A Doua Generatie de Iluministi

Rezumat: O analiză atentă a preocupărilor de limbă ale celei de a doua generații de iluminiști, ce urmează corifeilor Școlii ardelene, demonstrează faptul că întregul edificiu de studiere a limbilor romanice și a limbilor de alte origini se fonda, în viziunea lor, pe modelele filologiei clasice. In plus, trebuie să subliniem că apropierea lor de lucrările lingvistice realizate de sași și de maghiari nu porneau numai din interesul pentru cunoașterea limbilor germană și maghiară, ci și pentru că modelele folosite în normarea respectivelor limbi era cel latin. Gramaticile și dicționarele latinești, în structură bilingvă, latino-germană sau latino-maghiară au constituit instrumente inițiale de lucru pentru tinerii studenți români, iar, ulterior, accesul la marile gramatici și lexicoane ale limbii latine au constituit obiective de studiu și modele de urmat, a căror importanță depășea relevanța lor paradigmatică, deoarece însușirea diferitelor faze ale evoluției limbii latine se constituia în elemente inițiatice pentru abordarea, de pe planuri corespunzătoare, a problemelor limbii române.

Cuvintecheie: iluminism, filologie transilvăneană, dialectologie.

Pentru a ne forma o imagine realistă asupra demersurilor filologilor români, este necesară analiza raporturilor dintre primele preocupări de filologie română din Transilvania și filologia europeană. In opinia noastră, acesta este un element cu o semnificație majoră, remarcabil din toate perspectivele, pentru că, în momentul în care se familiarizează cu rigorile studiilor lingvistice europene, românii nu mai apelează la intermediarii sași sau maghiari, ci, buni cunoscători ai limbii latine și ai limbilor de circulație europeană, studiază “ad sursum” cele mai importante, prestigioase și competente lucrări specifice domeniului.

Așa se explică prezența în referințele lor a unor lucrări ca: Vergleichende Grammatik des Sanskrit, Zend, Griechischen, Lateinischen, Litauischen, Altslawischen, Gothischen und Deutschen, în edițiile din 1833 -1852 sau din 1856-1863 și următoarele, aparținând lui Franz Bopp, sau ca Grammatik der Romanischen Sprachen, din 1836-1844, a lui Friederich Christian Diez, în ediția din 1836-1844 dar și în edițiile mereu îmbunătățite din anii 1856-1860 și 1870-1872.

Dacă în prima jumătate a secolului al XIX-lea aceste referințe erau relativ sporadice, de la anul 1840 înainte, ele au constituit elemente de referință consacrate, semn că existau, nemijlocit, în bibliotecile și în studiul marilor personalități filologice din provinciile locuite de români. Este un fapt semnificativ că Timotei Cipariu face referințe la cele opt volume ale lucrării Rudimenta linguae umbricae ex inscriptionibus antiquis enodata, din1835-1839, realizată de Georg Friedrich Grotefend, la Deutsche Grammatik, din 1822, a lui Jakob Grimm, la Schizzo storico, filologico sull`idioma friulano e sulla affinitá colla lingua valaca, din 1846, a lui G.I.Ascoli, la Die colonien und militä- rischen Standlager der Rõmer in Dacien, in heutigen Siebenbürgen, din 1857, la Die rõmischen Imschriften in Dacien, din 1865 ale lui J. M. Acker, la Über des albanische in seinen verwandlichen Beziehungen, din 1855, a lui Fr. Bopp, că George Barițiu, Ioan Maiorescu, Atanasie {andor fac referiri le lucrările lingvistice ale autorilor germani M. K. L. Bauer, F. K. Kraft, G. H. Lünemann, I. J. G. Scheller, H. Meyer, F. W. Ritschl, F. D. Gerlach și alții.

Trebuie remarcat și faptul că, deși cantonați în foarte mare măsură în sfera problemei originii, normării și scrieri limbii române, învățații transilvăneni, a căror activitate se manifestă plenar la mijlocul secolului al XIX-lea, investighează elemente din limbile sanscrită, ebraică, gotică, realizând primele demersuri în domeniul lingvisticii comparate.

Din acest motiv, direcționarea ipotezelor de investigare trebuie să vizeze și acest domeniu, urmând să identificăm sursele de inspirație, lucrările fundamentale și mentorii români și străini care i-au orientat spre aprofundarea reperelor lui.

O analiză pripită a lucrărilor de filologie din prima jumătate a secolului al XIX-lea, în cuprinsul cărora se aflau relativ puține trimiteri la păreri autorizate din filologia europeană, a dus la concluzia falsă că autorii acestora nu au luat contact cu aceasta și, mai ales, cu secțiunea orientată spre lingvistica comparată. Se omite faptul că, în perioada la care ne referim, pasiunea pentru citate celebre era mult mai mică decât în epoca noastră, atunci primând aspirația de a realiza sinteza, acum primând dorința de a sintetiza dar și de a epata prin mulțimea trimiterilor bibliografice.

Inițiind studii de analiză și descriere a limbii române, filologii români se preocupă destul de devreme de comparațiile lingvistice, chiar dacă, inițial, cea mai mare parte dintre referințe vizează comparația cu limba latină sau cu alte limbi romanice.

Punctul de plecare se află în Observații sau băgări dă seamă asupra regulelor și orânduelelor gramaticii rumânești, din anul 1787, a lui Ienăchiță Văcărescu, precum și în Disertație pentru inceputul limbei românești, din anul 1812, a lui Petru Maior, iar primele dezvoltări aparțin lui Ion Budai Deleanu prin cuprinzătoarele glosare anexate lucrării Fundamenta grammatices linguæ romaenicæ, scrisă în anul 1812, pe baza cărora Ion Heliade Rădulescu va realiza lucrarea Paralelism intre dialectele român și italian sau forma și gramatica acestor două dialecte, din anul 1840, iar August Treboniu Laurian va realiza lucrarea Tentamen criticum in originem, derivationem et formam linguæ romanæ in utraque Dacia vigentis vulgo valachicæ, din același an

Meritul lui Petru Maior este acela de a formula teoria cronologică privind evoluția latinei vulgare spre limbile romanice înaintea lui Grõber, iar al lui Ion Budai Deleanu de a identifica limbile care au contribuit la această evoluție, indicând, pentru trecerea de la latină la română, contribuția limbilor dacă, gotică, gepidă, slavă și, în parte, hunică. Acestora li se adaugă mai puțin cunoscuta contribuție a lui Ioan Maiorescu, format la aceeași școală filologică vieneză la care se formaseră Văcărescu și Budai Deleanu.

La rândul său, Ioan Maiorescu, prin Studii asupra limbei române, din 1848, pornind de la coordonatele unei ortografii fonetice, propune adoptarea alfabetului latin.

Prin articolul Corespondenții intre doi ardeleni asupra ortografiii, publicat în februarie1838, în Foae literară, Barițiu inaugurează seria marilor dispute referitoare la a-ceastă problemă. Obiectivele disputei vor fi: definirea ortografiei, pronunția sunetelor, regulile eufoniei, întrebuințarea lor și aspectul grafic al acestora.

Din acest moment se declanșează, în toate teritoriile locuite de români, ample și înflăcărate discuții despre modul de scriere a limbii române, pornindu-se de la realitatea că limba română conserva într-o foarte mare măsură caracterul fonografic al latinei.

Dat fiind faptul că, atât generația corifeilor școlii ardelene, cât și generațiile următoare au avut de surmontat problema deosebit de dificilă a explicării existenței mai multor grupuri de români în nordul și în sudul Dunării, iar istoricii și lingviștii străini, respectiv, cei germani, austriaci, croați, maghiari, ai epocii, au afirmat aproape “in corpore” descendența suddunăreană a românilor, venirea, relativ târzie, a românilor în nordul Du-nării, lipsa de unitate a limbii române, pretinsul său caracterul “slav”, “îndoielnica” latinitate a acesteia și multe altele, analiza punctelor de vedere privind diversificarea teritorială a limbii române și constituirea dialectelor și graiurilor românești impunea constituirea unei noi viziuni și accepțiuni, implicând cadrele unor noi coordonate ale ipotezelor de lucru.

Efectul acestor teorii se concretizează în lucrările istorice de bază ale reprezentanților școlii ardelene, lucrări în care argumentul lingvistic ocupă un rol deosebit de important.

In momentul în care temeinicia acestor argumente nu a mai putut fi pusă la îndoială iar, prin lucrările Elementa… și Lexiconul de la Buda, româna era recunoscută în rândul limbilor romanice, problema diversificării dialectale și problema reprezentării procentuale a componentelor limbii române a fost așezată în prim-plan.

Rezultatul strădaniilor de a lămuri aceste probleme se concretizează în apariția primelor studii de dialectologie, care sunt, în același timp, și elemente de istoria limbii române. Se studiază acum în profunzime legile de evoluție a limbii române, baza de plecare constituind-o lucrarea Elemente de limbă română după dialecte și monumente vechi, realizată în anul 1854 de Timotei Cipariu, la care se adaugă Crestomatie seau Analecte litterarie, din anul 1858, realizată de același autor.

Seria lucrărilor din acest domeniu va fi completată de primul nostru studiu dialectal, intitulat Itinerar in Istria și vocabular istriano-român, realizat de Ioan Maiorescu în 1857-1858 și publicat postum, în 1874, studiu care pune bazele dialectologiei românești, înainte de studiile lui Cipariu și Miklosich. După toate probabilitățile, Ioan Maiorescu s-a orientat în studiile sale dialectale, având ca model lucrarea Dialektik der Sprache oder das System ihren reingeistigen bestimmungen, a lui Wilhelm Mohr, publicată la Heidelberg, în anul 1840.

Referințele la disputele filologice privind structura lexicală a limbii române trebuie să aibă în vedere și sugestiile care pot fi desprinse din lucrările Zur romanität des rumänischen in der geschichte der romanischen philologie bis zur mitte des 18. Jahrhunderts, a lui Werner Bahner, publicată în 1957, în Romanistiches Jahrbuch, VIII, și Romanitatea românilor, Istoria unei idei, a lui Adolf Armbruster, publicată la București, în anul 1973, precum și din mai vechea lucrare a lui Hugo Schuschardt, din1864, amintită în paragrafele de mai sus.

Disputele filologice, definite ca un proces de mare diversitate, de cuprindere și de durată, strâns legat de realitățile complexe ale Transilvaniei, dar și de ale celorlalte provincii locuite de români, au antrenat în discuții ample, uneori cu evidente exagerări sau cu vehemențe demne de cauze mai bune, publiciști, scriitori, istorici, sociologi, medici, filosofi, oameni politici, constituindu-se într-un adevărat război al limbilor.

In acest război, privit, de cele mai multe ori, unilateral de cercetătorii fenomenului, potrivit cărora s-au manifestat doar tendințe exagerate, exclusiviste, “puriste”, latinist-etimologizante, s-a auzit glasul rațional, de bun simț, al unor intelectuali care, condamnând exagerările dăunătoare nu numai limbii, ci și concordiei naționale, au propus soluții firești, nu numai pentru concilierea opiniilor din domeniul strict al disciplinei filologice, ci și din sfera problemelor general-românești, care constituiau un subiect și un motiv de atenție specială pentru românii de pretutindeni.

Lupta pentru limba română, desfășurată în Transilvania, a fost receptată de către cercetătorii fenomenului în accepțiunile specifice Moldovei și Țării Românești, unități politico-statale bine de-finite, în care limba națională era o componentă oficială, și nicidecum în accepțiunile Marelui Principat al Transilvaniei, unde limba română, din punct de vedere politic, avea o triplă semnificație: argument în lupta pentru apărarea naționalității.

Bibliografie:

Acker, J. M. – Die colonien und militärischen Standlager der Rõmer in Dacien, in heutigen Siebenbürgen, Wien, 1857,

Acker, J. M. – Die rõmischen Imschriften in Dacien, Wien, 1865.

Armbruster, A. – Romanitatea românilor, Istoria unei idei, București, 1973, Articol semnat “traducătorul”, în Curierul Românesc, București, nr.7/1838,p.28,

Ascoli, G. I. – Schizzo storico, filologico sull`idioma friulano e sulla affinitá colla lingua valaca, Roma, 1846,

Bahner, W. – Zur romanität des rumä- nischen in der geschichte der romanischen philologie bis zur mitte des 18. Jahrhunderts, în Romanistiches Jahrbuch, VIII, Berlin, 1957.

B(ariț), G., – Traducere, în Foae literară, Brașov, I. (1838), ianuarie 1, p. 4-7,

(Bariț, G.) – Domnul mieu! Korrespondenții intre doi ardeleni asupra ortografiii, în Foae literară, Brașov, I, (1838), nr. 7, februarie 12, p. 55-56, nr. 8, februarie 19, p.61-64.

Budai-Deleanu, I. – Fundamenta grammatices linguæ romaenicæ. Ion Budai-Deleanu, Scrieri lingvistice, text stabilit și glosar de Mirela Teodorescu. Introducere și note de Ion Gheție, București 1970,

Cipariu, T. – Elemente de limbă română după dialecte și monumente vechi, Blaj, 1854.

Cipariu, T. – Crestomatie seau Analecte litterarie, Blaj, 1858,

Cipariu, T. – Elemente de poetică, metrică și versificațiune, Blaj, 1860,

Diaconovici-Loga, C. – Grammatica romanească pentru indreptarea tinerilor, Buda, 1821,

Diez, Fr. Chr. – Grammatik der Romanischen Sprachen, I-III, Bonn, ed. 1836-1844, /1856-1860 și 1870-1872.

Genilie, I. – Idee despre starea literaturii și invățăturii de acum, în Foae literară, Brașov, 1838,

Grimm, J. – Deutsche Grammatik, Göttingen, 1822,

Grotefend, G. Fr. – Rudimenta linguae umbricae ex inscriptionibus antiquis enodata, vol.I-VIII,Hanovra, 1835-1839,

Maior, P. – Istoria besericei românilor, atât a cestor din coace, precum și a celor din colo de Dunăre, Buda, 1813.

Maiorescu, I -. Asupra ortografiei românești în Foae literară, Brașov, I,(1838) nr. 23, 24, 25,

Maiorescu, I. – Itinerar in Istria și vocabular istriano-român, (1857-1858), ediție postumă, București, 1874,

Maiorescu, I. – Studii asupra limbei române, în Foaie pentru minte,inimă șI învățătură, Brașov 1848 și 1850.

Marcovici, S. – Curs de retorică, Buda, 1834,

Marica, G. Em., Hajos, Iosif,

Micu, S. Șincai, Gh. – Elementa linguæ daco-romanæ sive valachicæ, Buda, 1805, Cluj-Napoca, 1975.

Mohr, W. -Dialektik der Sprache oder das System ihren reingeistigen bestimmungen, Heidelberg, 1840.

Mumuleanu, B.P. – Rost de poezii, adecă stihuri, București 1820,

Rădulescu Heliade, I. – Paralelism intre dialectele român și italian sau forma și gramatica acestor două dialecte, București 1841,

Roja, Gh, C. – Măestria ghiorvăsirii românești cu litere latinești…, Buda, 1809,

Săulescu, Gh. – Dimitrie Cantemir, Hronicul a vechimii romano-moldo-vlahilor, Iași, 1835,

Soțietatea filosofească a neamului rumânesc în mare prințipatul Ardealului, Inștiințare, Brașov, 1795,

Tempea, R. – Gramatica românească, Sibiu, 1797,

Țichindeal, D. – Filosofice și politice prin fabule invățături morale, Buda,1838,

Văcărescu, I. – Observații sau băgări dă seamă asupra regulelor și orânduelelor gramaticii rumânești, Râmnic și Viena, 1787.