit pentru nordul Europei în vreme rece. În Europa de Nord, tunici cu mâneci lungi, pantaloni (bracae), șosete (purtate în interiorul caligae) și cizme dantelat au fost purtate de obicei în timpul iernii din secolul 1. În secolul al 3-lea, aceste articole de îmbrăcăminte au devenit mult mai răspândită, aparent comun în provincii mediteraneene, de asemenea.

Cu toate acestea, este posibil ca în vremea mai caldă, pantaloni au fost distribuite cu și caligae purtat în loc de șosete și cizme. Imbrăcămintea romana tarzie a fost de multe ori extrem de decorat, cu benzi țesute sau brodate, clavi, rondele circulare, orbiculi, sau panouri pătrate, tabulae, a adăugat la tunici și pelerine. Aceste elemente decorative colorate, de obicei, a constat din modele geometrice si stilizat motive de plante, dar ar putea include figuri umane sau animale. O parte distinctă a costum de soldat, deși pare să fi fost, de asemenea, purtat de birocrați non-militare, a fost un tip rotunde, fără boruri pălărie cunoscut sub numele de capacul Panonic (pileus pannonicus)

Armura

Soldați legionari din secolele 1 si 2 au avut utilizarea exclusivă a Lorica segmentata [necesită citare] sau benzi laminate-cuirasă, care a fost o piesă complexă de armura care oferă protecție superioară la alte tipuri de armură Roman, zale (Lorica Hamata) și armura scară (Lorica Squamata). Testarea replici moderne au demonstrat că acest tip de armură a fost impenetrabil la majoritatea loviturilor directe și rachete. A fost, însă, incomode: reenactors au descoperit că uzura îl face dureros sa poarte mai mult de câteva ore, la un moment dat. Acesta a fost, de asemenea, costisitoare și greu de întreținut.

În secolul al 3-lea, segmentata pare să fi fost abandonată și trupele sunt reprezentate poartă zale (mai ales) sau scară, armura standard a Auxilia două-lea. Înregistrarea artistic arată că majoritatea arăta soldați purtau armuri de metal, în ciuda declarația Vegetius "contrare. De exemplu, ilustrații în Notitia arată că fabricae (fabrici de armament) ale armatei au fost producătoare de armura e-mail de la sfârșitul secolului al 4-lea. exemple reale ale celor armura scară și secțiuni destul de mare de e-mail au fost recuperate, la Trier și Weiler-la-Tour, respectiv, în termen de contexte patrulea-lea.

Ofițerii par, în general, să aibă bronz uzate sau musculare fier cuirasses, ca în zilele de Principatului, împreună cu pteruges tradiționale. Catafractari și cavaleria clibanarii, din probe pictoriale limitate și mai ales de la descrierea acestor trupe de Ammianus, par să fi purtat forme specializate de armură. În special membrele lor au fost protejate de apărare laminate, alcătuit din segmente metalice curbate si care se suprapun: "Laminarum circuli tenues APTI corporis flexibus ambiebant pe omnia membra diducti" (cercuri subtiri de tabla, montate pe curbele de trupurile lor, complet acoperit lor membrelor).

Casti

In general, căști de protecție de cavalerie romane au sporit de protecție, sub formă de largi obraz-paznici și mai profunde gât-paznici, pentru părțile laterale și din spate a capului decât căști de infanterie. Infanterie au fost mai puțin vulnerabili în acele părți, datorită formării lor stricte atunci când lupta. [234] În timpul secolului al 3-lea, căști de protecție de infanterie au avut tendința de a adopta mai multe caracteristici de protecție ale Principatului căști de cavalerie. Obraz-paznici ar putea fi de multe ori fixate împreună pe bărbie pentru a proteja fata, și a acoperit urechile cu excepția pentru o fantă pentru a permite audierea de exemplu, tipul "auxiliară E" sau varianta acestuia Niederbieber. Casti Cavalerie a devenit chiar mai mult închise de exemplu de tip "Heddernheim", care este aproape de mare cârma medieval, dar cu prețul mult redus viziune și auzul. În schimb, unele căști de infanterie din secolul 4 revenit la caracteristicile mai deschise de tipul principal al Principatului, "Imperial Galică".

Designul "Intercisa" a părăsit fața liberă și a avut ureche-găuri în join între obraz-paznici și castron pentru a permite auz bun. Într-o schimbare radicală de design anterior cu un singur vas, vasul Intercisa a fost făcută din două piese separate unite printr-o creasta nituit la mijloc (de aici termenul de "casca creasta"). A fost mai simplu și mai ieftin de fabricat, și, prin urmare, probabil, de departe, cel mai frecvent tip, dar structural mai slab și, prin urmare, a oferit o protecție mai puțin eficace. tip "Berkasovo" a fost o cască creastă mai robust și de protecție. Acest tip de casca are, de obicei, 4-6 elemente craniene (și creasta mediană caracteristic), un nazal (nas de protectie), o piesă frunte adânc nituite interiorul elementelor de craniu si cheekpieces mari.

Aceasta a fost, probabil, versiunea de cavalerie, ca cheekpieces lipsesc ureche-găuri. Neobișnuit casca descoperit la Castelul Burgh, în Anglia, este de metoda Berkasovo de construcție, dar are cheekpieces cu earholes. De e-mail sau în formă de metal "măști antropomorfe," cu ochi-gauri,-paznici feței au fost adesea adăugate la căști de cele mai grele forme de cavalerie, în special cataphracti. În ciuda ieftinătate aparent de fabricare a componentelor de bază, multe exemple supraviețuitor de căști romane târzii, inclusiv tipul Intercisa, prezintă semne de decor scump în formă de argint sau înveliș-argint aurit.

O posibilă explicație este că cele mai multe dintre exemplare au supraviețuit ar fi aparținut ofițeri și că Silver sau suprareglementarea notat rang; și, în cazul de pietre pretioase montate, rang înalt de exemplu, casca Deurne ornate, considerat de unii istorici au aparținut unui ofițer superior. Alte cadre universitare, în schimb, ia în considerare faptul că căști manta-argint poate fi purtat pe scară largă de către soldați Comitatus, dat ca o formă de remunerare sau recompensă.

Scuturi

Scutum legionar, un scut dreptunghiular convex dispărut, de asemenea, în cursul secolului al 3-lea. Toate trupele, cu excepția arcasi adoptat oval auxiliar (sau, uneori, rotund) scut (clipeus). Scuturi, din exemplele găsite la Dura și Nydam, au fost de construcție scândură verticale, placile lipite, și cu care se confruntă în interior și cu piele pictate. Marginile ecranului s-au legat cu bici cusut, care s-au redus după cum s-a uscat îmbunătățirea coeziunii structurale. Acesta a fost, de asemenea, mai ușor decât tăiate de aliaj de cupru utilizate în scuturi romane anterioare.

Arme de mana

Gladius, un scurt (lungime medie: 460 mm / 18 inch) înjunghiere-sabie, care a fost proiectat pentru aproape sferturi luptă, și a fost standard pentru infanterie a Principatului (atât legionară și auxiliar), de asemenea, a fost eliminată în timpul a 3-a secol. Infanteria adoptat spatha, un mai lung (lungime medie: 760 mm / 30 inch) sabie că în timpul secolelor anterioare a fost folosit de numai cavaleria De asemenea, Vegetius menționează utilizarea unui sabie mai scurtă lame numit un semispatha. În același timp, infanterie dobândit o presare-suliță grea (hasta), care a devenit principalul arma lupta de aproape, pentru a înlocui gladius, ca spatha era prea lung pentru a fi confortabil execută o lovitură în formarea strans (deși ar putea fi folosit pentru a înjunghia). Aceste tendințe implică un mai mare accent pe combaterea inamicului "la lungimea brațului". În secolul al 4-lea, nu există nici o dovadă arheologică sau artistic al pugio (pumnal militare romane), care este atestat până în secolul al 3-lea. Morminte patrulea-lea au avut cuțite scurte, simple tăișuri în legătură cu accesorii de curea militare

Proiectile

În plus față de său penetrare-suliță, un soldat picior târziu s-ar putea transporta, de asemenea, o aruncare-sulita (verutum) sau un spiculum, un fel de greu Pilum, lung, similar cu un Angon. Alternativ, o pereche de sulițe scurte (lanceae). Infanteriști târziu de multe ori efectuate de o jumătate de duzină de plumb ponderate aruncat-darts numite plumbatae (de la plumb = "plumb"), cu o gamă eficientă de c. 30 m (98 ft), bine dincolo de cea a unei suliță. Cele darts au fost efectuate prins la partea din spate a scutului. [248] Soldatul portarul târziu a avut, astfel, capacitatea de rachete mai mare decât predecesorii săi din Principatului, care a fost de obicei limitat la doar două Pila. [249] arcasi romană târzie a continuat să folosească arc compozit recurbată ca arma lor principala. Aceasta a fost o armă sofisticată, compact și puternic, potrivit pentru montat și arcași picior la fel (versiunea cavalerie fiind mai compact decat infanterie anii). Un număr mic de arcași să fi fost înarmat cu arbalete (manuballistae).

Infrastructura de aprovizionare

Un avantaj critic de care se bucură armata târziu peste toți dușmanii săi străini, cu excepția persani era o organizație extrem de sofisticat pentru a se asigura că armata a fost dotat și livrat în campanie în mod corespunzător. Ca și dușmanii lor, armata târziu ar putea să se bazeze pe căutând livrările când campanie pe sol inamic. Dar acest lucru a fost evident nedorit de pe teritoriul roman și nepractice în timpul iernii, sau în primăvara înainte de recoltare. Sistemul complex de aprovizionare a imperiul a permis armatei de campanie în toate anotimpurile și în zonele în care inamicul era angajat se adopta politica de "pământ pârjolit ".

Organizarea aprovizionarii

Responsabilitatea pentru alimentarea armatei odihnit cu praetorio praefectus a sectorului operațional. El, la rândul său controlează o ierarhie de autoritățile civile (diecezan vicarii și guvernatorii provinciilor), ale căror agenți colectate, stocate și livrate provizii pentru trupele direct sau la punctele de fortificate prestabilite. Cantitățile implicate au fost enorme și ar necesita o planificare de lungă durată și elaborate pentru campaniile majore. O legiune târzie de 1.000 de oameni ar necesita un minim de 2,3 tone de cereale echivalent în fiecare zi.

O armată de escortă imperială escortă de 25.000 de oameni ar necesita astfel aproximativ 5.000 de tone de cereale-echivalent pentru campanie de trei luni (plus furaje de cai și animale de povară).

Transportul de provizii

Astfel de mărfuri vaste ar fi transportate cu barca, pe cât posibil, pe cale maritimă și / sau fluvial, și numai cel mai scurt posibil Overland distanță. Aceasta se datorează faptului că transportul pe apă a fost mult mai economice decât pe uscat (ca ea rămâne astăzi, deși diferențial este mai mică).

Transporturi terestre de echipamente militare pe publicus Cursus (serviciu de transport imperial) a fost tipic de vagoane (angariae), cu o încărcătură maximă legală de 1.500 kg (680 kg), trase de două perechi de boi. Capacitatea sarcină utilă de cel mai Roman cargo-nave ale perioadei a fost în intervalul de 10.000-20.000 modii (70-140 tone). Astfel, o navă de capacitate medie de 100 de tone, cu un echipaj de 20 de om, ar putea transporta aceeași sarcină ca și c. 150 vagoane (care necesare 150 de șoferi și 600 boi, plus de remunerare pentru prima și furajele pentru animale). O navă comercială dori, de asemenea, cu un vânt favorabil, de obicei, de călătorie de trei ori mai repede decât tipic 3 kilometri pe oră (2 mph) realizat de vagoane și atât timp cât nu a fost lumina zilei, în timp ce boi ar putea transporta numai pentru cel mult 5 oră pe zi. Astfel, cargouri ar putea acoperi cu ușurință 100 km (62 km) pe zi, comparativ cu C. 15 km (9 km) de vagoane. Pe acest trebuie să fie stabilite faptul că cele mai multe cargouri de această capacitate a fost propulsat doar de vele pătrate (si nici vâsle). Ele ar putea progresa doar dacă există un vânt în urma, și ar putea petrece mai multe zile în portul de așteptare pentru un. (Cu toate acestea, cargouri mici de coastă și fluviale numite actuariae vâsle combinate cu vele și au avut o mai mare flexibilitate). Transportul maritim a fost, de asemenea, complet suspendat pentru cel puțin patru luni, în timpul iernii (ca vreme de furtună a făcut-o prea periculoase) și chiar în restul anului, epave au fost frecvente. Cu toate acestea, au supravietuit de transport-rate arată că a fost mai ieftin pentru a transporta o încărcătură de cereale pe mare din Siria spre Lusitania (adică întreaga lungime a Mediteranei – și o moduri de dincolo de -. c 5,000 km). decât 110 km (68 km) pe uscat .

Pe râuri, actuariae ar putea funcționa pe tot parcursul anului, cu excepția cazului în perioadele în care râurile au fost cu gheață legat sau cu apă de mare (după ploi abundente sau dezgheț), în cazul în care fluvio-curent a fost periculos puternic. Este posibil ca stabilirea frontiera imperiului pe linia Rin-Dunăre a fost dictată de necesitatea logistic pentru râurile mari pentru a primi nave de aprovizionare mai mult de către defensibility. Aceste râuri au fost presarata cu docuri militare scop-construit (exceptionales Portus). Protecția convoaie de aprovizionare pe raurile a fost responsabilitatea flotile fluviale (clase) sub comanda a duces riverane. Notitia ofera nici o informație cu privire la flotile Rin (ca frontiera Rinului sa prăbușit în momentul în partea de vest a fost compilat), dar menționează 4 clase Histricae (flotillas Dunării) și 8 alte clase în afluenți ai Dunării. Fiecare flotilă a fost comandat de un Classis praefectus care a raportat la dux locale. Se pare că fiecare dux pe Dunăre eliminate cel puțin un flotilă (unul, dux Pannoniae, controlată trei).

Fabricarea armelor

În secolul al 4-lea, producția de armament și echipamente fost extrem de centralizat (și probabil standardizat) într-un număr de importante fabrici de stat de arme, sau fabricae, documentate în Notitia. Nu se cunoaște când acestea au fost în primul rând stabilit, dar ele au existat cu siguranță până la data de Dioclețian.

În secolul al doilea, există dovezi ale fabricae în interiorul bazelor legionare și chiar în forturile auxiliare mult mai mici, cu personal format din soldați înșiși. Dar nu există nici o dovadă, literare sau arheologice, de fabricae afara bazelor militare și personal de către civili în timpul Principatului (deși existența lor nu poate fi exclus, așa cum sa găsit nici o dovadă arheologică pentru fabricae târziu, fie).

Fabricarea târzie s-au situat în provinciile de frontieră și dieceze. Unii au fost producatori generali care produc atât armuri și arme (fabrica scutaria et armorum) sau doar una dintre cele două. Alții s-au specializat în una sau mai multe dintre următoarele: spatharia Fabrica (fabricarea sabie), lanciaria (sulițe), arcuaria (arcuri), Sagittaria (săgeți), loricaria (veste antiglonț), clibanaria (armura Catafractă), și ballistaria (catapulte).

Capitolul IV. Cum este vazut soldatul roman in stat

Soldatii romani au fost considerati ca fiind unii dintre cei mai buni ai antichitatii. Motivul consta in rezultatele pe campul de lupta. Alaturi de organizare, disciplina adaptabilitate si pregatire, dotarea a constituit unul dintre atuuri. Armamentul lor a fost imbunatatit pe parcurs, imprumutand ceea ce sa dovedit a fi eficient, de la cei impotriva carora au luptat.

Primele arme care erau angajate in lupta erau dispozitive (catapulte, balliste etc) care aruncau bolovani, sulite masive si oale umplute cu fluide incendiare (rasini, uleiuri, ceara, smoala etc), cu rolul de a crea impresiona si de a dispersa dispozitivul inamic. Bresele asfel create permiteau unitatilor romane infiltrarea in dispozitivul inamic. Dar astfel de masini de lupta erau costisitoare, grele si destul de putin eficiente, fiind de regula utilizate din pozitii fixe la asaltul asezarilor fortificate.

Din spatele trupelor, din randul auxiliarilor, arcasii si prastierii, lansau proiectile asupra formatiilor inamice . Aceasta tragere indirecta nu provoca pagube considerabile in randul inamicilor si nu putea hotara rezultatul unei lupte. De la 10 – 15 metri primele randuri de soldati romani aruncau sulite (pilum) in scuturile atacatorilor cu scopul de ai rani prin scut sau macar de ai determina sa renunte le scuturile ingreunate si astfel sa devina vulnerabili.

Pilum era o sulita, cu o putere considerabila de penetrare, care avea la un capat o vergea de fier ( cca. 60 cm lungime) cu rolul de a ingreuna arma si de ai permite, pe lungimea vergelei, sa patrunda prin scut si sa raneasca pe cel din spatele scutului, iar varful avea dublul rol de a penetra scutul si a ingreuna scoaterea sulitei din scut. Un alt rol al vergelei de metal era sa permita indoirea sulitei la contactul cu solul astfel incat sa devina inutilizabila in cazul in care inamicul ar fi incercat recuperarea ei si utilizarea impotriva romanilor.

Daca inamicul ar fi atacat cu cavaleria, soldatii din primele randuri, ar fi utilizat impotriva acesteia sulite lungi, cu aspect normal, de cca 2,5 m. Dupa utilizarea sulitelor de aruncat, scutul (scutum) devenea principala arma. Soldatii din primul rand impingeau, cu scuturile alaturate, dusmanii iar apoi cu gladius ii impungeau in zonele descoperite ale corpului.

Scutul era folosit atat ca arma defensiva, protejand de atacul dusmanului, cat si ofensiva, deoarece se putea izbi cu el.

Pentru a asigura rezistenta scutului din lemn (straturi suprapuse in diagonala) acoperit cu piele de vitel, impotriva destramarii, marginea era metalica. Inchipuitiva ce efect aveau aceste scuturi grele de cca. 10 kg atunci cand izbeau picioarele neprotejate ale inamicilor. Gladius, era folosita preponderent pentru impuns, rolul de taiere era mai mult ocazional, desi nu era de neglijat. Pumnalul (pugio), era o arma secundara de mica imporanta. Deoarece supravetuirea era prima prioritate si nu uciderea unui numar cat mai mare de dusmani, cum poate ar putea crede unii, protectia era un aspect deosebit de important. Coiful, in functie de perioada, a avut diferite forme. Unele protejau ceafa, partile laterale ale fetei si unori chiar fata, vederea fiind limitata. Bineinteles ca ma refer la castile metalice. Platosele metalice, de forma rectangulara sau circulara, erau precum niste mici scuturi prinse la nivelul pieptului. Erau mai ieftine dar oferea o protectia mai limitata. Camasile de zale ofereau protectie impotriva pietrelor si a sagetilor, daca nu erau trase de aproape, a loviturilor prin taiere de sabie, dar nu si in cazul loviturilor de sulita sau a celor impunse de sabie. Oferea o mobilitate buna dar erau grele. Platosele segmentate erau mai usoare, ofereau o protectie mai buna dar, datorita sistemului de legaturi dintre segmente, erau mai greu de intretinut. Toate aceste platose erau purtate peste o imbracaminte textila (din lana, canepa sau in) piele sau blana, in functie de temperatura si de veniturile soldatilor. Jambierele metalice asigurau protectia gambelor, deoarece scutul nu era suficient de inalt.

Capitolul V. Echipamente militare descoperite pe teritoriul Imperiului

Acest capitol reprezinta importanta acestei lucrari de dizertatie deoarece

Concluzii

Bibliografie

Bibliografie generală

1. Brezeanu, Stelian, O istorie a Imperiului Bizantin, București, 2004
2. Diehl, Charles, Istoria Imperiului Bizantin, Editura Scorilo, Craiova, 1999

3. Treadgold, Waren, O istorie a statului și societății bizantine, vol. I-II, Ed. Institutul European, Iași, 2004.

4. Gibbon, Edward,  Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, Editura Minerva, București, 1976.

5. Treadgold,Waren, O scurtă istorie a Bizanțului, Ed. Artemis, București, 2003.

6. Gugliemo, Cavallo, Omul Bizantin, Editura Polirom, Bucuresti, 2000

2. Bibliogafie specială

3.Webografie

Pentru figura 1.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Justinian_mosaik_ravenna.jpg

Anexe

Fig 1. Mozaicul de la Biserica San Vitale de la Ravenna reprezentand imparatul Iustinian (527 – 565) si alaiul sau

(apud. https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Justinian_mosaik_ravenna.jpg)