. Iancu DE Hunedoara – Voievodul Tuturor Romanilor

CUPRINS

Argument………………………………………………………………………………………………………. 1

1.Valorificarea elementelor de istorie locală în predarea istoriei la clasele I –IV………..3

2.Iancu de Hunedoara……………………………………………………………………………………..10

2.1.Introducere……………………………………………………………………………………………….10

2.2.Originea și personalitatea lui Iancu de Hunedoara…………………………………………12

2.3.Ascensiunea politică a lui Iancu de Hunedoara……………………………………………..22

2.4.Iancu de Hunedoara – Voievod al Transilvaniei……………………………………………..30

2.5.Politica de front comun antiotoman dusă de Iancu de Hunedora……………………..41

2.6.Domeniul și castelul Hunedoarei înaintea, în vremea și după Iancu ………………..50

3.Proiect de programă școlară pentru opțional „Iancu de Hunedoara”……………………64

Proiect de lecție 1…………………………………………………………………………………………..69

Proiect de lecție 2…………………………………………………………………………………………..72

Concluzii……………………………………………………………………………………………………….79

Bibliografie…………………………………………………………………………………………………….81

=== Iancu de Hunedoara 1 ===

I. INTRODUCERE

Aflată sub stăpânirea regalității ungare, Transilvania a evoluat către un stadiu foarte apropiat de feudalismul occidental clasic, evoluție accelerată de domnia Angevinilor de origine franceză, în veacul al XIV-lea, ca și de aceea a lui Sigismund de Luxemburg (1387-1437), care a cumulat calitatea de rege al Ungariei cu aceea de împărat romano-german.

Succesele obținute de acești suverani în promovarea unei politici de centralizare au frânat tendințele de autonomie transilvană manifestate cu putere în perioade ale dinastiei arpadiene, statornicind o ierarhie politică feudală, ce s-a reflectat și în structura politico- administrativă a țării. Dar vechile tendințe, întemeiate adânc pe tradiția locală, pe originile istorice aparte ale formațiunii transilvane, pe structura proprie a provinciei, sub raport social, etnic și profesional, nu au fost total anulate. În condițiile unei noi crize, la acutizarea căreia frământările sociale din interior și-au dat mâna cu marea primejdie otomană venită din exterior, Transilvania avea să-și valorifice din nou poziția și rolul său specific în cadrul teritoriilor supuse „sfintei” coroane a regilor „apostolici” ai Ungariei, prin tendința de a se integra într-un sistem de relații mai strânse cu Țările Române extracarpatice – Țara Românească și Moldova.

Expresia noii crize prin care trecea societatea transilvană în prima parte a secolului al XV-lea a fost reprezentată de frământările sociale ale perioadei, ca și de înaintarea expansiunii otomane, care viza tot mai insistent frontierele și teritoriul Transilvaniei. Confruntarea cu pericolul extern al otomanilor a devenit un element dominant pentru istoria Transilvaniei vreme de câteva secole, ca și în cazul celor două Țări Române din afara arcului carpatic.

După înfrângerile oastei Transilvaniei, Nicolae Csáki, la „ Poarta de fier ”, o oaste turcească a prădat Țara Hațegului și zona Orăștiei în septembrie 1420, pentru ca în aprilie 1421 să fie devastate și împrejurimile Brașovului. Se contura, astfel, tot mai insistent necesitatea unei cooperări militare cu Țara Românească, în vederea prevenirii și a respingerii atacurilor turcești. Această cooperare a dat roade în timpul domniei lui Dan al II-lea, perioadă în care și efortul militar principal al turcilor se deplasase în Serbia. Dar în 1432, în Țara Bârsei, și mai ales în mai-iunie 1438, în aproape tot sudul Transilvaniei, turcii au săvârșit mari prădăciuni . Ultima expediție a fost condusă de însuși sultanul Murad al II-lea. Silit și el să se alăture expediției, care a devastat Țara Hațegului, valea mijlocie a Mureșului și a Târnavei Mari, capturând Sebeșul, domnul muntean Vlad Dracul a revenit în Țara Românească. O parte dintre aceștia s-au putut întoarce datorită intervenției lui Vlad Dracul pe lângă sultan. O incursiune turcească de scurtă durată în secuime, atingând și Brașovul, a mai avut loc în toamna aceluiași an, 1438.

Gravitatea atacurilor turcești asupra Transilvaniei se explică și prin faptul că forțele sale militare fuseseră angajate în înăbușirea răscoalei țărănești din 1437-1438, astfel că țara a fost surprinsă insuficient pregătită pentru a rezista unui atac din afară, în împrejurările imediat următoare morții lui Sigismund de Luxemburg.

Devenită o amenințare permanentă, primejdia otomană a determinat o regrupare a forțelor interne în vederea rezistenței, cu tendințele de alcătuire a unui front cât mai larg de apărare. Grav afectate de jafuri și de robie, masele țărănești, ca de altfel și orășenimea serios prejudiciată în activitatea sa economică, ori nobilimea amenințată cu pierderea averilor și poziției sale politice dominante, își dădeau seama de necesitatea prioritară a apărării țării față de expansiunea turcească. Pentru mai bine de o jumătate de secol, contradicțiile sociale și politice interne s-au atenuat, făcând loc tendințelor de centralizare și de întărire a capacității defensive.

În aceste împrejurări s-a afirmat deosebita personalitate politică și militară a lui Iancu de Hunedoara .

Știut de turci, sârbi, unguri, italieni, pe buzele tuturor românilor din acele vremuri, cunoscut în egală măsură în Occident, cât și în restul Europei, Iancu de Hunedoara a inspirat pana multor artiști: în Spania, subiectul unor romane epice ca ecou al isprăvilor voievodului ardelean, în Franța a fost eroul unui roman de aventuri foarte cunoscut până în veacul al XVIII-lea intitulat „ Tirant le Blanc” – le Blanc fiind o greșeală de copist pentru originalul „le Blac”, adică Valahul, pentru cronicile Apusene el e Cavalerul Alb, „ Chevalier Blanc de la Valaquie”, ceea ce desigur nu e altceva decât o răstălmăcire a lui Blach în Blanc și apoi italienește în Bianco.

„ Și acum, la sfârșit, se pune în mod firesc întrebarea: ce ne revine nouă din acțiunea lui cuprinzătoare, din drama vieții sale, ce a însemnat el pentru poporul nostru, pentru istoria țării noastre? Cu ce am contribuit noi la marea luptă?

Cu foarte mult fără îndoială.”1

El e Ioan Corvin, Iancu de Hunedoara, Iancu Românul, Iancu Valahul, Iancu Sibiancu, Joannes, Iohannes, Iancu Vodă, Iancul. El e fiul poporului nostru.

ARGUMENT

Dacă acum aprope 600 de ani Papa Calixt al III-lea a hotărât ca, în semn de omagiu și aducere aminte, în fiecare zi la ora 12 să se tragă clopotele în bisericile catolice, cum am putea noi, ce ne tragem din același neam și avem același sânge, să nu-l pomenim, să nu cinstim numele și memoria celui ce a fost Iancu de Hunedoara .

Locuitorii „târgurilor” din Transilvania sunt obișnuiți să audă în fiecare zi la ora prânzului glasul clopotelor bisericilor catolice. În întreaga lume, la ora 12 fix, în bisericile catolice sunt trase clopotele. Puțini credincioși romano-catolici știu că acest obicei îl cinstește pe Iancu de Hunedoara, ctitorul castelului Huniazilor și unul dintre cei mai cunoscuți eroi medievali, voievod al Transilvaniei, guvernator al Ungariei, cu ocazia victoriei răsunătoare asupra turcilor când a reușit să despresoare cetatea Belgradului. Ora 12 a fost ora la care armata lui Iancu de Hunedoara a reușit să învingă oastea lui Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului.

Papa i-a jelit moartea și l-a slăvit în viață numindu-l „ atletul cel mai puternic-unic- al lui Hristos”.

El s-a stins…demult… dar ne-a rămas numele lui:

„Însă decât toate, ce-i mai scump

pe lume,

Peste multe veacuri,

marele său nume.”

J. Arany, Toldi

Duhul acestuia strămutat la veșnicele lăcașuri la Alba Iulia a rămas la

Hunedoara, îndemn și temei pentru credința din care, prin care și pentru care a făcut toate câte le-a făcut pentru poporul român în general și pentru locuitorii acestor ținuturi în special.

Din acest duh viu și protector, a izvorât și ideea de a alcătui această lucrare. Ea pornește acum spre mințile cititorilor pătrunzând adânc în memoria acestora.

Papa Calixt al III-lea a lăudat „până deasupra stelelor” numele ilustrului voievod român, ca pe al unuia dintre „cei mai slăviți oameni care trăiseră atunci în lume”, prin aceasta adeverindu-l pe Herder „ Omul nu are nimic mai nobil pentru a arăta cine este decât numele său…”

II. ORIGINEA SI PERSONALITATEA LUI IANCU DE HUNEDOARA

S-au discutat mult originile lui.

Pe contemporani i-au interesat mai mult originile lui sociale. Noblețea lui nu era deloc clară; Iancu de Hunedoara nu putea să-și justifice ascensiunea cu origini înalte. Admiratorii, adepții lui ne asigură cu tot zelul de originile lui nobile. Umaniștii au mers până la a căuta origini înalte, romane, familiei Corvinilor. Adversarii în schimb ne asigură de originile lui „modeste și de stare neînsemnată”, „nu strălucite”, „nu prea nobile”. Nesiguranță nesemnificativă. Rădăcinile lui nu se pot fixa la suprafață, în solul subțire al clasei stăpânitoare, ele pătrund desigur mai adânc, în anonimatul masiv al poporului însuși.

Nicolae Iorga, vorbind despre poporul român din Ardeal și probabil dintr-o anume perioadă, nu a găsit un alt nume reprezentativ pentru acea parte de țară decât pe cel al lui Iancu de Hunedoara: „Poporul românesc din Ardeal, care era capabil de o viață politică (…) -, care a trăit viața militară numai supt steagul regilor Ungariei secole întregi- și de aici a răsărit un Ioan Corvinul, poporul acesta și-a trăit pe urmă viața sa proprie…” 1

Pe moderni, pe vechii lui istoriografi i-a interesat cu deosebire locul și poporul din care descinde, dacă e din Hunedoara etc. Că e român de origine, azi nu se mai discută. O mărturisesc într-o formă sau alta, cronicarii contemporani cu el sau cei de mai târziu și o afirmă azi istoriografia română și maghiară prin unii din cei mai autorizați reprezentanți ai ei: „Numai unii dregători mari ai Ungariei, Nicolae Olah, arhiepiscopul de Gran, care înșira bucuros povestea neamului său românesc de domni munteni și punea să se scrie în diploma lui de nobil al Sfântului Imperiu că „românii se coboară din Roma, „stăpâna lumii”, că ei au fost puși de strajă la Dunăre contra barbarilor și că „și acum în limba lor romani își zic”, că „din ei se coboară Ioan Corvinul, tatăl regelui celui vestit Matiaș … ”2

În alte rânduri, tot referindu-se la naționalitatea lui Iancu, dar oarecum și la originea lui mai modestă, „nu prea nobilă”, Nicolae Iorga spunea: „…părțile apusene din Ardeal căpătaseră o organizație specială. Era încă apropiată vremea când din mijlocul acestor funcționari militari ai clasei de țărani români se ridicaseră cei doi Hunyady, Ioan și fiul său Matei Corvinul, cari, români, și-au părăsit ceva din caracterul lor național ca să joace un rol politic, mai întâi în Ungaria și apoi un rol universal în viața lumii luând rolul de apărători ai creștinătății împotriva turcilor .” 3

„La 1219, când teutonii erau în Țara Bârsei și începuseră a se întinde prin reugiunile cumanice, regele Ungariei dă canonicilor de la Strigoniu-Gran teritorii lângă Vinț, poruncind să-i puie în stăpânire lui „Jenke Wajvoda”, un Iancu Voievod, ca mai târziu Iancu Hunyady, – și unde e voievod, sunt și români…”4

Același mare istoric, Nicolae Iorga, face referire la originea fiului lui Iancu, Matei, din aceasta rezultând naționalitatea lui Iancu de Hunedoara: „… regele Matiaș Corvinul a fost român după tată, care, … acesta s-a simțit român…”5

În secolul al XV-lea apare un „Ioan Corvin care se ridică din mijlocul Românilor ardeleni” 6, un „Fiu de cneaz român transilvănean, … Ioan de Hunedoara”7. „Când în fruntea Transilvaniei se ridică un descendent dintr-o familie de cnezi români hunedoreni, Iancu de Hunedoara, această țară ajunge într-o situație excepțională”.8

Despre același mare stegar, Iancu de Hunedoara, Ioan Aurel Pop spunea: „Marea afirmare românească, produsă în vremea voievodului, guvernatorului și căpitanului general Iancu de Hunedoara, român din părțile Hațegului și Hunedoarei, nu va rămâne fără urmări”9, precum și că la o întrunire „…au mai participat reprezentanți ai oficialității de stat. Unii dintre aceștia erau de origine românească, precum Iancu de Hunedoara, anumiți castelani de Hațeg…”10.

Originea lui Iancu reiese și din cuvintele lui Ștefan Pascu: „Iancu era fiul unui cnez român, Voicu din Țara Hațegului.”11, precum și din cele ale lui Nicolae Iorga – care în scrierile lui menționa cu îndreptățită mândrie: „… Nu era prin urmare o politică personală, ci altceva: o politică în care se oglindește firea de la început a lui, originea lui românească, instinctul românesc din sufletul lui.”12

Tot Iorga scrie despre Iancu: „ Demult, era aici lângă Cerna tulbure, lângă

măruntul pârâu al Zlaștiului … un cuib de țărănime luptătoare, gata să apere hotarul

împotriva năvălitorilor ce soseau din pasul lin al Banatului. Aveau drepturi pentru ostenelile lor, și regii le recunoșteau o nobliță pe care nu o căpătau ieftin. Dintre acești ostași cu căciulă în cap, opincile în picioare și arcul pe umeri, s-a ridicat Iancu, spre cel mai mare viitor pe care l-a avut între străini un român, un țăran al nostru din Ardeal.”13

Iancu de Hunedoara e român. Doar locul e discutabil încă. Izvoarele narative s-au oprit la patru păreri în legătură cu originea eroului și anume: Iancu de Hunedoara a fost:

Descendent al familiei romane Corvina;

Fiu natural al regelui Sigismund cu fiica unui cneaz român din Țara Hațegului;

Descendentul unei familii boierești din Țara Românească refugiată în Transilvania;

Fiul unei familii de cnezi băștinași din Țara Hațegului.

Două păreri se înfruntă cu deosebire: unii îi caută originile în cnezii Hunedoarei sau Hațegului, care au fost și nelipsiții lui ostași, alții înclină spre originile lui, afirmate și de unii contemporani, din boierimea Țării Românești.

1.Descendent al familiei romane Valeria Corvina, potrivit tradiției căreia un corb ar fi ajutat pe unul dintre membrii ei să învingă un luptător gal.

2.Fiu natural al regelui Sigismund cu fiica unui cneaz român din Țara Hațegului. La baza acestei născociri stă legenda care spune că regele Sigismund de Luxemburg, în trecere prin Transilvania, s-ar fi îndrăgostit de o româncă din părțile Hunedoarei, pe care, la despărțire, a dăruit-o cu un inel ca semn de recunoaștere pentru copilul ce avea să se nască din dragostea lor și pe care mama trebuia să-l trimită când va fi mare la curtea regală. Mai târziu fata s-a căsătorit cu un nobil din partea locului. Odată, la o vânătoare, un corb ispitit de strălucirea inelului cu care se juca micuțul Ioan, cum fusese numit copilul, i-l fură și zbură cu el pe craca unui copac. Tatăl vitreg, atras de țipetele băiatului, săgetă corbul și salvă inelul prețios pentru viitorul familiei. Astfel se putu prezenta tânărul Iancu, mai târziu, la curtea regală, unde fu recunoscut mulțumită inelului, luat sub

protecția regelui și dăruit cu moșii întinse. Aflând întâmplarea ce o avusese în copilărie, regele i-a dat ca blazon tocmai un corb cu un inel.

Această legendă s-a răspândit și a fost preluată de tradiția populară și de cronicarii de mai târziu. Istoricii, la rândul lor, au amintit-o în numeroase lucrări. Astfel Oliver Velescu istorisește: „Sigismund de Luxemburg, viitorul împărat al Germaniei începând din 1410, ajunge la tronul Ungariei în 1387. Rege galant și nestatornic, în a cărui primă parte de domnie Curtea de la Buda ajunge scena unor scandaluri amoroase, era un pasionat vânător.

Poposind într-o noapte în pădurile Hunedoarei și „fiindu-i urât, întrebă în taină slugile dacă nu sunt în apropiere fete frumoase cu care să poată petrece.” Aducându-i-se o fată frumoasă „ cum nu se găsește mai frumoasă pe fața pământului” și privind-o o dată, de două ori, inima avântată a regelui a prins scântei și de dragul ochilor ei i-a înnobilat soțul. Ea ar fi cerut, dat fiind că era „din neamul bun de Marginea” ca regele să-i poarte de grije ei și fiului ei dacă se va întâmpla ceva. Elisabeta Mărgineanu ar fi fost acea fermecătoare româncă, străbuna tuturor Corvinilor.

Reîntors pe acele meleaguri, Sigismund de Luxemburg întâlni din nou pe Elisabeta de Marginea care îi mărturisi că așteaptă un copil și ceru să se îngrijească de ea. „Regele, socotind timpul, se încredință de cele spuse, îi dădu pe lângă cheltuială îmbelșugată și un inel” drept semn de recunoaștere pentru viitorul fiu. Nu mult după aceea ea se hotărî să prezinte copilul regelui, la Buda.

Ce este adevărat din această poveste a rămas secretul vremurilor trecute și al Elisabetei. Cert este că Iancu era născut când domeniul Hunedoarei a fost donat familiei lor.

În drum spre reședința regală, spune în continuare legenda, în timp ce copilul se juca la un popas cu inelul, un corb atras de strălucirea lui se repezi și luînd inelul în cioc zbură pe un copac din apropiere. La strigătele copilului, unchiul său, Gaspar de Marginea, fratele Elisabetei, luă un arc și cu prima săgeată doborî pasărea, salvând prețiosul dar. Ajunși la Buda, grație inelului, regele își recunoscu fiul. Impresionat de povestea cu corbul, Sigismund de Luxemburg hotărî ca blazonul lui Iancu să fie un corb cu inelul în cioc.”

Legenda aceasta are mai multe variante. Versiunea redată mai sus fragmentar, a fost tipărită în anul 1574 de către cunoscutul cronicar și tipograf clujean Gaspar Heltai. O altă versiune – cea mai cunoscută – este aceea în care corbul este doborât cu săgeata de copilul Iancu.

În veacul al XVII-lea Paisios Ligaridis consemna că: „ Vlahul Munteanul, ieșind din Ungaria de Jos, din așa-zisa Pannonia, a venit și a locuit pentru prima oară la Câmpulung. Acest Vlah era – după cum scriu unii- fiul regelui Ungariei, care s-a dus la mama lui pentru a fi recunoscut ca fiu de rege; s-a întâmplat ca mama lui să scoată pe lângă un pârâu inelul pe care i-l dăduse craiul… și să răpească un corb acest inel. Întristându-se foarte mult că mama sa a pierdut inelul de logodnă, Vlahul, fiul ei, a tras cu săgeata și, nimerind corbul, a luat inelul și l-a dat mamei sale. De aceea are Valahia până în ziua de azi drept stemă un corb, iar după ce s-a creștinat, ca semn al creștinismului a fost adăugată și crucea în ciocul lui.”

Tema inelului furat de un corb ( corbul cu inel în cioc) constituie subiectul unei vechi legende medievale, transpusă într-o epopee către anul 1170, legendă în care se povestesc viața și faptele regelui Oswin al Northumbriei (unul din regatele feudale anglosaxone ), între anii 634-642. Subiectul este întâlnit și în secolul al XII-lea, de astă dată în valea superioară a Dunării și în ținuturile alpine, în legătură cu viața unei călugărițe, Itha von Toggenburg. Aceași temă se întâlnește și într-un basm ardelenesc- Crăiasa Zânelor – cules de Retegan, în care corbul este omorât cu paloșul.”14

Originea de os domnesc a lui Iancu de Hunedoara e sugerată, de asemenea, și de câteva imagini grăitoare din incinta castelului: pe arcele logiei, din incinta castelului se poate vedea o scenă de vânătoare de mistreți cu ajutorul câinilor în care, un vânător ține în mână o lance uriașă. Tabloul următor cuprinde o scenă idilică, în care un cavaler întinde unei tinere fete un inel, pe care ea pare a-l refuza. Fata este îmbrăcată după moda vremii, așa cum se poate vedea în nenumărate reprezentări în pictura epocii respective, cu rochia cu falduri mari, adunate sub bust. A treia scenă reprezintă o femeie (în evul mediu erau deosebiri între îmbrăcămintea tinerelor fete și cea a femeilor măritate), îmbrăcată tot în spiritul epocii, cu capul acoperit, alături de un bărbat matur. În această scenă, femeia arată două inele bărbatului, vorbindu-i, iar acesta pare neîncrezător. În fine, în ultimul grup se vede portretul unui copil blond deasupra căruia, pe o bandă albă- o filacteră, în limbajul de specialitate- este scris Iohannes.

Scenele acestea judecând după fizionomia personajelor, au fost interpretate ca o ilustrare a legendei originii lui Iancu. Fără a avea certitudinea că într-adevăr este vorba de numita legendă, se pare că există o strânsă legătură între narațiunea tipărită în secolul al XVI-lea și scenele amintite. Dacă amănuntele legendei diferă,

ideea ei centrală pare să fie aceeași și pe fresca din castel și în legendă.

A intrat în tradiția vizitei la castel ca în fața frescei din aripa Matei ghidul să povestească legenda sus-amintită. Ea face parte din folclorul local și este o mărturie a tradiției care păstrează vie memoria lui Iancu de Hunedoara. De altfel, genealogii fanteziste sau legendare s-au întocmit în acea epocă și altor capete încoronate, dar narațiunea zugrăvită la Hunedoara este una din cele mai vechi exemple de acest gen din Europa.

Legenda nu poate fi însă adevărată. Cel mult a putut avea loc incidentul neobișnuit al săgetării unui corb ce furase un inel oarecare de-al familiei. Amintirea lui s-a păstrat, amplificându-se și adăugându-i-se o anumită semnificație.

Originea regală a lui Iancu de Hunedoara este însă o închipuire. Informațiile documentare nu confirmă prin nimic favoarea deosebită pe care Sigismund de Luxemburg i-ar fi acordat-o. Adevărata lui ascensiune începe abia în vremea urmașului acestuia, Albert de Austria. De altfel, dacă Iancu de Hunedoara ar fi fost fiu nelegitim al regelui, n-ar fi avut nici un motiv să nu declare el însuși acest fapt, care pe atunci nu era deloc înjositor, ci dimpotrivă i-ar fi justificat, în unele ocazii, chiar pretenții asupra tronului, pe care Iancu nu le-a formulat niciodată.

Aceste legende referitoare la originea familiei s-au plăsmuit pe seama blazonului pe care-l purtau după ce Iancu de Hunedoara și-a câștigat faima de erou al luptelor cu turcii, iar fiul său mai mic, Matei, a ajuns rege al Ungariei.

„Cronicarii umaniști Antonius Bonifinius- născut în Italia pe la 1434, venit în 1486 la curtea lui Matei Corvin, cronicarul regelui Matiaș Corvinul, fiul lui Iancu de Hunedoara-și Gaspar Heltai au emis aceste păreri referitoare la originea nobilă a lui Iancu, care sunt de fapt născociri, inventând originea fantezistă în scopul adulării lui Matei.”15

Teoriile acestea, ca și altele asemănătoare nu au nici un temei real, explică în continuare Mihail P.Dan.

3.Descendentul unei familii boierești din Țara Românească refugiată în Transilvania.

Această descendență a fost pusă în circulație de cronicarul Ioan Thuróczi. Explicația genezei acestei teorii constă în aceea că, potrivit concepției feudale, dreptul de a participa la viața politică era legat de origine, de ascendenți iluștri. Cum în Transilvania nu îi putea găsi ascendenți străluciți, Thuróczi l-a făcut pe Iancu să descindă dintr-o familie de boieri munteni care s-ar fi strămutat în Transilvania, mai ferită de năvălirile otomane, din cauza împrejurărilor grele prin care a trecut Țara Românească la sfârșitul secolului al XIV-lea.

Asemănarea blazonului cu stema Țării Românești-un vultur cu o cruce în cioc – a fost invocată tocmai ca dovadă a strămutării familiei lui Voicu din Țara Românească și a înrudirii ei cu famiile domnești de aici.

4.Fiul unei familii de cnezi băștinași din Țara Hațegului.

În legătură cu originea lui Iancu de Hunedoara s-a formulat însă și teoria originii sale din cnezi hunedoreni, și anume din cnezi regali. Se știe că mulți dintre cnezii regali s-au distins prin servicii militare aduse regelui și au fost răsplătiți, cu danii de moșii, intrând în rândurile micii nobilimi. O serie întreagă de materiale documentare analizate de istoriografia noastră modernă pledează pentru originea locală, hunedoreană a lui Iancu.

„Tot legate de descendența lui Iancu dintr-o familie de cnezi băștinași din Țara Hațegului mai sunt și vorbele lui Anton Verancsics care spunea: „Transilvania este locuită de „trei națiuni”: secuii, ungurii, sașii. Aș adăuga totuși și pe români, care, deși îi ajung ușor la număr (pe ceilalți), nu au nici o libertate, nici o nobilime, nici un drept al lor în afară de un număr mic locuind în districtul Hațeg, în care se crede că a fost capitala lui Decebal și care pe vremea lui Ioan de Hunedoara, băștinaș de acolo, a dobândit noblețea pentru că întotdeauna a luat parte neobosit la lupta împotriva turcilor.”16

O altă tradiție a plasat originea familiei Corvinilor la Cinciș, sat pe Valea Cernei, nu departe de Hunedoara, ai cărei cnezi, din familia numită în secolul al XV-lea “de Cinciș”, erau înrudiți cu familia nobililor de Hunedoara.

„Un document din anul 1360 ar putea susține prezența înaintașilor lui Iancu în satele Răchitova și Lunca din apropierea Hațegului.”17

Emblema nobiliară și numele Cîrvinus, care s-a obișnuit mai târziu a se da acestei familii, a dat naștere și părerii eronate că aceasta s-ar trage dintr-un sat cu numele Corbi (Corvin), fie din Hațeg, fie de prin Argeș.

În vremea lui Mircea cel Bătrân, pe stâncile Corbilor din Piatră, mai précis în satul Corbi “in vico Corvo”, în cea mai frumoasă vale din Țara Românească, era un castel în care ar fi văzut lumina zilei ioan Corvin, fiu al nobilului român Voicu, Ianăș Vlahul din scrisorile și documentele vremii. „Castellum”- um din Transilvania era încă în picioare în jurul anului 1568, dată la care episcopul Ioan Listus își scrie notele pe marginea cronicii lui Bonfini, reconfirmând afirmația antecesorului său și întărind-o cu precizarea că importantul edificiu din „Piatra di Corvo” a fost stăpânit în continuare, după plecarea din Transilvania a familiei lui Voicu, de strămoși ai lui Nicolae Olahus, descendenți din neamul Corvineștilor.

Cu precizie știm doar că numele lui apare pentru prima oară în istorie la 1409. La această dată anume, regele Sigismund acordă un privilegiu de spăpânire, dăruind “pentru slujbele lui religioase în loc și în timp potrivit “ cetatea regală Hunedoara, foarte puțin însemnată pe vremea aceea,- pentru care se și dăruia așa de ușor -, de la Huniad („Hunyadvár”) sau Inidoara, ori mai bine simpla moșie care înconjura ruinele unui „vár”, unui grad de odinioară (cavalerului) Voicu, fiul lui Serba (Șerb sau Șerban), curtean al regelui, aulae miles. Originar dintre ostașii ereditari ai colțului sud estic ardelean, Voicu nu mai este doar soldat de cetate, ci soldat de curte. El are doi frați: Mogoș și Radu, și un al treilea după tată, tot Radu, pe lângă un fiu, Ioan. Alt Ioan este vestitul Ioan din cetatea Inidoarei, însuși Ioan de Hunedoara, sau cu numele lui popular, transmis de poezia populară și de cronici, Iancu sau Iancu Vodă cum i-a zis lumea noastră. Documentele contemporane latine atestă faptul că Voicu a avut doi fii cu numele de Ioan (în latină Joannes), ceea ce ar fi de neînțeles dacă nu i-ar fi distins într-un fel. Documentele și ele simt nevoia să-i distingă: pe cel mic îl numesc Joannes junior. Trebuie să-i fi distins într-un fel și soldații lor și toți care i-au cunoscut, căci cei doi frați au luptat mereu alături. Desigur el era Iancu, așa cum ni l-a transmis poporul și celălalt Ioan. În latinește însă se traduc amândouă formele cu același Joannes.

„S-a afirmat, pe baza relatării cronicarului Thuróczi, că acel Șerb pe care îl aminitim mai sus, strămoșul glorioasei familii a Corvinilor, ar fi fost un boier originar din Țara Românească. Tradiția, de natură fantezistă, a plasat chiar locul de origine la Corbeni, lângă Curtea de Argeș, de unde și stema cu corbul. Acel boier s-ar fi refugiat în părțile hunedorene prin anii 1395-1396, epocă de grea încercare pentru Țara Românească. Fiii lui Șerb, între care Voicu, îmbrățișând cariera armelor, s-ar fi distins în luptele de apărare de la Dunăre împotriva otomanilor. Dacă această ultimă afirmație pare foarte verosimilă, originea strămoșilor lui Iancu de Hunedoara trebuie însă căutată printre cnezii români hunedoreni, al căror sprijin a fost.”18 LIPSA NOTA DE SUBSOL

Iancu Vodă Hunyadi pentru unguri (diploma slavonă pentru mănăstirea Tismana îi zice „Ianăș ot Hunod”) s-a numit pe urmă de oamenii Renașterii de la curtea fiului său, regele Matiaș, din cauza semnului deosebitor din blazonul lui – se dădea ca rudă a domnilor Țării Românești și prin urmare avea și el ca stemă vulturul cu crucea în plisc, întunecat de vreme în corb, – Corvinus.

Istoricul maghiar Elekes Lajos scrie că nu poate fi nici un dubiu asupra faptului ca cei ce au primit domeniul sunt Huniazi, în primul rând Voicu, iar Ioan, amintit în document, este Iancu de Hunedoara.

În tinerețe, documentele latine îl numesc Ioan Românul ( Johannes Olah ). „În mediile ortodoxe și balcanice a fost numit mereu,încă din timpul vieții, Iancu sau Iancul”19

Erou de baladă și pentru baladele populare din Balcani el e Iancu de Sibiu, de unde s-a întors în poezia noastră populară ca Iancu Sibiancu.

A copilărit la Hunedoara. Aici s-a jucat desigur mai întâi cu copii de seama lui de-a războiul. Moșia lui de bază a fost Hunedoara, la care s-au adăugat domeniile întinse ale Devei, Dobrei, Hațegului și altele, încât spăpânea aproape întreg comitatul. La Hunedoara și-a clădit mărețul castel. Aici erau minele de fier, aici erau minerii, fierarii care scoteau fierul pentru armele sale. Pădurenii care nu numai îi storceau fierul din piatră, dar îl și băteau în arme, îl și urmau în luptă.

A cunoscut de mic viața țăranilor din aceste părți, și-a cunoscut rudeniile printre cnejii și mici nobili din aceste locuri, a văzut pe munții care străjuiau în zarea de miazăzi castelul părintesc focurile ce dădeau semn sinistru, în noapte, despre apropierea unor armate turcești, a putut vedea chiar răniții unor lupte ce s-au dat cu turcii, în părțile Hațegului, pe la 1421. Apropierea lui de cnejii și țăranii liberi, legăturile de familie pe care se va sprijini în cursul carierei lui politice, primejdia otomană, au fost idei care au crescut cu sine din primele observații pe care i le-a prilejuit viața. Legăturile cu cnejii locali și cu juzii sătești s-au reflectat prin poziția justă adoptată de el în problema dreptului de liberă mutare a iobagilor. Copilărind în Transilvania, s-a înrădăcinat în el și mai adânc ideea luptei comune a românilor și ungurilor împotriva cotropirii turcești, s-a obișnuit cu o largă îngăduință și în problemele religioase.

În sudul Transilvaniei și Banatului s-a călit el în luptă, aici își organizează primele oști, de aici începe faima lui de ostaș, ascensiunea sa miraculoasă. Pe aproape de Alba Iulia, la Poarta de Fier, pe Ialomița, dă primele lupte mari care îi fac faima europeană. Cu poporul de pe Mureș, cu țăranii, cu secuii, cu oastea țării câștigă aceste prime victorii.

Era un bărbat hotărât, de neînvins, iar dacă era învins, după înfrângeri tot de atâtea ori își aduna puterile fiind necontenit dușmanul de căpetenie, redutabil, piedica mare în calea pătrunderii și așezărilor turcilor în Peninsula Balcanică. Nicolae Iorga, într-una din lucrările lui, îl caracteriza astfel: „ Slăvit de Papă, toată opinia publică europeană a concentrat mult timp idea creștină în caracterul lui ofensiv, în personalitatea lui neobosită-n lupte, care unea la această stăruință zilnică, particulară poporului nostru, atunci când este curat și sănătos, o îndrăzneală fără lăudăroșenie-n înfruntarea primejdiei.”20

Iancu de Hunedoara a fost mare înainte de toate, desigur, prin mărimea propriei

personalități. El a fost marele general, strategul, tacticianul, la nivelul artei militare europene, pe care nu numai a luat-o de la cele mai bune surse de atunci, dar a și adaptat-o la nevoile teatrului de luptă răsăritean, a și fructificat-o. Dar marele general mai era și soldatul miraculos, de curaj și vitejie personală uimitoare. Mereu în frunte, mereu în cele mai primejduite puncte ale bătăliei, stârnea minuni de vitejie la ai săi. ”Aleargă în toate părțile – îl caracterizează în forme clasice cronicarul umanist Bonfinius – și fie cu fapta, fie cu vorba toarnă curaj în fiecare; pe fricoși, pe lași îi mustră, pe cei care-și țin locul îi laudă, pe cei mai curajoși îi dă pildă; acolo alergă în ajutor unde e nevoie mai mare; năvălește unde sunt mai deși dușmanii și lovește pe cei care se năpustesc asupra lui; e în același om cel mai bun comandant și cel mai bun soldat. O puzderie de acte personale de vitejie ilustrează marile lui bătălii.

Cronicile îi descriu, la data la care era încă tânăr, portretul fizic și moral în care se amestecă, desigur, trăsăturile deduse din strălucitele lui fapte de mai târziu. ”Era un om de înălțime mijlocie, bine legat, cu gât puternic, cu un păr castaniu sclipitor, ochii mari, fața rumenă, cu un aer de seriozitate în ținută. Meseria armelor însemna pentru el ceea ce e apa pentru pești sau pentru cerbii cei iuți hățișul pădurilor umbroase.”21

Cronicarul Antonius Bonifinius scria: „A fost un bărbat în care se putea recunoaște marea virtute a Corvinilor, de asemenea, mărinimia, înțelepciunea și vitejia romană. O înfățișare foarte plăcută și o venerabilă robustețe de militar neînvins, iar caracterul său blând și distins îi împrumuta imaginea demnității romane(…) . Purtările lui, în orice privință, erau foarte nobile. În privința religiei și justiției, de asemenea, a dărniciei și a facerii de bine era zelos. Nu-i lipsea nici iubirea onestității și cultul prieteniei; într-atât era de stăruitor spre a-și câștiga încrederea soldaților și simpatia celorlalți încât toți îl iubeau deopotrivă.”22 NOTA INCOMPLETA

Putem finaliza portretul lui Iancu de Hunedoara folosind cuvintele lui Petre P. Panaitescu care îl descriu pe „ transilvăneanul” Iancu de Hunedoara „ cel dintâi din șirul acestor mari viteji”, „un destoinic om politic, un mare general, un viteaz, un cavaler, un om de cultură” și „timp de aporoape un veac, fără spada lui, a celui născut în leagănul dacic al hunedoarei, a lui Iancu, Europa nu și-ar fi putut trăi Renașterea așa de strălucit și de superb cum a trăit-o”.23

Iancu a devenit nu numai marele general al vremii sale, ci și eroul popular, numele legendar ridicat pe aripile fanteziei populare, purtat în povești, în versuri, în balade, din om în om, din generație în generație până la noi. Popular la români, la unguri, a fost tot atât de popular și la popoarele vecine. El e printre eroii cântați în minunatele balade sârbești.

Nu mai puțin popular a devenit la turci chiar. O popularitate însă inversă. Pentru turci el e „groaza pământului”, „fulgerul oștilor”, epitet cu care turcii n-au mai învrednicit decât pe sultanul Baiazid (Fulgerul). În cronicile turcești numele lui rar apare simplu, epitetul curent care i se aplică e „blestematul de Iancu”. Turcii își speriau copiii cu „vine Iancu”.

Înainte de a ajunge la curtea regelui maghiar Sigismund de Luxemburg, Iancu s-a căsătorit – prin 1428- cu Elisabeta Szilágyi, dintr-o familie nobilă din Slavonia. Familia acesteia era printre cele care sprijineau domnia lui Sigismund de Luxemburg. Din această căsătorie s-au născut doi fii: cel mare Ladislau, în 1431, iar cel mic, Matei, în 1443.

III. ASCENSIUNEA POLITICĂ A LUI IANCU DE HUNEDOARA

De tânăr, ca toți fiii de nobili, și-a însușit o educație militară. Carte n-a învățat prea multă. Probabil că buchiile le-a deprins de la parohul Hunedoarei ori de la castelanul local, dar limba latină n-a ajuns să o știe bine niciodată. Tot la o vârstă foarte tânără a plecat de acasă, fiind trimis, după obiceiul micilor nobili, să-și desăvârșească educația militară în slujba câte unui mare baron. A servit ca aprod la familiile Csanádi și Csáky. A trecut apoi în serviciile despotului sârb Ștefan Lazarevici, poate la una din moșiile pe care acesta le avea în sudul Ungariei. Astfel s-au putut naște tradițiile populare sârbești despre îndrăzneața faptă a lui Iancu, care, la o vânătoare ar fi reușit să ucidă un lup fioros sau chiar despre descendența lui din despotul sârb.

Ieșind din slujba lui Ștefan Lazarevici, el a intrat în aceea a familiei Ujlaki și apoi în aceea a viitorului episcop de Zagreb, Dumitru Csupór. Era de acum nu un simplu ostaș, ci conducătorul unui mic detașament de șase până la doisprezece călăreți. Primele lui fapte de arme le săvârșește așadar în sudul Ungariei, aproape de acele nestatornice hotare otomane, unde își va câștiga gloria de mai târziu. S-a cunoscut în vremea aceasta cu Pippo de Ozora, care îl sprijinise și pe tatăl său.

În vara sau toamna anului 1430, Iancu de Hunedoara a intrat ca și tatăl său odinioară, în serviciile directe ale regelui Sigismund. Cronicile spun că la această dată el era încă tânăr.

În slujba regelui, Iancu de Hunedoara și-a putut îmbogăți cunoștințele, mai ales pe cele militare. A luat parte, la început ca un om destul de neînsemnat, în întreprinderile mari ale regelui său. A cunoscut oameni, locuri, și-a îmbogățit experiența vârstei lui încă tinere. În toamna anului 1431 îl însoțește pe Sigismund de Luxemburg în Italia, intrând în numărul acelor soldați pe care regele Ungariei îi promisese ca ajutor ducelui Milanului împotriva Veneției. A rămas în Italia până în 1433, când Sigismund a fost încoronat împărat.

La Milano, marele centru meșteșugăresc și comercial din nordul Italiei, a stat Iancu de Hunedoara vreme de doi ani. A cunoscut acolo pe clericul Ioan de Zredna, care în urma anilor petrecuți la studii în Italia va deveni unul din primii reprezentanți ai culturii umaniste în Ungaria, iar prietenia cu Iancu de Hunedoara îl va înălța la rangul de episcop de Oradea și de cancelar al regatului. La 25 noiembrie 1431, tânărul comandant era, desigur, în fruntea ostașilor săi, în mulțimea care se îmbulzea în piață să privească încoronarea regelui Sigismund cu coroana de fier a regilor longobarzi, act care preceda încoronarea ca împărat, ce trebuia să aibă loc la Roma, săvârșită fiind de însuși papa. „La Roma însă, unde Sigismund s-a dus în mai 1433, pentru încoronare, pe Iancu nu-l aflăm. A rămas acolo unde-l reținea slujba sa militară, la Milano și în nordul Italiei, învățând din organizarea armatelor italiene, din metodele lor de luptă, legând cunoștință cu unii comandanți ai vremii, ca Francesco Sforza, de la care, precum și de la alții, a putut învăța știința militară, dar nu s-a apropiat niciodată de spiritul de aventură și de caracterul îndoielnic al acestor condotieri-șefi de trupe mercenare.”1

Șederea în Italia i-a fost folositoare tânărului Iancu și din alt punct de vedere, decât acela al îmbogățirii cunoștințelor despre lume, oameni și meseria sa. Nu se știe prin ce mijloace, dar s-a constatat că la Milano el a dobândit o oarecare avere, putând împrumuta, în anii următori, regelui Sigismund, în mai multe rânduri, sume importante de bani, pentru care primește ca zălog sate și moșii prin jurul Aradului, al Cenadului și în comitatul Békés.

După încoronarea lui Sigismund de Luxemburg la Roma, Iancu de Hunedoara s-a înapoiat în Ungaria.

După întoarcerea lui Sigismund din Italia, Iancu de Hunedoara își însoțește suveranul în Elveția, la Basel, oraș în jurul căruia se concentra o bună parte din activitatea religioasă și politică europeană, fiind de față multe personalități de seamă ale timpului.

În 1436-1437, mereu în suita suveranului său, dar stând deja în fruntea unui detașament de 50 de călăreți greu înarmați, Iancu de Hunedoara participă și la campania lui Sigismund de Luxemburg în Cehia: Iancu a participat la luptele maselor populare și a unei părți din orășenimea cehă care nu erau de acord cu revenirea stăpânirii germane. Într-unele din aceste lupte, unele destul de grele, a trebuit să-și riște chiar viața.

Luptele pe care le-a purtat în Cehia n-au rămas fără urmări asupra formării anumitor convingeri politice și asupra cunoștințelor de artă militară ale lui Iancu de Hunedoara. El vedea în fața lui o armată compusă din oameni simpli, țărani,meseriași,

lucrători minieri, care aproape douăzeci de ani înfruntaseră armatele feudale. Aici a putut Iancu de Hunedoara să cunoască valoarea acestor elemente husite, pe care le va angaja ulterior în mare număr, în armata sa, împotriva turcilor.

A mai putut observa îndeaproape și tactica militară pe care o foloseau husiții: întrebuințarea mai largă a infanteriei și a tunurilor ușoare și îndeosebi folosirea căruțelor ca mijloc de transport și ca mijloc de apărare improvizată. Când dădeau o bătălie în câmp deschis, husiții își așezau cu repeziciune căruțele în formă de dreptunghi, le legau între ele cu lanțuri și întăreau spațiile goale cu bârne și scânduri.

Atent la noile tactici militare, Iancu de Hunedoara a pus bazele unui sistem de luptă în care grosul oștirii îl constituiau elementele populare, a aplicat la un moment dat unele din învățămintele tacticii husite a taberei de care legate.

Hotarele Cehiei erau amenințate în acei ani și de Polonia. Dinastia Jagello, care domnea acolo, plănuia să ocupe și tronul ceh. Nădejdea îi era acum risipită prin revenirea lui Sigismund de Luxemburg. Pe acest teatru de luptă Iancu însoțit ca întotdeauna de fratele său, Ioan, a avut prilejul de a-și risca viața și a se înălța în favoarea suveranului său.

Virtuțile lui militare, serviciile continue făcute regelui îi aduseră încrederea regală. Soldatul regelui primi până la urmă intrarea și în sfatul regal, începeau să i se deschidă și ușile tainice ale guvernării.

Luptele mari ale vieții le începe deci după ce a străbătut treptele ierarhiei ostășești de la cea mai de jos începând, după o variată și înaltă pregătire militară, după o îndelungată familiarizare cu viața de ostaș și cu cămpul de bătălie. Dar și după o inițiere cel puțin în treburile ostășești ale statului.

Trimis la sfârșitul anului 1438 sau începutul anului 1439 în sud, unde venea primejdia cea mare, iarăși împreună cu fratele său, primiră misiunea grea de a apăra cetățile regale Severin, Orșova, Mehadia, Gureni și porțiunea deosebit de expusă a Porților de Fier. Cei doi frați își împliniră bine misiunea. Actele le atribuie fapte deosebite, multe loviri cu dușmanul și tot atâtea biruințe. Un lucru e sigur, oastea lor mică de la început creștea mereu; reușiră să țină piept dușmanului, să pună o stavilă incursiunilor lui continue și chiar să facă ei înșiși incursiuni peste hotare. Drept urmare cei doi frați fură numiți împreună bani de Severin. Dregătorie deosebit de importantă ea nu numai că le asigura un rol esențial în apărarea graniței de sud, dar îi și ridica deodată în rândurile marii nobilimi, cu steaguri proprii, lărgindu-le considerabil prestigiul: Iancu de Hunedoara își asigură acum o influență și în statul regal cel puțin în problemele războiului cu turcii.

Cu toate că a dovedit mult curaj și pricepere în apărarea cetăților regale, Ioan se remarcase deja în apărarea Dunării- cum afirmă regele Vladislav I Jagello în 1440- „ prin lupte neîntrerupte și atacuri reciproce, nu fără multă vărsare a sângelui lor și primiri de răni grave, și nu fără moartea slujitorilor lui .” 2

Astfel apare Iancu în chip de salvator al acelui moment. „ Se ridicase deja cel care avea să frâneze înaintarea otomană: românul transilvănean Ioan de Hunedoara „ spune Constantin Rezachevici, citându-l apoi pe P.Panaitescu: „Rolul Țării Românești, prea apropiată acum de centrul puterii otomane, care până atunci se aflase în fruntea apărării liniei Dunării de Jos se încheiase în linii generale, cel puțin pentru moment. Venise rândul Transilvaniei să preia conducerea rezistenței țărilor române.” 3

Pentru prima oară Iancu de Hunedoara a folosit pe lângă forțele transilvane și bănățene, și pe cele ale Țării Românești și Moldovei ( într-o anume măsură), „ în cadrul unui sistem închegat ”, la care a adăugat pe cele ale Ungariei, și a tras tot pentru întâia dată în chip organizat și pe cele ale Poloniei, încă depărtată de teatrul luptelor cu turcii, susținând în acest scop domnia comună în Ungaria și Polonia a lui Vadislav ( I, respectiv III) Jagiello.

Așa a reușit să creeze în lupta împotriva turcilor un larg sistem de alianțe nu numai cu țărișoarele românești, dar și cu țările vecine. „ A creat astfel de la gurile Dunării și până în centrul Europei un adevărat bastion antiotoman, a cărui garnizoană principală au fost forțele cnezilor români trasilvăneni și bănățeni și cele ale domnilor români.” 4

După lungi peregrinări prin atâtea țări, Ioan de Hunedoara își începe astfelactivitatea lui pe acel teatru de lupte unde își va câștiga renumele de ostaș ce îl va înălța până la cele mai mari demnități.

Era pe atunci un om încă tânăr. Avea cam 32 de ani. De vreo 15 ani viața îi era consacrată carierei militare. În acest timp văzuse mult din tot ceea ce îi putea servi unui conducător de oști în desăvârșirea artei sale. Participase la unele ciocniri mai puțin însemnate față de cele ce aveau să urmeze cu turcii, văzuse ce înseamnă o țară dezvoltată comercial și meșteșugăresc, cum era Italia, își dăduse seama de resursele materiale pe care o asemenea dezvoltare le oferă statului și armatei, învățase din experiență ceva din arta militară a condottierilor italieni, trăsese poate deja concluziile sale asupra avantajelor pe care le reprezentau armatele de mercenari și a condiției pe care trebuia să o întrunești pentru a le putea angaja și menține credincioase: banul. În Cehia învățase să cunoască valoarea pe care o dă armatei credința într-un ideal social și politic ce corespundea intereselor poporului. Serviciile militare neîntrerupte și valoroase pe care le făcuse regilor Ungariei îi aduseră drept recompensă multe moșii,

prin care el rotunjise averea inițială a familiei, ajungând sub raportul stării materiale aproape de nivelul marilor nobili.

Înainte de 1439, Ioan de Hunedoara a avut posibilitatea de a-și îmbogăți experiența, de a se forma ca om politic și mai cu seamă ca șef militar. Atunci când primejdia turcească devenea tot mai amenințătoare, iar marea nobilime feudală din Ungaria și din alte țări apropiate tot mai nesimțitoare în fața primejdiei, tot mai athiată numai după urmărirea intereselor ei egoiste de clasă, popoarele din răsăritul Europei vor trebui să se ridice cu mai multă hotărâre întru apărarea existenței și a viitorului lor. Un asemenea moment se apropia în preajma anului 1440. Pentru înfăptuirea sarcinii istorice concrete ce stătea atunci în fața popoarelor Ungariei, Țărilor Române, Serbiei, Albaniei și Bulgariei, trebuiau însă și energia, inteligența și priceperea unui conducător, care să fie la înălțimea greutăților pe care avea să le înfrunte. Pentru această misiune, Ioan de Hunedoara era unul din oamenii cei mai pregătiți.

Prin numirea sa ca ban al Severinului, în 1438-1439, Iancu de Hunedoara ocupa întâia demnitate mai însemnată în regatul ungar; alături de rolul militar pe care-l avusese până atunci și care rămânea sarcina lui principală în acea regiune de graniță, el avea să joace de acum înainte și un rol politic.

Împrejurările ascensiunii lui politice de după anul 1439 sunt strâns legate de evenimentele interne ce se desfășurau atunci în Ungaria, de luptele pentru putere dintre anumite partide feudale.

În prima jumătate a secolului al XV-lea, Ungaria era o țară în care feudalismul se afla în dezvoltare, iar dezvoltarea vieții economice se făcea în profitul clasei care deținea în mâinile sale puterea economică și politică. Aceștia îi exploatau pe moșiile lor pe țăranii iobagi, dar și pe țărani și orășeni prin mijlocirea impozitelor, prin taxele de negoț, prin obligația militară, prin nenumărate alte impuneri. Nici chiar puterea regelui și a organelor sale administrative nu le era pe plac, îi stânjenea. Așadar ei duceau o politică de fărâmițare a statului în fruntea căruia doreau un rege slab. Această anarhie feudală era profund dăunătoare dezvoltării economice, vieții orașelor și a gospodăriilor țărănești.

Mare nobilime nu se preocupa în mod serios nici de primejdia dinafară, expansiunea otomană. Văzându-și numai de interesele sale înguste de clasă, ea nu voia să-și riște viața în luptele cu turcii. Starea de fărâmițare a statului, luptele interne dintre feudali slăbeau puterea de rezistență a întregii țări, împiedicau organizarea apărării împotriva unui dușman ale cărui intenții erau vădite pentru toată lumea.

Mica nobilime din Ungaria era nemulțumită de nemăsurata întărire a puterii marilor feudali. Ea nu avea însă nici puterea, nici îndrăzneala de a pretinde direct, pentru sine, conducerea politică.

Astfel deceniile III și IV ale secolului al XV-lea sunt „ perioada organizării statului pe „ordine”(stări), împărțindu-se puterea între marii nobili și ordine, restrângându-se într-o măsură oarecare puterea marii nobilimi. Se pregătea și se năștea sistemul „ordinelor”(stărilor), însuși regele Sigismund lucrând în acest sens.”5, ordinele fiind alcătuite din mica și mijlocia nobilime, adică „nobilimea modestă” ce avea să formeze „partida” lui Iancu.

Față de linia politică generală reprezentată de marea nobilime- fărâmițarea teritorială și forma anarhică de guvernare, cu o putere centrală slabă, șovăială până la trădare în politica externă -, mica nobilime este pentru întărirea puterii regelui, pentru lichidarea anarhiei conducerii marilor feudali locali, pentru o apărare mai hotărâtă a granițelor statului. Această politică era mai în acord cu interesele orășenimii și țărănimii asigurând în mai mare măsură dezvoltarea viitoare a societății.

Iancu de Hunedoara, în calitatea lui de membru al nobilimii mici, ridicânu-se până la treptele unor demnități mai înalte, aproape exclusiv în urma unor servicii militare aduse regelui, a împărtășit punctul de vedere al categoriei sale sociale și a luat atitudine în acest sens în evenimentele politice interne din Ungaria, de după anul 1439. „ „Ordinele” se adună în jurul lui Iancu de Hunedoara, care, singur dintre căpitani, a făcut rânduială în teritoriile încredințate lui spre administrare.” 6 Chiar dacă între timp el dobândi-se moșii întinse, care-l puneau pe picior de egalitate cu marii nobili, aceștia nu l-au recunoscut niciodată ca fiind unul de ai lor: l-au privit cu dispreț, l-au considerat un fel de „parvenit”. În cariera lui, Iancu de Hunedoara va avea să înfrunte mereu dușmănia marilor baroni, mai ales că el se dovedea a fi omul acelei partide a nobilimii mici și mijlocii care urmăreau să le știrbească deplinătatea privilegiilor politice. Succesele obținute în luptele cu turcii, îndată după numirea lui ca ban al Severinului, îl impun și drept cel mai talentat general din Ungaria acelui timp. Și din punctul de vedere al evenimentelor interne și din acel al luptelor de apărare a regatului, Iancu de Hunedoara s-a dovedit a fi omul cel mai potrivit spre a reprezenta interesele partidei micii nobilimi și astfel l-a ridicat în fruntea ei.

În 1439, activitatea oștilor turcești se întărește în Serbia, în apropierea hotarelor de miazăzi ale Ungariei. În primăvara acelui an, sultanul Murad al II-lea atacă și cucerește Serbia de la răsărit de râul Morava.

La 27 august 1439, cetatea Semendria căzu în mâinile turcilor. Murad al II-lea lăsă o garnizoană în Semendria și se îndreptă spre sudul Serbiei. Probabil în legătură cu aceste evenimente se constată că, în septembrie 1439, Iancu de Hunedoara și fratele său dublaseră forțele ce le stăteau la îndemână pentru apărarea cetăților din Banatul Severinului. Ei au acum 200 de oameni greu înarmați, pe lângă trupele auxiliare.

Abia pe la sfârșitul lunii iulie, când Semendria nu mai putea fi salvată, regele Ungariei, Albert, se hotărî să se pună în mișcare. Armata înainta greoi, ostașii se îmbolnăveau, nobilii nu ascultau ordinele regelui, dezertările luau proporții, astfel că înaintarea trebuia oprită. Printre puținii care rămaseră fermi lângă rege a fost Iancu de Hunedoara. Se hotărî retragerea. Armata se împrăștie tot mai mult. Iancu reveni în Severin și aici a avut mai multe ciocniri cu turcii, fără a se mărgini numai la apărare, ci trecând și la unele atacuri locale, în regiunea Vidinului.

Regele se întoarse în Ungaria unde se îmbolnăvi și muri lăsând-o văduvă pe regina Elisabeta.

Așa se sfârși această expediție foarte puțin glorioasă și care mai pricinuise și o altă greutate: lăsase Ungaria fără rege.

Apărea problema dinastică. Marii nobili se grupaseră în jurul reginei Elisabeta, dar majoritatea nobilimii mici și mijlocii era împotriva ei căci doreau un rege să guverneze efectiv.

În dieta care se întrunește la Buda regina Elisabeta cere sprijinul nobililor maghiari pentru a comduce regatul.

La dietă participă și Iancu de Hunedoara. El zugrăvi într-o cuvântare gravitatea primejdiei turcești. Trase concluzia că era nevoie imediată de un rege major, cu autoritate reală de a conduce statul, și de o întărire a legăturilor regatului maghiar cu țările vecine și îndeosebi cu Polonia. Încheie propunând candidatura regelui polon la tronul Ungariei.

Ambasada sprijinită de îndemnurile lui Iancu de Hunedoara continuă discuțiile, astfel că, la 6 martie, regele Vladislav acceptă tronul Ungariei.

După încoronarea lui Vladislav, ruptura dintre cale două părți de apus și de nord ale țării. De partea lui vladislav și a adereților săi, prin+tre care se găsea și Iancu de Hunedoara, se alăturaseră regiunile de răsărit, cuprinzând și Transilvania.

În toamna și iarna lui 1440-1441 regina, pentru a-și procura bani în vederea susținerii războiului civil, amanetează moșii de-ale ei prin Austria și chiar orașul și ținutul Sopron din Ungaria. Toate aceste acte potrivnice intereselor Ungariei au îndepărtat și mai mult de regină majoritatea nobilimii și a populației, care vedea în marii nobili din jurul Elisabetei pe exploatatorii cei mai odioși.

Iancu de Hunedoara, numit în fruntea trupelor partidei regelui Vladislav I ( ca rege al Poloniei, el era intitulat Vladislav al III-lea, dar pe tronul Ungariei era cel dintâi suveran cu acest nume), atacă mai întâi cetatea Györ. Cetatea nu a putut fi salvată, în schimb au fost curățate de dușmani împrejmuirile orașelo Buda și Alba Regală.

Între timp, în jurul Ungariei izbucni o revoltă a nobilimii fidele față de Elisabeta. În fruntea ei stăteau Ladislau Garai. Împotriva lui se îndreptă armata condusă de Ioan de Hunedoara și Nicolae Ujlaki. Întâlnirea celor două armate avu loc în sudul Ungariei, nu departe de malul drept al Dunării. Mișcându-și cu repeziciune armata, dând dispoziții trupelor sale de a cruța regiunea și populației, Ioan de Hunedoara și-a asigurat superioritatea asupra marilor feudali, pe care el îi numește, înainte de luptă, „vânzători de patrie”. Îi înfrânge și aruncă resturile oastei lor din sudul Ungariei.

„Cea mai spectaculoasă ascensiune dintre familiile românești cneziale o realizează huniadeștii. De la 1409, când Voicu, cavaler al Curții regale și fiul său Ioan obțin domeniul Hunedoara, până la Matia Corvinul, rege al Ungariei, frații Iancu și Ioan de Hunedoara, apoi Iancu singur și după aceea Matia Corvinul urcă treaptă cu treaptă până în vârful piramidei sociale, cu fiecare urcuș sporindu-și moșiile și puterea politică și economică.”7

„ A urcat cele mai înalte trepte ale dregătoriilor, având un cursus honorum cum nimeni din afara familiei regale nu mai avusese până atunci. Din acest punct de vedere, va fi întrecut probabil doar de fiul său, Matia Corvinul.” 8

IV. IANCU DE HUNEDOARA – VOIEVOD AL TRANSILVANIEI

În această luptă, Iancu de Hunedoara s-a impus, în atenția regelui și a întregii partide ale cărei trupe le conducea, prin capacitatea sa militară . Ca răsplată a serviciilor aduse, a fost numit într-una din cele mai înalte demnități: Voievod al Transilvaniei și comite al Timișoarei, păstrând și calitatea de ban al Severinului. Voievod al Transilvaniei era numit împreună cu Nicolae Ujlaki. Erau perspective incomparabil sporite deci pentru lupta începută: domenii întinse, venituri importante, oastea provinciei. „El devenea astfel,conducător militar și politic al uneia dintre regiunile cele mai imortante pentru organizarea apărării împotriva turcilor.”1 Deocamdată, angajat în luptele feudale din Ungaria, Iancu nu a putut ajuta Belgradul atacat de otomani.

Acest răstimp de tulburări interne îl folosi sultanul Murad. Lovi cu putere cetatea Belgradului, care a fost nevoită să se apere cu propriile ei mijloace. De cuprins, nu o putu cuprinde, bombardările lui grele însă o încercară serios. Astfel, prima sarcină a lui Iancu întors în sud a fost refacerea cetății zdrobite și prevenirea unui nou atac. Primi deodată cu aceasta încă un titlu, pe cel de căpitan suprem al Belgradului.

Lucrările erau pornite, măsurile de prevedere luate, alergă în primăvara anului 1441 să-și ia în primire voievodatul. Era într-adevăr mare nevoie de aceasta. Trebuia înfruntată și aici cu toată energia anarhică nobiliară, impusă și aici autoritatea regală. Pusă și aici o ordine în treburile și, mai ales, în veniturile țării. Trebuie astfel să se împartă mereu între treburile voievodale și misiunea sa din sud, unde primejdia se ridica tot mai amenințător. Se simțea din nou la hotarele de miazăzi nevoia unui priceput conducător de oaste. Turcii, în frunte cu Murad, se concentrară în primăvara lui 1440 în apropiere de Belgrad, „obstacol principal în calea expansiunii spre centrul Europei”. Aici, înainte de a începe asediul cetății și ostilitățile cu Ungaria, sultanul așteptă câtva timp rezultatul ofertei de alianță

militară pe care o făcuse Poloniei. Când auzi însă că regele Vladislav a acceptat coroana ungară, văzându-și dejucate speranțele, începe în iulie asediul. Belgradul era înconjurat de ziduri puternice, cu numeroase turnuri de apărare. Fortăreața era așezată pe o înălțime și era apărată din trei părți de fluviile Dunărea și Sava, care se întâlneau aici. Turcii înconjurară cetatea pe uscat și o blocară cu vase, de pe cele două fluvii. Și pe uscat și pe vas aveau mașini grele de război, cu care bombardau zidurile orașului. Garnizoana trebuia să reconstruiască în cursul nopții părțile de zid pe care asediatorii le doborâseră peste zi.

Pentru a-și înlesni asaltul, turcii începură în taină săparea unei subterane, în partea de sud a zidurilor, de unde voiau să înceapă un atac prin surprindere. Un necunoscut din lagărul otoman înștiința garnizoana Belgradului despre acest plan. Se putură astfel lua măsuri de minare a părții amenințate. Când turcii porniră la atac, fură decimați de explozii și astfel tentativa lor fu mult slăbită. Ei reușiră să treacă zidurile în unele puncte, pătrunseră în oraș, dar garnizoana dădu un contra atac viguros și îl respinse.

În cele din urmă sultanul se îndreptă cu grosul armatei spre sud, prin Macedonia.

Războiul civil care bântuia în Ungaria, în vara și toamna anului 1440, îl împiedică pe Ioan de Hunedoara să dea vreun ajutor Belgradului, care se apără eroic, doar cu mijloace proprii. El sosește în oraș după încetarea asediului și se ocupă grabnic de reconstruirea cetății, care durează până la sfârșitul anului 1440. Numai după ce încheie această muncă, pe care o îndrumă el însuși cu toată grija, pregătindu-și, fără să știe, un punct de temelie pentru lupta victorioasă pe care o va da aici peste vreo cinsprezece ani, Iancu de Hunedoara merse către primăvara următoare în Transilvania, unde își ia în primire demnitatea de voievod.

În general, măsurile luate de Iancu de Hunedoara, în calitate de voievod al Transilvaniei, pe plan politic, economic și social au urmărit două obiective principale. Primul, să atragă Transilvania de partea regelui Vladislav, integrând-o asftel în sistemul de apărare antiotoman; al doilea, să consolideze cât mai mult posibil baza social-economică a puterii sale voievodale. „În general, Iancu a căutat să micșoreze puterea partizanilor Elisabetei sau să-i atragă de partea lui Vladislav. Totodată, el a urmărit și a reușit să creeze o stare de drept în Transilvania, o situație mai stabilă,de origine internă,oprind abuzurile și samavoliniciile nobililor”3

Pentru realizarea acestei misiuni, căreia i s-a dedicat cu multă pricepere și energie, Iancu a urmărit aducerea la ascultare a nobilimii, prin concesii sau chiar prin sancțiuni. El a înțeles că „apărarea țării este slăbită de anarhia feudală, în consecință a luat măsuri împotriva marilor nobili, refractari puterii centrale, silindu-i să-și îndeplinească obligațiile militare sub amenințarea confiscării domeniilor”4. A protejat orașele, comerțul și mineritul, spre a spori astfel veniturile statului, care puteau contribui la întărirea oastei.

Din aceleași rațiuni, el a sprijinit țărănimea liberă, mai ales cnejii de Hunedoara, ulterior și pe cei din Banat, mijlocindu-le primirea sau confirmarea unor proprietăți sau alte drepturi cneziale.

„În urma serviciilor militare prestate sub comanda marelui strateg și om politic, cnezii români, nu numai că-și vor păstra cnezatele obținând documente de confirmare a stăpânirii lor, dar vor obține și recunoașterea feudalității lor sub forma titlului de nobil. Este important că această recunoaștere n-a însemnat în epocă renunțarea la etnie, în sensul că ei țin să fie numiți în acte oficiale și sunt numiți nobiles valachi, elaborându-se chiar un formular special pentru stăpânirile lor. Sub iancu de Hunedoara s-au făcut numeroase înnobilări de cnezi. Mulți cnezi erau recunoscuți de-acum ca nobili .”5

Ștefan Pascu sublinează că: „înnobilarea cnezilor a început sub Carol Robert (1326), continuă sub Ludovic I și Sigismund de Luxemburg, ia un mare avânt sub Iancu de Hunedoara. În a doua jumătate a secolului al XV-lea, vlahii nobiles sunt tot mai numeroși în Banat, Hunedoara, Bihor, Maramureș.”6

Cnezii de obști sătești, mulți sau chiar foarte mulți dintre ei, reușesc să-și păstreze statutul de oameni liberi din punct de vedere social-juridic, în secolele XIV-XV, mai ales în obștile hațegane, bănățene, bihorene, maramureșene, dar și în alte zone: „sunt și din această categorie unii cnezi care în lupta dintre regalitate și marea nobilime pentru putere sprijină regalitatea în vremea dinastiei angevine, în timpul frământatei domnii a lui Sigismund de Luxemburg, sfârșitul secolului XIV și prima jumătate a secolului al XV-lea, sprijină pe Iancu de Hunedoara, ca voievod al Transilvaniei și apoi ca regent al Ungariei și de asemenea ca viteaz conducător al luptei antiotomane. Pentru „ slujbele lor credincioase” și pentru faptele de vitejie sunt răsplătiți cu moșii sau confirmați în stăpânirea unor moșii, noi sau mai vechi în stăpânirea lor, de Ludovic de Anjou și Sigismund de Luxemburg și mai ales de

Iancu de Hunedoara. Din cnezi români, cu stăpânire de fapt ( de facto), pe baza dreptului cnezial asupra cnezatului de obște, devin unii cnezi întăriți cu drept cnezial prin documente.”7

Când cnezii urcă treapta înnobilării, bunurile stăpânite până atunci sub numele de cnezat (nomine keneziatus), le stăpânesc cu drepturi depline (pleno iure), cu drept de veci și nestrămutat (perpetuo et irrevocabiliter), în termenul întregului drept (omni eo iure et titulo) ce ține de dreptul de danie regesc (ad regium collaționem pertinere dinoscuntur). Dreptul de proprietate nobiliară sau cnezial-nobiliară nu se confruntă cu cinstea și cu slujba (honos, officium). Cnezul dăruit cu „officio” sau „ officiolatu” este în același timp și un „officialis” al regelui, adică un reprezentant al acestuia, în afara proprietății sale, pe posesiunea dăruită de rege; cnezul respectiv poate fi revocat de rege din funcția dăruită ca „officio” sau „officiolatu”, păstrându-și neatins, ca orice alt proprietar, dreptul de proprietate deplină asupra moșiei sale. Cnezul se prezintă în două ipostaze: proprietar cu proprietate cnezială și deținător al unui „honos” și „officiolatu”, situație onorifică, cu drepturi judecătorești și administrative asupra altor sate, moșii, prin danie regală.

Beneficiază de bunăvoința oficialității și alți cnezi hațegani, cărășeni, maramureșeni și din alte zone geografico-istorice. Aceste danii însemnau în realitate de multe ori confirmări de stăpâniri de fapt (de facto), dar fără documente, a satelor întemeiate de părinții lor și care, întărite cu acte, deveneau stăpâniri cu drept de proprietate asupra satelor respective, nu și asupra cnezatelor. „ Sunt întăriți în „moșiile” întemeiate și populate de tatăl lor, numeroși cnezi hunedoreni care se bucură de bunăvoința lui Iancu de Hunedoara. În actul de danie sau confirmare a cnezatelor se precizează și drepturile și libertățile da care vor beneficia donatorii.”8

De pe la jumătatea secolului al XV-lea se petrece, la proporții mai mari, asimilarea cnezilor castrensi cu nobilii, așa cum rezultă din actul de donație din 1444 al despotului sârb Gheorghe Brancovici pentru Iancu de Hunedoara a unor districte românești și prin care se confirmă și se generalizează o situație persistentă. „ Până atunci cnezii erau caracterizați „fruntași” (proceres), „ vestiți” (famosi), „chibzuiți” (providi, providi viri kenezi). În perioada de tranziție cnezii erau numiți famosi nobiles și kenesi nobiles. Cnezii de pe domeniile cetăților regale aveau importante rosturi militare, nu numai de

asigurare a apărării cetăților,așa cum le aveau cnezii simpli ai cetăților, ci, asemenea nobililor, erau datori să participe la lupte. Sigismund de Luxemburg, Iancu de Huneadoara, Matiaș Corvinul au favorizat pe cnezii din această categorie și ami ales pe cei din Banat, Hunedoara și Maramureș pentru rolul lor militar dintr-o vreme de repetate expediții otomane în Transilvania. În asemenea condiții se înțelege mai bine diploma regelui Ladislau Postumul din 1457 pentru cele opt districte privilegiate românești bănățene.”9

Deci „cnezii români din acea perioadă au avut un rol și un rost social-economic și social-politic bine stabilit. S-au desprins din mulțimea cnezilor și voievozilor membri fruntași și conducători aleși ai obștilor sătești, a categoriei de cnezi și voievozi dăruiți cu diplome regale de înnobilare, cu „moșii” răpite patrimoniului obștilor cu drept cnezial, colaboratori „de credință” ai puteii politice. Se formează, astfel, o categorie de cnezi și de voievozi cu tendințe de a pătrunde în rândurile nobilimii, unii reușind să urce treaptă cu treaptă, unele familii cneziale și voievodale ajungând în vârful piramidei. Se formează, în cadrul acestora, adevărate dinastii cneziale și voievodale cu o stare materială prosperă și, ca urmare, o stare social-politică pe aceeași măsură: în Țara Hațegului, în Țara Zarandului și Țara Caraș-Severinului, în Țara Crișurilor, Țara Maramureșului și în multe alte zone geografico- politice. Dintre marile familii cneziale și voievodale se pot aminti: Huniadeștii, Cîndeștii și Căndreștii, Dragoșeștii, Bizereștii, Mîntniceștii, Măcicășeștii și alții.”10

Așa cum am mai spus Iancu a protejat orașele preocupându-l dezvoltarea lor.

Regele Ludovic I în secolul al XIV-lea, Iancu de Hunedoara în calitate de voievod al Transilvaniei și guvernator al Ungariei, regele Matei Corvinul în secolul al XV-lea au sprijinit în mare măsură dezvoltarea orașelor prin diferite privilegii acordate acestora. Orașele libere regești au fost declarate, rând pe rând, în secolele XIV-XV, cele mai importante dintre orașele transilvănene: Cluj, Brașov, Bistrița, ceea ce însemna un mare avantaj economic pentru acestea. Dreptul de a lua vamă, la intrarea și ieșirea mărfurilor din orașe, constituie un alt important izvor de venituri pentru orășeni.

De asemenea, mineritul era o sursă de sporire a veniturilor. „O mare dezvoltare, ca urmare a numeroaselor măsuri stimulatoare a cunoscut mineritul de metale prețioase, aur și argint în ultimele secole ale voievodatului. Pe lângă minele cunoscute și expoatate din vremuri îndepărtate, în această perioasă se deschid noi mine și se intensifică culesul aurului din nisipul unor râuri. Rămân cele mai active șți mai importante expoatări miniere, de aur și argint, din Munții Apuseni, din Baia Mare și din Zarand- Hunedoara.

Pe lângă minele mai vechi, existente și menționate în izvoare, în comitatul Hunedoara existau și altele, menționate în documente de abia la începutul secolului al XV-lea. În realitate exploatarea minereului galben este mult mai veche. În timpul lui Iancu de Hunedoara, exploatarea minereurilor de tot felul pe domeniul Hunedoarei înregistrează progrese însemnate și sursă importantă de venituri. Pe domeniul Hunedoarei se extrăgea aur din zonele Jiului, Zlaștilor, din districtele bănățene Fârdea, Icuș și Mănăștur.”11

Tot pentru a mări veniturile, „ Iancu a îmbunătățit administrarea ocnelor de sare- cea mai importantă sursă de venituri din Transilvania- și a creat legături stânse între centrul voievodal, ocnele de sare și orașele ce se ocupau de valorificarea sării, cum era Turda și Dejul. Prețuind destoinicia antreprenorilor italieni, el i-a menținut în slujbă și le-a dat chiar și domenii, dar a căutat totodată să le controleze activitatea, punându-și oamenii de încredere în aparatul administrativ al ocnelor. Prin lichidarea diverselor abuzuri feudale, Iancu a reușit să le mărească salariile tăietorilor de sare, în special celor din Maramureș.”12

„Mai târziu, el va numi pe doi dintre primii săi slujitori- locuitori din Turda- cămărași ai salinelor în acel oraș. Documentele regale recunosc meritele lui Ioan în a pune ordine în administrația sării, care ajunse dezastruoasă după moartea lui Pippo de Ozora.”13

„ El a vegheat ca situația lucrătorilor de la salinele din Maramureș și Dej să fie îmbunătățită, intervenind pentru sporirea salariului lor. Niciodată tăietorii de sare n-au avut o retribuție așa de bună ca în vremea guvernării lui Iancu de Hunedoara.”14

„În anul 1444, stegarul lui Iancu de Hunedoara, obținea dreptul să poată tăia, el și familia sa, 4000 bucăți de sare din ocnele de la Turda, pe care o putea vinde oriunde, în afara teritoriilor cămătarilor de sare.”15

În același timp, Iancu de Hunedoara caută să-și câștige aderenți în Transilvania, pentru a-și putea întări poziția sa și a regelui și a putea trece, la nevoie, la măsuri mai hotărâte împotriva adversarilor. El întărește legăturile cu

micii nobili din cuprinsul sau din vecinătatea domeniilor sale personale, dintre care o bună parte erau „ slujitori”. La fel e în bune legături cu familia Cândea din sudul Hunedoarei, ai cărei membrii fuseseră deja, și vor fi în viitor printre cei mai credincioși participanți la companiile împotriva turcilor.

O altă bază a întăririi poziției lui Iancu de Hunedoara în Transilvania au fost legăturile sale de familie. „Printre aceștia el avea și legături de rudenie, care prin familia soției sale, se întindeau și în alte părți ale Transilvaniei, în rândurile nobilimii mici. În veacul al XVI-lea, Anton Verancsics avea să noteze că românii din Hațeg primiseră înnobilarea în vremea lui Iancu de Hunedoara.”16 În nord, în ținutul Sătmarului îl sprijinea cumnatul său. Alături de el păstrează în slujbă și pe voievodul anterior pe care reușește în felul acesta să-l facă, pe viitor, unul din aderenții săi.

În alt rând, noul voievod s-a preocupat de întărirea bazei materiale a administrației sale îndreptându-și atenția asupra acelor ramuri ale activității economice care aduceau venituri mai însemnate fiscului. Mai târziu el a căutat să-și organizeze situația financiară prin reorganizarea domeniilor voievodale. Ca urmare, el a preluat pe seama voievodatului diferite domenii și cetăți care se găseau atunci în mâna unor nobili.

Voievodatul Transilvaniei a mai luat, de asemenea, o serie de măsuri care urmăreau combaterea abuzurilor feudalilor și îmbunătățirea situației visteriei și anume confiscarea domeniilor tuturor celor ce nu voiau să dea starea excepțională de război. Aceste măsuri au fost de un real folos, contruibuind la mărirea veniturilor pentru angajarea unui numpr mare de ostași cu plată necesari expediției împotriva Semilunei.

Tot în scopul consolidării bazei economice, Iancu a primit de la regele Vladislav permisiunea de a da brașovenilor dreptul de a continua baterea de bani în contul lui Iancu de Hunedoara, pentru ca voievodul Transilvaniei să aibă posibilitatea să organizeze apărarea țării, să întărească cetatea Belgradului, să

înzestreze armata. În același scop el ajută Brașovul și Sighișoara să țină ori să înființeze o monetărie, împotriva dreptului pe care-l primise Vlad Dracul de la regele Ungariei, de a avea o monetărie în Sighișoara. Faptul acesta deschidea orașelor amintite o nouă sursă de venituri bănești, decurgând din dreptul de a bate monedă.

Unor orașe de pe moșiile sale le acordă dreptul la târg, de care se bucurau numai orașele libere regale. Autorizează întărirea zidurilor ce împrejmuiau Sibiul și Brașovul. Face continue comenzi de arme, tunuri, echipament diferit, unor orașe din Transilvania și Ungaria, încurajând astfel pe meșteșugari. Stăruie pentru participarea reprezentanților orășenimii în diete.

Orășenimea a răspuns acestor măsuri manifestându-și în repetate rânduri încrederea și atașamentul ei față de guvernator.

„Voievodul Iancu și-a lărgit baza socială, sprijinindu-se pe orașe, interesate și ele în succesul politicii interne a marelui ostaș, în așezarea unei păci interne, de natură să permită desfășurarea normală a activității lor meșteșugărești și comerciale. Ca atare, orașele au susținut pe diferite căi lupta voievodului Transilvaniei împotriva anarhiei interne, ca și lupta lui antiotomană pentru securitatea țării”.17

La rândul său, Iancu de Hunedoara a acordat drepturi orașelor și orășenilor (meșteșugari, negustori). Orașele din Transilvania și din Ungaria superioară au furnizat lui Iancu de Hunedoara cele necesare purtării războiului antiotoman: bombarde, care de luptă și de transport, arbalete, felurite mașini de război, pulbere, echipament. Dar ajutorul a fost reciproc. De exemplu, în 1444 Iancu de Hunedoara a restituit privilegiile orașului Cluj, pe care fostul voievod Dezideriu Losonczi le anulase pentru participarea orașului la răscoala din 1437-1438.

În activitatea sa de politică externă, Iancu s-a orientat și după interesele comerciale ale orașelor. Astfel, după încheierea armistițiului cu habsburgii (1447) și cu turcii (1451), Iancu de Hunedoara s-a grăbit să anunțe pe sibieni și pe brașoveni despre reluarea legăturilor comerciale cu Austria și, respectiv, cu Imperiul otoman.

Deci măsurile luate în Transilvania de Iancu de Hunedoara ca voievod al Transilvaniei vizau, se poate spune, în primul rând, consolidarea puterii sale politico-militare pentrua face față cu succes sarcinilor puse de stăvilirea puhoiului otoman. Iancu și-a dat seama că noul sistem de organizare a armatei, bazat în bună parte pe armata de mercenari necesită cheltuieli uriașe, de acea baza materială a puterii militare transilvane, pe care Iancu urmărea să o organizeze în vederea rezistenței antiotomane, era formată din veniturile proprii și din cele care îi erau cedate de rege. De asemenea ea mai era formată din detașamente pe care nobilii trebuiau să i le pună la dispoziție, în virtutea obligațiilor, precum și din oastea de „slujitori” și de țărani liberi cu îndatoriri militare sau din unitățile pe care i le puneau la dispoziție orașele.

Această alcătuire eterogenă a oastei era mai eficientă într-un război de apărare, deoarece unele dintre categoriile sociale de mai sus, ca nobilimea sua orășenimea, erau obligate a-și îndeplini sarcinile militare numai în interiorul hotarelor, iar în afara lor numai pentru o durată limitată. De aceea, pe măsură ce iancu s- a convins de necesitatea unor acțiuni ofensive de amploare, prin care să poată obține succese decisive împotriva turcilor, el a pus accent deoasebit pe recrutarea la oaste a elementelor angajate a-i sluji necondiționat și atâta vreme cât situația militară pretindea continuarea companiei; în felul acesta a crescu rolul mercenarilor și al „slujitorilor” în oastea sa.

Voluntarii balcanici au îngroșat și ei rândurile armatei lui Iancu de Hunedoara, conștienți că luptele purtate de marele ostaș îi va ajuta să se elibereze de sub jugul otoman. Lor li s-au mai alăturat milițiile populare și cruciații.

Dar sprijinul cel mai de seamă în lupta antiotomană l-a primit Iancu de Hunedoara de la propriul său popor: românii din Transilvania, din Țara Românească și din Moldova, care au intrat în rândurile ostașilor săi luptând în unitățile de cavalerie și pedestrași, pe lângă cei din Transilvania, Banat și Maramureș. Astfel politica înțeleaptă dusă de Iancu de Hunedoara față de celelalte două țări române a făcut ca ostașii români din Transilvania să aibă alături de ei, în multe din bătăliile duse de marele ostaș, pe frații lor.

Rolul militar al cnejilor români din Transilvania, mai ales al celor de la granițele de sud ale țării, unde primejdia otomană era mai mare, a fost deosebit de important. „ Încă de pe vremea regelui Sigismund de Luxemburg, în deceniile al III-lea și al IV-lea al secolului al XV-lea, numeroși cneji și voievozi români din Banat, din Țara Hațegului, ca și din Maramureș, s-au distins în luptele antiotomane. În perioada când Iancu de Hunedoara apăra, împreună cu fratele său Ioan, vadurile Dunării, amândoi în calitate de bani ai Severinului, avea slujitorii săi credincioși (familiares), un fel de vasali ai săi, recrutați dintre cneji din jurul Hunedoarei și cei din jurul Caransebeșului.”18

„Mărturiile istorice atestă că Iancu de Hunedoara s-a sprijinit cu încredere, în toate acțiunile sale, fie politice, fie militare, pe mulțimea de români din ținuturile mărginașe ale Transilvaniei și pe conducătorii ei, pe cneji. Mase însemnate din rândurile poporului de jos din lăuntrul arcului carpatic, dar mai ales din Țara Hațegului, Banat și Maramureș au fost alături de Iancu în toate momentele grele.”19

Alăturându-se celorlați istorici care au vorbit despre perioada de voievodat a lui Iancu de Hunedoara, Ion Toderașcu subliniază importanța pe care a acordat-o voievodul armatei sale, sistemului militar în general. „Iancu de Hunedoara, nobilul român, cel mai mare voievod al Transilvaniei și, totodată, cel mai mmare general al Ungariei medievale, a pus bazele sistemului militar al Țărilor Române. În anii lui de guvernământ au fost aliate resurse ostășești din Transilvania, Țara Românească și Moldova pentru războiul cu Imperiul Otoman, gândit și purtat într-o manieră nouă. Iancu a ținut la colaborarea cu cnezii români bănățeni și transilvăneni. Din rândul acestora și-a recrutat un mare număr de oșteni cărora, pentru merite militare le-a acordat moșii și ranguri nobiliare. Cnezii au fost „ cu credință neclintită alături de Iancu și cu vărsarea sângelui au săvârșit fapte vitejești.” În virtutea relațiilor politice statornice cu voievozii de la Târgoviște și Suceava, Iancu Corvinul și-a asigurat alăturarea unor însemnate forțe militare moldo-muntene.”20

În ce privește nobilimea mică și mijlocie- în afară de cele arătate mai sus cu privire la cnejii români – e necesară precizarea că aceste pături sociale se orientau, de regulă, spre slujba militară, unde, datorită meritelor dovedite în luptă, primeau diferite danii. În ce privește lupta împotriva otomanilor, nobilimea mică și mijlocie, în chip firesc erau pentru o hotărâtă rezistență armată și de aceea ele au constituit o importantă forță de sprijin a luptei lui Iancu de Hunedoara, care, de altfel, se ridicase el însuși din rândurile acestei nobilimi Totuși, sprijinul acestor pături sociale era limitat, printre altele, și de faptul că ele nu acceptau să lupte decât numai între hotarele țării. Dar și pe alt plan, și anume pe plan politic, nobilimea mică și mijlocie au adus o importantă contribuție la efortul militar al voievodului Iancu de Hunedoara .

„Se poate conchide deci, că, pe lângă substanțiala contribuție a românilor transilvăneni, acțiunile militare antiotomane ale lui Iancu de Hunedoara s-au bucurat și de sprijinul locuitorilor celorlalte două țări române, poporul nostru

situându-se la loc de frunte printre popoarele care și-au vărsat sângele în luptele împotrive Semilunei.”21

Deci din acestă perioadă a începuturilor activității sale ca voievod al Transilvaniei datează și organizarea mai largă a armatei pe care Iancu a condus-o împotriva turcilor. Întărirea ei va fi și pe viitor una din preocupările sale continue.

Ca toți marii proprietari feudali, Ioan de Hunedoara a avut și el armata lui proprie, nu prea mare însă. Pe mulți dintre cnejii care l-au urmat la oaste, în temeiul obligațiilor lor militare, Iancu i-a dotat cu proprietăți și i-a înnobilat, așa cum notează și cronicarul A. Veroncsics.

Chiar de la început însă, armata lui se deosebește simțitor de tipul de armată feudal. Experiența campaniilor sale de prin Italia și Cehia, faptul că nu puteai conta în mod sigur – mai ales în împrejurările interne prin care trecea atunci țara – pe prezența nobililor și a oastei lor, aceștia trebuind să întrețină armata pe cheltuiala lor, îl îndeamnă să se sprijine mai mult, așa cum am mai spus, pe armata de mercenari, care dacă era plătită îl urma oriunde. E foarte probabil că el avea de pe atunci mercenari cehi, poloni, nemți sau chiar unguri.

Mercenarii și-i plătea din veniturile funcției sale și din acelea ale moșiilor lui personale. Acestea din urmă nu erau prea mari, în comparație cu cheltuielile pe care le pretindea armata de mercenari. O moșie cu o sută de sate aducea în vremea aceea un venit anual cam de 1.000 de florini, iar pentru un călăreț greu înarmat se plătea pe lună între 4 și 7, sau chiar până la 8-10 florini. De la rege nu prea obținea bani în acest scop. În general, regele, penrtu cheltuielile cu întreținerea mercenarilor, i se recunoștea dator și îi zălogea anumite moșii. Imposibilitatea vistieriei regale de a plăti vreodată aceste datorii a dus, în multe cazuri, la trecerea unor asemenea moșii în proprietatea deplină a lui Iancu. Este deci o formă prin care Iancu de Hunedoara își întărește mult averea și puterea lui personală.

Tot pentru plata mercenarilor pe lângă banii primiți de la despotul sârb Gheorghe Brankovic, voievodul Transilvaniei a mai luat 50 de mărci de argint din censul Brașovului. Mercenarilor, în afară de soldă, Iancu le împărțea și prăzile de război. „Au fost și cazuri cănd mare căpitan nu le-a putut achita soldele la timp și, totuși, mercenarii au rămas alături de el, căci îl ibeau și aveau încredere în vrednicul comandant.”22

Cruciații și voluntarii balcanici au alcătuit alte două elemente- de altfel, cu caracter ocazional-, în structura noii armate întemeiate de Iancu de Hunedoara. Condiția socială a cruciaților era modestă. Ei se recrutau din masele populare, nici un izvor nu atestă participarea clasei dominante la acțiunea de cruciadă. Izvoarele narative ale timpului arată că ostașii cruciați proveneau, în mod obișnuit, din țările Europei centrale: Polonia, Germania, Austria- țări catolice, în care propaganda în folosul cruciadei a fost tot timpul activă. Contribuția elementelor cruciate la lupta lui Iancu de Hunedoara a fost importantă, dar și voluntarii balcanici au avut contribuția lor la această luptă. „După cum ne relatează Bonifinius-masele populare balcanice au deschis porțile cetăților și, cu indescriptibilă bucurie, au primit în orașe oastea condusă de Iancu de Hunedoara. Relatarea oarecum generală, a lui Bonifinius, este confirmată, concretizată și dezvoltată de un izvor diplomatic: scrisoarea lui Iancu, din 8 noiembrie 1443, către colegul său de voievodat Nicolae Ujlaki. În ea, marele ostaș arată că, din zi în zi, armata sporește, căci vin la el mulți oameni: bulgari, bosnieci, albanezi și sârbi cu daruri și se bucură de sosirea oastei sale.”23

În ceea ce privește organizarea pe arme, oastea condusă de Iancu de Hunedoara cuprindea: trupe de cavalerie, trupe de infanterie ( pedestrași), artilerie și unități fluviale ( flotile de la Dunăre); la acestea s-ar mai adăuga și carele de luptă și meșterii geniști. Cavaleria era de două feluri: cavaleia grea, alcătuită din nobilimea mică și mijlocie și din unii magnați-ostași, dar și din mercenari și, respectiv, cavaleria ușoară ce era formată din nobilimea mică maghiară, cumani, secui, cneji români, husari sârbi. Infanteria era alcătuită din mercenari, miliții populare și, după caz, din cruciați și voluntari.

Armata aceata voievodul și-o pregătea cu o grijă deosebită. E foarte probabil că în bună măsură explicația victoriilor sale constă tocmai în munca, mai puțin bătătoare la ochi, a instruirii continue. El a fost printre primii, în răsăritul Europei, care a acordat o mare însemnătate luptei infanteriei și a deprins-o cu mânuirea armelor de foc, ce era încă o noutate pe atunci. Pentru a putea deplasa cât mai repede infanteria, mult mai puțin mobilă decât cavaleria, el a preluat de la husiți metoda transportării ei pe căruțe, iar pentru a o întării în luptă, a introdus în dotarea armatei sale și tunuri mai ușoare, care o însoțeau. Până atunci, tunurile erau considerate mai mult armă de aediu ori erau folosite în apărarea cetăților, ocupând deci poziții fixe. Iancu a studiat cu atenție modul de luptă al turcilor și, pentru a face față rapidității mișcării lor, a creat detașamente numeroase de cavalerie ușoară, pe care le așeza pe flancurile armatei, spre a împiedica prim contraatacurile lor repezi încercările de învăluire din partea dușmanului. Conștient de faptul că lupta în care se agajase împotriva Imperiului Otoman era privită cu simpatie de masele largi ale poporului, a deschis mai larg porțile armatei sale pătrunderii elementelor populare. Își dădea seama de planurile de cucerire ale turcilor și înțelegea că mărginindu-se numai la apărare însemna a expune țara la incursiuni și jafuri continue, la o hărțuială care ar fi dus la epuizare. De aceea, pentru el forma principală a luptei era ofensiva, pătrunderea adâncă în teritoriul inamic, pentru a-l înfrânge acolo și în chip decisiv pe dușman, obținând astfel o soluție, un sfârșit al războiului care se purta, cu întreruperi, de mai bine de o jumătate de veac. Preferințe lui pentru ofensivă era îndreptățită și de sprijinul pe care era sigur că avea să-l găsească pe pământul subjugat de turci, din partea popoarelor aflate aici: români, sârbi, bulgari care așteptau să vină dinspre miazănoapte un ajutor pentru eliberarea lor.

V. POLITICA DE CRUCIADĂ

În urma muncii susținute pe care a desfășurat-o în Transilvania în primăvara și vara anului 1441, Iancu de Hunedoara a putut interveni din nou, toamna, pe teatrul de luptă din Serbia, unde Ishak, begul de Semendria, neliniștea mereu împrejurimile Belgradului. La rândul său, pentru a pune capăt incursiunilor acestuia, Iancu pătrunse cu armata lui în teritoriul sârbesc, ocupat de turci, cale de trei zile. La întoarcere e atacat de Ishak-beg. Iancu de Hunedoara îl înfruntă. Își așează la mijloc pedestrimea- lăncierii și arcașii – sprijinind-o cu cavaleria greu înarmată care purta platoșe. Pe aripi, el puse cavaleria ușoară, dar în rezervă ținu o bună parte din cavaleria grea și arcași călări. Izbânda fu deplină în favoarea armatei maghiare. Turcii fură urmăriți până aproape de Semendria, doar puțini reușind să scape. Învingătorul, încărcat de pradă, se întoarse la Belgrad. Faima lui sporește. La Buda, regele Vladislav îi serbează victoria, îi mulțumește printr-o scrisoare și-l dăruiește cu o nouă moșie în Hunedoara.

Voievodul are însă durerea de a pierde în aceste lupte pe fratele său mai tânăr, Ioan, tovarășul credincios din anii tinereții, cu care împreună urcase treptele trudnice ale primelor slujbe și demnități și care în anul următor e pomenit ca „răposatul”. Îl înmormântează cu cinstea cuvenită în biserica episcopală din Alba Iulia. N-a avut timp să se lase prea mult însoțit de tristețea sa. Priceperea și curajul lui aparțineau de acum țării și popoarelor care începeau a-și pune nădejdea în el. Acestea îl chemau iarăși pentru a le conduce lupta în înfruntarea unor primejdii tot mai amenințătoare.

Dimensiunile universale ale luptei românești împotriva ofensivei otomane și-au găsit expresia plină de conținut în noua epopee românească condusă de Iancu de Hunedoara. Ca și Mircea cel Bătrân, apoi ca Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare, Iancu de Hunedoara a desfășurat lupta cu obiectivul precis de a scoate Dunărea întreagă de sub controlul otoman, ca o condiție esențială pentru dezorganizarea stăpânirii și expansiunii otomane în Europa.

Lupta condusă de Iancu de Hunedoara a pornit exact în momentul în care turcii începuseră forțarea cursului mijlociu al Dunării. „Nu putem afirma, totuși, că Murad al II-lea ar fi intenționat să continue ofensiva până la cucerirea Ungariei. Dar restabilirea controlului otoman asupra Serbiei, deteriorat de actul de supunere a lui George Brancović față de regele Ungariei, reprezenta un obiectiv primordial, de care depindea temeinicia succesului porții în competiția ei cu Ungaria pentru Dunăre și Balcani.”1 Afectarea sistemului imperial otoman al Dunării se produsese în contextul general al preparativelor pentru reactivarea unei mari cruciade. Bizanțul acceptase supremația bisericii catolice, în schimbul salvării Constantinopolului printr-o acțiune militară împotriva turcilor. Amenințarea marii cruciade a dus la adâncirea contradicțiilor dintre grupările rivale din cadrul păturii conducătoare otomane. Vechea aristrocrație turcă a promovat cu insistență o linie politică reținută, împiedicând declanșarea asaltului decisiv asupra Constantinopolului, așa cum cereau noile partide ale gaziilor rumeloți, ale robilor-dregători și robilor-militari. Aflat între acestea două tendințe opuse, sultanul Murad al II –lea nu a mai atacat Constantinopolul, dar a aplicat lovituri despotului sârb și a dus campanii repetate contra principelui Karaman. Apusul (Europa și Asia) nu a pornit însă imediat cruciada așteptată de bizantini și nici nu l-a susținut suficient pe Karaman, astfel încât acțiunile lui Murad al II-lea în Balcani și Anatolia s-au soldat cu succese importante, chiar dacă aceste succese nu au fost depline. În schimb, forțele otomane care au atacat la nord de Dunăre teritoriul românesc, în 1441 și 1442, au fost zdrobite de Iancu de Hunedoara. „Aceste victorii amplificate în mediul propice cruciadei antiotomane din acea vreme, au propulsat voievodul român al Transilvaniei la valoarea unui adevărat erou al întregii lumi creștine (propugnaculum christianitas).”2

Deci măsurile inițiate de Iancu și-au dovedit curând eficiența. În primăvara anului 1442, după ce turcii îl chemaseră la Poartă pe domnul muntean Vlad Dracul și hotărâseră transformarea Țării Românești în pașalâc, o oaste otomană comandată de Mezid, beiul din Vidin, a pătruns în Transilvania, prin surprindere, începând să prade și să ardă sudul țării, de la Sibiu până în valea Mureșului, cu vreo 12.000 de oameni.

Proclamând ridicarea generală la oaste, ceea ce foarte puțini nobili sau comandanți de oaste din vremea lui au îndrăznit să facă, înainte de adunarea

tuturor forțelor, Iancu de Hunedoara i-a înfruntat pe turci la Sîntimbru, la nord de Alba Iulia(18 martie 1442), cu forțele ce-i stăteau la dispoziție ( mica lui oaste și ce a putut strânge episcopul), dar a fost înfrânt și obligat să se retragă în cetate, în vreme ce turcii, după ce au prădat împrejurimile, s-au îndreptat spre Sibiu, care era deja asediat de o parte a forțelor lor. În această luptă Iancu însuși abia a reușit să se smulgă din cercul care se strânsese în jurul lui. „Plin de avânt însă, nu era omul care să se descurajeze. Puse să se poarte sabia însângerată prin toată țara, semn al chemării la oaste a tuturor. Alergară sub steagul lui cu toți într-un număr mare și în mare grabă.”3

Cronicile spun că „ Ioan de Hunedoara a trimis în toate părțile Transilvaniei curieri, purtând în semn de primejdie, o sabie însângerată; a adunat astfel ostași din sate și orașe, a poruncit secuilor să ia armele și tuturor, săteni și orășeni, le-a impus să slujească în oaste, prin decret public, spre mântuirea comună.”4 Cu întăririle sosite din toată Transilvania, Iancu a pornit în urmărirea lor, zdrobindu-i cu desăvârșire, însuși Mezid bei, împreună cu fiul său, găsindu-și moartea pe câmpul de luptă, situat probabil în apropiere de Sibiu (22 martie 1442). Căutându-și scăparea spre Turnu Roșu, resturile oastei otomane au fost urmărite cu strășnicie, mai ales de către detașamentul condus de Basarab al II-lea, fiul lui Dan al II-lea care, avea să se impună domn al Țării Românești. Acesta reuși să mai nimicească grupuri de turci fugari, în munții dintre Transilvania și Muntenia. Iancu de Hunedoara pătrunse și el cu armata în Țara Românească.

„ La începutul deceniului al cincilea al veacului XV, Ioan era socotit un adevărat „ căpitan al românilor” ( capitaine des Valaques), ales chiar în Țara Românească drept conducător al luptei împotriva otomanilor.”5, iar după afirmația lui Walerand de Wavrin, a fost ales de către „românii care s-au adunat în număr mare și au ales drept căpitan al lor pe Iancu de Hunedoara.”6 Locuitorii din Țara Românească l-au primit foarte bine, dar de fapt e vorba de punerea în domnie a lui Basarab, cu sprijinul lui Iancu.

Victoria asupra lui Mezid bei inaugura trecerea la o fază ofensivă a luptelor antiotomane.

Turcii au fost puși pe gânduri de succesele lui Iancu. Sultanul a ținut un sfat și s-a decis să-l elibereze pe Vlad Dracul din captivitate, redându-i domnia.

Reîntoarcerea lui Vlad Dracul care se bucura de simpatie în Țara Românească, în popor și printre boieri, era pentru sultan un mijloc de a combate influența lui Iancu de Hunedoara și a protejatului său, Basarab. Boierimea îl primi într-adevăr bine pe Vlad, dar se mâhni când află de cuvântul ce trebuise să și-l dea sultanului. Se pare că puțin timp înainte de reașezarea lui Vlad la domnie, sultanul trimise o solie la Buda, spre a oferi pace. Ea pretindea cedarea Belgradului sau plata unui tribut anual. Tocmai atunci sosi la curtea regală vestea oficială a victoriilor voievodului Transilvaniei, astfel că cererea fu respinsă.

Riposta otomană a fost rapidă. Sultanul și-a văzut dejucate planurile și s-a văzut amenințat cu pierderea pe multă vreme a influenței sale în Țara Românească. Sultanul, în luna august a aceluiași an, a trimis o oștire de 80.000 de oameni, conduși de Sehabeddin, beilerbeiul Rumeliei (partea europeană a Imperiului Otoman), cu scopul de a recuceri Țara Românească și de a o transforma în pașalâc. Dar în septembrie 1442, pe cursul superior al râului Ialomița, în locuri muntoase și strâmte, Iancu a repurtat o victorie deplină asupra acestei uriașe oștiri.

Cum a reușit Iancu să învingă o armată de talia lui Sehabeddin? Defileul în care intraseră forțele otomane era o vale strâmtă, cu diferențe de nivel de-a lungul ei, așa că Sehabeddin nu-și putea desfășura forțele de care dispunea.

Dispozitivul la care s-a oprit Iancu de Hunedoara ținând seama de manevra pe care intenționa s-o aplice, avea în centru grosul cavaleriei grele; la aripi era restul cavaleriei grele și cea ușoară. În linia a doua, la centru, era infanteria grea, iar în rezervă arcașii și lăncierii. La flancuri și puțin în spate, Iancu a așezat care de luptă, în care se aflau trupe de infanterie dotate cu bombarde și arbalete.

Atacul l-a început Iancu, cu cavaleria, dar a fost respins de otomani, care au primit ordin să atace furtunos. Cavaleria ușoară a lui Iancu a fost dată înapoi și, în această situație, el și-a retras centrul pe vale, mai la est, unde valea se îngusta foarte mult, în timp ce infanteria ușoară, sprijinită de care, a lăsat-o înapoi pe pante. În valea foarte îngustă Iancu și-a regrupat trupele și a decis să reia atacul împotriva turcilor, care se considerau deja victorioși. Neînțelegând că, de fapt, Iancu îi întindea o cursă, Sehabeddin a înaintat în defileu, căutând să-l urmărească pe Iancu, dar valea îngustându-se tot mai mult, comandantul otoman nu a mai fost în măsură să-și desfășoare forțele. Amenințat cu învăluirea de către armata lui Iancu de Hunedoara, dușmanul s-a retras atacat la centru și în flanc de infanteria ușoară urcată în carele de luptă. Jumătate din trupele comandantului turc a rămas pe câmpul de bătălie; restul trupelor, pornite într-o retragere dezordonată, au trecut la sud de Dunăre. Turcii scăpați din focul bătăliilor au fost lichidați de populație, contribuind la desăvârșirea dezastrului invadatorilor. Astfel, victoria lui Iancu de Hunedoara la Poarta de Fier a Transilvaniei a fost deplină, victorie ce a avut la bază nu numai încrâncenata luptă de apărare, cât și tactica militară desăvârșită stăpânită de marele voievod.

„Izbânzile sale au dinamizat spiritul cruciadei, au însuflețit lupta pentru libertate a popoarelor din Balcani și au stimulat acțiunile antiotomane din Anatolia turco-musulmană. În ceea ce privește țările române, lupta lor unită sub conducerea lui Iancu de Hunedoara a ferit Moldova și, mai ales Transilvania de raidurile prădalnice le gaziilor dunăreni, iar în privința Țării Românești, a eliminat elementele agravante al suzeranității otomane, ce fuseseră impuse ei în vremea crizei politice interne declanșată după moartea lui Mircea cel Bătrân.”7 Iar lupta de pe Ialomița, în mod special, marchează începutul acțiunii militare ofensive ale lui Iancu de Hunedoara. Vestea înfrângerii turcilor cutreieră repede Europa, pretutindeni sărbătorindu-se biruința. Capetele încoronate și papa îl considerau pe Iancu de Hunedoara „singura personalitate care, în fruntea unei coaliții europene antiotomane, ar fi capabilă să alunge pe turci din Europa.”8

Astfel, odată cu victoria de la Poarta de Fier a Transilvaniei s-a terminat și faza luptelor de apărare duse de Iancu de Hunedoara. El trece acum la etapa campaniilor ofensive din Țara Românească, pătrunzând adânc pe teritoriile de la sud de Dunăre, dominate de otomani și călcând Vidinul, țintind la eliberarea popoarelor balcanice de sub dominația Semilunii. Eliberând popoarele subjugate din Balcani și Bizanțul, asigura definitiv liniștea și libertatea patriei sale.

Marile calități militare a le lui Iancu de Hunedoara se afirmau într-un moment în care papalitatea încerca să reactiveze planurile unor expediții generale care să-i alunge pe turci din Europa. La 1 ianuarie 1443, papa Eugeniu al IV-lea a lansat oficial apelul pentru o nouă cruciadă, declanșând intense tratative diplomatice între numeroasele state: Burgundia, Veneția, Aragonul, Polonia și Ungaria. Recomandat de succesele sale drept comandant al viitoarei campanii, Iancu de Hunedoara era implicat astfel și în preocupările diplomatice internaționale.

Participarea statelor apusene la proiectata expediție nu a avut loc, din diferite motive. Ea s-a redus la forțele Transilvaniei, ale Ungariei, ale Poloniei și ale

despotului Serbiei, ultimele două state contribuind doar cu un număr limitat de ostași. Reinstalându-l în scaun pe Vlad Dracul (1443), turcii au nădăjduit să readucă Țara Românească sub autoritatea lor, dar domnul reinstalat a intrat imediat în alianță cu Iancu de Hunedoara.

Între septembrie 1443 și ianuarie 1444, Iancu a condus în sudul Dunării o expediție militară, cunoscută sub numele de „ campania cea lungă”. În cursul ei, oastea lui Iancu crescând mereu prin ridicarea popoarelor balcanice, dar mai ales a românilor transilvăneni, printre care se aflau mulți cneji români, a înaintat pe valea Moravei, cucerind Nis-ul, apoi până la răsărit de Sofia, repurtând numeroase victorii. De la pătrunderea lor în Europa, turcii nu mai fuseseră confruntați cu o contraofensivă atât de viguroasă, susținută de toate popoarele din centrul și sud-estul Europei.

Succesul acestei campanii purtate spre inima Balcanilor, până la satul Zlatița, de unde Iancu a făcut cale întoarsă înaintea sărbătorii de Crăciun a anului 1443, când iarna se manifesta cu toată vigoarea, a încurajat propaganda dusă în favoarea unei cruciade antiotomane. Efortul principal urma însă a fi susținut din nou de către români, maghiari, sârbi, bulgari, în vreme ce țările apusene s-au mărginit a oferi drept ajutor o flotă de 14-15 galere venețiene, papale, burgunde și raguzane care aveau misiunea să blocheze Bosforul și Dardanelele, pentru a împiedica trecerea oștilor otomane din Asia Mică în Europa. Iancu nu a primit ajutor prea mare de la Apus pentru că „ burgunzii erau mai puțin dispuși să participe la o expediție pe uscat. N-aveau încredere prea mare în succesul ei, căci în Burgundia, deși se cunoșteau faptele de arme ale lui Iancu de Hunedoara, era răspândită părerea că ungurii au o armată prost pregătită și lipsită de echipament corespunzător, astfel că „dacă unul are arc, nu va avea săgeți, iar altul va avea sabie, dar nu va avea și teacă”, vechile și permanentele dușmănii dintre statele italiene îndepărtară Veneția de preparativele pentru echiparea flotei împotriva turcilor, iar în Bizanț, certându-se între ei, diferiții pretendenți la tronul imperial mergeau până la alianța cu turcii, căutând la aceștia ajutor pentru a se putea ridica la domnie”9 La fel și republica Raguzei s-a arătat rezervată, promițând să participe cu o galeră armată, dar numai în cazul când armata ungară pornește pe uscat contra otomanilor.

Din cele de mai sus, se poate trage concluzia că puterile apusene căutau să

se degajeze cât mai mult de greutatea sarcinilor ce le revenea în pregătirile

expediției antiotomane din anul 1443. Ele s-au mulțumit să formuleze promisiuni vagi, cuvinte încurajatoare, dar n-au făcut nimic concret.

De la Sofia, așa cum am mai spus, Iancu de Hunedoara înaintă în plină iarnă până la Zlatița, unde sultanul concentrase o armată numeroasă. Împiedicat de a mai înainta în inima Balcanilor și din cauza terenului accidentat, a zăpezii și a împuținării proviziilor, Iancu dispune retragerea, neîncetând a da însă lovituri grele adversarului. În acest timp Iancu de Hunedoara obținu șase victorii asupra turcilor. Un istoric consideră această lungă campanie una din cele mai victorioase acțiuni militare împotriva turcilor: „Din vremea lui Timur Lenk nu i-a mai amenințat pe turci o asemenea primejdie.(…) Ienicerii și spahii lui Murad au fost în mare nimiciți în această campanie”10

„Campania cea lungă”, lungă și ca durată în timp ( cam 4 luni) și ca distanță parcursă, a fost deci o campanie victorioasă, deci, în ciuda marilor succese, ea nu a dus la realizarea scopului strategic de căpetenie: nimicirea forțelor principale otomane și, ca urmare, eliberarea Bulgariei de sub ocupația turcească.

Politica ofensivă promovată de Iancu de Hunedoara a devenit prevalantă și justificată de reușita campaniei lungi din 1443, desfășurată până la trecătorile Munților Balcani. Aceasta era prima acțiune contraofensivă de o asemenea pătrundere în pozițiile otomane din Europa, după cea efectuată de Mircea cel Bătrân, în 1392, până dincolo de Munții Balcani. Victoria de la 1443, obținută în primul rând de forțele unite ale celor trei țări române sub conducerea lui Iancu de Hunedoara, a avut consecințe mult mai ample și adânci decât prevederile tratatului de pace de la Edirne, de la 12 iunie 1444 ( confirmat apoi la Seghedin), care l-a silit pe sultan să reconstituie statul sârb și să se limiteze la hotarul dunărean.

Marile succese din „campania cea lungă” au determinat reluarea tratativelor pe plan european, pentru organizarea unei noi expediții antiotomane. La stăruitoarele eforturi de închegare a unei coaliții depuse de cardinalul Cesarini, delegatul papal în Ungaria, regele Vladislav și marii feudali se lăsară convinși de făgăduielile de sprijin făcute de cardinal. Inițial, Iancu de Hunedoara n-a fost de acord cu reluarea unei campanii ofensive în 1444, considerând că expediția precedentă reclamase sacrificii prea mari pentru a fi recuperate într-un timp atât de scurt. El a înclinat, astfel, spre tratative cu turcii, mediate de despotul sârb Gheorghe Brancović, căruia sultanul îi promisese restituirea stăpânirii sale, cu cetățile Semendria și Golubac. Deci Brancović intră în legături cu sultanul care îi era ginere, îi oferă un tribut enorm pentru a-și reprimi pe cei doi fii orbiți și acceptă să devină susținătorul și mijlocitorul încheierii unei păci între Imperiul otoman și Ungaria. Era politica mioapă a unui mare feudal, preocupat de interesele lui locale și care nu vedea imensitatea primejdiei turcești pentru soarta poporului său. Totodată se gândea că pe sprijinul dinafară nu putea conta și rămânea ca aceleași forțe din „campania cea lungă” să reintre în luptă, forțe care aveau nevoie de refacere. Erau necesare și noi rezerve, care nu puteau fi asigurate decât de forțele reunite ale celor trei țări române, ele constituind obiectivul imediat al expansiunii otomane. Jocul dublu al regelui Vladislav I a dus la tratatul de pace cu turcii, semnat de delegația de la Adrianopol (12 iunie 1444), dar și la permanentele asigurări ale lui Giuliano Cesarini că va întreprinde cruciada antiotomană în condițiile unor mișcări ale popoarelor din Balcani, ale preocupărilor lui Murad al II-lea pentru reprimarea rebeliunii emirului de Karaman, ca și ale unor promisiuni ferme făcute de unele state apusene pentru constituirea unei flote care trebuia să blocheze trecerea turcilor din Asia Mică în Europa în dreptul strâmtorii Gallipoli. Într-adevăr, această flotă avea să sosească la începutul lunii august 1444. La 15 august 1444 se încheia o pace separată între Murad al II-lea și socrul său, Gheorghe Brancović. După această pace nu era de așteptat ca Brancović să susțină o cruciadă antiotomană în viitorul apropiat. Între timp, soli otomani sosiseră la Oradea cu propuneri de pace foarte avantajoase părții ungare, cum ar fi fost oferta unei despăgubiri substanțiale, evacuarea de către turci a teritoriilor și a cetăților din Serbia și din Albania nordică, precum și valabilitatea pe zece ani a tratatului. Regele a semnat această pace, ratificând-o astfel pe cea de la Adrianopol, pentru a-și încălca apoi cuvântul și a nu o respecta în urma insinuărilor marilor nobili unguri cum că Iancu ar fi fost cumpărat de turci prin Brancović. Foarte rezervat față de acest gest, Iancu a afirmat că se va supune oricum hotărârii regale: „eu ascult de domn, nu domnesc”.

Ruperea tratatului a fost o mare greșeală, date fiind clauzele lui favorabile, ca și slăbirea frontului antiotoman prin ieșirea Serbiei din luptă, datorită păcii pe care o semnase în mod separat cu turcii la 15 august. Din acest motiv, dar și datorită faptului că forțele aflate sub comanda lui Iancu erau mai reduse decât în campania precedentă, itinerariul ales pentru noua expediție a fost diferit de cel din „campania cea lungă”.

„În luna mai se studiară, în sfatul regelui, planurile viitoarei campanii. Cesarini expuse un plan prin care încerca să înlăture unele din neajunsurile drumului urmat în campania cea lungă. El propuse ca armata să nu treacă Dunărea prea departe spre Apus, nici chiar la Orșova, ci să înainteze prin Țara Românească și să treacă fluviul pe la Nicopol. În acest scop să se ceară concursul flotei italiene și burgunde. De aici trebuiau să se îndrepte spre sud-est, către țărmul mării și, ocolind Munții Balcani pe la răsărit, să înainteze spre Adrianopol și Constantinopol. Planul acesta căuta deci să scurteze drumul străbătut prin teritoriul dușman, spre a se feri de hărțuielile prelungite din partea turcilor și să evite trecerea de-a dreptul peste munți, care se dovedise atât de grea în luptele precedente.

Se conta, în afară de flota din strâmtori, pe ajutorul lui Gheorghe Brancović, pe al Țării Românești, pe atacul dinspre vest al albanezilor lui Scanderbeg și pe tot efortul de care era capabil Bizanțul pentru a stânjeni spatele frontului turcesc. Pregătirile trebuiau să fie terminate prin iulie. Locul de adunare a armatei a fost fixat la Oradea.”11

Trecerea Dunării s-a făcut la Orșova, în a doua jumătate a lui septembrie 1444, înaintară urmând malul sudic al fluviului, până la Nicopole, unde o oaste munteană s-a alăturat lui Iancu, având loc atunci o întrevedere între acesta și Vlad Dracul. Văzând efectivul redus al oastei, Vlad îl sfătui să amâne campania, motivându-i că „sultanul chiar și atunci când pleacă doar la vânătoare ia cu sine mai mulți ostași decât cei adunați atunci în oastea creștină”12. Alegerea itinerariului s- a datorat, probabil și dorinței ca oastea cruciată să aibă în timpul înaintării sale flancul stâng acoperit de către teritoriul și oastea Țării Românești. Era evitată, astfel, străbaterea lanțului muntos al Balcanilor, intenționându-se atingerea pe noul itinerar al țărmului Mării Negre, unde s-ar fi putut, eventual, coopera cu flota apuseană trimisă în Strâmtori.

Întregul plan se baza pe premisa greșită că turcii nu dispuneau de forțe suficiente spre a se împotrivi lui Iancu spre Constantinopol, întrucât erau angajați în reprimarea menționatei rebeliuni din Asia Mică, iar flota apuseană urma să-i împiedice a-și trece trupele în Europa.

Ajungând până la Varna (9 noiembrie), oastea lui Iancu a avut surpriza de a se afla față în față cu grosul armatei otomane, comandată de însuși Murad al II-lea. Acesta dejucase blocada flotei apusene și își trecuse oastea peste Bosfor, la sfârșitul lui octombrie, înaintând apoi în marș forțat, în întâmpinarea lui Iancu.

Disproporția de forțe (erau 80.000 de turci și numai 15-16.000 de creștini) și moartea regelui Vladislav, survenită într-un atac imprudent, au copleșit și au demoralizat oastea lui Iancu, care a suferit o grea înfrângere în ziua de 10 moiembrie 1444. În ciuda devizei sale care spunea că „dușmanul trebuie îngrozit prin vitejie, curaj, rapiditate”, Iancu a fost înfrânt. Pe de altă parte, moartea regelui a redeschis luptele anarhice ale nobililor din Ungaria și Polonia.

În tot acest timp situația Imperiului otoman nu era tocmai bună. Revenind la „campania cea lungă” din1443 putem spune că acea ofensivă balcanică a lui Iancu de Hunedoara s-a corelat cu lupta antiotomană pornită din nou de principele de Karaman, Ibrahim bei. Murad al II-lea a fost pus în situația de a încheia și cu acesta un tratat de pace nefavorabil. Dincolo de acest aspect extern al implicațiilor otomane ale biruințelor lui Iancu de Hunedoara, a fost și unul intern mai puțin vizibil, dar mult mai grav în perspectiva evoluției puterii otomane. Victoriile răsunătoare ale voievodului Transilvaniei, mai cu seamă cea din 1443, au adus la suprafață și au amplificat contradicțiile dintre grupările rivale din conducerea otomană (rivalitatea dintre vechea aristocrație și cea nouă, dar și rivalitatea dintre spahii și ieniceri, dintre robii-militari și robii-dregători) în așa măsură încât, în acele împrejurări atât de critice pentru însuși destinul statului otoman, sultanul Murad al II-lea a abdicat pe neașteptate în favoarea fiului său nevârstnic Mehmed al II-lea (august 1444). Faptul a favorizat declanșarea marii cruciade, soldată

însă cu dezastrul forțelor coalizate la Varna și cu consecințe decisive pentru soarta Constantinopolului și a întregii regiuni sud-est europene. Marea victorie de la Varna a fost obținută sub comanda fostului sultan, care a persistat în hotărârea sa de a lăsa tronul fiului său. „ Departe de a se datora numai depresiunii psihice produsă de moartea fiului său favorit, Alaeddin, și caracterului său înclinat către introspecție și misticism, această abdicare a lui Murad al II-lea era în realitate rezultatul unui proces îndelungat și complex ajuns acum la maturitate.”13

Prăbușirea dintr-o singură lovitură a sistemului politic imperial pe care căutasesă-l făurească Bayezid I și gravul pericol al descompunerii statului otoman, relevaseră cu acuitate imposibilitatea consolidării unei structuri imperiale fără o bază temenică, care să asigure articularea celor două mari părți componente ale statului otoman: Anatolia și Rumelia.

Odată cu expansiunea în est și vest din a doua jumătate a veacului al XIV-lea, statul otoman nu reușise să dezvolte în suficientă măsură și mijloacele

necesare pentru consolidarea acestor cuceriri.

Pe de altă parte, expansiunea otomană în Europa generase și fenomenul unei masive și necontenite emigrări în Rumelia, fenomen încurajat, de altfel, de însuși statul otoman. Noii veniți au constituit, pe de o parte, un puternic element turbulent, gata să participe la orice acțiune de contestare a ordinii existente, iar pe de alta, căutând să-și asigure existența prin prădăciunile efectuate în statele creștine învecinate.

Murad al II-lea a căutat să mențină echilibrul dintre grupările contradictorii participante la conducerea otomană, încurajând când una, când alta din ele. Dar, în ansamblu, el nu a reușit să domine aceste contradicții, ceea ce explică și linia sa politică mai puțin îndrăzneață pe plan extern.

„Revenind acum la actul aparent straniu al abdicării lui Murad al II-lea în 1444, în favoarea fiului său observăm că el este o consecință tocmai a neputinței sale de a tranșa aceste contradicții, contradicții amplificate de înfrângerile suferite în fața forțelor aliate româno-ungare conduse de Iancu de Hunedoara .”14

Pacea de la Edirne-Seghedin cu Ungaria și cea de la Jenișlehir cu Karamania au fost, deci, necesare lui Murad al II-lea pentru a înfăptui planul său vizând asigurarea succesiunii fiului său și, implicit, a omogenității statului otoman. Nu atât înfrângerile în sine, suferite din partea lui Iancu de Hunedoara, cât efectele deosebit de grave pe plan intern ale acestor lovituri l-au determinat pe Murad al II-lea să accepte și să pună imediat în aplicare prevederile, grele pentru interesele otomane, ale păcii cu Ungaria. Reînființarea despotatului lui Gheorghe Brancović și retragerea otomanilor din cetățile sârbești, precum și recunoașterea cosuzeranității ungare asupra Țării Românești duceau, în fond, la debilitarea liniei imperiale a Dunării și la pătrunderea influenței ungare în Balcani.

A fost cea mai însemnată concesie pe care au făcut-o vreodată otomanii regatului ungar. Victoria a fost în primul rând a lui Iancu de Hunedoara și a forțelor unite ale Transilvaniei, Țării Românești și Moldovei care alcătuiau baza puterii sale militare și politice. Prin efortul comun al celor trei țări române și al Ungariei, fericit îmbinate în personalitatea și sub conducerea lui Iancu de Hunedoara, Țara Românească și-a redobândit poziția și rolul pe care le avusese înainte de afectarea capacității sale de rezistență, datorită luptelor interne pentru domnie desfășurate între urmașii lui Mircea cel Bătrân. Înfrângerea de la Varna nu a zdruncinat însă frontul comun antiotoman, îndeosebi relațiile de alianță ale țărilor române.

Continuând să stăruie în idealul politic de independență a celor trei țări române, al căror exponent era, el se baza pe avântul de luptă al maselor populare din aceste țări împotriva primejdiei turcești. În anul următor, 1445, ajutat de flota burgundă sosită prea târziu la Varna, dar decisă la o expediție pe Dunăre, oastea lui Iancu și a lui Vlad Dracul au susținut împreună o campanie de-a lungul Dunării. În urma acestei campanii a fost recucerită cetatea Giurgiu, fiind consolidată linia de apărare de pe malul nordic al fluviului. Victoria aceasta făcea să reînvie și speranțele popoarelor asuprite din Balcani, dovedind totodată valoarea militară a acestui comandant de oști. Cu toate acestea, importanța acestei victorii nu a fost interpretată la fel de toți istoricii: „Nici „cruciada navală” pe Dunăre, din 1445, concepută de Iancu de Hunedoara ca o campanie de răzbunare și desfășurată cu participarea efectivă a forțelor armate ale Țării Românești (5.000 de oameni), nu a avut vreun rezultat notabil.”15

Ca o recunoaștere a marilor sale merite, Iancu de Hunedoara a fost ales guvernator al Ungariei în anul 1446, urmând să conducă această țară până la majoratul lui Ladislau al V-lea Postumul . Alegerea sa în această demnitate s-a făcut cu sprijinul reprezentanților nobilimii mici și mijlocii, care l-au impus prin aclamații, fără ca dieta să mai procedeze la obișnuitele formalități de deliberare.

Iancu de Hunedoara era pe deplin conștient de însemnătatea strategică a regiunii gurilor Dunării, ca bază pentru lovirea puterii otomane, nu numai din exterior, ci și din interior. Succesele lui Vlad Dracul la Dunăre și preparativele lui Iancu de Hunedoara pentru o nouă mare ofensivă antiotomană au constituit motive serioase de alertă la

Poartă, determinând chiar revenirea lui Murad al II-lea pe tron: „Această legătură între criza internă otomană și dezvoltarea acțiunilor ofensive românești sub conducerea lui Iancu de Hunedoara este necunoscută istoriografiei noastre. Este și motivul pentru care, mai înainte, am insistat asupra problemei crizei interne otomane din anii 1444-1446”16

Unitatea de acțiune românească, realizată sub conducerea lui Iancu de Hunedoara, a reprezentat un factor de mare însemnătate, de natură să pună din nou sub semnul întrebării însuși poporul intern de refacere a puterii otomane. Unitatea de acțiune românească era refăcută, iar Dunărea și zona gurilor ei au redevenit bază de pornire pentru o nouă ofensivă de mari proporții în Balcani, pentru combaterea turcilor până la scoaterea lor totală din Europa.

Peste 4 ani, 1448, Iancu de Hunedoara a întreprins ultima sa campanie ofensivă împotriva Imperiului otoman. El a căutat să lovească în direcția Macedoniei, având intenția de a se uni cu forțele albaneze răsculate sub conducerea lui Scanderbeg, și de a se consolida, într-o primă etapă, în zona Thessalonicului, de unde ar fi urmat să continue expediția spre răsărit, cu scopul depresurării capitalei bizantine. Planul de acțiune mai prevedea cucerirea portului Salonic și transformarea lui în bază a flotelor venețiană și aragoneză, creînd în felul acesta premisele unor acțiuni ulterioare de amploare care să ducă la alungarea otomanilor din Europa.

Pe la jumătatea lui octombrie ajunse la Kossovopolje (Câmpia Mierlei), în Serbia de miazăzi, locul bătăliei din 1389, unde căzuse Murad I. Aici Iancu de Hunedoara își așează tabăra pentru câteva zile, așteptând pe albanezi. Însă în locul acestora apăru oastea turcească, în frunte cu însuși Murad II, informat de Brancović și de diverși spioni cu privire la mișcările armatei lui Iancu de Hunedoara și direcția trupelor lui Scanderbeg. Astfel a fost împiedicată unirea acestora cu oastea lui Iancu, a urmat apoi atacul, cu forțe mult superioare, a taberei de la Kossovopolje, în zilele de 17-19 octombrie.

În dimineața zilei de 17 octombrie, văzând avangarda lui Murad în locul trupelor mult așteptate, Iancu și-a dat seama că în această situație nu mai poate rămâne în valea Sitniței, el fiind nevoit să ocupe o poziție mai sigură, pe platoul apropiat al Plementinei și să aștepte acolo trupele albaneze. „Într-adevăr, din această poziție tunurile sale puteau ține sub foc valea Sitniței, iar șarjele cavaleriei sale grele ar fi fost favorizate de panta ușor coborâtoare a platoului.”17

Dar, în curând, situația s-a schimbat. Sultanul Murad al II-lea,văzând poziția inaccesibilă ocupată de armata lui Iancu de Hunedoara, a recurs la o stratagemă: după ce a atacat tabăra maghiară din toate părțile și a dat foc satelor din jur, sultanul a simulat renunțarea la atac și și-a retras trupele în spatele râului. Atunci Iancu de Hunedoara și-a pus oastea în mișcare și de pe această poziție inițială bună, (făcând greșeala pe care o va face și Mihai Viteazul la Mirăslău) a pornit în urmărirea inamicului și a trecut și el Sitnița. Murad s-a retras până în înălțimile de pe malul stâng al râului, ocupând aici dispozitivul de luptă. Iancu de Hunedoara, ajuns pe malul stâng al râului, și-a pus armata în linie de bătaie, tabăra lăsând-o pe malul drept, ceva mai în spate. Aici, Iancu utilizează toată experiența sa de vechi oștean, așezând pedestrimea în sistemul de fortificare cu căruțe după modelul husit, rândui cu pricepere sarcina cavaleriei grele și ușoare, dar mai ales a artileriei, al cărei important rol s-a vădit în desfășurarea crâncenelor lupte din cele trei zile. Cu tot eroismul trupelor populare conduse de Iancu, bătălia a fost pierdută din cauza superiorității numerice a dușmanului ( 22.000-24.000 de ostași români față de 50.000-60.000 de turci). Salvându-se cu mare greutate, în retragere fu prins câtăva vreme de Brancović, acesta dovedindu-și josnicia. Bătălia a fost pierdută din cauza nepăsării claselor conducătoare din Ungaria și a altor state europene, față de politica expansionistă a turcilor. Din cauza acestei nepăsări, turcii vor putea cuceri fără mari eforturi și Constantinopolul (1453), devenind astfel stăpânii strâmtorilor și ai Mării Negre, consolidându-și stăpânirea în Europa.

„Contemporanii s-au grăbit să învăluie înfrângerea de la Varna în fraze fără sens, care să ascundă motivele adevăratei înfângeri. Ei vedeau cauza dezastrului doar în „pedeapsa divină pentru nerespectarea jurământului de pace făcut turcilor de Vladislav I. Problema, astfel pusă, a iscat o lungă și searbădă polemică pe tema dacă un cuvânt dat păgânilor este sau nu valabil și, prin urmare, dacă încălcarea lui poate atrage după sine pedeapsa dumnezeiască. … Iancu de Hunedoara nu se putu opri de a nu rosti și cuvântul său amar către aceia care îi făcuseră făgăduieli strălucite, fără a și le respecta, silindu-l să dea o atât de mare bătălie cu mijloace puține, în condițiile neprielnice, împotriva unui dușman care l-a strivit cu numărul. Îndreptățitele lui reproșuri erau, odată mai mult, zadarnice.”18

În fața intereselor egoiste ale curților feudale apusene, popoarele din răsăritul Europei vor fi lăsate tot mai mult în voia soartei pe care le-o pregătea puternicul năvălitor. Aceste popoare însă n-au descurajat, n-au renunțat la lupta de apărare a libertății lor. În ele va găsi Ioan de Hunedoara un sprijin neclintit, și-n fața marilor feudali care îl combăteau în propria lui țară și a valului crescând al primejdiei otomane-el, în ciuda tuturor împrejurărilor, nu va rămâne singur.

Bătălia de la Kossovopolje pecetluia nu numai insuccesul strădaniilor de tip cruciat, dar și încheierea ultimului act din îndelungatul proces al refacerii forței otomane. Țările române sub conducerea lui Iancu de Hunedoara, au reușit să creeze dificultăți serioase desfășurării acestui proces, întârziind, în ultimă instanță, marea ofensivă otomană dincolo de Dunăre, către centrul Europei. Capacitatea otomană de regenerare s-a dovedit mai puternică decât forțele care i s-au opus. Cu toate acestea, Murad al II-lea nu a reușit să rezolve toate contradicțiile care au dominat istoria otomană din prima jumătate a veacului al XV-lea. Până la sfărșitul domniei sale, statul otoman nu a reușit să-și asigure coeziunea internă și să-și consolideze situația pe plan internațional. Aceste probleme vor constitui obiectivele majore imediate ale domniei lui Mehmed al II-lea. Odată cu el va începe, de fapt, o fază calitativ superioară în evoluția fenomenului otoman, când și țările române vor fi confruntate cu probleme mult mai grave decât cele dinainte, în raport cu puterea otomană.

După înfrângerea de la Câmpia Mierlei, nemulțumită de guvernarea autoritară a lui Iancu de Hunedoara, marea nobilime găsi prilejul de a-i slăbi puterea politică, opunându-se reluării luptelor ofensive împotriva turcilor. Pus în acastă situație Iancu stărui ca pe cale diplomatică să reglementeze relațiile cu Poarta în mod favorabil, încheind în anul 1451 un armistițiu, iar în anul 1452 pacea de la Adrianopol, prin care sultanul Mahomed al II-lea se angaja ca timp de trei ani să nu atace Țara Românească, Transilvania, Ungaria și Serbia, și să nu construiască noi fortificații pe linia Dunării. „Tratatul de pace între Ungaria și Imperiul otoman (1452) ca și armistițiul din anul precedent exprimă relativul echilibru de forțe și recunosc existența ca stat a Țării Românești al cărei voievod va fi ales, în continuare, de factorii de răspundere ai țării.”19

Tot în anul 1452, Iancu de Hunedoara renunță la demnitatea de guvernator al Ungariei, rămânând însă căpitan general al regatului și comite de Bistrița. „La începutul anului 1453, pentru a îngrădi mai mult puterea politică a lui Iancu, marii feudali maghiari aduseră pe Ladislav Postumul ca rege la Buda, deși era încă minor, făcând ca sarcina de guvernator a lui Iancu să înceteze.”20

În vara anului 1454, în urma încălcării de către sultanul Mahomed al II-lea (1451-1481) a armistițiului pe trei ani, Iancu a mai purtat o campanie victorioasă în Serbia, învingând o oaste otomană lângă Kruševac. Noi incursiuni turcești pustiesc Serbia în anul 1455, constituind un avertisment pentru țările de la nordul Dunării. Iancu de Hunedoara atrase atenția dietei ungare asupra necesității organizării unei puternice apărări a liniei Dunării și a reluării ofensivei împotriva turcilor, oferind să întrețină cu banii săi 10.000 de mercenari, dar magnații s-au opus. Atunci, Iancu se retrage pe domeniile lui din Transilvania, îngrijindu-se de pregătirea oastei sale de cnezi hunedoreni și de întărirea apărării pe linia Dunării, sigur de reluarea atacurilor turcești.

În toamna aceluiași an el purta tratative cu bizantinii, oferindu-le corpuri de

oaste pentru apărarea orașului Constantinopol, și cerându-le în schimb portul Mesembria( azi Nesebăr, în Bulgaria) de la marea Neagră ca bază de operațiuni. Acordul la care pare să fi ajuns n-a mai putut fi însă pus în aplicare, întrucât în aprilie 1453 turcii au început asediul decisiv al capitalei bizantine, pe care au cucerit-o în același an, la 29 mai.

Același rege, „apreciind însă marile servicii pe care le aduse statului, îi dăruiește, în 1453, orașul și districtul Bistriței, cu douăzeci de sate, precum și demnitatea de comite perpetuu al Bistriței. În același timp, hotărăște ca în stema acestui mare ostaș, pe lângă emblema de până atunci: corbul cu inelul în cioc, să fie reprezentat pe viitor și un leu în picioare, de culoare roșie pe câmp alb, ținând o coroană de aur: simbol al vitejiei lui Iancu și al serviciilor pe care le-a adus el dinastiei și statului.”21

În anul 1456, Mehmed al II-lea a început pregătirile pentru o nouă expediție împotriva Ungariei. Cheia strategică a drumului armatei sale spre centrul Europei era cetatea Belgrad. „Stăpânirea acestei cetăți însemna, de fapt, drum liber spre șesul din față;nu degeaba i se spunea doar „cheia regatului Ungariei”, așa după cum Chilia și Cetatea Albă erau „cheile” Moldovei.”22 Iancu de Hunedoara a fost însărcinat cu organizarea apărării, pentru preîntâmpinarea acestui mare atac turcesc. În același timp s-a desfășurat, mai ales de către călugărul franciscan Ioan de Capistrano, o intensă propagandă pentru o cruciadă antiotomană.

Iancu dispusese ca trupele să se concentreze la Seghedin; marii feudali nu se supuseră hotărârii dietei și nu veniră cu cetele lor; din nou se strânseră cetele unor nobili mijlocii și mici. Sprijinul esențial îi veni din partea cnezilor, al nobililor mărunți și al orașelor din Transilvania, apoi din partea maselor populare din Transilvania, Ungaria, Polonia, Cehia și Germania. Toată oastea strânsă sub steagul lui Iancu numără vreo 30.000 de luptători în timp ce însuși Mahomed al II-lea conducea o „armată uriașă-unele izvoare vorbesc de 200.000 de oameni, 300 de tunuri și 2000 de vase.”23

Sultanul a asediat Belgradul la începutul lunii iulie 1456. A încercat să-l blocheze și din partea Dunării cu ajutorul unei flote fluviale, dar așezarea cetății la confluența Dunării cu Sava a îngăduit totuși trimiterea de ajutoare garnizoanei asediate. La 14 iulie, a avut loc o luptă între flota turcească și cea organizată de Iancu. „ Cetatea însă era strânsă în clește de turci. Se găsea aici o oaste de apărare puternică fără îndoială, dar departe de a putea ține piept masei copleșitoare a asediului. Și luptătorilor închiși între ziduri nu li se putea veni în ajutor, apele erau blocate de corăbiile turcești. Corăbiile trebuiau lovite mai întâi. Dar cu ce? Iancu n-avea flotă. Ingenios, ca întotdeauna, încărcă luntrile și șlepurile de negoț din susul Dunării cu luptători încercați și le slobozi împotriva corăbiilor turcești. Dinspre Belgrad apărură în același timp altele, înțesate cu „schismatici” din oraș, iar el conducea și susținea lupta de pe maluri. O luptă violentă de mai multe ore se încinse. Corăbiile turcești fură unele scufundate, altele capturate, cele mai multe împrăștiate și silite să se refugieze. Drumul se deschise: puteau fi vărsate acum mereu de peste apă noi întăriri în cetate. Iancu însuși intrat aici e neobosit: îmbărbătează pe apărătorii descurajați,- începuse să bântuie ciuma și printre ei- reorganizează apărarea. E personal prezent peste tot, ziua în punctele cele mai primejduite, noaptea veghind lucrările de apărare sau primind pe luptătorii care soseau pe ascuns de peste Dunăre. „Blestematul de Iancu a sosit cu oaste nenumărată și fu de ajutor Belgradului” – scrie indignată cronica turcească. Însuși Mahomed trebui să recunoască: „ De-acum ne va fi mai greu să ne împlinim dorința.” Asediul fu zdrobitor. Bombarde turcești deschideau breșe largi; turnurile, zidurile din față se măcinau, se năruiau. Trebuiau făcute eforturi disperate pentru a umple golurile deschise ziua. „Nici nu mai era cetate aceasta, ci mai mult câmp” după cum se exprima însuși Iancu după asediu.”24

La 21-22 iulie, sultanul a încercat să forțeze victoria printr-un asalt general, pe care însă garnizoana l-a respins, iar impetuosul contraatac dezlănțuit de Iancu a pătruns în tabăra otomană, punând pe fugă întreaga oaste a sultanului. Turcii au suferit pierderi mari, o pradă uriașă căzând în mâinile învingătorilor. Pus în derută, sultanul a fost silit să fugă în neorânduială cu oastea ce mai scăpase din măcel. La vestea acestei mari victorii, o bucurie imensă cuprinse toată Europa, în special popoarele amenințate imediat și direct. Această victorie a salvat pentru aproape 70 de ani Europa Centrală de primejdia cotropirii otomane.

„ Cine au fost, după mărturiile vremii, biruitorii de la Belgrad?. N-a fost acolo nici un domn, nici un nobil, numai poporul de rând din orașe și sate”- relatează un căpitan din Nürenberg. „ am fost acolo numai meseriași” – relatează un alt martor al luptei. „ Lucrătorii de pământ, de la plug, de la sapă”, – caracterizează oastea un călugăr franciscan. Sau un alt martor ocular: „Toți care s-au strâns erau din popor, țărani, oameni săraci, preoți de la sate, studioși, călugări cerșetori… Puține arme puteai vedea la ei și nici cai, cel mult doar pentru căratul bucatelor… Cei mai mulți erau cu săbii, cu ciomege, cu prăștii, ca păstorii… ” Cronicarul Turóczi, fidelul povestitor al faptelor vitejești ale eroului, încredințează și el istoria că pe cuceritorul „ care cu minte trufașă, cu ochi semeț e voit să domnească asupra întregului rotogol al pământului… l-a învins braț țărănesc, mult mai deprins în purtarea sapei decât a armelor și acela care a venit cu atâta veselie, în sunet de trâmbițe și tobe de război, întristat, în liniștea nopții, cu rușine a fugit.”25

Lupta de la Belgrad a însemnat cel mai strălucit moment din cariera militară a lui Iancu de Hunedoara . A avut un răsunet imens în Europa, redresând pretutindeni moralul zguduit de căderea orașului Constantinopol.

Dar, în plină sărbătoare un fulger ca din senin: eroul a murit! Tocmai când numele lui era menționat cu nesfârșite elogii, iar papa îl înălța în laude ”până deasupra stelelor”. Strigătul de bucurie se schimbă deodată în cântec de jale. Biruitorul căzu în culmea gloriei, după cea mai mare victorie a sa, răpus nu de sabia dușmană, cum îi va fi trecut prin gând de nenumărate ori în viața lui de ostaș neodihnit, ci de ciuma care izbucnise în oastea sa încă în cursul asediului. Închise ochii în tabără, în mijlocul luptătorilor săi, aproape de câmpul strălucitei sale bătălii, în ziua de 11 august 1456. Frații săi de arme l-au dus și l-au așezat spre veșnică odihnă, după propria-i dorință în catedrala de la Alba Iulia, alături de fratele său Ioan, care i-a fost și viteaz frate de arme. Pe piatra de mormânt a lui Iancu au fost săpate cuvintele „ s-a stins lumina lunii”.

Apreciind în ansamblu, strălucita epocă de istorie românească și, totodată, de istorie universală marcată de personalitatea lui Iancu de Hunedoara, Nicolae Iorga scria cu îndreptățită mândrie: „Gândul lui cel mare a fost, vizibil, acesta: să se sprijine pe forțele unei națiuni viguroase și nouă pentru ca prin această națiune să reziste turcilor, să păstreze Dunărea, schimbând numai centrul de greutate din principate în Ardeal… El întrebuințează prin urmare puterea sa în Ungaria pentru a săvârși această operă cu noi și, putem adăugi, spre cinstea noastră. Elementul pe care l-a adus în luptă n-a fost în rândul întâi unguresc; nu cu nobilii maghiari a făcut el campaniile sale, ci mai ales cu trupe auxiliare din părțile noastre, pe de o parte, și cu țăranii din Ardeal, pe care încă Sigismund i-a fost ridicat din nou la demnitatea de oameni, dându-le o situație privilegiată…”26

Rolul pozitiv pe care l-a jucat în istorie peronalitatea lui Iancu de Hunedoara nu apare numai din marile lui calități personale, ci în primul rând din faptul că activitatea lui, interesele sale și ale păturii sociale din care făcea parte au coincis-în împrejurările particulare ale momentului istoric- cu interesele păturilor mai largi ale poporului și cu sensul evoluției progresive a istoriei în general.

„Fără această largă bază socială a politicii sale, Ioan de Hunedoara ar fi fost un general înfrânt. Fără excepționala sa personalitate militară, lupta popoarelor împortiva jugului otoman n-ar fi înregistrat, poate, succese atât de răsunătoare, într-un timp atât de scurt. Această legătură strânsă între el și soarta poporului său îl înalță pe treptele unei glorii simple, sobre, dar cu atât mai durabile, a cărei amintire i-o păstrează până astăzi cuvântul istoriei și poezia legendei.”27

VI. POLITICA DE FRONT COMUN ANTIOTOMAN

DUSĂ DE IANCU DE HUNEDOARA

„Ideea de colaborare politică și militară a Țărilor Române, generată de realitatea interdirecționării, revine permanent în documentele medievale. O întâlnim în scrisori oficiale și particulare, înțelegeri și tratate, note informative și rapoarte diplomatice. În acest sens s-au pronunțat voievozii, principii și dregătorii din Țara Românească, Moldova și Transilvania. Ideea că Țările Române formează împreună o putere militară și că tind spre aceasta a găsit o confirmare și din partea factorilor politici străini. Anton Veracsics din Sebenic a înregistrat temerea unor sultani ca nu cumva Țara Românească, Moldova și Transilvania „ să se unească împreună și să se apere”. Împăratul Rudolf al II-lea și consilierii săi ca și regele Poloniei, Sigismund al III-lea s-au arătat îngrijorați de perspectiva unirii Moldovei cu Transilvania și Țara Românească sub conducerea lui Mihai Viteazul. Faptul era considerat drept „primejdios”, „periculos”, desigur pentru că venea împotriva planurilor de cucerire ale acestor puteri aflate în competiție pentru teritoriul românesc. Dincolo de aceste interese însă, s-a recunoscut, în diferite ocazii, utilitatea forțelor unite ale Țării Românești pentru „ lumea creștină”.”1

Primele documente politice românești, în care „se oglindește o concepție de stat”, consemnează și ideea colaborării politico-militare.

„ În ciuda unor discontinuități temporare, mai mult sau mai puțin inevitabile, lupta românească permanentă pentru apărarea hotarelor și neatârnării a reprezentat trăsătura definitorie a evoluției raporturilor țărilor române cu Poarta. Inițiativa și conducerea acestui uriaș efort material și moral a aparținut când Țării Românești, când Transilvaniei, când Moldovei. Rând pe rând sau împreună, ele au avut capacitatea de a mobiliza energiile necesare pentru a para puternicul impact otoman, realizând după definiția lui Nicolae Iorga „un adevărat război de apărare națională, integrat în străduințele generale europene menite să stăvilească înaintarea vertiginoasă a noilor cuceritori”.”2

În anii guvernării lui Iancu de Hunedoara s-a conturat sistemul politico-

militar al Țării Românești.

Până la moartea sa accidentală, vreme de aproape două decenii, Iancu de Hunedoara a fost un consecvent luptător antiotoman, alternând etapele ofensive cu cele defensive. În orice caz, în vremea și sub conducerea sa, în cadrul sau în afara unor planuri și acțiuni de cruciadă, se fac ultimele încercări cu oarecare șanse reale de izbândă pentru alungarea otomanilor din Europa. „În perspectiva acestor lupte, rolul său de conducător al tuturor românilor este evident.”3

În paralel cu străduințele depuse pentru sporirea autorității centrale și pentru întărirea bazei sociale și economice a regatului ungar, Iancu de Hunedoara a făcut tot posibilul să consolideze și frontul antiotoman, urmărind colaborarea cu toate statele interesate în stăvilirea pericolului reprezentat de expansiunea Imperiului otoman. Apariția lui pe scena istorie, calitățile sale deosebite de comandant de oști și om politic, primele sale victorii și, mai ales, începutul acțiunilor sale ofensive antiotomane au contribuit, așa cum am mai spus, la o reluare pe scară largă a luptei împotriva Imperiului otoman atât de către popoarele din Balcani, cât și de către alte state europene, printre care s-a numărat și Veneția. În același timp, trebuie subliniat și faptul că întreaga activitate a lui Iancu, politică și militară, s-a bazat, în mod esențial pe românii transilvăneni, pe colaborarea strânsă dintre cele trei țări românești. Românii au constituit, în toate marile sale bătălii, elementul de bază, iar întreaga sa politică și strategie a avut ca temelie unitatea de acțiune dintre Transilvania, Țara Românească și Moldova. Aceasta demonstrează, încă o dată și cu toată puterea, faptul că țările române au avut un rol esențial în stoparea, pentru multă vreme, a ofensivei otomane, că ele au fost un adevărat zid de protecție pentru Europa și civilizația ei.

Iancu de Hunedoara s-a adresat multor state europene pentru a primi ajutor în lupta contra turcilor. Se pare că eforturile lui aveau sorți de izbândă. Astfel, papa Eugeniu al IV-lea tocmai încerca să organizeze o expediție împotriva Semilunii. În acest scop, înaltul pontif a trimis legați în Imperiul german, în Ungaria, în Polonia și în Burgundia. Tot aici au venit și ambasadele bizantine, care vizitaseră între timp Veneția, Roma și Neapole, în încercarea de a organiza o mare cruciadă antiotomană.

Marile victorii ale voievodului din anii 1442-1444 au avut darul de a atrage atenția a numeroase state și popoare europene asupra sa și asupra posibilității de reluare a luptei antiotomane, printre acestea numărându-se și Veneția. Trebuie

semnalat că atitudinea acesteia față de importantele evenimente din sud-estul Europei din acești ani a evoluat de la ezitări și neîncredere până la angajarea în lupta antiotomană, căutând să se pună la adăpost din toate părțile. „ se observă că Veneția căuta să-și apere propriile ei posesiuni și interese comerciale în sud-estul Europei și în Mediterana Orientală … și că în această epocă ea se temea de Ungaria și de popoarele balcanice cel puțin tot atât de mult ca de turci.”4

Faptul că în 1443 statele apusene, printre care Veneția avea un rol de frunte, nu au trimis flota promisă și nici un alt fel de ajutoare tocmai în momentul în care Iancu de Hunedoara făcea un efort deosebit, în cadrul „campaniei lungi”, pentru a da lovitura de grație Imperiului otoman, constituie unul din motivele pentru care acesta s-a opus organizării unei noi campanii antiotomane în 1444 și explică și ezitările regelui Vladislav I. Această lipsă de coordonare a acțiunilor militare și diplomatice, rezultat al contradicțiilor care sfâșiau Europa creștină, a fost una din cauzele cele mai importante ale dezastrului de la Varna, adică a ultimei încercări serioase de a-i alunga pe turci din Europa.

Nădejdile legate de trimiterea, în primăvara anului 1445, a unei solii ungare la Roma și a alteia în Franța se spulberară. Regele francez se mulțumi să răspundă doar cu promisiuni, având probleme datorate războiului cu Anglia. Tot așa aveau să se spulbere și speranțele legate de trimiterea unor noi soli la papă și la curtea ducelui Burgundiei în toamna anului 1445 și în iarna următoare, soli care „n-au adus altceva decât vorbe goale”. În anul 1447, gândindu-se la o nouă expediție împotriva turcilor, Iancu de Hunedoara a trimis la noul papă pe Nicolae Laszocki. Un alt sol mergea să ceară ajutor la Neapole, la Alfons al V-lea de Aragon. Alte cereri de ajutor au fost adresate ducelui Filip al Burgundiei și regelui Franței, Carol al VII-lea, iar banul Croației s-a dus la Raguza. La toate aceste solii numai Raguza a promis ajutor bănesc. Consecința a fost că Iancu a trebuit să decidă amânarea acțiunii pentru anul 1448, când a trebuit să întreprindă noi demersuri pe lângă puterile apusene. Ceva mai consistente s-au dovedit negocierile cu Alfons al V-lea de Aragon, dar cum forțele navale ale Aragonului erau insuficiente, era necesar și concursul naval al Veneției și cel financiar al papei.

De la papa Iancu s-a ales numai cu promisiuni, căci încercările făcute de suveranul pontif de a aduna bani s-au inițiat așa de târziu, încât ele nu mai puteau

folosi expediției proiectate.

Cât despre eventualul ajutor naval al Veneției, acesta a fost zădărnicit de complicațiile militare intervenite atunci între Veneția, Milan și Alfons al V-lea de Aragon. Din cauza acestor împrejurări, o nouă încercare de a ralia apusul la marea operă a lui Iancu de Hunedoara eșuase și marele ostaș urma să purceadă la luptă doar cu forțele sale și ale Țării Românești.

În anul 1455, lucrurile s-au repetat o dată mai mult. După ce împăratul Frederic al III-lea păru hotărât să susțină efortul lui Iancu, el își schimbă repede atitudinea și renunță la campania prevăzută pentru anul 1455. Ceva mai târziu, Frederic al III-lea a hotărât amânarea pregătirilor pentru anul următor. Dar, în anul 1456, în crâncena bătălie de la Belgrad, în afara cruciaților aduși de Capistrano, Apusul n-a contribuit cu nimic la strălucita victorie obținută de Iancu de Hunedoara, silit să lupte doar cu trupele lui .

În aceste condiții, când Apusul a susținut prea puțin efortul militar al marelui ostaș, Iancu de Hunedoara a început să se sprijine pe țările din sud-estul Europei, amenințate direct de pericolul otoman. Dar nici în această direcție nu au lipsit greutățile. Cu Serbia relațiile sale au avut un caracter schimbător, deoarece despotul Gheorghe Brancović, vasal al Ungariei, a avut față de Iancu de Hunedoara o atitudine plină de oscilații și sinuozități: în 1426 se recunoaște aliat al Ungariei, doi ani mai târziu plătește tribut sultanului Murad al II-lea, în 1439 se refugiază în Ungaria, în 1440 se refugiază la Veneția; în anul 1442 se alătură din nou frontului antiotoman, participând la „campania cea lungă”, dar nici la Varna, nici la Kossovoplje nu își oferă ajutorul; ba mai mult, îi informează pe turci despre mișcările lui Iancu și în retragere, l-a prins și l-a ținut pe viteazul căpitan în captivitate. Relațiile proaste dintre cei doi au durat până în 1451, în 1455 amenințat de turci, se alătură din nou lui Iancu. Din această prezentare a raporturilor lui Iancu de Hunedoara cu Gheorghe Brancović rezultă „colaborarea redusă și episodică a despotului sârb cu Iancu”. 5

În legătură cu colaborarea cu Bulgaria un sprijin i-a venit lui Iancu din partea poporului bulgar, atât în expediția cea lungă din anul 1443, cât și în campania din 1444.

Tot așa poporul sârb l-a ajutat în „campania cea lungă” din 1443 și în eroica apărare a Belgradului,în anul 1456,la care au participat și locuitorii sârbi ai orașului

Mai multe nădejdi și-a pus Iancu de Hunedoara în colaborarea cu poporul albanez, condus de eroul său național Gheorghe Castriota (Scanderbeg). Legăturile lui Iancu de Hunedoara cu acesta s-au intensificat în anul 1448. Bonifinius vorbește chiar de o alianță între cei doi, prin care se coordonau mișcările armatei lui Iancu de Hunedoara spre valea Vardarului cu cele ale armatei lui Scanderbeg, care venea dinspre Albania, forțele albaneze urmând să lovească din spate oastea otomană.

Colaborarea proiectată între cei doi mari ostași nu s-a putut realiza însă în 1448, fie din cauza lui Brancović, care, ar fi ocupat defileele dintre Albania și Serbia, făcând imposibilă venirea lui Scanderbeg în ajutorul lui Iancu de Hunedoara, fie din cauză că eroul albanez era ocupat atunci cu războiul împotriva Veneției.

În anul 1456, albanezii nu au participat în mod nemijlocit la lupte, cum n-au participat nici în 1444 la bătălia de la Varna. Totuși, în 1456, ei au contribuit indirect la victoria de la Belgrad, prin faptul că au reținut în Albania o parte din forțele turcești care ar fi putut participa la bătălie.

În general, se poate spune că luptele de eliberare duse de acesta împotriva turcilor l-au ajutat pe Iancu de Hunedoara prin aceea că i-au împiedicat pe otomani să se îndrepte cu toate forțele în contra Ungariei.

Ajutor sporadic a mai primit Iancu de Hunedoara de la bosnieci, de la raguzani și mai ales de la cehi, încheind chiar un tratat de alianță în anul 1453 Jiři Poděbrady, „administratorul țării” cehilor.

În lumina celor de mai sus, rezultă limpede că în afară de expediția burgundă pe Dunăre (1445) și de participarea cruciaților la bătălia de la Belgrad (1456), țările mai îndepărtate sau mai apropiate de Ungaria au ajutat în mod inegal și sporadic lupta antiotomană a lui Iancu de Hunedoara . În schimb, lupta sa a fost susținută temeinic și constant de țările române, ai căror ostași s-au întâlnit și au luptat împreună și în 1443, și în 1444, la Varna, și în 1445, pe Dunăre, și în bătălia de la Kossovopolje 1448 sub conducerea marelui comandant român.

Experiența istoriei a dovedit că apărarea Transilvaniei a depins întotdeauna și în foarte mare măsură de situația existentă în Țara Românească și în Moldova. De aceea și regele Sigismund de Luxemburg și Iancu de Hunedoara au căutat, într-o formă sau alta, să-și asigure prietenia ori alianța domnilor din cele două țări române. În interesul luptei sale contra otomanilor, marele ostaș a intervenit de multe ori activ în politica internă a Țării Românești și a Moldovei, căutând să atragă pe cei doi domni români de partea sa, într-un trainic front antiotoman pe linia Dunării.

Acțiunile militare și politice întreprinse de Iancu de Hunedoara față de Țara Românească și Moldova au dus la încheierea unei strânse alianțe între cele trei țări române, la crearea unui sistem politico-militar comun, pentru a consolida frontul antiotoman. Aceasta s-a observat începând cu anul 1442 și culminând cu anii 1444, 1447-1448.

În anul 1442, când turcii au intrat în Țara Românească, Basarab al II-lea, s-a retras spre munți așteptând ajutorul lui Iancu de Hunedoara . Acesta a trecut munții să așeze domn în locul lui Vlad Dracul pe Basarab al II-lea, fiul lui Dan al II-lea, aderent al politicii antiotomane. Atunci „ mulți dintre marii boieri munteni s-au asociat la planurile acestuia, recunoscându-l conducătorul nu numai al forțelor militare din Ungaria și din Transilvania, dar și din Țara Românească, realizându-se astfel un sistem politic unitar de luptă antiotomană.”6 Iancu de Hunedoara a intervenit viguros, a înfrânt pe otomani pe Ialomița și a realizat o mai strânsă atașare a Țării Românești la lupta împotriva Semilunii. În această perioadă, Iancu a ajuns să-și impună autoritatea înlăuntrul Țării Românești, așa cum rezultă din unele documente ale vremii. „Astfel, el a confirmat privilegiile brașovenilor și bârsenilor în negoțul lor cu Țara Românească, a întărit moșiile mănăstirilor Vodița și Tismana din Țara Românească . De fapt aceste lucruri trebuie interpretate ca o ilustrare a încercării lui Iancu de Hunedoara de a crea un sistem politico-militar comun „în vederea consolidării frontului antiotoman”.”7 Totuși raporturile lui Iancu de Hunedoara cu țările române au cunoscut unele fluctuații. Astfel, în toamna anului 1444, Vlad Dracul, care îi fusese aliat în luptele dintre 1442-1445, domnul Țării Românești, se află alături de Iancu de Hunedoara, ca și în anul următor, dar același domn încheie mai târziu o pace cu turcii, ba chiar susține în anul 1447, la tronul Moldovei pe Roman al II-lea, împotriva lui Petru al II-lea, aliatul lui Iancu de Hunedoara. Pentru a reechilibra situația, pe la sfârșitul lunii noiembrie 1447 Iancu de Hunedoara a întreprins o campanie în Țara Românească . El a văzut în noua orientare a lui Vlad Dracul o slăbire a frontului antiotoman și a sprijinit împotriva lui pe un pretendent, Vladislav, refugiat la Brașov. Este vorba despre Vladislav al II-lea, dar nici el nu a rămas constant alături de Iancu, oscilând între poziția aniotomană și cea filoturcă, desigur și ca urmare a presiunii marilor boieri, care ca

și marii baroni din Ungaria, nu se arătau dispuși să lupte cu turcii, ci să se înțeleagă cu ei, contravenind politicii ferme antiotomane a lui Iancu de Hunedoara . Prin tratatul din 1452 însă, Poarta recunoaște vasalitatea domnului muntean față de Iancu, suzeranitate recunoscută și de către Vlad. În vara anului 1447, Iancu de Hunedoara a intrat în Țara Românească cu pretendentul Dan, după unii istorici poate fiu al lui Basarab al II-lea, după alții frate cu Vladislav al II-lea, iar în Tratatul de Istoria României,II vorbește de una și aceeași persoană . Vlad Dracul a fugit din Târgoviște și a ajuns în satul Bălteni, unde a fost ucis împreună cu unul din fiii săi, Mircea.

„La 4 decembrie 1447, după înlăturarea lui Vlad Dracul el se intitulează chiar voievod al Țării Românești, din mila lui Dumnezeu: „Ioan de Hunedoara, guvernatorul regatului Ungariei și, din mila lui Dumnezeu, voievodul Țării Românești.” Noul domn al Țării Românești Vladislav al II-lea, un fiu al lui Dan al II-lea, îl vizitează la Brașov „spre folosul țării și priința întregii Creștinătăți”…”8 Domnul muntean declară că îl slujește cu credință „pe acel domn și părinte al nostru, Ioan de Hunedoara”.

În ce privește Moldova, acțiunea lui Iancu de Hunedoara de a o încadra în frontul antiotoman a început în anul 1442. În luptele pentru tronul Moldovei, care au avut loc între anii 1442-1447, s-a impus în cele din urmă Petru al II-lea, care, sprijinit de cumnatul său Iancu de Hunedoara, a ajuns domn la Suceava. Petru a donat, în anul 1448, lui Iancu cetatea Chilia, pe care acesta a deținut-o până la moartea sa, transformând-o într-o puternică bază defensivă. Iancu de Hunedoara s-a gândit, la un moment dat, s-o folosească drept punct de plecare pentru ajutorarea Constantinopolului asediat de turci.

Înfrângerea lui Iancu la Kossovopolje (1448) a dus la scăderea influenței lui în Moldova și la încetarea domniei protejatului său. La începutul anului 1449, în Moldova domnea Alexăndrel, susținut de feudalii poloni. „…la 16 februarie 1453, Alexăndrel, domnul Moldovei, solicita protecția lui „Ianuș voievod” căruia se angaja să-i fie „cum e pururea un fiu părintelui său, și cu toți boierii mei și cu toată țara mea”. Marele comandant și om politic, voievod și locțiitor de rege, trebuia în schimb, „să ne apere de toți dușmanii noștrii, în toate părțile și pe noi și țara noastră (…) ca un domn bun, țara sa”.”9 Astfel Alexăndrel i-a lui Iancu un fel de protectorat asupra Moldovei.

Dar nu peste mult timp Alexăndrel a fost alungat din țară de Bogdan al II-lea susținut de Iancu de Hunedoara .

Bogdan al II-lea a stat alături de Iancu atât pentru a se apăra împotriva pericolului otoman, cât și pentru a putea face față tendințelor de cotropire ale Poloniei. El a semnat cu Iancu două tratate de alianță, unul la 11 februarie 1450 și altul la 5 iulie în același an. În aceste tratate se preciza, printre altele, că „ Bogdan al II-lea se angaja, în schimbul obținerii „ocrotirii” lui Iancu, „…să stăm pe lângă domnia sa și cu căpeteniile noastre și cu boierii noștri și cu toată țara noastră și cu oștirile noastre și cu tot sfatul nostru (…); și asemenea țara domniei mele și cu țara domniei sale să fie una (…); iar domnia sa ne va apăra sub mâna domniei sale și ne va feri de dușmanii noștri (…); și să ne fie ocrotitor nouă din toate părțile, asemenea și țării noastre”.”10

Bogdan al II-lea a pierit ucis de Petru Aron în 1451.

Anii care au urmat au fost plini de lupte între Alexăndrel, readus de poloni, și Petru Aron care în fața năvălirilor turcești nu se aliază cu Iancu, capitulând înaintea otomanilor și acceptând plata tributului.

Din cele de mai sus rezultă că începând cu anul 1442,domnii Țării Românești și Moldovei considerau țările lor „unite” cu Transilvania, cum se vede din actele întocmite de cancelaria lui Bogdan al II-lea, amintite mai înainte. Aici trebuie însă precizat că în orânduirea feudală unitatea dintre mai multe state era concepută ca reunirea sub o suzeranitate, mai ales când o primejdie comună făcea necesară căutarea unei protecții.

În secolul al XV-lea tocmai din cauză că o asemenea primejdie comună- primejdia cotropirii otomane- devenise aproape permanentă pentru poporul nostru și pentru că în chip firesc țările române, Țara Românească, Moldova și Transilvania constituiau un bastion unitar în coasta înaintării otomane, o unificare de caracter feudal între ele a fost necesară. Unificarea statelor române, în cadrul structurii politice a feudalismului, a însemnat unirea tuturor celor trei țări române sub mâna puternică a lui Iancu de Hunedoara în vederea înfruntării pericolului otoman. Suzeranitatea lui Iancu de Hunedoara asupra țărilor române de dincolo de Carpați datează dinainte de ridicarea lui la demnitatea de guvernator al Ungariei, din vremea când el era voievod al Transilvaniei și în fruntea regatului se afla un rege. În anul 1443, cum relatează cronica lui Wavrin, când s-a ținut adunarea generală a celor trei stări din Ungaria, au participat la adunare și mai mulți boieri din Țara Românească, pentru a se sfătui cu ceilalți în vederea luptei comune împotriva turcilor. În această adunare, Iancu de Hunedoara, în calitate de voievod al Transilvaniei, a fost recunoscut drept căpitan suzeran peste țările și oștile care luptau la Dunărea de jos împotriva otomanilor. El era drept suzeranul celor trei țări române în baza dreptului feudal. Era o unire între țările române, deosebită de legăturile de vasalitate față de regatul Ungariei.

Din toate acestea rezultă existența unei politici a lui Iancu de Hunedoara, care realiza, în forma suzeranității feudale, unirea celor trei țări române ca un organism militar și politic, subordonat marelui ostaș și îndreptat contra primejdiei otomane.

Iancu de Hunedoara „ridică spada căzută din mâinile domnilor români și apără timp de mai bine de două decenii creștinătatea. Ioan Corvin avu de fapt pe domnii români ca niște supuși ai lui, schimbându-i după plac și întrebuințând armatele lor în luptele lui cu Turcii. Putem spune cu drept cuvânt că în vremea lui Ioan Corvin, acesta a apărat creștinătatea cu puterile unite ale Românilor de pretutindenea. El este un șef național al tuturor Românilor și un apărător al civilizației europene.”11

În final putem concluziona citându-l pe Eugen Denize: „ … este incotestabil faptul că Iancu de Hunedoara ca exponent, în primul rând al intereselor Țărilor Române a fost una din personalitățile cele mai însemnate ale epocii sale și orice proiect de luptă antiotomană nu-l putea ocoli pe el și poporul din mijlocul căruia a apărut. După marile domnii ale lui Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun venise și rândul unui român transilvănean de a ridica pe o treaptă mai sus Țările Române în arena politică internațională. Ele au devenit, în această perioadă un factor de cea mai mare importanță în privința situației economice, politice și strategice din zona Dunării de Jos și a Mării Negre, trebuind să fie luate în considerare de toate acele puteri care aveau interese aici. Lupta românilor conduși de Iancu de Hunedoara a fost, în cele din urmă, încununată de succes, ei reușind să-și apere ființa statală și neatârnarea și, mai mult, să oprească pentru mai bine de jumătate de veac pătrunderea turcilor în Europa Centrală.”12

VII. DOMENIUL ȘI CASTELUL HUNEDOAREI

ÎNAINTEA, ÎN VREMEA ȘI DUPĂ IANCU DE HUNEDOARA

Cu fiecare zi, pomenirea numelui Hunedoara trezește în mintea unui număr tot mai însemnat de oameni, amintirea unor vremuri glorioase de demult. Tot mai des asociază numele de Hunedoara întâmplărilor petrecute acum aproape șase sute de ani pe meleagurile hunedorene. Astăzi multă lume știe că la Hunedoara a existat o cetate puternică, pe locul căreia acum e un castel ce a fost condus de voievodul român Iancu de Hunedoara . Loc prielnic pentru dezvoltarea unei așezări, oamenii s-au stabilit în Hunedoara din cele mai vechi timpuri. Urme ale vieții materiale pe aceste meleaguri pot fi întâlnite în bogata stațiune arheologică de pe dealul Sînpetru, la poalele căruia se află așezat castelul.

Poziția deosebit de favorabilă pentru apărare a acestui deal, situat între văile Cernei și Zlaștiului, principale căi de acces în ținutul pădurenilor și faptul că el domină răscrucea drumului vechi spre Hațeg, explică puternica lui fortificare și îndelungata lui folosire.

Ținut bogat, Hunedoara a intrat de timpuriu în contact cu maghiarii, relații sporadice de negoț fiind confirmate de monedele ungurești din secolul al XI-lea găsite în localitate, pe un deal din vecinătatea cetății de pe Sînpetru . Despre o stăpânire maghiară efectivă în aceste părți până în a doua jumătate a veacului al XIII-lea nu se poate însă vorbi.

Lipsa de supunere a lui Litivoi a făcut ca centrele principale ale ținutului, Hunedoara și Hațegul, să fie ocupate militărește, ele depinzând de cetatea regală a Devei, unde era sediul autorității administrative și juridice a comitatului. Din această epocă, a doua jumătate a veacului al XIII-lea, datează primele mențiuni documentare ale Hunedoarei ca localitate, dar ele nu pomenesc cetatea. Aceasta și explică de ce un cneaz de la Zlaști, sat la mai puțin de un kilometru de castel, se adresează pentru rezolvarea unui diferend pe care îl are cu niște vecini, prin anii 1362-1363, reprezentatului puterii regale, care își are reședința la Deva, în cetate, și nu la Hunedoara.

Prima mențiune documentară a cetăți de la Hunedoara este din 1399.

Această cetate, cu o suprafață mai mică decât castelul de astăzi, avea o formă ovală, cu axa îndreptată spre nord, zidurile ei putând fi observate și astăzi cu ușurință. Privind de pe podul castelului zidul turnului nordic, se poate distinge bine un colț al primei cetăți, zidit din pietre fasonate și deasupra căruia s-a clădit ulterior impozantul turn. O porțiune importantă din prima cetate se păstrează în aripa de sud a castelului, înglobată între zidării ulterioare ; în special un colț al zidului, înalt de aproape cinci metri, se poate vedea cu ochiul liber în curtea interioară din partea de sud-est. S-au păstrat de la această cetate și elemente de arhitectură, care confirmă epoca construirii ei: a doua jumătate a veacului al XIV-lea. Este vorba de ramele sau ancadramentele de piatră a două uși, una în dreptul fântânii, astăzi astupată de zidiri ulterioare și cealaltă în curtea interioară amintită. Arcul lor este în semicerc, potrivit stilului romanic, dar muchia interioară a celor două ancadramente este teșită, potrivit stilului gotic. Suntem în epoca în care goticul începe să se răspândească în Transilvania .

Existența aici a unei cetăți construite de către stăpânirea maghiară – în a doua jumătate a secolului al XIV- lea – o confirmă și etimologia cuvântului Hunedoara. Filologii au constatat că în multe locuri unde sub puterea regală, sau sub patronajul ei, s-au construit cetăți, populația românească n-a tradus numele unguresc al cetății. Sufixul maghiar vár – cetate – s-a transformat în sufixul românesc oara precedat de vechiul nume al localității. Cunoaștem astfel: Temesvár – Timișoara, Szegesvár – Sighișoara și altele, tot așa Hunyadvár – Hunedoara.

Procesul de fărâmițare feudală era în Transilvania, în acea epocă în plină desfășurare. Datorită acestui fenomen istoric, caracterizat prin întărirea clasei nobiliare în dauna puterii regale și exprimat în fapt, prin mărirea suprafeței moșiilor feudale pe seama teritoriului țării administrat de rege prin interpușii săi, fortăreața regală de la Hunedoara trece în stăpânire feudală. În anul 1409 cetatea este dăruită lui Voicu. „ Noi Sigismund, rege al Ungariei … – glăsuiește printre altele hrisovul – dăm, dăruim și hărăzim lui Voicu, fiul lui Șerb”- și rudelor sale printre care și fiul său Iancu- „pentru strălucitele sale merite militare, domeniul regal, fânețele, pășunele, apele și eleșteele, după vechile și adevăratele ei hotare”.

Cetatea este donată la 18 octombrie 1409 cu tot cu domeniul ei întregii familii: lui Voicu, fiului său, fraților lui Voicu- Mogoș și Radu, precum și vărului lor Radu.

Donația cuprinde cetatea și domeniul de care țineau satele din aproprierea acesteia, în primul rând cele de pe Valea Cernei și a afluenților ei, tot ținutul pădurenilor cu așezările respective spre vest, iar spre est câteva sate din Valea Streiului, în total vreo 25 de așezări.

„Suflet tânăr, capabil, ușor impresionabil, Iancu cunoaște minunata arhitectură a castelelor răspândite pe drumurile multe pe care le-a umblat. Poate atunci a conceput și ideea de a realiza ceva asemănător pe locul cetății primite de la părintele său. (…) Este demn de remarcat faptul că Iancu de Hunedoara, importantă personalitate politică, cu moșii întinse în numeroase provincii, hotărăște totuși să-și construiască reședința acolo unde a stăpânit tatăl său și unde și-a petrcut copilăria, confirmând astfel atașamentul lui pentru locul de baștină și legătura sufletească pe care a păstrat-o cu cei din mijlocul cărora plecase.”1

Dar altele erau condițiile în țara lui. Turcii nu întârzie să apară și în Transilvania. Ei trec și pe la Hunedoara în 1420. În aceste condiții, Iancu va întreprinde lucrări noi la vechea cetate. O va „moderniza”, pentru ca să corespundă cerințelor noii tactici militare, în vremea când se răspândesc armele de foc.

Cunoscând intenția turcilor de a pune mâna în primul rând pe cetățile aflate la granițe, Iancu de Hunedoara caută să aibă pe domeniul său o fortăreață care să poată rezista asediului unei armate numeroase. Pentru realizarea acestui scop el construiește o nouă incintă prevăzută cu metereze și patru turnuri rotunde la fiecare colț. Vechile intrări ale cetății rămase în curtea interioară sunt desființate. Alături de noua intrare apuseană, Iancu de Hunedoara construiește o altă latură sud-estică, puternic apărată de un pasaj boltic. Dar sistemul fortificațiilor militare ridicate acum nu se rezumă numai la atât. El înalță în afara cetății, pe latura ei sudică, un turn masiv ( Ne Boisa), tot înspre dealul Sînpetru, legat de cetate printr-un coridor așezat pe pilaștri, construcție folosită pentru întâia oară în Transilvania. Numele Ne Boisa (în limbile slave: nu te teme) ar fi fost dat, potrivit tradiției, de către ostașii sârbi aflați în slujba lui Iancu de Hunedoara .

De fapt Ne Boisa reprezintă un turn de apărare din avanposturi, exemplu tipic de construcție militară, el fiind legat de cetatea propriu – zisă printr-o galerie suspendată pe un pod masiv susținut de piloni și cu spațiu între ei zidit.

Construirea acestei fortificații avansate pe latura de sud a cetății nu este întâmplătoare. Partea de sud era, în eventualitatea unui atac, cea mai vulnerabilă, pentru că cetatea fiind așezată pe ultima terasă a dealului, pe aici era posibilă atacarea ei cu cei mai mulți sorți de izbândă. Probabil în această epocă s-a săpat și șanțul de apărare, foarte larg, care o despărțea de estul platoului dinspre sud și est. O preocupare pentru întărirea apărării laturii dinspre Sînpetru este ilustrată și de incinta construită pe versantul dinspre castel al acestui deal.

Cetatea era gata în jurul anului 1443.O monedă din timpul lui Vladislav I (1440-1444) descoperită „in situ” în cursul cercetărilor arheologice din anul 1967 confirmă după stratigrafia terenului, data de mai sus. În anul amintit, Iancu de Hunedoara cere papei privilegiul de a construi „in castro de Hunod” o capelă dedicată Fecioarei Maria.

Acest act nu se referă însă la capela din castel, care a fost construită mai târziu, ci foarte probabil la ruinele acelei biserici de la poalele dealului Sînpetru care se vedeau încă în secolul trecut pe locul numit și astăzi „la popii roșii”.

O nouă etapă de construcții va începe la Hunedoara curând după terminarea puternicei cetăți zidite în prima jumătate a veacului al XV-lea. De fapt se va face un nou castel, cel de astăzi, și care ține seama numai în parte de vechile reguli ale arhitecturii militare.

Schimbarea programului arhitectural și al destinației construcțiilor de la Hunedoara are mai multe cauze. Ascensiunea politică a lui Iancu de Hunedoara se datorește în primul rând talentului său militar. Se știe că el a dezvoltat tactica militară a timpului său. Aceste cauze au fost politice, economice și militare, ele îl vor determina pe stăpânul Hunedoarei să transforme cetatea abia construită. Este demn de remarcat că Iancu de Hunedoara, importantă personalitate politică, cu moșii întinse în numeroase provincii, hotărăște totuși să-și construiască reședința acolo unde a stăpânit tatăl său și unde și-a petrecut copilăria, confirmând astfel atașamentul lui pentru locul de baștină și legătura sufletească pe care a păstrat-o cu cei din mijlocul cărora plecase.

Când au început lucrările la Hunedoara este deocamdată greu de precizat. Sunt cunoscute însă mărturii care lasă să se întrezărească unele momente din desfășurarea lucrărilor la noul castel. În 1450 Iancu de Hunedoara cere din nou un privilegiu de a construi în vechea cetate a Hunedoarei o altă capelă dedicată sfântului Ioan Botezătorul.

Primul pas în realizarea noii etape de construcție îl constituie, deci, zidirea capelei, aceasta se suprapune peste zidurile vechii cetăți și se compune dintr-o sală dreptunghiulară despărțită în două travee acoperite cu ogive. Intrarea în capelă se face printr-o ușă cu un portal simplu. Timpanul cuprinde stema militară a lui Iancu de Hunedoara. În partea vestică a capelei, două coloane susțin o tribună prevăzută cu un parapet de piatră decorat cu muluri gotice, având în centru stema soției lui Iancu de Hunedoara, Elisabeta. Altarul capelei poligonal în interior, iar în exterior cu două laturi, are o formă excepțională, întâlnită numai la câteva biserici din Transilvania, printre care cea din Bârsău.

Existența celor două capele are o explicație. În mod obișnuit, în Europa, un castel asemeni celui de la Hunedoara avea două capele.

În timpul lucrărilor de restaurare a castelului s-a observat că există o asemănare între structura zidăriei de la Hunedoara cu cea a mănăstirii ctitorite în 1449 de Iancu la Teiuș. S-ar putea, deci, ca brașoveanul Conrodus, adică pietrarul – constructorul acestei mănăstiri să fie și autorul castelului de la Hunedoara. De altfel acesta este înnobilat de Iancu, în calitate de guvernator al regatului, pentru lucrările executate la ctitoriile lui și „pentru meritele lui câștigate în diferitele noastre lucrări”.

Capela și palatul, în mare, erau terminate în 1452, dată confirmată și de cunoscuta inscripție din Sala Cavalerilor. În 1453, potrivit unei inscripții citite în veacul trecut, s-a construit scara spirală cu frumosul ei portal, creîndu-se un nou acces în măreața sală de la etajul palatului. Accesul inițial se făcea prin latura de sud, pe vechea scară care permitea intrarea la bastionul din colțul sud-vestic și la meterezele de pe zidul de pe latura vestică. Această scară, vizibilă și astăzi, a fost părăsită după ce s-a construit în veacurile următoare aripa sudică a castelului, în forma lui de astăzi. Tradiția unei intrări din curte în această parte a castelului s-a păstrat însă, dovadă golul de ușă de la etajul aripii sudice și urmele celor două scări de lemn.

În aceeași epocă se construiește turnul de poartă de pe latura de vest, impunătorul pod peste prăpastia în care curge Zlaștiul și desigur, într-o primă formă, o precetate – numită mai târziu cetatea husarilor, iar astăzi Curtea Corvineștilor.

Schimbările petrecute în familia Corvinilor se reflectă și în lucrările care se desfășurau la castel. Un bun exemplu îl oferă balustrada tribunei de la capelă. Aici piesa centrală nu mai este corbul, ci țapul, stema Elisabetei, semn că ea este stăpâna castelului și al domeniului.

Dar dincolo de aceste aspecte formale, mai importantă pentru istoria castelului este apariția elementelor Renașterii, primele ei manifestări păstrate în arhitectura Transilvaniei.

Ideile Renașterii pătrund greu și își fac loc folosind deseori forme vechi de exprimare. La Hunedoara se poate urmări ușor acest fenomen. Astfel în Sala Dietei sunt două uși, ( una care dă în cunoscuta galerie și alta spre scara spirală) al căror ancadrament de piatră are un profil gotic, dar care se închid într-un arc semicircular, mărturii a unei prime manifestări a Renașterii. În aceeași etapă de lucru, un an mai târziu, la portalul scării spirale ( timpanul care reprezintă stema lui Iancu de Hunedoara, susținută de doi heruvimi), noua concepție este mai evidentă.

În construcțiile care se fac în a doua jumătate a veacului al XV-lea, aripa nordică- numită aripa Matei- ( fig. 12 și 14b) și mai ales logiile deschise, precum și împodobirea cu zugrăveli exterioare a castelului dovedesc că ideile Renașterii devin dominante la Hunedoara.

Lucrările se încheie în jurul anului 1840, după aproape un secol de muncă continuă. Așa se explică de ce la Hunedoara sunt prezente toate fazele stilului gotic, de la primele influențe, muchiile gotice pe ușile de la prima cetate din veacul al XIV.lea, până la stilul așa numit flamboaiant. Renașterea, ale cărei prime manifestări sunt semnalate începând de la mijlocul secolului al XV-lea, își dă și ea contribuția din plin . Goticul și Renașterea dau astfel trăsătura caracteristică castelului de la Hunedoara.

Elisabeta Silagyi moare în 1482. Al doilea ei soț vinde în 1526 domeniul și castelul Hunedoara după ce, în prealabil, transportase întreaga avere mobilă și arhiva castelului în Germania.

Castelul și domeniul Hunedoara, cu cele 40 de sate ale sale, intră în posesia și stăpânirea lui Gabriel Bethlen, principele Transilvaniei, în virtutea unui vechi principiu de drept feudal, potrivit căreia averile nobililor morți fără moștenitori reintră în posesia coroanei.

La castel începe o nouă etapă de construcții. Pe latura de est, între turnul vechi de poartă și capelă, se construiește un nou corp de clădire, de fapt un al II-lea palat. Acum se construiește și aripa sudică, după cum o dovedesc inscripțiile „1618” și „1622”, aflate pe ancadramentele a două ferestre de la etajul al doilea. În felul acesta se încheagă construcțiile tuturor aripilor castelului așa cum s-au păstrat până astăzi. Se fac însă și transformări care alterează arhitectura gotică. Astfel frumoasa sală de la etajul vechiului palat gotic este radical transformată prin desființarea vechii boltiri și compartimentarea ei.

Pe latura de vest, dincolo de râu, cetatea husarilor este amenajată într-o curte gospodărească prevăzută cu o foarte frumoasă poartă de intrare, cu decorație sobră, în aceeași manieră a Renașterii.

Probabil în această vreme s-a clădit și moara ale cărei ruine pot fi văzute sub pod. Un sistem de scripeți cu lanț permitea să se ridice pe pod „venitul din moară”, cum spune un document al epocii. Moara are o deosebită semnificație istorică, ea reprezentând o mărturie a exploatării țăranilor de către nobilimea feudală.

Lucrările de construcții s-au terminat prin anii 1623-1624. Castelul va trece succesiv prin mâna mai multor stăpâni.

În secolul al XVII-lea domeniul Hunedoara continuă să fie una din moșiile bogate, în componența căreia intrau orașele Hunedoara și Hațeg, minele și atelierele de prelucrat fierul și 31 de sate locuite de țărani iobagi.

Cel din urmă stăpânitor al castelului a fost Mihai Apafi al II-lea, ultimul principe al Transilvaniei până în 1699. În 1722, în castel se instaleză sediul administrației miniere și locuința funcționarilor. Castelului i se aduc unele amenajări și compartimentări determinate de noua lui funcție. Capela este redată cultului catolic.

În 1784, teribilul an, nobilimea fuge îngrozită care încotro de mânia țăranilor, mulți se refugiază la Hunedoara, „căutând siguranță în castelul de aici”.

Cu acest episod se încheie de fapt istoria propriu-zisă a castelului și încetează funcțiile lui medievale, pentru care fusese construit, acela de reședință feudală și adăpost și sprijin întărit al nobilimii.

Deși austriecii l-au transformat în sediul unei instituții administrative și în depozit de fierărie provenită din atelierele care prelucrau minereurile din împrejurimi, castelul de la Hunedoara va începe treptat să capete o nouă funcție, aceea de monument istoric.

Calitățile de monument istoric ale castelului de la Hunedoara sunt descoperite treptat și împărtășite întâi de călătorii care trec pe aici și își notează impresiile precum și de artiștii graficieni care-i redau imaginea. Începând din secolul XIX, el este subiectul a numeroase descrieri și a primelor cercetări științifice.

În 1817 s-a făcut o reparație generală a clădirilor, dar abia terminate lucrurile, un trasnet distruge parțial castelul.

În 1823 un incendiu a distrus – din nou- parțial castelul. Este restaurat în 1824, dar la 13 aprilie 1854 a izbucnit alt incendiu în încăperile din partea nordică. Focul, întețit de un vânt puternic, a cuprins în cele din urmă întregul castel. Părăsit, el urma să aibă soarta altor ruine.

În urma unei susținute campanii publice un medic maghiar, Ludovic Aranz, reușește să impună primele măsuri de protecție și începerea unor lucrări de restaurare.

Lucrările au început în 1868 sub conducerea arhitectului Fracisc Schultz. Acesta a restaurat Sala Cavalerilor, balconul pătrat al Camerei de Aur și balcoanele turnului nou de poartă.

După moartea sa (1871), lucrările de restaurare au fost continuate de Steindl- constructorul monumentalei clădiri a Parlamentului din Budapesta. La început acesta urmează orientarea predecesorului său, lucrările sale bazându-se pe ideea că Hunedoara trebuie transformată în cetate regală. De aceea construiește acoperișul actual mai mare decât cel orginal, care poate fi văzut în stampele realizate înainte de incendiu.

Pe turnul Buzduganului (fig.10a), al cărui acoperiș a fost înălțat și ascuțit, a pus un coif greu, iar în vârf un cavaler cu un steag- statuie de metal reprezentând pe Iancu de Hunedoara. De asemenea el înalță turnul nou de poartă cu un etaj și cu o galerie care-l înconjoară. Sunt ridicate creneluri la Bastionul de tortură și la cel pentru apărarea podului.

Bastionul Muniției este prevăzut tot cu creneluri, iar în colț se adaugă un turnuleț de observație, care putea fi văzut până la recenta restaurare.

Lucrările întreprinse de el la Hunedoara se încadrează în curentul neogotic, foarte la modă în arhitectura din cea de a doua jumătate a secolului trecut.

După Steindl care a demisionat în 1874, lucrările au fost încredințate unui om fără o pregătire, un antreprenor care încheie în mod dezastruos această restaurare.

El a tencuit toți pereții castelului,inclusiv faimoasă frescă a legendei lui Iancu, iar pietrele vechi rezultate de la lucrări au fost împrăștiate, sfărâmate ca material de zidărie.

După înfăptuirea visului de veacuri al poporului român, Unirea Transilvaniei cu România, la 01 octombrie 1918 castelul de la Hunedoara este luat în grija Comisiei Monumentelor Istorice care execută între anii 1926-1936 unele lucrări de întreținere. Mai târziu, între 1947-1950, se reface podul de acces. Iar cu prilejul comemorării a cinci veacuri de la moartea lui Iancu de Hunedoara, în 1956, se începe restaurarea integrală a castelului.

În prima etapă s-a lucrat la Sala Dietei și la capelă, care au fost aduse la aspectul inițial, iar începând din 1965 se urmărește desăvârșirea lucrărilor de restaurare la Hunedoara. Între 1968-1970 a fost terminată și restaurarea clădirilor din curtea exterioară.

Arhitectura impunătoare a castelului de la Hunedoara se oferă privitorului în toată măreția ei numai după ce se traversează incinta cetății husarilor și s-a ajuns în dreptul podului. În stânga turnului de intrare se ridică mărețul turn al buzduganului, construcție făcând parte din prima cetate a lui Iancu. El se spijină pe zidurile vechiului castru din secolul al XIV-lea.

Turnul de poartă, cu silueta lui masivă, datează din veacul al XV-lea, din a doua etapă de construcții. Trebuie reținute la el elementele decorative ale ferestrelor. Ultimul nivel, care cuprinde coridorul de lemn ce înconjoară turnul, este o adăugire din veacul trecut și deci străină de arhitectura originală a castelului.

În dreapta turnului de poartă se află aripa care cuprinde palatul cu cele două săli festive ale castelului, a cavalerilor și a Dietei. Fațada exterioară a acestei laturi dă nota de originalitate arhitecturii castelului de la Hunedoara. Partea superioară este formată dintr-un coridor lung prevăzut cu patru balconașe închise, ca niște turnulețe, ce se sprijină pe piloni masivi de zidărie, care pornesc din prăpastia dominată de castel. Acest sistem de un deosebit efect plastic, pentru că întrerupe monotonia acestei fațade foarte înalte, a avut la timpul său și un rol militar.

Cele patru balconașe corespund sistemului de fortificare adaptat palatelor din cetăți. Turnulețele au rolul unor gherete de pază și tir cu rază de acțiune mai redusă decât a tunurilor care le flanchează. În timp de pace aceste turnulețe erau în fond balcoane care ofereau o frumoasă priveliște asupra dealurilor împădurite.

Tot de pe pod, în continuarea aripii principale a castelului, se vede galeria și turnul Ne Boisa.

În capul podului se află o statuie de piatră din1664 care reprezintă pe pe sfântul Ioan Nepomuk.

Sub poartă, în partea dreaptă, se poate vedea vatra la focul căreia se încălzeau odinioară oștenii de gardă. Pe aceeași parte era un rastel pentru arme, iar mai încolo se afla închisoarea.

În stânga, tot sub poartă, se intră în camera de gardă, numită „casa nemților”. Din „casa nemților” se pătrunde, coborând câteva trepte, în subsolul așa-numitului bastion pentru tortură.

Prima încăpere care se vizitează de obicei la castel este Sala Cavalerilor(fig.13), impresionantă prin solemnitatea ei, fastuoasă, cu bolți gotice. Este împărțită în două de cinci masive coloane octogonale de marmură roșie, care sprijină nervurile și bolțile gotice, așezate pe baze pătrate cu profiluri simple și cu capiteluri îmbrăcate în câte o coroană de frunze de stejar. Cheile de boltă sunt frumos sculptate, cu blazoane și elemente florale de o deosebită grație. Pe cea de a doua coloană de la intrare se află o inscripție în relief, cu următorul text scris cu caractere gotice, în limba latină: „ Hoc opus fe(ci)t fie(r)i mag(nificu)s Joh(a)nes de hunzad reg(n)i hu(n)g(ar)i(ae) gub(e)r(n)a(t)or a(nn)d(omin)i m(illessim)o CCCCLII ” sau în trducere „Această lucrare a făcut-o mândrul și mărețul Iancu de Hunedoara, guvernatorul regatului Ungariei în anul Domnului 1452” . Ideea de a pune o inscripție care să preamărească pe stăpânul construcției nou ridicate este o altă mărturie a concepției renascentiste care se înscăunează la Hunedoara.

Denumirea de „sală a cavalerilor”, justificată din punct de vedere istoric, este întâlnită în literatura medievală, în romanele cavalerești și a fost dată de autorii acestora ca să deosebească asemenea încăperi de cele ale femeilor și ale slujilor. Un astfel de cavaler a fost și Voicu, tatăl lui Iancu de Hunedoara.

Alături este scara spirală. Portalul ei e încadrat de un coronament care subliniază măreția întregii compoziții și e flancat de două pinacluri ce se sprijină pe câte o consolă decorată cu frunze stilizate, iar în lunetă e un frumos patrulob. Cu stema lui Iancu de Hunedoara. Într-un decor de frunze stilizate (elemente vegetale), compoziția e dominată de blazonul lui Iancu de Hunedoara. Însemnele dispuse în diagonală reprezintă corbul cu inelul în cioc, stema familiei. Forma coroanei este mărturia celei mai înalte demnități pe care a ocupat-o Iancu în ierarhia feudală.

Treptele de piatră ale scării spirale sunt dispuse în forma unui uriaș evantai.

Pe latura opusă palatului se află capela castelului(14b și17), construcție contemporană cu aripa de vest. La capelă reține atenția tipul de plan. Aici trebuie remarcat faptul că izbește contrastul dintre exteriorul ei simplu și măiestria sculpturilor din interior. Cheile de boltă pe care sunt sculptate corbul cu inelul în cioc și țapul, emblema familiei Szilagyi, sunt piese în care artistul s-a întrecut pe sine.

După capelă se vizitează de obicei puțul castelului, numit în veacul al XVII-lea poetic, „ fântâna vie”, unul din punctele de atracție.

El nu atrage prin adâncime, ci, mai ales, pentru legenda legată de săparea acestui puț. Se spune că, după una din bătăliile sale Iancu de Hunedoara ar fi adus ca prizonieri la castel câțiva din conducătorii oștirii otomane. Trei din ei au fost puși să sape o fântână(fig.14a), promițându-le libertatea dacă vor da de apă. Desigur, nimeni nu se aștepta ca săpând în stâncă, ei să găsească un izvor. Dar dragostea de libertate a prizonierilor i-a îndemnat să înceapă lucrul în speranța că vor scăpa de robie. Ei au săpat fântâna, largă de doi metri și jumătate, cu târnăcoapele și dalta; potrivit legendei, au lucrat timp de 15 ani până au dat de apă. Într-adevăr, pe peretele sudic, dintr-o fisură a pietrei, atât cât să intre un deget, un mic izvor avea să umple fântâna. Când cei trei prizonieri s-au înfățișat apoi să-și ceară libertatea promisă, ea le-a fost refuzată. Pe zidul capelei, lângă fântână, spune povestea, cei trei turci și-au scris în limba lor amarul plin de revoltă: „Apă aveți, dar suflet nu”.

Inscripția în limba turcă nu cuprinde însă textul pe care-l povestește legenda, dar frumoasa povestire trebuie să aibă un sâmbure de adevăr, pentru că săparea unei fânâni în piatră, într-un castel feudal, nu se putea executa în evul mediu, decât cu munca robilor. În realitate conținutul descifrat de specialiști este: „Cel care a scris această inscripție este Hasan, care trăiește ca rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică” (fig.15).

Tot aici, în spatele fântânii, se vede unul din turnurile cetății construite de Iancu de Hunedoara, în prima jumătate a veacului al XV-lea. E vorba de turnul estic, numit „bastionul toboșarilor.”

De la fântână, mergând pe zidul de incintă, prin spatele capelei, se ajunge la așa numita „terasă Bethlen” sau „ bastionul munițiilor”. Este de fapt o construcție militară din secolul al XVII-lea.

Privind spre castel se poate vedea mai întâi fragmentul din zidul de apărare, iar în spatele lui așa-numita „ groapă a urșilor” a cărei denumire aparține fanteziei populare, cum că animalele sălbatice sfâșiau pe dușmanii aruncați în ea.

Tot pe terasa Bethlen, în capătul ei, se vede turnul pictat, numit în secolul al XVII-lea „ bastionul buzduganului”, cel mai înalt și bine conservat dintre turnurile primei cetăți a lui Iancu.

Din logii, printr-un culoar, se ajunge în Sala Dietei. Ea are același aspect ca și Sala Cavalerilor, fiind însă mult mai înaltă și mai impunătoare decât sala de la parter. Distrusă în secolul al XVII-lea, Sala Dietei a fost restaurată între 1956-1957. O problemă grea a fost aceea de a reconstrui în amănunt toate elementele decorative ale Sălii Dietei.

Numele „Sala Dietei” este impropriu, dar intrând în uzul general, îl folosim în continuare. Dieta se numea în evul mediu, în Transilvania, „adunarea generală a tuturor nobililor”, unde se luau hotărâri politice și măsuri cere reglementau viața socială și economică a țării.

Sala Dietei este izolată de exterior print-un coridor cu patru burdufuri așezate pe piloni. Sala a suferit numeroase transformări, în urma cărora a pierdut bolțile ințiale. La coridor și burdufuri se întâlnesc, pentru prima oară în Transilvania, ferestrele dreptughiulare ale goticului târziu, împărțite în patru ochiuri și încoronate cu arhivolde în acoladă, împodobite cu frunze și flori în cruce.

Forma ferestrelor indică o dată mai avansată, fiind așezate după anul 1452. Prima intrare în Sala Dietei se găsea în partea ei de sud, lângă Turnul Capistrano.

Sala Dietei a fost readusă astăzi, prin restaurare, la aspectul ei din secolul al XV-lea. I-au fost demontate bolțile și coloanele, s-au deschis noi ferestre, iar imensul spațiu al sălii a fost compartimentat creându-se șase încăperi dispuse pe două nivele.Se amintește despre „ camera doamnei”(fig 16b), a „domnului” și marele palat al sufrageriei. Pereții sufrageriei sunt acoperiți cu o friză cu portrete în medalion. Acestea la prima vedere par lipsite de valoare, totuși ele au semnificații importante în istoria artei și chiar în istoria politică a vremii.

De-a lungul sălii, pe partea de vest, pe toată lungimea ei, se găsește coridorul cu balconașe. Ușile care fac legături cu sala, ca și nișele prevăzute cu bănci, sunt iarăși, prin profile și traseul chenarelor, mărturii ale Renașterii.

Din Sala Dietei se ajunge în aripa sudică a castelului. Prima încăpere, venind din Sala Dietei, are pe mijlocul ei trepte înguste, care coboară spre un gol strâmt și întunecos. Se poate distinge în acest gol fragmentul, dintr-un ancandrament gotic, al unei uși și zidurile dispuse paralel care formează pereții culoarului . Un coridor se află și la un nivel superior. Ele rezultă din succesiunea zidurilor tuturor etapelor de construcție, începând cu zidul cetății din secolul al XIV-lea.

O mărturie a primei cetăți construite de Iancu de Hunedoara este turnul din colțul de sud-vest, numit mai târziu „al paharnicului” și atribuit ca locuință a lui Capistrano în timpul șederii sale la Hunedoara. Turnul acesta, la care se ajunge urcând o scară îngustă, a avut odată întreaga sa fațadă la exterior.

După turnul paharnicului se vizitează faimoasa galerie Ne Boisa și turnul cu același nume, fortificație de avanpost a primei cetăți construită de Iancu de Hunedoara. Ea este singura parte a castelului care s-a păstrat întocmai, nealterată de amenajări ulterioare.

Interiorul galeriei și al turnului este auster. Încăperile n-au servit niciodată drept locuință, ci au fost întotdeauna poziții de luptă pentru ostași, afirmație confirmată de altfel de gurile de tragere de diverse forme și de gurile de aruncat pietre și smoală de la ultimul nivel, al patrulea. Întreaga construcție impresionează prin severitatea ei și pare să transmită un mesaj peste veacuri despre ce a însemnat în vremea lui Iancu apărarea țării împotriva turcilor cotropitori.

Reîntorși în curte, rămâne de vizitat latura de vest, aripa Bethlen, construită în veacul al XVII-lea și lipsită astăzi de interes artistic.

În aripa aceasta se afla la etaj o sufragerie mare.

Incendiul din 1874 a distrus totul. Unica mențiune documentară existentă a fost insuficientă pentru o restaurare a etajului. De aceea s-a executat un tavan de lemn, casetat, care să se potrivească cu caracterul sălii. Tot în cursul restaurării s-au redeschis apre grădină o fereastră și un balcon ce fuseseră zidite.

Cartierul din spatele castelului, acolo unde astăzi sunt căteva străzi, se numea în trecut „ piața”, adică centrul economic al orașului, amănunt cunoscut din ce în ce mai puțin de localnici. Înainte de construirea orașului nou piața se afla aproximativ în același loc, dar ceva mai jos, nu departe de confluența Zlaștiului cu Cerna.

Pentru a asigura o legătură cu orașul, s-a construit în acea epocă și un pod nou, cel actual, care a fost restaurat în forma în care se vede, după o stampă veche.

Vechiul turn de poartă aflat pe această latură, și despre ale cărui zugrăveli exterioare s-a amintit, și-a pierdut funcția prin construirea, tot în secolul al XVII-lea, în dreptul lui, a unui imens bastion rotund, numit „bastionul alb”. Este o construcție militară tipică pentru tragerile cu tunul.

A rămas nemenționat în această descriere a castelului turnul din colțul sud-estic, al primei cetăți a lui Iancu. Nu este o omitere, dar pentru că în urma construcțiilor din secolul al XVII-lea a rămas izolat, la exteriorul lui se mai pot distinge înzidite vechile crenele care-i încununau partea superioară în epoca primei cetăți a lui Iancu de Hunedoara.

Evocarea diferitelor funcții ale încăperilor, cu tot aspectul lor prozaic, contribuie la formarea unei imagini asupra vieții cotidiene în castel, care presupunea o gospodărie complexă, în stare să satisfacă toate nevoile celor ce-l locuiau. Vorbind de castel, nu trebuie pierdut din vedere nici o clipă că aici era reședința unui imens domeniu feudal, locuit de iobagi așezați în aproape 40 de sate. Dintre aceștia, unii lucrau în minele și atelierele de prelucrare a fierului.

Vizita castelului de la Hunedoara se încheie aici. Rezumând, se poate spune că se cunosc mai multe etape de construcție, fiecare lăsându-și amprenta ei. Sunt de reținut fragmentele primei cetăți din secolul al XIV-lea, cu cele două ancadramente de ușă în stil romanic, apoi cetatea construită de Iancu de Hunedoara în prima jumătate a veacului al XV-lea cu cele patru turnuri de colț și ziduri crenelate și partea ei cea mei originală, galeria și turnul Ne Boisa. Din mijlocul veacului al XV-lea rețin atenția palatul cu cele două săli mari și capela. Deosebit de valoroasă, din această epocă, este sculptura în piatră, mai ales cheile de boltă ale capelei și în special portalul scării spirale. Renașterea, ale cărei prime influențe în Transilvania sunt semnalate la Castelul de la Hunedoara, a lăsat adânci urme în construcțiile ce s-au executat în a doua jumătate a secolului al XV-lea, elementele sale cele mai caracteristice fiind logiile dinspre curte ale laturii nordice cu faimoasa frescă, precum și zugrăvirea exterioară a unei părți din castel. Veacul al XVII-lea este caracterizat prin construirea unui nou palat pe latura dinspre răsărit, bogat decorat cu stucaturi – cele mai vechi stucaturi cunoscute în Transilvania – dar care nu se mai păstreză, portalul de acces în cetatea husarilor și decorația sculpurală a bisericii reformate, mărturii ale aceleiași Renașteri. În fine, veacul al XIX-lea este reprezentat prin curentul neogotic. Lui i se datorește silueta actuală a castelului, cu învelitorile lui foarte înalte și galeria din fața aripii Bethlen. Rezultă clar că fiecare epocă și-a dat contribuția ei la dezvoltarea castelului de la Hunedoara, unul din cele mai valoroase monumente istorice ale țării noastre.

Astăzi castelul de la Hunedoara, minunat monument de arhitectură, martor al multor frământări economice, sociale și politice petrecute pe aceste meleaguri în decursul istoriei, este amenajat ca muzeu, fiind pus la dispoziția vizitatorilor.

În sălile muzeului sunt expuse piese din ceramică aparținând epocii bronzului, ceramică dacică și romană, ce ilustrează locuirea intensă a acestei zone din cele mai vechi timpuri. Documente și arme din secolul al XV-lea sunt mărturii ale efortului lui Iancu de Hunedoara pentru stăvilirea pericolului otoman și închegarea unui front comun al celor trei țări române.

Fragmente de sculptură din secolul al XV-lea fac posibilă cunoașterea arhitecturii originale a castelului.

Cu alte cuvinte, prin însăși prezența lui, castelul transmite un mesaj istoric, acela al faptelor cărora le-a fost mărturie, păstrând în primul rând amintirea vie a aceluia care l-a clădit și a cărui memorie o evocă, aceea a lui Iancu de Hunedoara, dar el transmite și un mesaj artistic, prin eleganța proporțiilor, prin sobrietatea arhitecturii, prin măiestria sculpturii și originalitatea zugrăvelilor sale.

Fiecare pas făcut pe meleagurile hunedorene te poartă înapoi în istorie. Dialogul acesta peste timp al trecutului cu viitorul este mai evident în orașul Hunedoara unde, peisajul e dominat de silueta grațioasă a donjonului castelului. Hunedoara pare din acest punct de vedere un oraș-simbol.

VIII. VALORIFICAREA ELEMENTELOR DE ISTORIE LOCALĂ

ÎN PREDAREA ISTORIEI LA CLASELE I – IV

Dezvoltarea armonioasă a personalității elevului se realizează printr-un complex de influențe instructiv-educative cuprinse în conținut, obiectelor de învățământ, în mediul educativ creat în clasă și în școală, în metodele și procedeele de instruire și educare folosite de institutori, în activitatea desfășurată în afara clasei și școlii.

În procesul formativ – educațional pe care-l realizează învățământul, istoriei îi revine un rol deosebit. Prin conținutul și caracterul ei complex, istoria constituie un instrument de cunoaștere stiințifică a trecutului, de formare a perspectivei și a simțului istoric.

Apropierea elevilor de înțelegerea faptului că facem parte dintr-o continuitate, că prezentul nu este absolut detașat de ceea ce a existat în trecut, constituie de altfel, sensul principal al învățăturii istoriei, ei îi revine sarcina de a realiza fuziunea trecutului cu prezentul, devenind în felul acesta o știință pătrunsă de suflul contemporaneității și nu o disciplină despre un trecut apus și lipsit de interes prin perspectiva vieții noastre.

Istoria reprezintă o sursă deosebit de importantă pentru formarea unui larg orizont cultural, de cunoștere a valorilor materiale și spirituale pe care ni le-au lăsat epocile precedente și care intră, prin ce au mai bun în patrimoniul civilizației umanității.

Prezentând nenumăratele pilde de eroism lae maselor și personalităților, evidențiînd drumul spre mai bine parcurs de poporul nostru, de omenire, în decursul evoluției sale, istoric a depășește cadrul contemplativ, ea determină convingeri și trezește sentimente morale, patriotice și internaționaliste, devine un îndemn la acțiune.

În formarea reprezentărilor și noțiunilor de istorie la elevii din clasele I-IV, institutorul trebuie să țină seama de anumite particularități pe care le prezintă acest proces. Astfel, operațiile de analiză, sinteză, generalizare și abstractizare care sunt antrenate în formarea unor noțiuni de istorie se efectuează, la ei, la nivelul reprezentărilor.

În această direcție, o mare valoare o au elementele de istorie locală. În cadrul creat de istoria patriei, utilizarea rațională a elementelor de istorie locală -prin care înțelegem: locuri, urme și monumente de cultură materială și spirituală care evocă evenimente social politice în legătură cu trecutul și cu prezentul localității și împrejurimilor ei – contribuie la lărgirea și adâncirea influenței procesului de învățământ, a calității pregătirii elevilor, la creșterea eficacității muncii didactice.

Materialul istoric local satisface cerințele exprimate de principiile învățământului: îl pune pe elev în contact nemijlocit cu izvorul cunoștințelor; îl conduce de la apropiat la îndepărtat și îl orientează, la nivelul lui de înțelegere, în problemele vieții economice, sociale, politice și culturale – trecute și contemporane; îndeplinește atât o funcție instructivă – ajută la aprofundarea, la cunoașterea fenomenului istoric studiat- cât și una educativă- stimulează dezvoltarea spiritului de observație, a gândirii și capacității, suscită interesul pentru probleme de istorie, contribuie la formarea aptitudinilor științifice și a însușirilor moral pozitive, a patriotismului și la cultivarea gustului estetic. Astfel, elevii se conving că oamenii – fie că sunt de la oraș sau de la sat, fie că sunt bogați sau săraci, fie că sunt învățați sau neștiutori de carte – și-au adus contribuția la făurirea istoriei, iar unii dintre acești elevi manifestă preocupări pentru istorie: înjghebează colecții de monede, colecții filatelice pe teme istorice, vizitează muzee și expoziții.

Studierea elementelor de istorie locală și folosirea lor în activitatea didactică a constituit obiectul de referință și de studiu al mai multor cercetări. În lucrările și manualele de pedagogie apărute până acum în țara noastră se apreciază valoarea elementelor de istorie locală.

În metodicile predării istoriei la clasele I-IV se subliniază necesitatea ca institutorul să valorifice cunoștințele elevilor despre locul natal. Cadrul geografic în care își petrec copilăria exercită o valoroasă influență educativă prin stările afective pe care le determină. Imaginea locului natal dăinuie în conștiința omului.

Mai mulți autori abordează probleme în legătură cu valorificarea instructiv-educativă a elementelor de istorie locală, lecția ca mijloc de împletire a cunoștințelor din domeniul istoriei naționale cu cele despre localitate; cunoașterea materialului local prin vizite la muzee, expoziții, excursii, valoarea educativă a elementelor de istorie locală, organizarea muzeului școlar, căile folosite pentru adunarea materialului istoric local.

Pentru cunoașterea evenimentelor care au marcat județul Hunedoara se impune o planificare judicioasă, de perspectivă și pe an a activității de cercetare și colaborare cu toți factorii educaționali interesați și răspunzători de cunoașterea locului natal, cu profesorii de istorie, limbă și literatura română, geografie, muzică, desen ș.a.m.d..

În planul de perspectivă se înscriu principalele elemente de istorie locală, care vor fi studiate împreună cu elevii în perioada școlarizării lor, iar din acestea se desprind obiectivele care pot fi îndeplinite într-un an școlar. De pildă în județul Hunedoara, potrivit experienței unor institutori planul ar putea cuprinde următoarele obiective: Castelul Huniazilor, Nandru cu Valea Nandrului în apropierea municipiului Hunedoara, precum și excursii la Deva pentru a vizita Cetatea Devei, Muzeul Magna Curia, la Țebea, la cetățile dacice din Munții Orăștiei, la Sarmisegetusa Ulpia Traiana.

Dacă se muncește organizat, se poate aduna material pentru amenajarea unui colț muzeistic școlar, iar odată cu trecerea anilor școlari, de la o clasă la alta, sistemul cunoștințelor despre locul natal crește, devine tot mai cuprinzător și influențează pozitiv dezvoltarea intelectuală, estetică și morală a elevilor.

În afară de izvoarele directe se recomandă și consultarea folclorului. Ținuturile hunedorene, ca întreaga țară, sunt bogate în folclor. El poate fi folosit cu succes la lecțiile de istorie, pentru prezentarea în mod plastic a felului în care se oglindește în conștiința poporului ceea ce au reușit să făurească predecesorii.

Căile pentru cunoașterea elementelor de istorie locală, care stau la îndemâna institutorilor, nu se reduc la cele prezentate, ele fiind mai variate și mult mai numeroase, în funcție de condițiile locale concrete în care se desfășoară activitatea didactică.Institutorul participă alături de profesorii de specialitate, în mod sistematic la organizarea de excursii și la culegerea folclorului îndeosebi a legendelor și baladelor istorice.

Aceste căi pentru cunoașterea elementelor de istorie locală trebuie folosite într-un sistem unitar. Între ele trebuie stabilită o legătură reciprocă, încât constatările înregistrate pentru una să fie întregite și verificate prin toate celelalte. Referirile prin ele însele- o bătălie, o mișcare populară locală, unele monumente de artă străveche sau altele, spun prea puțin. Pentru a dezvălui întreaga lor semnificație este necesar să le privim în legături cu altele, să scoatem în evidență poziția pe care o ocupă fatpul istoric local în istoria țării întregi, în istoria națională și universală.

Ținuturile hunedorene sunt bogate în materiale care reflectă viața și activitatea oamenilor din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre. Aflându-se în fața unei varietăți mari de material care poate fi folosit în procesul de învățământ: material folcloric, narativ, beletristic, documentar, arheologic, precum și cel arhitectonic .

În legătură cu un anumit eveniment istoric poate fi folosită, desigur, o gamă largă de material istoric local. Institutorul trebuie să aibă în vedere faptul că materialul istoric local nu are doar un simplu caracter ilustrativ. Cu ajutorul lui aducem mai multă lumină asupra istoriei naționale și universale. Din marea varietate de material existent, institutorul trebuie să aleagă numai material tipic, semnificativ, accesibil, adică acel material cu ajutorul căruia elevii să poată fi conduși/coordonați mai ușor pentru a descoperi trăsăturile caracteristice, esențiale ale istoriei naționale și universale și a formula corect anumite generalizări.

Trebuie să subliniem faptul că sporirea valențelor instructiv-educative a elementelor de istorie locală este strâns legată de asigurarea respectării unor cerințe privitoare la calitatea și conținutul materialului istoric local folosit, precum și la metodica prezentării lui. Printre aceste cerințe, se impun a fi amintite:

autenticitatea materialului. Indiferent de natura lui, materialul istoric local trebuie să oglindească veridic faptele la care se referă și să fie interpretate corect din punct de vedere științific;

evitarea supraîncărcării lecției cu material de istorie locală. Amănuntele de ordin local acoperă și înlătură evenimentele principale, le diluează, țintuiesc în concret gândirea elevilor, n-o lasă să discearnă și să descopere esențialul, care i-ar permite să încadreze faptele locale în fapte de importanță națională;

subordonarea elementului istoric local evenimentelor generale;

prezentarea elementelor de istorie locală după regula de la apropiat la îndepărtat;

introducerea adecvată a materialului istoric local în lecție.

Elementele de istorie locală nu au efecte miraculoase, eficacitatea lor educativă depinde de împrejurările concrete în care sunt folosite. Pentru a stabili mai precis momentul în care trebuie să folosim materialul local în lecție, luăm drept criterii: scopul urmărit prin folosirea lui, legătura cu faptele de interes național, natura și volumul lui.

Elementele de istorie locală se folosesc mai ales în lecțiile de dobândire a cunoștințelor. Lecția de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor, organizată după parcurgerea unui capitol sau a mai multor capitole, din programă, ori la sfârșit de semestru sau an școlar constituie și ea prilej potrivit pentru valorificarea elementelor de istorie locală.

Din cele de mai sus rezultă că istoria patriei servește atât ca punct de plecare cât și ca fond pe care se profilează în fiecare moment studierea elementelor de istorie locală, materialul istoric local va fi diferențiat, în funcție de nivelul de pregătire al elevilor,că există o mare varietate de metode și procedee de valorificare a elementelor de istorie locală în activitatea la clasă a institutorului.

Lecțiile ținute în clasă pot fi, și este necesar să fie completate prin lecții ținute la muzeu. Este îndeobște cunoscut că muzeele de istorie dispun de un foarte variat și bogat material, care reprezintă dezvoltarea societății omenești din cele mai îndepărtate timpuri și până în zilele noastre, mult mai multe și variate decăt se află în muzeul școlar în cazul în care acesta există.

Fiecare epocă istorică este ilustrată prin obiectivele cele mai reprezentative, mai semnificative pentru istoria generală a patriei și pentru istoria locală.

În muzeu se pot desfășura diferite tipuri de lecție, de dobândire a cunoștințelor, de verificare și apreciere, precum și de recapitulare și sistematizare. Se impune sublinierea faptului că lecțiile în muzeu pot fi organizate în orice moment al procesului de învățământ: la începutul anului școlar, pe parcursul predării și la sfârșitul anului școlar. Important este ca materialul muzeal să nu abată cursul lecției, care are conform programei un scop precis și nu poate fi confundat cu acela al unei vizite obișnuite. De aceea, institutorul nu poate ceda locul personalului specializat al muzeului, așa cum se întâmplă în cadrul vizitelor obișnuite de informare generală.

Sistemul de organizare a muzeelor din țara noastră, de asigurare a cadrului general în care sunt plasate obiectivele locale, înlesnesc institutorilor integrarea fenomenului local în fenomenul istoric general, subliniază strânse legături dintre evenimentele istorice locale și cele naționale. Se impune însă, o pregătire atentă a lecțiilor ce se țin la muzeu. Este bine ca institutorul să-și întocmească un proiect didactic – de lecție- detaliat, judicios, care să-l sprijine în valorificarea din plin a lecțiilor.

Deci, din multiplele forme ale activității extrașcolare cele mai importante sunt: excursiile și vizitele.

În clasa a IV-a studiul istoriei trece de la povestirile lecțiilor din anii anteriori, la tratarea evenimentelor, în succesiunea logică și cronologică, la explicarea cursului ascendent dezvoltării societății omenești. Elevii mai păstrează în memorie întâmplările descrise în lecțiile anterioare, de aceea nu trebuie să se creeze o ruptură între acele evenimente, majoritatea intrate în legendă și faptele reale, datele exacte și numirile corecte pe care urmează să le învețe: este vorba de o corelație adecvată a ceea ce elevii au de învățat în clasele I-III, la citirea textelor cu conținut istoric, precum și în clasa a IV-a la lecțiile speciale de istorie.

Cunoscând prezentul și trecutul locurilor hunedorene, elevii au ajuns la concluzia că poporul nostru și-a iubit întotdeauna, cu înflăcărare, patria și au devenit mândri că aparțin acestui popor, că sunt fii ai acestui județ, străvechi pământ românesc.

Într-o lume pragmatică și mercantilă care se reflectă, inevitabil, și în existența elevilor din zilele postrevoluționare, prin integrarea elementelor de istorie locală în lecții și în activitățile din afara clasei și școlii, institutorul caută să îi facă pe elevi să înțeleagă că au motive să fie mândri că sunt români, că atât în prezentul cât și în trecutul său România a avut fii care nu au renunțat la acest petec de pământ, și l-au apărat atât cu vorba cât și cu fapta chiar dacă, uneori, acest lucru i-a costat viața.

Istoria le formează elevilor ideea de dezvoltare socială, de cauzalitate și interdependență a fenomenelor sociale, de transformare revoluționară. În felul acesta, pe lângă influența puternică pe care o exercită învățarea istoriei pe plan formativ- educativ, capacitatea de înțelegere și interpretare a vieții sociale prezintă o mare valoare instrumentală.

Elementele de istorie locală au o deosebită valoare instructiv-educativă.

Elevii își prezintă mult mai clar și mai precis și înțeleg mult mai ușor trecutul și prezentul, dacă evenimentele și fenomenele istorice sunt predate de la cauză la efect în intercondiționare reciprocă, strâns legate de ceea ce s-a petrecut ori se petrece în ținutul natal, dacă se leagă de fapte familiare lor.

Varietatea elementelor de istorie locală determină o multitudine de forme în cadrul cărora se realizează valorificarea lor: lecții de diferite tipuri, vizite, excursii, concursuri și altele.

Metodica folosirii elementelor de istorie locală cuprinde o gamă vastă de procedee, începând cu simpla indicare a faptelor de ordin local, continuând cu conducerea elevilor spre descoperirea, prin efort intelectual propriu, a unor adevăruri noi, iar de aici ajungând la activitatea independentă teoretică și practică de interes pentru istoria locală.

Se impune sublinierea că demersul pedagogic în vederea formării concepției științifice despre lume și viață trebuie să fie organizat în funcție de particularitățile de vârstă și individuale ale elevilor, de împrejurările sociale și de mediu, de experiența de viață a acestora, precum și de valențele formative ale diferitelor discipline de învățământ. Corelația interdisciplinară pe plan orizontal (cunoștințe dobândite la diferite discipline în aceeași clasă), sau pe plan vertical (cunoștințe dobândite în diferite clase) pune elevii în situația de a folosi noțiunile, conceptele în contexte noi, de a face legături logice, cauzale între diferite aspecte ale realității, ale vieții sociale. Prin aceasta se formează concepția unitară, științifică despre lume și viață și acele trăsături intelectuale ( flexibilitate, creativitate, spirit critic, capacitatea de analiză și sinteză) specifice omului nou.

În mod cert elementele de istorie locală ușurează înțelegerea istoriei generale și creează o atmosferă favorabilă, care, sensibilizându-i pe elevi adâncește influența educativă asupra lor, înlesnind astfel, formarea conștiinței și a conduitei patriotice.

Deși deosebit de importante, prin rolul lor, elementele de istorie locală nu se substituie, cum s-a mai arătat, celor cu caracter general, nu trebuie să împiedice formarea privirii de ansamblu asupra evenimentului istoric dat, ci dimpotrivă, ele se integrează în acestea, întregindu-le și dându-le un suport material mai puternic.

Materialul istoric local trebuie să fie folosit diferențiat, în funcție de vârsta elevilor și de nivelul dezvoltării lor intelecturale, pentru a le stimula continuu interesul pentru istorie. Efortul personal de cunoaștere a ținutului natal declanșează un proces lent, dar adânc, de înfrățire cu natura patriei, cu trecutul ei și cu prezentul, cu poporul român, cu valorile lui, cu roadele muncii lui, cu viitorul lui măreț, grandios.

Se impune ca institutorul să cunoască bine tradițiile locale, legendele și povestirile istorice, el să fie primul culegător întocmind culegeri tematice, înregistrând povestirile și legendele istorice locale, precum și alte tradiții specifice localității.

Rolul conducător al institutorului în procesul muncii instructiv-educative asigură realizarea funcției instructiv-educative a elementelor de istorie locală. Institutorul este acela care orientează și imprimă o înaltă semnificație morală întregii activități a elevului, atât școlară cât și extrașcolară.

Institutorul elaborează un program de perspectivă, în care se înscriu obiectivele istorice ce trebuie cunoscute, factorii cu care colaboreză, precum și acțiunile practice la care să se participe treptat, pe parcursul întregii perioade de școlarizare. La elaborarea acestui program, ca și la realizarea lui, se adoptă ca principiu călăuzitor, întrepătrunderea permanentă a materialului istoric local cu istoria națională, punctul de plecare fiind, după caz, de la acest material spre istoria patriei sau invers. Acest procedeu îl ajută pe elev să înțeleagă că numai în cadrul dezvoltării întregii patrii este pe deplin posibilă dezvoltarea ținutului natal.

Așadar, elementele de istorie locală acționând numai pe fondul istoriei naționale și întregindu-l, aduc o contribuție însemnată la îmbogățirea spiritualității elevului, la pregătirea lui pentru viață.

PROIECT DE LECȚIE 1

Obiectul: Istoria românilor

Tema: O excursie la Castelul Huniazilor din Hunedoara

Scopul: Cunoașterea istoriei patriei, a elementelor de istorie

Obiective:

O1-să cunoască în mod direct locurile istorice care amintesc de trecutul îndepărtat al istoriei nostre, de misiunea lui Iancu de Hunedoara pe aceste meleaguri;

O2-să stabilească relația dintre vestigiile istorice vizitate și evenimentele istorice contemporane cu aceste;

O3-să aprecieze valoarea acestor vestigii;

O4-să culeagă date despre monumentele istorice vizitate și faptele istorice contemporane cu acestea ;

O5-să utilizeze informațiile dobândite în urma acestei excursii;

O6-să observe cu atenție locul vizitat.

Metode didactice: explicația, conversația, demonstrația, munca independentă, observarea, exercițiul

Mijloace didactice: vestigii istorice, fișe de observare, aparat de fotografiat, hărți, desene, planuri

Strategie didactică: pregătirea excursiei, desfășurarea excursiei, prelucrarea și valorificarea observațiilor elevilor

Bibliografie:

Liviu Burlec, Liviu Lazăr, Bogdan Teodorescu, Istoria românilor, Manual pentru clasa a IV-a, 1997, pg.14,15;

Idem, Istoria românilor, clasa a IV-a, Ghidul învățătorului, 1998, pg.20,21;

Gheorghe Tănasă, Metodica predării – învățării istoriei patriei, Ed. Spiru Haret, București, 1998.

Pregătirea excursiei

În vederea realizării acestei activități didactice, institutorul se informează în prealabil din bibligrafia prezentată asupra:

Așezării localității

Vechimii localității

Vestigiilor istorice existente

Datelor despre Iancu de Hunedoara

Evenimente istorice care au marcat evoluția castelului

Institutorul va stabili itinerariul și momentele de popas astfel încât până să se ajungă la obiectivul central, elevii să ia cunoștință despre alte locuri istorice întâlnite pe traseu.

Conform activității desfășurate, se stabilesc sarcinile elevilor pe grupe:

Grupa 1: va identifica toate hărțile și planurile obiectivelor vizitate pentru a le corela cu realitatea din teren ;

Grupa 2: va pregăti aparatele de fotografiat pentru imortalizarea momentelor semnificative din excursie în vederea alcătuirii unui album;

Grupa 3: va aduna date referitoare la istoria Castelului Corvineștilor din Hunedoara.

Elevii din cele trei grupe vor fi instruiți de institutor cu privire la sarcinile ce le au de îndeplinit și modalitățile prin care trebuie duse la bun sfârșit.

Desfășurarea excursiei

Institutorul prezintă elevilor importanța activității didactice desfășurate și a disciplinei care se impune în timpul excursiei.

După aceasta începe excursia propriu-zisă, iar pe parcursul ei, institutorul va insista în prezentarea și fixarea cunoștințelor asupra obiectivelor parțiale de pe traseu. Se pregătește astfel cunoașterea directă a obiectivului central, institutorul fiind în permanență ghidul excursioniștilor. Elevii vor face analogii între cunoștințele dobândite în timpul excursiei și realitatea întâlnită pe teren.

În timpul excursiei, elevii vor completa fișe de observație după următorul model:

Prelucrarea și valorificarea observațiilor elevilor

Excursia se va încheia cu o analiză cu privire la cunoștințele dobândite, felul în care grupele și-au îndeplinit sarcinile și a disciplinei colective și individuale (dacă este cazul).

În următoarele ore se va reveni asupra temei excursiei, a cunoștințelor dobândite și a importanței științifice a acesteia. Vor fi completate albumul și calendarul istoric .

Elevii vor fi ajutați să încadreze evenimentele istoriei locale dobândite în urma vizitei la Castel în evenimentele istoriei patriei.

Analiza se face prin întrebări.

PROIECT DE LECȚIE 2

Obiectul: Istoria românilor

Tema: Lupta românilor pentru libertate și independență în timpul lui Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare

Subiectul: Lupta comună a românilor împotriva turcilor sub conducerea lui Iancu de Hunedoara

Scopul: Cunoașterea de către elevi a luptei românilor împotriva turcilor

conduși de Iancu de Hunedoara, în vederea înțelegerii continuării luptei pentru libertate și independență dusă de români în secolul al XV-lea

Obiective operaționale:

Capacități de comunicare:

să rețină sensul și să opereze corect cu noțiunile introduse în lecție: otoman, luptă dreaptă, lupta comună a tuturor românilor care au luptat sub steagul lui Iancu de Hunedoara, popor român, stat român;

să argumenteze motivele pentru care s-au purtat luptele împotriva turcilor;

să motiveze victoriile împotriva turcilor.

Capacități de tip cognitiv:

să descrie bătăliile de pe râul Ialomița și de Belgrad;

să caracterizeze pe scurt marea personalitate istorică, Iancu de Hunedoara;

să evidențieze contribuția lui Iancu de Hunedoara ca stegar al luptei tuturor românilor împotriva cotropitorilor turci;

să reliefeze păstrarea autonomiei țării.

Aptitudini:

să ordoneze și să grupeze materialul faptic însușit din lecție;

să plaseze în timp (secol) luptele românilor conduși de Iancu de Hunedoara;

să reconstituie, cu ajutorul noțiunilor noi, al factologiei și cronologiei, conținutul principal al lecției;

să localizeze în spațiul geografic (pe harta istorică) bătăliile de pe râul Ialomița și de la Belgrad;

să integreze dialectic evenimente de istorie locală în lupta comună dusă de poporul român împotriva turcilor în secolul al XIV-lea și XV-lea.

Atitudini:

să aprecieze faptele de vitejie ale poporului român;

să exprime convingeri privind nedreptatea politică de dominație promovată de Imperiul turcesc.

Extinderi:

să interpreteze corect, pentru trecut, dar și pentru prezent relația românilor cu vecinii lor în lupta împotriva turcilor.

Tipul lecției:Mixtă

Metode și procedee didactice: demonstrația, conversația, expunerea, problematizarea, explicația și organizarea frontală

Mijloace didactice: manualul, caietul elevului, fotografii, ilustrații, harta istorică, exponate din Castelul Huniazilor sub formă de pliante, fotografii, fotocopii

IX. CONCLUZII

Lucrarea de față poate fi considerată o provocare didactică pentru ca fiecare dascăl, în zona lui să facă un asemenea demers, foarte util, în integrarea elementelor de istorie locală în cea națională. Totodată, ea îi ajută pe elevi în stabilirea unei strânse legături cu tradițiile locale, ceea ce duce la dezvoltarea caracterului patrimonial al istoriei.

Născut în orașul Hunedoara, în județul cu același nume, județ poartă pe umerii săi inestimabile valori ale culturii și civilizației românești, autorul a considerat că este de datoria lui să consemneze într-o singură lucrare, un crâmpei din rolul pe care acest județ l-a jucat în spiritualitatea românească în existența-i seculară prin nașterea marelui voievod, a marii personalități, aceea a lui Iancu de Hunedoara.

Studiile, cercetările, articolele și imaginile reproduse în această lucrare ilustrează simțămintele celui care a scris, apropiindu-se astfel mai mult de trecut în dorința de a afla cât mai multe adevăruri despre Ioan Corvin.

Această lucrare poate fi considerată ca un îndemn spre apropierea de personalitatea celui care a fost Iancu de Hunedoara, cu dorința de a pătrunde mai adânc în tainele vieții de atunci, deși materialul de față, cules din izvoarele ce ni s-au mai păstrat, nu poate să scoată în evidență toate laturile puternicei și strălucitei personalități a marelui luptător.

Autorul lucrării a încercat să familiarizeze cititorul cu cadrul social-politic, istoric în care a trăit și a luptat Ioan de Hunedoara pentru a înțelege mai bine rolul pe care l-a ocupat în istoria noastră, aducând, punând față în față, uneori chiar comparativ anumite lucrări, scrieri ale vechilor cronicari și istorici, dar și ale celor contemporani.

Lucrarea, prin capitolele sale încearcă o cunoaștere mai aprofundată a vieții social politice a voievodului, dar în același timp încearcă să arate cât de multe s-ar mai putea spune despre personalitatea voievodului, cât de mult ar trebui cercetat pentru aflarea adevărului istoric. Nici un renumit istoric nu ar putea afirma că și-a consacrat destul timp și energie pentru cercetarea unei anumite epoci, nu va putea spune că a lucrat îndeajuns în această direcție.

Redactarea acestei lucrări reprezintă roadele unei laborioase căutări în biblioteci, la arhiva Muzeului de Istorie din Deva și direct la sursă Castelul de la Hunedoara.

Lucrarea se vrea un sincer îndemn la cunoaștere și drumeție în acest dăruit și înzestrat cuib străvechi de pământ strămoșesc, de viețuire a înaintașilor fără a pretinde că a reușit să arate totul despre încărcătura de istorie a acestui loc.

BIBLIOGRAFIE

Lucrări generale

Academia Română, Istoria românilor, Vol.IV, Editura Enciclopedică, București, 2001;

Gemil, Thasin, Românii și otomanii în secolele XIV-XVI, București, 1991;

Giurescu, C.C., Giurescu, D.C., Istoria românilor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977;

Iorga, Nicolae, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989;

Maxim, Mihai, Țările române și Înalta Poartă, București, 1993;

Murgescu, Bogdan, Istorie românească-Istorie universală, Editura Teora, București, 1999;

Panaitescu, Petre P., Istoria românilor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990;

Pascu, Ștefan, Istoria medie a României, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1966;

Pascu, Ștefan, Voievodatul Transilvaniei, Vol.III, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986;

Pascu, Ștefan, Ce este Transilvania, Vol.III, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983;

Pop, Ioan-Aurel, Instituții medievale românești, Editura Dacia, Cluj-Napoca,1991;

Pop, Ioan-Aurel, Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997;

Prodan, D., Din istoria Transilvaniei.Studii și evocări, Editura Enciclopedică, București,1991;

Rezachevici, Constantin, Rolul românilor în apărarea Europei de expansiunea otomană secolele XIV-XVI, Editura Albatros, București, 2001

Toderașcu, Ion, Unitatea românească medievală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988;

* * *, Magazin Istoric, XXXVI- nr.5(422) / mai 2002 – Pop, Ioan-Aurel, Autonomii și instituții românești în Transilvania evului mediu

Lucrări speciale

Dan, M.P., Un stegar al luptei antiotomane. Iancu de Hunedoara, Editura Militară, București, 1974;

Denize, Eugen, Țările Române și Veneția.Relații politice (1441-1451), Editura Albatros, București, 1995;

Lazăr, Ioachim, Bugnaru, Elena, Castelul Corvineștilor- Hunedoara, Editura Arol Trade, Oradea, 1998;

Mureșan, Camil, Ioan de Hunedoara și vremea sa, Editura Tineretului, București, 1957;

Rusu, Adrian Andrei, Ioan de Hunedoara și românii din vremea lui.Studii, Cluj-Napoca, 1999;

Velescu,Oliver, Castelul de la Hunedoara, Editura Meridiane, București, 1968.

=== Iancu de Hunedoara 2 ===

I. INTRODUCERE

Aflată sub stăpânirea regalității ungare, Transilvania a evoluat către un stadiu foarte apropiat de feudalismul occidental clasic, evoluție accelerată de domnia Angevinilor de origine franceză, în veacul al XIV-lea, ca și de aceea a lui Sigismund de Luxemburg (1387-1437), care a cumulat calitatea de rege al Ungariei cu aceea de împărat romano-german.

Succesele obținute de acești suverani în promovarea unei politici de centralizare au frânat tendințele de autonomie transilvană manifestate cu putere în perioade ale dinastiei arpadiene, statornicind o ierarhie politică feudală, ce s-a reflectat și în structura politico- administrativă a țării. Dar vechile tendințe, întemeiate adânc pe tradiția locală, pe originile istorice aparte ale formațiunii transilvane, pe structura proprie a provinciei, sub raport social, etnic și profesional, nu au fost total anulate. În condițiile unei noi crize, la acutizarea căreia frământările sociale din interior și-au dat mâna cu marea primejdie otomană venită din exterior, Transilvania avea să-și valorifice din nou poziția și rolul său specific în cadrul teritoriilor supuse „sfintei” coroane a regilor „apostolici” ai Ungariei, prin tendința de a se integra într-un sistem de relații mai strânse cu Țările Române extracarpatice – Țara Românească și Moldova.

Expresia noii crize prin care trecea societatea transilvană în prima parte a secolului al XV-lea a fost reprezentată de frământările sociale ale perioadei, ca și de înaintarea expansiunii otomane, care viza tot mai insistent frontierele și teritoriul Transilvaniei. Confruntarea cu pericolul extern al otomanilor a devenit un element dominant pentru istoria Transilvaniei vreme de câteva secole, ca și în cazul celor două Țări Române din afara arcului carpatic.

După înfrângerile oastei Transilvaniei, Nicolae Csáki, la „ Poarta de fier ”, o oaste turcească a prădat Țara Hațegului și zona Orăștiei în septembrie 1420, pentru ca în aprilie 1421 să fie devastate și împrejurimile Brașovului. Se contura, astfel, tot mai insistent necesitatea unei cooperări militare cu Țara Românească, în vederea prevenirii și a respingerii atacurilor turcești. Această cooperare a dat roade în timpul domniei lui Dan al II-lea, perioadă în care și efortul militar principal al turcilor se deplasase în Serbia. Dar în 1432, în Țara Bârsei, și mai ales în mai-iunie 1438, în aproape tot sudul Transilvaniei, turcii au săvârșit mari prădăciuni . Ultima expediție a fost condusă de însuși sultanul Murad al II-lea. Silit și el să se alăture expediției, care a devastat Țara Hațegului, valea mijlocie a Mureșului și a Târnavei Mari, capturând Sebeșul, domnul muntean Vlad Dracul a revenit în Țara Românească. O parte dintre aceștia s-au putut întoarce datorită intervenției lui Vlad Dracul pe lângă sultan. O incursiune turcească de scurtă durată în secuime, atingând și Brașovul, a mai avut loc în toamna aceluiași an, 1438.

Gravitatea atacurilor turcești asupra Transilvaniei se explică și prin faptul că forțele sale militare fuseseră angajate în înăbușirea răscoalei țărănești din 1437-1438, astfel că țara a fost surprinsă insuficient pregătită pentru a rezista unui atac din afară, în împrejurările imediat următoare morții lui Sigismund de Luxemburg.

Devenită o amenințare permanentă, primejdia otomană a determinat o regrupare a forțelor interne în vederea rezistenței, cu tendințele de alcătuire a unui front cât mai larg de apărare. Grav afectate de jafuri și de robie, masele țărănești, ca de altfel și orășenimea serios prejudiciată în activitatea sa economică, ori nobilimea amenințată cu pierderea averilor și poziției sale politice dominante, își dădeau seama de necesitatea prioritară a apărării țării față de expansiunea turcească. Pentru mai bine de o jumătate de secol, contradicțiile sociale și politice interne s-au atenuat, făcând loc tendințelor de centralizare și de întărire a capacității defensive.

În aceste împrejurări s-a afirmat deosebita personalitate politică și militară a lui Iancu de Hunedoara .

Știut de turci, sârbi, unguri, italieni, pe buzele tuturor românilor din acele vremuri, cunoscut în egală măsură în Occident, cât și în restul Europei, Iancu de Hunedoara a inspirat pana multor artiști: în Spania, subiectul unor romane epice ca ecou al isprăvilor voievodului ardelean, în Franța a fost eroul unui roman de aventuri foarte cunoscut până în veacul al XVIII-lea intitulat „ Tirant le Blanc” – le Blanc fiind o greșeală de copist pentru originalul „le Blac”, adică Valahul, pentru cronicile Apusene el e Cavalerul Alb, „ Chevalier Blanc de la Valaquie”, ceea ce desigur nu e altceva decât o răstălmăcire a lui Blach în Blanc și apoi italienește în Bianco.

„ Și acum, la sfârșit, se pune în mod firesc întrebarea: ce ne revine nouă din acțiunea lui cuprinzătoare, din drama vieții sale, ce a însemnat el pentru poporul nostru, pentru istoria țării noastre? Cu ce am contribuit noi la marea luptă?

Cu foarte mult fără îndoială.”1

El e Ioan Corvin, Iancu de Hunedoara, Iancu Românul, Iancu Valahul, Iancu Sibiancu, Joannes, Iohannes, Iancu Vodă, Iancul. El e fiul poporului nostru.

ARGUMENT

Dacă acum aprope 600 de ani Papa Calixt al III-lea a hotărât ca, în semn de omagiu și aducere aminte, în fiecare zi la ora 12 să se tragă clopotele în bisericile catolice, cum am putea noi, ce ne tragem din același neam și avem același sânge, să nu-l pomenim, să nu cinstim numele și memoria celui ce a fost Iancu de Hunedoara .

Locuitorii „târgurilor” din Transilvania sunt obișnuiți să audă în fiecare zi la ora prânzului glasul clopotelor bisericilor catolice. În întreaga lume, la ora 12 fix, în bisericile catolice sunt trase clopotele. Puțini credincioși romano-catolici știu că acest obicei îl cinstește pe Iancu de Hunedoara, ctitorul castelului Huniazilor și unul dintre cei mai cunoscuți eroi medievali, voievod al Transilvaniei, guvernator al Ungariei, cu ocazia victoriei răsunătoare asupra turcilor când a reușit să despresoare cetatea Belgradului. Ora 12 a fost ora la care armata lui Iancu de Hunedoara a reușit să învingă oastea lui Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului.

Papa i-a jelit moartea și l-a slăvit în viață numindu-l „ atletul cel mai puternic-unic- al lui Hristos”.

El s-a stins…demult… dar ne-a rămas numele lui:

„Însă decât toate, ce-i mai scump

pe lume,

Peste multe veacuri,

marele său nume.”

J. Arany, Toldi

Duhul acestuia strămutat la veșnicele lăcașuri la Alba Iulia a rămas la

Hunedoara, îndemn și temei pentru credința din care, prin care și pentru care a făcut toate câte le-a făcut pentru poporul român în general și pentru locuitorii acestor ținuturi în special.

Din acest duh viu și protector, a izvorât și ideea de a alcătui această lucrare. Ea pornește acum spre mințile cititorilor pătrunzând adânc în memoria acestora.

Papa Calixt al III-lea a lăudat „până deasupra stelelor” numele ilustrului voievod român, ca pe al unuia dintre „cei mai slăviți oameni care trăiseră atunci în lume”, prin aceasta adeverindu-l pe Herder „ Omul nu are nimic mai nobil pentru a arăta cine este decât numele său…”

II. ORIGINEA SI PERSONALITATEA LUI IANCU DE HUNEDOARA

S-au discutat mult originile lui.

Pe contemporani i-au interesat mai mult originile lui sociale. Noblețea lui nu era deloc clară; Iancu de Hunedoara nu putea să-și justifice ascensiunea cu origini înalte. Admiratorii, adepții lui ne asigură cu tot zelul de originile lui nobile. Umaniștii au mers până la a căuta origini înalte, romane, familiei Corvinilor. Adversarii în schimb ne asigură de originile lui „modeste și de stare neînsemnată”, „nu strălucite”, „nu prea nobile”. Nesiguranță nesemnificativă. Rădăcinile lui nu se pot fixa la suprafață, în solul subțire al clasei stăpânitoare, ele pătrund desigur mai adânc, în anonimatul masiv al poporului însuși.

Nicolae Iorga, vorbind despre poporul român din Ardeal și probabil dintr-o anume perioadă, nu a găsit un alt nume reprezentativ pentru acea parte de țară decât pe cel al lui Iancu de Hunedoara: „Poporul românesc din Ardeal, care era capabil de o viață politică (…) -, care a trăit viața militară numai supt steagul regilor Ungariei secole întregi- și de aici a răsărit un Ioan Corvinul, poporul acesta și-a trăit pe urmă viața sa proprie…” 1

Pe moderni, pe vechii lui istoriografi i-a interesat cu deosebire locul și poporul din care descinde, dacă e din Hunedoara etc. Că e român de origine, azi nu se mai discută. O mărturisesc într-o formă sau alta, cronicarii contemporani cu el sau cei de mai târziu și o afirmă azi istoriografia română și maghiară prin unii din cei mai autorizați reprezentanți ai ei: „Numai unii dregători mari ai Ungariei, Nicolae Olah, arhiepiscopul de Gran, care înșira bucuros povestea neamului său românesc de domni munteni și punea să se scrie în diploma lui de nobil al Sfântului Imperiu că „românii se coboară din Roma, „stăpâna lumii”, că ei au fost puși de strajă la Dunăre contra barbarilor și că „și acum în limba lor romani își zic”, că „din ei se coboară Ioan Corvinul, tatăl regelui celui vestit Matiaș … ”2

În alte rânduri, tot referindu-se la naționalitatea lui Iancu, dar oarecum și la originea lui mai modestă, „nu prea nobilă”, Nicolae Iorga spunea: „…părțile apusene din Ardeal căpătaseră o organizație specială. Era încă apropiată vremea când din mijlocul acestor funcționari militari ai clasei de țărani români se ridicaseră cei doi Hunyady, Ioan și fiul său Matei Corvinul, cari, români, și-au părăsit ceva din caracterul lor național ca să joace un rol politic, mai întâi în Ungaria și apoi un rol universal în viața lumii luând rolul de apărători ai creștinătății împotriva turcilor .” 3

„La 1219, când teutonii erau în Țara Bârsei și începuseră a se întinde prin reugiunile cumanice, regele Ungariei dă canonicilor de la Strigoniu-Gran teritorii lângă Vinț, poruncind să-i puie în stăpânire lui „Jenke Wajvoda”, un Iancu Voievod, ca mai târziu Iancu Hunyady, – și unde e voievod, sunt și români…”4

Același mare istoric, Nicolae Iorga, face referire la originea fiului lui Iancu, Matei, din aceasta rezultând naționalitatea lui Iancu de Hunedoara: „… regele Matiaș Corvinul a fost român după tată, care, … acesta s-a simțit român…”5

În secolul al XV-lea apare un „Ioan Corvin care se ridică din mijlocul Românilor ardeleni” 6, un „Fiu de cneaz român transilvănean, … Ioan de Hunedoara”7. „Când în fruntea Transilvaniei se ridică un descendent dintr-o familie de cnezi români hunedoreni, Iancu de Hunedoara, această țară ajunge într-o situație excepțională”.8

Despre același mare stegar, Iancu de Hunedoara, Ioan Aurel Pop spunea: „Marea afirmare românească, produsă în vremea voievodului, guvernatorului și căpitanului general Iancu de Hunedoara, român din părțile Hațegului și Hunedoarei, nu va rămâne fără urmări”9, precum și că la o întrunire „…au mai participat reprezentanți ai oficialității de stat. Unii dintre aceștia erau de origine românească, precum Iancu de Hunedoara, anumiți castelani de Hațeg…”10.

Originea lui Iancu reiese și din cuvintele lui Ștefan Pascu: „Iancu era fiul unui cnez român, Voicu din Țara Hațegului.”11, precum și din cele ale lui Nicolae Iorga – care în scrierile lui menționa cu îndreptățită mândrie: „… Nu era prin urmare o politică personală, ci altceva: o politică în care se oglindește firea de la început a lui, originea lui românească, instinctul românesc din sufletul lui.”12

Tot Iorga scrie despre Iancu: „ Demult, era aici lângă Cerna tulbure, lângă

măruntul pârâu al Zlaștiului … un cuib de țărănime luptătoare, gata să apere hotarul

împotriva năvălitorilor ce soseau din pasul lin al Banatului. Aveau drepturi pentru ostenelile lor, și regii le recunoșteau o nobliță pe care nu o căpătau ieftin. Dintre acești ostași cu căciulă în cap, opincile în picioare și arcul pe umeri, s-a ridicat Iancu, spre cel mai mare viitor pe care l-a avut între străini un român, un țăran al nostru din Ardeal.”13

Iancu de Hunedoara e român. Doar locul e discutabil încă. Izvoarele narative s-au oprit la patru păreri în legătură cu originea eroului și anume: Iancu de Hunedoara a fost:

Descendent al familiei romane Corvina;

Fiu natural al regelui Sigismund cu fiica unui cneaz român din Țara Hațegului;

Descendentul unei familii boierești din Țara Românească refugiată în Transilvania;

Fiul unei familii de cnezi băștinași din Țara Hațegului.

Două păreri se înfruntă cu deosebire: unii îi caută originile în cnezii Hunedoarei sau Hațegului, care au fost și nelipsiții lui ostași, alții înclină spre originile lui, afirmate și de unii contemporani, din boierimea Țării Românești.

1.Descendent al familiei romane Valeria Corvina, potrivit tradiției căreia un corb ar fi ajutat pe unul dintre membrii ei să învingă un luptător gal.

2.Fiu natural al regelui Sigismund cu fiica unui cneaz român din Țara Hațegului. La baza acestei născociri stă legenda care spune că regele Sigismund de Luxemburg, în trecere prin Transilvania, s-ar fi îndrăgostit de o româncă din părțile Hunedoarei, pe care, la despărțire, a dăruit-o cu un inel ca semn de recunoaștere pentru copilul ce avea să se nască din dragostea lor și pe care mama trebuia să-l trimită când va fi mare la curtea regală. Mai târziu fata s-a căsătorit cu un nobil din partea locului. Odată, la o vânătoare, un corb ispitit de strălucirea inelului cu care se juca micuțul Ioan, cum fusese numit copilul, i-l fură și zbură cu el pe craca unui copac. Tatăl vitreg, atras de țipetele băiatului, săgetă corbul și salvă inelul prețios pentru viitorul familiei. Astfel se putu prezenta tânărul Iancu, mai târziu, la curtea regală, unde fu recunoscut mulțumită inelului, luat sub

protecția regelui și dăruit cu moșii întinse. Aflând întâmplarea ce o avusese în copilărie, regele i-a dat ca blazon tocmai un corb cu un inel.

Această legendă s-a răspândit și a fost preluată de tradiția populară și de cronicarii de mai târziu. Istoricii, la rândul lor, au amintit-o în numeroase lucrări. Astfel Oliver Velescu istorisește: „Sigismund de Luxemburg, viitorul împărat al Germaniei începând din 1410, ajunge la tronul Ungariei în 1387. Rege galant și nestatornic, în a cărui primă parte de domnie Curtea de la Buda ajunge scena unor scandaluri amoroase, era un pasionat vânător.

Poposind într-o noapte în pădurile Hunedoarei și „fiindu-i urât, întrebă în taină slugile dacă nu sunt în apropiere fete frumoase cu care să poată petrece.” Aducându-i-se o fată frumoasă „ cum nu se găsește mai frumoasă pe fața pământului” și privind-o o dată, de două ori, inima avântată a regelui a prins scântei și de dragul ochilor ei i-a înnobilat soțul. Ea ar fi cerut, dat fiind că era „din neamul bun de Marginea” ca regele să-i poarte de grije ei și fiului ei dacă se va întâmpla ceva. Elisabeta Mărgineanu ar fi fost acea fermecătoare româncă, străbuna tuturor Corvinilor.

Reîntors pe acele meleaguri, Sigismund de Luxemburg întâlni din nou pe Elisabeta de Marginea care îi mărturisi că așteaptă un copil și ceru să se îngrijească de ea. „Regele, socotind timpul, se încredință de cele spuse, îi dădu pe lângă cheltuială îmbelșugată și un inel” drept semn de recunoaștere pentru viitorul fiu. Nu mult după aceea ea se hotărî să prezinte copilul regelui, la Buda.

Ce este adevărat din această poveste a rămas secretul vremurilor trecute și al Elisabetei. Cert este că Iancu era născut când domeniul Hunedoarei a fost donat familiei lor.

În drum spre reședința regală, spune în continuare legenda, în timp ce copilul se juca la un popas cu inelul, un corb atras de strălucirea lui se repezi și luînd inelul în cioc zbură pe un copac din apropiere. La strigătele copilului, unchiul său, Gaspar de Marginea, fratele Elisabetei, luă un arc și cu prima săgeată doborî pasărea, salvând prețiosul dar. Ajunși la Buda, grație inelului, regele își recunoscu fiul. Impresionat de povestea cu corbul, Sigismund de Luxemburg hotărî ca blazonul lui Iancu să fie un corb cu inelul în cioc.”

Legenda aceasta are mai multe variante. Versiunea redată mai sus fragmentar, a fost tipărită în anul 1574 de către cunoscutul cronicar și tipograf clujean Gaspar Heltai. O altă versiune – cea mai cunoscută – este aceea în care corbul este doborât cu săgeata de copilul Iancu.

În veacul al XVII-lea Paisios Ligaridis consemna că: „ Vlahul Munteanul, ieșind din Ungaria de Jos, din așa-zisa Pannonia, a venit și a locuit pentru prima oară la Câmpulung. Acest Vlah era – după cum scriu unii- fiul regelui Ungariei, care s-a dus la mama lui pentru a fi recunoscut ca fiu de rege; s-a întâmplat ca mama lui să scoată pe lângă un pârâu inelul pe care i-l dăduse craiul… și să răpească un corb acest inel. Întristându-se foarte mult că mama sa a pierdut inelul de logodnă, Vlahul, fiul ei, a tras cu săgeata și, nimerind corbul, a luat inelul și l-a dat mamei sale. De aceea are Valahia până în ziua de azi drept stemă un corb, iar după ce s-a creștinat, ca semn al creștinismului a fost adăugată și crucea în ciocul lui.”

Tema inelului furat de un corb ( corbul cu inel în cioc) constituie subiectul unei vechi legende medievale, transpusă într-o epopee către anul 1170, legendă în care se povestesc viața și faptele regelui Oswin al Northumbriei (unul din regatele feudale anglosaxone ), între anii 634-642. Subiectul este întâlnit și în secolul al XII-lea, de astă dată în valea superioară a Dunării și în ținuturile alpine, în legătură cu viața unei călugărițe, Itha von Toggenburg. Aceași temă se întâlnește și într-un basm ardelenesc- Crăiasa Zânelor – cules de Retegan, în care corbul este omorât cu paloșul.”14

Originea de os domnesc a lui Iancu de Hunedoara e sugerată, de asemenea, și de câteva imagini grăitoare din incinta castelului: pe arcele logiei, din incinta castelului se poate vedea o scenă de vânătoare de mistreți cu ajutorul câinilor în care, un vânător ține în mână o lance uriașă. Tabloul următor cuprinde o scenă idilică, în care un cavaler întinde unei tinere fete un inel, pe care ea pare a-l refuza. Fata este îmbrăcată după moda vremii, așa cum se poate vedea în nenumărate reprezentări în pictura epocii respective, cu rochia cu falduri mari, adunate sub bust. A treia scenă reprezintă o femeie (în evul mediu erau deosebiri între îmbrăcămintea tinerelor fete și cea a femeilor măritate), îmbrăcată tot în spiritul epocii, cu capul acoperit, alături de un bărbat matur. În această scenă, femeia arată două inele bărbatului, vorbindu-i, iar acesta pare neîncrezător. În fine, în ultimul grup se vede portretul unui copil blond deasupra căruia, pe o bandă albă- o filacteră, în limbajul de specialitate- este scris Iohannes.

Scenele acestea judecând după fizionomia personajelor, au fost interpretate ca o ilustrare a legendei originii lui Iancu. Fără a avea certitudinea că într-adevăr este vorba de numita legendă, se pare că există o strânsă legătură între narațiunea tipărită în secolul al XVI-lea și scenele amintite. Dacă amănuntele legendei diferă,

ideea ei centrală pare să fie aceeași și pe fresca din castel și în legendă.

A intrat în tradiția vizitei la castel ca în fața frescei din aripa Matei ghidul să povestească legenda sus-amintită. Ea face parte din folclorul local și este o mărturie a tradiției care păstrează vie memoria lui Iancu de Hunedoara. De altfel, genealogii fanteziste sau legendare s-au întocmit în acea epocă și altor capete încoronate, dar narațiunea zugrăvită la Hunedoara este una din cele mai vechi exemple de acest gen din Europa.

Legenda nu poate fi însă adevărată. Cel mult a putut avea loc incidentul neobișnuit al săgetării unui corb ce furase un inel oarecare de-al familiei. Amintirea lui s-a păstrat, amplificându-se și adăugându-i-se o anumită semnificație.

Originea regală a lui Iancu de Hunedoara este însă o închipuire. Informațiile documentare nu confirmă prin nimic favoarea deosebită pe care Sigismund de Luxemburg i-ar fi acordat-o. Adevărata lui ascensiune începe abia în vremea urmașului acestuia, Albert de Austria. De altfel, dacă Iancu de Hunedoara ar fi fost fiu nelegitim al regelui, n-ar fi avut nici un motiv să nu declare el însuși acest fapt, care pe atunci nu era deloc înjositor, ci dimpotrivă i-ar fi justificat, în unele ocazii, chiar pretenții asupra tronului, pe care Iancu nu le-a formulat niciodată.

Aceste legende referitoare la originea familiei s-au plăsmuit pe seama blazonului pe care-l purtau după ce Iancu de Hunedoara și-a câștigat faima de erou al luptelor cu turcii, iar fiul său mai mic, Matei, a ajuns rege al Ungariei.

„Cronicarii umaniști Antonius Bonifinius- născut în Italia pe la 1434, venit în 1486 la curtea lui Matei Corvin, cronicarul regelui Matiaș Corvinul, fiul lui Iancu de Hunedoara-și Gaspar Heltai au emis aceste păreri referitoare la originea nobilă a lui Iancu, care sunt de fapt născociri, inventând originea fantezistă în scopul adulării lui Matei.”15

Teoriile acestea, ca și altele asemănătoare nu au nici un temei real, explică în continuare Mihail P.Dan.

3.Descendentul unei familii boierești din Țara Românească refugiată în Transilvania.

Această descendență a fost pusă în circulație de cronicarul Ioan Thuróczi. Explicația genezei acestei teorii constă în aceea că, potrivit concepției feudale, dreptul de a participa la viața politică era legat de origine, de ascendenți iluștri. Cum în Transilvania nu îi putea găsi ascendenți străluciți, Thuróczi l-a făcut pe Iancu să descindă dintr-o familie de boieri munteni care s-ar fi strămutat în Transilvania, mai ferită de năvălirile otomane, din cauza împrejurărilor grele prin care a trecut Țara Românească la sfârșitul secolului al XIV-lea.

Asemănarea blazonului cu stema Țării Românești-un vultur cu o cruce în cioc – a fost invocată tocmai ca dovadă a strămutării familiei lui Voicu din Țara Românească și a înrudirii ei cu famiile domnești de aici.

4.Fiul unei familii de cnezi băștinași din Țara Hațegului.

În legătură cu originea lui Iancu de Hunedoara s-a formulat însă și teoria originii sale din cnezi hunedoreni, și anume din cnezi regali. Se știe că mulți dintre cnezii regali s-au distins prin servicii militare aduse regelui și au fost răsplătiți, cu danii de moșii, intrând în rândurile micii nobilimi. O serie întreagă de materiale documentare analizate de istoriografia noastră modernă pledează pentru originea locală, hunedoreană a lui Iancu.

„Tot legate de descendența lui Iancu dintr-o familie de cnezi băștinași din Țara Hațegului mai sunt și vorbele lui Anton Verancsics care spunea: „Transilvania este locuită de „trei națiuni”: secuii, ungurii, sașii. Aș adăuga totuși și pe români, care, deși îi ajung ușor la număr (pe ceilalți), nu au nici o libertate, nici o nobilime, nici un drept al lor în afară de un număr mic locuind în districtul Hațeg, în care se crede că a fost capitala lui Decebal și care pe vremea lui Ioan de Hunedoara, băștinaș de acolo, a dobândit noblețea pentru că întotdeauna a luat parte neobosit la lupta împotriva turcilor.”16

O altă tradiție a plasat originea familiei Corvinilor la Cinciș, sat pe Valea Cernei, nu departe de Hunedoara, ai cărei cnezi, din familia numită în secolul al XV-lea “de Cinciș”, erau înrudiți cu familia nobililor de Hunedoara.

„Un document din anul 1360 ar putea susține prezența înaintașilor lui Iancu în satele Răchitova și Lunca din apropierea Hațegului.”17

Emblema nobiliară și numele Cîrvinus, care s-a obișnuit mai târziu a se da acestei familii, a dat naștere și părerii eronate că aceasta s-ar trage dintr-un sat cu numele Corbi (Corvin), fie din Hațeg, fie de prin Argeș.

În vremea lui Mircea cel Bătrân, pe stâncile Corbilor din Piatră, mai précis în satul Corbi “in vico Corvo”, în cea mai frumoasă vale din Țara Românească, era un castel în care ar fi văzut lumina zilei ioan Corvin, fiu al nobilului român Voicu, Ianăș Vlahul din scrisorile și documentele vremii. „Castellum”- um din Transilvania era încă în picioare în jurul anului 1568, dată la care episcopul Ioan Listus își scrie notele pe marginea cronicii lui Bonfini, reconfirmând afirmația antecesorului său și întărind-o cu precizarea că importantul edificiu din „Piatra di Corvo” a fost stăpânit în continuare, după plecarea din Transilvania a familiei lui Voicu, de strămoși ai lui Nicolae Olahus, descendenți din neamul Corvineștilor.

Cu precizie știm doar că numele lui apare pentru prima oară în istorie la 1409. La această dată anume, regele Sigismund acordă un privilegiu de spăpânire, dăruind “pentru slujbele lui religioase în loc și în timp potrivit “ cetatea regală Hunedoara, foarte puțin însemnată pe vremea aceea,- pentru care se și dăruia așa de ușor -, de la Huniad („Hunyadvár”) sau Inidoara, ori mai bine simpla moșie care înconjura ruinele unui „vár”, unui grad de odinioară (cavalerului) Voicu, fiul lui Serba (Șerb sau Șerban), curtean al regelui, aulae miles. Originar dintre ostașii ereditari ai colțului sud estic ardelean, Voicu nu mai este doar soldat de cetate, ci soldat de curte. El are doi frați: Mogoș și Radu, și un al treilea după tată, tot Radu, pe lângă un fiu, Ioan. Alt Ioan este vestitul Ioan din cetatea Inidoarei, însuși Ioan de Hunedoara, sau cu numele lui popular, transmis de poezia populară și de cronici, Iancu sau Iancu Vodă cum i-a zis lumea noastră. Documentele contemporane latine atestă faptul că Voicu a avut doi fii cu numele de Ioan (în latină Joannes), ceea ce ar fi de neînțeles dacă nu i-ar fi distins într-un fel. Documentele și ele simt nevoia să-i distingă: pe cel mic îl numesc Joannes junior. Trebuie să-i fi distins într-un fel și soldații lor și toți care i-au cunoscut, căci cei doi frați au luptat mereu alături. Desigur el era Iancu, așa cum ni l-a transmis poporul și celălalt Ioan. În latinește însă se traduc amândouă formele cu același Joannes.

„S-a afirmat, pe baza relatării cronicarului Thuróczi, că acel Șerb pe care îl aminitim mai sus, strămoșul glorioasei familii a Corvinilor, ar fi fost un boier originar din Țara Românească. Tradiția, de natură fantezistă, a plasat chiar locul de origine la Corbeni, lângă Curtea de Argeș, de unde și stema cu corbul. Acel boier s-ar fi refugiat în părțile hunedorene prin anii 1395-1396, epocă de grea încercare pentru Țara Românească. Fiii lui Șerb, între care Voicu, îmbrățișând cariera armelor, s-ar fi distins în luptele de apărare de la Dunăre împotriva otomanilor. Dacă această ultimă afirmație pare foarte verosimilă, originea strămoșilor lui Iancu de Hunedoara trebuie însă căutată printre cnezii români hunedoreni, al căror sprijin a fost.”18

Iancu Vodă Hunyadi pentru unguri (diploma slavonă pentru mănăstirea Tismana îi zice „Ianăș ot Hunod”) s-a numit pe urmă de oamenii Renașterii de la curtea fiului său, regele Matiaș, din cauza semnului deosebitor din blazonul lui – se dădea ca rudă a domnilor Țării Românești și prin urmare avea și el ca stemă vulturul cu crucea în plisc, întunecat de vreme în corb, – Corvinus.

Istoricul maghiar Elekes Lajos scrie că nu poate fi nici un dubiu asupra faptului ca cei ce au primit domeniul sunt Huniazi, în primul rând Voicu, iar Ioan, amintit în document, este Iancu de Hunedoara.

În tinerețe, documentele latine îl numesc Ioan Românul ( Johannes Olah ). „În mediile ortodoxe și balcanice a fost numit mereu,încă din timpul vieții, Iancu sau Iancul”19

Erou de baladă și pentru baladele populare din Balcani el e Iancu de Sibiu, de unde s-a întors în poezia noastră populară ca Iancu Sibiancu.

A copilărit la Hunedoara. Aici s-a jucat desigur mai întâi cu copii de seama lui de-a războiul. Moșia lui de bază a fost Hunedoara, la care s-au adăugat domeniile întinse ale Devei, Dobrei, Hațegului și altele, încât spăpânea aproape întreg comitatul. La Hunedoara și-a clădit mărețul castel. Aici erau minele de fier, aici erau minerii, fierarii care scoteau fierul pentru armele sale. Pădurenii care nu numai îi storceau fierul din piatră, dar îl și băteau în arme, îl și urmau în luptă.

A cunoscut de mic viața țăranilor din aceste părți, și-a cunoscut rudeniile printre cnejii și mici nobili din aceste locuri, a văzut pe munții care străjuiau în zarea de miazăzi castelul părintesc focurile ce dădeau semn sinistru, în noapte, despre apropierea unor armate turcești, a putut vedea chiar răniții unor lupte ce s-au dat cu turcii, în părțile Hațegului, pe la 1421. Apropierea lui de cnejii și țăranii liberi, legăturile de familie pe care se va sprijini în cursul carierei lui politice, primejdia otomană, au fost idei care au crescut cu sine din primele observații pe care i le-a prilejuit viața. Legăturile cu cnejii locali și cu juzii sătești s-au reflectat prin poziția justă adoptată de el în problema dreptului de liberă mutare a iobagilor. Copilărind în Transilvania, s-a înrădăcinat în el și mai adânc ideea luptei comune a românilor și ungurilor împotriva cotropirii turcești, s-a obișnuit cu o largă îngăduință și în problemele religioase.

În sudul Transilvaniei și Banatului s-a călit el în luptă, aici își organizează primele oști, de aici începe faima lui de ostaș, ascensiunea sa miraculoasă. Pe aproape de Alba Iulia, la Poarta de Fier, pe Ialomița, dă primele lupte mari care îi fac faima europeană. Cu poporul de pe Mureș, cu țăranii, cu secuii, cu oastea țării câștigă aceste prime victorii.

Era un bărbat hotărât, de neînvins, iar dacă era învins, după înfrângeri tot de atâtea ori își aduna puterile fiind necontenit dușmanul de căpetenie, redutabil, piedica mare în calea pătrunderii și așezărilor turcilor în Peninsula Balcanică. Nicolae Iorga, într-una din lucrările lui, îl caracteriza astfel: „ Slăvit de Papă, toată opinia publică europeană a concentrat mult timp idea creștină în caracterul lui ofensiv, în personalitatea lui neobosită-n lupte, care unea la această stăruință zilnică, particulară poporului nostru, atunci când este curat și sănătos, o îndrăzneală fără lăudăroșenie-n înfruntarea primejdiei.”20

Iancu de Hunedoara a fost mare înainte de toate, desigur, prin mărimea propriei

personalități. El a fost marele general, strategul, tacticianul, la nivelul artei militare europene, pe care nu numai a luat-o de la cele mai bune surse de atunci, dar a și adaptat-o la nevoile teatrului de luptă răsăritean, a și fructificat-o. Dar marele general mai era și soldatul miraculos, de curaj și vitejie personală uimitoare. Mereu în frunte, mereu în cele mai primejduite puncte ale bătăliei, stârnea minuni de vitejie la ai săi. ”Aleargă în toate părțile – îl caracterizează în forme clasice cronicarul umanist Bonfinius – și fie cu fapta, fie cu vorba toarnă curaj în fiecare; pe fricoși, pe lași îi mustră, pe cei care-și țin locul îi laudă, pe cei mai curajoși îi dă pildă; acolo alergă în ajutor unde e nevoie mai mare; năvălește unde sunt mai deși dușmanii și lovește pe cei care se năpustesc asupra lui; e în același om cel mai bun comandant și cel mai bun soldat. O puzderie de acte personale de vitejie ilustrează marile lui bătălii.

Cronicile îi descriu, la data la care era încă tânăr, portretul fizic și moral în care se amestecă, desigur, trăsăturile deduse din strălucitele lui fapte de mai târziu. ”Era un om de înălțime mijlocie, bine legat, cu gât puternic, cu un păr castaniu sclipitor, ochii mari, fața rumenă, cu un aer de seriozitate în ținută. Meseria armelor însemna pentru el ceea ce e apa pentru pești sau pentru cerbii cei iuți hățișul pădurilor umbroase.”21

Cronicarul Antonius Bonifinius scria: „A fost un bărbat în care se putea recunoaște marea virtute a Corvinilor, de asemenea, mărinimia, înțelepciunea și vitejia romană. O înfățișare foarte plăcută și o venerabilă robustețe de militar neînvins, iar caracterul său blând și distins îi împrumuta imaginea demnității romane(…) . Purtările lui, în orice privință, erau foarte nobile. În privința religiei și justiției, de asemenea, a dărniciei și a facerii de bine era zelos. Nu-i lipsea nici iubirea onestității și cultul prieteniei; într-atât era de stăruitor spre a-și câștiga încrederea soldaților și simpatia celorlalți încât toți îl iubeau deopotrivă.”22

Putem finaliza portretul lui Iancu de Hunedoara folosind cuvintele lui Petre P. Panaitescu care îl descriu pe „ transilvăneanul” Iancu de Hunedoara „ cel dintâi din șirul acestor mari viteji”, „un destoinic om politic, un mare general, un viteaz, un cavaler, un om de cultură” și „timp de aporoape un veac, fără spada lui, a celui născut în leagănul dacic al hunedoarei, a lui Iancu, Europa nu și-ar fi putut trăi Renașterea așa de strălucit și de superb cum a trăit-o”.23

Iancu a devenit nu numai marele general al vremii sale, ci și eroul popular, numele legendar ridicat pe aripile fanteziei populare, purtat în povești, în versuri, în balade, din om în om, din generație în generație până la noi. Popular la români, la unguri, a fost tot atât de popular și la popoarele vecine. El e printre eroii cântați în minunatele balade sârbești.

Nu mai puțin popular a devenit la turci chiar. O popularitate însă inversă. Pentru turci el e „groaza pământului”, „fulgerul oștilor”, epitet cu care turcii n-au mai învrednicit decât pe sultanul Baiazid (Fulgerul). În cronicile turcești numele lui rar apare simplu, epitetul curent care i se aplică e „blestematul de Iancu”. Turcii își speriau copiii cu „vine Iancu”.

Înainte de a ajunge la curtea regelui maghiar Sigismund de Luxemburg, Iancu s-a căsătorit – prin 1428- cu Elisabeta Szilágyi, dintr-o familie nobilă din Slavonia. Familia acesteia era printre cele care sprijineau domnia lui Sigismund de Luxemburg. Din această căsătorie s-au născut doi fii: cel mare Ladislau, în 1431, iar cel mic, Matei, în 1443.

III. ASCENSIUNEA POLITICĂ A LUI IANCU DE HUNEDOARA

De tânăr, ca toți fiii de nobili, și-a însușit o educație militară. Carte n-a învățat prea multă. Probabil că buchiile le-a deprins de la parohul Hunedoarei ori de la castelanul local, dar limba latină n-a ajuns să o știe bine niciodată. Tot la o vârstă foarte tânără a plecat de acasă, fiind trimis, după obiceiul micilor nobili, să-și desăvârșească educația militară în slujba câte unui mare baron. A servit ca aprod la familiile Csanádi și Csáky. A trecut apoi în serviciile despotului sârb Ștefan Lazarevici, poate la una din moșiile pe care acesta le avea în sudul Ungariei. Astfel s-au putut naște tradițiile populare sârbești despre îndrăzneața faptă a lui Iancu, care, la o vânătoare ar fi reușit să ucidă un lup fioros sau chiar despre descendența lui din despotul sârb.

Ieșind din slujba lui Ștefan Lazarevici, el a intrat în aceea a familiei Ujlaki și apoi în aceea a viitorului episcop de Zagreb, Dumitru Csupór. Era de acum nu un simplu ostaș, ci conducătorul unui mic detașament de șase până la doisprezece călăreți. Primele lui fapte de arme le săvârșește așadar în sudul Ungariei, aproape de acele nestatornice hotare otomane, unde își va câștiga gloria de mai târziu. S-a cunoscut în vremea aceasta cu Pippo de Ozora, care îl sprijinise și pe tatăl său.

În vara sau toamna anului 1430, Iancu de Hunedoara a intrat ca și tatăl său odinioară, în serviciile directe ale regelui Sigismund. Cronicile spun că la această dată el era încă tânăr.

În slujba regelui, Iancu de Hunedoara și-a putut îmbogăți cunoștințele, mai ales pe cele militare. A luat parte, la început ca un om destul de neînsemnat, în întreprinderile mari ale regelui său. A cunoscut oameni, locuri, și-a îmbogățit experiența vârstei lui încă tinere. În toamna anului 1431 îl însoțește pe Sigismund de Luxemburg în Italia, intrând în numărul acelor soldați pe care regele Ungariei îi promisese ca ajutor ducelui Milanului împotriva Veneției. A rămas în Italia până în 1433, când Sigismund a fost încoronat împărat.

La Milano, marele centru meșteșugăresc și comercial din nordul Italiei, a stat Iancu de Hunedoara vreme de doi ani. A cunoscut acolo pe clericul Ioan de Zredna, care în urma anilor petrecuți la studii în Italia va deveni unul din primii reprezentanți ai culturii umaniste în Ungaria, iar prietenia cu Iancu de Hunedoara îl va înălța la rangul de episcop de Oradea și de cancelar al regatului. La 25 noiembrie 1431, tânărul comandant era, desigur, în fruntea ostașilor săi, în mulțimea care se îmbulzea în piață să privească încoronarea regelui Sigismund cu coroana de fier a regilor longobarzi, act care preceda încoronarea ca împărat, ce trebuia să aibă loc la Roma, săvârșită fiind de însuși papa. „La Roma însă, unde Sigismund s-a dus în mai 1433, pentru încoronare, pe Iancu nu-l aflăm. A rămas acolo unde-l reținea slujba sa militară, la Milano și în nordul Italiei, învățând din organizarea armatelor italiene, din metodele lor de luptă, legând cunoștință cu unii comandanți ai vremii, ca Francesco Sforza, de la care, precum și de la alții, a putut învăța știința militară, dar nu s-a apropiat niciodată de spiritul de aventură și de caracterul îndoielnic al acestor condotieri-șefi de trupe mercenare.”1

Șederea în Italia i-a fost folositoare tânărului Iancu și din alt punct de vedere, decât acela al îmbogățirii cunoștințelor despre lume, oameni și meseria sa. Nu se știe prin ce mijloace, dar s-a constatat că la Milano el a dobândit o oarecare avere, putând împrumuta, în anii următori, regelui Sigismund, în mai multe rânduri, sume importante de bani, pentru care primește ca zălog sate și moșii prin jurul Aradului, al Cenadului și în comitatul Békés.

După încoronarea lui Sigismund de Luxemburg la Roma, Iancu de Hunedoara s-a înapoiat în Ungaria.

După întoarcerea lui Sigismund din Italia, Iancu de Hunedoara își însoțește suveranul în Elveția, la Basel, oraș în jurul căruia se concentra o bună parte din activitatea religioasă și politică europeană, fiind de față multe personalități de seamă ale timpului.

În 1436-1437, mereu în suita suveranului său, dar stând deja în fruntea unui detașament de 50 de călăreți greu înarmați, Iancu de Hunedoara participă și la campania lui Sigismund de Luxemburg în Cehia: Iancu a participat la luptele maselor populare și a unei părți din orășenimea cehă care nu erau de acord cu revenirea stăpânirii germane. Într-unele din aceste lupte, unele destul de grele, a trebuit să-și riște chiar viața.

Luptele pe care le-a purtat în Cehia n-au rămas fără urmări asupra formării anumitor convingeri politice și asupra cunoștințelor de artă militară ale lui Iancu de Hunedoara. El vedea în fața lui o armată compusă din oameni simpli, țărani,meseriași,

lucrători minieri, care aproape douăzeci de ani înfruntaseră armatele feudale. Aici a putut Iancu de Hunedoara să cunoască valoarea acestor elemente husite, pe care le va angaja ulterior în mare număr, în armata sa, împotriva turcilor.

A mai putut observa îndeaproape și tactica militară pe care o foloseau husiții: întrebuințarea mai largă a infanteriei și a tunurilor ușoare și îndeosebi folosirea căruțelor ca mijloc de transport și ca mijloc de apărare improvizată. Când dădeau o bătălie în câmp deschis, husiții își așezau cu repeziciune căruțele în formă de dreptunghi, le legau între ele cu lanțuri și întăreau spațiile goale cu bârne și scânduri.

Atent la noile tactici militare, Iancu de Hunedoara a pus bazele unui sistem de luptă în care grosul oștirii îl constituiau elementele populare, a aplicat la un moment dat unele din învățămintele tacticii husite a taberei de care legate.

Hotarele Cehiei erau amenințate în acei ani și de Polonia. Dinastia Jagello, care domnea acolo, plănuia să ocupe și tronul ceh. Nădejdea îi era acum risipită prin revenirea lui Sigismund de Luxemburg. Pe acest teatru de luptă Iancu însoțit ca întotdeauna de fratele său, Ioan, a avut prilejul de a-și risca viața și a se înălța în favoarea suveranului său.

Virtuțile lui militare, serviciile continue făcute regelui îi aduseră încrederea regală. Soldatul regelui primi până la urmă intrarea și în sfatul regal, începeau să i se deschidă și ușile tainice ale guvernării.

Luptele mari ale vieții le începe deci după ce a străbătut treptele ierarhiei ostășești de la cea mai de jos începând, după o variată și înaltă pregătire militară, după o îndelungată familiarizare cu viața de ostaș și cu cămpul de bătălie. Dar și după o inițiere cel puțin în treburile ostășești ale statului.

Trimis la sfârșitul anului 1438 sau începutul anului 1439 în sud, unde venea primejdia cea mare, iarăși împreună cu fratele său, primiră misiunea grea de a apăra cetățile regale Severin, Orșova, Mehadia, Gureni și porțiunea deosebit de expusă a Porților de Fier. Cei doi frați își împliniră bine misiunea. Actele le atribuie fapte deosebite, multe loviri cu dușmanul și tot atâtea biruințe. Un lucru e sigur, oastea lor mică de la început creștea mereu; reușiră să țină piept dușmanului, să pună o stavilă incursiunilor lui continue și chiar să facă ei înșiși incursiuni peste hotare. Drept urmare cei doi frați fură numiți împreună bani de Severin. Dregătorie deosebit de importantă ea nu numai că le asigura un rol esențial în apărarea graniței de sud, dar îi și ridica deodată în rândurile marii nobilimi, cu steaguri proprii, lărgindu-le considerabil prestigiul: Iancu de Hunedoara își asigură acum o influență și în statul regal cel puțin în problemele războiului cu turcii.

Cu toate că a dovedit mult curaj și pricepere în apărarea cetăților regale, Ioan se remarcase deja în apărarea Dunării- cum afirmă regele Vladislav I Jagello în 1440- „ prin lupte neîntrerupte și atacuri reciproce, nu fără multă vărsare a sângelui lor și primiri de răni grave, și nu fără moartea slujitorilor lui .” 2

Astfel apare Iancu în chip de salvator al acelui moment. „ Se ridicase deja cel care avea să frâneze înaintarea otomană: românul transilvănean Ioan de Hunedoara „ spune Constantin Rezachevici, citându-l apoi pe P.Panaitescu: „Rolul Țării Românești, prea apropiată acum de centrul puterii otomane, care până atunci se aflase în fruntea apărării liniei Dunării de Jos se încheiase în linii generale, cel puțin pentru moment. Venise rândul Transilvaniei să preia conducerea rezistenței țărilor române.” 3

Pentru prima oară Iancu de Hunedoara a folosit pe lângă forțele transilvane și bănățene, și pe cele ale Țării Românești și Moldovei ( într-o anume măsură), „ în cadrul unui sistem închegat ”, la care a adăugat pe cele ale Ungariei, și a tras tot pentru întâia dată în chip organizat și pe cele ale Poloniei, încă depărtată de teatrul luptelor cu turcii, susținând în acest scop domnia comună în Ungaria și Polonia a lui Vadislav ( I, respectiv III) Jagiello.

Așa a reușit să creeze în lupta împotriva turcilor un larg sistem de alianțe nu numai cu țărișoarele românești, dar și cu țările vecine. „ A creat astfel de la gurile Dunării și până în centrul Europei un adevărat bastion antiotoman, a cărui garnizoană principală au fost forțele cnezilor români trasilvăneni și bănățeni și cele ale domnilor români.” 4

După lungi peregrinări prin atâtea țări, Ioan de Hunedoara își începe astfelactivitatea lui pe acel teatru de lupte unde își va câștiga renumele de ostaș ce îl va înălța până la cele mai mari demnități.

Era pe atunci un om încă tânăr. Avea cam 32 de ani. De vreo 15 ani viața îi era consacrată carierei militare. În acest timp văzuse mult din tot ceea ce îi putea servi unui conducător de oști în desăvârșirea artei sale. Participase la unele ciocniri mai puțin însemnate față de cele ce aveau să urmeze cu turcii, văzuse ce înseamnă o țară dezvoltată comercial și meșteșugăresc, cum era Italia, își dăduse seama de resursele materiale pe care o asemenea dezvoltare le oferă statului și armatei, învățase din experiență ceva din arta militară a condottierilor italieni, trăsese poate deja concluziile sale asupra avantajelor pe care le reprezentau armatele de mercenari și a condiției pe care trebuia să o întrunești pentru a le putea angaja și menține credincioase: banul. În Cehia învățase să cunoască valoarea pe care o dă armatei credința într-un ideal social și politic ce corespundea intereselor poporului. Serviciile militare neîntrerupte și valoroase pe care le făcuse regilor Ungariei îi aduseră drept recompensă multe moșii,

prin care el rotunjise averea inițială a familiei, ajungând sub raportul stării materiale aproape de nivelul marilor nobili.

Înainte de 1439, Ioan de Hunedoara a avut posibilitatea de a-și îmbogăți experiența, de a se forma ca om politic și mai cu seamă ca șef militar. Atunci când primejdia turcească devenea tot mai amenințătoare, iar marea nobilime feudală din Ungaria și din alte țări apropiate tot mai nesimțitoare în fața primejdiei, tot mai athiată numai după urmărirea intereselor ei egoiste de clasă, popoarele din răsăritul Europei vor trebui să se ridice cu mai multă hotărâre întru apărarea existenței și a viitorului lor. Un asemenea moment se apropia în preajma anului 1440. Pentru înfăptuirea sarcinii istorice concrete ce stătea atunci în fața popoarelor Ungariei, Țărilor Române, Serbiei, Albaniei și Bulgariei, trebuiau însă și energia, inteligența și priceperea unui conducător, care să fie la înălțimea greutăților pe care avea să le înfrunte. Pentru această misiune, Ioan de Hunedoara era unul din oamenii cei mai pregătiți.

Prin numirea sa ca ban al Severinului, în 1438-1439, Iancu de Hunedoara ocupa întâia demnitate mai însemnată în regatul ungar; alături de rolul militar pe care-l avusese până atunci și care rămânea sarcina lui principală în acea regiune de graniță, el avea să joace de acum înainte și un rol politic.

Împrejurările ascensiunii lui politice de după anul 1439 sunt strâns legate de evenimentele interne ce se desfășurau atunci în Ungaria, de luptele pentru putere dintre anumite partide feudale.

În prima jumătate a secolului al XV-lea, Ungaria era o țară în care feudalismul se afla în dezvoltare, iar dezvoltarea vieții economice se făcea în profitul clasei care deținea în mâinile sale puterea economică și politică. Aceștia îi exploatau pe moșiile lor pe țăranii iobagi, dar și pe țărani și orășeni prin mijlocirea impozitelor, prin taxele de negoț, prin obligația militară, prin nenumărate alte impuneri. Nici chiar puterea regelui și a organelor sale administrative nu le era pe plac, îi stânjenea. Așadar ei duceau o politică de fărâmițare a statului în fruntea căruia doreau un rege slab. Această anarhie feudală era profund dăunătoare dezvoltării economice, vieții orașelor și a gospodăriilor țărănești.

Mare nobilime nu se preocupa în mod serios nici de primejdia dinafară, expansiunea otomană. Văzându-și numai de interesele sale înguste de clasă, ea nu voia să-și riște viața în luptele cu turcii. Starea de fărâmițare a statului, luptele interne dintre feudali slăbeau puterea de rezistență a întregii țări, împiedicau organizarea apărării împotriva unui dușman ale cărui intenții erau vădite pentru toată lumea.

Mica nobilime din Ungaria era nemulțumită de nemăsurata întărire a puterii marilor feudali. Ea nu avea însă nici puterea, nici îndrăzneala de a pretinde direct, pentru sine, conducerea politică.

Astfel deceniile III și IV ale secolului al XV-lea sunt „ perioada organizării statului pe „ordine”(stări), împărțindu-se puterea între marii nobili și ordine, restrângându-se într-o măsură oarecare puterea marii nobilimi. Se pregătea și se năștea sistemul „ordinelor”(stărilor), însuși regele Sigismund lucrând în acest sens.”5, ordinele fiind alcătuite din mica și mijlocia nobilime, adică „nobilimea modestă” ce avea să formeze „partida” lui Iancu.

Față de linia politică generală reprezentată de marea nobilime- fărâmițarea teritorială și forma anarhică de guvernare, cu o putere centrală slabă, șovăială până la trădare în politica externă -, mica nobilime este pentru întărirea puterii regelui, pentru lichidarea anarhiei conducerii marilor feudali locali, pentru o apărare mai hotărâtă a granițelor statului. Această politică era mai în acord cu interesele orășenimii și țărănimii asigurând în mai mare măsură dezvoltarea viitoare a societății.

Iancu de Hunedoara, în calitatea lui de membru al nobilimii mici, ridicânu-se până la treptele unor demnități mai înalte, aproape exclusiv în urma unor servicii militare aduse regelui, a împărtășit punctul de vedere al categoriei sale sociale și a luat atitudine în acest sens în evenimentele politice interne din Ungaria, de după anul 1439. „ „Ordinele” se adună în jurul lui Iancu de Hunedoara, care, singur dintre căpitani, a făcut rânduială în teritoriile încredințate lui spre administrare.” 6 Chiar dacă între timp el dobândi-se moșii întinse, care-l puneau pe picior de egalitate cu marii nobili, aceștia nu l-au recunoscut niciodată ca fiind unul de ai lor: l-au privit cu dispreț, l-au considerat un fel de „parvenit”. În cariera lui, Iancu de Hunedoara va avea să înfrunte mereu dușmănia marilor baroni, mai ales că el se dovedea a fi omul acelei partide a nobilimii mici și mijlocii care urmăreau să le știrbească deplinătatea privilegiilor politice. Succesele obținute în luptele cu turcii, îndată după numirea lui ca ban al Severinului, îl impun și drept cel mai talentat general din Ungaria acelui timp. Și din punctul de vedere al evenimentelor interne și din acel al luptelor de apărare a regatului, Iancu de Hunedoara s-a dovedit a fi omul cel mai potrivit spre a reprezenta interesele partidei micii nobilimi și astfel l-a ridicat în fruntea ei.

În 1439, activitatea oștilor turcești se întărește în Serbia, în apropierea hotarelor de miazăzi ale Ungariei. În primăvara acelui an, sultanul Murad al II-lea atacă și cucerește Serbia de la răsărit de râul Morava.

La 27 august 1439, cetatea Semendria căzu în mâinile turcilor. Murad al II-lea lăsă o garnizoană în Semendria și se îndreptă spre sudul Serbiei. Probabil în legătură cu aceste evenimente se constată că, în septembrie 1439, Iancu de Hunedoara și fratele său dublaseră forțele ce le stăteau la îndemână pentru apărarea cetăților din Banatul Severinului. Ei au acum 200 de oameni greu înarmați, pe lângă trupele auxiliare.

Abia pe la sfârșitul lunii iulie, când Semendria nu mai putea fi salvată, regele Ungariei, Albert, se hotărî să se pună în mișcare. Armata înainta greoi, ostașii se îmbolnăveau, nobilii nu ascultau ordinele regelui, dezertările luau proporții, astfel că înaintarea trebuia oprită. Printre puținii care rămaseră fermi lângă rege a fost Iancu de Hunedoara. Se hotărî retragerea. Armata se împrăștie tot mai mult. Iancu reveni în Severin și aici a avut mai multe ciocniri cu turcii, fără a se mărgini numai la apărare, ci trecând și la unele atacuri locale, în regiunea Vidinului.

Regele se întoarse în Ungaria unde se îmbolnăvi și muri lăsând-o văduvă pe regina Elisabeta.

Așa se sfârși această expediție foarte puțin glorioasă și care mai pricinuise și o altă greutate: lăsase Ungaria fără rege.

Apărea problema dinastică. Marii nobili se grupaseră în jurul reginei Elisabeta, dar majoritatea nobilimii mici și mijlocii era împotriva ei căci doreau un rege să guverneze efectiv.

În dieta care se întrunește la Buda regina Elisabeta cere sprijinul nobililor maghiari pentru a comduce regatul.

La dietă participă și Iancu de Hunedoara. El zugrăvi într-o cuvântare gravitatea primejdiei turcești. Trase concluzia că era nevoie imediată de un rege major, cu autoritate reală de a conduce statul, și de o întărire a legăturilor regatului maghiar cu țările vecine și îndeosebi cu Polonia. Încheie propunând candidatura regelui polon la tronul Ungariei.

Ambasada sprijinită de îndemnurile lui Iancu de Hunedoara continuă discuțiile, astfel că, la 6 martie, regele Vladislav acceptă tronul Ungariei.

După încoronarea lui Vladislav, ruptura dintre cale două părți de apus și de nord ale țării. De partea lui vladislav și a adereților săi, prin+tre care se găsea și Iancu de Hunedoara, se alăturaseră regiunile de răsărit, cuprinzând și Transilvania.

În toamna și iarna lui 1440-1441 regina, pentru a-și procura bani în vederea susținerii războiului civil, amanetează moșii de-ale ei prin Austria și chiar orașul și ținutul Sopron din Ungaria. Toate aceste acte potrivnice intereselor Ungariei au îndepărtat și mai mult de regină majoritatea nobilimii și a populației, care vedea în marii nobili din jurul Elisabetei pe exploatatorii cei mai odioși.

Iancu de Hunedoara, numit în fruntea trupelor partidei regelui Vladislav I ( ca rege al Poloniei, el era intitulat Vladislav al III-lea, dar pe tronul Ungariei era cel dintâi suveran cu acest nume), atacă mai întâi cetatea Györ. Cetatea nu a putut fi salvată, în schimb au fost curățate de dușmani împrejmuirile orașelo Buda și Alba Regală.

Între timp, în jurul Ungariei izbucni o revoltă a nobilimii fidele față de Elisabeta. În fruntea ei stăteau Ladislau Garai. Împotriva lui se îndreptă armata condusă de Ioan de Hunedoara și Nicolae Ujlaki. Întâlnirea celor două armate avu loc în sudul Ungariei, nu departe de malul drept al Dunării. Mișcându-și cu repeziciune armata, dând dispoziții trupelor sale de a cruța regiunea și populației, Ioan de Hunedoara și-a asigurat superioritatea asupra marilor feudali, pe care el îi numește, înainte de luptă, „vânzători de patrie”. Îi înfrânge și aruncă resturile oastei lor din sudul Ungariei.

„Cea mai spectaculoasă ascensiune dintre familiile românești cneziale o realizează huniadeștii. De la 1409, când Voicu, cavaler al Curții regale și fiul său Ioan obțin domeniul Hunedoara, până la Matia Corvinul, rege al Ungariei, frații Iancu și Ioan de Hunedoara, apoi Iancu singur și după aceea Matia Corvinul urcă treaptă cu treaptă până în vârful piramidei sociale, cu fiecare urcuș sporindu-și moșiile și puterea politică și economică.”7

„ A urcat cele mai înalte trepte ale dregătoriilor, având un cursus honorum cum nimeni din afara familiei regale nu mai avusese până atunci. Din acest punct de vedere, va fi întrecut probabil doar de fiul său, Matia Corvinul.” 8

IV. IANCU DE HUNEDOARA – VOIEVOD AL TRANSILVANIEI

În această luptă, Iancu de Hunedoara s-a impus, în atenția regelui și a întregii partide ale cărei trupe le conducea, prin capacitatea sa militară . Ca răsplată a serviciilor aduse, a fost numit într-una din cele mai înalte demnități: Voievod al Transilvaniei și comite al Timișoarei, păstrând și calitatea de ban al Severinului. Voievod al Transilvaniei era numit împreună cu Nicolae Ujlaki. Erau perspective incomparabil sporite deci pentru lupta începută: domenii întinse, venituri importante, oastea provinciei. „El devenea astfel,conducător militar și politic al uneia dintre regiunile cele mai imortante pentru organizarea apărării împotriva turcilor.”1 Deocamdată, angajat în luptele feudale din Ungaria, Iancu nu a putut ajuta Belgradul atacat de otomani.

Acest răstimp de tulburări interne îl folosi sultanul Murad. Lovi cu putere cetatea Belgradului, care a fost nevoită să se apere cu propriile ei mijloace. De cuprins, nu o putu cuprinde, bombardările lui grele însă o încercară serios. Astfel, prima sarcină a lui Iancu întors în sud a fost refacerea cetății zdrobite și prevenirea unui nou atac. Primi deodată cu aceasta încă un titlu, pe cel de căpitan suprem al Belgradului.

Lucrările erau pornite, măsurile de prevedere luate, alergă în primăvara anului 1441 să-și ia în primire voievodatul. Era într-adevăr mare nevoie de aceasta. Trebuia înfruntată și aici cu toată energia anarhică nobiliară, impusă și aici autoritatea regală. Pusă și aici o ordine în treburile și, mai ales, în veniturile țării. Trebuie astfel să se împartă mereu între treburile voievodale și misiunea sa din sud, unde primejdia se ridica tot mai amenințător. Se simțea din nou la hotarele de miazăzi nevoia unui priceput conducător de oaste. Turcii, în frunte cu Murad, se concentrară în primăvara lui 1440 în apropiere de Belgrad, „obstacol principal în calea expansiunii spre centrul Europei”. Aici, înainte de a începe asediul cetății și ostilitățile cu Ungaria, sultanul așteptă câtva timp rezultatul ofertei de alianță

militară pe care o făcuse Poloniei. Când auzi însă că regele Vladislav a acceptat coroana ungară, văzându-și dejucate speranțele, începe în iulie asediul. Belgradul era înconjurat de ziduri puternice, cu numeroase turnuri de apărare. Fortăreața era așezată pe o înălțime și era apărată din trei părți de fluviile Dunărea și Sava, care se întâlneau aici. Turcii înconjurară cetatea pe uscat și o blocară cu vase, de pe cele două fluvii. Și pe uscat și pe vas aveau mașini grele de război, cu care bombardau zidurile orașului. Garnizoana trebuia să reconstruiască în cursul nopții părțile de zid pe care asediatorii le doborâseră peste zi.

Pentru a-și înlesni asaltul, turcii începură în taină săparea unei subterane, în partea de sud a zidurilor, de unde voiau să înceapă un atac prin surprindere. Un necunoscut din lagărul otoman înștiința garnizoana Belgradului despre acest plan. Se putură astfel lua măsuri de minare a părții amenințate. Când turcii porniră la atac, fură decimați de explozii și astfel tentativa lor fu mult slăbită. Ei reușiră să treacă zidurile în unele puncte, pătrunseră în oraș, dar garnizoana dădu un contra atac viguros și îl respinse.

În cele din urmă sultanul se îndreptă cu grosul armatei spre sud, prin Macedonia.

Războiul civil care bântuia în Ungaria, în vara și toamna anului 1440, îl împiedică pe Ioan de Hunedoara să dea vreun ajutor Belgradului, care se apără eroic, doar cu mijloace proprii. El sosește în oraș după încetarea asediului și se ocupă grabnic de reconstruirea cetății, care durează până la sfârșitul anului 1440. Numai după ce încheie această muncă, pe care o îndrumă el însuși cu toată grija, pregătindu-și, fără să știe, un punct de temelie pentru lupta victorioasă pe care o va da aici peste vreo cinsprezece ani, Iancu de Hunedoara merse către primăvara următoare în Transilvania, unde își ia în primire demnitatea de voievod.

În general, măsurile luate de Iancu de Hunedoara, în calitate de voievod al Transilvaniei, pe plan politic, economic și social au urmărit două obiective principale. Primul, să atragă Transilvania de partea regelui Vladislav, integrând-o asftel în sistemul de apărare antiotoman; al doilea, să consolideze cât mai mult posibil baza social-economică a puterii sale voievodale. „În general, Iancu a căutat să micșoreze puterea partizanilor Elisabetei sau să-i atragă de partea lui Vladislav. Totodată, el a urmărit și a reușit să creeze o stare de drept în Transilvania, o situație mai stabilă,de origine internă,oprind abuzurile și samavoliniciile nobililor”3

Pentru realizarea acestei misiuni, căreia i s-a dedicat cu multă pricepere și energie, Iancu a urmărit aducerea la ascultare a nobilimii, prin concesii sau chiar prin sancțiuni. El a înțeles că „apărarea țării este slăbită de anarhia feudală, în consecință a luat măsuri împotriva marilor nobili, refractari puterii centrale, silindu-i să-și îndeplinească obligațiile militare sub amenințarea confiscării domeniilor”4. A protejat orașele, comerțul și mineritul, spre a spori astfel veniturile statului, care puteau contribui la întărirea oastei.

Din aceleași rațiuni, el a sprijinit țărănimea liberă, mai ales cnejii de Hunedoara, ulterior și pe cei din Banat, mijlocindu-le primirea sau confirmarea unor proprietăți sau alte drepturi cneziale.

„În urma serviciilor militare prestate sub comanda marelui strateg și om politic, cnezii români, nu numai că-și vor păstra cnezatele obținând documente de confirmare a stăpânirii lor, dar vor obține și recunoașterea feudalității lor sub forma titlului de nobil. Este important că această recunoaștere n-a însemnat în epocă renunțarea la etnie, în sensul că ei țin să fie numiți în acte oficiale și sunt numiți nobiles valachi, elaborându-se chiar un formular special pentru stăpânirile lor. Sub iancu de Hunedoara s-au făcut numeroase înnobilări de cnezi. Mulți cnezi erau recunoscuți de-acum ca nobili .”5

Ștefan Pascu sublinează că: „înnobilarea cnezilor a început sub Carol Robert (1326), continuă sub Ludovic I și Sigismund de Luxemburg, ia un mare avânt sub Iancu de Hunedoara. În a doua jumătate a secolului al XV-lea, vlahii nobiles sunt tot mai numeroși în Banat, Hunedoara, Bihor, Maramureș.”6

Cnezii de obști sătești, mulți sau chiar foarte mulți dintre ei, reușesc să-și păstreze statutul de oameni liberi din punct de vedere social-juridic, în secolele XIV-XV, mai ales în obștile hațegane, bănățene, bihorene, maramureșene, dar și în alte zone: „sunt și din această categorie unii cnezi care în lupta dintre regalitate și marea nobilime pentru putere sprijină regalitatea în vremea dinastiei angevine, în timpul frământatei domnii a lui Sigismund de Luxemburg, sfârșitul secolului XIV și prima jumătate a secolului al XV-lea, sprijină pe Iancu de Hunedoara, ca voievod al Transilvaniei și apoi ca regent al Ungariei și de asemenea ca viteaz conducător al luptei antiotomane. Pentru „ slujbele lor credincioase” și pentru faptele de vitejie sunt răsplătiți cu moșii sau confirmați în stăpânirea unor moșii, noi sau mai vechi în stăpânirea lor, de Ludovic de Anjou și Sigismund de Luxemburg și mai ales de

Iancu de Hunedoara. Din cnezi români, cu stăpânire de fapt ( de facto), pe baza dreptului cnezial asupra cnezatului de obște, devin unii cnezi întăriți cu drept cnezial prin documente.”7

Când cnezii urcă treapta înnobilării, bunurile stăpânite până atunci sub numele de cnezat (nomine keneziatus), le stăpânesc cu drepturi depline (pleno iure), cu drept de veci și nestrămutat (perpetuo et irrevocabiliter), în termenul întregului drept (omni eo iure et titulo) ce ține de dreptul de danie regesc (ad regium collaționem pertinere dinoscuntur). Dreptul de proprietate nobiliară sau cnezial-nobiliară nu se confruntă cu cinstea și cu slujba (honos, officium). Cnezul dăruit cu „officio” sau „ officiolatu” este în același timp și un „officialis” al regelui, adică un reprezentant al acestuia, în afara proprietății sale, pe posesiunea dăruită de rege; cnezul respectiv poate fi revocat de rege din funcția dăruită ca „officio” sau „officiolatu”, păstrându-și neatins, ca orice alt proprietar, dreptul de proprietate deplină asupra moșiei sale. Cnezul se prezintă în două ipostaze: proprietar cu proprietate cnezială și deținător al unui „honos” și „officiolatu”, situație onorifică, cu drepturi judecătorești și administrative asupra altor sate, moșii, prin danie regală.

Beneficiază de bunăvoința oficialității și alți cnezi hațegani, cărășeni, maramureșeni și din alte zone geografico-istorice. Aceste danii însemnau în realitate de multe ori confirmări de stăpâniri de fapt (de facto), dar fără documente, a satelor întemeiate de părinții lor și care, întărite cu acte, deveneau stăpâniri cu drept de proprietate asupra satelor respective, nu și asupra cnezatelor. „ Sunt întăriți în „moșiile” întemeiate și populate de tatăl lor, numeroși cnezi hunedoreni care se bucură de bunăvoința lui Iancu de Hunedoara. În actul de danie sau confirmare a cnezatelor se precizează și drepturile și libertățile da care vor beneficia donatorii.”8

De pe la jumătatea secolului al XV-lea se petrece, la proporții mai mari, asimilarea cnezilor castrensi cu nobilii, așa cum rezultă din actul de donație din 1444 al despotului sârb Gheorghe Brancovici pentru Iancu de Hunedoara a unor districte românești și prin care se confirmă și se generalizează o situație persistentă. „ Până atunci cnezii erau caracterizați „fruntași” (proceres), „ vestiți” (famosi), „chibzuiți” (providi, providi viri kenezi). În perioada de tranziție cnezii erau numiți famosi nobiles și kenesi nobiles. Cnezii de pe domeniile cetăților regale aveau importante rosturi militare, nu numai de

asigurare a apărării cetăților,așa cum le aveau cnezii simpli ai cetăților, ci, asemenea nobililor, erau datori să participe la lupte. Sigismund de Luxemburg, Iancu de Huneadoara, Matiaș Corvinul au favorizat pe cnezii din această categorie și ami ales pe cei din Banat, Hunedoara și Maramureș pentru rolul lor militar dintr-o vreme de repetate expediții otomane în Transilvania. În asemenea condiții se înțelege mai bine diploma regelui Ladislau Postumul din 1457 pentru cele opt districte privilegiate românești bănățene.”9

Deci „cnezii români din acea perioadă au avut un rol și un rost social-economic și social-politic bine stabilit. S-au desprins din mulțimea cnezilor și voievozilor membri fruntași și conducători aleși ai obștilor sătești, a categoriei de cnezi și voievozi dăruiți cu diplome regale de înnobilare, cu „moșii” răpite patrimoniului obștilor cu drept cnezial, colaboratori „de credință” ai puteii politice. Se formează, astfel, o categorie de cnezi și de voievozi cu tendințe de a pătrunde în rândurile nobilimii, unii reușind să urce treaptă cu treaptă, unele familii cneziale și voievodale ajungând în vârful piramidei. Se formează, în cadrul acestora, adevărate dinastii cneziale și voievodale cu o stare materială prosperă și, ca urmare, o stare social-politică pe aceeași măsură: în Țara Hațegului, în Țara Zarandului și Țara Caraș-Severinului, în Țara Crișurilor, Țara Maramureșului și în multe alte zone geografico- politice. Dintre marile familii cneziale și voievodale se pot aminti: Huniadeștii, Cîndeștii și Căndreștii, Dragoșeștii, Bizereștii, Mîntniceștii, Măcicășeștii și alții.”10

Așa cum am mai spus Iancu a protejat orașele preocupându-l dezvoltarea lor.

Regele Ludovic I în secolul al XIV-lea, Iancu de Hunedoara în calitate de voievod al Transilvaniei și guvernator al Ungariei, regele Matei Corvinul în secolul al XV-lea au sprijinit în mare măsură dezvoltarea orașelor prin diferite privilegii acordate acestora. Orașele libere regești au fost declarate, rând pe rând, în secolele XIV-XV, cele mai importante dintre orașele transilvănene: Cluj, Brașov, Bistrița, ceea ce însemna un mare avantaj economic pentru acestea. Dreptul de a lua vamă, la intrarea și ieșirea mărfurilor din orașe, constituie un alt important izvor de venituri pentru orășeni.

De asemenea, mineritul era o sursă de sporire a veniturilor. „O mare dezvoltare, ca urmare a numeroaselor măsuri stimulatoare a cunoscut mineritul de metale prețioase, aur și argint în ultimele secole ale voievodatului. Pe lângă minele cunoscute și expoatate din vremuri îndepărtate, în această perioasă se deschid noi mine și se intensifică culesul aurului din nisipul unor râuri. Rămân cele mai active șți mai importante expoatări miniere, de aur și argint, din Munții Apuseni, din Baia Mare și din Zarand- Hunedoara.

Pe lângă minele mai vechi, existente și menționate în izvoare, în comitatul Hunedoara existau și altele, menționate în documente de abia la începutul secolului al XV-lea. În realitate exploatarea minereului galben este mult mai veche. În timpul lui Iancu de Hunedoara, exploatarea minereurilor de tot felul pe domeniul Hunedoarei înregistrează progrese însemnate și sursă importantă de venituri. Pe domeniul Hunedoarei se extrăgea aur din zonele Jiului, Zlaștilor, din districtele bănățene Fârdea, Icuș și Mănăștur.”11

Tot pentru a mări veniturile, „ Iancu a îmbunătățit administrarea ocnelor de sare- cea mai importantă sursă de venituri din Transilvania- și a creat legături stânse între centrul voievodal, ocnele de sare și orașele ce se ocupau de valorificarea sării, cum era Turda și Dejul. Prețuind destoinicia antreprenorilor italieni, el i-a menținut în slujbă și le-a dat chiar și domenii, dar a căutat totodată să le controleze activitatea, punându-și oamenii de încredere în aparatul administrativ al ocnelor. Prin lichidarea diverselor abuzuri feudale, Iancu a reușit să le mărească salariile tăietorilor de sare, în special celor din Maramureș.”12

„Mai târziu, el va numi pe doi dintre primii săi slujitori- locuitori din Turda- cămărași ai salinelor în acel oraș. Documentele regale recunosc meritele lui Ioan în a pune ordine în administrația sării, care ajunse dezastruoasă după moartea lui Pippo de Ozora.”13

„ El a vegheat ca situația lucrătorilor de la salinele din Maramureș și Dej să fie îmbunătățită, intervenind pentru sporirea salariului lor. Niciodată tăietorii de sare n-au avut o retribuție așa de bună ca în vremea guvernării lui Iancu de Hunedoara.”14

„În anul 1444, stegarul lui Iancu de Hunedoara, obținea dreptul să poată tăia, el și familia sa, 4000 bucăți de sare din ocnele de la Turda, pe care o putea vinde oriunde, în afara teritoriilor cămătarilor de sare.”15

În același timp, Iancu de Hunedoara caută să-și câștige aderenți în Transilvania, pentru a-și putea întări poziția sa și a regelui și a putea trece, la nevoie, la măsuri mai hotărâte împotriva adversarilor. El întărește legăturile cu

micii nobili din cuprinsul sau din vecinătatea domeniilor sale personale, dintre care o bună parte erau „ slujitori”. La fel e în bune legături cu familia Cândea din sudul Hunedoarei, ai cărei membrii fuseseră deja, și vor fi în viitor printre cei mai credincioși participanți la companiile împotriva turcilor.

O altă bază a întăririi poziției lui Iancu de Hunedoara în Transilvania au fost legăturile sale de familie. „Printre aceștia el avea și legături de rudenie, care prin familia soției sale, se întindeau și în alte părți ale Transilvaniei, în rândurile nobilimii mici. În veacul al XVI-lea, Anton Verancsics avea să noteze că românii din Hațeg primiseră înnobilarea în vremea lui Iancu de Hunedoara.”16 În nord, în ținutul Sătmarului îl sprijinea cumnatul său. Alături de el păstrează în slujbă și pe voievodul anterior pe care reușește în felul acesta să-l facă, pe viitor, unul din aderenții săi.

În alt rând, noul voievod s-a preocupat de întărirea bazei materiale a administrației sale îndreptându-și atenția asupra acelor ramuri ale activității economice care aduceau venituri mai însemnate fiscului. Mai târziu el a căutat să-și organizeze situația financiară prin reorganizarea domeniilor voievodale. Ca urmare, el a preluat pe seama voievodatului diferite domenii și cetăți care se găseau atunci în mâna unor nobili.

Voievodatul Transilvaniei a mai luat, de asemenea, o serie de măsuri care urmăreau combaterea abuzurilor feudalilor și îmbunătățirea situației visteriei și anume confiscarea domeniilor tuturor celor ce nu voiau să dea starea excepțională de război. Aceste măsuri au fost de un real folos, contruibuind la mărirea veniturilor pentru angajarea unui numpr mare de ostași cu plată necesari expediției împotriva Semilunei.

Tot în scopul consolidării bazei economice, Iancu a primit de la regele Vladislav permisiunea de a da brașovenilor dreptul de a continua baterea de bani în contul lui Iancu de Hunedoara, pentru ca voievodul Transilvaniei să aibă posibilitatea să organizeze apărarea țării, să întărească cetatea Belgradului, să

înzestreze armata. În același scop el ajută Brașovul și Sighișoara să țină ori să înființeze o monetărie, împotriva dreptului pe care-l primise Vlad Dracul de la regele Ungariei, de a avea o monetărie în Sighișoara. Faptul acesta deschidea orașelor amintite o nouă sursă de venituri bănești, decurgând din dreptul de a bate monedă.

Unor orașe de pe moșiile sale le acordă dreptul la târg, de care se bucurau numai orașele libere regale. Autorizează întărirea zidurilor ce împrejmuiau Sibiul și Brașovul. Face continue comenzi de arme, tunuri, echipament diferit, unor orașe din Transilvania și Ungaria, încurajând astfel pe meșteșugari. Stăruie pentru participarea reprezentanților orășenimii în diete.

Orășenimea a răspuns acestor măsuri manifestându-și în repetate rânduri încrederea și atașamentul ei față de guvernator.

„Voievodul Iancu și-a lărgit baza socială, sprijinindu-se pe orașe, interesate și ele în succesul politicii interne a marelui ostaș, în așezarea unei păci interne, de natură să permită desfășurarea normală a activității lor meșteșugărești și comerciale. Ca atare, orașele au susținut pe diferite căi lupta voievodului Transilvaniei împotriva anarhiei interne, ca și lupta lui antiotomană pentru securitatea țării”.17

La rândul său, Iancu de Hunedoara a acordat drepturi orașelor și orășenilor (meșteșugari, negustori). Orașele din Transilvania și din Ungaria superioară au furnizat lui Iancu de Hunedoara cele necesare purtării războiului antiotoman: bombarde, care de luptă și de transport, arbalete, felurite mașini de război, pulbere, echipament. Dar ajutorul a fost reciproc. De exemplu, în 1444 Iancu de Hunedoara a restituit privilegiile orașului Cluj, pe care fostul voievod Dezideriu Losonczi le anulase pentru participarea orașului la răscoala din 1437-1438.

În activitatea sa de politică externă, Iancu s-a orientat și după interesele comerciale ale orașelor. Astfel, după încheierea armistițiului cu habsburgii (1447) și cu turcii (1451), Iancu de Hunedoara s-a grăbit să anunțe pe sibieni și pe brașoveni despre reluarea legăturilor comerciale cu Austria și, respectiv, cu Imperiul otoman.

Deci măsurile luate în Transilvania de Iancu de Hunedoara ca voievod al Transilvaniei vizau, se poate spune, în primul rând, consolidarea puterii sale politico-militare pentrua face față cu succes sarcinilor puse de stăvilirea puhoiului otoman. Iancu și-a dat seama că noul sistem de organizare a armatei, bazat în bună parte pe armata de mercenari necesită cheltuieli uriașe, de acea baza materială a puterii militare transilvane, pe care Iancu urmărea să o organizeze în vederea rezistenței antiotomane, era formată din veniturile proprii și din cele care îi erau cedate de rege. De asemenea ea mai era formată din detașamente pe care nobilii trebuiau să i le pună la dispoziție, în virtutea obligațiilor, precum și din oastea de „slujitori” și de țărani liberi cu îndatoriri militare sau din unitățile pe care i le puneau la dispoziție orașele.

Această alcătuire eterogenă a oastei era mai eficientă într-un război de apărare, deoarece unele dintre categoriile sociale de mai sus, ca nobilimea sua orășenimea, erau obligate a-și îndeplini sarcinile militare numai în interiorul hotarelor, iar în afara lor numai pentru o durată limitată. De aceea, pe măsură ce iancu s- a convins de necesitatea unor acțiuni ofensive de amploare, prin care să poată obține succese decisive împotriva turcilor, el a pus accent deoasebit pe recrutarea la oaste a elementelor angajate a-i sluji necondiționat și atâta vreme cât situația militară pretindea continuarea companiei; în felul acesta a crescu rolul mercenarilor și al „slujitorilor” în oastea sa.

Voluntarii balcanici au îngroșat și ei rândurile armatei lui Iancu de Hunedoara, conștienți că luptele purtate de marele ostaș îi va ajuta să se elibereze de sub jugul otoman. Lor li s-au mai alăturat milițiile populare și cruciații.

Dar sprijinul cel mai de seamă în lupta antiotomană l-a primit Iancu de Hunedoara de la propriul său popor: românii din Transilvania, din Țara Românească și din Moldova, care au intrat în rândurile ostașilor săi luptând în unitățile de cavalerie și pedestrași, pe lângă cei din Transilvania, Banat și Maramureș. Astfel politica înțeleaptă dusă de Iancu de Hunedoara față de celelalte două țări române a făcut ca ostașii români din Transilvania să aibă alături de ei, în multe din bătăliile duse de marele ostaș, pe frații lor.

Rolul militar al cnejilor români din Transilvania, mai ales al celor de la granițele de sud ale țării, unde primejdia otomană era mai mare, a fost deosebit de important. „ Încă de pe vremea regelui Sigismund de Luxemburg, în deceniile al III-lea și al IV-lea al secolului al XV-lea, numeroși cneji și voievozi români din Banat, din Țara Hațegului, ca și din Maramureș, s-au distins în luptele antiotomane. În perioada când Iancu de Hunedoara apăra, împreună cu fratele său Ioan, vadurile Dunării, amândoi în calitate de bani ai Severinului, avea slujitorii săi credincioși (familiares), un fel de vasali ai săi, recrutați dintre cneji din jurul Hunedoarei și cei din jurul Caransebeșului.”18

„Mărturiile istorice atestă că Iancu de Hunedoara s-a sprijinit cu încredere, în toate acțiunile sale, fie politice, fie militare, pe mulțimea de români din ținuturile mărginașe ale Transilvaniei și pe conducătorii ei, pe cneji. Mase însemnate din rândurile poporului de jos din lăuntrul arcului carpatic, dar mai ales din Țara Hațegului, Banat și Maramureș au fost alături de Iancu în toate momentele grele.”19

Alăturându-se celorlați istorici care au vorbit despre perioada de voievodat a lui Iancu de Hunedoara, Ion Toderașcu subliniază importanța pe care a acordat-o voievodul armatei sale, sistemului militar în general. „Iancu de Hunedoara, nobilul român, cel mai mare voievod al Transilvaniei și, totodată, cel mai mmare general al Ungariei medievale, a pus bazele sistemului militar al Țărilor Române. În anii lui de guvernământ au fost aliate resurse ostășești din Transilvania, Țara Românească și Moldova pentru războiul cu Imperiul Otoman, gândit și purtat într-o manieră nouă. Iancu a ținut la colaborarea cu cnezii români bănățeni și transilvăneni. Din rândul acestora și-a recrutat un mare număr de oșteni cărora, pentru merite militare le-a acordat moșii și ranguri nobiliare. Cnezii au fost „ cu credință neclintită alături de Iancu și cu vărsarea sângelui au săvârșit fapte vitejești.” În virtutea relațiilor politice statornice cu voievozii de la Târgoviște și Suceava, Iancu Corvinul și-a asigurat alăturarea unor însemnate forțe militare moldo-muntene.”20

În ce privește nobilimea mică și mijlocie- în afară de cele arătate mai sus cu privire la cnejii români – e necesară precizarea că aceste pături sociale se orientau, de regulă, spre slujba militară, unde, datorită meritelor dovedite în luptă, primeau diferite danii. În ce privește lupta împotriva otomanilor, nobilimea mică și mijlocie, în chip firesc erau pentru o hotărâtă rezistență armată și de aceea ele au constituit o importantă forță de sprijin a luptei lui Iancu de Hunedoara, care, de altfel, se ridicase el însuși din rândurile acestei nobilimi Totuși, sprijinul acestor pături sociale era limitat, printre altele, și de faptul că ele nu acceptau să lupte decât numai între hotarele țării. Dar și pe alt plan, și anume pe plan politic, nobilimea mică și mijlocie au adus o importantă contribuție la efortul militar al voievodului Iancu de Hunedoara .

„Se poate conchide deci, că, pe lângă substanțiala contribuție a românilor transilvăneni, acțiunile militare antiotomane ale lui Iancu de Hunedoara s-au bucurat și de sprijinul locuitorilor celorlalte două țări române, poporul nostru

situându-se la loc de frunte printre popoarele care și-au vărsat sângele în luptele împotrive Semilunei.”21

Deci din acestă perioadă a începuturilor activității sale ca voievod al Transilvaniei datează și organizarea mai largă a armatei pe care Iancu a condus-o împotriva turcilor. Întărirea ei va fi și pe viitor una din preocupările sale continue.

Ca toți marii proprietari feudali, Ioan de Hunedoara a avut și el armata lui proprie, nu prea mare însă. Pe mulți dintre cnejii care l-au urmat la oaste, în temeiul obligațiilor lor militare, Iancu i-a dotat cu proprietăți și i-a înnobilat, așa cum notează și cronicarul A. Veroncsics.

Chiar de la început însă, armata lui se deosebește simțitor de tipul de armată feudal. Experiența campaniilor sale de prin Italia și Cehia, faptul că nu puteai conta în mod sigur – mai ales în împrejurările interne prin care trecea atunci țara – pe prezența nobililor și a oastei lor, aceștia trebuind să întrețină armata pe cheltuiala lor, îl îndeamnă să se sprijine mai mult, așa cum am mai spus, pe armata de mercenari, care dacă era plătită îl urma oriunde. E foarte probabil că el avea de pe atunci mercenari cehi, poloni, nemți sau chiar unguri.

Mercenarii și-i plătea din veniturile funcției sale și din acelea ale moșiilor lui personale. Acestea din urmă nu erau prea mari, în comparație cu cheltuielile pe care le pretindea armata de mercenari. O moșie cu o sută de sate aducea în vremea aceea un venit anual cam de 1.000 de florini, iar pentru un călăreț greu înarmat se plătea pe lună între 4 și 7, sau chiar până la 8-10 florini. De la rege nu prea obținea bani în acest scop. În general, regele, penrtu cheltuielile cu întreținerea mercenarilor, i se recunoștea dator și îi zălogea anumite moșii. Imposibilitatea vistieriei regale de a plăti vreodată aceste datorii a dus, în multe cazuri, la trecerea unor asemenea moșii în proprietatea deplină a lui Iancu. Este deci o formă prin care Iancu de Hunedoara își întărește mult averea și puterea lui personală.

Tot pentru plata mercenarilor pe lângă banii primiți de la despotul sârb Gheorghe Brankovic, voievodul Transilvaniei a mai luat 50 de mărci de argint din censul Brașovului. Mercenarilor, în afară de soldă, Iancu le împărțea și prăzile de război. „Au fost și cazuri cănd mare căpitan nu le-a putut achita soldele la timp și, totuși, mercenarii au rămas alături de el, căci îl ibeau și aveau încredere în vrednicul comandant.”22

Cruciații și voluntarii balcanici au alcătuit alte două elemente- de altfel, cu caracter ocazional-, în structura noii armate întemeiate de Iancu de Hunedoara. Condiția socială a cruciaților era modestă. Ei se recrutau din masele populare, nici un izvor nu atestă participarea clasei dominante la acțiunea de cruciadă. Izvoarele narative ale timpului arată că ostașii cruciați proveneau, în mod obișnuit, din țările Europei centrale: Polonia, Germania, Austria- țări catolice, în care propaganda în folosul cruciadei a fost tot timpul activă. Contribuția elementelor cruciate la lupta lui Iancu de Hunedoara a fost importantă, dar și voluntarii balcanici au avut contribuția lor la această luptă. „După cum ne relatează Bonifinius-masele populare balcanice au deschis porțile cetăților și, cu indescriptibilă bucurie, au primit în orașe oastea condusă de Iancu de Hunedoara. Relatarea oarecum generală, a lui Bonifinius, este confirmată, concretizată și dezvoltată de un izvor diplomatic: scrisoarea lui Iancu, din 8 noiembrie 1443, către colegul său de voievodat Nicolae Ujlaki. În ea, marele ostaș arată că, din zi în zi, armata sporește, căci vin la el mulți oameni: bulgari, bosnieci, albanezi și sârbi cu daruri și se bucură de sosirea oastei sale.”23

În ceea ce privește organizarea pe arme, oastea condusă de Iancu de Hunedoara cuprindea: trupe de cavalerie, trupe de infanterie ( pedestrași), artilerie și unități fluviale ( flotile de la Dunăre); la acestea s-ar mai adăuga și carele de luptă și meșterii geniști. Cavaleria era de două feluri: cavaleia grea, alcătuită din nobilimea mică și mijlocie și din unii magnați-ostași, dar și din mercenari și, respectiv, cavaleria ușoară ce era formată din nobilimea mică maghiară, cumani, secui, cneji români, husari sârbi. Infanteria era alcătuită din mercenari, miliții populare și, după caz, din cruciați și voluntari.

Armata aceata voievodul și-o pregătea cu o grijă deosebită. E foarte probabil că în bună măsură explicația victoriilor sale constă tocmai în munca, mai puțin bătătoare la ochi, a instruirii continue. El a fost printre primii, în răsăritul Europei, care a acordat o mare însemnătate luptei infanteriei și a deprins-o cu mânuirea armelor de foc, ce era încă o noutate pe atunci. Pentru a putea deplasa cât mai repede infanteria, mult mai puțin mobilă decât cavaleria, el a preluat de la husiți metoda transportării ei pe căruțe, iar pentru a o întării în luptă, a introdus în dotarea armatei sale și tunuri mai ușoare, care o însoțeau. Până atunci, tunurile erau considerate mai mult armă de aediu ori erau folosite în apărarea cetăților, ocupând deci poziții fixe. Iancu a studiat cu atenție modul de luptă al turcilor și, pentru a face față rapidității mișcării lor, a creat detașamente numeroase de cavalerie ușoară, pe care le așeza pe flancurile armatei, spre a împiedica prim contraatacurile lor repezi încercările de învăluire din partea dușmanului. Conștient de faptul că lupta în care se agajase împotriva Imperiului Otoman era privită cu simpatie de masele largi ale poporului, a deschis mai larg porțile armatei sale pătrunderii elementelor populare. Își dădea seama de planurile de cucerire ale turcilor și înțelegea că mărginindu-se numai la apărare însemna a expune țara la incursiuni și jafuri continue, la o hărțuială care ar fi dus la epuizare. De aceea, pentru el forma principală a luptei era ofensiva, pătrunderea adâncă în teritoriul inamic, pentru a-l înfrânge acolo și în chip decisiv pe dușman, obținând astfel o soluție, un sfârșit al războiului care se purta, cu întreruperi, de mai bine de o jumătate de veac. Preferințe lui pentru ofensivă era îndreptățită și de sprijinul pe care era sigur că avea să-l găsească pe pământul subjugat de turci, din partea popoarelor aflate aici: români, sârbi, bulgari care așteptau să vină dinspre miazănoapte un ajutor pentru eliberarea lor.

V. POLITICA DE CRUCIADĂ

În urma muncii susținute pe care a desfășurat-o în Transilvania în primăvara și vara anului 1441, Iancu de Hunedoara a putut interveni din nou, toamna, pe teatrul de luptă din Serbia, unde Ishak, begul de Semendria, neliniștea mereu împrejurimile Belgradului. La rândul său, pentru a pune capăt incursiunilor acestuia, Iancu pătrunse cu armata lui în teritoriul sârbesc, ocupat de turci, cale de trei zile. La întoarcere e atacat de Ishak-beg. Iancu de Hunedoara îl înfruntă. Își așează la mijloc pedestrimea- lăncierii și arcașii – sprijinind-o cu cavaleria greu înarmată care purta platoșe. Pe aripi, el puse cavaleria ușoară, dar în rezervă ținu o bună parte din cavaleria grea și arcași călări. Izbânda fu deplină în favoarea armatei maghiare. Turcii fură urmăriți până aproape de Semendria, doar puțini reușind să scape. Învingătorul, încărcat de pradă, se întoarse la Belgrad. Faima lui sporește. La Buda, regele Vladislav îi serbează victoria, îi mulțumește printr-o scrisoare și-l dăruiește cu o nouă moșie în Hunedoara.

Voievodul are însă durerea de a pierde în aceste lupte pe fratele său mai tânăr, Ioan, tovarășul credincios din anii tinereții, cu care împreună urcase treptele trudnice ale primelor slujbe și demnități și care în anul următor e pomenit ca „răposatul”. Îl înmormântează cu cinstea cuvenită în biserica episcopală din Alba Iulia. N-a avut timp să se lase prea mult însoțit de tristețea sa. Priceperea și curajul lui aparțineau de acum țării și popoarelor care începeau a-și pune nădejdea în el. Acestea îl chemau iarăși pentru a le conduce lupta în înfruntarea unor primejdii tot mai amenințătoare.

Dimensiunile universale ale luptei românești împotriva ofensivei otomane și-au găsit expresia plină de conținut în noua epopee românească condusă de Iancu de Hunedoara. Ca și Mircea cel Bătrân, apoi ca Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare, Iancu de Hunedoara a desfășurat lupta cu obiectivul precis de a scoate Dunărea întreagă de sub controlul otoman, ca o condiție esențială pentru dezorganizarea stăpânirii și expansiunii otomane în Europa.

Lupta condusă de Iancu de Hunedoara a pornit exact în momentul în care turcii începuseră forțarea cursului mijlociu al Dunării. „Nu putem afirma, totuși, că Murad al II-lea ar fi intenționat să continue ofensiva până la cucerirea Ungariei. Dar restabilirea controlului otoman asupra Serbiei, deteriorat de actul de supunere a lui George Brancović față de regele Ungariei, reprezenta un obiectiv primordial, de care depindea temeinicia succesului porții în competiția ei cu Ungaria pentru Dunăre și Balcani.”1 Afectarea sistemului imperial otoman al Dunării se produsese în contextul general al preparativelor pentru reactivarea unei mari cruciade. Bizanțul acceptase supremația bisericii catolice, în schimbul salvării Constantinopolului printr-o acțiune militară împotriva turcilor. Amenințarea marii cruciade a dus la adâncirea contradicțiilor dintre grupările rivale din cadrul păturii conducătoare otomane. Vechea aristrocrație turcă a promovat cu insistență o linie politică reținută, împiedicând declanșarea asaltului decisiv asupra Constantinopolului, așa cum cereau noile partide ale gaziilor rumeloți, ale robilor-dregători și robilor-militari. Aflat între acestea două tendințe opuse, sultanul Murad al II –lea nu a mai atacat Constantinopolul, dar a aplicat lovituri despotului sârb și a dus campanii repetate contra principelui Karaman. Apusul (Europa și Asia) nu a pornit însă imediat cruciada așteptată de bizantini și nici nu l-a susținut suficient pe Karaman, astfel încât acțiunile lui Murad al II-lea în Balcani și Anatolia s-au soldat cu succese importante, chiar dacă aceste succese nu au fost depline. În schimb, forțele otomane care au atacat la nord de Dunăre teritoriul românesc, în 1441 și 1442, au fost zdrobite de Iancu de Hunedoara. „Aceste victorii amplificate în mediul propice cruciadei antiotomane din acea vreme, au propulsat voievodul român al Transilvaniei la valoarea unui adevărat erou al întregii lumi creștine (propugnaculum christianitas).”2

Deci măsurile inițiate de Iancu și-au dovedit curând eficiența. În primăvara anului 1442, după ce turcii îl chemaseră la Poartă pe domnul muntean Vlad Dracul și hotărâseră transformarea Țării Românești în pașalâc, o oaste otomană comandată de Mezid, beiul din Vidin, a pătruns în Transilvania, prin surprindere, începând să prade și să ardă sudul țării, de la Sibiu până în valea Mureșului, cu vreo 12.000 de oameni.

Proclamând ridicarea generală la oaste, ceea ce foarte puțini nobili sau comandanți de oaste din vremea lui au îndrăznit să facă, înainte de adunarea

tuturor forțelor, Iancu de Hunedoara i-a înfruntat pe turci la Sîntimbru, la nord de Alba Iulia(18 martie 1442), cu forțele ce-i stăteau la dispoziție ( mica lui oaste și ce a putut strânge episcopul), dar a fost înfrânt și obligat să se retragă în cetate, în vreme ce turcii, după ce au prădat împrejurimile, s-au îndreptat spre Sibiu, care era deja asediat de o parte a forțelor lor. În această luptă Iancu însuși abia a reușit să se smulgă din cercul care se strânsese în jurul lui. „Plin de avânt însă, nu era omul care să se descurajeze. Puse să se poarte sabia însângerată prin toată țara, semn al chemării la oaste a tuturor. Alergară sub steagul lui cu toți într-un număr mare și în mare grabă.”3

Cronicile spun că „ Ioan de Hunedoara a trimis în toate părțile Transilvaniei curieri, purtând în semn de primejdie, o sabie însângerată; a adunat astfel ostași din sate și orașe, a poruncit secuilor să ia armele și tuturor, săteni și orășeni, le-a impus să slujească în oaste, prin decret public, spre mântuirea comună.”4 Cu întăririle sosite din toată Transilvania, Iancu a pornit în urmărirea lor, zdrobindu-i cu desăvârșire, însuși Mezid bei, împreună cu fiul său, găsindu-și moartea pe câmpul de luptă, situat probabil în apropiere de Sibiu (22 martie 1442). Căutându-și scăparea spre Turnu Roșu, resturile oastei otomane au fost urmărite cu strășnicie, mai ales de către detașamentul condus de Basarab al II-lea, fiul lui Dan al II-lea care, avea să se impună domn al Țării Românești. Acesta reuși să mai nimicească grupuri de turci fugari, în munții dintre Transilvania și Muntenia. Iancu de Hunedoara pătrunse și el cu armata în Țara Românească.

„ La începutul deceniului al cincilea al veacului XV, Ioan era socotit un adevărat „ căpitan al românilor” ( capitaine des Valaques), ales chiar în Țara Românească drept conducător al luptei împotriva otomanilor.”5, iar după afirmația lui Walerand de Wavrin, a fost ales de către „românii care s-au adunat în număr mare și au ales drept căpitan al lor pe Iancu de Hunedoara.”6 Locuitorii din Țara Românească l-au primit foarte bine, dar de fapt e vorba de punerea în domnie a lui Basarab, cu sprijinul lui Iancu.

Victoria asupra lui Mezid bei inaugura trecerea la o fază ofensivă a luptelor antiotomane.

Turcii au fost puși pe gânduri de succesele lui Iancu. Sultanul a ținut un sfat și s-a decis să-l elibereze pe Vlad Dracul din captivitate, redându-i domnia.

Reîntoarcerea lui Vlad Dracul care se bucura de simpatie în Țara Românească, în popor și printre boieri, era pentru sultan un mijloc de a combate influența lui Iancu de Hunedoara și a protejatului său, Basarab. Boierimea îl primi într-adevăr bine pe Vlad, dar se mâhni când află de cuvântul ce trebuise să și-l dea sultanului. Se pare că puțin timp înainte de reașezarea lui Vlad la domnie, sultanul trimise o solie la Buda, spre a oferi pace. Ea pretindea cedarea Belgradului sau plata unui tribut anual. Tocmai atunci sosi la curtea regală vestea oficială a victoriilor voievodului Transilvaniei, astfel că cererea fu respinsă.

Riposta otomană a fost rapidă. Sultanul și-a văzut dejucate planurile și s-a văzut amenințat cu pierderea pe multă vreme a influenței sale în Țara Românească. Sultanul, în luna august a aceluiași an, a trimis o oștire de 80.000 de oameni, conduși de Sehabeddin, beilerbeiul Rumeliei (partea europeană a Imperiului Otoman), cu scopul de a recuceri Țara Românească și de a o transforma în pașalâc. Dar în septembrie 1442, pe cursul superior al râului Ialomița, în locuri muntoase și strâmte, Iancu a repurtat o victorie deplină asupra acestei uriașe oștiri.

Cum a reușit Iancu să învingă o armată de talia lui Sehabeddin? Defileul în care intraseră forțele otomane era o vale strâmtă, cu diferențe de nivel de-a lungul ei, așa că Sehabeddin nu-și putea desfășura forțele de care dispunea.

Dispozitivul la care s-a oprit Iancu de Hunedoara ținând seama de manevra pe care intenționa s-o aplice, avea în centru grosul cavaleriei grele; la aripi era restul cavaleriei grele și cea ușoară. În linia a doua, la centru, era infanteria grea, iar în rezervă arcașii și lăncierii. La flancuri și puțin în spate, Iancu a așezat care de luptă, în care se aflau trupe de infanterie dotate cu bombarde și arbalete.

Atacul l-a început Iancu, cu cavaleria, dar a fost respins de otomani, care au primit ordin să atace furtunos. Cavaleria ușoară a lui Iancu a fost dată înapoi și, în această situație, el și-a retras centrul pe vale, mai la est, unde valea se îngusta foarte mult, în timp ce infanteria ușoară, sprijinită de care, a lăsat-o înapoi pe pante. În valea foarte îngustă Iancu și-a regrupat trupele și a decis să reia atacul împotriva turcilor, care se considerau deja victorioși. Neînțelegând că, de fapt, Iancu îi întindea o cursă, Sehabeddin a înaintat în defileu, căutând să-l urmărească pe Iancu, dar valea îngustându-se tot mai mult, comandantul otoman nu a mai fost în măsură să-și desfășoare forțele. Amenințat cu învăluirea de către armata lui Iancu de Hunedoara, dușmanul s-a retras atacat la centru și în flanc de infanteria ușoară urcată în carele de luptă. Jumătate din trupele comandantului turc a rămas pe câmpul de bătălie; restul trupelor, pornite într-o retragere dezordonată, au trecut la sud de Dunăre. Turcii scăpați din focul bătăliilor au fost lichidați de populație, contribuind la desăvârșirea dezastrului invadatorilor. Astfel, victoria lui Iancu de Hunedoara la Poarta de Fier a Transilvaniei a fost deplină, victorie ce a avut la bază nu numai încrâncenata luptă de apărare, cât și tactica militară desăvârșită stăpânită de marele voievod.

„Izbânzile sale au dinamizat spiritul cruciadei, au însuflețit lupta pentru libertate a popoarelor din Balcani și au stimulat acțiunile antiotomane din Anatolia turco-musulmană. În ceea ce privește țările române, lupta lor unită sub conducerea lui Iancu de Hunedoara a ferit Moldova și, mai ales Transilvania de raidurile prădalnice le gaziilor dunăreni, iar în privința Țării Românești, a eliminat elementele agravante al suzeranității otomane, ce fuseseră impuse ei în vremea crizei politice interne declanșată după moartea lui Mircea cel Bătrân.”7 Iar lupta de pe Ialomița, în mod special, marchează începutul acțiunii militare ofensive ale lui Iancu de Hunedoara. Vestea înfrângerii turcilor cutreieră repede Europa, pretutindeni sărbătorindu-se biruința. Capetele încoronate și papa îl considerau pe Iancu de Hunedoara „singura personalitate care, în fruntea unei coaliții europene antiotomane, ar fi capabilă să alunge pe turci din Europa.”8

Astfel, odată cu victoria de la Poarta de Fier a Transilvaniei s-a terminat și faza luptelor de apărare duse de Iancu de Hunedoara. El trece acum la etapa campaniilor ofensive din Țara Românească, pătrunzând adânc pe teritoriile de la sud de Dunăre, dominate de otomani și călcând Vidinul, țintind la eliberarea popoarelor balcanice de sub dominația Semilunii. Eliberând popoarele subjugate din Balcani și Bizanțul, asigura definitiv liniștea și libertatea patriei sale.

Marile calități militare a le lui Iancu de Hunedoara se afirmau într-un moment în care papalitatea încerca să reactiveze planurile unor expediții generale care să-i alunge pe turci din Europa. La 1 ianuarie 1443, papa Eugeniu al IV-lea a lansat oficial apelul pentru o nouă cruciadă, declanșând intense tratative diplomatice între numeroasele state: Burgundia, Veneția, Aragonul, Polonia și Ungaria. Recomandat de succesele sale drept comandant al viitoarei campanii, Iancu de Hunedoara era implicat astfel și în preocupările diplomatice internaționale.

Participarea statelor apusene la proiectata expediție nu a avut loc, din diferite motive. Ea s-a redus la forțele Transilvaniei, ale Ungariei, ale Poloniei și ale

despotului Serbiei, ultimele două state contribuind doar cu un număr limitat de ostași. Reinstalându-l în scaun pe Vlad Dracul (1443), turcii au nădăjduit să readucă Țara Românească sub autoritatea lor, dar domnul reinstalat a intrat imediat în alianță cu Iancu de Hunedoara.

Între septembrie 1443 și ianuarie 1444, Iancu a condus în sudul Dunării o expediție militară, cunoscută sub numele de „ campania cea lungă”. În cursul ei, oastea lui Iancu crescând mereu prin ridicarea popoarelor balcanice, dar mai ales a românilor transilvăneni, printre care se aflau mulți cneji români, a înaintat pe valea Moravei, cucerind Nis-ul, apoi până la răsărit de Sofia, repurtând numeroase victorii. De la pătrunderea lor în Europa, turcii nu mai fuseseră confruntați cu o contraofensivă atât de viguroasă, susținută de toate popoarele din centrul și sud-estul Europei.

Succesul acestei campanii purtate spre inima Balcanilor, până la satul Zlatița, de unde Iancu a făcut cale întoarsă înaintea sărbătorii de Crăciun a anului 1443, când iarna se manifesta cu toată vigoarea, a încurajat propaganda dusă în favoarea unei cruciade antiotomane. Efortul principal urma însă a fi susținut din nou de către români, maghiari, sârbi, bulgari, în vreme ce țările apusene s-au mărginit a oferi drept ajutor o flotă de 14-15 galere venețiene, papale, burgunde și raguzane care aveau misiunea să blocheze Bosforul și Dardanelele, pentru a împiedica trecerea oștilor otomane din Asia Mică în Europa. Iancu nu a primit ajutor prea mare de la Apus pentru că „ burgunzii erau mai puțin dispuși să participe la o expediție pe uscat. N-aveau încredere prea mare în succesul ei, căci în Burgundia, deși se cunoșteau faptele de arme ale lui Iancu de Hunedoara, era răspândită părerea că ungurii au o armată prost pregătită și lipsită de echipament corespunzător, astfel că „dacă unul are arc, nu va avea săgeți, iar altul va avea sabie, dar nu va avea și teacă”, vechile și permanentele dușmănii dintre statele italiene îndepărtară Veneția de preparativele pentru echiparea flotei împotriva turcilor, iar în Bizanț, certându-se între ei, diferiții pretendenți la tronul imperial mergeau până la alianța cu turcii, căutând la aceștia ajutor pentru a se putea ridica la domnie”9 La fel și republica Raguzei s-a arătat rezervată, promițând să participe cu o galeră armată, dar numai în cazul când armata ungară pornește pe uscat contra otomanilor.

Din cele de mai sus, se poate trage concluzia că puterile apusene căutau să

se degajeze cât mai mult de greutatea sarcinilor ce le revenea în pregătirile

expediției antiotomane din anul 1443. Ele s-au mulțumit să formuleze promisiuni vagi, cuvinte încurajatoare, dar n-au făcut nimic concret.

De la Sofia, așa cum am mai spus, Iancu de Hunedoara înaintă în plină iarnă până la Zlatița, unde sultanul concentrase o armată numeroasă. Împiedicat de a mai înainta în inima Balcanilor și din cauza terenului accidentat, a zăpezii și a împuținării proviziilor, Iancu dispune retragerea, neîncetând a da însă lovituri grele adversarului. În acest timp Iancu de Hunedoara obținu șase victorii asupra turcilor. Un istoric consideră această lungă campanie una din cele mai victorioase acțiuni militare împotriva turcilor: „Din vremea lui Timur Lenk nu i-a mai amenințat pe turci o asemenea primejdie.(…) Ienicerii și spahii lui Murad au fost în mare nimiciți în această campanie”10

„Campania cea lungă”, lungă și ca durată în timp ( cam 4 luni) și ca distanță parcursă, a fost deci o campanie victorioasă, deci, în ciuda marilor succese, ea nu a dus la realizarea scopului strategic de căpetenie: nimicirea forțelor principale otomane și, ca urmare, eliberarea Bulgariei de sub ocupația turcească.

Politica ofensivă promovată de Iancu de Hunedoara a devenit prevalantă și justificată de reușita campaniei lungi din 1443, desfășurată până la trecătorile Munților Balcani. Aceasta era prima acțiune contraofensivă de o asemenea pătrundere în pozițiile otomane din Europa, după cea efectuată de Mircea cel Bătrân, în 1392, până dincolo de Munții Balcani. Victoria de la 1443, obținută în primul rând de forțele unite ale celor trei țări române sub conducerea lui Iancu de Hunedoara, a avut consecințe mult mai ample și adânci decât prevederile tratatului de pace de la Edirne, de la 12 iunie 1444 ( confirmat apoi la Seghedin), care l-a silit pe sultan să reconstituie statul sârb și să se limiteze la hotarul dunărean.

Marile succese din „campania cea lungă” au determinat reluarea tratativelor pe plan european, pentru organizarea unei noi expediții antiotomane. La stăruitoarele eforturi de închegare a unei coaliții depuse de cardinalul Cesarini, delegatul papal în Ungaria, regele Vladislav și marii feudali se lăsară convinși de făgăduielile de sprijin făcute de cardinal. Inițial, Iancu de Hunedoara n-a fost de acord cu reluarea unei campanii ofensive în 1444, considerând că expediția precedentă reclamase sacrificii prea mari pentru a fi recuperate într-un timp atât de scurt. El a înclinat, astfel, spre tratative cu turcii, mediate de despotul sârb Gheorghe Brancović, căruia sultanul îi promisese restituirea stăpânirii sale, cu cetățile Semendria și Golubac. Deci Brancović intră în legături cu sultanul care îi era ginere, îi oferă un tribut enorm pentru a-și reprimi pe cei doi fii orbiți și acceptă să devină susținătorul și mijlocitorul încheierii unei păci între Imperiul otoman și Ungaria. Era politica mioapă a unui mare feudal, preocupat de interesele lui locale și care nu vedea imensitatea primejdiei turcești pentru soarta poporului său. Totodată se gândea că pe sprijinul dinafară nu putea conta și rămânea ca aceleași forțe din „campania cea lungă” să reintre în luptă, forțe care aveau nevoie de refacere. Erau necesare și noi rezerve, care nu puteau fi asigurate decât de forțele reunite ale celor trei țări române, ele constituind obiectivul imediat al expansiunii otomane. Jocul dublu al regelui Vladislav I a dus la tratatul de pace cu turcii, semnat de delegația de la Adrianopol (12 iunie 1444), dar și la permanentele asigurări ale lui Giuliano Cesarini că va întreprinde cruciada antiotomană în condițiile unor mișcări ale popoarelor din Balcani, ale preocupărilor lui Murad al II-lea pentru reprimarea rebeliunii emirului de Karaman, ca și ale unor promisiuni ferme făcute de unele state apusene pentru constituirea unei flote care trebuia să blocheze trecerea turcilor din Asia Mică în Europa în dreptul strâmtorii Gallipoli. Într-adevăr, această flotă avea să sosească la începutul lunii august 1444. La 15 august 1444 se încheia o pace separată între Murad al II-lea și socrul său, Gheorghe Brancović. După această pace nu era de așteptat ca Brancović să susțină o cruciadă antiotomană în viitorul apropiat. Între timp, soli otomani sosiseră la Oradea cu propuneri de pace foarte avantajoase părții ungare, cum ar fi fost oferta unei despăgubiri substanțiale, evacuarea de către turci a teritoriilor și a cetăților din Serbia și din Albania nordică, precum și valabilitatea pe zece ani a tratatului. Regele a semnat această pace, ratificând-o astfel pe cea de la Adrianopol, pentru a-și încălca apoi cuvântul și a nu o respecta în urma insinuărilor marilor nobili unguri cum că Iancu ar fi fost cumpărat de turci prin Brancović. Foarte rezervat față de acest gest, Iancu a afirmat că se va supune oricum hotărârii regale: „eu ascult de domn, nu domnesc”.

Ruperea tratatului a fost o mare greșeală, date fiind clauzele lui favorabile, ca și slăbirea frontului antiotoman prin ieșirea Serbiei din luptă, datorită păcii pe care o semnase în mod separat cu turcii la 15 august. Din acest motiv, dar și datorită faptului că forțele aflate sub comanda lui Iancu erau mai reduse decât în campania precedentă, itinerariul ales pentru noua expediție a fost diferit de cel din „campania cea lungă”.

„În luna mai se studiară, în sfatul regelui, planurile viitoarei campanii. Cesarini expuse un plan prin care încerca să înlăture unele din neajunsurile drumului urmat în campania cea lungă. El propuse ca armata să nu treacă Dunărea prea departe spre Apus, nici chiar la Orșova, ci să înainteze prin Țara Românească și să treacă fluviul pe la Nicopol. În acest scop să se ceară concursul flotei italiene și burgunde. De aici trebuiau să se îndrepte spre sud-est, către țărmul mării și, ocolind Munții Balcani pe la răsărit, să înainteze spre Adrianopol și Constantinopol. Planul acesta căuta deci să scurteze drumul străbătut prin teritoriul dușman, spre a se feri de hărțuielile prelungite din partea turcilor și să evite trecerea de-a dreptul peste munți, care se dovedise atât de grea în luptele precedente.

Se conta, în afară de flota din strâmtori, pe ajutorul lui Gheorghe Brancović, pe al Țării Românești, pe atacul dinspre vest al albanezilor lui Scanderbeg și pe tot efortul de care era capabil Bizanțul pentru a stânjeni spatele frontului turcesc. Pregătirile trebuiau să fie terminate prin iulie. Locul de adunare a armatei a fost fixat la Oradea.”11

Trecerea Dunării s-a făcut la Orșova, în a doua jumătate a lui septembrie 1444, înaintară urmând malul sudic al fluviului, până la Nicopole, unde o oaste munteană s-a alăturat lui Iancu, având loc atunci o întrevedere între acesta și Vlad Dracul. Văzând efectivul redus al oastei, Vlad îl sfătui să amâne campania, motivându-i că „sultanul chiar și atunci când pleacă doar la vânătoare ia cu sine mai mulți ostași decât cei adunați atunci în oastea creștină”12. Alegerea itinerariului s- a datorat, probabil și dorinței ca oastea cruciată să aibă în timpul înaintării sale flancul stâng acoperit de către teritoriul și oastea Țării Românești. Era evitată, astfel, străbaterea lanțului muntos al Balcanilor, intenționându-se atingerea pe noul itinerar al țărmului Mării Negre, unde s-ar fi putut, eventual, coopera cu flota apuseană trimisă în Strâmtori.

Întregul plan se baza pe premisa greșită că turcii nu dispuneau de forțe suficiente spre a se împotrivi lui Iancu spre Constantinopol, întrucât erau angajați în reprimarea menționatei rebeliuni din Asia Mică, iar flota apuseană urma să-i împiedice a-și trece trupele în Europa.

Ajungând până la Varna (9 noiembrie), oastea lui Iancu a avut surpriza de a se afla față în față cu grosul armatei otomane, comandată de însuși Murad al II-lea. Acesta dejucase blocada flotei apusene și își trecuse oastea peste Bosfor, la sfârșitul lui octombrie, înaintând apoi în marș forțat, în întâmpinarea lui Iancu.

Disproporția de forțe (erau 80.000 de turci și numai 15-16.000 de creștini) și moartea regelui Vladislav, survenită într-un atac imprudent, au copleșit și au demoralizat oastea lui Iancu, care a suferit o grea înfrângere în ziua de 10 moiembrie 1444. În ciuda devizei sale care spunea că „dușmanul trebuie îngrozit prin vitejie, curaj, rapiditate”, Iancu a fost înfrânt. Pe de altă parte, moartea regelui a redeschis luptele anarhice ale nobililor din Ungaria și Polonia.

În tot acest timp situația Imperiului otoman nu era tocmai bună. Revenind la „campania cea lungă” din1443 putem spune că acea ofensivă balcanică a lui Iancu de Hunedoara s-a corelat cu lupta antiotomană pornită din nou de principele de Karaman, Ibrahim bei. Murad al II-lea a fost pus în situația de a încheia și cu acesta un tratat de pace nefavorabil. Dincolo de acest aspect extern al implicațiilor otomane ale biruințelor lui Iancu de Hunedoara, a fost și unul intern mai puțin vizibil, dar mult mai grav în perspectiva evoluției puterii otomane. Victoriile răsunătoare ale voievodului Transilvaniei, mai cu seamă cea din 1443, au adus la suprafață și au amplificat contradicțiile dintre grupările rivale din conducerea otomană (rivalitatea dintre vechea aristocrație și cea nouă, dar și rivalitatea dintre spahii și ieniceri, dintre robii-militari și robii-dregători) în așa măsură încât, în acele împrejurări atât de critice pentru însuși destinul statului otoman, sultanul Murad al II-lea a abdicat pe neașteptate în favoarea fiului său nevârstnic Mehmed al II-lea (august 1444). Faptul a favorizat declanșarea marii cruciade, soldată

însă cu dezastrul forțelor coalizate la Varna și cu consecințe decisive pentru soarta Constantinopolului și a întregii regiuni sud-est europene. Marea victorie de la Varna a fost obținută sub comanda fostului sultan, care a persistat în hotărârea sa de a lăsa tronul fiului său. „ Departe de a se datora numai depresiunii psihice produsă de moartea fiului său favorit, Alaeddin, și caracterului său înclinat către introspecție și misticism, această abdicare a lui Murad al II-lea era în realitate rezultatul unui proces îndelungat și complex ajuns acum la maturitate.”13

Prăbușirea dintr-o singură lovitură a sistemului politic imperial pe care căutasesă-l făurească Bayezid I și gravul pericol al descompunerii statului otoman, relevaseră cu acuitate imposibilitatea consolidării unei structuri imperiale fără o bază temenică, care să asigure articularea celor două mari părți componente ale statului otoman: Anatolia și Rumelia.

Odată cu expansiunea în est și vest din a doua jumătate a veacului al XIV-lea, statul otoman nu reușise să dezvolte în suficientă măsură și mijloacele

necesare pentru consolidarea acestor cuceriri.

Pe de altă parte, expansiunea otomană în Europa generase și fenomenul unei masive și necontenite emigrări în Rumelia, fenomen încurajat, de altfel, de însuși statul otoman. Noii veniți au constituit, pe de o parte, un puternic element turbulent, gata să participe la orice acțiune de contestare a ordinii existente, iar pe de alta, căutând să-și asigure existența prin prădăciunile efectuate în statele creștine învecinate.

Murad al II-lea a căutat să mențină echilibrul dintre grupările contradictorii participante la conducerea otomană, încurajând când una, când alta din ele. Dar, în ansamblu, el nu a reușit să domine aceste contradicții, ceea ce explică și linia sa politică mai puțin îndrăzneață pe plan extern.

„Revenind acum la actul aparent straniu al abdicării lui Murad al II-lea în 1444, în favoarea fiului său observăm că el este o consecință tocmai a neputinței sale de a tranșa aceste contradicții, contradicții amplificate de înfrângerile suferite în fața forțelor aliate româno-ungare conduse de Iancu de Hunedoara .”14

Pacea de la Edirne-Seghedin cu Ungaria și cea de la Jenișlehir cu Karamania au fost, deci, necesare lui Murad al II-lea pentru a înfăptui planul său vizând asigurarea succesiunii fiului său și, implicit, a omogenității statului otoman. Nu atât înfrângerile în sine, suferite din partea lui Iancu de Hunedoara, cât efectele deosebit de grave pe plan intern ale acestor lovituri l-au determinat pe Murad al II-lea să accepte și să pună imediat în aplicare prevederile, grele pentru interesele otomane, ale păcii cu Ungaria. Reînființarea despotatului lui Gheorghe Brancović și retragerea otomanilor din cetățile sârbești, precum și recunoașterea cosuzeranității ungare asupra Țării Românești duceau, în fond, la debilitarea liniei imperiale a Dunării și la pătrunderea influenței ungare în Balcani.

A fost cea mai însemnată concesie pe care au făcut-o vreodată otomanii regatului ungar. Victoria a fost în primul rând a lui Iancu de Hunedoara și a forțelor unite ale Transilvaniei, Țării Românești și Moldovei care alcătuiau baza puterii sale militare și politice. Prin efortul comun al celor trei țări române și al Ungariei, fericit îmbinate în personalitatea și sub conducerea lui Iancu de Hunedoara, Țara Românească și-a redobândit poziția și rolul pe care le avusese înainte de afectarea capacității sale de rezistență, datorită luptelor interne pentru domnie desfășurate între urmașii lui Mircea cel Bătrân. Înfrângerea de la Varna nu a zdruncinat însă frontul comun antiotoman, îndeosebi relațiile de alianță ale țărilor române.

Continuând să stăruie în idealul politic de independență a celor trei țări române, al căror exponent era, el se baza pe avântul de luptă al maselor populare din aceste țări împotriva primejdiei turcești. În anul următor, 1445, ajutat de flota burgundă sosită prea târziu la Varna, dar decisă la o expediție pe Dunăre, oastea lui Iancu și a lui Vlad Dracul au susținut împreună o campanie de-a lungul Dunării. În urma acestei campanii a fost recucerită cetatea Giurgiu, fiind consolidată linia de apărare de pe malul nordic al fluviului. Victoria aceasta făcea să reînvie și speranțele popoarelor asuprite din Balcani, dovedind totodată valoarea militară a acestui comandant de oști. Cu toate acestea, importanța acestei victorii nu a fost interpretată la fel de toți istoricii: „Nici „cruciada navală” pe Dunăre, din 1445, concepută de Iancu de Hunedoara ca o campanie de răzbunare și desfășurată cu participarea efectivă a forțelor armate ale Țării Românești (5.000 de oameni), nu a avut vreun rezultat notabil.”15

Ca o recunoaștere a marilor sale merite, Iancu de Hunedoara a fost ales guvernator al Ungariei în anul 1446, urmând să conducă această țară până la majoratul lui Ladislau al V-lea Postumul . Alegerea sa în această demnitate s-a făcut cu sprijinul reprezentanților nobilimii mici și mijlocii, care l-au impus prin aclamații, fără ca dieta să mai procedeze la obișnuitele formalități de deliberare.

Iancu de Hunedoara era pe deplin conștient de însemnătatea strategică a regiunii gurilor Dunării, ca bază pentru lovirea puterii otomane, nu numai din exterior, ci și din interior. Succesele lui Vlad Dracul la Dunăre și preparativele lui Iancu de Hunedoara pentru o nouă mare ofensivă antiotomană au constituit motive serioase de alertă la

Poartă, determinând chiar revenirea lui Murad al II-lea pe tron: „Această legătură între criza internă otomană și dezvoltarea acțiunilor ofensive românești sub conducerea lui Iancu de Hunedoara este necunoscută istoriografiei noastre. Este și motivul pentru care, mai înainte, am insistat asupra problemei crizei interne otomane din anii 1444-1446”16

Unitatea de acțiune românească, realizată sub conducerea lui Iancu de Hunedoara, a reprezentat un factor de mare însemnătate, de natură să pună din nou sub semnul întrebării însuși poporul intern de refacere a puterii otomane. Unitatea de acțiune românească era refăcută, iar Dunărea și zona gurilor ei au redevenit bază de pornire pentru o nouă ofensivă de mari proporții în Balcani, pentru combaterea turcilor până la scoaterea lor totală din Europa.

Peste 4 ani, 1448, Iancu de Hunedoara a întreprins ultima sa campanie ofensivă împotriva Imperiului otoman. El a căutat să lovească în direcția Macedoniei, având intenția de a se uni cu forțele albaneze răsculate sub conducerea lui Scanderbeg, și de a se consolida, într-o primă etapă, în zona Thessalonicului, de unde ar fi urmat să continue expediția spre răsărit, cu scopul depresurării capitalei bizantine. Planul de acțiune mai prevedea cucerirea portului Salonic și transformarea lui în bază a flotelor venețiană și aragoneză, creînd în felul acesta premisele unor acțiuni ulterioare de amploare care să ducă la alungarea otomanilor din Europa.

Pe la jumătatea lui octombrie ajunse la Kossovopolje (Câmpia Mierlei), în Serbia de miazăzi, locul bătăliei din 1389, unde căzuse Murad I. Aici Iancu de Hunedoara își așează tabăra pentru câteva zile, așteptând pe albanezi. Însă în locul acestora apăru oastea turcească, în frunte cu însuși Murad II, informat de Brancović și de diverși spioni cu privire la mișcările armatei lui Iancu de Hunedoara și direcția trupelor lui Scanderbeg. Astfel a fost împiedicată unirea acestora cu oastea lui Iancu, a urmat apoi atacul, cu forțe mult superioare, a taberei de la Kossovopolje, în zilele de 17-19 octombrie.

În dimineața zilei de 17 octombrie, văzând avangarda lui Murad în locul trupelor mult așteptate, Iancu și-a dat seama că în această situație nu mai poate rămâne în valea Sitniței, el fiind nevoit să ocupe o poziție mai sigură, pe platoul apropiat al Plementinei și să aștepte acolo trupele albaneze. „Într-adevăr, din această poziție tunurile sale puteau ține sub foc valea Sitniței, iar șarjele cavaleriei sale grele ar fi fost favorizate de panta ușor coborâtoare a platoului.”17

Dar, în curând, situația s-a schimbat. Sultanul Murad al II-lea,văzând poziția inaccesibilă ocupată de armata lui Iancu de Hunedoara, a recurs la o stratagemă: după ce a atacat tabăra maghiară din toate părțile și a dat foc satelor din jur, sultanul a simulat renunțarea la atac și și-a retras trupele în spatele râului. Atunci Iancu de Hunedoara și-a pus oastea în mișcare și de pe această poziție inițială bună, (făcând greșeala pe care o va face și Mihai Viteazul la Mirăslău) a pornit în urmărirea inamicului și a trecut și el Sitnița. Murad s-a retras până în înălțimile de pe malul stâng al râului, ocupând aici dispozitivul de luptă. Iancu de Hunedoara, ajuns pe malul stâng al râului, și-a pus armata în linie de bătaie, tabăra lăsând-o pe malul drept, ceva mai în spate. Aici, Iancu utilizează toată experiența sa de vechi oștean, așezând pedestrimea în sistemul de fortificare cu căruțe după modelul husit, rândui cu pricepere sarcina cavaleriei grele și ușoare, dar mai ales a artileriei, al cărei important rol s-a vădit în desfășurarea crâncenelor lupte din cele trei zile. Cu tot eroismul trupelor populare conduse de Iancu, bătălia a fost pierdută din cauza superiorității numerice a dușmanului ( 22.000-24.000 de ostași români față de 50.000-60.000 de turci). Salvându-se cu mare greutate, în retragere fu prins câtăva vreme de Brancović, acesta dovedindu-și josnicia. Bătălia a fost pierdută din cauza nepăsării claselor conducătoare din Ungaria și a altor state europene, față de politica expansionistă a turcilor. Din cauza acestei nepăsări, turcii vor putea cuceri fără mari eforturi și Constantinopolul (1453), devenind astfel stăpânii strâmtorilor și ai Mării Negre, consolidându-și stăpânirea în Europa.

„Contemporanii s-au grăbit să învăluie înfrângerea de la Varna în fraze fără sens, care să ascundă motivele adevăratei înfângeri. Ei vedeau cauza dezastrului doar în „pedeapsa divină pentru nerespectarea jurământului de pace făcut turcilor de Vladislav I. Problema, astfel pusă, a iscat o lungă și searbădă polemică pe tema dacă un cuvânt dat păgânilor este sau nu valabil și, prin urmare, dacă încălcarea lui poate atrage după sine pedeapsa dumnezeiască. … Iancu de Hunedoara nu se putu opri de a nu rosti și cuvântul său amar către aceia care îi făcuseră făgăduieli strălucite, fără a și le respecta, silindu-l să dea o atât de mare bătălie cu mijloace puține, în condițiile neprielnice, împotriva unui dușman care l-a strivit cu numărul. Îndreptățitele lui reproșuri erau, odată mai mult, zadarnice.”18

În fața intereselor egoiste ale curților feudale apusene, popoarele din răsăritul Europei vor fi lăsate tot mai mult în voia soartei pe care le-o pregătea puternicul năvălitor. Aceste popoare însă n-au descurajat, n-au renunțat la lupta de apărare a libertății lor. În ele va găsi Ioan de Hunedoara un sprijin neclintit, și-n fața marilor feudali care îl combăteau în propria lui țară și a valului crescând al primejdiei otomane-el, în ciuda tuturor împrejurărilor, nu va rămâne singur.

Bătălia de la Kossovopolje pecetluia nu numai insuccesul strădaniilor de tip cruciat, dar și încheierea ultimului act din îndelungatul proces al refacerii forței otomane. Țările române sub conducerea lui Iancu de Hunedoara, au reușit să creeze dificultăți serioase desfășurării acestui proces, întârziind, în ultimă instanță, marea ofensivă otomană dincolo de Dunăre, către centrul Europei. Capacitatea otomană de regenerare s-a dovedit mai puternică decât forțele care i s-au opus. Cu toate acestea, Murad al II-lea nu a reușit să rezolve toate contradicțiile care au dominat istoria otomană din prima jumătate a veacului al XV-lea. Până la sfărșitul domniei sale, statul otoman nu a reușit să-și asigure coeziunea internă și să-și consolideze situația pe plan internațional. Aceste probleme vor constitui obiectivele majore imediate ale domniei lui Mehmed al II-lea. Odată cu el va începe, de fapt, o fază calitativ superioară în evoluția fenomenului otoman, când și țările române vor fi confruntate cu probleme mult mai grave decât cele dinainte, în raport cu puterea otomană.

După înfrângerea de la Câmpia Mierlei, nemulțumită de guvernarea autoritară a lui Iancu de Hunedoara, marea nobilime găsi prilejul de a-i slăbi puterea politică, opunându-se reluării luptelor ofensive împotriva turcilor. Pus în acastă situație Iancu stărui ca pe cale diplomatică să reglementeze relațiile cu Poarta în mod favorabil, încheind în anul 1451 un armistițiu, iar în anul 1452 pacea de la Adrianopol, prin care sultanul Mahomed al II-lea se angaja ca timp de trei ani să nu atace Țara Românească, Transilvania, Ungaria și Serbia, și să nu construiască noi fortificații pe linia Dunării. „Tratatul de pace între Ungaria și Imperiul otoman (1452) ca și armistițiul din anul precedent exprimă relativul echilibru de forțe și recunosc existența ca stat a Țării Românești al cărei voievod va fi ales, în continuare, de factorii de răspundere ai țării.”19

Tot în anul 1452, Iancu de Hunedoara renunță la demnitatea de guvernator al Ungariei, rămânând însă căpitan general al regatului și comite de Bistrița. „La începutul anului 1453, pentru a îngrădi mai mult puterea politică a lui Iancu, marii feudali maghiari aduseră pe Ladislav Postumul ca rege la Buda, deși era încă minor, făcând ca sarcina de guvernator a lui Iancu să înceteze.”20

În vara anului 1454, în urma încălcării de către sultanul Mahomed al II-lea (1451-1481) a armistițiului pe trei ani, Iancu a mai purtat o campanie victorioasă în Serbia, învingând o oaste otomană lângă Kruševac. Noi incursiuni turcești pustiesc Serbia în anul 1455, constituind un avertisment pentru țările de la nordul Dunării. Iancu de Hunedoara atrase atenția dietei ungare asupra necesității organizării unei puternice apărări a liniei Dunării și a reluării ofensivei împotriva turcilor, oferind să întrețină cu banii săi 10.000 de mercenari, dar magnații s-au opus. Atunci, Iancu se retrage pe domeniile lui din Transilvania, îngrijindu-se de pregătirea oastei sale de cnezi hunedoreni și de întărirea apărării pe linia Dunării, sigur de reluarea atacurilor turcești.

În toamna aceluiași an el purta tratative cu bizantinii, oferindu-le corpuri de

oaste pentru apărarea orașului Constantinopol, și cerându-le în schimb portul Mesembria( azi Nesebăr, în Bulgaria) de la marea Neagră ca bază de operațiuni. Acordul la care pare să fi ajuns n-a mai putut fi însă pus în aplicare, întrucât în aprilie 1453 turcii au început asediul decisiv al capitalei bizantine, pe care au cucerit-o în același an, la 29 mai.

Același rege, „apreciind însă marile servicii pe care le aduse statului, îi dăruiește, în 1453, orașul și districtul Bistriței, cu douăzeci de sate, precum și demnitatea de comite perpetuu al Bistriței. În același timp, hotărăște ca în stema acestui mare ostaș, pe lângă emblema de până atunci: corbul cu inelul în cioc, să fie reprezentat pe viitor și un leu în picioare, de culoare roșie pe câmp alb, ținând o coroană de aur: simbol al vitejiei lui Iancu și al serviciilor pe care le-a adus el dinastiei și statului.”21

În anul 1456, Mehmed al II-lea a început pregătirile pentru o nouă expediție împotriva Ungariei. Cheia strategică a drumului armatei sale spre centrul Europei era cetatea Belgrad. „Stăpânirea acestei cetăți însemna, de fapt, drum liber spre șesul din față;nu degeaba i se spunea doar „cheia regatului Ungariei”, așa după cum Chilia și Cetatea Albă erau „cheile” Moldovei.”22 Iancu de Hunedoara a fost însărcinat cu organizarea apărării, pentru preîntâmpinarea acestui mare atac turcesc. În același timp s-a desfășurat, mai ales de către călugărul franciscan Ioan de Capistrano, o intensă propagandă pentru o cruciadă antiotomană.

Iancu dispusese ca trupele să se concentreze la Seghedin; marii feudali nu se supuseră hotărârii dietei și nu veniră cu cetele lor; din nou se strânseră cetele unor nobili mijlocii și mici. Sprijinul esențial îi veni din partea cnezilor, al nobililor mărunți și al orașelor din Transilvania, apoi din partea maselor populare din Transilvania, Ungaria, Polonia, Cehia și Germania. Toată oastea strânsă sub steagul lui Iancu numără vreo 30.000 de luptători în timp ce însuși Mahomed al II-lea conducea o „armată uriașă-unele izvoare vorbesc de 200.000 de oameni, 300 de tunuri și 2000 de vase.”23

Sultanul a asediat Belgradul la începutul lunii iulie 1456. A încercat să-l blocheze și din partea Dunării cu ajutorul unei flote fluviale, dar așezarea cetății la confluența Dunării cu Sava a îngăduit totuși trimiterea de ajutoare garnizoanei asediate. La 14 iulie, a avut loc o luptă între flota turcească și cea organizată de Iancu. „ Cetatea însă era strânsă în clește de turci. Se găsea aici o oaste de apărare puternică fără îndoială, dar departe de a putea ține piept masei copleșitoare a asediului. Și luptătorilor închiși între ziduri nu li se putea veni în ajutor, apele erau blocate de corăbiile turcești. Corăbiile trebuiau lovite mai întâi. Dar cu ce? Iancu n-avea flotă. Ingenios, ca întotdeauna, încărcă luntrile și șlepurile de negoț din susul Dunării cu luptători încercați și le slobozi împotriva corăbiilor turcești. Dinspre Belgrad apărură în același timp altele, înțesate cu „schismatici” din oraș, iar el conducea și susținea lupta de pe maluri. O luptă violentă de mai multe ore se încinse. Corăbiile turcești fură unele scufundate, altele capturate, cele mai multe împrăștiate și silite să se refugieze. Drumul se deschise: puteau fi vărsate acum mereu de peste apă noi întăriri în cetate. Iancu însuși intrat aici e neobosit: îmbărbătează pe apărătorii descurajați,- începuse să bântuie ciuma și printre ei- reorganizează apărarea. E personal prezent peste tot, ziua în punctele cele mai primejduite, noaptea veghind lucrările de apărare sau primind pe luptătorii care soseau pe ascuns de peste Dunăre. „Blestematul de Iancu a sosit cu oaste nenumărată și fu de ajutor Belgradului” – scrie indignată cronica turcească. Însuși Mahomed trebui să recunoască: „ De-acum ne va fi mai greu să ne împlinim dorința.” Asediul fu zdrobitor. Bombarde turcești deschideau breșe largi; turnurile, zidurile din față se măcinau, se năruiau. Trebuiau făcute eforturi disperate pentru a umple golurile deschise ziua. „Nici nu mai era cetate aceasta, ci mai mult câmp” după cum se exprima însuși Iancu după asediu.”24

La 21-22 iulie, sultanul a încercat să forțeze victoria printr-un asalt general, pe care însă garnizoana l-a respins, iar impetuosul contraatac dezlănțuit de Iancu a pătruns în tabăra otomană, punând pe fugă întreaga oaste a sultanului. Turcii au suferit pierderi mari, o pradă uriașă căzând în mâinile învingătorilor. Pus în derută, sultanul a fost silit să fugă în neorânduială cu oastea ce mai scăpase din măcel. La vestea acestei mari victorii, o bucurie imensă cuprinse toată Europa, în special popoarele amenințate imediat și direct. Această victorie a salvat pentru aproape 70 de ani Europa Centrală de primejdia cotropirii otomane.

„ Cine au fost, după mărturiile vremii, biruitorii de la Belgrad?. N-a fost acolo nici un domn, nici un nobil, numai poporul de rând din orașe și sate”- relatează un căpitan din Nürenberg. „ am fost acolo numai meseriași” – relatează un alt martor al luptei. „ Lucrătorii de pământ, de la plug, de la sapă”, – caracterizează oastea un călugăr franciscan. Sau un alt martor ocular: „Toți care s-au strâns erau din popor, țărani, oameni săraci, preoți de la sate, studioși, călugări cerșetori… Puține arme puteai vedea la ei și nici cai, cel mult doar pentru căratul bucatelor… Cei mai mulți erau cu săbii, cu ciomege, cu prăștii, ca păstorii… ” Cronicarul Turóczi, fidelul povestitor al faptelor vitejești ale eroului, încredințează și el istoria că pe cuceritorul „ care cu minte trufașă, cu ochi semeț e voit să domnească asupra întregului rotogol al pământului… l-a învins braț țărănesc, mult mai deprins în purtarea sapei decât a armelor și acela care a venit cu atâta veselie, în sunet de trâmbițe și tobe de război, întristat, în liniștea nopții, cu rușine a fugit.”25

Lupta de la Belgrad a însemnat cel mai strălucit moment din cariera militară a lui Iancu de Hunedoara . A avut un răsunet imens în Europa, redresând pretutindeni moralul zguduit de căderea orașului Constantinopol.

Dar, în plină sărbătoare un fulger ca din senin: eroul a murit! Tocmai când numele lui era menționat cu nesfârșite elogii, iar papa îl înălța în laude ”până deasupra stelelor”. Strigătul de bucurie se schimbă deodată în cântec de jale. Biruitorul căzu în culmea gloriei, după cea mai mare victorie a sa, răpus nu de sabia dușmană, cum îi va fi trecut prin gând de nenumărate ori în viața lui de ostaș neodihnit, ci de ciuma care izbucnise în oastea sa încă în cursul asediului. Închise ochii în tabără, în mijlocul luptătorilor săi, aproape de câmpul strălucitei sale bătălii, în ziua de 11 august 1456. Frații săi de arme l-au dus și l-au așezat spre veșnică odihnă, după propria-i dorință în catedrala de la Alba Iulia, alături de fratele său Ioan, care i-a fost și viteaz frate de arme. Pe piatra de mormânt a lui Iancu au fost săpate cuvintele „ s-a stins lumina lunii”.

Apreciind în ansamblu, strălucita epocă de istorie românească și, totodată, de istorie universală marcată de personalitatea lui Iancu de Hunedoara, Nicolae Iorga scria cu îndreptățită mândrie: „Gândul lui cel mare a fost, vizibil, acesta: să se sprijine pe forțele unei națiuni viguroase și nouă pentru ca prin această națiune să reziste turcilor, să păstreze Dunărea, schimbând numai centrul de greutate din principate în Ardeal… El întrebuințează prin urmare puterea sa în Ungaria pentru a săvârși această operă cu noi și, putem adăugi, spre cinstea noastră. Elementul pe care l-a adus în luptă n-a fost în rândul întâi unguresc; nu cu nobilii maghiari a făcut el campaniile sale, ci mai ales cu

trupe auxiliare din părțile noastre, pe de o parte, și cu țăranii din Ardeal, pe care încă Sigismund i-a fost ridicat din nou la demnitatea de oameni, dându-le o situație privilegiată…”26

Rolul pozitiv pe care l-a jucat în istorie peronalitatea lui Iancu de Hunedoara nu apare numai din marile lui calități personale, ci în primul rând din faptul că activitatea lui, interesele sale și ale păturii sociale din care făcea parte au coincis-în împrejurările particulare ale momentului istoric- cu interesele păturilor mai largi ale poporului și cu sensul evoluției progresive a istoriei în general.

„Fără această largă bază socială a politicii sale, Ioan de Hunedoara ar fi fost un general înfrânt. Fără excepționala sa personalitate militară, lupta popoarelor împortiva jugului otoman n-ar fi înregistrat, poate, succese atât de răsunătoare, într-un timp atât de scurt. Această legătură strânsă între el și soarta poporului său îl înalță pe treptele unei glorii simple, sobre, dar cu atât mai durabile, a cărei amintire i-o păstrează până astăzi cuvântul istoriei și poezia legendei.”27

VI. POLITICA DE FRONT COMUN ANTIOTOMAN

DUSĂ DE IANCU DE HUNEDOARA

„Ideea de colaborare politică și militară a Țărilor Române, generată de realitatea interdirecționării, revine permanent în documentele medievale. O întâlnim în scrisori oficiale și particulare, înțelegeri și tratate, note informative și rapoarte diplomatice. În acest sens s-au pronunțat voievozii, principii și dregătorii din Țara Românească, Moldova și Transilvania. Ideea că Țările Române formează împreună o putere militară și că tind spre aceasta a găsit o confirmare și din partea factorilor politici străini. Anton Veracsics din Sebenic a înregistrat temerea unor sultani ca nu cumva Țara Românească, Moldova și Transilvania „ să se unească împreună și să se apere”. Împăratul Rudolf al II-lea și consilierii săi ca și regele Poloniei, Sigismund al III-lea s-au arătat îngrijorați de perspectiva unirii Moldovei cu Transilvania și Țara Românească sub conducerea lui Mihai Viteazul. Faptul era considerat drept „primejdios”, „periculos”, desigur pentru că venea împotriva planurilor de cucerire ale acestor puteri aflate în competiție pentru teritoriul românesc. Dincolo de aceste interese însă, s-a recunoscut, în diferite ocazii, utilitatea forțelor unite ale Țării Românești pentru „ lumea creștină”.”1

Primele documente politice românești, în care „se oglindește o concepție de stat”, consemnează și ideea colaborării politico-militare.

„ În ciuda unor discontinuități temporare, mai mult sau mai puțin inevitabile, lupta românească permanentă pentru apărarea hotarelor și neatârnării a reprezentat trăsătura definitorie a evoluției raporturilor țărilor române cu Poarta. Inițiativa și conducerea acestui uriaș efort material și moral a aparținut când Țării Românești, când Transilvaniei, când Moldovei. Rând pe rând sau împreună, ele au avut capacitatea de a mobiliza energiile necesare pentru a para puternicul impact otoman, realizând după definiția lui Nicolae Iorga „un adevărat război de apărare națională, integrat în străduințele generale europene menite să stăvilească înaintarea vertiginoasă a noilor cuceritori”.”2

În anii guvernării lui Iancu de Hunedoara s-a conturat sistemul politico-

militar al Țării Românești.

Până la moartea sa accidentală, vreme de aproape două decenii, Iancu de Hunedoara a fost un consecvent luptător antiotoman, alternând etapele ofensive cu cele defensive. În orice caz, în vremea și sub conducerea sa, în cadrul sau în afara unor planuri și acțiuni de cruciadă, se fac ultimele încercări cu oarecare șanse reale de izbândă pentru alungarea otomanilor din Europa. „În perspectiva acestor lupte, rolul său de conducător al tuturor românilor este evident.”3

În paralel cu străduințele depuse pentru sporirea autorității centrale și pentru întărirea bazei sociale și economice a regatului ungar, Iancu de Hunedoara a făcut tot posibilul să consolideze și frontul antiotoman, urmărind colaborarea cu toate statele interesate în stăvilirea pericolului reprezentat de expansiunea Imperiului otoman. Apariția lui pe scena istorie, calitățile sale deosebite de comandant de oști și om politic, primele sale victorii și, mai ales, începutul acțiunilor sale ofensive antiotomane au contribuit, așa cum am mai spus, la o reluare pe scară largă a luptei împotriva Imperiului otoman atât de către popoarele din Balcani, cât și de către alte state europene, printre care s-a numărat și Veneția. În același timp, trebuie subliniat și faptul că întreaga activitate a lui Iancu, politică și militară, s-a bazat, în mod esențial pe românii transilvăneni, pe colaborarea strânsă dintre cele trei țări românești. Românii au constituit, în toate marile sale bătălii, elementul de bază, iar întreaga sa politică și strategie a avut ca temelie unitatea de acțiune dintre Transilvania, Țara Românească și Moldova. Aceasta demonstrează, încă o dată și cu toată puterea, faptul că țările române au avut un rol esențial în stoparea, pentru multă vreme, a ofensivei otomane, că ele au fost un adevărat zid de protecție pentru Europa și civilizația ei.

Iancu de Hunedoara s-a adresat multor state europene pentru a primi ajutor în lupta contra turcilor. Se pare că eforturile lui aveau sorți de izbândă. Astfel, papa Eugeniu al IV-lea tocmai încerca să organizeze o expediție împotriva Semilunii. În acest scop, înaltul pontif a trimis legați în Imperiul german, în Ungaria, în Polonia și în Burgundia. Tot aici au venit și ambasadele bizantine, care vizitaseră între timp Veneția, Roma și Neapole, în încercarea de a organiza o mare cruciadă antiotomană.

Marile victorii ale voievodului din anii 1442-1444 au avut darul de a atrage atenția a numeroase state și popoare europene asupra sa și asupra posibilității de reluare a luptei antiotomane, printre acestea numărându-se și Veneția. Trebuie

semnalat că atitudinea acesteia față de importantele evenimente din sud-estul Europei din acești ani a evoluat de la ezitări și neîncredere până la angajarea în lupta antiotomană, căutând să se pună la adăpost din toate părțile. „ se observă că Veneția căuta să-și apere propriile ei posesiuni și interese comerciale în sud-estul Europei și în Mediterana Orientală … și că în această epocă ea se temea de Ungaria și de popoarele balcanice cel puțin tot atât de mult ca de turci.”4

Faptul că în 1443 statele apusene, printre care Veneția avea un rol de frunte, nu au trimis flota promisă și nici un alt fel de ajutoare tocmai în momentul în care Iancu de Hunedoara făcea un efort deosebit, în cadrul „campaniei lungi”, pentru a da lovitura de grație Imperiului otoman, constituie unul din motivele pentru care acesta s-a opus organizării unei noi campanii antiotomane în 1444 și explică și ezitările regelui Vladislav I. Această lipsă de coordonare a acțiunilor militare și diplomatice, rezultat al contradicțiilor care sfâșiau Europa creștină, a fost una din cauzele cele mai importante ale dezastrului de la Varna, adică a ultimei încercări serioase de a-i alunga pe turci din Europa.

Nădejdile legate de trimiterea, în primăvara anului 1445, a unei solii ungare la Roma și a alteia în Franța se spulberară. Regele francez se mulțumi să răspundă doar cu promisiuni, având probleme datorate războiului cu Anglia. Tot așa aveau să se spulbere și speranțele legate de trimiterea unor noi soli la papă și la curtea ducelui Burgundiei în toamna anului 1445 și în iarna următoare, soli care „n-au adus altceva decât vorbe goale”. În anul 1447, gândindu-se la o nouă expediție împotriva turcilor, Iancu de Hunedoara a trimis la noul papă pe Nicolae Laszocki. Un alt sol mergea să ceară ajutor la Neapole, la Alfons al V-lea de Aragon. Alte cereri de ajutor au fost adresate ducelui Filip al Burgundiei și regelui Franței, Carol al VII-lea, iar banul Croației s-a dus la Raguza. La toate aceste solii numai Raguza a promis ajutor bănesc. Consecința a fost că Iancu a trebuit să decidă amânarea acțiunii pentru anul 1448, când a trebuit să întreprindă noi demersuri pe lângă puterile apusene. Ceva mai consistente s-au dovedit negocierile cu Alfons al V-lea de Aragon, dar cum forțele navale ale Aragonului erau insuficiente, era necesar și concursul naval al Veneției și cel financiar al papei.

De la papa Iancu s-a ales numai cu promisiuni, căci încercările făcute de suveranul pontif de a aduna bani s-au inițiat așa de târziu, încât ele nu mai puteau

folosi expediției proiectate.

Cât despre eventualul ajutor naval al Veneției, acesta a fost zădărnicit de complicațiile militare intervenite atunci între Veneția, Milan și Alfons al V-lea de Aragon. Din cauza acestor împrejurări, o nouă încercare de a ralia apusul la marea operă a lui Iancu de Hunedoara eșuase și marele ostaș urma să purceadă la luptă doar cu forțele sale și ale Țării Românești.

În anul 1455, lucrurile s-au repetat o dată mai mult. După ce împăratul Frederic al III-lea păru hotărât să susțină efortul lui Iancu, el își schimbă repede atitudinea și renunță la campania prevăzută pentru anul 1455. Ceva mai târziu, Frederic al III-lea a hotărât amânarea pregătirilor pentru anul următor. Dar, în anul 1456, în crâncena bătălie de la Belgrad, în afara cruciaților aduși de Capistrano, Apusul n-a contribuit cu nimic la strălucita victorie obținută de Iancu de Hunedoara, silit să lupte doar cu trupele lui .

În aceste condiții, când Apusul a susținut prea puțin efortul militar al marelui ostaș, Iancu de Hunedoara a început să se sprijine pe țările din sud-estul Europei, amenințate direct de pericolul otoman. Dar nici în această direcție nu au lipsit greutățile. Cu Serbia relațiile sale au avut un caracter schimbător, deoarece despotul Gheorghe Brancović, vasal al Ungariei, a avut față de Iancu de Hunedoara o atitudine plină de oscilații și sinuozități: în 1426 se recunoaște aliat al Ungariei, doi ani mai târziu plătește tribut sultanului Murad al II-lea, în 1439 se refugiază în Ungaria, în 1440 se refugiază la Veneția; în anul 1442 se alătură din nou frontului antiotoman, participând la „campania cea lungă”, dar nici la Varna, nici la Kossovoplje nu își oferă ajutorul; ba mai mult, îi informează pe turci despre mișcările lui Iancu și în retragere, l-a prins și l-a ținut pe viteazul căpitan în captivitate. Relațiile proaste dintre cei doi au durat până în 1451, în 1455 amenințat de turci, se alătură din nou lui Iancu. Din această prezentare a raporturilor lui Iancu de Hunedoara cu Gheorghe Brancović rezultă „colaborarea redusă și episodică a despotului sârb cu Iancu”. 5

În legătură cu colaborarea cu Bulgaria un sprijin i-a venit lui Iancu din partea poporului bulgar, atât în expediția cea lungă din anul 1443, cât și în campania din 1444.

Tot așa poporul sârb l-a ajutat în „campania cea lungă” din 1443 și în eroica apărare a Belgradului,în anul 1456,la care au participat și locuitorii sârbi ai orașului

Mai multe nădejdi și-a pus Iancu de Hunedoara în colaborarea cu poporul albanez, condus de eroul său național Gheorghe Castriota (Scanderbeg). Legăturile lui Iancu de Hunedoara cu acesta s-au intensificat în anul 1448. Bonifinius vorbește chiar de o alianță între cei doi, prin care se coordonau mișcările armatei lui Iancu de Hunedoara spre valea Vardarului cu cele ale armatei lui Scanderbeg, care venea dinspre Albania, forțele albaneze urmând să lovească din spate oastea otomană.

Colaborarea proiectată între cei doi mari ostași nu s-a putut realiza însă în 1448, fie din cauza lui Brancović, care, ar fi ocupat defileele dintre Albania și Serbia, făcând imposibilă venirea lui Scanderbeg în ajutorul lui Iancu de Hunedoara, fie din cauză că eroul albanez era ocupat atunci cu războiul împotriva Veneției.

În anul 1456, albanezii nu au participat în mod nemijlocit la lupte, cum n-au participat nici în 1444 la bătălia de la Varna. Totuși, în 1456, ei au contribuit indirect la victoria de la Belgrad, prin faptul că au reținut în Albania o parte din forțele turcești care ar fi putut participa la bătălie.

În general, se poate spune că luptele de eliberare duse de acesta împotriva turcilor l-au ajutat pe Iancu de Hunedoara prin aceea că i-au împiedicat pe otomani să se îndrepte cu toate forțele în contra Ungariei.

Ajutor sporadic a mai primit Iancu de Hunedoara de la bosnieci, de la raguzani și mai ales de la cehi, încheind chiar un tratat de alianță în anul 1453 Jiři Poděbrady, „administratorul țării” cehilor.

În lumina celor de mai sus, rezultă limpede că în afară de expediția burgundă pe Dunăre (1445) și de participarea cruciaților la bătălia de la Belgrad (1456), țările mai îndepărtate sau mai apropiate de Ungaria au ajutat în mod inegal și sporadic lupta antiotomană a lui Iancu de Hunedoara . În schimb, lupta sa a fost susținută temeinic și constant de țările române, ai căror ostași s-au întâlnit și au luptat împreună și în 1443, și în 1444, la Varna, și în 1445, pe Dunăre, și în bătălia de la Kossovopolje 1448 sub conducerea marelui comandant român.

Experiența istoriei a dovedit că apărarea Transilvaniei a depins întotdeauna și în foarte mare măsură de situația existentă în Țara Românească și în Moldova. De aceea și regele Sigismund de Luxemburg și Iancu de Hunedoara au căutat, într-o formă sau alta, să-și asigure prietenia ori alianța domnilor din cele două țări române. În interesul luptei sale contra otomanilor, marele ostaș a intervenit de multe ori activ în politica internă a Țării Românești și a Moldovei, căutând să atragă pe cei doi domni români de partea sa, într-un trainic front antiotoman pe linia Dunării.

Acțiunile militare și politice întreprinse de Iancu de Hunedoara față de Țara Românească și Moldova au dus la încheierea unei strânse alianțe între cele trei țări române, la crearea unui sistem politico-militar comun, pentru a consolida frontul antiotoman. Aceasta s-a observat începând cu anul 1442 și culminând cu anii 1444, 1447-1448.

În anul 1442, când turcii au intrat în Țara Românească, Basarab al II-lea, s-a retras spre munți așteptând ajutorul lui Iancu de Hunedoara . Acesta a trecut munții să așeze domn în locul lui Vlad Dracul pe Basarab al II-lea, fiul lui Dan al II-lea, aderent al politicii antiotomane. Atunci „ mulți dintre marii boieri munteni s-au asociat la planurile acestuia, recunoscându-l conducătorul nu numai al forțelor militare din Ungaria și din Transilvania, dar și din Țara Românească, realizându-se astfel un sistem politic unitar de luptă antiotomană.”6 Iancu de Hunedoara a intervenit viguros, a înfrânt pe otomani pe Ialomița și a realizat o mai strânsă atașare a Țării Românești la lupta împotriva Semilunii. În această perioadă, Iancu a ajuns să-și impună autoritatea înlăuntrul Țării Românești, așa cum rezultă din unele documente ale vremii. „Astfel, el a confirmat privilegiile brașovenilor și bârsenilor în negoțul lor cu Țara Românească, a întărit moșiile mănăstirilor Vodița și Tismana din Țara Românească . De fapt aceste lucruri trebuie interpretate ca o ilustrare a încercării lui Iancu de Hunedoara de a crea un sistem politico-militar comun „în vederea consolidării frontului antiotoman”.”7 Totuși raporturile lui Iancu de Hunedoara cu țările române au cunoscut unele fluctuații. Astfel, în toamna anului 1444, Vlad Dracul, care îi fusese aliat în luptele dintre 1442-1445, domnul Țării Românești, se află alături de Iancu de Hunedoara, ca și în anul următor, dar același domn încheie mai târziu o pace cu turcii, ba chiar susține în anul 1447, la tronul Moldovei pe Roman al II-lea, împotriva lui Petru al II-lea, aliatul lui Iancu de Hunedoara. Pentru a reechilibra situația, pe la sfârșitul lunii noiembrie 1447 Iancu de Hunedoara a întreprins o campanie în Țara Românească . El a văzut în noua orientare a lui Vlad Dracul o slăbire a frontului antiotoman și a sprijinit împotriva lui pe un pretendent, Vladislav, refugiat la Brașov. Este vorba despre Vladislav al II-lea, dar nici el nu a rămas constant alături de Iancu, oscilând între poziția aniotomană și cea filoturcă, desigur și ca urmare a presiunii marilor boieri, care ca

și marii baroni din Ungaria, nu se arătau dispuși să lupte cu turcii, ci să se înțeleagă cu ei, contravenind politicii ferme antiotomane a lui Iancu de Hunedoara . Prin tratatul din 1452 însă, Poarta recunoaște vasalitatea domnului muntean față de Iancu, suzeranitate recunoscută și de către Vlad. În vara anului 1447, Iancu de Hunedoara a intrat în Țara Românească cu pretendentul Dan, după unii istorici poate fiu al lui Basarab al II-lea, după alții frate cu Vladislav al II-lea, iar în Tratatul de Istoria României,II vorbește de una și aceeași persoană . Vlad Dracul a fugit din Târgoviște și a ajuns în satul Bălteni, unde a fost ucis împreună cu unul din fiii săi, Mircea.

„La 4 decembrie 1447, după înlăturarea lui Vlad Dracul el se intitulează chiar voievod al Țării Românești, din mila lui Dumnezeu: „Ioan de Hunedoara, guvernatorul regatului Ungariei și, din mila lui Dumnezeu, voievodul Țării Românești.” Noul domn al Țării Românești Vladislav al II-lea, un fiu al lui Dan al II-lea, îl vizitează la Brașov „spre folosul țării și priința întregii Creștinătăți”…”8 Domnul muntean declară că îl slujește cu credință „pe acel domn și părinte al nostru, Ioan de Hunedoara”.

În ce privește Moldova, acțiunea lui Iancu de Hunedoara de a o încadra în frontul antiotoman a început în anul 1442. În luptele pentru tronul Moldovei, care au avut loc între anii 1442-1447, s-a impus în cele din urmă Petru al II-lea, care, sprijinit de cumnatul său Iancu de Hunedoara, a ajuns domn la Suceava. Petru a donat, în anul 1448, lui Iancu cetatea Chilia, pe care acesta a deținut-o până la moartea sa, transformând-o într-o puternică bază defensivă. Iancu de Hunedoara s-a gândit, la un moment dat, s-o folosească drept punct de plecare pentru ajutorarea Constantinopolului asediat de turci.

Înfrângerea lui Iancu la Kossovopolje (1448) a dus la scăderea influenței lui în Moldova și la încetarea domniei protejatului său. La începutul anului 1449, în Moldova domnea Alexăndrel, susținut de feudalii poloni. „…la 16 februarie 1453, Alexăndrel, domnul Moldovei, solicita protecția lui „Ianuș voievod” căruia se angaja să-i fie „cum e pururea un fiu părintelui său, și cu toți boierii mei și cu toată țara mea”. Marele comandant și om politic, voievod și locțiitor de rege, trebuia în schimb, „să ne apere de toți dușmanii noștrii, în toate părțile și pe noi și țara noastră (…) ca un domn bun, țara sa”.”9 Astfel Alexăndrel i-a lui Iancu un fel de protectorat asupra Moldovei.

Dar nu peste mult timp Alexăndrel a fost alungat din țară de Bogdan al II-lea susținut de Iancu de Hunedoara .

Bogdan al II-lea a stat alături de Iancu atât pentru a se apăra împotriva pericolului otoman, cât și pentru a putea face față tendințelor de cotropire ale Poloniei. El a semnat cu Iancu două tratate de alianță, unul la 11 februarie 1450 și altul la 5 iulie în același an. În aceste tratate se preciza, printre altele, că „ Bogdan al II-lea se angaja, în schimbul obținerii „ocrotirii” lui Iancu, „…să stăm pe lângă domnia sa și cu căpeteniile noastre și cu boierii noștri și cu toată țara noastră și cu oștirile noastre și cu tot sfatul nostru (…); și asemenea țara domniei mele și cu țara domniei sale să fie una (…); iar domnia sa ne va apăra sub mâna domniei sale și ne va feri de dușmanii noștri (…); și să ne fie ocrotitor nouă din toate părțile, asemenea și țării noastre”.”10

Bogdan al II-lea a pierit ucis de Petru Aron în 1451.

Anii care au urmat au fost plini de lupte între Alexăndrel, readus de poloni, și Petru Aron care în fața năvălirilor turcești nu se aliază cu Iancu, capitulând înaintea otomanilor și acceptând plata tributului.

Din cele de mai sus rezultă că începând cu anul 1442,domnii Țării Românești și Moldovei considerau țările lor „unite” cu Transilvania, cum se vede din actele întocmite de cancelaria lui Bogdan al II-lea, amintite mai înainte. Aici trebuie însă precizat că în orânduirea feudală unitatea dintre mai multe state era concepută ca reunirea sub o suzeranitate, mai ales când o primejdie comună făcea necesară căutarea unei protecții.

În secolul al XV-lea tocmai din cauză că o asemenea primejdie comună- primejdia cotropirii otomane- devenise aproape permanentă pentru poporul nostru și pentru că în chip firesc țările române, Țara Românească, Moldova și Transilvania constituiau un bastion unitar în coasta înaintării otomane, o unificare de caracter feudal între ele a fost necesară. Unificarea statelor române, în cadrul structurii politice a feudalismului, a însemnat unirea tuturor celor trei țări române sub mâna puternică a lui Iancu de Hunedoara în vederea înfruntării pericolului otoman. Suzeranitatea lui Iancu de Hunedoara asupra țărilor române de dincolo de Carpați datează dinainte de ridicarea lui la demnitatea de guvernator al Ungariei, din vremea când el era voievod al Transilvaniei și în fruntea regatului se afla un rege. În anul 1443, cum relatează cronica lui Wavrin, când s-a ținut adunarea generală a celor trei stări din Ungaria, au participat la adunare și mai mulți boieri din Țara Românească, pentru a se sfătui cu ceilalți în vederea luptei comune împotriva turcilor. În această adunare, Iancu de Hunedoara, în calitate de voievod al Transilvaniei, a fost recunoscut drept căpitan suzeran peste țările și oștile care luptau la Dunărea de jos împotriva otomanilor. El era drept suzeranul celor trei țări române în baza dreptului feudal. Era o unire între țările române, deosebită de legăturile de vasalitate față de regatul Ungariei.

Din toate acestea rezultă existența unei politici a lui Iancu de Hunedoara, care realiza, în forma suzeranității feudale, unirea celor trei țări române ca un organism militar și politic, subordonat marelui ostaș și îndreptat contra primejdiei otomane.

Iancu de Hunedoara „ridică spada căzută din mâinile domnilor români și apără timp de mai bine de două decenii creștinătatea. Ioan Corvin avu de fapt pe domnii români ca niște supuși ai lui, schimbându-i după plac și întrebuințând armatele lor în luptele lui cu Turcii. Putem spune cu drept cuvânt că în vremea lui Ioan Corvin, acesta a apărat creștinătatea cu puterile unite ale Românilor de pretutindenea. El este un șef național al tuturor Românilor și un apărător al civilizației europene.”11

În final putem concluziona citându-l pe Eugen Denize: „ … este incotestabil faptul că Iancu de Hunedoara ca exponent, în primul rând al intereselor Țărilor Române a fost una din personalitățile cele mai însemnate ale epocii sale și orice proiect de luptă antiotomană nu-l putea ocoli pe el și poporul din mijlocul căruia a apărut. După marile domnii ale lui Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun venise și rândul unui român transilvănean de a ridica pe o treaptă mai sus Țările Române în arena politică internațională. Ele au devenit, în această perioadă un factor de cea mai mare importanță în privința situației economice, politice și strategice din zona Dunării de Jos și a Mării Negre, trebuind să fie luate în considerare de toate acele puteri care aveau interese aici. Lupta românilor conduși de Iancu de Hunedoara a fost, în cele din urmă, încununată de succes, ei reușind să-și apere ființa statală și neatârnarea și, mai mult, să oprească pentru mai bine de jumătate de veac pătrunderea turcilor în Europa Centrală.”12

VII. DOMENIUL ȘI CASTELUL HUNEDOAREI

ÎNAINTEA, ÎN VREMEA ȘI DUPĂ IANCU DE HUNEDOARA

Cu fiecare zi, pomenirea numelui Hunedoara trezește în mintea unui număr tot mai însemnat de oameni, amintirea unor vremuri glorioase de demult. Tot mai des asociază numele de Hunedoara întâmplărilor petrecute acum aproape șase sute de ani pe meleagurile hunedorene. Astăzi multă lume știe că la Hunedoara a existat o cetate puternică, pe locul căreia acum e un castel ce a fost condus de voievodul român Iancu de Hunedoara . Loc prielnic pentru dezvoltarea unei așezări, oamenii s-au stabilit în Hunedoara din cele mai vechi timpuri. Urme ale vieții materiale pe aceste meleaguri pot fi întâlnite în bogata stațiune arheologică de pe dealul Sînpetru, la poalele căruia se află așezat castelul.

Poziția deosebit de favorabilă pentru apărare a acestui deal, situat între văile Cernei și Zlaștiului, principale căi de acces în ținutul pădurenilor și faptul că el domină răscrucea drumului vechi spre Hațeg, explică puternica lui fortificare și îndelungata lui folosire.

Ținut bogat, Hunedoara a intrat de timpuriu în contact cu maghiarii, relații sporadice de negoț fiind confirmate de monedele ungurești din secolul al XI-lea găsite în localitate, pe un deal din vecinătatea cetății de pe Sînpetru . Despre o stăpânire maghiară efectivă în aceste părți până în a doua jumătate a veacului al XIII-lea nu se poate însă vorbi.

Lipsa de supunere a lui Litivoi a făcut ca centrele principale ale ținutului, Hunedoara și Hațegul, să fie ocupate militărește, ele depinzând de cetatea regală a Devei, unde era sediul autorității administrative și juridice a comitatului. Din această epocă, a doua jumătate a veacului al XIII-lea, datează primele mențiuni documentare ale Hunedoarei ca localitate, dar ele nu pomenesc cetatea. Aceasta și explică de ce un cneaz de la Zlaști, sat la mai puțin de un kilometru de castel, se adresează pentru rezolvarea unui diferend pe care îl are cu niște vecini, prin anii 1362-1363, reprezentatului puterii regale, care își are reședința la Deva, în cetate, și nu la Hunedoara.

Prima mențiune documentară a cetăți de la Hunedoara este din 1399.

Această cetate, cu o suprafață mai mică decât castelul de astăzi, avea o formă ovală, cu axa îndreptată spre nord, zidurile ei putând fi observate și astăzi cu ușurință. Privind de pe podul castelului zidul turnului nordic, se poate distinge bine un colț al primei cetăți, zidit din pietre fasonate și deasupra căruia s-a clădit ulterior impozantul turn. O porțiune importantă din prima cetate se păstrează în aripa de sud a castelului, înglobată între zidării ulterioare ; în special un colț al zidului, înalt de aproape cinci metri, se poate vedea cu ochiul liber în curtea interioară din partea de sud-est. S-au păstrat de la această cetate și elemente de arhitectură, care confirmă epoca construirii ei: a doua jumătate a veacului al XIV-lea. Este vorba de ramele sau ancadramentele de piatră a două uși, una în dreptul fântânii, astăzi astupată de zidiri ulterioare și cealaltă în curtea interioară amintită. Arcul lor este în semicerc, potrivit stilului romanic, dar muchia interioară a celor două ancadramente este teșită, potrivit stilului gotic. Suntem în epoca în care goticul începe să se răspândească în Transilvania .

Existența aici a unei cetăți construite de către stăpânirea maghiară – în a doua jumătate a secolului al XIV- lea – o confirmă și etimologia cuvântului Hunedoara. Filologii au constatat că în multe locuri unde sub puterea regală, sau sub patronajul ei, s-au construit cetăți, populația românească n-a tradus numele unguresc al cetății. Sufixul maghiar vár – cetate – s-a transformat în sufixul românesc oara precedat de vechiul nume al localității. Cunoaștem astfel: Temesvár – Timișoara, Szegesvár – Sighișoara și altele, tot așa Hunyadvár – Hunedoara.

Procesul de fărâmițare feudală era în Transilvania, în acea epocă în plină desfășurare. Datorită acestui fenomen istoric, caracterizat prin întărirea clasei nobiliare în dauna puterii regale și exprimat în fapt, prin mărirea suprafeței moșiilor feudale pe seama teritoriului țării administrat de rege prin interpușii săi, fortăreața regală de la Hunedoara trece în stăpânire feudală. În anul 1409 cetatea este dăruită lui Voicu. „ Noi Sigismund, rege al Ungariei … – glăsuiește printre altele hrisovul – dăm, dăruim și hărăzim lui Voicu, fiul lui Șerb”- și rudelor sale printre care și fiul său Iancu- „pentru strălucitele sale merite militare, domeniul regal, fânețele, pășunele, apele și eleșteele, după vechile și adevăratele ei hotare”.

Cetatea este donată la 18 octombrie 1409 cu tot cu domeniul ei întregii familii: lui Voicu, fiului său, fraților lui Voicu- Mogoș și Radu, precum și vărului lor Radu.

Donația cuprinde cetatea și domeniul de care țineau satele din aproprierea acesteia, în primul rând cele de pe Valea Cernei și a afluenților ei, tot ținutul pădurenilor cu așezările respective spre vest, iar spre est câteva sate din Valea Streiului, în total vreo 25 de așezări.

„Suflet tânăr, capabil, ușor impresionabil, Iancu cunoaște minunata arhitectură a castelelor răspândite pe drumurile multe pe care le-a umblat. Poate atunci a conceput și ideea de a realiza ceva asemănător pe locul cetății primite de la părintele său. (…) Este demn de remarcat faptul că Iancu de Hunedoara, importantă personalitate politică, cu moșii întinse în numeroase provincii, hotărăște totuși să-și construiască reședința acolo unde a stăpânit tatăl său și unde și-a petrcut copilăria, confirmând astfel atașamentul lui pentru locul de baștină și legătura sufletească pe care a păstrat-o cu cei din mijlocul cărora plecase.”1

Dar altele erau condițiile în țara lui. Turcii nu întârzie să apară și în Transilvania. Ei trec și pe la Hunedoara în 1420. În aceste condiții, Iancu va întreprinde lucrări noi la vechea cetate. O va „moderniza”, pentru ca să corespundă cerințelor noii tactici militare, în vremea când se răspândesc armele de foc.

Cunoscând intenția turcilor de a pune mâna în primul rând pe cetățile aflate la granițe, Iancu de Hunedoara caută să aibă pe domeniul său o fortăreață care să poată rezista asediului unei armate numeroase. Pentru realizarea acestui scop el construiește o nouă incintă prevăzută cu metereze și patru turnuri rotunde la fiecare colț. Vechile intrări ale cetății rămase în curtea interioară sunt desființate. Alături de noua intrare apuseană, Iancu de Hunedoara construiește o altă latură sud-estică, puternic apărată de un pasaj boltic. Dar sistemul fortificațiilor militare ridicate acum nu se rezumă numai la atât. El înalță în afara cetății, pe latura ei sudică, un turn masiv ( Ne Boisa), tot înspre dealul Sînpetru, legat de cetate printr-un coridor așezat pe pilaștri, construcție folosită pentru întâia oară în Transilvania. Numele Ne Boisa (în limbile slave: nu te teme) ar fi fost dat, potrivit tradiției, de către ostașii sârbi aflați în slujba lui Iancu de Hunedoara .

De fapt Ne Boisa reprezintă un turn de apărare din avanposturi, exemplu tipic de construcție militară, el fiind legat de cetatea propriu – zisă printr-o galerie suspendată pe un pod masiv susținut de piloni și cu spațiu între ei zidit.

Construirea acestei fortificații avansate pe latura de sud a cetății nu este întâmplătoare. Partea de sud era, în eventualitatea unui atac, cea mai vulnerabilă, pentru că cetatea fiind așezată pe ultima terasă a dealului, pe aici era posibilă atacarea ei cu cei mai mulți sorți de izbândă. Probabil în această epocă s-a săpat și șanțul de apărare, foarte larg, care o despărțea de estul platoului dinspre sud și est. O preocupare pentru întărirea apărării laturii dinspre Sînpetru este ilustrată și de incinta construită pe versantul dinspre castel al acestui deal.

Cetatea era gata în jurul anului 1443.O monedă din timpul lui Vladislav I (1440-1444) descoperită „in situ” în cursul cercetărilor arheologice din anul 1967 confirmă după stratigrafia terenului, data de mai sus. În anul amintit, Iancu de Hunedoara cere papei privilegiul de a construi „in castro de Hunod” o capelă dedicată Fecioarei Maria.

Acest act nu se referă însă la capela din castel, care a fost construită mai târziu, ci foarte probabil la ruinele acelei biserici de la poalele dealului Sînpetru care se vedeau încă în secolul trecut pe locul numit și astăzi „la popii roșii”.

O nouă etapă de construcții va începe la Hunedoara curând după terminarea puternicei cetăți zidite în prima jumătate a veacului al XV-lea. De fapt se va face un nou castel, cel de astăzi, și care ține seama numai în parte de vechile reguli ale arhitecturii militare.

Schimbarea programului arhitectural și al destinației construcțiilor de la Hunedoara are mai multe cauze. Ascensiunea politică a lui Iancu de Hunedoara se datorește în primul rând talentului său militar. Se știe că el a dezvoltat tactica militară a timpului său. Aceste cauze au fost politice, economice și militare, ele îl vor determina pe stăpânul Hunedoarei să transforme cetatea abia construită. Este demn de remarcat că Iancu de Hunedoara, importantă personalitate politică, cu moșii întinse în numeroase provincii, hotărăște totuși să-și construiască reședința acolo unde a stăpânit tatăl său și unde și-a petrecut copilăria, confirmând astfel atașamentul lui pentru locul de baștină și legătura sufletească pe care a păstrat-o cu cei din mijlocul cărora plecase.

Când au început lucrările la Hunedoara este deocamdată greu de precizat. Sunt cunoscute însă mărturii care lasă să se întrezărească unele momente din desfășurarea lucrărilor la noul castel. În 1450 Iancu de Hunedoara cere din nou un privilegiu de a construi în vechea cetate a Hunedoarei o altă capelă dedicată sfântului Ioan Botezătorul.

Primul pas în realizarea noii etape de construcție îl constituie, deci, zidirea capelei, aceasta se suprapune peste zidurile vechii cetăți și se compune dintr-o sală dreptunghiulară despărțită în două travee acoperite cu ogive. Intrarea în capelă se face printr-o ușă cu un portal simplu. Timpanul cuprinde stema militară a lui Iancu de Hunedoara. În partea vestică a capelei, două coloane susțin o tribună prevăzută cu un parapet de piatră decorat cu muluri gotice, având în centru stema soției lui Iancu de Hunedoara, Elisabeta. Altarul capelei poligonal în interior, iar în exterior cu două laturi, are o formă excepțională, întâlnită numai la câteva biserici din Transilvania, printre care cea din Bârsău.

Existența celor două capele are o explicație. În mod obișnuit, în Europa, un castel asemeni celui de la Hunedoara avea două capele.

În timpul lucrărilor de restaurare a castelului s-a observat că există o asemănare între structura zidăriei de la Hunedoara cu cea a mănăstirii ctitorite în 1449 de Iancu la Teiuș. S-ar putea, deci, ca brașoveanul Conrodus, adică pietrarul – constructorul acestei mănăstiri să fie și autorul castelului de la Hunedoara. De altfel acesta este înnobilat de Iancu, în calitate de guvernator al regatului, pentru lucrările executate la ctitoriile lui și „pentru meritele lui câștigate în diferitele noastre lucrări”.

Capela și palatul, în mare, erau terminate în 1452, dată confirmată și de cunoscuta inscripție din Sala Cavalerilor. În 1453, potrivit unei inscripții citite în veacul trecut, s-a construit scara spirală cu frumosul ei portal, creîndu-se un nou acces în măreața sală de la etajul palatului. Accesul inițial se făcea prin latura de sud, pe vechea scară care permitea intrarea la bastionul din colțul sud-vestic și la meterezele de pe zidul de pe latura vestică. Această scară, vizibilă și astăzi, a fost părăsită după ce s-a construit în veacurile următoare aripa sudică a castelului, în forma lui de astăzi. Tradiția unei intrări din curte în această parte a castelului s-a păstrat însă, dovadă golul de ușă de la etajul aripii sudice și urmele celor două scări de lemn.

În aceeași epocă se construiește turnul de poartă de pe latura de vest, impunătorul pod peste prăpastia în care curge Zlaștiul și desigur, într-o primă formă, o precetate – numită mai târziu cetatea husarilor, iar astăzi Curtea Corvineștilor.

Schimbările petrecute în familia Corvinilor se reflectă și în lucrările care se desfășurau la castel. Un bun exemplu îl oferă balustrada tribunei de la capelă. Aici piesa centrală nu mai este corbul, ci țapul, stema Elisabetei, semn că ea este stăpâna castelului și al domeniului.

Dar dincolo de aceste aspecte formale, mai importantă pentru istoria castelului este apariția elementelor Renașterii, primele ei manifestări păstrate în arhitectura Transilvaniei.

Ideile Renașterii pătrund greu și își fac loc folosind deseori forme vechi de exprimare. La Hunedoara se poate urmări ușor acest fenomen. Astfel în Sala Dietei sunt două uși, ( una care dă în cunoscuta galerie și alta spre scara spirală) al căror ancadrament de piatră are un profil gotic, dar care se închid într-un arc semicircular, mărturii a unei prime manifestări a Renașterii. În aceeași etapă de lucru, un an mai târziu, la portalul scării spirale ( timpanul care reprezintă stema lui Iancu de Hunedoara, susținută de doi heruvimi), noua concepție este mai evidentă.

În construcțiile care se fac în a doua jumătate a veacului al XV-lea, aripa nordică- numită aripa Matei- ( fig. 12 și 14b) și mai ales logiile deschise, precum și împodobirea cu zugrăveli exterioare a castelului dovedesc că ideile Renașterii devin dominante la Hunedoara.

Lucrările se încheie în jurul anului 1840, după aproape un secol de muncă continuă. Așa se explică de ce la Hunedoara sunt prezente toate fazele stilului gotic, de la primele influențe, muchiile gotice pe ușile de la prima cetate din veacul al XIV.lea, până la stilul așa numit flamboaiant. Renașterea, ale cărei prime manifestări sunt semnalate începând de la mijlocul secolului al XV-lea, își dă și ea contribuția din plin . Goticul și Renașterea dau astfel trăsătura caracteristică castelului de la Hunedoara.

Elisabeta Silagyi moare în 1482. Al doilea ei soț vinde în 1526 domeniul și castelul Hunedoara după ce, în prealabil, transportase întreaga avere mobilă și arhiva castelului în Germania.

Castelul și domeniul Hunedoara, cu cele 40 de sate ale sale, intră în posesia și stăpânirea lui Gabriel Bethlen, principele Transilvaniei, în virtutea unui vechi principiu de drept feudal, potrivit căreia averile nobililor morți fără moștenitori reintră în posesia coroanei.

La castel începe o nouă etapă de construcții. Pe latura de est, între turnul vechi de poartă și capelă, se construiește un nou corp de clădire, de fapt un al II-lea palat. Acum se construiește și aripa sudică, după cum o dovedesc inscripțiile „1618” și „1622”, aflate pe ancadramentele a două ferestre de la etajul al doilea. În felul acesta se încheagă construcțiile tuturor aripilor castelului așa cum s-au păstrat până astăzi. Se fac însă și transformări care alterează arhitectura gotică. Astfel frumoasa sală de la etajul vechiului palat gotic este radical transformată prin desființarea vechii boltiri și compartimentarea ei.

Pe latura de vest, dincolo de râu, cetatea husarilor este amenajată într-o curte gospodărească prevăzută cu o foarte frumoasă poartă de intrare, cu decorație sobră, în aceeași manieră a Renașterii.

Probabil în această vreme s-a clădit și moara ale cărei ruine pot fi văzute sub pod. Un sistem de scripeți cu lanț permitea să se ridice pe pod „venitul din moară”, cum spune un document al epocii. Moara are o deosebită semnificație istorică, ea reprezentând o mărturie a exploatării țăranilor de către nobilimea feudală.

Lucrările de construcții s-au terminat prin anii 1623-1624. Castelul va trece succesiv prin mâna mai multor stăpâni.

În secolul al XVII-lea domeniul Hunedoara continuă să fie una din moșiile bogate, în componența căreia intrau orașele Hunedoara și Hațeg, minele și atelierele de prelucrat fierul și 31 de sate locuite de țărani iobagi.

Cel din urmă stăpânitor al castelului a fost Mihai Apafi al II-lea, ultimul principe al Transilvaniei până în 1699. În 1722, în castel se instaleză sediul administrației miniere și locuința funcționarilor. Castelului i se aduc unele amenajări și compartimentări determinate de noua lui funcție. Capela este redată cultului catolic.

În 1784, teribilul an, nobilimea fuge îngrozită care încotro de mânia țăranilor, mulți se refugiază la Hunedoara, „căutând siguranță în castelul de aici”.

Cu acest episod se încheie de fapt istoria propriu-zisă a castelului și încetează funcțiile lui medievale, pentru care fusese construit, acela de reședință feudală și adăpost și sprijin întărit al nobilimii.

Deși austriecii l-au transformat în sediul unei instituții administrative și în depozit de fierărie provenită din atelierele care prelucrau minereurile din împrejurimi, castelul de la Hunedoara va începe treptat să capete o nouă funcție, aceea de monument istoric.

Calitățile de monument istoric ale castelului de la Hunedoara sunt descoperite treptat și împărtășite întâi de călătorii care trec pe aici și își notează impresiile precum și de artiștii graficieni care-i redau imaginea. Începând din secolul XIX, el este subiectul a numeroase descrieri și a primelor cercetări științifice.

În 1817 s-a făcut o reparație generală a clădirilor, dar abia terminate lucrurile, un trasnet distruge parțial castelul.

În 1823 un incendiu a distrus – din nou- parțial castelul. Este restaurat în 1824, dar la 13 aprilie 1854 a izbucnit alt incendiu în încăperile din partea nordică. Focul, întețit de un vânt puternic, a cuprins în cele din urmă întregul castel. Părăsit, el urma să aibă soarta altor ruine.

În urma unei susținute campanii publice un medic maghiar, Ludovic Aranz, reușește să impună primele măsuri de protecție și începerea unor lucrări de restaurare.

Lucrările au început în 1868 sub conducerea arhitectului Fracisc Schultz. Acesta a restaurat Sala Cavalerilor, balconul pătrat al Camerei de Aur și balcoanele turnului nou de poartă.

După moartea sa (1871), lucrările de restaurare au fost continuate de Steindl- constructorul monumentalei clădiri a Parlamentului din Budapesta. La început acesta urmează orientarea predecesorului său, lucrările sale bazându-se pe ideea că Hunedoara trebuie transformată în cetate regală. De aceea construiește acoperișul actual mai mare decât cel orginal, care poate fi văzut în stampele realizate înainte de incendiu.

Pe turnul Buzduganului (fig.10a), al cărui acoperiș a fost înălțat și ascuțit, a pus un coif greu, iar în vârf un cavaler cu un steag- statuie de metal reprezentând pe Iancu de Hunedoara. De asemenea el înalță turnul nou de poartă cu un etaj și cu o galerie care-l înconjoară. Sunt ridicate creneluri la Bastionul de tortură și la cel pentru apărarea podului.

Bastionul Muniției este prevăzut tot cu creneluri, iar în colț se adaugă un turnuleț de observație, care putea fi văzut până la recenta restaurare.

Lucrările întreprinse de el la Hunedoara se încadrează în curentul neogotic, foarte la modă în arhitectura din cea de a doua jumătate a secolului trecut.

După Steindl care a demisionat în 1874, lucrările au fost încredințate unui om fără o pregătire, un antreprenor care încheie în mod dezastruos această restaurare.

El a tencuit toți pereții castelului,inclusiv faimoasă frescă a legendei lui Iancu, iar pietrele vechi rezultate de la lucrări au fost împrăștiate, sfărâmate ca material de zidărie.

După înfăptuirea visului de veacuri al poporului român, Unirea Transilvaniei cu România, la 01 octombrie 1918 castelul de la Hunedoara este luat în grija Comisiei Monumentelor Istorice care execută între anii 1926-1936 unele lucrări de întreținere. Mai târziu, între 1947-1950, se reface podul de acces. Iar cu prilejul comemorării a cinci veacuri de la moartea lui Iancu de Hunedoara, în 1956, se începe restaurarea integrală a castelului.

În prima etapă s-a lucrat la Sala Dietei și la capelă, care au fost aduse la aspectul inițial, iar începând din 1965 se urmărește desăvârșirea lucrărilor de restaurare la Hunedoara. Între 1968-1970 a fost terminată și restaurarea clădirilor din curtea exterioară.

Arhitectura impunătoare a castelului de la Hunedoara se oferă privitorului în toată măreția ei numai după ce se traversează incinta cetății husarilor și s-a ajuns în dreptul podului. În stânga turnului de intrare se ridică mărețul turn al buzduganului, construcție făcând parte din prima cetate a lui Iancu. El se spijină pe zidurile vechiului castru din secolul al XIV-lea.

Turnul de poartă, cu silueta lui masivă, datează din veacul al XV-lea, din a doua etapă de construcții. Trebuie reținute la el elementele decorative ale ferestrelor. Ultimul nivel, care cuprinde coridorul de lemn ce înconjoară turnul, este o adăugire din veacul trecut și deci străină de arhitectura originală a castelului.

În dreapta turnului de poartă se află aripa care cuprinde palatul cu cele două săli festive ale castelului, a cavalerilor și a Dietei. Fațada exterioară a acestei laturi dă nota de originalitate arhitecturii castelului de la Hunedoara. Partea superioară este formată dintr-un coridor lung prevăzut cu patru balconașe închise, ca niște turnulețe, ce se sprijină pe piloni masivi de zidărie, care pornesc din prăpastia dominată de castel. Acest sistem de un deosebit efect plastic, pentru că întrerupe monotonia acestei fațade foarte înalte, a avut la timpul său și un rol militar.

Cele patru balconașe corespund sistemului de fortificare adaptat palatelor din cetăți. Turnulețele au rolul unor gherete de pază și tir cu rază de acțiune mai redusă decât a tunurilor care le flanchează. În timp de pace aceste turnulețe erau în fond balcoane care ofereau o frumoasă priveliște asupra dealurilor împădurite.

Tot de pe pod, în continuarea aripii principale a castelului, se vede galeria și turnul Ne Boisa.

În capul podului se află o statuie de piatră din1664 care reprezintă pe pe sfântul Ioan Nepomuk.

Sub poartă, în partea dreaptă, se poate vedea vatra la focul căreia se încălzeau odinioară oștenii de gardă. Pe aceeași parte era un rastel pentru arme, iar mai încolo se afla închisoarea.

În stânga, tot sub poartă, se intră în camera de gardă, numită „casa nemților”. Din „casa nemților” se pătrunde, coborând câteva trepte, în subsolul așa-numitului bastion pentru tortură.

Prima încăpere care se vizitează de obicei la castel este Sala Cavalerilor(fig.13), impresionantă prin solemnitatea ei, fastuoasă, cu bolți gotice. Este împărțită în două de cinci masive coloane octogonale de marmură roșie, care sprijină nervurile și bolțile gotice, așezate pe baze pătrate cu profiluri simple și cu capiteluri îmbrăcate în câte o coroană de frunze de stejar. Cheile de boltă sunt frumos sculptate, cu blazoane și elemente florale de o deosebită grație. Pe cea de a doua coloană de la intrare se află o inscripție în relief, cu următorul text scris cu caractere gotice, în limba latină: „ Hoc opus fe(ci)t fie(r)i mag(nificu)s Joh(a)nes de hunzad reg(n)i hu(n)g(ar)i(ae) gub(e)r(n)a(t)or a(nn)d(omin)i m(illessim)o CCCCLII ” sau în trducere „Această lucrare a făcut-o mândrul și mărețul Iancu de Hunedoara, guvernatorul regatului Ungariei în anul Domnului 1452” . Ideea de a pune o inscripție care să preamărească pe stăpânul construcției nou ridicate este o altă mărturie a concepției renascentiste care se înscăunează la Hunedoara.

Denumirea de „sală a cavalerilor”, justificată din punct de vedere istoric, este întâlnită în literatura medievală, în romanele cavalerești și a fost dată de autorii acestora ca să deosebească asemenea încăperi de cele ale femeilor și ale slujilor. Un astfel de cavaler a fost și Voicu, tatăl lui Iancu de Hunedoara.

Alături este scara spirală. Portalul ei e încadrat de un coronament care subliniază măreția întregii compoziții și e flancat de două pinacluri ce se sprijină pe câte o consolă decorată cu frunze stilizate, iar în lunetă e un frumos patrulob. Cu stema lui Iancu de Hunedoara. Într-un decor de frunze stilizate (elemente vegetale), compoziția e dominată de blazonul lui Iancu de Hunedoara. Însemnele dispuse în diagonală reprezintă corbul cu inelul în cioc, stema familiei. Forma coroanei este mărturia celei mai înalte demnități pe care a ocupat-o Iancu în ierarhia feudală.

Treptele de piatră ale scării spirale sunt dispuse în forma unui uriaș evantai.

Pe latura opusă palatului se află capela castelului(14b și17), construcție contemporană cu aripa de vest. La capelă reține atenția tipul de plan. Aici trebuie remarcat faptul că izbește contrastul dintre exteriorul ei simplu și măiestria sculpturilor din interior. Cheile de boltă pe care sunt sculptate corbul cu inelul în cioc și țapul, emblema familiei Szilagyi, sunt piese în care artistul s-a întrecut pe sine.

După capelă se vizitează de obicei puțul castelului, numit în veacul al XVII-lea poetic, „ fântâna vie”, unul din punctele de atracție.

El nu atrage prin adâncime, ci, mai ales, pentru legenda legată de săparea acestui puț. Se spune că, după una din bătăliile sale Iancu de Hunedoara ar fi adus ca prizonieri la castel câțiva din conducătorii oștirii otomane. Trei din ei au fost puși să sape o fântână(fig.14a), promițându-le libertatea dacă vor da de apă. Desigur, nimeni nu se aștepta ca săpând în stâncă, ei să găsească un izvor. Dar dragostea de libertate a prizonierilor i-a îndemnat să înceapă lucrul în speranța că vor scăpa de robie. Ei au săpat fântâna, largă de doi metri și jumătate, cu târnăcoapele și dalta; potrivit legendei, au lucrat timp de 15 ani până au dat de apă. Într-adevăr, pe peretele sudic, dintr-o fisură a pietrei, atât cât să intre un deget, un mic izvor avea să umple fântâna. Când cei trei prizonieri s-au înfățișat apoi să-și ceară libertatea promisă, ea le-a fost refuzată. Pe zidul capelei, lângă fântână, spune povestea, cei trei turci și-au scris în limba lor amarul plin de revoltă: „Apă aveți, dar suflet nu”.

Inscripția în limba turcă nu cuprinde însă textul pe care-l povestește legenda, dar frumoasa povestire trebuie să aibă un sâmbure de adevăr, pentru că săparea unei fânâni în piatră, într-un castel feudal, nu se putea executa în evul mediu, decât cu munca robilor. În realitate conținutul descifrat de specialiști este: „Cel care a scris această inscripție este Hasan, care trăiește ca rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică” (fig.15).

Tot aici, în spatele fântânii, se vede unul din turnurile cetății construite de Iancu de Hunedoara, în prima jumătate a veacului al XV-lea. E vorba de turnul estic, numit „bastionul toboșarilor.”

De la fântână, mergând pe zidul de incintă, prin spatele capelei, se ajunge la așa numita „terasă Bethlen” sau „ bastionul munițiilor”. Este de fapt o construcție militară din secolul al XVII-lea.

Privind spre castel se poate vedea mai întâi fragmentul din zidul de apărare, iar în spatele lui așa-numita „ groapă a urșilor” a cărei denumire aparține fanteziei populare, cum că animalele sălbatice sfâșiau pe dușmanii aruncați în ea.

Tot pe terasa Bethlen, în capătul ei, se vede turnul pictat, numit în secolul al XVII-lea „ bastionul buzduganului”, cel mai înalt și bine conservat dintre turnurile primei cetăți a lui Iancu.

Din logii, printr-un culoar, se ajunge în Sala Dietei. Ea are același aspect ca și Sala Cavalerilor, fiind însă mult mai înaltă și mai impunătoare decât sala de la parter. Distrusă în secolul al XVII-lea, Sala Dietei a fost restaurată între 1956-1957. O problemă grea a fost aceea de a reconstrui în amănunt toate elementele decorative ale Sălii Dietei.

Numele „Sala Dietei” este impropriu, dar intrând în uzul general, îl folosim în continuare. Dieta se numea în evul mediu, în Transilvania, „adunarea generală a tuturor nobililor”, unde se luau hotărâri politice și măsuri cere reglementau viața socială și economică a țării.

Sala Dietei este izolată de exterior print-un coridor cu patru burdufuri așezate pe piloni. Sala a suferit numeroase transformări, în urma cărora a pierdut bolțile ințiale. La coridor și burdufuri se întâlnesc, pentru prima oară în Transilvania, ferestrele dreptughiulare ale goticului târziu, împărțite în patru ochiuri și încoronate cu arhivolde în acoladă, împodobite cu frunze și flori în cruce.

Forma ferestrelor indică o dată mai avansată, fiind așezate după anul 1452. Prima intrare în Sala Dietei se găsea în partea ei de sud, lângă Turnul Capistrano.

Sala Dietei a fost readusă astăzi, prin restaurare, la aspectul ei din secolul al XV-lea. I-au fost demontate bolțile și coloanele, s-au deschis noi ferestre, iar imensul spațiu al sălii a fost compartimentat creându-se șase încăperi dispuse pe două nivele.Se amintește despre „ camera doamnei”(fig 16b), a „domnului” și marele palat al sufrageriei. Pereții sufrageriei sunt acoperiți cu o friză cu portrete în medalion. Acestea la prima vedere par lipsite de valoare, totuși ele au semnificații importante în istoria artei și chiar în istoria politică a vremii.

De-a lungul sălii, pe partea de vest, pe toată lungimea ei, se găsește coridorul cu balconașe. Ușile care fac legături cu sala, ca și nișele prevăzute cu bănci, sunt iarăși, prin profile și traseul chenarelor, mărturii ale Renașterii.

Din Sala Dietei se ajunge în aripa sudică a castelului. Prima încăpere, venind din Sala Dietei, are pe mijlocul ei trepte înguste, care coboară spre un gol strâmt și întunecos. Se poate distinge în acest gol fragmentul, dintr-un ancandrament gotic, al unei uși și zidurile dispuse paralel care formează pereții culoarului . Un coridor se află și la un nivel superior. Ele rezultă din succesiunea zidurilor tuturor etapelor de construcție, începând cu zidul cetății din secolul al XIV-lea.

O mărturie a primei cetăți construite de Iancu de Hunedoara este turnul din colțul de sud-vest, numit mai târziu „al paharnicului” și atribuit ca locuință a lui Capistrano în timpul șederii sale la Hunedoara. Turnul acesta, la care se ajunge urcând o scară îngustă, a avut odată întreaga sa fațadă la exterior.

După turnul paharnicului se vizitează faimoasa galerie Ne Boisa și turnul cu același nume, fortificație de avanpost a primei cetăți construită de Iancu de Hunedoara. Ea este singura parte a castelului care s-a păstrat întocmai, nealterată de amenajări ulterioare.

Interiorul galeriei și al turnului este auster. Încăperile n-au servit niciodată drept locuință, ci au fost întotdeauna poziții de luptă pentru ostași, afirmație confirmată de altfel de gurile de tragere de diverse forme și de gurile de aruncat pietre și smoală de la ultimul nivel, al patrulea. Întreaga construcție impresionează prin severitatea ei și pare să transmită un mesaj peste veacuri despre ce a însemnat în vremea lui Iancu apărarea țării împotriva turcilor cotropitori.

Reîntorși în curte, rămâne de vizitat latura de vest, aripa Bethlen, construită în veacul al XVII-lea și lipsită astăzi de interes artistic.

În aripa aceasta se afla la etaj o sufragerie mare.

Incendiul din 1874 a distrus totul. Unica mențiune documentară existentă a fost insuficientă pentru o restaurare a etajului. De aceea s-a executat un tavan de lemn, casetat, care să se potrivească cu caracterul sălii. Tot în cursul restaurării s-au redeschis apre grădină o fereastră și un balcon ce fuseseră zidite.

Cartierul din spatele castelului, acolo unde astăzi sunt căteva străzi, se numea în trecut „ piața”, adică centrul economic al orașului, amănunt cunoscut din ce în ce mai puțin de localnici. Înainte de construirea orașului nou piața se afla aproximativ în același loc, dar ceva mai jos, nu departe de confluența Zlaștiului cu Cerna.

Pentru a asigura o legătură cu orașul, s-a construit în acea epocă și un pod nou, cel actual, care a fost restaurat în forma în care se vede, după o stampă veche.

Vechiul turn de poartă aflat pe această latură, și despre ale cărui zugrăveli exterioare s-a amintit, și-a pierdut funcția prin construirea, tot în secolul al XVII-lea, în dreptul lui, a unui imens bastion rotund, numit „bastionul alb”. Este o construcție militară tipică pentru tragerile cu tunul.

A rămas nemenționat în această descriere a castelului turnul din colțul sud-estic, al primei cetăți a lui Iancu. Nu este o omitere, dar pentru că în urma construcțiilor din secolul al XVII-lea a rămas izolat, la exteriorul lui se mai pot distinge înzidite vechile crenele care-i încununau partea superioară în epoca primei cetăți a lui Iancu de Hunedoara.

Evocarea diferitelor funcții ale încăperilor, cu tot aspectul lor prozaic, contribuie la formarea unei imagini asupra vieții cotidiene în castel, care presupunea o gospodărie complexă, în stare să satisfacă toate nevoile celor ce-l locuiau. Vorbind de castel, nu trebuie pierdut din vedere nici o clipă că aici era reședința unui imens domeniu feudal, locuit de iobagi așezați în aproape 40 de sate. Dintre aceștia, unii lucrau în minele și atelierele de prelucrare a fierului.

Vizita castelului de la Hunedoara se încheie aici. Rezumând, se poate spune că se cunosc mai multe etape de construcție, fiecare lăsându-și amprenta ei. Sunt de reținut fragmentele primei cetăți din secolul al XIV-lea, cu cele două ancadramente de ușă în stil romanic, apoi cetatea construită de Iancu de Hunedoara în prima jumătate a veacului al XV-lea cu cele patru turnuri de colț și ziduri crenelate și partea ei cea mei originală, galeria și turnul Ne Boisa. Din mijlocul veacului al XV-lea rețin atenția palatul cu cele două săli mari și capela. Deosebit de valoroasă, din această epocă, este sculptura în piatră, mai ales cheile de boltă ale capelei și în special portalul scării spirale. Renașterea, ale cărei prime influențe în Transilvania sunt semnalate la Castelul de la Hunedoara, a lăsat adânci urme în construcțiile ce s-au executat în a doua jumătate a secolului al XV-lea, elementele sale cele mai caracteristice fiind logiile dinspre curte ale laturii nordice cu faimoasa frescă, precum și zugrăvirea exterioară a unei părți din castel. Veacul al XVII-lea este caracterizat prin construirea unui nou palat pe latura dinspre răsărit, bogat decorat cu stucaturi – cele mai vechi stucaturi cunoscute în Transilvania – dar care nu se mai păstreză, portalul de acces în cetatea husarilor și decorația sculpurală a bisericii reformate, mărturii ale aceleiași Renașteri. În fine, veacul al XIX-lea este reprezentat prin curentul neogotic. Lui i se datorește silueta actuală a castelului, cu învelitorile lui foarte înalte și galeria din fața aripii Bethlen. Rezultă clar că fiecare epocă și-a dat contribuția ei la dezvoltarea castelului de la Hunedoara, unul din cele mai valoroase monumente istorice ale țării noastre.

Astăzi castelul de la Hunedoara, minunat monument de arhitectură, martor al multor frământări economice, sociale și politice petrecute pe aceste meleaguri în decursul istoriei, este amenajat ca muzeu, fiind pus la dispoziția vizitatorilor.

În sălile muzeului sunt expuse piese din ceramică aparținând epocii bronzului, ceramică dacică și romană, ce ilustrează locuirea intensă a acestei zone din cele mai vechi timpuri. Documente și arme din secolul al XV-lea sunt mărturii ale efortului lui Iancu de Hunedoara pentru stăvilirea pericolului otoman și închegarea unui front comun al celor trei țări române.

Fragmente de sculptură din secolul al XV-lea fac posibilă cunoașterea arhitecturii originale a castelului.

Cu alte cuvinte, prin însăși prezența lui, castelul transmite un mesaj istoric, acela al faptelor cărora le-a fost mărturie, păstrând în primul rând amintirea vie a aceluia care l-a clădit și a cărui memorie o evocă, aceea a lui Iancu de Hunedoara, dar el transmite și un mesaj artistic, prin eleganța proporțiilor, prin sobrietatea arhitecturii, prin măiestria sculpturii și originalitatea zugrăvelilor sale.

Fiecare pas făcut pe meleagurile hunedorene te poartă înapoi în istorie. Dialogul acesta peste timp al trecutului cu viitorul este mai evident în orașul Hunedoara unde, peisajul e dominat de silueta grațioasă a donjonului castelului. Hunedoara pare din acest punct de vedere un oraș-simbol.

VIII. VALORIFICAREA ELEMENTELOR DE ISTORIE LOCALĂ

ÎN PREDAREA ISTORIEI LA CLASELE I – IV

Dezvoltarea armonioasă a personalității elevului se realizează printr-un complex de influențe instructiv-educative cuprinse în conținut, obiectelor de învățământ, în mediul educativ creat în clasă și în școală, în metodele și procedeele de instruire și educare folosite de institutori, în activitatea desfășurată în afara clasei și școlii.

În procesul formativ – educațional pe care-l realizează învățământul, istoriei îi revine un rol deosebit. Prin conținutul și caracterul ei complex, istoria constituie un instrument de cunoaștere stiințifică a trecutului, de formare a perspectivei și a simțului istoric.

Apropierea elevilor de înțelegerea faptului că facem parte dintr-o continuitate, că prezentul nu este absolut detașat de ceea ce a existat în trecut, constituie de altfel, sensul principal al învățăturii istoriei, ei îi revine sarcina de a realiza fuziunea trecutului cu prezentul, devenind în felul acesta o știință pătrunsă de suflul contemporaneității și nu o disciplină despre un trecut apus și lipsit de interes prin perspectiva vieții noastre.

Istoria reprezintă o sursă deosebit de importantă pentru formarea unui larg orizont cultural, de cunoștere a valorilor materiale și spirituale pe care ni le-au lăsat epocile precedente și care intră, prin ce au mai bun în patrimoniul civilizației umanității.

Prezentând nenumăratele pilde de eroism lae maselor și personalităților, evidențiînd drumul spre mai bine parcurs de poporul nostru, de omenire, în decursul evoluției sale, istoric a depășește cadrul contemplativ, ea determină convingeri și trezește sentimente morale, patriotice și internaționaliste, devine un îndemn la acțiune.

În formarea reprezentărilor și noțiunilor de istorie la elevii din clasele I-IV, institutorul trebuie să țină seama de anumite particularități pe care le prezintă acest proces. Astfel, operațiile de analiză, sinteză, generalizare și abstractizare care sunt antrenate în formarea unor noțiuni de istorie se efectuează, la ei, la nivelul reprezentărilor.

În această direcție, o mare valoare o au elementele de istorie locală. În cadrul creat de istoria patriei, utilizarea rațională a elementelor de istorie locală -prin care înțelegem: locuri, urme și monumente de cultură materială și spirituală care evocă evenimente social politice în legătură cu trecutul și cu prezentul localității și împrejurimilor ei – contribuie la lărgirea și adâncirea influenței procesului de învățământ, a calității pregătirii elevilor, la creșterea eficacității muncii didactice.

Materialul istoric local satisface cerințele exprimate de principiile învățământului: îl pune pe elev în contact nemijlocit cu izvorul cunoștințelor; îl conduce de la apropiat la îndepărtat și îl orientează, la nivelul lui de înțelegere, în problemele vieții economice, sociale, politice și culturale – trecute și contemporane; îndeplinește atât o funcție instructivă – ajută la aprofundarea, la cunoașterea fenomenului istoric studiat- cât și una educativă- stimulează dezvoltarea spiritului de observație, a gândirii și capacității, suscită interesul pentru probleme de istorie, contribuie la formarea aptitudinilor științifice și a însușirilor moral pozitive, a patriotismului și la cultivarea gustului estetic. Astfel, elevii se conving că oamenii – fie că sunt de la oraș sau de la sat, fie că sunt bogați sau săraci, fie că sunt învățați sau neștiutori de carte – și-au adus contribuția la făurirea istoriei, iar unii dintre acești elevi manifestă preocupări pentru istorie: înjghebează colecții de monede, colecții filatelice pe teme istorice, vizitează muzee și expoziții.

Studierea elementelor de istorie locală și folosirea lor în activitatea didactică a constituit obiectul de referință și de studiu al mai multor cercetări. În lucrările și manualele de pedagogie apărute până acum în țara noastră se apreciază valoarea elementelor de istorie locală.

În metodicile predării istoriei la clasele I-IV se subliniază necesitatea ca institutorul să valorifice cunoștințele elevilor despre locul natal. Cadrul geografic în care își petrec copilăria exercită o valoroasă influență educativă prin stările afective pe care le determină. Imaginea locului natal dăinuie în conștiința omului.

Mai mulți autori abordează probleme în legătură cu valorificarea instructiv-educativă a elementelor de istorie locală, lecția ca mijloc de împletire a cunoștințelor din domeniul istoriei naționale cu cele despre localitate; cunoașterea materialului local prin vizite la muzee, expoziții, excursii, valoarea educativă a elementelor de istorie locală, organizarea muzeului școlar, căile folosite pentru adunarea materialului istoric local.

Pentru cunoașterea evenimentelor care au marcat județul Hunedoara se impune o planificare judicioasă, de perspectivă și pe an a activității de cercetare și colaborare cu toți factorii educaționali interesați și răspunzători de cunoașterea locului natal, cu profesorii de istorie, limbă și literatura română, geografie, muzică, desen ș.a.m.d..

În planul de perspectivă se înscriu principalele elemente de istorie locală, care vor fi studiate împreună cu elevii în perioada școlarizării lor, iar din acestea se desprind obiectivele care pot fi îndeplinite într-un an școlar. De pildă în județul Hunedoara, potrivit experienței unor institutori planul ar putea cuprinde următoarele obiective: Castelul Huniazilor, Nandru cu Valea Nandrului în apropierea municipiului Hunedoara, precum și excursii la Deva pentru a vizita Cetatea Devei, Muzeul Magna Curia, la Țebea, la cetățile dacice din Munții Orăștiei, la Sarmisegetusa Ulpia Traiana.

Dacă se muncește organizat, se poate aduna material pentru amenajarea unui colț muzeistic școlar, iar odată cu trecerea anilor școlari, de la o clasă la alta, sistemul cunoștințelor despre locul natal crește, devine tot mai cuprinzător și influențează pozitiv dezvoltarea intelectuală, estetică și morală a elevilor.

În afară de izvoarele directe se recomandă și consultarea folclorului. Ținuturile hunedorene, ca întreaga țară, sunt bogate în folclor. El poate fi folosit cu succes la lecțiile de istorie, pentru prezentarea în mod plastic a felului în care se oglindește în conștiința poporului ceea ce au reușit să făurească predecesorii.

Căile pentru cunoașterea elementelor de istorie locală, care stau la îndemâna institutorilor, nu se reduc la cele prezentate, ele fiind mai variate și mult mai numeroase, în funcție de condițiile locale concrete în care se desfășoară activitatea didactică.Institutorul participă alături de profesorii de specialitate, în mod sistematic la organizarea de excursii și la culegerea folclorului îndeosebi a legendelor și baladelor istorice.

Aceste căi pentru cunoașterea elementelor de istorie locală trebuie folosite într-un sistem unitar. Între ele trebuie stabilită o legătură reciprocă, încât constatările înregistrate pentru una să fie întregite și verificate prin toate celelalte. Referirile prin ele însele- o bătălie, o mișcare populară locală, unele monumente de artă străveche sau altele, spun prea puțin. Pentru a dezvălui întreaga lor semnificație este necesar să le privim în legături cu altele, să scoatem în evidență poziția pe care o ocupă fatpul istoric local în istoria țării întregi, în istoria națională și universală.

Ținuturile hunedorene sunt bogate în materiale care reflectă viața și activitatea oamenilor din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre. Aflându-se în fața unei varietăți mari de material care poate fi folosit în procesul de învățământ: material folcloric, narativ, beletristic, documentar, arheologic, precum și cel arhitectonic .

În legătură cu un anumit eveniment istoric poate fi folosită, desigur, o gamă largă de material istoric local. Institutorul trebuie să aibă în vedere faptul că materialul istoric local nu are doar un simplu caracter ilustrativ. Cu ajutorul lui aducem mai multă lumină asupra istoriei naționale și universale. Din marea varietate de material existent, institutorul trebuie să aleagă numai material tipic, semnificativ, accesibil, adică acel material cu ajutorul căruia elevii să poată fi conduși/coordonați mai ușor pentru a descoperi trăsăturile caracteristice, esențiale ale istoriei naționale și universale și a formula corect anumite generalizări.

Trebuie să subliniem faptul că sporirea valențelor instructiv-educative a elementelor de istorie locală este strâns legată de asigurarea respectării unor cerințe privitoare la calitatea și conținutul materialului istoric local folosit, precum și la metodica prezentării lui. Printre aceste cerințe, se impun a fi amintite:

autenticitatea materialului. Indiferent de natura lui, materialul istoric local trebuie să oglindească veridic faptele la care se referă și să fie interpretate corect din punct de vedere științific;

evitarea supraîncărcării lecției cu material de istorie locală. Amănuntele de ordin local acoperă și înlătură evenimentele principale, le diluează, țintuiesc în concret gândirea elevilor, n-o lasă să discearnă și să descopere esențialul, care i-ar permite să încadreze faptele locale în fapte de importanță națională;

subordonarea elementului istoric local evenimentelor generale;

prezentarea elementelor de istorie locală după regula de la apropiat la îndepărtat;

introducerea adecvată a materialului istoric local în lecție.

Elementele de istorie locală nu au efecte miraculoase, eficacitatea lor educativă depinde de împrejurările concrete în care sunt folosite. Pentru a stabili mai precis momentul în care trebuie să folosim materialul local în lecție, luăm drept criterii: scopul urmărit prin folosirea lui, legătura cu faptele de interes național, natura și volumul lui.

Elementele de istorie locală se folosesc mai ales în lecțiile de dobândire a cunoștințelor. Lecția de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor, organizată după parcurgerea unui capitol sau a mai multor capitole, din programă, ori la sfârșit de semestru sau an școlar constituie și ea prilej potrivit pentru valorificarea elementelor de istorie locală.

Din cele de mai sus rezultă că istoria patriei servește atât ca punct de plecare cât și ca fond pe care se profilează în fiecare moment studierea elementelor de istorie locală, materialul istoric local va fi diferențiat, în funcție de nivelul de pregătire al elevilor,că există o mare varietate de metode și procedee de valorificare a elementelor de istorie locală în activitatea la clasă a institutorului.

Lecțiile ținute în clasă pot fi, și este necesar să fie completate prin lecții ținute la muzeu. Este îndeobște cunoscut că muzeele de istorie dispun de un foarte variat și bogat material, care reprezintă dezvoltarea societății omenești din cele mai îndepărtate timpuri și până în zilele noastre, mult mai multe și variate decăt se află în muzeul școlar în cazul în care acesta există.

Fiecare epocă istorică este ilustrată prin obiectivele cele mai reprezentative, mai semnificative pentru istoria generală a patriei și pentru istoria locală.

În muzeu se pot desfășura diferite tipuri de lecție, de dobândire a cunoștințelor, de verificare și apreciere, precum și de recapitulare și sistematizare. Se impune sublinierea faptului că lecțiile în muzeu pot fi organizate în orice moment al procesului de învățământ: la începutul anului școlar, pe parcursul predării și la sfârșitul anului școlar. Important este ca materialul muzeal să nu abată cursul lecției, care are conform programei un scop precis și nu poate fi confundat cu acela al unei vizite obișnuite. De aceea, institutorul nu poate ceda locul personalului specializat al muzeului, așa cum se întâmplă în cadrul vizitelor obișnuite de informare generală.

Sistemul de organizare a muzeelor din țara noastră, de asigurare a cadrului general în care sunt plasate obiectivele locale, înlesnesc institutorilor integrarea fenomenului local în fenomenul istoric general, subliniază strânse legături dintre evenimentele istorice locale și cele naționale. Se impune însă, o pregătire atentă a lecțiilor ce se țin la muzeu. Este bine ca institutorul să-și întocmească un proiect didactic – de lecție- detaliat, judicios, care să-l sprijine în valorificarea din plin a lecțiilor.

Deci, din multiplele forme ale activității extrașcolare cele mai importante sunt: excursiile și vizitele.

În clasa a IV-a studiul istoriei trece de la povestirile lecțiilor din anii anteriori, la tratarea evenimentelor, în succesiunea logică și cronologică, la explicarea cursului ascendent dezvoltării societății omenești. Elevii mai păstrează în memorie întâmplările descrise în lecțiile anterioare, de aceea nu trebuie să se creeze o ruptură între acele evenimente, majoritatea intrate în legendă și faptele reale, datele exacte și numirile corecte pe care urmează să le învețe: este vorba de o corelație adecvată a ceea ce elevii au de învățat în clasele I-III, la citirea textelor cu conținut istoric, precum și în clasa a IV-a la lecțiile speciale de istorie.

Cunoscând prezentul și trecutul locurilor hunedorene, elevii au ajuns la concluzia că poporul nostru și-a iubit întotdeauna, cu înflăcărare, patria și au devenit mândri că aparțin acestui popor, că sunt fii ai acestui județ, străvechi pământ românesc.

Într-o lume pragmatică și mercantilă care se reflectă, inevitabil, și în existența elevilor din zilele postrevoluționare, prin integrarea elementelor de istorie locală în lecții și în activitățile din afara clasei și școlii, institutorul caută să îi facă pe elevi să înțeleagă că au motive să fie mândri că sunt români, că atât în prezentul cât și în trecutul său România a avut fii care nu au renunțat la acest petec de pământ, și l-au apărat atât cu vorba cât și cu fapta chiar dacă, uneori, acest lucru i-a costat viața.

Istoria le formează elevilor ideea de dezvoltare socială, de cauzalitate și interdependență a fenomenelor sociale, de transformare revoluționară. În felul acesta, pe lângă influența puternică pe care o exercită învățarea istoriei pe plan formativ- educativ, capacitatea de înțelegere și interpretare a vieții sociale prezintă o mare valoare instrumentală.

Elementele de istorie locală au o deosebită valoare instructiv-educativă.

Elevii își prezintă mult mai clar și mai precis și înțeleg mult mai ușor trecutul și prezentul, dacă evenimentele și fenomenele istorice sunt predate de la cauză la efect în intercondiționare reciprocă, strâns legate de ceea ce s-a petrecut ori se petrece în ținutul natal, dacă se leagă de fapte familiare lor.

Varietatea elementelor de istorie locală determină o multitudine de forme în cadrul cărora se realizează valorificarea lor: lecții de diferite tipuri, vizite, excursii, concursuri și altele.

Metodica folosirii elementelor de istorie locală cuprinde o gamă vastă de procedee, începând cu simpla indicare a faptelor de ordin local, continuând cu conducerea elevilor spre descoperirea, prin efort intelectual propriu, a unor adevăruri noi, iar de aici ajungând la activitatea independentă teoretică și practică de interes pentru istoria locală.

Se impune sublinierea că demersul pedagogic în vederea formării concepției științifice despre lume și viață trebuie să fie organizat în funcție de particularitățile de vârstă și individuale ale elevilor, de împrejurările sociale și de mediu, de experiența de viață a acestora, precum și de valențele formative ale diferitelor discipline de învățământ. Corelația interdisciplinară pe plan orizontal (cunoștințe dobândite la diferite discipline în aceeași clasă), sau pe plan vertical (cunoștințe dobândite în diferite clase) pune elevii în situația de a folosi noțiunile, conceptele în contexte noi, de a face legături logice, cauzale între diferite aspecte ale realității, ale vieții sociale. Prin aceasta se formează concepția unitară, științifică despre lume și viață și acele trăsături intelectuale ( flexibilitate, creativitate, spirit critic, capacitatea de analiză și sinteză) specifice omului nou.

În mod cert elementele de istorie locală ușurează înțelegerea istoriei generale și creează o atmosferă favorabilă, care, sensibilizându-i pe elevi adâncește influența educativă asupra lor, înlesnind astfel, formarea conștiinței și a conduitei patriotice.

Deși deosebit de importante, prin rolul lor, elementele de istorie locală nu se substituie, cum s-a mai arătat, celor cu caracter general, nu trebuie să împiedice formarea privirii de ansamblu asupra evenimentului istoric dat, ci dimpotrivă, ele se integrează în acestea, întregindu-le și dându-le un suport material mai puternic.

Materialul istoric local trebuie să fie folosit diferențiat, în funcție de vârsta elevilor și de nivelul dezvoltării lor intelecturale, pentru a le stimula continuu interesul pentru istorie. Efortul personal de cunoaștere a ținutului natal declanșează un proces lent, dar adânc, de înfrățire cu natura patriei, cu trecutul ei și cu prezentul, cu poporul român, cu valorile lui, cu roadele muncii lui, cu viitorul lui măreț, grandios.

Se impune ca institutorul să cunoască bine tradițiile locale, legendele și povestirile istorice, el să fie primul culegător întocmind culegeri tematice, înregistrând povestirile și legendele istorice locale, precum și alte tradiții specifice localității.

Rolul conducător al institutorului în procesul muncii instructiv-educative asigură realizarea funcției instructiv-educative a elementelor de istorie locală. Institutorul este acela care orientează și imprimă o înaltă semnificație morală întregii activități a elevului, atât școlară cât și extrașcolară.

Institutorul elaborează un program de perspectivă, în care se înscriu obiectivele istorice ce trebuie cunoscute, factorii cu care colaboreză, precum și acțiunile practice la care să se participe treptat, pe parcursul întregii perioade de școlarizare. La elaborarea acestui program, ca și la realizarea lui, se adoptă ca principiu călăuzitor, întrepătrunderea permanentă a materialului istoric local cu istoria națională, punctul de plecare fiind, după caz, de la acest material spre istoria patriei sau invers. Acest procedeu îl ajută pe elev să înțeleagă că numai în cadrul dezvoltării întregii patrii este pe deplin posibilă dezvoltarea ținutului natal.

Așadar, elementele de istorie locală acționând numai pe fondul istoriei naționale și întregindu-l, aduc o contribuție însemnată la îmbogățirea spiritualității elevului, la pregătirea lui pentru viață.

Proiect de programă școlară pentru disciplina opțională „Iancu de Hunedoara".

Programa școlară obligatorie propune ca scop al studierii istoriei în clasa a IV-a familiarizarea elevilor cu teme referitoare la trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat al localității natale, al României și al Europei. Utilizând mijloace adecvate vârstei acestora familiarizarea poate fi făcută prin introducerea unui curs opțional încă din clasa a III-a, dacă se observă că elevii manifestă interes pentru acest domeniu.

Pornind de la modelul didactic al istoriei, conceput pentru toată durata școlarității, experiențele de învățare propuse în acest opțional reprezintă, deopotrivă, etape ale unui tip specific de antrenament intelectual și ocazii pentru valorificarea experiențelor afectiv-atitudinale.

Nucleul funcțional al programei este reprezentat de obiectivele de referință, activitățile de învățare și conținuturile propuse.

În elaborarea programei s-au avut în vedere:

modificările de structură a sistemului de învățământ (scăderea vârstei de școlaritate și extinderea duratei învățământului obligatoriu) prevăzute de Legea nr. 268/2003 de modificare și completare a Legii învățământului;

contribuția istoriei la obiectivele etapei de școlaritate pe care o reprezintă învățământul primar;

recomandările referitoare la studiul istoriei, cuprinse în documente elaborate la nivel european, în mod deosebit, Recomandarea nr. 15/2001 a Consiliului Europei cu privire la studiul istoriei în secolul XXI și Memorandumul pentru educația permanentă, elaborat de Uniunea Europeană;

rezultatele unor cercetări referitoare la studiul istoriei în învățământul primar;

valorificarea experienței cadrelor didactice care au utilizat ca opțional sau extracurricular materiale care descriu evenimente și personalități istorice;

contribuția istoriei la competențele de bază care se dezvoltă prin învățământul primar.

Luarea în considerare a acestor elemente a avut consecințe la nivelul definirii elementelor componente ale programei.

Programa școlară are următoarea structură:

nota de prezentare care identifică scopul studierii opționalului de istoriei și locul pe care îl ocupă această etapă de școlaritate în învățământul obligatoriu;

obiective cadru, reprezentând obiective cu un grad ridicat de generalitate și de complexitate, care se referă la formarea unor capacități și atitudini specifice obiectului de studiu și sunt urmărite de-a lungul mai multor ani de studiu;

obiective de referință care specifică rezultatele așteptate ale învățării la nivelul fiecărui curs;

exemple de activități de învățare construite astfel încât să valorifice experiența concretă a elevului și să poată fi integrate unor strategii de predare-învățare adecvate contextelor variate de instruire;

conținuturi organizate în jurul unor domenii relevante pentru elev și reprezentative din perspectiva științei și a cerințelor societății contemporane, standarde curriculare de performanță reprezentând criterii de evaluare a calității procesului de învățare;

standarde curriculare de performanță, reprezentând criterii de evaluare a calității procesului de învățare.

Forma actuală a programei își propune să contribuie la recâștigarea interesului elevilor față de cunoașterea trecutului prin:

propunerea unui traseu de învățare în care elevii fac cunoștință cu trecutul unei personalități a istorie pornind de la situații familiare cum sunt originile și copilăria domnitorului (aspecte care țin de istoria națională sau de teme privitoare la copilăria în trecut și astăzi) urmate de cele care se află la mai mare distanță în timp și spațiu, luptele pentru tron, luptele cu turcii, finalizându-se cu o sinteză despre personalitatea domnitorului;

adecvarea obiectivelor cadru la etapa de școlaritate pe care o reprezintă învățământul primar;

o diversificare a activităților de învățare și o creștere a ponderii acestora în programă.

Programa propune obiective de referință, exemple de activități de învățare și conținuturi proiectate pe structura plajei orare de 1 oră, timp de 10 ore, pe parcursul unui semestru.

Date fiind elementele de noutate pe care le include programa opționalului propus, vor fi realizate sugestii metodologice care să ofere învățătorilor exemple de aplicare creativă a acesteia.

Obiective cadru ale opționalului

Aceste obiective au elemente comune cu obiectivele cadru ale studierii istoriei în ciclul primar, deoarece acest opțional are ca obiectiv principal pregătirea elevilor pentru disciplina Istorie.

Reprezentarea timpului și a spațiului în istorie

Cunoașterea și utilizarea surselor istorice

Cunoașterea și utilizarea termenilor istorici

Cunoașterea și interpretarea faptelor istorice

Dezvoltarea unei atitudini pozitive față de sine și față de ceilalți

Obiective de referință și exemple de activități de învățare

1. Reprezentarea timpului și a spațiului în istorie

2. Cunoașterea și utilizarea surselor istorice

3. Cunoașterea și utilizarea termenilor istorici

4. Cunoașterea și interpretarea faptelor istorice

5. Dezvoltarea unei atitudini pozitive față de sine și față de ceilalți

Conținuturile învățării

Originea și personalitatea lui Iancu de Hunedoara

Familia : istoria familiei;

Vecinii și comunitatea; teritoriu, monumente, castele și cetăți; locuința, ocupații și viața cotidiană

B. Momente importante ale istoriei

Conducători, eroi și evenimente care au avut legătură cu Iancu de Hunedoara

Elevii vor fi capabili să recunoască conducătorul, să localizeze în timp – secol – și în spațiu domnia, să numească câteva fapte săvârșite, să aprecieze rezultatele acestor fapte. În organizarea și desfășurarea lecțiilor se va urmări ca elevii să poată face conexiuni intra și interdisciplinare, să poată valorifica cunoștințele și experiențele dobândite în anii anteriori de studiu la diverse discipline.

Castelul și luptele lui Iancu de Hunedoara

Învățătorii au libertatea de a alege cel puțin 1 dintre castelele, cetățile sau orașele enumerate sau altele în funcție de resursele avute la dispoziție sau de interesele colectivului de elevi. Elevii pot fi antrenați în realizarea unor proiecte (de exemplu realizarea unui ghid al castelului din Hunedoara în urma unei excursii tematice), portofolii despre orașul Hunedoara cuprinzând legende / momente / monumente / personalități care au trecut sau au trăit în oraș / viața locuitorilor sau proiecte pe tema protejării zonelor istorice din localitate.

Standarde curriculare de performanță la finele cursului

Acestui opțional îi sunt repartizate 10 ore organizate astfel:

7 ore de predare

1 oră de consolidare – recapitulare

1 oră evaluare

1 oră excursie

Teme propuse:

Originea și personalitatea lui Iancu de Hunedoara

Ascensiunea politică a lui Iancu de Hunedoara

Iancu de Hunedoara – voievod al Transilvaniei

Politica de cruciadă

Politica de front comun antiotoman dusă de Iancu de Hunedoara

Domeniul și castelul de la Hunedoara înainte, în vremea și după Iancu de Hunedoara

Recapitulare

Activități de învățare

exerciții de exprimare a evenimentelor cu ajutorul unor cuvinte specifice „înainte, după, în același timp…”;

studii de caz: prezentarea unui castel (Castelul de la Hunedoara); analiza unui document istoric;

citirea și comentarea unor lecturi istorice;

prezentare în programul AEL;

alcătuirea unui portofoliu;

excursie.

La acest curs nu vor participa mai mult de 10 elevi.

Metode de predare/evaluare moderne folosite

Portofoliul

Portofoliul include descrieri semnificative sau exemple concrete din activitatea elevului. Ideea educațională ce susține folosirea acestei metode se referă la afirmația că elevii trebuie mai degrabă să demonstreze ceea ce știu decât să vorbească numai despre ceea ce știu și pot să facă. Informațiile ce stau la baza întocmirii portofoliului, trebuie adunate din surse diferite și la intervale de timp diferite. Conținutul portofoliului poate include desene, fotografii, colaje din ziare și reviste, vederi, dischete, Cd-uri. Sursele de obținere a datelor pot fi (pe lângă învățător) și părinții, cunoștințe, prieteni; în ultimul timp o sursă importantă de culegere a datelor este internetul.

Beneficiarul principal al portofoliului trebuie să fie în primul rând elevul. La finalul cursului se poate face o expoziție cu cele mai bune materiale cuprinse în portofoliu.

Conținutul portofoliului este evaluat atât de către cadru didactic cât și de părinte, care poate verifica constant activitatea copilului

Portofoliile elevilor constituie evidența clară a succesului sau eșecului unui program de învățare, metodă experimentală de predare.

Portofoliul permite cadrului didactic să considere elevul, grupul de elevi care participă la alcătuirea lui, ca individualitate unică.

Evaluarea cu ajutorul portofoliului oferă posibilitatea de a măsura aspecte mai complexe și mai importante ale performanțelor/proceselor de învățare într-o anumită temă.

Un portofoliu pentru a fi cu adevărat util, trebuie să posede mai multe caracteristici. Chiar dacă ele nu pot fi în totalitate îndeplinite, cadrul didactic trebuie să aibă în vedere:

să utilizeze mai multe surse de obținerea datelor; aceste surse se referă atât la produsele propriu-zise ale elevilor, cât și la informațiile oferite de diverse persoane implicate în educația acestor elevi;

să conțină date autentice; documentele selectate trebuie să fie în strânsă legătură cu activitățile educaționale din clasă.

să fie dinamic; este bine ca produsele să fie adăugate de mai multe ori, pe măsura trecerii timpului, astfel încât să ofere exemple din diferite stadii ale învățării. Nu este bine să fie selectate doar cele mai bune materiale. Astfel se poate urmări evoluția elevului pe parcursul cursului;

să fie explicit; obiectivele portofoliului, scopul în care acesta este constituit trebuie să fie foarte clar. Portofoliul nu este nici un mijloc de amenințare și nici unul de orgoliu. Portofoliul este un instrument „palpabil”, care să le arate elevilor modul lor de învățare și să îi stimuleze în a-și asuma răspunderea pentru bunul mers al lucrurilor;

să integreze școala cu viața; în măsura posibilului, documentele/produsele alese trebuie să stabilească o relație între ceea ce se învață în activitățile de tip școlar și realitatea vieții; adică în ce măsură elevii aplică cele învățate la situațiile vieții reale;

să aparțină celui evaluat; elevul / elevii trebuie să participe la stabilirea obiectivelor și a mijloacelor de apreciere; să își poată consulta portofoliul, să mediteze asupra calității produselor și deci asupra propriei activități, încercând să ia decizii pentru viitor în ce privește programul personal. În acest fel, ei pot lua parte activă la propria învățare, părăsind statutul de „obiect” evaluat de alții.

să aibă obiective multiple; evaluarea prin intermediul portofoliului trebuie să fie aptă de a produce măsurarea nu numai a performanțelor și progresului școlar al elevilor, ci și a clasei de elevi, în calitate de colectiv, de comunitate școlară. Portofoliul poate însoți elevul dintr-o clasă în alta, permițând astfel cunoașterea mai bună a lui de către noul cadrul didactic.

Programul AeL – lecția interactivă – descriere generală

Scopul acestui program este de a executa practic operațiile de creare și predare a lecției de către cadrul didactic care dispune de un laborator de informatică dotat cu calculatoare performante, care au Programul de lucru AEL. Înainte de predarea lecției propriu zise cadrul didactic trebuie să realizeze următoarele operațiuni:

crearea lecției; se pot crea materiale în Ppt, Word sau alte programe;

crearea unui test; la lecțiile de consolidare sau evaluare;

importul unor resurse necesare lecției; acest lucru se poate realiza importând lecții deja create pe diferite site-uri educaționale, cum ar fi www.didactic.ro.

crearea unor momente în lecție;

predarea lecției;

închiderea sesiunii de lucru.

Pentru buna funcționare a transmiterii lecțiilor de la profesor către elevi trebuie să funcționeze corect modulul de comunicație. Programul atenționează de la început dacă sunt probleme de comunicație.

Corectarea acestei probleme se face prin următorii pași. Se pornește fereastra Java Console. Se transmite conținutul erorii la [anonimizat]. Se execută apoi instrucțiunile primite. Dacă problema s-a rezolvat pictograma de conectare la server se colorează în verde.

Desfășurarea lecției pas cu pas:

cadrul didactic configurează lecția pentru clasa prezentă;

elevii se conectează în sistem fiecare cu propria parolă (aparțin unei singure clase);

profesorul anunță numărul lecției la care se conectează elevii;

elevii se conectează la lecția anunțată și profesorul verifică asta pe harta sălii de clasă;

dacă este setat corect orarul se pot adăuga și absențe în catalog;

se alege etapa lecției și se apasă play (din panoul lecției sau telecomandă);

se urmărește ca etapa transmisă să ajungă la elevi;

se alege un test sau o lecție și se transmite către elevi;

se urmărește desfășurarea testului sau a lecției;

se vizualizează statistici ale rezultatelor la test;

se adaugă în catalog notele de la test;

se vizualizează în catalog notele introduse, se introduc note în afara testului, se calculează media;

în catalog se urmăresc notele de la test (de tip link – albastre) și se vizualizează răspunsurile la test.

Exemplu de creare a unei probleme.

Informațiile necesare creării unei probleme sunt:

numele problemei – reprezintă numele problemei create – de exemplu Iancu de Hunedoara 1, Iancu de Hunedoara 2 etc;

gradul de dificultate – poate fi de la 1 la 5;

timpul – valoarea se dă în minute;

punctajul – este pe o scară de la 1 la 10;

obiectivul – reprezintă obiectivele definite la nivelul testului;

tipul problemei – poate fi una din următoarele opțiuni:

cu o variantă de răspuns

cu mai multe variante de răspuns corecte

cu expresii de tip adevărat/fals

cu evaluarea variantei de răspuns

cu ordonare de elemente

cu introducerea răspunsului

cu completare de spații libere.

enunțul problemei – conține enunțul propriu zis al problemei puse;

descrierea problemei – opțional se descrie problema;

indicația – prin bifarea acestui check-box apare un câmp în care se poate introduce sub formă de text o notă explicativă pentru problema respectivă;

Prin apăsarea butonului [Creează] se salvează în baza de date enunțul și tipul problemei create. După apăsarea acestui buton devin accesibile butoanele [Adaugă variantă] și [Adaugă fișier multimedia]. Folosind butoanele indicate se introduc variantele de răspuns.

După adăugarea variantelor de răspuns se bifează răspunsul / răspunsurile corecte și se apasă pe butonul [Salvează].

Din acest moment prima problemă este creată. La fel se procedează și cu celelalte probleme.

Avantajele acestui program sunt noutatea modului de lucru – pe calculator, interactiv, posibilitatea folosirii atât a documentelor scrise cât și a celor cu imagini, calitatea imaginilor și a prezentării sunt superioare.

Am folosit acest program deja la clasă, în diferite momente ale lecției: predare, evaluare, și am observat că elevii asimilează mai ușor, sunt mai atrași de acest mod de lucru.

Jocul didactic

Școlarul mic este o ființă pentru care principala trebuință este jocul, această trebuință este ceva esențial naturii sale. Dispoziția pentru joc a copilului este tocmai ceea ne va permite să împăcăm școala cu viața, să procurăm școlarului acele mobiluri de acțiune care se consideră de negăsit între cei patru pereți ai unei săli de clasă.

Jocurile didactice pot însoți fiecare obiect de învățământ, fiecare lecție putând lua forma unei întreceri, concurs între elevi, între rânduri de bănci, grupe de elevi.

La începutul cursului se pot iniția jocuri menite să creeze o atmosferă care să favorizeze comunicarea, să încurajeze pe cei cu gândire mai lentă și să dea aripi la spirit celor dotați. Se poate urmări cu această ocazie spontaneitatea construcțiilor verbale, a fanteziei și a jocului liber al reprezentărilor și imaginației. De exemplu: Povestirea unor întâmplări din copilărie, Cine știe și spune mai multe despre un personaj istoric, despre monumente istorice…?

Pentru dezvoltarea atenției se pot folosi jocurile Ascultă și spune mai departe, Privește și spune ce vezi. La cel din urmă joc se prezintă imagini ale lui Iancu de Hunedoara și ale castelului său.

Jocul Portretul are toate prerogativele actului de creație și va fi folosit în elaborarea unor caracterizări de personaje, la finalul cursului opțional.

Jocul Completează dacă știi dezvoltă gândirea. Elevul este pus să completeze spațiile libere cu cuvinte care să redea sensul logic al evenimentelor sau al frazei.

La consolidarea scrierii/citirii și a noțiunilor istorice învățate se poate propune jocul Cuvântul merge la locul lui și, o variantă mai complicată Propoziția merge la locul ei. La joc pot participa grupe de elevi, care contribuie fiecare la refacerea textului. La începutul jocului este ales un caligraf, care mai apoi să scrie textul frumos, și un orator care să-l citească.

Cu mult succes se poate folosi un joc mai complicat Mâine avem examen la … Acest joc se încadrează în categoria jocurilor de simulare. Jocul constă în simularea activității de examen pentru care elevii pregătesc lecțiile studiate la opțional într-un timp dat. În ziua anunțată în fața clasei, fiecare elev este invitat să răspundă. Ceilalți elev îl urmăresc pe elevul audiat. „Candidatul” este notat de către o „comisie” care este alcătuită din elevi. Fiecare membru din comisie are o fișă de observație pe care notează ceea ce consideră că a greșit, iar apoi nota finală. Copiilor li se spune că pot nota și modul de prezentare a materialului învățat.

Jocurile didactice contribuie la dezvoltarea unei gândiri creatoare, la formarea priceperilor și deprinderilor de activitate independentă. De aceea, metoda jocurilor trebuie să facă parte din strategiile didactice de predare-învățare în școala primară, ca și în etapele ulterioare ale pregătirii lor.

Excursiile și vizitele

Excursiile și vizitele oferă elevilor prilejul de a efectua observații asupra obiectelor și fenomenelor așa cum se prezintă ele în stare naturală, asupra operelor de artă din muzee și case memoriale, asupra unor momente legate de trecutul istoric, de viața și activitatea unor personalități de seamă ale științei și culturii naționale și universale, asupra relațiilor dintre oameni și a rezultatelor concrete a muncii lor. Ele au menirea de a stimula activitatea de învățare, de a întregi și desăvârși ceea ce elevii au acumulat în cadrul lecțiilor. Conținutul lor diferă în funcție de obiectul de învățământ.

Apelând la același criteriu folosit pentru clasificarea tipurilor de lecții – sarcina didactică fundamentală – putem delimita următoarele tipuri de excursii și vizite:

Excursii și vizite introductive.

Se organizează înaintea predării unui capitol sau cu scopul de a-i pregăti pe elevi pentru înțelegerea și asimilarea cunoștințelor ce se vor preda. Ele vor fi astfel organizate încât să ofere elevilor posibilitatea de a urmări aspecte concrete ale obiectivului vizat, să culeagă informații, să colecționeze material didactic.

Excursii și vizite organizate în vederea comunicării de cunoștințe noi.

Deplasându-se cu elevii în natură sau la diferite instituții, învățătorul urmărește să transmită cunoștințele prevăzute în programa școlară.

Excursii și vizite finale.

Se organizează după încheierea unui capitol sau a unei teme, scopul fundamental urmărit fiind acela de concretizare a cunoștințelor predate, de sistematizare și fixare a lor.

În cadrul celor trei tipuri fundamentale putem distinge o mulțime de variante în funcție de conținutul lor, locul unde se desfășoară, succesiunea internă a momentelor și aspectelor avute în vedere, strategiilor didactice folosite.

Prin conținutul lor se deosebesc excursiile recreative de cele cu caracter didactic. Organizate la nivelul clasei sau școlii, cu participare benevolă, ele urmăresc lărgirea orizontului de cunoștințe, familiarizarea elevilor cu frumusețile naturale ale țării noastre, asigurarea unor momente de recreere și destindere.

Vizitele în scop didactic se organizează de obicei în unități sau instituții de învățământ și cercetare, muzee, case memoriale, șantiere arheologice, săli de expoziție, stațiuni experimentale agricole. Vizitele au ca obiectiv completarea și adâncirea cunoștințelor, deschiderea orizontului de cunoaștere spre realitatea economică, istorică, social-culturală.

Pentru ca vizitele să-și atingă obiectivele, trebuie să țină seama de:

să fie bine organizate, să se desfășoare în condiții confortabile de deplasare;

să se stabilească clar obiectivele vizitelor;

să fie din timp anunțate pentru ca personalul locului vizitat să nu fie luat prin surprindere și să fie cooperant;

personalul abordat să fie de înaltă competență profesională;

să se discute despre învățămintele, impresiile vizitelor;

să se includă rezultatele cunoașterii în urma vizitelor în experiența proprie a elevilor.

În cadrul excursiilor, elevilor li se întărește sentimentul de dragoste și respect pentru natură, om și realizările sale.

Învățămintele desprinse prin excursiile și drumețiile mai importante sub aspectul obiectivelor tematice, al distanțelor de parcurs și al timpului afectat se regăsesc în portofolii care cuprind prioritar lucrări ale copiilor axate pe temele propuse de învățător.

PROIECT DE LECȚIE 1

Obiectul: Istoria românilor

Tema: O excursie la Castelul Huniazilor din Hunedoara

Scopul: Cunoașterea istoriei patriei, a elementelor de istorie

Obiective:

O1-să cunoască în mod direct locurile istorice care amintesc de trecutul îndepărtat al istoriei nostre, de misiunea lui Iancu de Hunedoara pe aceste meleaguri;

O2-să stabilească relația dintre vestigiile istorice vizitate și evenimentele istorice contemporane cu aceste;

O3-să aprecieze valoarea acestor vestigii;

O4-să culeagă date despre monumentele istorice vizitate și faptele istorice contemporane cu acestea ;

O5-să utilizeze informațiile dobândite în urma acestei excursii;

O6-să observe cu atenție locul vizitat.

Metode didactice: explicația, conversația, demonstrația, munca independentă, observarea, exercițiul

Mijloace didactice: vestigii istorice, fișe de observare, aparat de fotografiat, hărți, desene, planuri

Strategie didactică: pregătirea excursiei, desfășurarea excursiei, prelucrarea și valorificarea observațiilor elevilor

Bibliografie:

Liviu Burlec, Liviu Lazăr, Bogdan Teodorescu, Istoria românilor, Manual pentru clasa a IV-a, 1997, pg.14,15;

Idem, Istoria românilor, clasa a IV-a, Ghidul învățătorului, 1998, pg.20,21;

Gheorghe Tănasă, Metodica predării – învățării istoriei patriei, Ed. Spiru Haret, București, 1998.

Pregătirea excursiei

În vederea realizării acestei activități didactice, institutorul se informează în prealabil din bibligrafia prezentată asupra:

Așezării localității

Vechimii localității

Vestigiilor istorice existente

Datelor despre Iancu de Hunedoara

Evenimente istorice care au marcat evoluția castelului

Institutorul va stabili itinerariul și momentele de popas astfel încât până să se ajungă la obiectivul central, elevii să ia cunoștință despre alte locuri istorice întâlnite pe traseu.

Conform activității desfășurate, se stabilesc sarcinile elevilor pe grupe:

Grupa 1: va identifica toate hărțile și planurile obiectivelor vizitate pentru a le corela cu realitatea din teren ;

Grupa 2: va pregăti aparatele de fotografiat pentru imortalizarea momentelor semnificative din excursie în vederea alcătuirii unui album;

Grupa 3: va aduna date referitoare la istoria Castelului Corvineștilor din Hunedoara.

Elevii din cele trei grupe vor fi instruiți de institutor cu privire la sarcinile ce le au de îndeplinit și modalitățile prin care trebuie duse la bun sfârșit.

Desfășurarea excursiei

Institutorul prezintă elevilor importanța activității didactice desfășurate și a disciplinei care se impune în timpul excursiei.

După aceasta începe excursia propriu-zisă, iar pe parcursul ei, institutorul va insista în prezentarea și fixarea cunoștințelor asupra obiectivelor parțiale de pe traseu. Se pregătește astfel cunoașterea directă a obiectivului central, institutorul fiind în permanență ghidul excursioniștilor. Elevii vor face analogii între cunoștințele dobândite în timpul excursiei și realitatea întâlnită pe teren.

În timpul excursiei, elevii vor completa fișe de observație după următorul model:

Prelucrarea și valorificarea observațiilor elevilor

Excursia se va încheia cu o analiză cu privire la cunoștințele dobândite, felul în care grupele și-au îndeplinit sarcinile și a disciplinei colective și individuale (dacă este cazul).

În următoarele ore se va reveni asupra temei excursiei, a cunoștințelor dobândite și a importanței științifice a acesteia. Vor fi completate albumul și calendarul istoric .

Elevii vor fi ajutați să încadreze evenimentele istoriei locale dobândite în urma vizitei la Castel în evenimentele istoriei patriei.

Analiza se face prin întrebări.

PROIECT DE LECȚIE 2

Obiectul: Istoria românilor

Tema: Lupta românilor pentru libertate și independență în timpul lui Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare

Subiectul: Lupta comună a românilor împotriva turcilor sub conducerea lui Iancu de Hunedoara

Scopul: Cunoașterea de către elevi a luptei românilor împotriva turcilor

conduși de Iancu de Hunedoara, în vederea înțelegerii continuării luptei pentru libertate și independență dusă de români în secolul al XV-lea

Obiective operaționale:

Capacități de comunicare:

să rețină sensul și să opereze corect cu noțiunile introduse în lecție: otoman, luptă dreaptă, lupta comună a tuturor românilor care au luptat sub steagul lui Iancu de Hunedoara, popor român, stat român;

să argumenteze motivele pentru care s-au purtat luptele împotriva turcilor;

să motiveze victoriile împotriva turcilor.

Capacități de tip cognitiv:

să descrie bătăliile de pe râul Ialomița și de Belgrad;

să caracterizeze pe scurt marea personalitate istorică, Iancu de Hunedoara;

să evidențieze contribuția lui Iancu de Hunedoara ca stegar al luptei tuturor românilor împotriva cotropitorilor turci;

să reliefeze păstrarea autonomiei țării.

Aptitudini:

să ordoneze și să grupeze materialul faptic însușit din lecție;

să plaseze în timp (secol) luptele românilor conduși de Iancu de Hunedoara;

să reconstituie, cu ajutorul noțiunilor noi, al factologiei și cronologiei, conținutul principal al lecției;

să localizeze în spațiul geografic (pe harta istorică) bătăliile de pe râul Ialomița și de la Belgrad;

să integreze dialectic evenimente de istorie locală în lupta comună dusă de poporul român împotriva turcilor în secolul al XIV-lea și XV-lea.

Atitudini:

să aprecieze faptele de vitejie ale poporului român;

să exprime convingeri privind nedreptatea politică de dominație promovată de Imperiul turcesc.

Extinderi:

să interpreteze corect, pentru trecut, dar și pentru prezent relația românilor cu vecinii lor în lupta împotriva turcilor.

Tipul lecției:Mixtă

Metode și procedee didactice: demonstrația, conversația, expunerea, problematizarea, explicația și organizarea frontală

Mijloace didactice: manualul, caietul elevului, fotografii, ilustrații, harta istorică, exponate din Castelul Huniazilor sub formă de pliante, fotografii, fotocopii

IX. CONCLUZII

Lucrarea de față poate fi considerată o provocare didactică pentru ca fiecare dascăl, în zona lui să facă un asemenea demers, foarte util, în integrarea elementelor de istorie locală în cea națională. Totodată, ea îi ajută pe elevi în stabilirea unei strânse legături cu tradițiile locale, ceea ce duce la dezvoltarea caracterului patrimonial al istoriei.

Născut în orașul Hunedoara, în județul cu același nume, județ poartă pe umerii săi inestimabile valori ale culturii și civilizației românești, autorul a considerat că este de datoria lui să consemneze într-o singură lucrare, un crâmpei din rolul pe care acest județ l-a jucat în spiritualitatea românească în existența-i seculară prin nașterea marelui voievod, a marii personalități, aceea a lui Iancu de Hunedoara.

Studiile, cercetările, articolele și imaginile reproduse în această lucrare ilustrează simțămintele celui care a scris, apropiindu-se astfel mai mult de trecut în dorința de a afla cât mai multe adevăruri despre Ioan Corvin.

Această lucrare poate fi considerată ca un îndemn spre apropierea de personalitatea celui care a fost Iancu de Hunedoara, cu dorința de a pătrunde mai adânc în tainele vieții de atunci, deși materialul de față, cules din izvoarele ce ni s-au mai păstrat, nu poate să scoată în evidență toate laturile puternicei și strălucitei personalități a marelui luptător.

Autorul lucrării a încercat să familiarizeze cititorul cu cadrul social-politic, istoric în care a trăit și a luptat Ioan de Hunedoara pentru a înțelege mai bine rolul pe care l-a ocupat în istoria noastră, aducând, punând față în față, uneori chiar comparativ anumite lucrări, scrieri ale vechilor cronicari și istorici, dar și ale celor contemporani.

Lucrarea, prin capitolele sale încearcă o cunoaștere mai aprofundată a vieții social politice a voievodului, dar în același timp încearcă să arate cât de multe s-ar mai putea spune despre personalitatea voievodului, cât de mult ar trebui cercetat pentru aflarea adevărului istoric. Nici un renumit istoric nu ar putea afirma că și-a consacrat destul timp și energie pentru cercetarea unei anumite epoci, nu va putea spune că a lucrat îndeajuns în această direcție.

Redactarea acestei lucrări reprezintă roadele unei laborioase căutări în biblioteci, la arhiva Muzeului de Istorie din Deva și direct la sursă Castelul de la Hunedoara.

Lucrarea se vrea un sincer îndemn la cunoaștere și drumeție în acest dăruit și înzestrat cuib străvechi de pământ strămoșesc, de viețuire a înaintașilor fără a pretinde că a reușit să arate totul despre încărcătura de istorie a acestui loc.

BIBLIOGRAFIE

Lucrări generale

Academia Română, Istoria românilor, Vol.IV, Editura Enciclopedică, București, 2001;

Gemil, Thasin, Românii și otomanii în secolele XIV-XVI, București, 1991;

Giurescu, C.C., Giurescu, D.C., Istoria românilor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977;

Iorga, Nicolae, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989;

Maxim, Mihai, Țările române și Înalta Poartă, București, 1993;

Murgescu, Bogdan, Istorie românească-Istorie universală, Editura Teora, București, 1999;

Panaitescu, Petre P., Istoria românilor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990;

Pascu, Ștefan, Istoria medie a României, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1966;

Pascu, Ștefan, Voievodatul Transilvaniei, Vol.III, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986;

Pascu, Ștefan, Ce este Transilvania, Vol.III, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983;

Pop, Ioan-Aurel, Instituții medievale românești, Editura Dacia, Cluj-Napoca,1991;

Pop, Ioan-Aurel, Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997;

Prodan, D., Din istoria Transilvaniei.Studii și evocări, Editura Enciclopedică, București,1991;

Rezachevici, Constantin, Rolul românilor în apărarea Europei de expansiunea otomană secolele XIV-XVI, Editura Albatros, București, 2001

Toderașcu, Ion, Unitatea românească medievală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988;

* * *, Magazin Istoric, XXXVI- nr.5(422) / mai 2002 – Pop, Ioan-Aurel, Autonomii și instituții românești în Transilvania evului mediu

Lucrări speciale

Dan, M.P., Un stegar al luptei antiotomane. Iancu de Hunedoara, Editura Militară, București, 1974;

Denize, Eugen, Țările Române și Veneția.Relații politice (1441-1451), Editura Albatros, București, 1995;

Lazăr, Ioachim, Bugnaru, Elena, Castelul Corvineștilor- Hunedoara, Editura Arol Trade, Oradea, 1998;

Mureșan, Camil, Ioan de Hunedoara și vremea sa, Editura Tineretului, București, 1957;

Rusu, Adrian Andrei, Ioan de Hunedoara și românii din vremea lui.Studii, Cluj-Napoca, 1999;

Velescu,Oliver, Castelul de la Hunedoara, Editura Meridiane, București, 1968.

Metodica predării istoriei

Alexandru, G. și colab. – Metodica predării istoriei în învățământul preuniversitar, Craiova, 1999;

Dulamă, M. E. – Strategii didactice, Cluj, 2000 ;

Felezeu, C. – Didactica istoriei, București, 2002 ;

Ioniță, I. – Metodica predării istoriei, Cluj, 1997 ;

Păun, S. – Didactica istoriei, București, 2001 ;

Radu, I., Ionescu, M. – Didactica modernă, Cluj, 1995 ;

Tănase, G. – Metodica predării învățării istoriei în școală, Iași, 1996 ;

Gal, T, Retegan, I., Valorificarea instructiv educativa aelementelor de istorie locală, București, 1967.

=== Iancu de Hunedoara 3 ===

I. INTRODUCERE

Aflată sub stăpânirea regalității ungare, Transilvania a evoluat către un stadiu foarte apropiat de feudalismul occidental clasic, evoluție accelerată de domnia Angevinilor de origine franceză, în veacul al XIV-lea, ca și de aceea a lui Sigismund de Luxemburg (1387-1437), care a cumulat calitatea de rege al Ungariei cu aceea de împărat romano-german.

Succesele obținute de acești suverani în promovarea unei politici de centralizare au frânat tendințele de autonomie transilvană manifestate cu putere în perioade ale dinastiei arpadiene, statornicind o ierarhie politică feudală, ce s-a reflectat și în structura politico- administrativă a țării. Dar vechile tendințe, întemeiate adânc pe tradiția locală, pe originile istorice aparte ale formațiunii transilvane, pe structura proprie a provinciei, sub raport social, etnic și profesional, nu au fost total anulate. În condițiile unei noi crize, la acutizarea căreia frământările sociale din interior și-au dat mâna cu marea primejdie otomană venită din exterior, Transilvania avea să-și valorifice din nou poziția și rolul său specific în cadrul teritoriilor supuse „sfintei” coroane a regilor „apostolici” ai Ungariei, prin tendința de a se integra într-un sistem de relații mai strânse cu Țările Române extracarpatice – Țara Românească și Moldova.

Expresia noii crize prin care trecea societatea transilvană în prima parte a secolului al XV-lea a fost reprezentată de frământările sociale ale perioadei, ca și de înaintarea expansiunii otomane, care viza tot mai insistent frontierele și teritoriul Transilvaniei. Confruntarea cu pericolul extern al otomanilor a devenit un element dominant pentru istoria Transilvaniei vreme de câteva secole, ca și în cazul celor două Țări Române din afara arcului carpatic.

După înfrângerile oastei Transilvaniei, Nicolae Csáki, la „ Poarta de fier ”, o oaste turcească a prădat Țara Hațegului și zona Orăștiei în septembrie 1420, pentru ca în aprilie 1421 să fie devastate și împrejurimile Brașovului. Se contura, astfel, tot mai insistent necesitatea unei cooperări militare cu Țara Românească, în vederea prevenirii și a respingerii atacurilor turcești. Această cooperare a dat roade în timpul domniei lui Dan al II-lea, perioadă în care și efortul militar principal al turcilor se deplasase în Serbia. Dar în 1432, în Țara Bârsei, și mai ales în mai-iunie 1438, în aproape tot sudul Transilvaniei, turcii au săvârșit mari prădăciuni . Ultima expediție a fost condusă de însuși sultanul Murad al II-lea. Silit și el să se alăture expediției, care a devastat Țara Hațegului, valea mijlocie a Mureșului și a Târnavei Mari, capturând Sebeșul, domnul muntean Vlad Dracul a revenit în Țara Românească. O parte dintre aceștia s-au putut întoarce datorită intervenției lui Vlad Dracul pe lângă sultan. O incursiune turcească de scurtă durată în secuime, atingând și Brașovul, a mai avut loc în toamna aceluiași an, 1438.

Gravitatea atacurilor turcești asupra Transilvaniei se explică și prin faptul că forțele sale militare fuseseră angajate în înăbușirea răscoalei țărănești din 1437-1438, astfel că țara a fost surprinsă insuficient pregătită pentru a rezista unui atac din afară, în împrejurările imediat următoare morții lui Sigismund de Luxemburg.

Devenită o amenințare permanentă, primejdia otomană a determinat o regrupare a forțelor interne în vederea rezistenței, cu tendințele de alcătuire a unui front cât mai larg de apărare. Grav afectate de jafuri și de robie, masele țărănești, ca de altfel și orășenimea serios prejudiciată în activitatea sa economică, ori nobilimea amenințată cu pierderea averilor și poziției sale politice dominante, își dădeau seama de necesitatea prioritară a apărării țării față de expansiunea turcească. Pentru mai bine de o jumătate de secol, contradicțiile sociale și politice interne s-au atenuat, făcând loc tendințelor de centralizare și de întărire a capacității defensive.

În aceste împrejurări s-a afirmat deosebita personalitate politică și militară a lui Iancu de Hunedoara .

Știut de turci, sârbi, unguri, italieni, pe buzele tuturor românilor din acele vremuri, cunoscut în egală măsură în Occident, cât și în restul Europei, Iancu de Hunedoara a inspirat pana multor artiști: în Spania, subiectul unor romane epice ca ecou al isprăvilor voievodului ardelean, în Franța a fost eroul unui roman de aventuri foarte cunoscut până în veacul al XVIII-lea intitulat „ Tirant le Blanc” – le Blanc fiind o greșeală de copist pentru originalul „le Blac”, adică Valahul, pentru cronicile Apusene el e Cavalerul Alb, „ Chevalier Blanc de la Valaquie”, ceea ce desigur nu e altceva decât o răstălmăcire a lui Blach în Blanc și apoi italienește în Bianco.

„ Și acum, la sfârșit, se pune în mod firesc întrebarea: ce ne revine nouă din acțiunea lui cuprinzătoare, din drama vieții sale, ce a însemnat el pentru poporul nostru, pentru istoria țării noastre? Cu ce am contribuit noi la marea luptă?

Cu foarte mult fără îndoială.”1

El e Ioan Corvin, Iancu de Hunedoara, Iancu Românul, Iancu Valahul, Iancu Sibiancu, Joannes, Iohannes, Iancu Vodă, Iancul. El e fiul poporului nostru.

ARGUMENT

Dacă acum aprope 600 de ani Papa Calixt al III-lea a hotărât ca, în semn de omagiu și aducere aminte, în fiecare zi la ora 12 să se tragă clopotele în bisericile catolice, cum am putea noi, ce ne tragem din același neam și avem același sânge, să nu-l pomenim, să nu cinstim numele și memoria celui ce a fost Iancu de Hunedoara .

Locuitorii „târgurilor” din Transilvania sunt obișnuiți să audă în fiecare zi la ora prânzului glasul clopotelor bisericilor catolice. În întreaga lume, la ora 12 fix, în bisericile catolice sunt trase clopotele. Puțini credincioși romano-catolici știu că acest obicei îl cinstește pe Iancu de Hunedoara, ctitorul castelului Huniazilor și unul dintre cei mai cunoscuți eroi medievali, voievod al Transilvaniei, guvernator al Ungariei, cu ocazia victoriei răsunătoare asupra turcilor când a reușit să despresoare cetatea Belgradului. Ora 12 a fost ora la care armata lui Iancu de Hunedoara a reușit să învingă oastea lui Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului.

Papa i-a jelit moartea și l-a slăvit în viață numindu-l „ atletul cel mai puternic-unic- al lui Hristos”.

El s-a stins…demult… dar ne-a rămas numele lui:

„Însă decât toate, ce-i mai scump

pe lume,

Peste multe veacuri,

marele său nume.”

J. Arany, Toldi

Duhul acestuia strămutat la veșnicele lăcașuri la Alba Iulia a rămas la

Hunedoara, îndemn și temei pentru credința din care, prin care și pentru care a făcut toate câte le-a făcut pentru poporul român în general și pentru locuitorii acestor ținuturi în special.

Din acest duh viu și protector, a izvorât și ideea de a alcătui această lucrare. Ea pornește acum spre mințile cititorilor pătrunzând adânc în memoria acestora.

Papa Calixt al III-lea a lăudat „până deasupra stelelor” numele ilustrului voievod român, ca pe al unuia dintre „cei mai slăviți oameni care trăiseră atunci în lume”, prin aceasta adeverindu-l pe Herder „ Omul nu are nimic mai nobil pentru a arăta cine este decât numele său…”

II. ORIGINEA SI PERSONALITATEA LUI IANCU DE HUNEDOARA

S-au discutat mult originile lui.

Pe contemporani i-au interesat mai mult originile lui sociale. Noblețea lui nu era deloc clară; Iancu de Hunedoara nu putea să-și justifice ascensiunea cu origini înalte. Admiratorii, adepții lui ne asigură cu tot zelul de originile lui nobile. Umaniștii au mers până la a căuta origini înalte, romane, familiei Corvinilor. Adversarii în schimb ne asigură de originile lui „modeste și de stare neînsemnată”, „nu strălucite”, „nu prea nobile”. Nesiguranță nesemnificativă. Rădăcinile lui nu se pot fixa la suprafață, în solul subțire al clasei stăpânitoare, ele pătrund desigur mai adânc, în anonimatul masiv al poporului însuși.

Nicolae Iorga, vorbind despre poporul român din Ardeal și probabil dintr-o anume perioadă, nu a găsit un alt nume reprezentativ pentru acea parte de țară decât pe cel al lui Iancu de Hunedoara: „Poporul românesc din Ardeal, care era capabil de o viață politică (…) -, care a trăit viața militară numai supt steagul regilor Ungariei secole întregi- și de aici a răsărit un Ioan Corvinul, poporul acesta și-a trăit pe urmă viața sa proprie…” 1

Pe moderni, pe vechii lui istoriografi i-a interesat cu deosebire locul și poporul din care descinde, dacă e din Hunedoara etc. Că e român de origine, azi nu se mai discută. O mărturisesc într-o formă sau alta, cronicarii contemporani cu el sau cei de mai târziu și o afirmă azi istoriografia română și maghiară prin unii din cei mai autorizați reprezentanți ai ei: „Numai unii dregători mari ai Ungariei, Nicolae Olah, arhiepiscopul de Gran, care înșira bucuros povestea neamului său românesc de domni munteni și punea să se scrie în diploma lui de nobil al Sfântului Imperiu că „românii se coboară din Roma, „stăpâna lumii”, că ei au fost puși de strajă la Dunăre contra barbarilor și că „și acum în limba lor romani își zic”, că „din ei se coboară Ioan Corvinul, tatăl regelui celui vestit Matiaș … ”2

În alte rânduri, tot referindu-se la naționalitatea lui Iancu, dar oarecum și la originea lui mai modestă, „nu prea nobilă”, Nicolae Iorga spunea: „…părțile apusene din Ardeal căpătaseră o organizație specială. Era încă apropiată vremea când din mijlocul acestor funcționari militari ai clasei de țărani români se ridicaseră cei doi Hunyady, Ioan și fiul său Matei Corvinul, cari, români, și-au părăsit ceva din caracterul lor național ca să joace un rol politic, mai întâi în Ungaria și apoi un rol universal în viața lumii luând rolul de apărători ai creștinătății împotriva turcilor .” 3

„La 1219, când teutonii erau în Țara Bârsei și începuseră a se întinde prin reugiunile cumanice, regele Ungariei dă canonicilor de la Strigoniu-Gran teritorii lângă Vinț, poruncind să-i puie în stăpânire lui „Jenke Wajvoda”, un Iancu Voievod, ca mai târziu Iancu Hunyady, – și unde e voievod, sunt și români…”4

Același mare istoric, Nicolae Iorga, face referire la originea fiului lui Iancu, Matei, din aceasta rezultând naționalitatea lui Iancu de Hunedoara: „… regele Matiaș Corvinul a fost român după tată, care, … acesta s-a simțit român…”5

În secolul al XV-lea apare un „Ioan Corvin care se ridică din mijlocul Românilor ardeleni” 6, un „Fiu de cneaz român transilvănean, … Ioan de Hunedoara”7. „Când în fruntea Transilvaniei se ridică un descendent dintr-o familie de cnezi români hunedoreni, Iancu de Hunedoara, această țară ajunge într-o situație excepțională”.8

Despre același mare stegar, Iancu de Hunedoara, Ioan Aurel Pop spunea: „Marea afirmare românească, produsă în vremea voievodului, guvernatorului și căpitanului general Iancu de Hunedoara, român din părțile Hațegului și Hunedoarei, nu va rămâne fără urmări”9, precum și că la o întrunire „…au mai participat reprezentanți ai oficialității de stat. Unii dintre aceștia erau de origine românească, precum Iancu de Hunedoara, anumiți castelani de Hațeg…”10.

Originea lui Iancu reiese și din cuvintele lui Ștefan Pascu: „Iancu era fiul unui cnez român, Voicu din Țara Hațegului.”11, precum și din cele ale lui Nicolae Iorga – care în scrierile lui menționa cu îndreptățită mândrie: „… Nu era prin urmare o politică personală, ci altceva: o politică în care se oglindește firea de la început a lui, originea lui românească, instinctul românesc din sufletul lui.”12

Tot Iorga scrie despre Iancu: „ Demult, era aici lângă Cerna tulbure, lângă

măruntul pârâu al Zlaștiului … un cuib de țărănime luptătoare, gata să apere hotarul

împotriva năvălitorilor ce soseau din pasul lin al Banatului. Aveau drepturi pentru ostenelile lor, și regii le recunoșteau o nobliță pe care nu o căpătau ieftin. Dintre acești ostași cu căciulă în cap, opincile în picioare și arcul pe umeri, s-a ridicat Iancu, spre cel mai mare viitor pe care l-a avut între străini un român, un țăran al nostru din Ardeal.”13

Iancu de Hunedoara e român. Doar locul e discutabil încă. Izvoarele narative s-au oprit la patru păreri în legătură cu originea eroului și anume: Iancu de Hunedoara a fost:

Descendent al familiei romane Corvina;

Fiu natural al regelui Sigismund cu fiica unui cneaz român din Țara Hațegului;

Descendentul unei familii boierești din Țara Românească refugiată în Transilvania;

Fiul unei familii de cnezi băștinași din Țara Hațegului.

Două păreri se înfruntă cu deosebire: unii îi caută originile în cnezii Hunedoarei sau Hațegului, care au fost și nelipsiții lui ostași, alții înclină spre originile lui, afirmate și de unii contemporani, din boierimea Țării Românești.

1.Descendent al familiei romane Valeria Corvina, potrivit tradiției căreia un corb ar fi ajutat pe unul dintre membrii ei să învingă un luptător gal.

2.Fiu natural al regelui Sigismund cu fiica unui cneaz român din Țara Hațegului. La baza acestei născociri stă legenda care spune că regele Sigismund de Luxemburg, în trecere prin Transilvania, s-ar fi îndrăgostit de o româncă din părțile Hunedoarei, pe care, la despărțire, a dăruit-o cu un inel ca semn de recunoaștere pentru copilul ce avea să se nască din dragostea lor și pe care mama trebuia să-l trimită când va fi mare la curtea regală. Mai târziu fata s-a căsătorit cu un nobil din partea locului. Odată, la o vânătoare, un corb ispitit de strălucirea inelului cu care se juca micuțul Ioan, cum fusese numit copilul, i-l fură și zbură cu el pe craca unui copac. Tatăl vitreg, atras de țipetele băiatului, săgetă corbul și salvă inelul prețios pentru viitorul familiei. Astfel se putu prezenta tânărul Iancu, mai târziu, la curtea regală, unde fu recunoscut mulțumită inelului, luat sub

protecția regelui și dăruit cu moșii întinse. Aflând întâmplarea ce o avusese în copilărie, regele i-a dat ca blazon tocmai un corb cu un inel.

Această legendă s-a răspândit și a fost preluată de tradiția populară și de cronicarii de mai târziu. Istoricii, la rândul lor, au amintit-o în numeroase lucrări. Astfel Oliver Velescu istorisește: „Sigismund de Luxemburg, viitorul împărat al Germaniei începând din 1410, ajunge la tronul Ungariei în 1387. Rege galant și nestatornic, în a cărui primă parte de domnie Curtea de la Buda ajunge scena unor scandaluri amoroase, era un pasionat vânător.

Poposind într-o noapte în pădurile Hunedoarei și „fiindu-i urât, întrebă în taină slugile dacă nu sunt în apropiere fete frumoase cu care să poată petrece.” Aducându-i-se o fată frumoasă „ cum nu se găsește mai frumoasă pe fața pământului” și privind-o o dată, de două ori, inima avântată a regelui a prins scântei și de dragul ochilor ei i-a înnobilat soțul. Ea ar fi cerut, dat fiind că era „din neamul bun de Marginea” ca regele să-i poarte de grije ei și fiului ei dacă se va întâmpla ceva. Elisabeta Mărgineanu ar fi fost acea fermecătoare româncă, străbuna tuturor Corvinilor.

Reîntors pe acele meleaguri, Sigismund de Luxemburg întâlni din nou pe Elisabeta de Marginea care îi mărturisi că așteaptă un copil și ceru să se îngrijească de ea. „Regele, socotind timpul, se încredință de cele spuse, îi dădu pe lângă cheltuială îmbelșugată și un inel” drept semn de recunoaștere pentru viitorul fiu. Nu mult după aceea ea se hotărî să prezinte copilul regelui, la Buda.

Ce este adevărat din această poveste a rămas secretul vremurilor trecute și al Elisabetei. Cert este că Iancu era născut când domeniul Hunedoarei a fost donat familiei lor.

În drum spre reședința regală, spune în continuare legenda, în timp ce copilul se juca la un popas cu inelul, un corb atras de strălucirea lui se repezi și luînd inelul în cioc zbură pe un copac din apropiere. La strigătele copilului, unchiul său, Gaspar de Marginea, fratele Elisabetei, luă un arc și cu prima săgeată doborî pasărea, salvând prețiosul dar. Ajunși la Buda, grație inelului, regele își recunoscu fiul. Impresionat de povestea cu corbul, Sigismund de Luxemburg hotărî ca blazonul lui Iancu să fie un corb cu inelul în cioc.”

Legenda aceasta are mai multe variante. Versiunea redată mai sus fragmentar, a fost tipărită în anul 1574 de către cunoscutul cronicar și tipograf clujean Gaspar Heltai. O altă versiune – cea mai cunoscută – este aceea în care corbul este doborât cu săgeata de copilul Iancu.

În veacul al XVII-lea Paisios Ligaridis consemna că: „ Vlahul Munteanul, ieșind din Ungaria de Jos, din așa-zisa Pannonia, a venit și a locuit pentru prima oară la Câmpulung. Acest Vlah era – după cum scriu unii- fiul regelui Ungariei, care s-a dus la mama lui pentru a fi recunoscut ca fiu de rege; s-a întâmplat ca mama lui să scoată pe lângă un pârâu inelul pe care i-l dăduse craiul… și să răpească un corb acest inel. Întristându-se foarte mult că mama sa a pierdut inelul de logodnă, Vlahul, fiul ei, a tras cu săgeata și, nimerind corbul, a luat inelul și l-a dat mamei sale. De aceea are Valahia până în ziua de azi drept stemă un corb, iar după ce s-a creștinat, ca semn al creștinismului a fost adăugată și crucea în ciocul lui.”

Tema inelului furat de un corb ( corbul cu inel în cioc) constituie subiectul unei vechi legende medievale, transpusă într-o epopee către anul 1170, legendă în care se povestesc viața și faptele regelui Oswin al Northumbriei (unul din regatele feudale anglosaxone ), între anii 634-642. Subiectul este întâlnit și în secolul al XII-lea, de astă dată în valea superioară a Dunării și în ținuturile alpine, în legătură cu viața unei călugărițe, Itha von Toggenburg. Aceași temă se întâlnește și într-un basm ardelenesc- Crăiasa Zânelor – cules de Retegan, în care corbul este omorât cu paloșul.”14

Originea de os domnesc a lui Iancu de Hunedoara e sugerată, de asemenea, și de câteva imagini grăitoare din incinta castelului: pe arcele logiei, din incinta castelului se poate vedea o scenă de vânătoare de mistreți cu ajutorul câinilor în care, un vânător ține în mână o lance uriașă. Tabloul următor cuprinde o scenă idilică, în care un cavaler întinde unei tinere fete un inel, pe care ea pare a-l refuza. Fata este îmbrăcată după moda vremii, așa cum se poate vedea în nenumărate reprezentări în pictura epocii respective, cu rochia cu falduri mari, adunate sub bust. A treia scenă reprezintă o femeie (în evul mediu erau deosebiri între îmbrăcămintea tinerelor fete și cea a femeilor măritate), îmbrăcată tot în spiritul epocii, cu capul acoperit, alături de un bărbat matur. În această scenă, femeia arată două inele bărbatului, vorbindu-i, iar acesta pare neîncrezător. În fine, în ultimul grup se vede portretul unui copil blond deasupra căruia, pe o bandă albă- o filacteră, în limbajul de specialitate- este scris Iohannes.

Scenele acestea judecând după fizionomia personajelor, au fost interpretate ca o ilustrare a legendei originii lui Iancu. Fără a avea certitudinea că într-adevăr este vorba de numita legendă, se pare că există o strânsă legătură între narațiunea tipărită în secolul al XVI-lea și scenele amintite. Dacă amănuntele legendei diferă,

ideea ei centrală pare să fie aceeași și pe fresca din castel și în legendă.

A intrat în tradiția vizitei la castel ca în fața frescei din aripa Matei ghidul să povestească legenda sus-amintită. Ea face parte din folclorul local și este o mărturie a tradiției care păstrează vie memoria lui Iancu de Hunedoara. De altfel, genealogii fanteziste sau legendare s-au întocmit în acea epocă și altor capete încoronate, dar narațiunea zugrăvită la Hunedoara este una din cele mai vechi exemple de acest gen din Europa.

Legenda nu poate fi însă adevărată. Cel mult a putut avea loc incidentul neobișnuit al săgetării unui corb ce furase un inel oarecare de-al familiei. Amintirea lui s-a păstrat, amplificându-se și adăugându-i-se o anumită semnificație.

Originea regală a lui Iancu de Hunedoara este însă o închipuire. Informațiile documentare nu confirmă prin nimic favoarea deosebită pe care Sigismund de Luxemburg i-ar fi acordat-o. Adevărata lui ascensiune începe abia în vremea urmașului acestuia, Albert de Austria. De altfel, dacă Iancu de Hunedoara ar fi fost fiu nelegitim al regelui, n-ar fi avut nici un motiv să nu declare el însuși acest fapt, care pe atunci nu era deloc înjositor, ci dimpotrivă i-ar fi justificat, în unele ocazii, chiar pretenții asupra tronului, pe care Iancu nu le-a formulat niciodată.

Aceste legende referitoare la originea familiei s-au plăsmuit pe seama blazonului pe care-l purtau după ce Iancu de Hunedoara și-a câștigat faima de erou al luptelor cu turcii, iar fiul său mai mic, Matei, a ajuns rege al Ungariei.

„Cronicarii umaniști Antonius Bonifinius- născut în Italia pe la 1434, venit în 1486 la curtea lui Matei Corvin, cronicarul regelui Matiaș Corvinul, fiul lui Iancu de Hunedoara-și Gaspar Heltai au emis aceste păreri referitoare la originea nobilă a lui Iancu, care sunt de fapt născociri, inventând originea fantezistă în scopul adulării lui Matei.”15

Teoriile acestea, ca și altele asemănătoare nu au nici un temei real, explică în continuare Mihail P.Dan.

3.Descendentul unei familii boierești din Țara Românească refugiată în Transilvania.

Această descendență a fost pusă în circulație de cronicarul Ioan Thuróczi. Explicația genezei acestei teorii constă în aceea că, potrivit concepției feudale, dreptul de a participa la viața politică era legat de origine, de ascendenți iluștri. Cum în Transilvania nu îi putea găsi ascendenți străluciți, Thuróczi l-a făcut pe Iancu să descindă dintr-o familie de boieri munteni care s-ar fi strămutat în Transilvania, mai ferită de năvălirile otomane, din cauza împrejurărilor grele prin care a trecut Țara Românească la sfârșitul secolului al XIV-lea.

Asemănarea blazonului cu stema Țării Românești-un vultur cu o cruce în cioc – a fost invocată tocmai ca dovadă a strămutării familiei lui Voicu din Țara Românească și a înrudirii ei cu famiile domnești de aici.

4.Fiul unei familii de cnezi băștinași din Țara Hațegului.

În legătură cu originea lui Iancu de Hunedoara s-a formulat însă și teoria originii sale din cnezi hunedoreni, și anume din cnezi regali. Se știe că mulți dintre cnezii regali s-au distins prin servicii militare aduse regelui și au fost răsplătiți, cu danii de moșii, intrând în rândurile micii nobilimi. O serie întreagă de materiale documentare analizate de istoriografia noastră modernă pledează pentru originea locală, hunedoreană a lui Iancu.

„Tot legate de descendența lui Iancu dintr-o familie de cnezi băștinași din Țara Hațegului mai sunt și vorbele lui Anton Verancsics care spunea: „Transilvania este locuită de „trei națiuni”: secuii, ungurii, sașii. Aș adăuga totuși și pe români, care, deși îi ajung ușor la număr (pe ceilalți), nu au nici o libertate, nici o nobilime, nici un drept al lor în afară de un număr mic locuind în districtul Hațeg, în care se crede că a fost capitala lui Decebal și care pe vremea lui Ioan de Hunedoara, băștinaș de acolo, a dobândit noblețea pentru că întotdeauna a luat parte neobosit la lupta împotriva turcilor.”16

O altă tradiție a plasat originea familiei Corvinilor la Cinciș, sat pe Valea Cernei, nu departe de Hunedoara, ai cărei cnezi, din familia numită în secolul al XV-lea “de Cinciș”, erau înrudiți cu familia nobililor de Hunedoara.

„Un document din anul 1360 ar putea susține prezența înaintașilor lui Iancu în satele Răchitova și Lunca din apropierea Hațegului.”17

Emblema nobiliară și numele Cîrvinus, care s-a obișnuit mai târziu a se da acestei familii, a dat naștere și părerii eronate că aceasta s-ar trage dintr-un sat cu numele Corbi (Corvin), fie din Hațeg, fie de prin Argeș.

În vremea lui Mircea cel Bătrân, pe stâncile Corbilor din Piatră, mai précis în satul Corbi “in vico Corvo”, în cea mai frumoasă vale din Țara Românească, era un castel în care ar fi văzut lumina zilei ioan Corvin, fiu al nobilului român Voicu, Ianăș Vlahul din scrisorile și documentele vremii. „Castellum”- um din Transilvania era încă în picioare în jurul anului 1568, dată la care episcopul Ioan Listus își scrie notele pe marginea cronicii lui Bonfini, reconfirmând afirmația antecesorului său și întărind-o cu precizarea că importantul edificiu din „Piatra di Corvo” a fost stăpânit în continuare, după plecarea din Transilvania a familiei lui Voicu, de strămoși ai lui Nicolae Olahus, descendenți din neamul Corvineștilor.

Cu precizie știm doar că numele lui apare pentru prima oară în istorie la 1409. La această dată anume, regele Sigismund acordă un privilegiu de spăpânire, dăruind “pentru slujbele lui religioase în loc și în timp potrivit “ cetatea regală Hunedoara, foarte puțin însemnată pe vremea aceea,- pentru care se și dăruia așa de ușor -, de la Huniad („Hunyadvár”) sau Inidoara, ori mai bine simpla moșie care înconjura ruinele unui „vár”, unui grad de odinioară (cavalerului) Voicu, fiul lui Serba (Șerb sau Șerban), curtean al regelui, aulae miles. Originar dintre ostașii ereditari ai colțului sud estic ardelean, Voicu nu mai este doar soldat de cetate, ci soldat de curte. El are doi frați: Mogoș și Radu, și un al treilea după tată, tot Radu, pe lângă un fiu, Ioan. Alt Ioan este vestitul Ioan din cetatea Inidoarei, însuși Ioan de Hunedoara, sau cu numele lui popular, transmis de poezia populară și de cronici, Iancu sau Iancu Vodă cum i-a zis lumea noastră. Documentele contemporane latine atestă faptul că Voicu a avut doi fii cu numele de Ioan (în latină Joannes), ceea ce ar fi de neînțeles dacă nu i-ar fi distins într-un fel. Documentele și ele simt nevoia să-i distingă: pe cel mic îl numesc Joannes junior. Trebuie să-i fi distins într-un fel și soldații lor și toți care i-au cunoscut, căci cei doi frați au luptat mereu alături. Desigur el era Iancu, așa cum ni l-a transmis poporul și celălalt Ioan. În latinește însă se traduc amândouă formele cu același Joannes.

„S-a afirmat, pe baza relatării cronicarului Thuróczi, că acel Șerb pe care îl aminitim mai sus, strămoșul glorioasei familii a Corvinilor, ar fi fost un boier originar din Țara Românească. Tradiția, de natură fantezistă, a plasat chiar locul de origine la Corbeni, lângă Curtea de Argeș, de unde și stema cu corbul. Acel boier s-ar fi refugiat în părțile hunedorene prin anii 1395-1396, epocă de grea încercare pentru Țara Românească. Fiii lui Șerb, între care Voicu, îmbrățișând cariera armelor, s-ar fi distins în luptele de apărare de la Dunăre împotriva otomanilor. Dacă această ultimă afirmație pare foarte verosimilă, originea strămoșilor lui Iancu de Hunedoara trebuie însă căutată printre cnezii români hunedoreni, al căror sprijin a fost.”18

Iancu Vodă Hunyadi pentru unguri (diploma slavonă pentru mănăstirea Tismana îi zice „Ianăș ot Hunod”) s-a numit pe urmă de oamenii Renașterii de la curtea fiului său, regele Matiaș, din cauza semnului deosebitor din blazonul lui – se dădea ca rudă a domnilor Țării Românești și prin urmare avea și el ca stemă vulturul cu crucea în plisc, întunecat de vreme în corb, – Corvinus.

Istoricul maghiar Elekes Lajos scrie că nu poate fi nici un dubiu asupra faptului ca cei ce au primit domeniul sunt Huniazi, în primul rând Voicu, iar Ioan, amintit în document, este Iancu de Hunedoara.

În tinerețe, documentele latine îl numesc Ioan Românul ( Johannes Olah ). „În mediile ortodoxe și balcanice a fost numit mereu,încă din timpul vieții, Iancu sau Iancul”19

Erou de baladă și pentru baladele populare din Balcani el e Iancu de Sibiu, de unde s-a întors în poezia noastră populară ca Iancu Sibiancu.

A copilărit la Hunedoara. Aici s-a jucat desigur mai întâi cu copii de seama lui de-a războiul. Moșia lui de bază a fost Hunedoara, la care s-au adăugat domeniile întinse ale Devei, Dobrei, Hațegului și altele, încât spăpânea aproape întreg comitatul. La Hunedoara și-a clădit mărețul castel. Aici erau minele de fier, aici erau minerii, fierarii care scoteau fierul pentru armele sale. Pădurenii care nu numai îi storceau fierul din piatră, dar îl și băteau în arme, îl și urmau în luptă.

A cunoscut de mic viața țăranilor din aceste părți, și-a cunoscut rudeniile printre cnejii și mici nobili din aceste locuri, a văzut pe munții care străjuiau în zarea de miazăzi castelul părintesc focurile ce dădeau semn sinistru, în noapte, despre apropierea unor armate turcești, a putut vedea chiar răniții unor lupte ce s-au dat cu turcii, în părțile Hațegului, pe la 1421. Apropierea lui de cnejii și țăranii liberi, legăturile de familie pe care se va sprijini în cursul carierei lui politice, primejdia otomană, au fost idei care au crescut cu sine din primele observații pe care i le-a prilejuit viața. Legăturile cu cnejii locali și cu juzii sătești s-au reflectat prin poziția justă adoptată de el în problema dreptului de liberă mutare a iobagilor. Copilărind în Transilvania, s-a înrădăcinat în el și mai adânc ideea luptei comune a românilor și ungurilor împotriva cotropirii turcești, s-a obișnuit cu o largă îngăduință și în problemele religioase.

În sudul Transilvaniei și Banatului s-a călit el în luptă, aici își organizează primele oști, de aici începe faima lui de ostaș, ascensiunea sa miraculoasă. Pe aproape de Alba Iulia, la Poarta de Fier, pe Ialomița, dă primele lupte mari care îi fac faima europeană. Cu poporul de pe Mureș, cu țăranii, cu secuii, cu oastea țării câștigă aceste prime victorii.

Era un bărbat hotărât, de neînvins, iar dacă era învins, după înfrângeri tot de atâtea ori își aduna puterile fiind necontenit dușmanul de căpetenie, redutabil, piedica mare în calea pătrunderii și așezărilor turcilor în Peninsula Balcanică. Nicolae Iorga, într-una din lucrările lui, îl caracteriza astfel: „ Slăvit de Papă, toată opinia publică europeană a concentrat mult timp idea creștină în caracterul lui ofensiv, în personalitatea lui neobosită-n lupte, care unea la această stăruință zilnică, particulară poporului nostru, atunci când este curat și sănătos, o îndrăzneală fără lăudăroșenie-n înfruntarea primejdiei.”20

Iancu de Hunedoara a fost mare înainte de toate, desigur, prin mărimea propriei

personalități. El a fost marele general, strategul, tacticianul, la nivelul artei militare europene, pe care nu numai a luat-o de la cele mai bune surse de atunci, dar a și adaptat-o la nevoile teatrului de luptă răsăritean, a și fructificat-o. Dar marele general mai era și soldatul miraculos, de curaj și vitejie personală uimitoare. Mereu în frunte, mereu în cele mai primejduite puncte ale bătăliei, stârnea minuni de vitejie la ai săi. ”Aleargă în toate părțile – îl caracterizează în forme clasice cronicarul umanist Bonfinius – și fie cu fapta, fie cu vorba toarnă curaj în fiecare; pe fricoși, pe lași îi mustră, pe cei care-și țin locul îi laudă, pe cei mai curajoși îi dă pildă; acolo alergă în ajutor unde e nevoie mai mare; năvălește unde sunt mai deși dușmanii și lovește pe cei care se năpustesc asupra lui; e în același om cel mai bun comandant și cel mai bun soldat. O puzderie de acte personale de vitejie ilustrează marile lui bătălii.

Cronicile îi descriu, la data la care era încă tânăr, portretul fizic și moral în care se amestecă, desigur, trăsăturile deduse din strălucitele lui fapte de mai târziu. ”Era un om de înălțime mijlocie, bine legat, cu gât puternic, cu un păr castaniu sclipitor, ochii mari, fața rumenă, cu un aer de seriozitate în ținută. Meseria armelor însemna pentru el ceea ce e apa pentru pești sau pentru cerbii cei iuți hățișul pădurilor umbroase.”21

Cronicarul Antonius Bonifinius scria: „A fost un bărbat în care se putea recunoaște marea virtute a Corvinilor, de asemenea, mărinimia, înțelepciunea și vitejia romană. O înfățișare foarte plăcută și o venerabilă robustețe de militar neînvins, iar caracterul său blând și distins îi împrumuta imaginea demnității romane(…) . Purtările lui, în orice privință, erau foarte nobile. În privința religiei și justiției, de asemenea, a dărniciei și a facerii de bine era zelos. Nu-i lipsea nici iubirea onestității și cultul prieteniei; într-atât era de stăruitor spre a-și câștiga încrederea soldaților și simpatia celorlalți încât toți îl iubeau deopotrivă.”22

Putem finaliza portretul lui Iancu de Hunedoara folosind cuvintele lui Petre P. Panaitescu care îl descriu pe „ transilvăneanul” Iancu de Hunedoara „ cel dintâi din șirul acestor mari viteji”, „un destoinic om politic, un mare general, un viteaz, un cavaler, un om de cultură” și „timp de aporoape un veac, fără spada lui, a celui născut în leagănul dacic al hunedoarei, a lui Iancu, Europa nu și-ar fi putut trăi Renașterea așa de strălucit și de superb cum a trăit-o”.23

Iancu a devenit nu numai marele general al vremii sale, ci și eroul popular, numele legendar ridicat pe aripile fanteziei populare, purtat în povești, în versuri, în balade, din om în om, din generație în generație până la noi. Popular la români, la unguri, a fost tot atât de popular și la popoarele vecine. El e printre eroii cântați în minunatele balade sârbești.

Nu mai puțin popular a devenit la turci chiar. O popularitate însă inversă. Pentru turci el e „groaza pământului”, „fulgerul oștilor”, epitet cu care turcii n-au mai învrednicit decât pe sultanul Baiazid (Fulgerul). În cronicile turcești numele lui rar apare simplu, epitetul curent care i se aplică e „blestematul de Iancu”. Turcii își speriau copiii cu „vine Iancu”.

Înainte de a ajunge la curtea regelui maghiar Sigismund de Luxemburg, Iancu s-a căsătorit – prin 1428- cu Elisabeta Szilágyi, dintr-o familie nobilă din Slavonia. Familia acesteia era printre cele care sprijineau domnia lui Sigismund de Luxemburg. Din această căsătorie s-au născut doi fii: cel mare Ladislau, în 1431, iar cel mic, Matei, în 1443.

III. ASCENSIUNEA POLITICĂ A LUI IANCU DE HUNEDOARA

De tânăr, ca toți fiii de nobili, și-a însușit o educație militară. Carte n-a învățat prea multă. Probabil că buchiile le-a deprins de la parohul Hunedoarei ori de la castelanul local, dar limba latină n-a ajuns să o știe bine niciodată. Tot la o vârstă foarte tânără a plecat de acasă, fiind trimis, după obiceiul micilor nobili, să-și desăvârșească educația militară în slujba câte unui mare baron. A servit ca aprod la familiile Csanádi și Csáky. A trecut apoi în serviciile despotului sârb Ștefan Lazarevici, poate la una din moșiile pe care acesta le avea în sudul Ungariei. Astfel s-au putut naște tradițiile populare sârbești despre îndrăzneața faptă a lui Iancu, care, la o vânătoare ar fi reușit să ucidă un lup fioros sau chiar despre descendența lui din despotul sârb.

Ieșind din slujba lui Ștefan Lazarevici, el a intrat în aceea a familiei Ujlaki și apoi în aceea a viitorului episcop de Zagreb, Dumitru Csupór. Era de acum nu un simplu ostaș, ci conducătorul unui mic detașament de șase până la doisprezece călăreți. Primele lui fapte de arme le săvârșește așadar în sudul Ungariei, aproape de acele nestatornice hotare otomane, unde își va câștiga gloria de mai târziu. S-a cunoscut în vremea aceasta cu Pippo de Ozora, care îl sprijinise și pe tatăl său.

În vara sau toamna anului 1430, Iancu de Hunedoara a intrat ca și tatăl său odinioară, în serviciile directe ale regelui Sigismund. Cronicile spun că la această dată el era încă tânăr.

În slujba regelui, Iancu de Hunedoara și-a putut îmbogăți cunoștințele, mai ales pe cele militare. A luat parte, la început ca un om destul de neînsemnat, în întreprinderile mari ale regelui său. A cunoscut oameni, locuri, și-a îmbogățit experiența vârstei lui încă tinere. În toamna anului 1431 îl însoțește pe Sigismund de Luxemburg în Italia, intrând în numărul acelor soldați pe care regele Ungariei îi promisese ca ajutor ducelui Milanului împotriva Veneției. A rămas în Italia până în 1433, când Sigismund a fost încoronat împărat.

La Milano, marele centru meșteșugăresc și comercial din nordul Italiei, a stat Iancu de Hunedoara vreme de doi ani. A cunoscut acolo pe clericul Ioan de Zredna, care în urma anilor petrecuți la studii în Italia va deveni unul din primii reprezentanți ai culturii umaniste în Ungaria, iar prietenia cu Iancu de Hunedoara îl va înălța la rangul de episcop de Oradea și de cancelar al regatului. La 25 noiembrie 1431, tânărul comandant era, desigur, în fruntea ostașilor săi, în mulțimea care se îmbulzea în piață să privească încoronarea regelui Sigismund cu coroana de fier a regilor longobarzi, act care preceda încoronarea ca împărat, ce trebuia să aibă loc la Roma, săvârșită fiind de însuși papa. „La Roma însă, unde Sigismund s-a dus în mai 1433, pentru încoronare, pe Iancu nu-l aflăm. A rămas acolo unde-l reținea slujba sa militară, la Milano și în nordul Italiei, învățând din organizarea armatelor italiene, din metodele lor de luptă, legând cunoștință cu unii comandanți ai vremii, ca Francesco Sforza, de la care, precum și de la alții, a putut învăța știința militară, dar nu s-a apropiat niciodată de spiritul de aventură și de caracterul îndoielnic al acestor condotieri-șefi de trupe mercenare.”1

Șederea în Italia i-a fost folositoare tânărului Iancu și din alt punct de vedere, decât acela al îmbogățirii cunoștințelor despre lume, oameni și meseria sa. Nu se știe prin ce mijloace, dar s-a constatat că la Milano el a dobândit o oarecare avere, putând împrumuta, în anii următori, regelui Sigismund, în mai multe rânduri, sume importante de bani, pentru care primește ca zălog sate și moșii prin jurul Aradului, al Cenadului și în comitatul Békés.

După încoronarea lui Sigismund de Luxemburg la Roma, Iancu de Hunedoara s-a înapoiat în Ungaria.

După întoarcerea lui Sigismund din Italia, Iancu de Hunedoara își însoțește suveranul în Elveția, la Basel, oraș în jurul căruia se concentra o bună parte din activitatea religioasă și politică europeană, fiind de față multe personalități de seamă ale timpului.

În 1436-1437, mereu în suita suveranului său, dar stând deja în fruntea unui detașament de 50 de călăreți greu înarmați, Iancu de Hunedoara participă și la campania lui Sigismund de Luxemburg în Cehia: Iancu a participat la luptele maselor populare și a unei părți din orășenimea cehă care nu erau de acord cu revenirea stăpânirii germane. Într-unele din aceste lupte, unele destul de grele, a trebuit să-și riște chiar viața.

Luptele pe care le-a purtat în Cehia n-au rămas fără urmări asupra formării anumitor convingeri politice și asupra cunoștințelor de artă militară ale lui Iancu de Hunedoara. El vedea în fața lui o armată compusă din oameni simpli, țărani,meseriași,

lucrători minieri, care aproape douăzeci de ani înfruntaseră armatele feudale. Aici a putut Iancu de Hunedoara să cunoască valoarea acestor elemente husite, pe care le va angaja ulterior în mare număr, în armata sa, împotriva turcilor.

A mai putut observa îndeaproape și tactica militară pe care o foloseau husiții: întrebuințarea mai largă a infanteriei și a tunurilor ușoare și îndeosebi folosirea căruțelor ca mijloc de transport și ca mijloc de apărare improvizată. Când dădeau o bătălie în câmp deschis, husiții își așezau cu repeziciune căruțele în formă de dreptunghi, le legau între ele cu lanțuri și întăreau spațiile goale cu bârne și scânduri.

Atent la noile tactici militare, Iancu de Hunedoara a pus bazele unui sistem de luptă în care grosul oștirii îl constituiau elementele populare, a aplicat la un moment dat unele din învățămintele tacticii husite a taberei de care legate.

Hotarele Cehiei erau amenințate în acei ani și de Polonia. Dinastia Jagello, care domnea acolo, plănuia să ocupe și tronul ceh. Nădejdea îi era acum risipită prin revenirea lui Sigismund de Luxemburg. Pe acest teatru de luptă Iancu însoțit ca întotdeauna de fratele său, Ioan, a avut prilejul de a-și risca viața și a se înălța în favoarea suveranului său.

Virtuțile lui militare, serviciile continue făcute regelui îi aduseră încrederea regală. Soldatul regelui primi până la urmă intrarea și în sfatul regal, începeau să i se deschidă și ușile tainice ale guvernării.

Luptele mari ale vieții le începe deci după ce a străbătut treptele ierarhiei ostășești de la cea mai de jos începând, după o variată și înaltă pregătire militară, după o îndelungată familiarizare cu viața de ostaș și cu cămpul de bătălie. Dar și după o inițiere cel puțin în treburile ostășești ale statului.

Trimis la sfârșitul anului 1438 sau începutul anului 1439 în sud, unde venea primejdia cea mare, iarăși împreună cu fratele său, primiră misiunea grea de a apăra cetățile regale Severin, Orșova, Mehadia, Gureni și porțiunea deosebit de expusă a Porților de Fier. Cei doi frați își împliniră bine misiunea. Actele le atribuie fapte deosebite, multe loviri cu dușmanul și tot atâtea biruințe. Un lucru e sigur, oastea lor mică de la început creștea mereu; reușiră să țină piept dușmanului, să pună o stavilă incursiunilor lui continue și chiar să facă ei înșiși incursiuni peste hotare. Drept urmare cei doi frați fură numiți împreună bani de Severin. Dregătorie deosebit de importantă ea nu numai că le asigura un rol esențial în apărarea graniței de sud, dar îi și ridica deodată în rândurile marii nobilimi, cu steaguri proprii, lărgindu-le considerabil prestigiul: Iancu de Hunedoara își asigură acum o influență și în statul regal cel puțin în problemele războiului cu turcii.

Cu toate că a dovedit mult curaj și pricepere în apărarea cetăților regale, Ioan se remarcase deja în apărarea Dunării- cum afirmă regele Vladislav I Jagello în 1440- „ prin lupte neîntrerupte și atacuri reciproce, nu fără multă vărsare a sângelui lor și primiri de răni grave, și nu fără moartea slujitorilor lui .” 2

Astfel apare Iancu în chip de salvator al acelui moment. „ Se ridicase deja cel care avea să frâneze înaintarea otomană: românul transilvănean Ioan de Hunedoara „ spune Constantin Rezachevici, citându-l apoi pe P.Panaitescu: „Rolul Țării Românești, prea apropiată acum de centrul puterii otomane, care până atunci se aflase în fruntea apărării liniei Dunării de Jos se încheiase în linii generale, cel puțin pentru moment. Venise rândul Transilvaniei să preia conducerea rezistenței țărilor române.” 3

Pentru prima oară Iancu de Hunedoara a folosit pe lângă forțele transilvane și bănățene, și pe cele ale Țării Românești și Moldovei ( într-o anume măsură), „ în cadrul unui sistem închegat ”, la care a adăugat pe cele ale Ungariei, și a tras tot pentru întâia dată în chip organizat și pe cele ale Poloniei, încă depărtată de teatrul luptelor cu turcii, susținând în acest scop domnia comună în Ungaria și Polonia a lui Vadislav ( I, respectiv III) Jagiello.

Așa a reușit să creeze în lupta împotriva turcilor un larg sistem de alianțe nu numai cu țărișoarele românești, dar și cu țările vecine. „ A creat astfel de la gurile Dunării și până în centrul Europei un adevărat bastion antiotoman, a cărui garnizoană principală au fost forțele cnezilor români trasilvăneni și bănățeni și cele ale domnilor români.” 4

După lungi peregrinări prin atâtea țări, Ioan de Hunedoara își începe astfelactivitatea lui pe acel teatru de lupte unde își va câștiga renumele de ostaș ce îl va înălța până la cele mai mari demnități.

Era pe atunci un om încă tânăr. Avea cam 32 de ani. De vreo 15 ani viața îi era consacrată carierei militare. În acest timp văzuse mult din tot ceea ce îi putea servi unui conducător de oști în desăvârșirea artei sale. Participase la unele ciocniri mai puțin însemnate față de cele ce aveau să urmeze cu turcii, văzuse ce înseamnă o țară dezvoltată comercial și meșteșugăresc, cum era Italia, își dăduse seama de resursele materiale pe care o asemenea dezvoltare le oferă statului și armatei, învățase din experiență ceva din arta militară a condottierilor italieni, trăsese poate deja concluziile sale asupra avantajelor pe care le reprezentau armatele de mercenari și a condiției pe care trebuia să o întrunești pentru a le putea angaja și menține credincioase: banul. În Cehia învățase să cunoască valoarea pe care o dă armatei credința într-un ideal social și politic ce corespundea intereselor poporului. Serviciile militare neîntrerupte și valoroase pe care le făcuse regilor Ungariei îi aduseră drept recompensă multe moșii,

prin care el rotunjise averea inițială a familiei, ajungând sub raportul stării materiale aproape de nivelul marilor nobili.

Înainte de 1439, Ioan de Hunedoara a avut posibilitatea de a-și îmbogăți experiența, de a se forma ca om politic și mai cu seamă ca șef militar. Atunci când primejdia turcească devenea tot mai amenințătoare, iar marea nobilime feudală din Ungaria și din alte țări apropiate tot mai nesimțitoare în fața primejdiei, tot mai athiată numai după urmărirea intereselor ei egoiste de clasă, popoarele din răsăritul Europei vor trebui să se ridice cu mai multă hotărâre întru apărarea existenței și a viitorului lor. Un asemenea moment se apropia în preajma anului 1440. Pentru înfăptuirea sarcinii istorice concrete ce stătea atunci în fața popoarelor Ungariei, Țărilor Române, Serbiei, Albaniei și Bulgariei, trebuiau însă și energia, inteligența și priceperea unui conducător, care să fie la înălțimea greutăților pe care avea să le înfrunte. Pentru această misiune, Ioan de Hunedoara era unul din oamenii cei mai pregătiți.

Prin numirea sa ca ban al Severinului, în 1438-1439, Iancu de Hunedoara ocupa întâia demnitate mai însemnată în regatul ungar; alături de rolul militar pe care-l avusese până atunci și care rămânea sarcina lui principală în acea regiune de graniță, el avea să joace de acum înainte și un rol politic.

Împrejurările ascensiunii lui politice de după anul 1439 sunt strâns legate de evenimentele interne ce se desfășurau atunci în Ungaria, de luptele pentru putere dintre anumite partide feudale.

În prima jumătate a secolului al XV-lea, Ungaria era o țară în care feudalismul se afla în dezvoltare, iar dezvoltarea vieții economice se făcea în profitul clasei care deținea în mâinile sale puterea economică și politică. Aceștia îi exploatau pe moșiile lor pe țăranii iobagi, dar și pe țărani și orășeni prin mijlocirea impozitelor, prin taxele de negoț, prin obligația militară, prin nenumărate alte impuneri. Nici chiar puterea regelui și a organelor sale administrative nu le era pe plac, îi stânjenea. Așadar ei duceau o politică de fărâmițare a statului în fruntea căruia doreau un rege slab. Această anarhie feudală era profund dăunătoare dezvoltării economice, vieții orașelor și a gospodăriilor țărănești.

Mare nobilime nu se preocupa în mod serios nici de primejdia dinafară, expansiunea otomană. Văzându-și numai de interesele sale înguste de clasă, ea nu voia să-și riște viața în luptele cu turcii. Starea de fărâmițare a statului, luptele interne dintre feudali slăbeau puterea de rezistență a întregii țări, împiedicau organizarea apărării împotriva unui dușman ale cărui intenții erau vădite pentru toată lumea.

Mica nobilime din Ungaria era nemulțumită de nemăsurata întărire a puterii marilor feudali. Ea nu avea însă nici puterea, nici îndrăzneala de a pretinde direct, pentru sine, conducerea politică.

Astfel deceniile III și IV ale secolului al XV-lea sunt „ perioada organizării statului pe „ordine”(stări), împărțindu-se puterea între marii nobili și ordine, restrângându-se într-o măsură oarecare puterea marii nobilimi. Se pregătea și se năștea sistemul „ordinelor”(stărilor), însuși regele Sigismund lucrând în acest sens.”5, ordinele fiind alcătuite din mica și mijlocia nobilime, adică „nobilimea modestă” ce avea să formeze „partida” lui Iancu.

Față de linia politică generală reprezentată de marea nobilime- fărâmițarea teritorială și forma anarhică de guvernare, cu o putere centrală slabă, șovăială până la trădare în politica externă -, mica nobilime este pentru întărirea puterii regelui, pentru lichidarea anarhiei conducerii marilor feudali locali, pentru o apărare mai hotărâtă a granițelor statului. Această politică era mai în acord cu interesele orășenimii și țărănimii asigurând în mai mare măsură dezvoltarea viitoare a societății.

Iancu de Hunedoara, în calitatea lui de membru al nobilimii mici, ridicânu-se până la treptele unor demnități mai înalte, aproape exclusiv în urma unor servicii militare aduse regelui, a împărtășit punctul de vedere al categoriei sale sociale și a luat atitudine în acest sens în evenimentele politice interne din Ungaria, de după anul 1439. „ „Ordinele” se adună în jurul lui Iancu de Hunedoara, care, singur dintre căpitani, a făcut rânduială în teritoriile încredințate lui spre administrare.” 6 Chiar dacă între timp el dobândi-se moșii întinse, care-l puneau pe picior de egalitate cu marii nobili, aceștia nu l-au recunoscut niciodată ca fiind unul de ai lor: l-au privit cu dispreț, l-au considerat un fel de „parvenit”. În cariera lui, Iancu de Hunedoara va avea să înfrunte mereu dușmănia marilor baroni, mai ales că el se dovedea a fi omul acelei partide a nobilimii mici și mijlocii care urmăreau să le știrbească deplinătatea privilegiilor politice. Succesele obținute în luptele cu turcii, îndată după numirea lui ca ban al Severinului, îl impun și drept cel mai talentat general din Ungaria acelui timp. Și din punctul de vedere al evenimentelor interne și din acel al luptelor de apărare a regatului, Iancu de Hunedoara s-a dovedit a fi omul cel mai potrivit spre a reprezenta interesele partidei micii nobilimi și astfel l-a ridicat în fruntea ei.

În 1439, activitatea oștilor turcești se întărește în Serbia, în apropierea hotarelor de miazăzi ale Ungariei. În primăvara acelui an, sultanul Murad al II-lea atacă și cucerește Serbia de la răsărit de râul Morava.

La 27 august 1439, cetatea Semendria căzu în mâinile turcilor. Murad al II-lea lăsă o garnizoană în Semendria și se îndreptă spre sudul Serbiei. Probabil în legătură cu aceste evenimente se constată că, în septembrie 1439, Iancu de Hunedoara și fratele său dublaseră forțele ce le stăteau la îndemână pentru apărarea cetăților din Banatul Severinului. Ei au acum 200 de oameni greu înarmați, pe lângă trupele auxiliare.

Abia pe la sfârșitul lunii iulie, când Semendria nu mai putea fi salvată, regele Ungariei, Albert, se hotărî să se pună în mișcare. Armata înainta greoi, ostașii se îmbolnăveau, nobilii nu ascultau ordinele regelui, dezertările luau proporții, astfel că înaintarea trebuia oprită. Printre puținii care rămaseră fermi lângă rege a fost Iancu de Hunedoara. Se hotărî retragerea. Armata se împrăștie tot mai mult. Iancu reveni în Severin și aici a avut mai multe ciocniri cu turcii, fără a se mărgini numai la apărare, ci trecând și la unele atacuri locale, în regiunea Vidinului.

Regele se întoarse în Ungaria unde se îmbolnăvi și muri lăsând-o văduvă pe regina Elisabeta.

Așa se sfârși această expediție foarte puțin glorioasă și care mai pricinuise și o altă greutate: lăsase Ungaria fără rege.

Apărea problema dinastică. Marii nobili se grupaseră în jurul reginei Elisabeta, dar majoritatea nobilimii mici și mijlocii era împotriva ei căci doreau un rege să guverneze efectiv.

În dieta care se întrunește la Buda regina Elisabeta cere sprijinul nobililor maghiari pentru a comduce regatul.

La dietă participă și Iancu de Hunedoara. El zugrăvi într-o cuvântare gravitatea primejdiei turcești. Trase concluzia că era nevoie imediată de un rege major, cu autoritate reală de a conduce statul, și de o întărire a legăturilor regatului maghiar cu țările vecine și îndeosebi cu Polonia. Încheie propunând candidatura regelui polon la tronul Ungariei.

Ambasada sprijinită de îndemnurile lui Iancu de Hunedoara continuă discuțiile, astfel că, la 6 martie, regele Vladislav acceptă tronul Ungariei.

După încoronarea lui Vladislav, ruptura dintre cale două părți de apus și de nord ale țării. De partea lui vladislav și a adereților săi, prin+tre care se găsea și Iancu de Hunedoara, se alăturaseră regiunile de răsărit, cuprinzând și Transilvania.

În toamna și iarna lui 1440-1441 regina, pentru a-și procura bani în vederea susținerii războiului civil, amanetează moșii de-ale ei prin Austria și chiar orașul și ținutul Sopron din Ungaria. Toate aceste acte potrivnice intereselor Ungariei au îndepărtat și mai mult de regină majoritatea nobilimii și a populației, care vedea în marii nobili din jurul Elisabetei pe exploatatorii cei mai odioși.

Iancu de Hunedoara, numit în fruntea trupelor partidei regelui Vladislav I ( ca rege al Poloniei, el era intitulat Vladislav al III-lea, dar pe tronul Ungariei era cel dintâi suveran cu acest nume), atacă mai întâi cetatea Györ. Cetatea nu a putut fi salvată, în schimb au fost curățate de dușmani împrejmuirile orașelo Buda și Alba Regală.

Între timp, în jurul Ungariei izbucni o revoltă a nobilimii fidele față de Elisabeta. În fruntea ei stăteau Ladislau Garai. Împotriva lui se îndreptă armata condusă de Ioan de Hunedoara și Nicolae Ujlaki. Întâlnirea celor două armate avu loc în sudul Ungariei, nu departe de malul drept al Dunării. Mișcându-și cu repeziciune armata, dând dispoziții trupelor sale de a cruța regiunea și populației, Ioan de Hunedoara și-a asigurat superioritatea asupra marilor feudali, pe care el îi numește, înainte de luptă, „vânzători de patrie”. Îi înfrânge și aruncă resturile oastei lor din sudul Ungariei.

„Cea mai spectaculoasă ascensiune dintre familiile românești cneziale o realizează huniadeștii. De la 1409, când Voicu, cavaler al Curții regale și fiul său Ioan obțin domeniul Hunedoara, până la Matia Corvinul, rege al Ungariei, frații Iancu și Ioan de Hunedoara, apoi Iancu singur și după aceea Matia Corvinul urcă treaptă cu treaptă până în vârful piramidei sociale, cu fiecare urcuș sporindu-și moșiile și puterea politică și economică.”7

„ A urcat cele mai înalte trepte ale dregătoriilor, având un cursus honorum cum nimeni din afara familiei regale nu mai avusese până atunci. Din acest punct de vedere, va fi întrecut probabil doar de fiul său, Matia Corvinul.” 8

IV. IANCU DE HUNEDOARA – VOIEVOD AL TRANSILVANIEI

În această luptă, Iancu de Hunedoara s-a impus, în atenția regelui și a întregii partide ale cărei trupe le conducea, prin capacitatea sa militară . Ca răsplată a serviciilor aduse, a fost numit într-una din cele mai înalte demnități: Voievod al Transilvaniei și comite al Timișoarei, păstrând și calitatea de ban al Severinului. Voievod al Transilvaniei era numit împreună cu Nicolae Ujlaki. Erau perspective incomparabil sporite deci pentru lupta începută: domenii întinse, venituri importante, oastea provinciei. „El devenea astfel,conducător militar și politic al uneia dintre regiunile cele mai imortante pentru organizarea apărării împotriva turcilor.”1 Deocamdată, angajat în luptele feudale din Ungaria, Iancu nu a putut ajuta Belgradul atacat de otomani.

Acest răstimp de tulburări interne îl folosi sultanul Murad. Lovi cu putere cetatea Belgradului, care a fost nevoită să se apere cu propriile ei mijloace. De cuprins, nu o putu cuprinde, bombardările lui grele însă o încercară serios. Astfel, prima sarcină a lui Iancu întors în sud a fost refacerea cetății zdrobite și prevenirea unui nou atac. Primi deodată cu aceasta încă un titlu, pe cel de căpitan suprem al Belgradului.

Lucrările erau pornite, măsurile de prevedere luate, alergă în primăvara anului 1441 să-și ia în primire voievodatul. Era într-adevăr mare nevoie de aceasta. Trebuia înfruntată și aici cu toată energia anarhică nobiliară, impusă și aici autoritatea regală. Pusă și aici o ordine în treburile și, mai ales, în veniturile țării. Trebuie astfel să se împartă mereu între treburile voievodale și misiunea sa din sud, unde primejdia se ridica tot mai amenințător. Se simțea din nou la hotarele de miazăzi nevoia unui priceput conducător de oaste. Turcii, în frunte cu Murad, se concentrară în primăvara lui 1440 în apropiere de Belgrad, „obstacol principal în calea expansiunii spre centrul Europei”. Aici, înainte de a începe asediul cetății și ostilitățile cu Ungaria, sultanul așteptă câtva timp rezultatul ofertei de alianță

militară pe care o făcuse Poloniei. Când auzi însă că regele Vladislav a acceptat coroana ungară, văzându-și dejucate speranțele, începe în iulie asediul. Belgradul era înconjurat de ziduri puternice, cu numeroase turnuri de apărare. Fortăreața era așezată pe o înălțime și era apărată din trei părți de fluviile Dunărea și Sava, care se întâlneau aici. Turcii înconjurară cetatea pe uscat și o blocară cu vase, de pe cele două fluvii. Și pe uscat și pe vas aveau mașini grele de război, cu care bombardau zidurile orașului. Garnizoana trebuia să reconstruiască în cursul nopții părțile de zid pe care asediatorii le doborâseră peste zi.

Pentru a-și înlesni asaltul, turcii începură în taină săparea unei subterane, în partea de sud a zidurilor, de unde voiau să înceapă un atac prin surprindere. Un necunoscut din lagărul otoman înștiința garnizoana Belgradului despre acest plan. Se putură astfel lua măsuri de minare a părții amenințate. Când turcii porniră la atac, fură decimați de explozii și astfel tentativa lor fu mult slăbită. Ei reușiră să treacă zidurile în unele puncte, pătrunseră în oraș, dar garnizoana dădu un contra atac viguros și îl respinse.

În cele din urmă sultanul se îndreptă cu grosul armatei spre sud, prin Macedonia.

Războiul civil care bântuia în Ungaria, în vara și toamna anului 1440, îl împiedică pe Ioan de Hunedoara să dea vreun ajutor Belgradului, care se apără eroic, doar cu mijloace proprii. El sosește în oraș după încetarea asediului și se ocupă grabnic de reconstruirea cetății, care durează până la sfârșitul anului 1440. Numai după ce încheie această muncă, pe care o îndrumă el însuși cu toată grija, pregătindu-și, fără să știe, un punct de temelie pentru lupta victorioasă pe care o va da aici peste vreo cinsprezece ani, Iancu de Hunedoara merse către primăvara următoare în Transilvania, unde își ia în primire demnitatea de voievod.

În general, măsurile luate de Iancu de Hunedoara, în calitate de voievod al Transilvaniei, pe plan politic, economic și social au urmărit două obiective principale. Primul, să atragă Transilvania de partea regelui Vladislav, integrând-o asftel în sistemul de apărare antiotoman; al doilea, să consolideze cât mai mult posibil baza social-economică a puterii sale voievodale. „În general, Iancu a căutat să micșoreze puterea partizanilor Elisabetei sau să-i atragă de partea lui Vladislav. Totodată, el a urmărit și a reușit să creeze o stare de drept în Transilvania, o situație mai stabilă,de origine internă,oprind abuzurile și samavoliniciile nobililor”3

Pentru realizarea acestei misiuni, căreia i s-a dedicat cu multă pricepere și energie, Iancu a urmărit aducerea la ascultare a nobilimii, prin concesii sau chiar prin sancțiuni. El a înțeles că „apărarea țării este slăbită de anarhia feudală, în consecință a luat măsuri împotriva marilor nobili, refractari puterii centrale, silindu-i să-și îndeplinească obligațiile militare sub amenințarea confiscării domeniilor”4. A protejat orașele, comerțul și mineritul, spre a spori astfel veniturile statului, care puteau contribui la întărirea oastei.

Din aceleași rațiuni, el a sprijinit țărănimea liberă, mai ales cnejii de Hunedoara, ulterior și pe cei din Banat, mijlocindu-le primirea sau confirmarea unor proprietăți sau alte drepturi cneziale.

„În urma serviciilor militare prestate sub comanda marelui strateg și om politic, cnezii români, nu numai că-și vor păstra cnezatele obținând documente de confirmare a stăpânirii lor, dar vor obține și recunoașterea feudalității lor sub forma titlului de nobil. Este important că această recunoaștere n-a însemnat în epocă renunțarea la etnie, în sensul că ei țin să fie numiți în acte oficiale și sunt numiți nobiles valachi, elaborându-se chiar un formular special pentru stăpânirile lor. Sub iancu de Hunedoara s-au făcut numeroase înnobilări de cnezi. Mulți cnezi erau recunoscuți de-acum ca nobili .”5

Ștefan Pascu sublinează că: „înnobilarea cnezilor a început sub Carol Robert (1326), continuă sub Ludovic I și Sigismund de Luxemburg, ia un mare avânt sub Iancu de Hunedoara. În a doua jumătate a secolului al XV-lea, vlahii nobiles sunt tot mai numeroși în Banat, Hunedoara, Bihor, Maramureș.”6

Cnezii de obști sătești, mulți sau chiar foarte mulți dintre ei, reușesc să-și păstreze statutul de oameni liberi din punct de vedere social-juridic, în secolele XIV-XV, mai ales în obștile hațegane, bănățene, bihorene, maramureșene, dar și în alte zone: „sunt și din această categorie unii cnezi care în lupta dintre regalitate și marea nobilime pentru putere sprijină regalitatea în vremea dinastiei angevine, în timpul frământatei domnii a lui Sigismund de Luxemburg, sfârșitul secolului XIV și prima jumătate a secolului al XV-lea, sprijină pe Iancu de Hunedoara, ca voievod al Transilvaniei și apoi ca regent al Ungariei și de asemenea ca viteaz conducător al luptei antiotomane. Pentru „ slujbele lor credincioase” și pentru faptele de vitejie sunt răsplătiți cu moșii sau confirmați în stăpânirea unor moșii, noi sau mai vechi în stăpânirea lor, de Ludovic de Anjou și Sigismund de Luxemburg și mai ales de

Iancu de Hunedoara. Din cnezi români, cu stăpânire de fapt ( de facto), pe baza dreptului cnezial asupra cnezatului de obște, devin unii cnezi întăriți cu drept cnezial prin documente.”7

Când cnezii urcă treapta înnobilării, bunurile stăpânite până atunci sub numele de cnezat (nomine keneziatus), le stăpânesc cu drepturi depline (pleno iure), cu drept de veci și nestrămutat (perpetuo et irrevocabiliter), în termenul întregului drept (omni eo iure et titulo) ce ține de dreptul de danie regesc (ad regium collaționem pertinere dinoscuntur). Dreptul de proprietate nobiliară sau cnezial-nobiliară nu se confruntă cu cinstea și cu slujba (honos, officium). Cnezul dăruit cu „officio” sau „ officiolatu” este în același timp și un „officialis” al regelui, adică un reprezentant al acestuia, în afara proprietății sale, pe posesiunea dăruită de rege; cnezul respectiv poate fi revocat de rege din funcția dăruită ca „officio” sau „officiolatu”, păstrându-și neatins, ca orice alt proprietar, dreptul de proprietate deplină asupra moșiei sale. Cnezul se prezintă în două ipostaze: proprietar cu proprietate cnezială și deținător al unui „honos” și „officiolatu”, situație onorifică, cu drepturi judecătorești și administrative asupra altor sate, moșii, prin danie regală.

Beneficiază de bunăvoința oficialității și alți cnezi hațegani, cărășeni, maramureșeni și din alte zone geografico-istorice. Aceste danii însemnau în realitate de multe ori confirmări de stăpâniri de fapt (de facto), dar fără documente, a satelor întemeiate de părinții lor și care, întărite cu acte, deveneau stăpâniri cu drept de proprietate asupra satelor respective, nu și asupra cnezatelor. „ Sunt întăriți în „moșiile” întemeiate și populate de tatăl lor, numeroși cnezi hunedoreni care se bucură de bunăvoința lui Iancu de Hunedoara. În actul de danie sau confirmare a cnezatelor se precizează și drepturile și libertățile da care vor beneficia donatorii.”8

De pe la jumătatea secolului al XV-lea se petrece, la proporții mai mari, asimilarea cnezilor castrensi cu nobilii, așa cum rezultă din actul de donație din 1444 al despotului sârb Gheorghe Brancovici pentru Iancu de Hunedoara a unor districte românești și prin care se confirmă și se generalizează o situație persistentă. „ Până atunci cnezii erau caracterizați „fruntași” (proceres), „ vestiți” (famosi), „chibzuiți” (providi, providi viri kenezi). În perioada de tranziție cnezii erau numiți famosi nobiles și kenesi nobiles. Cnezii de pe domeniile cetăților regale aveau importante rosturi militare, nu numai de

asigurare a apărării cetăților,așa cum le aveau cnezii simpli ai cetăților, ci, asemenea nobililor, erau datori să participe la lupte. Sigismund de Luxemburg, Iancu de Huneadoara, Matiaș Corvinul au favorizat pe cnezii din această categorie și ami ales pe cei din Banat, Hunedoara și Maramureș pentru rolul lor militar dintr-o vreme de repetate expediții otomane în Transilvania. În asemenea condiții se înțelege mai bine diploma regelui Ladislau Postumul din 1457 pentru cele opt districte privilegiate românești bănățene.”9

Deci „cnezii români din acea perioadă au avut un rol și un rost social-economic și social-politic bine stabilit. S-au desprins din mulțimea cnezilor și voievozilor membri fruntași și conducători aleși ai obștilor sătești, a categoriei de cnezi și voievozi dăruiți cu diplome regale de înnobilare, cu „moșii” răpite patrimoniului obștilor cu drept cnezial, colaboratori „de credință” ai puteii politice. Se formează, astfel, o categorie de cnezi și de voievozi cu tendințe de a pătrunde în rândurile nobilimii, unii reușind să urce treaptă cu treaptă, unele familii cneziale și voievodale ajungând în vârful piramidei. Se formează, în cadrul acestora, adevărate dinastii cneziale și voievodale cu o stare materială prosperă și, ca urmare, o stare social-politică pe aceeași măsură: în Țara Hațegului, în Țara Zarandului și Țara Caraș-Severinului, în Țara Crișurilor, Țara Maramureșului și în multe alte zone geografico- politice. Dintre marile familii cneziale și voievodale se pot aminti: Huniadeștii, Cîndeștii și Căndreștii, Dragoșeștii, Bizereștii, Mîntniceștii, Măcicășeștii și alții.”10

Așa cum am mai spus Iancu a protejat orașele preocupându-l dezvoltarea lor.

Regele Ludovic I în secolul al XIV-lea, Iancu de Hunedoara în calitate de voievod al Transilvaniei și guvernator al Ungariei, regele Matei Corvinul în secolul al XV-lea au sprijinit în mare măsură dezvoltarea orașelor prin diferite privilegii acordate acestora. Orașele libere regești au fost declarate, rând pe rând, în secolele XIV-XV, cele mai importante dintre orașele transilvănene: Cluj, Brașov, Bistrița, ceea ce însemna un mare avantaj economic pentru acestea. Dreptul de a lua vamă, la intrarea și ieșirea mărfurilor din orașe, constituie un alt important izvor de venituri pentru orășeni.

De asemenea, mineritul era o sursă de sporire a veniturilor. „O mare dezvoltare, ca urmare a numeroaselor măsuri stimulatoare a cunoscut mineritul de metale prețioase, aur și argint în ultimele secole ale voievodatului. Pe lângă minele cunoscute și expoatate din vremuri îndepărtate, în această perioasă se deschid noi mine și se intensifică culesul aurului din nisipul unor râuri. Rămân cele mai active șți mai importante expoatări miniere, de aur și argint, din Munții Apuseni, din Baia Mare și din Zarand- Hunedoara.

Pe lângă minele mai vechi, existente și menționate în izvoare, în comitatul Hunedoara existau și altele, menționate în documente de abia la începutul secolului al XV-lea. În realitate exploatarea minereului galben este mult mai veche. În timpul lui Iancu de Hunedoara, exploatarea minereurilor de tot felul pe domeniul Hunedoarei înregistrează progrese însemnate și sursă importantă de venituri. Pe domeniul Hunedoarei se extrăgea aur din zonele Jiului, Zlaștilor, din districtele bănățene Fârdea, Icuș și Mănăștur.”11

Tot pentru a mări veniturile, „ Iancu a îmbunătățit administrarea ocnelor de sare- cea mai importantă sursă de venituri din Transilvania- și a creat legături stânse între centrul voievodal, ocnele de sare și orașele ce se ocupau de valorificarea sării, cum era Turda și Dejul. Prețuind destoinicia antreprenorilor italieni, el i-a menținut în slujbă și le-a dat chiar și domenii, dar a căutat totodată să le controleze activitatea, punându-și oamenii de încredere în aparatul administrativ al ocnelor. Prin lichidarea diverselor abuzuri feudale, Iancu a reușit să le mărească salariile tăietorilor de sare, în special celor din Maramureș.”12

„Mai târziu, el va numi pe doi dintre primii săi slujitori- locuitori din Turda- cămărași ai salinelor în acel oraș. Documentele regale recunosc meritele lui Ioan în a pune ordine în administrația sării, care ajunse dezastruoasă după moartea lui Pippo de Ozora.”13

„ El a vegheat ca situația lucrătorilor de la salinele din Maramureș și Dej să fie îmbunătățită, intervenind pentru sporirea salariului lor. Niciodată tăietorii de sare n-au avut o retribuție așa de bună ca în vremea guvernării lui Iancu de Hunedoara.”14

„În anul 1444, stegarul lui Iancu de Hunedoara, obținea dreptul să poată tăia, el și familia sa, 4000 bucăți de sare din ocnele de la Turda, pe care o putea vinde oriunde, în afara teritoriilor cămătarilor de sare.”15

În același timp, Iancu de Hunedoara caută să-și câștige aderenți în Transilvania, pentru a-și putea întări poziția sa și a regelui și a putea trece, la nevoie, la măsuri mai hotărâte împotriva adversarilor. El întărește legăturile cu

micii nobili din cuprinsul sau din vecinătatea domeniilor sale personale, dintre care o bună parte erau „ slujitori”. La fel e în bune legături cu familia Cândea din sudul Hunedoarei, ai cărei membrii fuseseră deja, și vor fi în viitor printre cei mai credincioși participanți la companiile împotriva turcilor.

O altă bază a întăririi poziției lui Iancu de Hunedoara în Transilvania au fost legăturile sale de familie. „Printre aceștia el avea și legături de rudenie, care prin familia soției sale, se întindeau și în alte părți ale Transilvaniei, în rândurile nobilimii mici. În veacul al XVI-lea, Anton Verancsics avea să noteze că românii din Hațeg primiseră înnobilarea în vremea lui Iancu de Hunedoara.”16 În nord, în ținutul Sătmarului îl sprijinea cumnatul său. Alături de el păstrează în slujbă și pe voievodul anterior pe care reușește în felul acesta să-l facă, pe viitor, unul din aderenții săi.

În alt rând, noul voievod s-a preocupat de întărirea bazei materiale a administrației sale îndreptându-și atenția asupra acelor ramuri ale activității economice care aduceau venituri mai însemnate fiscului. Mai târziu el a căutat să-și organizeze situația financiară prin reorganizarea domeniilor voievodale. Ca urmare, el a preluat pe seama voievodatului diferite domenii și cetăți care se găseau atunci în mâna unor nobili.

Voievodatul Transilvaniei a mai luat, de asemenea, o serie de măsuri care urmăreau combaterea abuzurilor feudalilor și îmbunătățirea situației visteriei și anume confiscarea domeniilor tuturor celor ce nu voiau să dea starea excepțională de război. Aceste măsuri au fost de un real folos, contruibuind la mărirea veniturilor pentru angajarea unui numpr mare de ostași cu plată necesari expediției împotriva Semilunei.

Tot în scopul consolidării bazei economice, Iancu a primit de la regele Vladislav permisiunea de a da brașovenilor dreptul de a continua baterea de bani în contul lui Iancu de Hunedoara, pentru ca voievodul Transilvaniei să aibă posibilitatea să organizeze apărarea țării, să întărească cetatea Belgradului, să

înzestreze armata. În același scop el ajută Brașovul și Sighișoara să țină ori să înființeze o monetărie, împotriva dreptului pe care-l primise Vlad Dracul de la regele Ungariei, de a avea o monetărie în Sighișoara. Faptul acesta deschidea orașelor amintite o nouă sursă de venituri bănești, decurgând din dreptul de a bate monedă.

Unor orașe de pe moșiile sale le acordă dreptul la târg, de care se bucurau numai orașele libere regale. Autorizează întărirea zidurilor ce împrejmuiau Sibiul și Brașovul. Face continue comenzi de arme, tunuri, echipament diferit, unor orașe din Transilvania și Ungaria, încurajând astfel pe meșteșugari. Stăruie pentru participarea reprezentanților orășenimii în diete.

Orășenimea a răspuns acestor măsuri manifestându-și în repetate rânduri încrederea și atașamentul ei față de guvernator.

„Voievodul Iancu și-a lărgit baza socială, sprijinindu-se pe orașe, interesate și ele în succesul politicii interne a marelui ostaș, în așezarea unei păci interne, de natură să permită desfășurarea normală a activității lor meșteșugărești și comerciale. Ca atare, orașele au susținut pe diferite căi lupta voievodului Transilvaniei împotriva anarhiei interne, ca și lupta lui antiotomană pentru securitatea țării”.17

La rândul său, Iancu de Hunedoara a acordat drepturi orașelor și orășenilor (meșteșugari, negustori). Orașele din Transilvania și din Ungaria superioară au furnizat lui Iancu de Hunedoara cele necesare purtării războiului antiotoman: bombarde, care de luptă și de transport, arbalete, felurite mașini de război, pulbere, echipament. Dar ajutorul a fost reciproc. De exemplu, în 1444 Iancu de Hunedoara a restituit privilegiile orașului Cluj, pe care fostul voievod Dezideriu Losonczi le anulase pentru participarea orașului la răscoala din 1437-1438.

În activitatea sa de politică externă, Iancu s-a orientat și după interesele comerciale ale orașelor. Astfel, după încheierea armistițiului cu habsburgii (1447) și cu turcii (1451), Iancu de Hunedoara s-a grăbit să anunțe pe sibieni și pe brașoveni despre reluarea legăturilor comerciale cu Austria și, respectiv, cu Imperiul otoman.

Deci măsurile luate în Transilvania de Iancu de Hunedoara ca voievod al Transilvaniei vizau, se poate spune, în primul rând, consolidarea puterii sale politico-militare pentrua face față cu succes sarcinilor puse de stăvilirea puhoiului otoman. Iancu și-a dat seama că noul sistem de organizare a armatei, bazat în bună parte pe armata de mercenari necesită cheltuieli uriașe, de acea baza materială a puterii militare transilvane, pe care Iancu urmărea să o organizeze în vederea rezistenței antiotomane, era formată din veniturile proprii și din cele care îi erau cedate de rege. De asemenea ea mai era formată din detașamente pe care nobilii trebuiau să i le pună la dispoziție, în virtutea obligațiilor, precum și din oastea de „slujitori” și de țărani liberi cu îndatoriri militare sau din unitățile pe care i le puneau la dispoziție orașele.

Această alcătuire eterogenă a oastei era mai eficientă într-un război de apărare, deoarece unele dintre categoriile sociale de mai sus, ca nobilimea sua orășenimea, erau obligate a-și îndeplini sarcinile militare numai în interiorul hotarelor, iar în afara lor numai pentru o durată limitată. De aceea, pe măsură ce iancu s- a convins de necesitatea unor acțiuni ofensive de amploare, prin care să poată obține succese decisive împotriva turcilor, el a pus accent deoasebit pe recrutarea la oaste a elementelor angajate a-i sluji necondiționat și atâta vreme cât situația militară pretindea continuarea companiei; în felul acesta a crescu rolul mercenarilor și al „slujitorilor” în oastea sa.

Voluntarii balcanici au îngroșat și ei rândurile armatei lui Iancu de Hunedoara, conștienți că luptele purtate de marele ostaș îi va ajuta să se elibereze de sub jugul otoman. Lor li s-au mai alăturat milițiile populare și cruciații.

Dar sprijinul cel mai de seamă în lupta antiotomană l-a primit Iancu de Hunedoara de la propriul său popor: românii din Transilvania, din Țara Românească și din Moldova, care au intrat în rândurile ostașilor săi luptând în unitățile de cavalerie și pedestrași, pe lângă cei din Transilvania, Banat și Maramureș. Astfel politica înțeleaptă dusă de Iancu de Hunedoara față de celelalte două țări române a făcut ca ostașii români din Transilvania să aibă alături de ei, în multe din bătăliile duse de marele ostaș, pe frații lor.

Rolul militar al cnejilor români din Transilvania, mai ales al celor de la granițele de sud ale țării, unde primejdia otomană era mai mare, a fost deosebit de important. „ Încă de pe vremea regelui Sigismund de Luxemburg, în deceniile al III-lea și al IV-lea al secolului al XV-lea, numeroși cneji și voievozi români din Banat, din Țara Hațegului, ca și din Maramureș, s-au distins în luptele antiotomane. În perioada când Iancu de Hunedoara apăra, împreună cu fratele său Ioan, vadurile Dunării, amândoi în calitate de bani ai Severinului, avea slujitorii săi credincioși (familiares), un fel de vasali ai săi, recrutați dintre cneji din jurul Hunedoarei și cei din jurul Caransebeșului.”18

„Mărturiile istorice atestă că Iancu de Hunedoara s-a sprijinit cu încredere, în toate acțiunile sale, fie politice, fie militare, pe mulțimea de români din ținuturile mărginașe ale Transilvaniei și pe conducătorii ei, pe cneji. Mase însemnate din rândurile poporului de jos din lăuntrul arcului carpatic, dar mai ales din Țara Hațegului, Banat și Maramureș au fost alături de Iancu în toate momentele grele.”19

Alăturându-se celorlați istorici care au vorbit despre perioada de voievodat a lui Iancu de Hunedoara, Ion Toderașcu subliniază importanța pe care a acordat-o voievodul armatei sale, sistemului militar în general. „Iancu de Hunedoara, nobilul român, cel mai mare voievod al Transilvaniei și, totodată, cel mai mmare general al Ungariei medievale, a pus bazele sistemului militar al Țărilor Române. În anii lui de guvernământ au fost aliate resurse ostășești din Transilvania, Țara Românească și Moldova pentru războiul cu Imperiul Otoman, gândit și purtat într-o manieră nouă. Iancu a ținut la colaborarea cu cnezii români bănățeni și transilvăneni. Din rândul acestora și-a recrutat un mare număr de oșteni cărora, pentru merite militare le-a acordat moșii și ranguri nobiliare. Cnezii au fost „ cu credință neclintită alături de Iancu și cu vărsarea sângelui au săvârșit fapte vitejești.” În virtutea relațiilor politice statornice cu voievozii de la Târgoviște și Suceava, Iancu Corvinul și-a asigurat alăturarea unor însemnate forțe militare moldo-muntene.”20

În ce privește nobilimea mică și mijlocie- în afară de cele arătate mai sus cu privire la cnejii români – e necesară precizarea că aceste pături sociale se orientau, de regulă, spre slujba militară, unde, datorită meritelor dovedite în luptă, primeau diferite danii. În ce privește lupta împotriva otomanilor, nobilimea mică și mijlocie, în chip firesc erau pentru o hotărâtă rezistență armată și de aceea ele au constituit o importantă forță de sprijin a luptei lui Iancu de Hunedoara, care, de altfel, se ridicase el însuși din rândurile acestei nobilimi Totuși, sprijinul acestor pături sociale era limitat, printre altele, și de faptul că ele nu acceptau să lupte decât numai între hotarele țării. Dar și pe alt plan, și anume pe plan politic, nobilimea mică și mijlocie au adus o importantă contribuție la efortul militar al voievodului Iancu de Hunedoara .

„Se poate conchide deci, că, pe lângă substanțiala contribuție a românilor transilvăneni, acțiunile militare antiotomane ale lui Iancu de Hunedoara s-au bucurat și de sprijinul locuitorilor celorlalte două țări române, poporul nostru

situându-se la loc de frunte printre popoarele care și-au vărsat sângele în luptele împotrive Semilunei.”21

Deci din acestă perioadă a începuturilor activității sale ca voievod al Transilvaniei datează și organizarea mai largă a armatei pe care Iancu a condus-o împotriva turcilor. Întărirea ei va fi și pe viitor una din preocupările sale continue.

Ca toți marii proprietari feudali, Ioan de Hunedoara a avut și el armata lui proprie, nu prea mare însă. Pe mulți dintre cnejii care l-au urmat la oaste, în temeiul obligațiilor lor militare, Iancu i-a dotat cu proprietăți și i-a înnobilat, așa cum notează și cronicarul A. Veroncsics.

Chiar de la început însă, armata lui se deosebește simțitor de tipul de armată feudal. Experiența campaniilor sale de prin Italia și Cehia, faptul că nu puteai conta în mod sigur – mai ales în împrejurările interne prin care trecea atunci țara – pe prezența nobililor și a oastei lor, aceștia trebuind să întrețină armata pe cheltuiala lor, îl îndeamnă să se sprijine mai mult, așa cum am mai spus, pe armata de mercenari, care dacă era plătită îl urma oriunde. E foarte probabil că el avea de pe atunci mercenari cehi, poloni, nemți sau chiar unguri.

Mercenarii și-i plătea din veniturile funcției sale și din acelea ale moșiilor lui personale. Acestea din urmă nu erau prea mari, în comparație cu cheltuielile pe care le pretindea armata de mercenari. O moșie cu o sută de sate aducea în vremea aceea un venit anual cam de 1.000 de florini, iar pentru un călăreț greu înarmat se plătea pe lună între 4 și 7, sau chiar până la 8-10 florini. De la rege nu prea obținea bani în acest scop. În general, regele, penrtu cheltuielile cu întreținerea mercenarilor, i se recunoștea dator și îi zălogea anumite moșii. Imposibilitatea vistieriei regale de a plăti vreodată aceste datorii a dus, în multe cazuri, la trecerea unor asemenea moșii în proprietatea deplină a lui Iancu. Este deci o formă prin care Iancu de Hunedoara își întărește mult averea și puterea lui personală.

Tot pentru plata mercenarilor pe lângă banii primiți de la despotul sârb Gheorghe Brankovic, voievodul Transilvaniei a mai luat 50 de mărci de argint din censul Brașovului. Mercenarilor, în afară de soldă, Iancu le împărțea și prăzile de război. „Au fost și cazuri cănd mare căpitan nu le-a putut achita soldele la timp și, totuși, mercenarii au rămas alături de el, căci îl ibeau și aveau încredere în vrednicul comandant.”22

Cruciații și voluntarii balcanici au alcătuit alte două elemente- de altfel, cu caracter ocazional-, în structura noii armate întemeiate de Iancu de Hunedoara. Condiția socială a cruciaților era modestă. Ei se recrutau din masele populare, nici un izvor nu atestă participarea clasei dominante la acțiunea de cruciadă. Izvoarele narative ale timpului arată că ostașii cruciați proveneau, în mod obișnuit, din țările Europei centrale: Polonia, Germania, Austria- țări catolice, în care propaganda în folosul cruciadei a fost tot timpul activă. Contribuția elementelor cruciate la lupta lui Iancu de Hunedoara a fost importantă, dar și voluntarii balcanici au avut contribuția lor la această luptă. „După cum ne relatează Bonifinius-masele populare balcanice au deschis porțile cetăților și, cu indescriptibilă bucurie, au primit în orașe oastea condusă de Iancu de Hunedoara. Relatarea oarecum generală, a lui Bonifinius, este confirmată, concretizată și dezvoltată de un izvor diplomatic: scrisoarea lui Iancu, din 8 noiembrie 1443, către colegul său de voievodat Nicolae Ujlaki. În ea, marele ostaș arată că, din zi în zi, armata sporește, căci vin la el mulți oameni: bulgari, bosnieci, albanezi și sârbi cu daruri și se bucură de sosirea oastei sale.”23

În ceea ce privește organizarea pe arme, oastea condusă de Iancu de Hunedoara cuprindea: trupe de cavalerie, trupe de infanterie ( pedestrași), artilerie și unități fluviale ( flotile de la Dunăre); la acestea s-ar mai adăuga și carele de luptă și meșterii geniști. Cavaleria era de două feluri: cavaleia grea, alcătuită din nobilimea mică și mijlocie și din unii magnați-ostași, dar și din mercenari și, respectiv, cavaleria ușoară ce era formată din nobilimea mică maghiară, cumani, secui, cneji români, husari sârbi. Infanteria era alcătuită din mercenari, miliții populare și, după caz, din cruciați și voluntari.

Armata aceata voievodul și-o pregătea cu o grijă deosebită. E foarte probabil că în bună măsură explicația victoriilor sale constă tocmai în munca, mai puțin bătătoare la ochi, a instruirii continue. El a fost printre primii, în răsăritul Europei, care a acordat o mare însemnătate luptei infanteriei și a deprins-o cu mânuirea armelor de foc, ce era încă o noutate pe atunci. Pentru a putea deplasa cât mai repede infanteria, mult mai puțin mobilă decât cavaleria, el a preluat de la husiți metoda transportării ei pe căruțe, iar pentru a o întării în luptă, a introdus în dotarea armatei sale și tunuri mai ușoare, care o însoțeau. Până atunci, tunurile erau considerate mai mult armă de aediu ori erau folosite în apărarea cetăților, ocupând deci poziții fixe. Iancu a studiat cu atenție modul de luptă al turcilor și, pentru a face față rapidității mișcării lor, a creat detașamente numeroase de cavalerie ușoară, pe care le așeza pe flancurile armatei, spre a împiedica prim contraatacurile lor repezi încercările de învăluire din partea dușmanului. Conștient de faptul că lupta în care se agajase împotriva Imperiului Otoman era privită cu simpatie de masele largi ale poporului, a deschis mai larg porțile armatei sale pătrunderii elementelor populare. Își dădea seama de planurile de cucerire ale turcilor și înțelegea că mărginindu-se numai la apărare însemna a expune țara la incursiuni și jafuri continue, la o hărțuială care ar fi dus la epuizare. De aceea, pentru el forma principală a luptei era ofensiva, pătrunderea adâncă în teritoriul inamic, pentru a-l înfrânge acolo și în chip decisiv pe dușman, obținând astfel o soluție, un sfârșit al războiului care se purta, cu întreruperi, de mai bine de o jumătate de veac. Preferințe lui pentru ofensivă era îndreptățită și de sprijinul pe care era sigur că avea să-l găsească pe pământul subjugat de turci, din partea popoarelor aflate aici: români, sârbi, bulgari care așteptau să vină dinspre miazănoapte un ajutor pentru eliberarea lor.

V. POLITICA DE CRUCIADĂ

În urma muncii susținute pe care a desfășurat-o în Transilvania în primăvara și vara anului 1441, Iancu de Hunedoara a putut interveni din nou, toamna, pe teatrul de luptă din Serbia, unde Ishak, begul de Semendria, neliniștea mereu împrejurimile Belgradului. La rândul său, pentru a pune capăt incursiunilor acestuia, Iancu pătrunse cu armata lui în teritoriul sârbesc, ocupat de turci, cale de trei zile. La întoarcere e atacat de Ishak-beg. Iancu de Hunedoara îl înfruntă. Își așează la mijloc pedestrimea- lăncierii și arcașii – sprijinind-o cu cavaleria greu înarmată care purta platoșe. Pe aripi, el puse cavaleria ușoară, dar în rezervă ținu o bună parte din cavaleria grea și arcași călări. Izbânda fu deplină în favoarea armatei maghiare. Turcii fură urmăriți până aproape de Semendria, doar puțini reușind să scape. Învingătorul, încărcat de pradă, se întoarse la Belgrad. Faima lui sporește. La Buda, regele Vladislav îi serbează victoria, îi mulțumește printr-o scrisoare și-l dăruiește cu o nouă moșie în Hunedoara.

Voievodul are însă durerea de a pierde în aceste lupte pe fratele său mai tânăr, Ioan, tovarășul credincios din anii tinereții, cu care împreună urcase treptele trudnice ale primelor slujbe și demnități și care în anul următor e pomenit ca „răposatul”. Îl înmormântează cu cinstea cuvenită în biserica episcopală din Alba Iulia. N-a avut timp să se lase prea mult însoțit de tristețea sa. Priceperea și curajul lui aparțineau de acum țării și popoarelor care începeau a-și pune nădejdea în el. Acestea îl chemau iarăși pentru a le conduce lupta în înfruntarea unor primejdii tot mai amenințătoare.

Dimensiunile universale ale luptei românești împotriva ofensivei otomane și-au găsit expresia plină de conținut în noua epopee românească condusă de Iancu de Hunedoara. Ca și Mircea cel Bătrân, apoi ca Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare, Iancu de Hunedoara a desfășurat lupta cu obiectivul precis de a scoate Dunărea întreagă de sub controlul otoman, ca o condiție esențială pentru dezorganizarea stăpânirii și expansiunii otomane în Europa.

Lupta condusă de Iancu de Hunedoara a pornit exact în momentul în care turcii începuseră forțarea cursului mijlociu al Dunării. „Nu putem afirma, totuși, că Murad al II-lea ar fi intenționat să continue ofensiva până la cucerirea Ungariei. Dar restabilirea controlului otoman asupra Serbiei, deteriorat de actul de supunere a lui George Brancović față de regele Ungariei, reprezenta un obiectiv primordial, de care depindea temeinicia succesului porții în competiția ei cu Ungaria pentru Dunăre și Balcani.”1 Afectarea sistemului imperial otoman al Dunării se produsese în contextul general al preparativelor pentru reactivarea unei mari cruciade. Bizanțul acceptase supremația bisericii catolice, în schimbul salvării Constantinopolului printr-o acțiune militară împotriva turcilor. Amenințarea marii cruciade a dus la adâncirea contradicțiilor dintre grupările rivale din cadrul păturii conducătoare otomane. Vechea aristrocrație turcă a promovat cu insistență o linie politică reținută, împiedicând declanșarea asaltului decisiv asupra Constantinopolului, așa cum cereau noile partide ale gaziilor rumeloți, ale robilor-dregători și robilor-militari. Aflat între acestea două tendințe opuse, sultanul Murad al II –lea nu a mai atacat Constantinopolul, dar a aplicat lovituri despotului sârb și a dus campanii repetate contra principelui Karaman. Apusul (Europa și Asia) nu a pornit însă imediat cruciada așteptată de bizantini și nici nu l-a susținut suficient pe Karaman, astfel încât acțiunile lui Murad al II-lea în Balcani și Anatolia s-au soldat cu succese importante, chiar dacă aceste succese nu au fost depline. În schimb, forțele otomane care au atacat la nord de Dunăre teritoriul românesc, în 1441 și 1442, au fost zdrobite de Iancu de Hunedoara. „Aceste victorii amplificate în mediul propice cruciadei antiotomane din acea vreme, au propulsat voievodul român al Transilvaniei la valoarea unui adevărat erou al întregii lumi creștine (propugnaculum christianitas).”2

Deci măsurile inițiate de Iancu și-au dovedit curând eficiența. În primăvara anului 1442, după ce turcii îl chemaseră la Poartă pe domnul muntean Vlad Dracul și hotărâseră transformarea Țării Românești în pașalâc, o oaste otomană comandată de Mezid, beiul din Vidin, a pătruns în Transilvania, prin surprindere, începând să prade și să ardă sudul țării, de la Sibiu până în valea Mureșului, cu vreo 12.000 de oameni.

Proclamând ridicarea generală la oaste, ceea ce foarte puțini nobili sau comandanți de oaste din vremea lui au îndrăznit să facă, înainte de adunarea

tuturor forțelor, Iancu de Hunedoara i-a înfruntat pe turci la Sîntimbru, la nord de Alba Iulia(18 martie 1442), cu forțele ce-i stăteau la dispoziție ( mica lui oaste și ce a putut strânge episcopul), dar a fost înfrânt și obligat să se retragă în cetate, în vreme ce turcii, după ce au prădat împrejurimile, s-au îndreptat spre Sibiu, care era deja asediat de o parte a forțelor lor. În această luptă Iancu însuși abia a reușit să se smulgă din cercul care se strânsese în jurul lui. „Plin de avânt însă, nu era omul care să se descurajeze. Puse să se poarte sabia însângerată prin toată țara, semn al chemării la oaste a tuturor. Alergară sub steagul lui cu toți într-un număr mare și în mare grabă.”3

Cronicile spun că „ Ioan de Hunedoara a trimis în toate părțile Transilvaniei curieri, purtând în semn de primejdie, o sabie însângerată; a adunat astfel ostași din sate și orașe, a poruncit secuilor să ia armele și tuturor, săteni și orășeni, le-a impus să slujească în oaste, prin decret public, spre mântuirea comună.”4 Cu întăririle sosite din toată Transilvania, Iancu a pornit în urmărirea lor, zdrobindu-i cu desăvârșire, însuși Mezid bei, împreună cu fiul său, găsindu-și moartea pe câmpul de luptă, situat probabil în apropiere de Sibiu (22 martie 1442). Căutându-și scăparea spre Turnu Roșu, resturile oastei otomane au fost urmărite cu strășnicie, mai ales de către detașamentul condus de Basarab al II-lea, fiul lui Dan al II-lea care, avea să se impună domn al Țării Românești. Acesta reuși să mai nimicească grupuri de turci fugari, în munții dintre Transilvania și Muntenia. Iancu de Hunedoara pătrunse și el cu armata în Țara Românească.

„ La începutul deceniului al cincilea al veacului XV, Ioan era socotit un adevărat „ căpitan al românilor” ( capitaine des Valaques), ales chiar în Țara Românească drept conducător al luptei împotriva otomanilor.”5, iar după afirmația lui Walerand de Wavrin, a fost ales de către „românii care s-au adunat în număr mare și au ales drept căpitan al lor pe Iancu de Hunedoara.”6 Locuitorii din Țara Românească l-au primit foarte bine, dar de fapt e vorba de punerea în domnie a lui Basarab, cu sprijinul lui Iancu.

Victoria asupra lui Mezid bei inaugura trecerea la o fază ofensivă a luptelor antiotomane.

Turcii au fost puși pe gânduri de succesele lui Iancu. Sultanul a ținut un sfat și s-a decis să-l elibereze pe Vlad Dracul din captivitate, redându-i domnia.

Reîntoarcerea lui Vlad Dracul care se bucura de simpatie în Țara Românească, în popor și printre boieri, era pentru sultan un mijloc de a combate influența lui Iancu de Hunedoara și a protejatului său, Basarab. Boierimea îl primi într-adevăr bine pe Vlad, dar se mâhni când află de cuvântul ce trebuise să și-l dea sultanului. Se pare că puțin timp înainte de reașezarea lui Vlad la domnie, sultanul trimise o solie la Buda, spre a oferi pace. Ea pretindea cedarea Belgradului sau plata unui tribut anual. Tocmai atunci sosi la curtea regală vestea oficială a victoriilor voievodului Transilvaniei, astfel că cererea fu respinsă.

Riposta otomană a fost rapidă. Sultanul și-a văzut dejucate planurile și s-a văzut amenințat cu pierderea pe multă vreme a influenței sale în Țara Românească. Sultanul, în luna august a aceluiași an, a trimis o oștire de 80.000 de oameni, conduși de Sehabeddin, beilerbeiul Rumeliei (partea europeană a Imperiului Otoman), cu scopul de a recuceri Țara Românească și de a o transforma în pașalâc. Dar în septembrie 1442, pe cursul superior al râului Ialomița, în locuri muntoase și strâmte, Iancu a repurtat o victorie deplină asupra acestei uriașe oștiri.

Cum a reușit Iancu să învingă o armată de talia lui Sehabeddin? Defileul în care intraseră forțele otomane era o vale strâmtă, cu diferențe de nivel de-a lungul ei, așa că Sehabeddin nu-și putea desfășura forțele de care dispunea.

Dispozitivul la care s-a oprit Iancu de Hunedoara ținând seama de manevra pe care intenționa s-o aplice, avea în centru grosul cavaleriei grele; la aripi era restul cavaleriei grele și cea ușoară. În linia a doua, la centru, era infanteria grea, iar în rezervă arcașii și lăncierii. La flancuri și puțin în spate, Iancu a așezat care de luptă, în care se aflau trupe de infanterie dotate cu bombarde și arbalete.

Atacul l-a început Iancu, cu cavaleria, dar a fost respins de otomani, care au primit ordin să atace furtunos. Cavaleria ușoară a lui Iancu a fost dată înapoi și, în această situație, el și-a retras centrul pe vale, mai la est, unde valea se îngusta foarte mult, în timp ce infanteria ușoară, sprijinită de care, a lăsat-o înapoi pe pante. În valea foarte îngustă Iancu și-a regrupat trupele și a decis să reia atacul împotriva turcilor, care se considerau deja victorioși. Neînțelegând că, de fapt, Iancu îi întindea o cursă, Sehabeddin a înaintat în defileu, căutând să-l urmărească pe Iancu, dar valea îngustându-se tot mai mult, comandantul otoman nu a mai fost în măsură să-și desfășoare forțele. Amenințat cu învăluirea de către armata lui Iancu de Hunedoara, dușmanul s-a retras atacat la centru și în flanc de infanteria ușoară urcată în carele de luptă. Jumătate din trupele comandantului turc a rămas pe câmpul de bătălie; restul trupelor, pornite într-o retragere dezordonată, au trecut la sud de Dunăre. Turcii scăpați din focul bătăliilor au fost lichidați de populație, contribuind la desăvârșirea dezastrului invadatorilor. Astfel, victoria lui Iancu de Hunedoara la Poarta de Fier a Transilvaniei a fost deplină, victorie ce a avut la bază nu numai încrâncenata luptă de apărare, cât și tactica militară desăvârșită stăpânită de marele voievod.

„Izbânzile sale au dinamizat spiritul cruciadei, au însuflețit lupta pentru libertate a popoarelor din Balcani și au stimulat acțiunile antiotomane din Anatolia turco-musulmană. În ceea ce privește țările române, lupta lor unită sub conducerea lui Iancu de Hunedoara a ferit Moldova și, mai ales Transilvania de raidurile prădalnice le gaziilor dunăreni, iar în privința Țării Românești, a eliminat elementele agravante al suzeranității otomane, ce fuseseră impuse ei în vremea crizei politice interne declanșată după moartea lui Mircea cel Bătrân.”7 Iar lupta de pe Ialomița, în mod special, marchează începutul acțiunii militare ofensive ale lui Iancu de Hunedoara. Vestea înfrângerii turcilor cutreieră repede Europa, pretutindeni sărbătorindu-se biruința. Capetele încoronate și papa îl considerau pe Iancu de Hunedoara „singura personalitate care, în fruntea unei coaliții europene antiotomane, ar fi capabilă să alunge pe turci din Europa.”8

Astfel, odată cu victoria de la Poarta de Fier a Transilvaniei s-a terminat și faza luptelor de apărare duse de Iancu de Hunedoara. El trece acum la etapa campaniilor ofensive din Țara Românească, pătrunzând adânc pe teritoriile de la sud de Dunăre, dominate de otomani și călcând Vidinul, țintind la eliberarea popoarelor balcanice de sub dominația Semilunii. Eliberând popoarele subjugate din Balcani și Bizanțul, asigura definitiv liniștea și libertatea patriei sale.

Marile calități militare a le lui Iancu de Hunedoara se afirmau într-un moment în care papalitatea încerca să reactiveze planurile unor expediții generale care să-i alunge pe turci din Europa. La 1 ianuarie 1443, papa Eugeniu al IV-lea a lansat oficial apelul pentru o nouă cruciadă, declanșând intense tratative diplomatice între numeroasele state: Burgundia, Veneția, Aragonul, Polonia și Ungaria. Recomandat de succesele sale drept comandant al viitoarei campanii, Iancu de Hunedoara era implicat astfel și în preocupările diplomatice internaționale.

Participarea statelor apusene la proiectata expediție nu a avut loc, din diferite motive. Ea s-a redus la forțele Transilvaniei, ale Ungariei, ale Poloniei și ale

despotului Serbiei, ultimele două state contribuind doar cu un număr limitat de ostași. Reinstalându-l în scaun pe Vlad Dracul (1443), turcii au nădăjduit să readucă Țara Românească sub autoritatea lor, dar domnul reinstalat a intrat imediat în alianță cu Iancu de Hunedoara.

Între septembrie 1443 și ianuarie 1444, Iancu a condus în sudul Dunării o expediție militară, cunoscută sub numele de „ campania cea lungă”. În cursul ei, oastea lui Iancu crescând mereu prin ridicarea popoarelor balcanice, dar mai ales a românilor transilvăneni, printre care se aflau mulți cneji români, a înaintat pe valea Moravei, cucerind Nis-ul, apoi până la răsărit de Sofia, repurtând numeroase victorii. De la pătrunderea lor în Europa, turcii nu mai fuseseră confruntați cu o contraofensivă atât de viguroasă, susținută de toate popoarele din centrul și sud-estul Europei.

Succesul acestei campanii purtate spre inima Balcanilor, până la satul Zlatița, de unde Iancu a făcut cale întoarsă înaintea sărbătorii de Crăciun a anului 1443, când iarna se manifesta cu toată vigoarea, a încurajat propaganda dusă în favoarea unei cruciade antiotomane. Efortul principal urma însă a fi susținut din nou de către români, maghiari, sârbi, bulgari, în vreme ce țările apusene s-au mărginit a oferi drept ajutor o flotă de 14-15 galere venețiene, papale, burgunde și raguzane care aveau misiunea să blocheze Bosforul și Dardanelele, pentru a împiedica trecerea oștilor otomane din Asia Mică în Europa. Iancu nu a primit ajutor prea mare de la Apus pentru că „ burgunzii erau mai puțin dispuși să participe la o expediție pe uscat. N-aveau încredere prea mare în succesul ei, căci în Burgundia, deși se cunoșteau faptele de arme ale lui Iancu de Hunedoara, era răspândită părerea că ungurii au o armată prost pregătită și lipsită de echipament corespunzător, astfel că „dacă unul are arc, nu va avea săgeți, iar altul va avea sabie, dar nu va avea și teacă”, vechile și permanentele dușmănii dintre statele italiene îndepărtară Veneția de preparativele pentru echiparea flotei împotriva turcilor, iar în Bizanț, certându-se între ei, diferiții pretendenți la tronul imperial mergeau până la alianța cu turcii, căutând la aceștia ajutor pentru a se putea ridica la domnie”9 La fel și republica Raguzei s-a arătat rezervată, promițând să participe cu o galeră armată, dar numai în cazul când armata ungară pornește pe uscat contra otomanilor.

Din cele de mai sus, se poate trage concluzia că puterile apusene căutau să

se degajeze cât mai mult de greutatea sarcinilor ce le revenea în pregătirile

expediției antiotomane din anul 1443. Ele s-au mulțumit să formuleze promisiuni vagi, cuvinte încurajatoare, dar n-au făcut nimic concret.

De la Sofia, așa cum am mai spus, Iancu de Hunedoara înaintă în plină iarnă până la Zlatița, unde sultanul concentrase o armată numeroasă. Împiedicat de a mai înainta în inima Balcanilor și din cauza terenului accidentat, a zăpezii și a împuținării proviziilor, Iancu dispune retragerea, neîncetând a da însă lovituri grele adversarului. În acest timp Iancu de Hunedoara obținu șase victorii asupra turcilor. Un istoric consideră această lungă campanie una din cele mai victorioase acțiuni militare împotriva turcilor: „Din vremea lui Timur Lenk nu i-a mai amenințat pe turci o asemenea primejdie.(…) Ienicerii și spahii lui Murad au fost în mare nimiciți în această campanie”10

„Campania cea lungă”, lungă și ca durată în timp ( cam 4 luni) și ca distanță parcursă, a fost deci o campanie victorioasă, deci, în ciuda marilor succese, ea nu a dus la realizarea scopului strategic de căpetenie: nimicirea forțelor principale otomane și, ca urmare, eliberarea Bulgariei de sub ocupația turcească.

Politica ofensivă promovată de Iancu de Hunedoara a devenit prevalantă și justificată de reușita campaniei lungi din 1443, desfășurată până la trecătorile Munților Balcani. Aceasta era prima acțiune contraofensivă de o asemenea pătrundere în pozițiile otomane din Europa, după cea efectuată de Mircea cel Bătrân, în 1392, până dincolo de Munții Balcani. Victoria de la 1443, obținută în primul rând de forțele unite ale celor trei țări române sub conducerea lui Iancu de Hunedoara, a avut consecințe mult mai ample și adânci decât prevederile tratatului de pace de la Edirne, de la 12 iunie 1444 ( confirmat apoi la Seghedin), care l-a silit pe sultan să reconstituie statul sârb și să se limiteze la hotarul dunărean.

Marile succese din „campania cea lungă” au determinat reluarea tratativelor pe plan european, pentru organizarea unei noi expediții antiotomane. La stăruitoarele eforturi de închegare a unei coaliții depuse de cardinalul Cesarini, delegatul papal în Ungaria, regele Vladislav și marii feudali se lăsară convinși de făgăduielile de sprijin făcute de cardinal. Inițial, Iancu de Hunedoara n-a fost de acord cu reluarea unei campanii ofensive în 1444, considerând că expediția precedentă reclamase sacrificii prea mari pentru a fi recuperate într-un timp atât de scurt. El a înclinat, astfel, spre tratative cu turcii, mediate de despotul sârb Gheorghe Brancović, căruia sultanul îi promisese restituirea stăpânirii sale, cu cetățile Semendria și Golubac. Deci Brancović intră în legături cu sultanul care îi era ginere, îi oferă un tribut enorm pentru a-și reprimi pe cei doi fii orbiți și acceptă să devină susținătorul și mijlocitorul încheierii unei păci între Imperiul otoman și Ungaria. Era politica mioapă a unui mare feudal, preocupat de interesele lui locale și care nu vedea imensitatea primejdiei turcești pentru soarta poporului său. Totodată se gândea că pe sprijinul dinafară nu putea conta și rămânea ca aceleași forțe din „campania cea lungă” să reintre în luptă, forțe care aveau nevoie de refacere. Erau necesare și noi rezerve, care nu puteau fi asigurate decât de forțele reunite ale celor trei țări române, ele constituind obiectivul imediat al expansiunii otomane. Jocul dublu al regelui Vladislav I a dus la tratatul de pace cu turcii, semnat de delegația de la Adrianopol (12 iunie 1444), dar și la permanentele asigurări ale lui Giuliano Cesarini că va întreprinde cruciada antiotomană în condițiile unor mișcări ale popoarelor din Balcani, ale preocupărilor lui Murad al II-lea pentru reprimarea rebeliunii emirului de Karaman, ca și ale unor promisiuni ferme făcute de unele state apusene pentru constituirea unei flote care trebuia să blocheze trecerea turcilor din Asia Mică în Europa în dreptul strâmtorii Gallipoli. Într-adevăr, această flotă avea să sosească la începutul lunii august 1444. La 15 august 1444 se încheia o pace separată între Murad al II-lea și socrul său, Gheorghe Brancović. După această pace nu era de așteptat ca Brancović să susțină o cruciadă antiotomană în viitorul apropiat. Între timp, soli otomani sosiseră la Oradea cu propuneri de pace foarte avantajoase părții ungare, cum ar fi fost oferta unei despăgubiri substanțiale, evacuarea de către turci a teritoriilor și a cetăților din Serbia și din Albania nordică, precum și valabilitatea pe zece ani a tratatului. Regele a semnat această pace, ratificând-o astfel pe cea de la Adrianopol, pentru a-și încălca apoi cuvântul și a nu o respecta în urma insinuărilor marilor nobili unguri cum că Iancu ar fi fost cumpărat de turci prin Brancović. Foarte rezervat față de acest gest, Iancu a afirmat că se va supune oricum hotărârii regale: „eu ascult de domn, nu domnesc”.

Ruperea tratatului a fost o mare greșeală, date fiind clauzele lui favorabile, ca și slăbirea frontului antiotoman prin ieșirea Serbiei din luptă, datorită păcii pe care o semnase în mod separat cu turcii la 15 august. Din acest motiv, dar și datorită faptului că forțele aflate sub comanda lui Iancu erau mai reduse decât în campania precedentă, itinerariul ales pentru noua expediție a fost diferit de cel din „campania cea lungă”.

„În luna mai se studiară, în sfatul regelui, planurile viitoarei campanii. Cesarini expuse un plan prin care încerca să înlăture unele din neajunsurile drumului urmat în campania cea lungă. El propuse ca armata să nu treacă Dunărea prea departe spre Apus, nici chiar la Orșova, ci să înainteze prin Țara Românească și să treacă fluviul pe la Nicopol. În acest scop să se ceară concursul flotei italiene și burgunde. De aici trebuiau să se îndrepte spre sud-est, către țărmul mării și, ocolind Munții Balcani pe la răsărit, să înainteze spre Adrianopol și Constantinopol. Planul acesta căuta deci să scurteze drumul străbătut prin teritoriul dușman, spre a se feri de hărțuielile prelungite din partea turcilor și să evite trecerea de-a dreptul peste munți, care se dovedise atât de grea în luptele precedente.

Se conta, în afară de flota din strâmtori, pe ajutorul lui Gheorghe Brancović, pe al Țării Românești, pe atacul dinspre vest al albanezilor lui Scanderbeg și pe tot efortul de care era capabil Bizanțul pentru a stânjeni spatele frontului turcesc. Pregătirile trebuiau să fie terminate prin iulie. Locul de adunare a armatei a fost fixat la Oradea.”11

Trecerea Dunării s-a făcut la Orșova, în a doua jumătate a lui septembrie 1444, înaintară urmând malul sudic al fluviului, până la Nicopole, unde o oaste munteană s-a alăturat lui Iancu, având loc atunci o întrevedere între acesta și Vlad Dracul. Văzând efectivul redus al oastei, Vlad îl sfătui să amâne campania, motivându-i că „sultanul chiar și atunci când pleacă doar la vânătoare ia cu sine mai mulți ostași decât cei adunați atunci în oastea creștină”12. Alegerea itinerariului s- a datorat, probabil și dorinței ca oastea cruciată să aibă în timpul înaintării sale flancul stâng acoperit de către teritoriul și oastea Țării Românești. Era evitată, astfel, străbaterea lanțului muntos al Balcanilor, intenționându-se atingerea pe noul itinerar al țărmului Mării Negre, unde s-ar fi putut, eventual, coopera cu flota apuseană trimisă în Strâmtori.

Întregul plan se baza pe premisa greșită că turcii nu dispuneau de forțe suficiente spre a se împotrivi lui Iancu spre Constantinopol, întrucât erau angajați în reprimarea menționatei rebeliuni din Asia Mică, iar flota apuseană urma să-i împiedice a-și trece trupele în Europa.

Ajungând până la Varna (9 noiembrie), oastea lui Iancu a avut surpriza de a se afla față în față cu grosul armatei otomane, comandată de însuși Murad al II-lea. Acesta dejucase blocada flotei apusene și își trecuse oastea peste Bosfor, la sfârșitul lui octombrie, înaintând apoi în marș forțat, în întâmpinarea lui Iancu.

Disproporția de forțe (erau 80.000 de turci și numai 15-16.000 de creștini) și moartea regelui Vladislav, survenită într-un atac imprudent, au copleșit și au demoralizat oastea lui Iancu, care a suferit o grea înfrângere în ziua de 10 moiembrie 1444. În ciuda devizei sale care spunea că „dușmanul trebuie îngrozit prin vitejie, curaj, rapiditate”, Iancu a fost înfrânt. Pe de altă parte, moartea regelui a redeschis luptele anarhice ale nobililor din Ungaria și Polonia.

În tot acest timp situația Imperiului otoman nu era tocmai bună. Revenind la „campania cea lungă” din1443 putem spune că acea ofensivă balcanică a lui Iancu de Hunedoara s-a corelat cu lupta antiotomană pornită din nou de principele de Karaman, Ibrahim bei. Murad al II-lea a fost pus în situația de a încheia și cu acesta un tratat de pace nefavorabil. Dincolo de acest aspect extern al implicațiilor otomane ale biruințelor lui Iancu de Hunedoara, a fost și unul intern mai puțin vizibil, dar mult mai grav în perspectiva evoluției puterii otomane. Victoriile răsunătoare ale voievodului Transilvaniei, mai cu seamă cea din 1443, au adus la suprafață și au amplificat contradicțiile dintre grupările rivale din conducerea otomană (rivalitatea dintre vechea aristocrație și cea nouă, dar și rivalitatea dintre spahii și ieniceri, dintre robii-militari și robii-dregători) în așa măsură încât, în acele împrejurări atât de critice pentru însuși destinul statului otoman, sultanul Murad al II-lea a abdicat pe neașteptate în favoarea fiului său nevârstnic Mehmed al II-lea (august 1444). Faptul a favorizat declanșarea marii cruciade, soldată

însă cu dezastrul forțelor coalizate la Varna și cu consecințe decisive pentru soarta Constantinopolului și a întregii regiuni sud-est europene. Marea victorie de la Varna a fost obținută sub comanda fostului sultan, care a persistat în hotărârea sa de a lăsa tronul fiului său. „ Departe de a se datora numai depresiunii psihice produsă de moartea fiului său favorit, Alaeddin, și caracterului său înclinat către introspecție și misticism, această abdicare a lui Murad al II-lea era în realitate rezultatul unui proces îndelungat și complex ajuns acum la maturitate.”13

Prăbușirea dintr-o singură lovitură a sistemului politic imperial pe care căutasesă-l făurească Bayezid I și gravul pericol al descompunerii statului otoman, relevaseră cu acuitate imposibilitatea consolidării unei structuri imperiale fără o bază temenică, care să asigure articularea celor două mari părți componente ale statului otoman: Anatolia și Rumelia.

Odată cu expansiunea în est și vest din a doua jumătate a veacului al XIV-lea, statul otoman nu reușise să dezvolte în suficientă măsură și mijloacele

necesare pentru consolidarea acestor cuceriri.

Pe de altă parte, expansiunea otomană în Europa generase și fenomenul unei masive și necontenite emigrări în Rumelia, fenomen încurajat, de altfel, de însuși statul otoman. Noii veniți au constituit, pe de o parte, un puternic element turbulent, gata să participe la orice acțiune de contestare a ordinii existente, iar pe de alta, căutând să-și asigure existența prin prădăciunile efectuate în statele creștine învecinate.

Murad al II-lea a căutat să mențină echilibrul dintre grupările contradictorii participante la conducerea otomană, încurajând când una, când alta din ele. Dar, în ansamblu, el nu a reușit să domine aceste contradicții, ceea ce explică și linia sa politică mai puțin îndrăzneață pe plan extern.

„Revenind acum la actul aparent straniu al abdicării lui Murad al II-lea în 1444, în favoarea fiului său observăm că el este o consecință tocmai a neputinței sale de a tranșa aceste contradicții, contradicții amplificate de înfrângerile suferite în fața forțelor aliate româno-ungare conduse de Iancu de Hunedoara .”14

Pacea de la Edirne-Seghedin cu Ungaria și cea de la Jenișlehir cu Karamania au fost, deci, necesare lui Murad al II-lea pentru a înfăptui planul său vizând asigurarea succesiunii fiului său și, implicit, a omogenității statului otoman. Nu atât înfrângerile în sine, suferite din partea lui Iancu de Hunedoara, cât efectele deosebit de grave pe plan intern ale acestor lovituri l-au determinat pe Murad al II-lea să accepte și să pună imediat în aplicare prevederile, grele pentru interesele otomane, ale păcii cu Ungaria. Reînființarea despotatului lui Gheorghe Brancović și retragerea otomanilor din cetățile sârbești, precum și recunoașterea cosuzeranității ungare asupra Țării Românești duceau, în fond, la debilitarea liniei imperiale a Dunării și la pătrunderea influenței ungare în Balcani.

A fost cea mai însemnată concesie pe care au făcut-o vreodată otomanii regatului ungar. Victoria a fost în primul rând a lui Iancu de Hunedoara și a forțelor unite ale Transilvaniei, Țării Românești și Moldovei care alcătuiau baza puterii sale militare și politice. Prin efortul comun al celor trei țări române și al Ungariei, fericit îmbinate în personalitatea și sub conducerea lui Iancu de Hunedoara, Țara Românească și-a redobândit poziția și rolul pe care le avusese înainte de afectarea capacității sale de rezistență, datorită luptelor interne pentru domnie desfășurate între urmașii lui Mircea cel Bătrân. Înfrângerea de la Varna nu a zdruncinat însă frontul comun antiotoman, îndeosebi relațiile de alianță ale țărilor române.

Continuând să stăruie în idealul politic de independență a celor trei țări române, al căror exponent era, el se baza pe avântul de luptă al maselor populare din aceste țări împotriva primejdiei turcești. În anul următor, 1445, ajutat de flota burgundă sosită prea târziu la Varna, dar decisă la o expediție pe Dunăre, oastea lui Iancu și a lui Vlad Dracul au susținut împreună o campanie de-a lungul Dunării. În urma acestei campanii a fost recucerită cetatea Giurgiu, fiind consolidată linia de apărare de pe malul nordic al fluviului. Victoria aceasta făcea să reînvie și speranțele popoarelor asuprite din Balcani, dovedind totodată valoarea militară a acestui comandant de oști. Cu toate acestea, importanța acestei victorii nu a fost interpretată la fel de toți istoricii: „Nici „cruciada navală” pe Dunăre, din 1445, concepută de Iancu de Hunedoara ca o campanie de răzbunare și desfășurată cu participarea efectivă a forțelor armate ale Țării Românești (5.000 de oameni), nu a avut vreun rezultat notabil.”15

Ca o recunoaștere a marilor sale merite, Iancu de Hunedoara a fost ales guvernator al Ungariei în anul 1446, urmând să conducă această țară până la majoratul lui Ladislau al V-lea Postumul . Alegerea sa în această demnitate s-a făcut cu sprijinul reprezentanților nobilimii mici și mijlocii, care l-au impus prin aclamații, fără ca dieta să mai procedeze la obișnuitele formalități de deliberare.

Iancu de Hunedoara era pe deplin conștient de însemnătatea strategică a regiunii gurilor Dunării, ca bază pentru lovirea puterii otomane, nu numai din exterior, ci și din interior. Succesele lui Vlad Dracul la Dunăre și preparativele lui Iancu de Hunedoara pentru o nouă mare ofensivă antiotomană au constituit motive serioase de alertă la

Poartă, determinând chiar revenirea lui Murad al II-lea pe tron: „Această legătură între criza internă otomană și dezvoltarea acțiunilor ofensive românești sub conducerea lui Iancu de Hunedoara este necunoscută istoriografiei noastre. Este și motivul pentru care, mai înainte, am insistat asupra problemei crizei interne otomane din anii 1444-1446”16

Unitatea de acțiune românească, realizată sub conducerea lui Iancu de Hunedoara, a reprezentat un factor de mare însemnătate, de natură să pună din nou sub semnul întrebării însuși poporul intern de refacere a puterii otomane. Unitatea de acțiune românească era refăcută, iar Dunărea și zona gurilor ei au redevenit bază de pornire pentru o nouă ofensivă de mari proporții în Balcani, pentru combaterea turcilor până la scoaterea lor totală din Europa.

Peste 4 ani, 1448, Iancu de Hunedoara a întreprins ultima sa campanie ofensivă împotriva Imperiului otoman. El a căutat să lovească în direcția Macedoniei, având intenția de a se uni cu forțele albaneze răsculate sub conducerea lui Scanderbeg, și de a se consolida, într-o primă etapă, în zona Thessalonicului, de unde ar fi urmat să continue expediția spre răsărit, cu scopul depresurării capitalei bizantine. Planul de acțiune mai prevedea cucerirea portului Salonic și transformarea lui în bază a flotelor venețiană și aragoneză, creînd în felul acesta premisele unor acțiuni ulterioare de amploare care să ducă la alungarea otomanilor din Europa.

Pe la jumătatea lui octombrie ajunse la Kossovopolje (Câmpia Mierlei), în Serbia de miazăzi, locul bătăliei din 1389, unde căzuse Murad I. Aici Iancu de Hunedoara își așează tabăra pentru câteva zile, așteptând pe albanezi. Însă în locul acestora apăru oastea turcească, în frunte cu însuși Murad II, informat de Brancović și de diverși spioni cu privire la mișcările armatei lui Iancu de Hunedoara și direcția trupelor lui Scanderbeg. Astfel a fost împiedicată unirea acestora cu oastea lui Iancu, a urmat apoi atacul, cu forțe mult superioare, a taberei de la Kossovopolje, în zilele de 17-19 octombrie.

În dimineața zilei de 17 octombrie, văzând avangarda lui Murad în locul trupelor mult așteptate, Iancu și-a dat seama că în această situație nu mai poate rămâne în valea Sitniței, el fiind nevoit să ocupe o poziție mai sigură, pe platoul apropiat al Plementinei și să aștepte acolo trupele albaneze. „Într-adevăr, din această poziție tunurile sale puteau ține sub foc valea Sitniței, iar șarjele cavaleriei sale grele ar fi fost favorizate de panta ușor coborâtoare a platoului.”17

Dar, în curând, situația s-a schimbat. Sultanul Murad al II-lea,văzând poziția inaccesibilă ocupată de armata lui Iancu de Hunedoara, a recurs la o stratagemă: după ce a atacat tabăra maghiară din toate părțile și a dat foc satelor din jur, sultanul a simulat renunțarea la atac și și-a retras trupele în spatele râului. Atunci Iancu de Hunedoara și-a pus oastea în mișcare și de pe această poziție inițială bună, (făcând greșeala pe care o va face și Mihai Viteazul la Mirăslău) a pornit în urmărirea inamicului și a trecut și el Sitnița. Murad s-a retras până în înălțimile de pe malul stâng al râului, ocupând aici dispozitivul de luptă. Iancu de Hunedoara, ajuns pe malul stâng al râului, și-a pus armata în linie de bătaie, tabăra lăsând-o pe malul drept, ceva mai în spate. Aici, Iancu utilizează toată experiența sa de vechi oștean, așezând pedestrimea în sistemul de fortificare cu căruțe după modelul husit, rândui cu pricepere sarcina cavaleriei grele și ușoare, dar mai ales a artileriei, al cărei important rol s-a vădit în desfășurarea crâncenelor lupte din cele trei zile. Cu tot eroismul trupelor populare conduse de Iancu, bătălia a fost pierdută din cauza superiorității numerice a dușmanului ( 22.000-24.000 de ostași români față de 50.000-60.000 de turci). Salvându-se cu mare greutate, în retragere fu prins câtăva vreme de Brancović, acesta dovedindu-și josnicia. Bătălia a fost pierdută din cauza nepăsării claselor conducătoare din Ungaria și a altor state europene, față de politica expansionistă a turcilor. Din cauza acestei nepăsări, turcii vor putea cuceri fără mari eforturi și Constantinopolul (1453), devenind astfel stăpânii strâmtorilor și ai Mării Negre, consolidându-și stăpânirea în Europa.

„Contemporanii s-au grăbit să învăluie înfrângerea de la Varna în fraze fără sens, care să ascundă motivele adevăratei înfângeri. Ei vedeau cauza dezastrului doar în „pedeapsa divină pentru nerespectarea jurământului de pace făcut turcilor de Vladislav I. Problema, astfel pusă, a iscat o lungă și searbădă polemică pe tema dacă un cuvânt dat păgânilor este sau nu valabil și, prin urmare, dacă încălcarea lui poate atrage după sine pedeapsa dumnezeiască. … Iancu de Hunedoara nu se putu opri de a nu rosti și cuvântul său amar către aceia care îi făcuseră făgăduieli strălucite, fără a și le respecta, silindu-l să dea o atât de mare bătălie cu mijloace puține, în condițiile neprielnice, împotriva unui dușman care l-a strivit cu numărul. Îndreptățitele lui reproșuri erau, odată mai mult, zadarnice.”18

În fața intereselor egoiste ale curților feudale apusene, popoarele din răsăritul Europei vor fi lăsate tot mai mult în voia soartei pe care le-o pregătea puternicul năvălitor. Aceste popoare însă n-au descurajat, n-au renunțat la lupta de apărare a libertății lor. În ele va găsi Ioan de Hunedoara un sprijin neclintit, și-n fața marilor feudali care îl combăteau în propria lui țară și a valului crescând al primejdiei otomane-el, în ciuda tuturor împrejurărilor, nu va rămâne singur.

Bătălia de la Kossovopolje pecetluia nu numai insuccesul strădaniilor de tip cruciat, dar și încheierea ultimului act din îndelungatul proces al refacerii forței otomane. Țările române sub conducerea lui Iancu de Hunedoara, au reușit să creeze dificultăți serioase desfășurării acestui proces, întârziind, în ultimă instanță, marea ofensivă otomană dincolo de Dunăre, către centrul Europei. Capacitatea otomană de regenerare s-a dovedit mai puternică decât forțele care i s-au opus. Cu toate acestea, Murad al II-lea nu a reușit să rezolve toate contradicțiile care au dominat istoria otomană din prima jumătate a veacului al XV-lea. Până la sfărșitul domniei sale, statul otoman nu a reușit să-și asigure coeziunea internă și să-și consolideze situația pe plan internațional. Aceste probleme vor constitui obiectivele majore imediate ale domniei lui Mehmed al II-lea. Odată cu el va începe, de fapt, o fază calitativ superioară în evoluția fenomenului otoman, când și țările române vor fi confruntate cu probleme mult mai grave decât cele dinainte, în raport cu puterea otomană.

După înfrângerea de la Câmpia Mierlei, nemulțumită de guvernarea autoritară a lui Iancu de Hunedoara, marea nobilime găsi prilejul de a-i slăbi puterea politică, opunându-se reluării luptelor ofensive împotriva turcilor. Pus în acastă situație Iancu stărui ca pe cale diplomatică să reglementeze relațiile cu Poarta în mod favorabil, încheind în anul 1451 un armistițiu, iar în anul 1452 pacea de la Adrianopol, prin care sultanul Mahomed al II-lea se angaja ca timp de trei ani să nu atace Țara Românească, Transilvania, Ungaria și Serbia, și să nu construiască noi fortificații pe linia Dunării. „Tratatul de pace între Ungaria și Imperiul otoman (1452) ca și armistițiul din anul precedent exprimă relativul echilibru de forțe și recunosc existența ca stat a Țării Românești al cărei voievod va fi ales, în continuare, de factorii de răspundere ai țării.”19

Tot în anul 1452, Iancu de Hunedoara renunță la demnitatea de guvernator al Ungariei, rămânând însă căpitan general al regatului și comite de Bistrița. „La începutul anului 1453, pentru a îngrădi mai mult puterea politică a lui Iancu, marii feudali maghiari aduseră pe Ladislav Postumul ca rege la Buda, deși era încă minor, făcând ca sarcina de guvernator a lui Iancu să înceteze.”20

În vara anului 1454, în urma încălcării de către sultanul Mahomed al II-lea (1451-1481) a armistițiului pe trei ani, Iancu a mai purtat o campanie victorioasă în Serbia, învingând o oaste otomană lângă Kruševac. Noi incursiuni turcești pustiesc Serbia în anul 1455, constituind un avertisment pentru țările de la nordul Dunării. Iancu de Hunedoara atrase atenția dietei ungare asupra necesității organizării unei puternice apărări a liniei Dunării și a reluării ofensivei împotriva turcilor, oferind să întrețină cu banii săi 10.000 de mercenari, dar magnații s-au opus. Atunci, Iancu se retrage pe domeniile lui din Transilvania, îngrijindu-se de pregătirea oastei sale de cnezi hunedoreni și de întărirea apărării pe linia Dunării, sigur de reluarea atacurilor turcești.

În toamna aceluiași an el purta tratative cu bizantinii, oferindu-le corpuri de

oaste pentru apărarea orașului Constantinopol, și cerându-le în schimb portul Mesembria( azi Nesebăr, în Bulgaria) de la marea Neagră ca bază de operațiuni. Acordul la care pare să fi ajuns n-a mai putut fi însă pus în aplicare, întrucât în aprilie 1453 turcii au început asediul decisiv al capitalei bizantine, pe care au cucerit-o în același an, la 29 mai.

Același rege, „apreciind însă marile servicii pe care le aduse statului, îi dăruiește, în 1453, orașul și districtul Bistriței, cu douăzeci de sate, precum și demnitatea de comite perpetuu al Bistriței. În același timp, hotărăște ca în stema acestui mare ostaș, pe lângă emblema de până atunci: corbul cu inelul în cioc, să fie reprezentat pe viitor și un leu în picioare, de culoare roșie pe câmp alb, ținând o coroană de aur: simbol al vitejiei lui Iancu și al serviciilor pe care le-a adus el dinastiei și statului.”21

În anul 1456, Mehmed al II-lea a început pregătirile pentru o nouă expediție împotriva Ungariei. Cheia strategică a drumului armatei sale spre centrul Europei era cetatea Belgrad. „Stăpânirea acestei cetăți însemna, de fapt, drum liber spre șesul din față;nu degeaba i se spunea doar „cheia regatului Ungariei”, așa după cum Chilia și Cetatea Albă erau „cheile” Moldovei.”22 Iancu de Hunedoara a fost însărcinat cu organizarea apărării, pentru preîntâmpinarea acestui mare atac turcesc. În același timp s-a desfășurat, mai ales de către călugărul franciscan Ioan de Capistrano, o intensă propagandă pentru o cruciadă antiotomană.

Iancu dispusese ca trupele să se concentreze la Seghedin; marii feudali nu se supuseră hotărârii dietei și nu veniră cu cetele lor; din nou se strânseră cetele unor nobili mijlocii și mici. Sprijinul esențial îi veni din partea cnezilor, al nobililor mărunți și al orașelor din Transilvania, apoi din partea maselor populare din Transilvania, Ungaria, Polonia, Cehia și Germania. Toată oastea strânsă sub steagul lui Iancu numără vreo 30.000 de luptători în timp ce însuși Mahomed al II-lea conducea o „armată uriașă-unele izvoare vorbesc de 200.000 de oameni, 300 de tunuri și 2000 de vase.”23

Sultanul a asediat Belgradul la începutul lunii iulie 1456. A încercat să-l blocheze și din partea Dunării cu ajutorul unei flote fluviale, dar așezarea cetății la confluența Dunării cu Sava a îngăduit totuși trimiterea de ajutoare garnizoanei asediate. La 14 iulie, a avut loc o luptă între flota turcească și cea organizată de Iancu. „ Cetatea însă era strânsă în clește de turci. Se găsea aici o oaste de apărare puternică fără îndoială, dar departe de a putea ține piept masei copleșitoare a asediului. Și luptătorilor închiși între ziduri nu li se putea veni în ajutor, apele erau blocate de corăbiile turcești. Corăbiile trebuiau lovite mai întâi. Dar cu ce? Iancu n-avea flotă. Ingenios, ca întotdeauna, încărcă luntrile și șlepurile de negoț din susul Dunării cu luptători încercați și le slobozi împotriva corăbiilor turcești. Dinspre Belgrad apărură în același timp altele, înțesate cu „schismatici” din oraș, iar el conducea și susținea lupta de pe maluri. O luptă violentă de mai multe ore se încinse. Corăbiile turcești fură unele scufundate, altele capturate, cele mai multe împrăștiate și silite să se refugieze. Drumul se deschise: puteau fi vărsate acum mereu de peste apă noi întăriri în cetate. Iancu însuși intrat aici e neobosit: îmbărbătează pe apărătorii descurajați,- începuse să bântuie ciuma și printre ei- reorganizează apărarea. E personal prezent peste tot, ziua în punctele cele mai primejduite, noaptea veghind lucrările de apărare sau primind pe luptătorii care soseau pe ascuns de peste Dunăre. „Blestematul de Iancu a sosit cu oaste nenumărată și fu de ajutor Belgradului” – scrie indignată cronica turcească. Însuși Mahomed trebui să recunoască: „ De-acum ne va fi mai greu să ne împlinim dorința.” Asediul fu zdrobitor. Bombarde turcești deschideau breșe largi; turnurile, zidurile din față se măcinau, se năruiau. Trebuiau făcute eforturi disperate pentru a umple golurile deschise ziua. „Nici nu mai era cetate aceasta, ci mai mult câmp” după cum se exprima însuși Iancu după asediu.”24

La 21-22 iulie, sultanul a încercat să forțeze victoria printr-un asalt general, pe care însă garnizoana l-a respins, iar impetuosul contraatac dezlănțuit de Iancu a pătruns în tabăra otomană, punând pe fugă întreaga oaste a sultanului. Turcii au suferit pierderi mari, o pradă uriașă căzând în mâinile învingătorilor. Pus în derută, sultanul a fost silit să fugă în neorânduială cu oastea ce mai scăpase din măcel. La vestea acestei mari victorii, o bucurie imensă cuprinse toată Europa, în special popoarele amenințate imediat și direct. Această victorie a salvat pentru aproape 70 de ani Europa Centrală de primejdia cotropirii otomane.

„ Cine au fost, după mărturiile vremii, biruitorii de la Belgrad?. N-a fost acolo nici un domn, nici un nobil, numai poporul de rând din orașe și sate”- relatează un căpitan din Nürenberg. „ am fost acolo numai meseriași” – relatează un alt martor al luptei. „ Lucrătorii de pământ, de la plug, de la sapă”, – caracterizează oastea un călugăr franciscan. Sau un alt martor ocular: „Toți care s-au strâns erau din popor, țărani, oameni săraci, preoți de la sate, studioși, călugări cerșetori… Puține arme puteai vedea la ei și nici cai, cel mult doar pentru căratul bucatelor… Cei mai mulți erau cu săbii, cu ciomege, cu prăștii, ca păstorii… ” Cronicarul Turóczi, fidelul povestitor al faptelor vitejești ale eroului, încredințează și el istoria că pe cuceritorul „ care cu minte trufașă, cu ochi semeț e voit să domnească asupra întregului rotogol al pământului… l-a învins braț țărănesc, mult mai deprins în purtarea sapei decât a armelor și acela care a venit cu atâta veselie, în sunet de trâmbițe și tobe de război, întristat, în liniștea nopții, cu rușine a fugit.”25

Lupta de la Belgrad a însemnat cel mai strălucit moment din cariera militară a lui Iancu de Hunedoara . A avut un răsunet imens în Europa, redresând pretutindeni moralul zguduit de căderea orașului Constantinopol.

Dar, în plină sărbătoare un fulger ca din senin: eroul a murit! Tocmai când numele lui era menționat cu nesfârșite elogii, iar papa îl înălța în laude ”până deasupra stelelor”. Strigătul de bucurie se schimbă deodată în cântec de jale. Biruitorul căzu în culmea gloriei, după cea mai mare victorie a sa, răpus nu de sabia dușmană, cum îi va fi trecut prin gând de nenumărate ori în viața lui de ostaș neodihnit, ci de ciuma care izbucnise în oastea sa încă în cursul asediului. Închise ochii în tabără, în mijlocul luptătorilor săi, aproape de câmpul strălucitei sale bătălii, în ziua de 11 august 1456. Frații săi de arme l-au dus și l-au așezat spre veșnică odihnă, după propria-i dorință în catedrala de la Alba Iulia, alături de fratele său Ioan, care i-a fost și viteaz frate de arme. Pe piatra de mormânt a lui Iancu au fost săpate cuvintele „ s-a stins lumina lunii”.

Apreciind în ansamblu, strălucita epocă de istorie românească și, totodată, de istorie universală marcată de personalitatea lui Iancu de Hunedoara, Nicolae Iorga scria cu îndreptățită mândrie: „Gândul lui cel mare a fost, vizibil, acesta: să se sprijine pe forțele unei națiuni viguroase și nouă pentru ca prin această națiune să reziste turcilor, să păstreze Dunărea, schimbând numai centrul de greutate din principate în Ardeal… El întrebuințează prin urmare puterea sa în Ungaria pentru a săvârși această operă cu noi și, putem adăugi, spre cinstea noastră. Elementul pe care l-a adus în luptă n-a fost în rândul întâi unguresc; nu cu nobilii maghiari a făcut el campaniile sale, ci mai ales cu

trupe auxiliare din părțile noastre, pe de o parte, și cu țăranii din Ardeal, pe care încă Sigismund i-a fost ridicat din nou la demnitatea de oameni, dându-le o situație privilegiată…”26

Rolul pozitiv pe care l-a jucat în istorie peronalitatea lui Iancu de Hunedoara nu apare numai din marile lui calități personale, ci în primul rând din faptul că activitatea lui, interesele sale și ale păturii sociale din care făcea parte au coincis-în împrejurările particulare ale momentului istoric- cu interesele păturilor mai largi ale poporului și cu sensul evoluției progresive a istoriei în general.

„Fără această largă bază socială a politicii sale, Ioan de Hunedoara ar fi fost un general înfrânt. Fără excepționala sa personalitate militară, lupta popoarelor împortiva jugului otoman n-ar fi înregistrat, poate, succese atât de răsunătoare, într-un timp atât de scurt. Această legătură strânsă între el și soarta poporului său îl înalță pe treptele unei glorii simple, sobre, dar cu atât mai durabile, a cărei amintire i-o păstrează până astăzi cuvântul istoriei și poezia legendei.”27

VI. POLITICA DE FRONT COMUN ANTIOTOMAN

DUSĂ DE IANCU DE HUNEDOARA

„Ideea de colaborare politică și militară a Țărilor Române, generată de realitatea interdirecționării, revine permanent în documentele medievale. O întâlnim în scrisori oficiale și particulare, înțelegeri și tratate, note informative și rapoarte diplomatice. În acest sens s-au pronunțat voievozii, principii și dregătorii din Țara Românească, Moldova și Transilvania. Ideea că Țările Române formează împreună o putere militară și că tind spre aceasta a găsit o confirmare și din partea factorilor politici străini. Anton Veracsics din Sebenic a înregistrat temerea unor sultani ca nu cumva Țara Românească, Moldova și Transilvania „ să se unească împreună și să se apere”. Împăratul Rudolf al II-lea și consilierii săi ca și regele Poloniei, Sigismund al III-lea s-au arătat îngrijorați de perspectiva unirii Moldovei cu Transilvania și Țara Românească sub conducerea lui Mihai Viteazul. Faptul era considerat drept „primejdios”, „periculos”, desigur pentru că venea împotriva planurilor de cucerire ale acestor puteri aflate în competiție pentru teritoriul românesc. Dincolo de aceste interese însă, s-a recunoscut, în diferite ocazii, utilitatea forțelor unite ale Țării Românești pentru „ lumea creștină”.”1

Primele documente politice românești, în care „se oglindește o concepție de stat”, consemnează și ideea colaborării politico-militare.

„ În ciuda unor discontinuități temporare, mai mult sau mai puțin inevitabile, lupta românească permanentă pentru apărarea hotarelor și neatârnării a reprezentat trăsătura definitorie a evoluției raporturilor țărilor române cu Poarta. Inițiativa și conducerea acestui uriaș efort material și moral a aparținut când Țării Românești, când Transilvaniei, când Moldovei. Rând pe rând sau împreună, ele au avut capacitatea de a mobiliza energiile necesare pentru a para puternicul impact otoman, realizând după definiția lui Nicolae Iorga „un adevărat război de apărare națională, integrat în străduințele generale europene menite să stăvilească înaintarea vertiginoasă a noilor cuceritori”.”2

În anii guvernării lui Iancu de Hunedoara s-a conturat sistemul politico-

militar al Țării Românești.

Până la moartea sa accidentală, vreme de aproape două decenii, Iancu de Hunedoara a fost un consecvent luptător antiotoman, alternând etapele ofensive cu cele defensive. În orice caz, în vremea și sub conducerea sa, în cadrul sau în afara unor planuri și acțiuni de cruciadă, se fac ultimele încercări cu oarecare șanse reale de izbândă pentru alungarea otomanilor din Europa. „În perspectiva acestor lupte, rolul său de conducător al tuturor românilor este evident.”3

În paralel cu străduințele depuse pentru sporirea autorității centrale și pentru întărirea bazei sociale și economice a regatului ungar, Iancu de Hunedoara a făcut tot posibilul să consolideze și frontul antiotoman, urmărind colaborarea cu toate statele interesate în stăvilirea pericolului reprezentat de expansiunea Imperiului otoman. Apariția lui pe scena istorie, calitățile sale deosebite de comandant de oști și om politic, primele sale victorii și, mai ales, începutul acțiunilor sale ofensive antiotomane au contribuit, așa cum am mai spus, la o reluare pe scară largă a luptei împotriva Imperiului otoman atât de către popoarele din Balcani, cât și de către alte state europene, printre care s-a numărat și Veneția. În același timp, trebuie subliniat și faptul că întreaga activitate a lui Iancu, politică și militară, s-a bazat, în mod esențial pe românii transilvăneni, pe colaborarea strânsă dintre cele trei țări românești. Românii au constituit, în toate marile sale bătălii, elementul de bază, iar întreaga sa politică și strategie a avut ca temelie unitatea de acțiune dintre Transilvania, Țara Românească și Moldova. Aceasta demonstrează, încă o dată și cu toată puterea, faptul că țările române au avut un rol esențial în stoparea, pentru multă vreme, a ofensivei otomane, că ele au fost un adevărat zid de protecție pentru Europa și civilizația ei.

Iancu de Hunedoara s-a adresat multor state europene pentru a primi ajutor în lupta contra turcilor. Se pare că eforturile lui aveau sorți de izbândă. Astfel, papa Eugeniu al IV-lea tocmai încerca să organizeze o expediție împotriva Semilunii. În acest scop, înaltul pontif a trimis legați în Imperiul german, în Ungaria, în Polonia și în Burgundia. Tot aici au venit și ambasadele bizantine, care vizitaseră între timp Veneția, Roma și Neapole, în încercarea de a organiza o mare cruciadă antiotomană.

Marile victorii ale voievodului din anii 1442-1444 au avut darul de a atrage atenția a numeroase state și popoare europene asupra sa și asupra posibilității de reluare a luptei antiotomane, printre acestea numărându-se și Veneția. Trebuie

semnalat că atitudinea acesteia față de importantele evenimente din sud-estul Europei din acești ani a evoluat de la ezitări și neîncredere până la angajarea în lupta antiotomană, căutând să se pună la adăpost din toate părțile. „ se observă că Veneția căuta să-și apere propriile ei posesiuni și interese comerciale în sud-estul Europei și în Mediterana Orientală … și că în această epocă ea se temea de Ungaria și de popoarele balcanice cel puțin tot atât de mult ca de turci.”4

Faptul că în 1443 statele apusene, printre care Veneția avea un rol de frunte, nu au trimis flota promisă și nici un alt fel de ajutoare tocmai în momentul în care Iancu de Hunedoara făcea un efort deosebit, în cadrul „campaniei lungi”, pentru a da lovitura de grație Imperiului otoman, constituie unul din motivele pentru care acesta s-a opus organizării unei noi campanii antiotomane în 1444 și explică și ezitările regelui Vladislav I. Această lipsă de coordonare a acțiunilor militare și diplomatice, rezultat al contradicțiilor care sfâșiau Europa creștină, a fost una din cauzele cele mai importante ale dezastrului de la Varna, adică a ultimei încercări serioase de a-i alunga pe turci din Europa.

Nădejdile legate de trimiterea, în primăvara anului 1445, a unei solii ungare la Roma și a alteia în Franța se spulberară. Regele francez se mulțumi să răspundă doar cu promisiuni, având probleme datorate războiului cu Anglia. Tot așa aveau să se spulbere și speranțele legate de trimiterea unor noi soli la papă și la curtea ducelui Burgundiei în toamna anului 1445 și în iarna următoare, soli care „n-au adus altceva decât vorbe goale”. În anul 1447, gândindu-se la o nouă expediție împotriva turcilor, Iancu de Hunedoara a trimis la noul papă pe Nicolae Laszocki. Un alt sol mergea să ceară ajutor la Neapole, la Alfons al V-lea de Aragon. Alte cereri de ajutor au fost adresate ducelui Filip al Burgundiei și regelui Franței, Carol al VII-lea, iar banul Croației s-a dus la Raguza. La toate aceste solii numai Raguza a promis ajutor bănesc. Consecința a fost că Iancu a trebuit să decidă amânarea acțiunii pentru anul 1448, când a trebuit să întreprindă noi demersuri pe lângă puterile apusene. Ceva mai consistente s-au dovedit negocierile cu Alfons al V-lea de Aragon, dar cum forțele navale ale Aragonului erau insuficiente, era necesar și concursul naval al Veneției și cel financiar al papei.

De la papa Iancu s-a ales numai cu promisiuni, căci încercările făcute de suveranul pontif de a aduna bani s-au inițiat așa de târziu, încât ele nu mai puteau

folosi expediției proiectate.

Cât despre eventualul ajutor naval al Veneției, acesta a fost zădărnicit de complicațiile militare intervenite atunci între Veneția, Milan și Alfons al V-lea de Aragon. Din cauza acestor împrejurări, o nouă încercare de a ralia apusul la marea operă a lui Iancu de Hunedoara eșuase și marele ostaș urma să purceadă la luptă doar cu forțele sale și ale Țării Românești.

În anul 1455, lucrurile s-au repetat o dată mai mult. După ce împăratul Frederic al III-lea păru hotărât să susțină efortul lui Iancu, el își schimbă repede atitudinea și renunță la campania prevăzută pentru anul 1455. Ceva mai târziu, Frederic al III-lea a hotărât amânarea pregătirilor pentru anul următor. Dar, în anul 1456, în crâncena bătălie de la Belgrad, în afara cruciaților aduși de Capistrano, Apusul n-a contribuit cu nimic la strălucita victorie obținută de Iancu de Hunedoara, silit să lupte doar cu trupele lui .

În aceste condiții, când Apusul a susținut prea puțin efortul militar al marelui ostaș, Iancu de Hunedoara a început să se sprijine pe țările din sud-estul Europei, amenințate direct de pericolul otoman. Dar nici în această direcție nu au lipsit greutățile. Cu Serbia relațiile sale au avut un caracter schimbător, deoarece despotul Gheorghe Brancović, vasal al Ungariei, a avut față de Iancu de Hunedoara o atitudine plină de oscilații și sinuozități: în 1426 se recunoaște aliat al Ungariei, doi ani mai târziu plătește tribut sultanului Murad al II-lea, în 1439 se refugiază în Ungaria, în 1440 se refugiază la Veneția; în anul 1442 se alătură din nou frontului antiotoman, participând la „campania cea lungă”, dar nici la Varna, nici la Kossovoplje nu își oferă ajutorul; ba mai mult, îi informează pe turci despre mișcările lui Iancu și în retragere, l-a prins și l-a ținut pe viteazul căpitan în captivitate. Relațiile proaste dintre cei doi au durat până în 1451, în 1455 amenințat de turci, se alătură din nou lui Iancu. Din această prezentare a raporturilor lui Iancu de Hunedoara cu Gheorghe Brancović rezultă „colaborarea redusă și episodică a despotului sârb cu Iancu”. 5

În legătură cu colaborarea cu Bulgaria un sprijin i-a venit lui Iancu din partea poporului bulgar, atât în expediția cea lungă din anul 1443, cât și în campania din 1444.

Tot așa poporul sârb l-a ajutat în „campania cea lungă” din 1443 și în eroica apărare a Belgradului,în anul 1456,la care au participat și locuitorii sârbi ai orașului

Mai multe nădejdi și-a pus Iancu de Hunedoara în colaborarea cu poporul albanez, condus de eroul său național Gheorghe Castriota (Scanderbeg). Legăturile lui Iancu de Hunedoara cu acesta s-au intensificat în anul 1448. Bonifinius vorbește chiar de o alianță între cei doi, prin care se coordonau mișcările armatei lui Iancu de Hunedoara spre valea Vardarului cu cele ale armatei lui Scanderbeg, care venea dinspre Albania, forțele albaneze urmând să lovească din spate oastea otomană.

Colaborarea proiectată între cei doi mari ostași nu s-a putut realiza însă în 1448, fie din cauza lui Brancović, care, ar fi ocupat defileele dintre Albania și Serbia, făcând imposibilă venirea lui Scanderbeg în ajutorul lui Iancu de Hunedoara, fie din cauză că eroul albanez era ocupat atunci cu războiul împotriva Veneției.

În anul 1456, albanezii nu au participat în mod nemijlocit la lupte, cum n-au participat nici în 1444 la bătălia de la Varna. Totuși, în 1456, ei au contribuit indirect la victoria de la Belgrad, prin faptul că au reținut în Albania o parte din forțele turcești care ar fi putut participa la bătălie.

În general, se poate spune că luptele de eliberare duse de acesta împotriva turcilor l-au ajutat pe Iancu de Hunedoara prin aceea că i-au împiedicat pe otomani să se îndrepte cu toate forțele în contra Ungariei.

Ajutor sporadic a mai primit Iancu de Hunedoara de la bosnieci, de la raguzani și mai ales de la cehi, încheind chiar un tratat de alianță în anul 1453 Jiři Poděbrady, „administratorul țării” cehilor.

În lumina celor de mai sus, rezultă limpede că în afară de expediția burgundă pe Dunăre (1445) și de participarea cruciaților la bătălia de la Belgrad (1456), țările mai îndepărtate sau mai apropiate de Ungaria au ajutat în mod inegal și sporadic lupta antiotomană a lui Iancu de Hunedoara . În schimb, lupta sa a fost susținută temeinic și constant de țările române, ai căror ostași s-au întâlnit și au luptat împreună și în 1443, și în 1444, la Varna, și în 1445, pe Dunăre, și în bătălia de la Kossovopolje 1448 sub conducerea marelui comandant român.

Experiența istoriei a dovedit că apărarea Transilvaniei a depins întotdeauna și în foarte mare măsură de situația existentă în Țara Românească și în Moldova. De aceea și regele Sigismund de Luxemburg și Iancu de Hunedoara au căutat, într-o formă sau alta, să-și asigure prietenia ori alianța domnilor din cele două țări române. În interesul luptei sale contra otomanilor, marele ostaș a intervenit de multe ori activ în politica internă a Țării Românești și a Moldovei, căutând să atragă pe cei doi domni români de partea sa, într-un trainic front antiotoman pe linia Dunării.

Acțiunile militare și politice întreprinse de Iancu de Hunedoara față de Țara Românească și Moldova au dus la încheierea unei strânse alianțe între cele trei țări române, la crearea unui sistem politico-militar comun, pentru a consolida frontul antiotoman. Aceasta s-a observat începând cu anul 1442 și culminând cu anii 1444, 1447-1448.

În anul 1442, când turcii au intrat în Țara Românească, Basarab al II-lea, s-a retras spre munți așteptând ajutorul lui Iancu de Hunedoara . Acesta a trecut munții să așeze domn în locul lui Vlad Dracul pe Basarab al II-lea, fiul lui Dan al II-lea, aderent al politicii antiotomane. Atunci „ mulți dintre marii boieri munteni s-au asociat la planurile acestuia, recunoscându-l conducătorul nu numai al forțelor militare din Ungaria și din Transilvania, dar și din Țara Românească, realizându-se astfel un sistem politic unitar de luptă antiotomană.”6 Iancu de Hunedoara a intervenit viguros, a înfrânt pe otomani pe Ialomița și a realizat o mai strânsă atașare a Țării Românești la lupta împotriva Semilunii. În această perioadă, Iancu a ajuns să-și impună autoritatea înlăuntrul Țării Românești, așa cum rezultă din unele documente ale vremii. „Astfel, el a confirmat privilegiile brașovenilor și bârsenilor în negoțul lor cu Țara Românească, a întărit moșiile mănăstirilor Vodița și Tismana din Țara Românească . De fapt aceste lucruri trebuie interpretate ca o ilustrare a încercării lui Iancu de Hunedoara de a crea un sistem politico-militar comun „în vederea consolidării frontului antiotoman”.”7 Totuși raporturile lui Iancu de Hunedoara cu țările române au cunoscut unele fluctuații. Astfel, în toamna anului 1444, Vlad Dracul, care îi fusese aliat în luptele dintre 1442-1445, domnul Țării Românești, se află alături de Iancu de Hunedoara, ca și în anul următor, dar același domn încheie mai târziu o pace cu turcii, ba chiar susține în anul 1447, la tronul Moldovei pe Roman al II-lea, împotriva lui Petru al II-lea, aliatul lui Iancu de Hunedoara. Pentru a reechilibra situația, pe la sfârșitul lunii noiembrie 1447 Iancu de Hunedoara a întreprins o campanie în Țara Românească . El a văzut în noua orientare a lui Vlad Dracul o slăbire a frontului antiotoman și a sprijinit împotriva lui pe un pretendent, Vladislav, refugiat la Brașov. Este vorba despre Vladislav al II-lea, dar nici el nu a rămas constant alături de Iancu, oscilând între poziția aniotomană și cea filoturcă, desigur și ca urmare a presiunii marilor boieri, care ca

și marii baroni din Ungaria, nu se arătau dispuși să lupte cu turcii, ci să se înțeleagă cu ei, contravenind politicii ferme antiotomane a lui Iancu de Hunedoara . Prin tratatul din 1452 însă, Poarta recunoaște vasalitatea domnului muntean față de Iancu, suzeranitate recunoscută și de către Vlad. În vara anului 1447, Iancu de Hunedoara a intrat în Țara Românească cu pretendentul Dan, după unii istorici poate fiu al lui Basarab al II-lea, după alții frate cu Vladislav al II-lea, iar în Tratatul de Istoria României,II vorbește de una și aceeași persoană . Vlad Dracul a fugit din Târgoviște și a ajuns în satul Bălteni, unde a fost ucis împreună cu unul din fiii săi, Mircea.

„La 4 decembrie 1447, după înlăturarea lui Vlad Dracul el se intitulează chiar voievod al Țării Românești, din mila lui Dumnezeu: „Ioan de Hunedoara, guvernatorul regatului Ungariei și, din mila lui Dumnezeu, voievodul Țării Românești.” Noul domn al Țării Românești Vladislav al II-lea, un fiu al lui Dan al II-lea, îl vizitează la Brașov „spre folosul țării și priința întregii Creștinătăți”…”8 Domnul muntean declară că îl slujește cu credință „pe acel domn și părinte al nostru, Ioan de Hunedoara”.

În ce privește Moldova, acțiunea lui Iancu de Hunedoara de a o încadra în frontul antiotoman a început în anul 1442. În luptele pentru tronul Moldovei, care au avut loc între anii 1442-1447, s-a impus în cele din urmă Petru al II-lea, care, sprijinit de cumnatul său Iancu de Hunedoara, a ajuns domn la Suceava. Petru a donat, în anul 1448, lui Iancu cetatea Chilia, pe care acesta a deținut-o până la moartea sa, transformând-o într-o puternică bază defensivă. Iancu de Hunedoara s-a gândit, la un moment dat, s-o folosească drept punct de plecare pentru ajutorarea Constantinopolului asediat de turci.

Înfrângerea lui Iancu la Kossovopolje (1448) a dus la scăderea influenței lui în Moldova și la încetarea domniei protejatului său. La începutul anului 1449, în Moldova domnea Alexăndrel, susținut de feudalii poloni. „…la 16 februarie 1453, Alexăndrel, domnul Moldovei, solicita protecția lui „Ianuș voievod” căruia se angaja să-i fie „cum e pururea un fiu părintelui său, și cu toți boierii mei și cu toată țara mea”. Marele comandant și om politic, voievod și locțiitor de rege, trebuia în schimb, „să ne apere de toți dușmanii noștrii, în toate părțile și pe noi și țara noastră (…) ca un domn bun, țara sa”.”9 Astfel Alexăndrel i-a lui Iancu un fel de protectorat asupra Moldovei.

Dar nu peste mult timp Alexăndrel a fost alungat din țară de Bogdan al II-lea susținut de Iancu de Hunedoara .

Bogdan al II-lea a stat alături de Iancu atât pentru a se apăra împotriva pericolului otoman, cât și pentru a putea face față tendințelor de cotropire ale Poloniei. El a semnat cu Iancu două tratate de alianță, unul la 11 februarie 1450 și altul la 5 iulie în același an. În aceste tratate se preciza, printre altele, că „ Bogdan al II-lea se angaja, în schimbul obținerii „ocrotirii” lui Iancu, „…să stăm pe lângă domnia sa și cu căpeteniile noastre și cu boierii noștri și cu toată țara noastră și cu oștirile noastre și cu tot sfatul nostru (…); și asemenea țara domniei mele și cu țara domniei sale să fie una (…); iar domnia sa ne va apăra sub mâna domniei sale și ne va feri de dușmanii noștri (…); și să ne fie ocrotitor nouă din toate părțile, asemenea și țării noastre”.”10

Bogdan al II-lea a pierit ucis de Petru Aron în 1451.

Anii care au urmat au fost plini de lupte între Alexăndrel, readus de poloni, și Petru Aron care în fața năvălirilor turcești nu se aliază cu Iancu, capitulând înaintea otomanilor și acceptând plata tributului.

Din cele de mai sus rezultă că începând cu anul 1442,domnii Țării Românești și de cancelaria lui Bogdan al II-lea, amintite mai înainte. Aici trebuie însă precizat că în Moldovei considerau țările lor „unite” cu Transilvania, cum se vede din actele întocmite orânduirea feudală unitatea dintre mai multe state era concepută ca reunirea sub o suzeranitate, mai ales când o primejdie comună făcea necesară căutarea unei protecții.

În secolul al XV-lea tocmai din cauză că o asemenea primejdie comună- primejdia cotropirii otomane- devenise aproape permanentă pentru poporul nostru și pentru că în chip firesc țările române, Țara Românească, Moldova și Transilvania constituiau un bastion unitar în coasta înaintării otomane, o unificare de caracter feudal între ele a fost necesară. Unificarea statelor române, în cadrul structurii politice a feudalismului, a însemnat unirea tuturor celor trei țări române sub mâna puternică a lui Iancu de Hunedoara în vederea înfruntării pericolului otoman. Suzeranitatea lui Iancu de Hunedoara asupra țărilor române de dincolo de Carpați datează dinainte de ridicarea lui la demnitatea de guvernator al Ungariei, din vremea când el era voievod al Transilvaniei și în fruntea regatului se afla un rege. În anul 1443, cum relatează cronica lui Wavrin, când s-a ținut adunarea generală a celor trei stări din Ungaria, au participat la adunare și mai mulți boieri din Țara Românească, pentru a se sfătui cu ceilalți în vederea luptei comune împotriva turcilor. În această adunare, Iancu de Hunedoara, în calitate de voievod al Transilvaniei, a fost recunoscut drept căpitan suzeran peste țările și oștile care luptau la Dunărea de jos împotriva otomanilor. El era drept suzeranul celor trei țări române în baza dreptului feudal. Era o unire între țările române, deosebită de legăturile de vasalitate față de regatul Ungariei.

Din toate acestea rezultă existența unei politici a lui Iancu de Hunedoara, care realiza, în forma suzeranității feudale, unirea celor trei țări române ca un organism militar și politic, subordonat marelui ostaș și îndreptat contra primejdiei otomane.

Iancu de Hunedoara „ridică spada căzută din mâinile domnilor români și apără timp de mai bine de două decenii creștinătatea. Ioan Corvin avu de fapt pe domnii români ca niște supuși ai lui, schimbându-i după plac și întrebuințând armatele lor în luptele lui cu Turcii. Putem spune cu drept cuvânt că în vremea lui Ioan Corvin, acesta a apărat creștinătatea cu puterile unite ale Românilor de pretutindenea. El este un șef național al tuturor Românilor și un apărător al civilizației europene.”11

În final putem concluziona citându-l pe Eugen Denize: „ … este incotestabil faptul că Iancu de Hunedoara ca exponent, în primul rând al intereselor Țărilor Române a fost una din personalitățile cele mai însemnate ale epocii sale și orice proiect de luptă antiotomană nu-l putea ocoli pe el și poporul din mijlocul căruia a apărut. După marile domnii ale lui Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun venise și rândul unui român transilvănean de a ridica pe o treaptă mai sus Țările Române în arena politică internațională. Ele au devenit, în această perioadă un factor de cea mai mare importanță în privința situației economice, politice și strategice din zona Dunării de Jos și a Mării Negre, trebuind să fie luate în considerare de toate acele puteri care aveau interese aici. Lupta românilor conduși de Iancu de Hunedoara a fost, în cele din urmă, încununată de succes, ei reușind să-și apere ființa statală și neatârnarea și, mai mult, să oprească pentru mai bine de jumătate de veac pătrunderea turcilor în Europa Centrală.”12

VII. DOMENIUL ȘI CASTELUL HUNEDOAREI

ÎNAINTEA, ÎN VREMEA ȘI DUPĂ IANCU DE HUNEDOARA

Cu fiecare zi, pomenirea numelui Hunedoara trezește în mintea unui număr tot mai însemnat de oameni, amintirea unor vremuri glorioase de demult. Tot mai des asociază numele de Hunedoara întâmplărilor petrecute acum aproape șase sute de ani pe meleagurile hunedorene. Astăzi multă lume știe că la Hunedoara a existat o cetate puternică, pe locul căreia acum e un castel ce a fost condus de voievodul român Iancu de Hunedoara . Loc prielnic pentru dezvoltarea unei așezări, oamenii s-au stabilit în Hunedoara din cele mai vechi timpuri. Urme ale vieții materiale pe aceste meleaguri pot fi întâlnite în bogata stațiune arheologică de pe dealul Sînpetru, la poalele căruia se află așezat castelul.

Poziția deosebit de favorabilă pentru apărare a acestui deal, situat între văile Cernei și Zlaștiului, principale căi de acces în ținutul pădurenilor și faptul că el domină răscrucea drumului vechi spre Hațeg, explică puternica lui fortificare și îndelungata lui folosire.

Ținut bogat, Hunedoara a intrat de timpuriu în contact cu maghiarii, relații sporadice de negoț fiind confirmate de monedele ungurești din secolul al XI-lea găsite în localitate, pe un deal din vecinătatea cetății de pe Sînpetru . Despre o stăpânire maghiară efectivă în aceste părți până în a doua jumătate a veacului al XIII-lea nu se poate însă vorbi.

Lipsa de supunere a lui Litivoi a făcut ca centrele principale ale ținutului, Hunedoara și Hațegul, să fie ocupate militărește, ele depinzând de cetatea regală a Devei, unde era sediul autorității administrative și juridice a comitatului. Din această epocă, a doua jumătate a veacului al XIII-lea, datează primele mențiuni documentare ale Hunedoarei ca localitate, dar ele nu pomenesc cetatea. Aceasta și explică de ce un cneaz de la Zlaști, sat la mai puțin de un kilometru de castel, se adresează pentru rezolvarea unui diferend pe care îl are cu niște vecini, prin anii 1362-1363, reprezentatului puterii regale, care își are reședința la Deva, în cetate, și nu la Hunedoara.

Prima mențiune documentară a cetăți de la Hunedoara este din 1399.

Această cetate, cu o suprafață mai mică decât castelul de astăzi, avea o formă ovală, cu axa îndreptată spre nord, zidurile ei putând fi observate și astăzi cu ușurință. Privind de pe podul castelului zidul turnului nordic, se poate distinge bine un colț al primei cetăți, zidit din pietre fasonate și deasupra căruia s-a clădit ulterior impozantul turn. O porțiune importantă din prima cetate se păstrează în aripa de sud a castelului, înglobată între zidării ulterioare ; în special un colț al zidului, înalt de aproape cinci metri, se poate vedea cu ochiul liber în curtea interioară din partea de sud-est. S-au păstrat de la această cetate și elemente de arhitectură, care confirmă epoca construirii ei: a doua jumătate a veacului al XIV-lea. Este vorba de ramele sau ancadramentele de piatră a două uși, una în dreptul fântânii, astăzi astupată de zidiri ulterioare și cealaltă în curtea interioară amintită. Arcul lor este în semicerc, potrivit stilului romanic, dar muchia interioară a celor două ancadramente este teșită, potrivit stilului gotic. Suntem în epoca în care goticul începe să se răspândească în Transilvania .

Existența aici a unei cetăți construite de către stăpânirea maghiară – în a doua jumătate a secolului al XIV- lea – o confirmă și etimologia cuvântului Hunedoara. Filologii au constatat că în multe locuri unde sub puterea regală, sau sub patronajul ei, s-au construit cetăți, populația românească n-a tradus numele unguresc al cetății. Sufixul maghiar vár – cetate – s-a transformat în sufixul românesc oara precedat de vechiul nume al localității. Cunoaștem astfel: Temesvár – Timișoara, Szegesvár – Sighișoara și altele, tot așa Hunyadvár – Hunedoara.

Procesul de fărâmițare feudală era în Transilvania, în acea epocă în plină desfășurare. Datorită acestui fenomen istoric, caracterizat prin întărirea clasei nobiliare în dauna puterii regale și exprimat în fapt, prin mărirea suprafeței moșiilor feudale pe seama teritoriului țării administrat de rege prin interpușii săi, fortăreața regală de la Hunedoara trece în stăpânire feudală. În anul 1409 cetatea este dăruită lui Voicu. „ Noi Sigismund, rege al Ungariei … – glăsuiește printre altele hrisovul – dăm, dăruim și hărăzim lui Voicu, fiul lui Șerb”- și rudelor sale printre care și fiul său Iancu- „pentru strălucitele sale merite militare, domeniul regal, fânețele, pășunele, apele și eleșteele, după vechile și adevăratele ei hotare”.

Cetatea este donată la 18 octombrie 1409 cu tot cu domeniul ei întregii familii: lui Voicu, fiului său, fraților lui Voicu- Mogoș și Radu, precum și vărului lor Radu.

Donația cuprinde cetatea și domeniul de care țineau satele din aproprierea acesteia, în primul rând cele de pe Valea Cernei și a afluenților ei, tot ținutul pădurenilor cu așezările respective spre vest, iar spre est câteva sate din Valea Streiului, în total vreo 25 de așezări.

„Suflet tânăr, capabil, ușor impresionabil, Iancu cunoaște minunata arhitectură a castelelor răspândite pe drumurile multe pe care le-a umblat. Poate atunci a conceput și ideea de a realiza ceva asemănător pe locul cetății primite de la părintele său. (…) Este demn de remarcat faptul că Iancu de Hunedoara, importantă personalitate politică, cu moșii întinse în numeroase provincii, hotărăște totuși să-și construiască reședința acolo unde a stăpânit tatăl său și unde și-a petrcut copilăria, confirmând astfel atașamentul lui pentru locul de baștină și legătura sufletească pe care a păstrat-o cu cei din mijlocul cărora plecase.”1

Dar altele erau condițiile în țara lui. Turcii nu întârzie să apară și în Transilvania. Ei trec și pe la Hunedoara în 1420. În aceste condiții, Iancu va întreprinde lucrări noi la vechea cetate. O va „moderniza”, pentru ca să corespundă cerințelor noii tactici militare, în vremea când se răspândesc armele de foc.

Cunoscând intenția turcilor de a pune mâna în primul rând pe cetățile aflate la granițe, Iancu de Hunedoara caută să aibă pe domeniul său o fortăreață care să poată rezista asediului unei armate numeroase. Pentru realizarea acestui scop el construiește o nouă incintă prevăzută cu metereze și patru turnuri rotunde la fiecare colț. Vechile intrări ale cetății rămase în curtea interioară sunt desființate. Alături de noua intrare apuseană, Iancu de Hunedoara construiește o altă latură sud-estică, puternic apărată de un pasaj boltic. Dar sistemul fortificațiilor militare ridicate acum nu se rezumă numai la atât. El înalță în afara cetății, pe latura ei sudică, un turn masiv ( Ne Boisa), tot înspre dealul Sînpetru, legat de cetate printr-un coridor așezat pe pilaștri, construcție folosită pentru întâia oară în Transilvania. Numele Ne Boisa (în limbile slave: nu te teme) ar fi fost dat, potrivit tradiției, de către ostașii sârbi aflați în slujba lui Iancu de Hunedoara .

De fapt Ne Boisa reprezintă un turn de apărare din avanposturi, exemplu tipic de construcție militară, el fiind legat de cetatea propriu – zisă printr-o galerie suspendată pe un pod masiv susținut de piloni și cu spațiu între ei zidit.

Construirea acestei fortificații avansate pe latura de sud a cetății nu este întâmplătoare. Partea de sud era, în eventualitatea unui atac, cea mai vulnerabilă, pentru că cetatea fiind așezată pe ultima terasă a dealului, pe aici era posibilă atacarea ei cu cei mai mulți sorți de izbândă. Probabil în această epocă s-a săpat și șanțul de apărare, foarte larg, care o despărțea de estul platoului dinspre sud și est. O preocupare pentru întărirea apărării laturii dinspre Sînpetru este ilustrată și de incinta construită pe versantul dinspre castel al acestui deal.

Cetatea era gata în jurul anului 1443.O monedă din timpul lui Vladislav I (1440-1444) descoperită „in situ” în cursul cercetărilor arheologice din anul 1967 confirmă după stratigrafia terenului, data de mai sus. În anul amintit, Iancu de Hunedoara cere papei privilegiul de a construi „in castro de Hunod” o capelă dedicată Fecioarei Maria.

Acest act nu se referă însă la capela din castel, care a fost construită mai târziu, ci foarte probabil la ruinele acelei biserici de la poalele dealului Sînpetru care se vedeau încă în secolul trecut pe locul numit și astăzi „la popii roșii”.

O nouă etapă de construcții va începe la Hunedoara curând după terminarea puternicei cetăți zidite în prima jumătate a veacului al XV-lea. De fapt se va face un nou castel, cel de astăzi, și care ține seama numai în parte de vechile reguli ale arhitecturii militare.

Schimbarea programului arhitectural și al destinației construcțiilor de la Hunedoara are mai multe cauze. Ascensiunea politică a lui Iancu de Hunedoara se datorește în primul rând talentului său militar. Se știe că el a dezvoltat tactica militară a timpului său. Aceste cauze au fost politice, economice și militare, ele îl vor determina pe stăpânul Hunedoarei să transforme cetatea abia construită. Este demn de remarcat că Iancu de Hunedoara, importantă personalitate politică, cu moșii întinse în numeroase provincii, hotărăște totuși să-și construiască reședința acolo unde a stăpânit tatăl său și unde și-a petrecut copilăria, confirmând astfel atașamentul lui pentru locul de baștină și legătura sufletească pe care a păstrat-o cu cei din mijlocul cărora plecase.

Când au început lucrările la Hunedoara este deocamdată greu de precizat. Sunt cunoscute însă mărturii care lasă să se întrezărească unele momente din desfășurarea lucrărilor la noul castel. În 1450 Iancu de Hunedoara cere din nou un privilegiu de a construi în vechea cetate a Hunedoarei o altă capelă dedicată sfântului Ioan Botezătorul.

Primul pas în realizarea noii etape de construcție îl constituie, deci, zidirea capelei, aceasta se suprapune peste zidurile vechii cetăți și se compune dintr-o sală dreptunghiulară despărțită în două travee acoperite cu ogive. Intrarea în capelă se face printr-o ușă cu un portal simplu. Timpanul cuprinde stema militară a lui Iancu de Hunedoara. În partea vestică a capelei, două coloane susțin o tribună prevăzută cu un parapet de piatră decorat cu muluri gotice, având în centru stema soției lui Iancu de Hunedoara, Elisabeta. Altarul capelei poligonal în interior, iar în exterior cu două laturi, are o formă excepțională, întâlnită numai la câteva biserici din Transilvania, printre care cea din Bârsău.

Existența celor două capele are o explicație. În mod obișnuit, în Europa, un castel asemeni celui de la Hunedoara avea două capele.

În timpul lucrărilor de restaurare a castelului s-a observat că există o asemănare între structura zidăriei de la Hunedoara cu cea a mănăstirii ctitorite în 1449 de Iancu la Teiuș. S-ar putea, deci, ca brașoveanul Conrodus, adică pietrarul – constructorul acestei mănăstiri să fie și autorul castelului de la Hunedoara. De altfel acesta este înnobilat de Iancu, în calitate de guvernator al regatului, pentru lucrările executate la ctitoriile lui și „pentru meritele lui câștigate în diferitele noastre lucrări”.

Capela și palatul, în mare, erau terminate în 1452, dată confirmată și de cunoscuta inscripție din Sala Cavalerilor. În 1453, potrivit unei inscripții citite în veacul trecut, s-a construit scara spirală cu frumosul ei portal, creîndu-se un nou acces în măreața sală de la etajul palatului. Accesul inițial se făcea prin latura de sud, pe vechea scară care permitea intrarea la bastionul din colțul sud-vestic și la meterezele de pe zidul de pe latura vestică. Această scară, vizibilă și astăzi, a fost părăsită după ce s-a construit în veacurile următoare aripa sudică a castelului, în forma lui de astăzi. Tradiția unei intrări din curte în această parte a castelului s-a păstrat însă, dovadă golul de ușă de la etajul aripii sudice și urmele celor două scări de lemn.

În aceeași epocă se construiește turnul de poartă de pe latura de vest, impunătorul pod peste prăpastia în care curge Zlaștiul și desigur, într-o primă formă, o precetate – numită mai târziu cetatea husarilor, iar astăzi Curtea Corvineștilor.

Schimbările petrecute în familia Corvinilor se reflectă și în lucrările care se desfășurau la castel. Un bun exemplu îl oferă balustrada tribunei de la capelă. Aici piesa centrală nu mai este corbul, ci țapul, stema Elisabetei, semn că ea este stăpâna castelului și al domeniului.

Dar dincolo de aceste aspecte formale, mai importantă pentru istoria castelului este apariția elementelor Renașterii, primele ei manifestări păstrate în arhitectura Transilvaniei.

Ideile Renașterii pătrund greu și își fac loc folosind deseori forme vechi de exprimare. La Hunedoara se poate urmări ușor acest fenomen. Astfel în Sala Dietei sunt două uși, ( una care dă în cunoscuta galerie și alta spre scara spirală) al căror ancadrament de piatră are un profil gotic, dar care se închid într-un arc semicircular, mărturii a unei prime manifestări a Renașterii. În aceeași etapă de lucru, un an mai târziu, la portalul scării spirale ( timpanul care reprezintă stema lui Iancu de Hunedoara, susținută de doi heruvimi), noua concepție este mai evidentă.

În construcțiile care se fac în a doua jumătate a veacului al XV-lea, aripa nordică- numită aripa Matei- ( fig. 12 și 14b) și mai ales logiile deschise, precum și împodobirea cu zugrăveli exterioare a castelului dovedesc că ideile Renașterii devin dominante la Hunedoara.

Lucrările se încheie în jurul anului 1840, după aproape un secol de muncă continuă. Așa se explică de ce la Hunedoara sunt prezente toate fazele stilului gotic, de la primele influențe, muchiile gotice pe ușile de la prima cetate din veacul al XIV.lea, până la stilul așa numit flamboaiant. Renașterea, ale cărei prime manifestări sunt semnalate începând de la mijlocul secolului al XV-lea, își dă și ea contribuția din plin . Goticul și Renașterea dau astfel trăsătura caracteristică castelului de la Hunedoara.

Elisabeta Silagyi moare în 1482. Al doilea ei soț vinde în 1526 domeniul și castelul Hunedoara după ce, în prealabil, transportase întreaga avere mobilă și arhiva castelului în Germania.

Castelul și domeniul Hunedoara, cu cele 40 de sate ale sale, intră în posesia și stăpânirea lui Gabriel Bethlen, principele Transilvaniei, în virtutea unui vechi principiu de drept feudal, potrivit căreia averile nobililor morți fără moștenitori reintră în posesia coroanei.

La castel începe o nouă etapă de construcții. Pe latura de est, între turnul vechi de poartă și capelă, se construiește un nou corp de clădire, de fapt un al II-lea palat. Acum se construiește și aripa sudică, după cum o dovedesc inscripțiile „1618” și „1622”, aflate pe ancadramentele a două ferestre de la etajul al doilea. În felul acesta se încheagă construcțiile tuturor aripilor castelului așa cum s-au păstrat până astăzi. Se fac însă și transformări care alterează arhitectura gotică. Astfel frumoasa sală de la etajul vechiului palat gotic este radical transformată prin desființarea vechii boltiri și compartimentarea ei.

Pe latura de vest, dincolo de râu, cetatea husarilor este amenajată într-o curte gospodărească prevăzută cu o foarte frumoasă poartă de intrare, cu decorație sobră, în aceeași manieră a Renașterii.

Probabil în această vreme s-a clădit și moara ale cărei ruine pot fi văzute sub pod. Un sistem de scripeți cu lanț permitea să se ridice pe pod „venitul din moară”, cum spune un document al epocii. Moara are o deosebită semnificație istorică, ea reprezentând o mărturie a exploatării țăranilor de către nobilimea feudală.

Lucrările de construcții s-au terminat prin anii 1623-1624. Castelul va trece succesiv prin mâna mai multor stăpâni.

În secolul al XVII-lea domeniul Hunedoara continuă să fie una din moșiile bogate, în componența căreia intrau orașele Hunedoara și Hațeg, minele și atelierele de prelucrat fierul și 31 de sate locuite de țărani iobagi.

Cel din urmă stăpânitor al castelului a fost Mihai Apafi al II-lea, ultimul principe al Transilvaniei până în 1699. În 1722, în castel se instaleză sediul administrației miniere și locuința funcționarilor. Castelului i se aduc unele amenajări și compartimentări determinate de noua lui funcție. Capela este redată cultului catolic.

În 1784, teribilul an, nobilimea fuge îngrozită care încotro de mânia țăranilor, mulți se refugiază la Hunedoara, „căutând siguranță în castelul de aici”.

Cu acest episod se încheie de fapt istoria propriu-zisă a castelului și încetează funcțiile lui medievale, pentru care fusese construit, acela de reședință feudală și adăpost și sprijin întărit al nobilimii.

Deși austriecii l-au transformat în sediul unei instituții administrative și în depozit de fierărie provenită din atelierele care prelucrau minereurile din împrejurimi, castelul de la Hunedoara va începe treptat să capete o nouă funcție, aceea de monument istoric.

Calitățile de monument istoric ale castelului de la Hunedoara sunt descoperite treptat și împărtășite întâi de călătorii care trec pe aici și își notează impresiile precum și de artiștii graficieni care-i redau imaginea. Începând din secolul XIX, el este subiectul a numeroase descrieri și a primelor cercetări științifice.

În 1817 s-a făcut o reparație generală a clădirilor, dar abia terminate lucrurile, un trasnet distruge parțial castelul.

În 1823 un incendiu a distrus – din nou- parțial castelul. Este restaurat în 1824, dar la 13 aprilie 1854 a izbucnit alt incendiu în încăperile din partea nordică. Focul, întețit de un vânt puternic, a cuprins în cele din urmă întregul castel. Părăsit, el urma să aibă soarta altor ruine.

În urma unei susținute campanii publice un medic maghiar, Ludovic Aranz, reușește să impună primele măsuri de protecție și începerea unor lucrări de restaurare.

Lucrările au început în 1868 sub conducerea arhitectului Fracisc Schultz. Acesta a restaurat Sala Cavalerilor, balconul pătrat al Camerei de Aur și balcoanele turnului nou de poartă.

După moartea sa (1871), lucrările de restaurare au fost continuate de Steindl- constructorul monumentalei clădiri a Parlamentului din Budapesta. La început acesta urmează orientarea predecesorului său, lucrările sale bazându-se pe ideea că Hunedoara trebuie transformată în cetate regală. De aceea construiește acoperișul actual mai mare decât cel orginal, care poate fi văzut în stampele realizate înainte de incendiu.

Pe turnul Buzduganului (fig.10a), al cărui acoperiș a fost înălțat și ascuțit, a pus un coif greu, iar în vârf un cavaler cu un steag- statuie de metal reprezentând pe Iancu de Hunedoara. De asemenea el înalță turnul nou de poartă cu un etaj și cu o galerie care-l înconjoară. Sunt ridicate creneluri la Bastionul de tortură și la cel pentru apărarea podului.

Bastionul Muniției este prevăzut tot cu creneluri, iar în colț se adaugă un turnuleț de observație, care putea fi văzut până la recenta restaurare.

Lucrările întreprinse de el la Hunedoara se încadrează în curentul neogotic, foarte la modă în arhitectura din cea de a doua jumătate a secolului trecut.

După Steindl care a demisionat în 1874, lucrările au fost încredințate unui om fără o pregătire, un antreprenor care încheie în mod dezastruos această restaurare.

El a tencuit toți pereții castelului,inclusiv faimoasă frescă a legendei lui Iancu, iar pietrele vechi rezultate de la lucrări au fost împrăștiate, sfărâmate ca material de zidărie.

După înfăptuirea visului de veacuri al poporului român, Unirea Transilvaniei cu România, la 01 octombrie 1918 castelul de la Hunedoara este luat în grija Comisiei Monumentelor Istorice care execută între anii 1926-1936 unele lucrări de întreținere. Mai târziu, între 1947-1950, se reface podul de acces. Iar cu prilejul comemorării a cinci veacuri de la moartea lui Iancu de Hunedoara, în 1956, se începe restaurarea integrală a castelului.

În prima etapă s-a lucrat la Sala Dietei și la capelă, care au fost aduse la aspectul inițial, iar începând din 1965 se urmărește desăvârșirea lucrărilor de restaurare la Hunedoara. Între 1968-1970 a fost terminată și restaurarea clădirilor din curtea exterioară.

Arhitectura impunătoare a castelului de la Hunedoara se oferă privitorului în toată măreția ei numai după ce se traversează incinta cetății husarilor și s-a ajuns în dreptul podului. În stânga turnului de intrare se ridică mărețul turn al buzduganului, construcție făcând parte din prima cetate a lui Iancu. El se spijină pe zidurile vechiului castru din secolul al XIV-lea.

Turnul de poartă, cu silueta lui masivă, datează din veacul al XV-lea, din a doua etapă de construcții. Trebuie reținute la el elementele decorative ale ferestrelor. Ultimul nivel, care cuprinde coridorul de lemn ce înconjoară turnul, este o adăugire din veacul trecut și deci străină de arhitectura originală a castelului.

În dreapta turnului de poartă se află aripa care cuprinde palatul cu cele două săli festive ale castelului, a cavalerilor și a Dietei. Fațada exterioară a acestei laturi dă nota de originalitate arhitecturii castelului de la Hunedoara. Partea superioară este formată dintr-un coridor lung prevăzut cu patru balconașe închise, ca niște turnulețe, ce se sprijină pe piloni masivi de zidărie, care pornesc din prăpastia dominată de castel. Acest sistem de un deosebit efect plastic, pentru că întrerupe monotonia acestei fațade foarte înalte, a avut la timpul său și un rol militar.

Cele patru balconașe corespund sistemului de fortificare adaptat palatelor din cetăți. Turnulețele au rolul unor gherete de pază și tir cu rază de acțiune mai redusă decât a tunurilor care le flanchează. În timp de pace aceste turnulețe erau în fond balcoane care ofereau o frumoasă priveliște asupra dealurilor împădurite.

Tot de pe pod, în continuarea aripii principale a castelului, se vede galeria și turnul Ne Boisa.

În capul podului se află o statuie de piatră din1664 care reprezintă pe pe sfântul Ioan Nepomuk.

Sub poartă, în partea dreaptă, se poate vedea vatra la focul căreia se încălzeau odinioară oștenii de gardă. Pe aceeași parte era un rastel pentru arme, iar mai încolo se afla închisoarea.

În stânga, tot sub poartă, se intră în camera de gardă, numită „casa nemților”. Din „casa nemților” se pătrunde, coborând câteva trepte, în subsolul așa-numitului bastion pentru tortură.

Prima încăpere care se vizitează de obicei la castel este Sala Cavalerilor(fig.13), impresionantă prin solemnitatea ei, fastuoasă, cu bolți gotice. Este împărțită în două de cinci masive coloane octogonale de marmură roșie, care sprijină nervurile și bolțile gotice, așezate pe baze pătrate cu profiluri simple și cu capiteluri îmbrăcate în câte o coroană de frunze de stejar. Cheile de boltă sunt frumos sculptate, cu blazoane și elemente florale de o deosebită grație. Pe cea de a doua coloană de la intrare se află o inscripție în relief, cu următorul text scris cu caractere gotice, în limba latină: „ Hoc opus fe(ci)t fie(r)i mag(nificu)s Joh(a)nes de hunzad reg(n)i hu(n)g(ar)i(ae) gub(e)r(n)a(t)or a(nn)d(omin)i m(illessim)o CCCCLII ” sau în trducere „Această lucrare a făcut-o mândrul și mărețul Iancu de Hunedoara, guvernatorul regatului Ungariei în anul Domnului 1452” . Ideea de a pune o inscripție care să preamărească pe stăpânul construcției nou ridicate este o altă mărturie a concepției renascentiste care se înscăunează la Hunedoara.

Denumirea de „sală a cavalerilor”, justificată din punct de vedere istoric, este întâlnită în literatura medievală, în romanele cavalerești și a fost dată de autorii acestora ca să deosebească asemenea încăperi de cele ale femeilor și ale slujilor. Un astfel de cavaler a fost și Voicu, tatăl lui Iancu de Hunedoara.

Alături este scara spirală. Portalul ei e încadrat de un coronament care subliniază măreția întregii compoziții și e flancat de două pinacluri ce se sprijină pe câte o consolă decorată cu frunze stilizate, iar în lunetă e un frumos patrulob. Cu stema lui Iancu de Hunedoara. Într-un decor de frunze stilizate (elemente vegetale), compoziția e dominată de blazonul lui Iancu de Hunedoara. Însemnele dispuse în diagonală reprezintă corbul cu inelul în cioc, stema familiei. Forma coroanei este mărturia celei mai înalte demnități pe care a ocupat-o Iancu în ierarhia feudală.

Treptele de piatră ale scării spirale sunt dispuse în forma unui uriaș evantai.

Pe latura opusă palatului se află capela castelului(14b și17), construcție contemporană cu aripa de vest. La capelă reține atenția tipul de plan. Aici trebuie remarcat faptul că izbește contrastul dintre exteriorul ei simplu și măiestria sculpturilor din interior. Cheile de boltă pe care sunt sculptate corbul cu inelul în cioc și țapul, emblema familiei Szilagyi, sunt piese în care artistul s-a întrecut pe sine.

După capelă se vizitează de obicei puțul castelului, numit în veacul al XVII-lea poetic, „ fântâna vie”, unul din punctele de atracție.

El nu atrage prin adâncime, ci, mai ales, pentru legenda legată de săparea acestui puț. Se spune că, după una din bătăliile sale Iancu de Hunedoara ar fi adus ca prizonieri la castel câțiva din conducătorii oștirii otomane. Trei din ei au fost puși să sape o fântână(fig.14a), promițându-le libertatea dacă vor da de apă. Desigur, nimeni nu se aștepta ca săpând în stâncă, ei să găsească un izvor. Dar dragostea de libertate a prizonierilor i-a îndemnat să înceapă lucrul în speranța că vor scăpa de robie. Ei au săpat fântâna, largă de doi metri și jumătate, cu târnăcoapele și dalta; potrivit legendei, au lucrat timp de 15 ani până au dat de apă. Într-adevăr, pe peretele sudic, dintr-o fisură a pietrei, atât cât să intre un deget, un mic izvor avea să umple fântâna. Când cei trei prizonieri s-au înfățișat apoi să-și ceară libertatea promisă, ea le-a fost refuzată. Pe zidul capelei, lângă fântână, spune povestea, cei trei turci și-au scris în limba lor amarul plin de revoltă: „Apă aveți, dar suflet nu”.

Inscripția în limba turcă nu cuprinde însă textul pe care-l povestește legenda, dar frumoasa povestire trebuie să aibă un sâmbure de adevăr, pentru că săparea unei fânâni în piatră, într-un castel feudal, nu se putea executa în evul mediu, decât cu munca robilor. În realitate conținutul descifrat de specialiști este: „Cel care a scris această inscripție este Hasan, care trăiește ca rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică” (fig.15).

Tot aici, în spatele fântânii, se vede unul din turnurile cetății construite de Iancu de Hunedoara, în prima jumătate a veacului al XV-lea. E vorba de turnul estic, numit „bastionul toboșarilor.”

De la fântână, mergând pe zidul de incintă, prin spatele capelei, se ajunge la așa numita „terasă Bethlen” sau „ bastionul munițiilor”. Este de fapt o construcție militară din secolul al XVII-lea.

Privind spre castel se poate vedea mai întâi fragmentul din zidul de apărare, iar în spatele lui așa-numita „ groapă a urșilor” a cărei denumire aparține fanteziei populare, cum că animalele sălbatice sfâșiau pe dușmanii aruncați în ea.

Tot pe terasa Bethlen, în capătul ei, se vede turnul pictat, numit în secolul al XVII-lea „ bastionul buzduganului”, cel mai înalt și bine conservat dintre turnurile primei cetăți a lui Iancu.

Din logii, printr-un culoar, se ajunge în Sala Dietei. Ea are același aspect ca și Sala Cavalerilor, fiind însă mult mai înaltă și mai impunătoare decât sala de la parter. Distrusă în secolul al XVII-lea, Sala Dietei a fost restaurată între 1956-1957. O problemă grea a fost aceea de a reconstrui în amănunt toate elementele decorative ale Sălii Dietei.

Numele „Sala Dietei” este impropriu, dar intrând în uzul general, îl folosim în continuare. Dieta se numea în evul mediu, în Transilvania, „adunarea generală a tuturor nobililor”, unde se luau hotărâri politice și măsuri cere reglementau viața socială și economică a țării.

Sala Dietei este izolată de exterior print-un coridor cu patru burdufuri așezate pe piloni. Sala a suferit numeroase transformări, în urma cărora a pierdut bolțile ințiale. La coridor și burdufuri se întâlnesc, pentru prima oară în Transilvania, ferestrele dreptughiulare ale goticului târziu, împărțite în patru ochiuri și încoronate cu arhivolde în acoladă, împodobite cu frunze și flori în cruce.

Forma ferestrelor indică o dată mai avansată, fiind așezate după anul 1452. Prima intrare în Sala Dietei se găsea în partea ei de sud, lângă Turnul Capistrano.

Sala Dietei a fost readusă astăzi, prin restaurare, la aspectul ei din secolul al XV-lea. I-au fost demontate bolțile și coloanele, s-au deschis noi ferestre, iar imensul spațiu al sălii a fost compartimentat creându-se șase încăperi dispuse pe două nivele.Se amintește despre „ camera doamnei”(fig 16b), a „domnului” și marele palat al sufrageriei. Pereții sufrageriei sunt acoperiți cu o friză cu portrete în medalion. Acestea la prima vedere par lipsite de valoare, totuși ele au semnificații importante în istoria artei și chiar în istoria politică a vremii.

De-a lungul sălii, pe partea de vest, pe toată lungimea ei, se găsește coridorul cu balconașe. Ușile care fac legături cu sala, ca și nișele prevăzute cu bănci, sunt iarăși, prin profile și traseul chenarelor, mărturii ale Renașterii.

Din Sala Dietei se ajunge în aripa sudică a castelului. Prima încăpere, venind din Sala Dietei, are pe mijlocul ei trepte înguste, care coboară spre un gol strâmt și întunecos. Se poate distinge în acest gol fragmentul, dintr-un ancandrament gotic, al unei uși și zidurile dispuse paralel care formează pereții culoarului . Un coridor se află și la un nivel superior. Ele rezultă din succesiunea zidurilor tuturor etapelor de construcție, începând cu zidul cetății din secolul al XIV-lea.

O mărturie a primei cetăți construite de Iancu de Hunedoara este turnul din colțul de sud-vest, numit mai târziu „al paharnicului” și atribuit ca locuință a lui Capistrano în timpul șederii sale la Hunedoara. Turnul acesta, la care se ajunge urcând o scară îngustă, a avut odată întreaga sa fațadă la exterior.

După turnul paharnicului se vizitează faimoasa galerie Ne Boisa și turnul cu același nume, fortificație de avanpost a primei cetăți construită de Iancu de Hunedoara. Ea este singura parte a castelului care s-a păstrat întocmai, nealterată de amenajări ulterioare.

Interiorul galeriei și al turnului este auster. Încăperile n-au servit niciodată drept locuință, ci au fost întotdeauna poziții de luptă pentru ostași, afirmație confirmată de altfel de gurile de tragere de diverse forme și de gurile de aruncat pietre și smoală de la ultimul nivel, al patrulea. Întreaga construcție impresionează prin severitatea ei și pare să transmită un mesaj peste veacuri despre ce a însemnat în vremea lui Iancu apărarea țării împotriva turcilor cotropitori.

Reîntorși în curte, rămâne de vizitat latura de vest, aripa Bethlen, construită în veacul al XVII-lea și lipsită astăzi de interes artistic.

În aripa aceasta se afla la etaj o sufragerie mare.

Incendiul din 1874 a distrus totul. Unica mențiune documentară existentă a fost insuficientă pentru o restaurare a etajului. De aceea s-a executat un tavan de lemn, casetat, care să se potrivească cu caracterul sălii. Tot în cursul restaurării s-au redeschis apre grădină o fereastră și un balcon ce fuseseră zidite.

Cartierul din spatele castelului, acolo unde astăzi sunt căteva străzi, se numea în trecut „ piața”, adică centrul economic al orașului, amănunt cunoscut din ce în ce mai puțin de localnici. Înainte de construirea orașului nou piața se afla aproximativ în același loc, dar ceva mai jos, nu departe de confluența Zlaștiului cu Cerna.

Pentru a asigura o legătură cu orașul, s-a construit în acea epocă și un pod nou, cel actual, care a fost restaurat în forma în care se vede, după o stampă veche.

Vechiul turn de poartă aflat pe această latură, și despre ale cărui zugrăveli exterioare s-a amintit, și-a pierdut funcția prin construirea, tot în secolul al XVII-lea, în dreptul lui, a unui imens bastion rotund, numit „bastionul alb”. Este o construcție militară tipică pentru tragerile cu tunul.

A rămas nemenționat în această descriere a castelului turnul din colțul sud-estic, al primei cetăți a lui Iancu. Nu este o omitere, dar pentru că în urma construcțiilor din secolul al XVII-lea a rămas izolat, la exteriorul lui se mai pot distinge înzidite vechile crenele care-i încununau partea superioară în epoca primei cetăți a lui Iancu de Hunedoara.

Evocarea diferitelor funcții ale încăperilor, cu tot aspectul lor prozaic, contribuie la formarea unei imagini asupra vieții cotidiene în castel, care presupunea o gospodărie complexă, în stare să satisfacă toate nevoile celor ce-l locuiau. Vorbind de castel, nu trebuie pierdut din vedere nici o clipă că aici era reședința unui imens domeniu feudal, locuit de iobagi așezați în aproape 40 de sate. Dintre aceștia, unii lucrau în minele și atelierele de prelucrare a fierului.

Vizita castelului de la Hunedoara se încheie aici. Rezumând, se poate spune că se cunosc mai multe etape de construcție, fiecare lăsându-și amprenta ei. Sunt de reținut fragmentele primei cetăți din secolul al XIV-lea, cu cele două ancadramente de ușă în stil romanic, apoi cetatea construită de Iancu de Hunedoara în prima jumătate a veacului al XV-lea cu cele patru turnuri de colț și ziduri crenelate și partea ei cea mei originală, galeria și turnul Ne Boisa. Din mijlocul veacului al XV-lea rețin atenția palatul cu cele două săli mari și capela. Deosebit de valoroasă, din această epocă, este sculptura în piatră, mai ales cheile de boltă ale capelei și în special portalul scării spirale. Renașterea, ale cărei prime influențe în Transilvania sunt semnalate la Castelul de la Hunedoara, a lăsat adânci urme în construcțiile ce s-au executat în a doua jumătate a secolului al XV-lea, elementele sale cele mai caracteristice fiind logiile dinspre curte ale laturii nordice cu faimoasa frescă, precum și zugrăvirea exterioară a unei părți din castel. Veacul al XVII-lea este caracterizat prin construirea unui nou palat pe latura dinspre răsărit, bogat decorat cu stucaturi – cele mai vechi stucaturi cunoscute în Transilvania – dar care nu se mai păstreză, portalul de acces în cetatea husarilor și decorația sculpurală a bisericii reformate, mărturii ale aceleiași Renașteri. În fine, veacul al XIX-lea este reprezentat prin curentul neogotic. Lui i se datorește silueta actuală a castelului, cu învelitorile lui foarte înalte și galeria din fața aripii Bethlen. Rezultă clar că fiecare epocă și-a dat contribuția ei la dezvoltarea castelului de la Hunedoara, unul din cele mai valoroase monumente istorice ale țării noastre.

Astăzi castelul de la Hunedoara, minunat monument de arhitectură, martor al multor frământări economice, sociale și politice petrecute pe aceste meleaguri în decursul istoriei, este amenajat ca muzeu, fiind pus la dispoziția vizitatorilor.

În sălile muzeului sunt expuse piese din ceramică aparținând epocii bronzului, ceramică dacică și romană, ce ilustrează locuirea intensă a acestei zone din cele mai vechi timpuri. Documente și arme din secolul al XV-lea sunt mărturii ale efortului lui Iancu de Hunedoara pentru stăvilirea pericolului otoman și închegarea unui front comun al celor trei țări române.

Fragmente de sculptură din secolul al XV-lea fac posibilă cunoașterea arhitecturii originale a castelului.

Cu alte cuvinte, prin însăși prezența lui, castelul transmite un mesaj istoric, acela al faptelor cărora le-a fost mărturie, păstrând în primul rând amintirea vie a aceluia care l-a clădit și a cărui memorie o evocă, aceea a lui Iancu de Hunedoara, dar el transmite și un mesaj artistic, prin eleganța proporțiilor, prin sobrietatea arhitecturii, prin măiestria sculpturii și originalitatea zugrăvelilor sale.

Fiecare pas făcut pe meleagurile hunedorene te poartă înapoi în istorie. Dialogul acesta peste timp al trecutului cu viitorul este mai evident în orașul Hunedoara unde, peisajul e dominat de silueta grațioasă a donjonului castelului. Hunedoara pare din acest punct de vedere un oraș-simbol.

VIII. VALORIFICAREA ELEMENTELOR DE ISTORIE LOCALĂ

ÎN PREDAREA ISTORIEI LA CLASELE I – IV

Dezvoltarea armonioasă a personalității elevului se realizează printr-un complex de influențe instructiv-educative cuprinse în conținut, obiectelor de învățământ, în mediul educativ creat în clasă și în școală, în metodele și procedeele de instruire și educare folosite de institutori, în activitatea desfășurată în afara clasei și școlii.

În procesul formativ – educațional pe care-l realizează învățământul, istoriei îi revine un rol deosebit. Prin conținutul și caracterul ei complex, istoria constituie un instrument de cunoaștere stiințifică a trecutului, de formare a perspectivei și a simțului istoric.

Apropierea elevilor de înțelegerea faptului că facem parte dintr-o continuitate, că prezentul nu este absolut detașat de ceea ce a existat în trecut, constituie de altfel, sensul principal al învățăturii istoriei, ei îi revine sarcina de a realiza fuziunea trecutului cu prezentul, devenind în felul acesta o știință pătrunsă de suflul contemporaneității și nu o disciplină despre un trecut apus și lipsit de interes prin perspectiva vieții noastre.

Istoria reprezintă o sursă deosebit de importantă pentru formarea unui larg orizont cultural, de cunoștere a valorilor materiale și spirituale pe care ni le-au lăsat epocile precedente și care intră, prin ce au mai bun în patrimoniul civilizației umanității.

Prezentând nenumăratele pilde de eroism lae maselor și personalităților, evidențiînd drumul spre mai bine parcurs de poporul nostru, de omenire, în decursul evoluției sale, istoric a depășește cadrul contemplativ, ea determină convingeri și trezește sentimente morale, patriotice și internaționaliste, devine un îndemn la acțiune.

În formarea reprezentărilor și noțiunilor de istorie la elevii din clasele I-IV, institutorul trebuie să țină seama de anumite particularități pe care le prezintă acest proces. Astfel, operațiile de analiză, sinteză, generalizare și abstractizare care sunt antrenate în formarea unor noțiuni de istorie se efectuează, la ei, la nivelul reprezentărilor.

În această direcție, o mare valoare o au elementele de istorie locală. În cadrul creat de istoria patriei, utilizarea rațională a elementelor de istorie locală -prin care înțelegem: locuri, urme și monumente de cultură materială și spirituală care evocă evenimente social politice în legătură cu trecutul și cu prezentul localității și împrejurimilor ei – contribuie la lărgirea și adâncirea influenței procesului de învățământ, a calității pregătirii elevilor, la creșterea eficacității muncii didactice.

Materialul istoric local satisface cerințele exprimate de principiile învățământului: îl pune pe elev în contact nemijlocit cu izvorul cunoștințelor; îl conduce de la apropiat la îndepărtat și îl orientează, la nivelul lui de înțelegere, în problemele vieții economice, sociale, politice și culturale – trecute și contemporane; îndeplinește atât o funcție instructivă – ajută la aprofundarea, la cunoașterea fenomenului istoric studiat- cât și una educativă- stimulează dezvoltarea spiritului de observație, a gândirii și capacității, suscită interesul pentru probleme de istorie, contribuie la formarea aptitudinilor științifice și a însușirilor moral pozitive, a patriotismului și la cultivarea gustului estetic. Astfel, elevii se conving că oamenii – fie că sunt de la oraș sau de la sat, fie că sunt bogați sau săraci, fie că sunt învățați sau neștiutori de carte – și-au adus contribuția la făurirea istoriei, iar unii dintre acești elevi manifestă preocupări pentru istorie: înjghebează colecții de monede, colecții filatelice pe teme istorice, vizitează muzee și expoziții.

Studierea elementelor de istorie locală și folosirea lor în activitatea didactică a constituit obiectul de referință și de studiu al mai multor cercetări. În lucrările și manualele de pedagogie apărute până acum în țara noastră se apreciază valoarea elementelor de istorie locală.

În metodicile predării istoriei la clasele I-IV se subliniază necesitatea ca institutorul să valorifice cunoștințele elevilor despre locul natal. Cadrul geografic în care își petrec copilăria exercită o valoroasă influență educativă prin stările afective pe care le determină. Imaginea locului natal dăinuie în conștiința omului.

Mai mulți autori abordează probleme în legătură cu valorificarea instructiv-educativă a elementelor de istorie locală, lecția ca mijloc de împletire a cunoștințelor din domeniul istoriei naționale cu cele despre localitate; cunoașterea materialului local prin vizite la muzee, expoziții, excursii, valoarea educativă a elementelor de istorie locală, organizarea muzeului școlar, căile folosite pentru adunarea materialului istoric local.

Pentru cunoașterea evenimentelor care au marcat județul Hunedoara se impune o planificare judicioasă, de perspectivă și pe an a activității de cercetare și colaborare cu toți factorii educaționali interesați și răspunzători de cunoașterea locului natal, cu profesorii de istorie, limbă și literatura română, geografie, muzică, desen ș.a.m.d..

În planul de perspectivă se înscriu principalele elemente de istorie locală, care vor fi studiate împreună cu elevii în perioada școlarizării lor, iar din acestea se desprind obiectivele care pot fi îndeplinite într-un an școlar. De pildă în județul Hunedoara, potrivit experienței unor institutori planul ar putea cuprinde următoarele obiective: Castelul Huniazilor, Nandru cu Valea Nandrului în apropierea municipiului Hunedoara, precum și excursii la Deva pentru a vizita Cetatea Devei, Muzeul Magna Curia, la Țebea, la cetățile dacice din Munții Orăștiei, la Sarmisegetusa Ulpia Traiana.

Dacă se muncește organizat, se poate aduna material pentru amenajarea unui colț muzeistic școlar, iar odată cu trecerea anilor școlari, de la o clasă la alta, sistemul cunoștințelor despre locul natal crește, devine tot mai cuprinzător și influențează pozitiv dezvoltarea intelectuală, estetică și morală a elevilor.

În afară de izvoarele directe se recomandă și consultarea folclorului. Ținuturile hunedorene, ca întreaga țară, sunt bogate în folclor. El poate fi folosit cu succes la lecțiile de istorie, pentru prezentarea în mod plastic a felului în care se oglindește în conștiința poporului ceea ce au reușit să făurească predecesorii.

Căile pentru cunoașterea elementelor de istorie locală, care stau la îndemâna institutorilor, nu se reduc la cele prezentate, ele fiind mai variate și mult mai numeroase, în funcție de condițiile locale concrete în care se desfășoară activitatea didactică.Institutorul participă alături de profesorii de specialitate, în mod sistematic la organizarea de excursii și la culegerea folclorului îndeosebi a legendelor și baladelor istorice.

Aceste căi pentru cunoașterea elementelor de istorie locală trebuie folosite într-un sistem unitar. Între ele trebuie stabilită o legătură reciprocă, încât constatările înregistrate pentru una să fie întregite și verificate prin toate celelalte. Referirile prin ele însele- o bătălie, o mișcare populară locală, unele monumente de artă străveche sau altele, spun prea puțin. Pentru a dezvălui întreaga lor semnificație este necesar să le privim în legături cu altele, să scoatem în evidență poziția pe care o ocupă fatpul istoric local în istoria țării întregi, în istoria națională și universală.

Ținuturile hunedorene sunt bogate în materiale care reflectă viața și activitatea oamenilor din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre. Aflându-se în fața unei varietăți mari de material care poate fi folosit în procesul de învățământ: material folcloric, narativ, beletristic, documentar, arheologic, precum și cel arhitectonic .

În legătură cu un anumit eveniment istoric poate fi folosită, desigur, o gamă largă de material istoric local. Institutorul trebuie să aibă în vedere faptul că materialul istoric local nu are doar un simplu caracter ilustrativ. Cu ajutorul lui aducem mai multă lumină asupra istoriei naționale și universale. Din marea varietate de material existent, institutorul trebuie să aleagă numai material tipic, semnificativ, accesibil, adică acel material cu ajutorul căruia elevii să poată fi conduși/coordonați mai ușor pentru a descoperi trăsăturile caracteristice, esențiale ale istoriei naționale și universale și a formula corect anumite generalizări.

Trebuie să subliniem faptul că sporirea valențelor instructiv-educative a elementelor de istorie locală este strâns legată de asigurarea respectării unor cerințe privitoare la calitatea și conținutul materialului istoric local folosit, precum și la metodica prezentării lui. Printre aceste cerințe, se impun a fi amintite:

autenticitatea materialului. Indiferent de natura lui, materialul istoric local trebuie să oglindească veridic faptele la care se referă și să fie interpretate corect din punct de vedere științific;

evitarea supraîncărcării lecției cu material de istorie locală. Amănuntele de ordin local acoperă și înlătură evenimentele principale, le diluează, țintuiesc în concret gândirea elevilor, n-o lasă să discearnă și să descopere esențialul, care i-ar permite să încadreze faptele locale în fapte de importanță națională;

subordonarea elementului istoric local evenimentelor generale;

prezentarea elementelor de istorie locală după regula de la apropiat la îndepărtat;

introducerea adecvată a materialului istoric local în lecție.

Elementele de istorie locală nu au efecte miraculoase, eficacitatea lor educativă depinde de împrejurările concrete în care sunt folosite. Pentru a stabili mai precis momentul în care trebuie să folosim materialul local în lecție, luăm drept criterii: scopul urmărit prin folosirea lui, legătura cu faptele de interes național, natura și volumul lui.

Elementele de istorie locală se folosesc mai ales în lecțiile de dobândire a cunoștințelor. Lecția de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor, organizată după parcurgerea unui capitol sau a mai multor capitole, din programă, ori la sfârșit de semestru sau an școlar constituie și ea prilej potrivit pentru valorificarea elementelor de istorie locală.

Din cele de mai sus rezultă că istoria patriei servește atât ca punct de plecare cât și ca fond pe care se profilează în fiecare moment studierea elementelor de istorie locală, materialul istoric local va fi diferențiat, în funcție de nivelul de pregătire al elevilor,că există o mare varietate de metode și procedee de valorificare a elementelor de istorie locală în activitatea la clasă a institutorului.

Lecțiile ținute în clasă pot fi, și este necesar să fie completate prin lecții ținute la muzeu. Este îndeobște cunoscut că muzeele de istorie dispun de un foarte variat și bogat material, care reprezintă dezvoltarea societății omenești din cele mai îndepărtate timpuri și până în zilele noastre, mult mai multe și variate decăt se află în muzeul școlar în cazul în care acesta există.

Fiecare epocă istorică este ilustrată prin obiectivele cele mai reprezentative, mai semnificative pentru istoria generală a patriei și pentru istoria locală.

În muzeu se pot desfășura diferite tipuri de lecție, de dobândire a cunoștințelor, de verificare și apreciere, precum și de recapitulare și sistematizare. Se impune sublinierea faptului că lecțiile în muzeu pot fi organizate în orice moment al procesului de învățământ: la începutul anului școlar, pe parcursul predării și la sfârșitul anului școlar. Important este ca materialul muzeal să nu abată cursul lecției, care are conform programei un scop precis și nu poate fi confundat cu acela al unei vizite obișnuite. De aceea, institutorul nu poate ceda locul personalului specializat al muzeului, așa cum se întâmplă în cadrul vizitelor obișnuite de informare generală.

Sistemul de organizare a muzeelor din țara noastră, de asigurare a cadrului general în care sunt plasate obiectivele locale, înlesnesc institutorilor integrarea fenomenului local în fenomenul istoric general, subliniază strânse legături dintre evenimentele istorice locale și cele naționale. Se impune însă, o pregătire atentă a lecțiilor ce se țin la muzeu. Este bine ca institutorul să-și întocmească un proiect didactic – de lecție- detaliat, judicios, care să-l sprijine în valorificarea din plin a lecțiilor.

Deci, din multiplele forme ale activității extrașcolare cele mai importante sunt: excursiile și vizitele.

În clasa a IV-a studiul istoriei trece de la povestirile lecțiilor din anii anteriori, la tratarea evenimentelor, în succesiunea logică și cronologică, la explicarea cursului ascendent dezvoltării societății omenești. Elevii mai păstrează în memorie întâmplările descrise în lecțiile anterioare, de aceea nu trebuie să se creeze o ruptură între acele evenimente, majoritatea intrate în legendă și faptele reale, datele exacte și numirile corecte pe care urmează să le învețe: este vorba de o corelație adecvată a ceea ce elevii au de învățat în clasele I-III, la citirea textelor cu conținut istoric, precum și în clasa a IV-a la lecțiile speciale de istorie.

Cunoscând prezentul și trecutul locurilor hunedorene, elevii au ajuns la concluzia că poporul nostru și-a iubit întotdeauna, cu înflăcărare, patria și au devenit mândri că aparțin acestui popor, că sunt fii ai acestui județ, străvechi pământ românesc.

Într-o lume pragmatică și mercantilă care se reflectă, inevitabil, și în existența elevilor din zilele postrevoluționare, prin integrarea elementelor de istorie locală în lecții și în activitățile din afara clasei și școlii, institutorul caută să îi facă pe elevi să înțeleagă că au motive să fie mândri că sunt români, că atât în prezentul cât și în trecutul său România a avut fii care nu au renunțat la acest petec de pământ, și l-au apărat atât cu vorba cât și cu fapta chiar dacă, uneori, acest lucru i-a costat viața.

Istoria le formează elevilor ideea de dezvoltare socială, de cauzalitate și interdependență a fenomenelor sociale, de transformare revoluționară. În felul acesta, pe lângă influența puternică pe care o exercită învățarea istoriei pe plan formativ- educativ, capacitatea de înțelegere și interpretare a vieții sociale prezintă o mare valoare instrumentală.

Elementele de istorie locală au o deosebită valoare instructiv-educativă.

Elevii își prezintă mult mai clar și mai precis și înțeleg mult mai ușor trecutul și prezentul, dacă evenimentele și fenomenele istorice sunt predate de la cauză la efect în intercondiționare reciprocă, strâns legate de ceea ce s-a petrecut ori se petrece în ținutul natal, dacă se leagă de fapte familiare lor.

Varietatea elementelor de istorie locală determină o multitudine de forme în cadrul cărora se realizează valorificarea lor: lecții de diferite tipuri, vizite, excursii, concursuri și altele.

Metodica folosirii elementelor de istorie locală cuprinde o gamă vastă de procedee, începând cu simpla indicare a faptelor de ordin local, continuând cu conducerea elevilor spre descoperirea, prin efort intelectual propriu, a unor adevăruri noi, iar de aici ajungând la activitatea independentă teoretică și practică de interes pentru istoria locală.

Se impune sublinierea că demersul pedagogic în vederea formării concepției științifice despre lume și viață trebuie să fie organizat în funcție de particularitățile de vârstă și individuale ale elevilor, de împrejurările sociale și de mediu, de experiența de viață a acestora, precum și de valențele formative ale diferitelor discipline de învățământ. Corelația interdisciplinară pe plan orizontal (cunoștințe dobândite la diferite discipline în aceeași clasă), sau pe plan vertical (cunoștințe dobândite în diferite clase) pune elevii în situația de a folosi noțiunile, conceptele în contexte noi, de a face legături logice, cauzale între diferite aspecte ale realității, ale vieții sociale. Prin aceasta se formează concepția unitară, științifică despre lume și viață și acele trăsături intelectuale ( flexibilitate, creativitate, spirit critic, capacitatea de analiză și sinteză) specifice omului nou.

În mod cert elementele de istorie locală ușurează înțelegerea istoriei generale și creează o atmosferă favorabilă, care, sensibilizându-i pe elevi adâncește influența educativă asupra lor, înlesnind astfel, formarea conștiinței și a conduitei patriotice.

Deși deosebit de importante, prin rolul lor, elementele de istorie locală nu se substituie, cum s-a mai arătat, celor cu caracter general, nu trebuie să împiedice formarea privirii de ansamblu asupra evenimentului istoric dat, ci dimpotrivă, ele se integrează în acestea, întregindu-le și dându-le un suport material mai puternic.

Materialul istoric local trebuie să fie folosit diferențiat, în funcție de vârsta elevilor și de nivelul dezvoltării lor intelecturale, pentru a le stimula continuu interesul pentru istorie. Efortul personal de cunoaștere a ținutului natal declanșează un proces lent, dar adânc, de înfrățire cu natura patriei, cu trecutul ei și cu prezentul, cu poporul român, cu valorile lui, cu roadele muncii lui, cu viitorul lui măreț, grandios.

Se impune ca institutorul să cunoască bine tradițiile locale, legendele și povestirile istorice, el să fie primul culegător întocmind culegeri tematice, înregistrând povestirile și legendele istorice locale, precum și alte tradiții specifice localității.

Rolul conducător al institutorului în procesul muncii instructiv-educative asigură realizarea funcției instructiv-educative a elementelor de istorie locală. Institutorul este acela care orientează și imprimă o înaltă semnificație morală întregii activități a elevului, atât școlară cât și extrașcolară.

Institutorul elaborează un program de perspectivă, în care se înscriu obiectivele istorice ce trebuie cunoscute, factorii cu care colaboreză, precum și acțiunile practice la care să se participe treptat, pe parcursul întregii perioade de școlarizare. La elaborarea acestui program, ca și la realizarea lui, se adoptă ca principiu călăuzitor, întrepătrunderea permanentă a materialului istoric local cu istoria națională, punctul de plecare fiind, după caz, de la acest material spre istoria patriei sau invers. Acest procedeu îl ajută pe elev să înțeleagă că numai în cadrul dezvoltării întregii patrii este pe deplin posibilă dezvoltarea ținutului natal.

Așadar, elementele de istorie locală acționând numai pe fondul istoriei naționale și întregindu-l, aduc o contribuție însemnată la îmbogățirea spiritualității elevului, la pregătirea lui pentru viață.

Proiect de programă școlară pentru disciplina opțională „Iancu de Hunedoara".

Programa școlară obligatorie propune ca scop al studierii istoriei în clasa a IV-a familiarizarea elevilor cu teme referitoare la trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat al localității natale, al României și al Europei. Utilizând mijloace adecvate vârstei acestora familiarizarea poate fi făcută prin introducerea unui curs opțional încă din clasa a III-a, dacă se observă că elevii manifestă interes pentru acest domeniu.

Pornind de la modelul didactic al istoriei, conceput pentru toată durata școlarității, experiențele de învățare propuse în acest opțional reprezintă, deopotrivă, etape ale unui tip specific de antrenament intelectual și ocazii pentru valorificarea experiențelor afectiv-atitudinale.

Nucleul funcțional al programei este reprezentat de obiectivele de referință, activitățile de învățare și conținuturile propuse.

În elaborarea programei s-au avut în vedere:

modificările de structură a sistemului de învățământ (scăderea vârstei de școlaritate și extinderea duratei învățământului obligatoriu) prevăzute de Legea nr. 268/2003 de modificare și completare a Legii învățământului;

contribuția istoriei la obiectivele etapei de școlaritate pe care o reprezintă învățământul primar;

recomandările referitoare la studiul istoriei, cuprinse în documente elaborate la nivel european, în mod deosebit, Recomandarea nr. 15/2001 a Consiliului Europei cu privire la studiul istoriei în secolul XXI și Memorandumul pentru educația permanentă, elaborat de Uniunea Europeană;

rezultatele unor cercetări referitoare la studiul istoriei în învățământul primar;

valorificarea experienței cadrelor didactice care au utilizat ca opțional sau extracurricular materiale care descriu evenimente și personalități istorice;

contribuția istoriei la competențele de bază care se dezvoltă prin învățământul primar.

Luarea în considerare a acestor elemente a avut consecințe la nivelul definirii elementelor componente ale programei.

Programa școlară are următoarea structură:

nota de prezentare care identifică scopul studierii opționalului de istoriei și locul pe care îl ocupă această etapă de școlaritate în învățământul obligatoriu;

obiective cadru, reprezentând obiective cu un grad ridicat de generalitate și de complexitate, care se referă la formarea unor capacități și atitudini specifice obiectului de studiu și sunt urmărite de-a lungul mai multor ani de studiu;

obiective de referință care specifică rezultatele așteptate ale învățării la nivelul fiecărui curs;

exemple de activități de învățare construite astfel încât să valorifice experiența concretă a elevului și să poată fi integrate unor strategii de predare-învățare adecvate contextelor variate de instruire;

conținuturi organizate în jurul unor domenii relevante pentru elev și reprezentative din perspectiva științei și a cerințelor societății contemporane, standarde curriculare de performanță reprezentând criterii de evaluare a calității procesului de învățare;

standarde curriculare de performanță, reprezentând criterii de evaluare a calității procesului de învățare.

Forma actuală a programei își propune să contribuie la recâștigarea interesului elevilor față de cunoașterea trecutului prin:

propunerea unui traseu de învățare în care elevii fac cunoștință cu trecutul unei personalități a istorie pornind de la situații familiare cum sunt originile și copilăria domnitorului (aspecte care țin de istoria națională sau de teme privitoare la copilăria în trecut și astăzi) urmate de cele care se află la mai mare distanță în timp și spațiu, luptele pentru tron, luptele cu turcii, finalizându-se cu o sinteză despre personalitatea domnitorului;

adecvarea obiectivelor cadru la etapa de școlaritate pe care o reprezintă învățământul primar;

o diversificare a activităților de învățare și o creștere a ponderii acestora în programă.

Programa propune obiective de referință, exemple de activități de învățare și conținuturi proiectate pe structura plajei orare de 1 oră, timp de 10 ore, pe parcursul unui semestru.

Date fiind elementele de noutate pe care le include programa opționalului propus, vor fi realizate sugestii metodologice care să ofere învățătorilor exemple de aplicare creativă a acesteia.

Obiective cadru ale opționalului

Aceste obiective au elemente comune cu obiectivele cadru ale studierii istoriei în ciclul primar, deoarece acest opțional are ca obiectiv principal pregătirea elevilor pentru disciplina Istorie.

Reprezentarea timpului și a spațiului în istorie

Cunoașterea și utilizarea surselor istorice

Cunoașterea și utilizarea termenilor istorici

Cunoașterea și interpretarea faptelor istorice

Dezvoltarea unei atitudini pozitive față de sine și față de ceilalți

Obiective de referință și exemple de activități de învățare

1. Reprezentarea timpului și a spațiului în istorie

2. Cunoașterea și utilizarea surselor istorice

3. Cunoașterea și utilizarea termenilor istorici

4. Cunoașterea și interpretarea faptelor istorice

5. Dezvoltarea unei atitudini pozitive față de sine și față de ceilalți

Conținuturile învățării

Originea și personalitatea lui Iancu de Hunedoara

Familia : istoria familiei;

Vecinii și comunitatea; teritoriu, monumente, castele și cetăți; locuința, ocupații și viața cotidiană

B. Momente importante ale istoriei

Conducători, eroi și evenimente care au avut legătură cu Iancu de Hunedoara

Elevii vor fi capabili să recunoască conducătorul, să localizeze în timp – secol – și în spațiu domnia, să numească câteva fapte săvârșite, să aprecieze rezultatele acestor fapte. În organizarea și desfășurarea lecțiilor se va urmări ca elevii să poată face conexiuni intra și interdisciplinare, să poată valorifica cunoștințele și experiențele dobândite în anii anteriori de studiu la diverse discipline.

Castelul și luptele lui Iancu de Hunedoara

Învățătorii au libertatea de a alege cel puțin 1 dintre castelele, cetățile sau orașele enumerate sau altele în funcție de resursele avute la dispoziție sau de interesele colectivului de elevi. Elevii pot fi antrenați în realizarea unor proiecte (de exemplu realizarea unui ghid al castelului din Hunedoara în urma unei excursii tematice), portofolii despre orașul Hunedoara cuprinzând legende / momente / monumente / personalități care au trecut sau au trăit în oraș / viața locuitorilor sau proiecte pe tema protejării zonelor istorice din localitate.

Standarde curriculare de performanță la finele cursului

Acestui opțional îi sunt repartizate 10 ore organizate astfel:

7 ore de predare

1 oră de consolidare – recapitulare

1 oră evaluare

1 oră excursie

Teme propuse:

Originea și personalitatea lui Iancu de Hunedoara

Ascensiunea politică a lui Iancu de Hunedoara

Iancu de Hunedoara – voievod al Transilvaniei

Politica de cruciadă

Politica de front comun antiotoman dusă de Iancu de Hunedoara

Domeniul și castelul de la Hunedoara înainte, în vremea și după Iancu de Hunedoara

Recapitulare

Activități de învățare

exerciții de exprimare a evenimentelor cu ajutorul unor cuvinte specifice „înainte, după, în același timp…”;

studii de caz: prezentarea unui castel (Castelul de la Hunedoara); analiza unui document istoric;

citirea și comentarea unor lecturi istorice;

prezentare în programul AEL;

alcătuirea unui portofoliu;

excursie.

La acest curs nu vor participa mai mult de 10 elevi.

Metode de predare/evaluare moderne folosite

Portofoliul

Portofoliul include descrieri semnificative sau exemple concrete din activitatea elevului. Ideea educațională ce susține folosirea acestei metode se referă la afirmația că elevii trebuie mai degrabă să demonstreze ceea ce știu decât să vorbească numai despre ceea ce știu și pot să facă. Informațiile ce stau la baza întocmirii portofoliului, trebuie adunate din surse diferite și la intervale de timp diferite. Conținutul portofoliului poate include desene, fotografii, colaje din ziare și reviste, vederi, dischete, Cd-uri. Sursele de obținere a datelor pot fi (pe lângă învățător) și părinții, cunoștințe, prieteni; în ultimul timp o sursă importantă de culegere a datelor este internetul.

Beneficiarul principal al portofoliului trebuie să fie în primul rând elevul. La finalul cursului se poate face o expoziție cu cele mai bune materiale cuprinse în portofoliu.

Conținutul portofoliului este evaluat atât de către cadru didactic cât și de părinte, care poate verifica constant activitatea copilului

Portofoliile elevilor constituie evidența clară a succesului sau eșecului unui program de învățare, metodă experimentală de predare.

Portofoliul permite cadrului didactic să considere elevul, grupul de elevi care participă la alcătuirea lui, ca individualitate unică.

Evaluarea cu ajutorul portofoliului oferă posibilitatea de a măsura aspecte mai complexe și mai importante ale performanțelor/proceselor de învățare într-o anumită temă.

Un portofoliu pentru a fi cu adevărat util, trebuie să posede mai multe caracteristici. Chiar dacă ele nu pot fi în totalitate îndeplinite, cadrul didactic trebuie să aibă în vedere:

să utilizeze mai multe surse de obținerea datelor; aceste surse se referă atât la produsele propriu-zise ale elevilor, cât și la informațiile oferite de diverse persoane implicate în educația acestor elevi;

să conțină date autentice; documentele selectate trebuie să fie în strânsă legătură cu activitățile educaționale din clasă.

să fie dinamic; este bine ca produsele să fie adăugate de mai multe ori, pe măsura trecerii timpului, astfel încât să ofere exemple din diferite stadii ale învățării. Nu este bine să fie selectate doar cele mai bune materiale. Astfel se poate urmări evoluția elevului pe parcursul cursului;

să fie explicit; obiectivele portofoliului, scopul în care acesta este constituit trebuie să fie foarte clar. Portofoliul nu este nici un mijloc de amenințare și nici unul de orgoliu. Portofoliul este un instrument „palpabil”, care să le arate elevilor modul lor de învățare și să îi stimuleze în a-și asuma răspunderea pentru bunul mers al lucrurilor;

să integreze școala cu viața; în măsura posibilului, documentele/produsele alese trebuie să stabilească o relație între ceea ce se învață în activitățile de tip școlar și realitatea vieții; adică în ce măsură elevii aplică cele învățate la situațiile vieții reale;

să aparțină celui evaluat; elevul / elevii trebuie să participe la stabilirea obiectivelor și a mijloacelor de apreciere; să își poată consulta portofoliul, să mediteze asupra calității produselor și deci asupra propriei activități, încercând să ia decizii pentru viitor în ce privește programul personal. În acest fel, ei pot lua parte activă la propria învățare, părăsind statutul de „obiect” evaluat de alții.

să aibă obiective multiple; evaluarea prin intermediul portofoliului trebuie să fie aptă de a produce măsurarea nu numai a performanțelor și progresului școlar al elevilor, ci și a clasei de elevi, în calitate de colectiv, de comunitate școlară. Portofoliul poate însoți elevul dintr-o clasă în alta, permițând astfel cunoașterea mai bună a lui de către noul cadrul didactic.

Programul AeL – lecția interactivă – descriere generală

Scopul acestui program este de a executa practic operațiile de creare și predare a lecției de către cadrul didactic care dispune de un laborator de informatică dotat cu calculatoare performante, care au Programul de lucru AEL. Înainte de predarea lecției propriu zise cadrul didactic trebuie să realizeze următoarele operațiuni:

crearea lecției; se pot crea materiale în Ppt, Word sau alte programe;

crearea unui test; la lecțiile de consolidare sau evaluare;

importul unor resurse necesare lecției; acest lucru se poate realiza importând lecții deja create pe diferite site-uri educaționale, cum ar fi www.didactic.ro.

crearea unor momente în lecție;

predarea lecției;

închiderea sesiunii de lucru.

Pentru buna funcționare a transmiterii lecțiilor de la profesor către elevi trebuie să funcționeze corect modulul de comunicație. Programul atenționează de la început dacă sunt probleme de comunicație.

Corectarea acestei probleme se face prin următorii pași. Se pornește fereastra Java Console. Se transmite conținutul erorii la [anonimizat]. Se execută apoi instrucțiunile primite. Dacă problema s-a rezolvat pictograma de conectare la server se colorează în verde.

Desfășurarea lecției pas cu pas:

cadrul didactic configurează lecția pentru clasa prezentă;

elevii se conectează în sistem fiecare cu propria parolă (aparțin unei singure clase);

profesorul anunță numărul lecției la care se conectează elevii;

elevii se conectează la lecția anunțată și profesorul verifică asta pe harta sălii de clasă;

dacă este setat corect orarul se pot adăuga și absențe în catalog;

se alege etapa lecției și se apasă play (din panoul lecției sau telecomandă);

se urmărește ca etapa transmisă să ajungă la elevi;

se alege un test sau o lecție și se transmite către elevi;

se urmărește desfășurarea testului sau a lecției;

se vizualizează statistici ale rezultatelor la test;

se adaugă în catalog notele de la test;

se vizualizează în catalog notele introduse, se introduc note în afara testului, se calculează media;

în catalog se urmăresc notele de la test (de tip link – albastre) și se vizualizează răspunsurile la test.

Exemplu de creare a unei probleme.

Informațiile necesare creării unei probleme sunt:

numele problemei – reprezintă numele problemei create – de exemplu Iancu de Hunedoara 1, Iancu de Hunedoara 2 etc;

gradul de dificultate – poate fi de la 1 la 5;

timpul – valoarea se dă în minute;

punctajul – este pe o scară de la 1 la 10;

obiectivul – reprezintă obiectivele definite la nivelul testului;

tipul problemei – poate fi una din următoarele opțiuni:

cu o variantă de răspuns

cu mai multe variante de răspuns corecte

cu expresii de tip adevărat/fals

cu evaluarea variantei de răspuns

cu ordonare de elemente

cu introducerea răspunsului

cu completare de spații libere.

enunțul problemei – conține enunțul propriu zis al problemei puse;

descrierea problemei – opțional se descrie problema;

indicația – prin bifarea acestui check-box apare un câmp în care se poate introduce sub formă de text o notă explicativă pentru problema respectivă;

Prin apăsarea butonului [Creează] se salvează în baza de date enunțul și tipul problemei create. După apăsarea acestui buton devin accesibile butoanele [Adaugă variantă] și [Adaugă fișier multimedia]. Folosind butoanele indicate se introduc variantele de răspuns.

După adăugarea variantelor de răspuns se bifează răspunsul / răspunsurile corecte și se apasă pe butonul [Salvează].

Din acest moment prima problemă este creată. La fel se procedează și cu celelalte probleme.

Avantajele acestui program sunt noutatea modului de lucru – pe calculator, interactiv, posibilitatea folosirii atât a documentelor scrise cât și a celor cu imagini, calitatea imaginilor și a prezentării sunt superioare.

Am folosit acest program deja la clasă, în diferite momente ale lecției: predare, evaluare, și am observat că elevii asimilează mai ușor, sunt mai atrași de acest mod de lucru.

Jocul didactic

Școlarul mic este o ființă pentru care principala trebuință este jocul, această trebuință este ceva esențial naturii sale. Dispoziția pentru joc a copilului este tocmai ceea ne va permite să împăcăm școala cu viața, să procurăm școlarului acele mobiluri de acțiune care se consideră de negăsit între cei patru pereți ai unei săli de clasă.

Jocurile didactice pot însoți fiecare obiect de învățământ, fiecare lecție putând lua forma unei întreceri, concurs între elevi, între rânduri de bănci, grupe de elevi.

La începutul cursului se pot iniția jocuri menite să creeze o atmosferă care să favorizeze comunicarea, să încurajeze pe cei cu gândire mai lentă și să dea aripi la spirit celor dotați. Se poate urmări cu această ocazie spontaneitatea construcțiilor verbale, a fanteziei și a jocului liber al reprezentărilor și imaginației. De exemplu: Povestirea unor întâmplări din copilărie, Cine știe și spune mai multe despre un personaj istoric, despre monumente istorice…?

Pentru dezvoltarea atenției se pot folosi jocurile Ascultă și spune mai departe, Privește și spune ce vezi. La cel din urmă joc se prezintă imagini ale lui Iancu de Hunedoara și ale castelului său.

Jocul Portretul are toate prerogativele actului de creație și va fi folosit în elaborarea unor caracterizări de personaje, la finalul cursului opțional.

Jocul Completează dacă știi dezvoltă gândirea. Elevul este pus să completeze spațiile libere cu cuvinte care să redea sensul logic al evenimentelor sau al frazei.

La consolidarea scrierii/citirii și a noțiunilor istorice învățate se poate propune jocul Cuvântul merge la locul lui și, o variantă mai complicată Propoziția merge la locul ei. La joc pot participa grupe de elevi, care contribuie fiecare la refacerea textului. La începutul jocului este ales un caligraf, care mai apoi să scrie textul frumos, și un orator care să-l citească.

Cu mult succes se poate folosi un joc mai complicat Mâine avem examen la … Acest joc se încadrează în categoria jocurilor de simulare. Jocul constă în simularea activității de examen pentru care elevii pregătesc lecțiile studiate la opțional într-un timp dat. În ziua anunțată în fața clasei, fiecare elev este invitat să răspundă. Ceilalți elev îl urmăresc pe elevul audiat. „Candidatul” este notat de către o „comisie” care este alcătuită din elevi. Fiecare membru din comisie are o fișă de observație pe care notează ceea ce consideră că a greșit, iar apoi nota finală. Copiilor li se spune că pot nota și modul de prezentare a materialului învățat.

Jocurile didactice contribuie la dezvoltarea unei gândiri creatoare, la formarea priceperilor și deprinderilor de activitate independentă. De aceea, metoda jocurilor trebuie să facă parte din strategiile didactice de predare-învățare în școala primară, ca și în etapele ulterioare ale pregătirii lor.

Excursiile și vizitele

Excursiile și vizitele oferă elevilor prilejul de a efectua observații asupra obiectelor și fenomenelor așa cum se prezintă ele în stare naturală, asupra operelor de artă din muzee și case memoriale, asupra unor momente legate de trecutul istoric, de viața și activitatea unor personalități de seamă ale științei și culturii naționale și universale, asupra relațiilor dintre oameni și a rezultatelor concrete a muncii lor. Ele au menirea de a stimula activitatea de învățare, de a întregi și desăvârși ceea ce elevii au acumulat în cadrul lecțiilor. Conținutul lor diferă în funcție de obiectul de învățământ.

Apelând la același criteriu folosit pentru clasificarea tipurilor de lecții – sarcina didactică fundamentală – putem delimita următoarele tipuri de excursii și vizite:

Excursii și vizite introductive.

Se organizează înaintea predării unui capitol sau cu scopul de a-i pregăti pe elevi pentru înțelegerea și asimilarea cunoștințelor ce se vor preda. Ele vor fi astfel organizate încât să ofere elevilor posibilitatea de a urmări aspecte concrete ale obiectivului vizat, să culeagă informații, să colecționeze material didactic.

Excursii și vizite organizate în vederea comunicării de cunoștințe noi.

Deplasându-se cu elevii în natură sau la diferite instituții, învățătorul urmărește să transmită cunoștințele prevăzute în programa școlară.

Excursii și vizite finale.

Se organizează după încheierea unui capitol sau a unei teme, scopul fundamental urmărit fiind acela de concretizare a cunoștințelor predate, de sistematizare și fixare a lor.

În cadrul celor trei tipuri fundamentale putem distinge o mulțime de variante în funcție de conținutul lor, locul unde se desfășoară, succesiunea internă a momentelor și aspectelor avute în vedere, strategiilor didactice folosite.

Prin conținutul lor se deosebesc excursiile recreative de cele cu caracter didactic. Organizate la nivelul clasei sau școlii, cu participare benevolă, ele urmăresc lărgirea orizontului de cunoștințe, familiarizarea elevilor cu frumusețile naturale ale țării noastre, asigurarea unor momente de recreere și destindere.

Vizitele în scop didactic se organizează de obicei în unități sau instituții de învățământ și cercetare, muzee, case memoriale, șantiere arheologice, săli de expoziție, stațiuni experimentale agricole. Vizitele au ca obiectiv completarea și adâncirea cunoștințelor, deschiderea orizontului de cunoaștere spre realitatea economică, istorică, social-culturală.

Pentru ca vizitele să-și atingă obiectivele, trebuie să țină seama de:

să fie bine organizate, să se desfășoare în condiții confortabile de deplasare;

să se stabilească clar obiectivele vizitelor;

să fie din timp anunțate pentru ca personalul locului vizitat să nu fie luat prin surprindere și să fie cooperant;

personalul abordat să fie de înaltă competență profesională;

să se discute despre învățămintele, impresiile vizitelor;

să se includă rezultatele cunoașterii în urma vizitelor în experiența proprie a elevilor.

În cadrul excursiilor, elevilor li se întărește sentimentul de dragoste și respect pentru natură, om și realizările sale.

Învățămintele desprinse prin excursiile și drumețiile mai importante sub aspectul obiectivelor tematice, al distanțelor de parcurs și al timpului afectat se regăsesc în portofolii care cuprind prioritar lucrări ale copiilor axate pe temele propuse de învățător.

PROIECT DE LECȚIE 1

Obiectul: Istoria românilor

Tema: O excursie la Castelul Huniazilor din Hunedoara

Scopul: Cunoașterea istoriei patriei, a elementelor de istorie

Obiective:

O1-să cunoască în mod direct locurile istorice care amintesc de trecutul îndepărtat al istoriei nostre, de misiunea lui Iancu de Hunedoara pe aceste meleaguri;

O2-să stabilească relația dintre vestigiile istorice vizitate și evenimentele istorice contemporane cu aceste;

O3-să aprecieze valoarea acestor vestigii;

O4-să culeagă date despre monumentele istorice vizitate și faptele istorice contemporane cu acestea ;

O5-să utilizeze informațiile dobândite în urma acestei excursii;

O6-să observe cu atenție locul vizitat.

Metode didactice: explicația, conversația, demonstrația, munca independentă, observarea, exercițiul

Mijloace didactice: vestigii istorice, fișe de observare, aparat de fotografiat, hărți, desene, planuri

Strategie didactică: pregătirea excursiei, desfășurarea excursiei, prelucrarea și valorificarea observațiilor elevilor

Bibliografie:

Liviu Burlec, Liviu Lazăr, Bogdan Teodorescu, Istoria românilor, Manual pentru clasa a IV-a, 1997, pg.14,15;

Idem, Istoria românilor, clasa a IV-a, Ghidul învățătorului, 1998, pg.20,21;

Gheorghe Tănasă, Metodica predării – învățării istoriei patriei, Ed. Spiru Haret, București, 1998.

Pregătirea excursiei

În vederea realizării acestei activități didactice, institutorul se informează în prealabil din bibligrafia prezentată asupra:

Așezării localității

Vechimii localității

Vestigiilor istorice existente

Datelor despre Iancu de Hunedoara

Evenimente istorice care au marcat evoluția castelului

Institutorul va stabili itinerariul și momentele de popas astfel încât până să se ajungă la obiectivul central, elevii să ia cunoștință despre alte locuri istorice întâlnite pe traseu.

Conform activității desfășurate, se stabilesc sarcinile elevilor pe grupe:

Grupa 1: va identifica toate hărțile și planurile obiectivelor vizitate pentru a le corela cu realitatea din teren ;

Grupa 2: va pregăti aparatele de fotografiat pentru imortalizarea momentelor semnificative din excursie în vederea alcătuirii unui album;

Grupa 3: va aduna date referitoare la istoria Castelului Corvineștilor din Hunedoara.

Elevii din cele trei grupe vor fi instruiți de institutor cu privire la sarcinile ce le au de îndeplinit și modalitățile prin care trebuie duse la bun sfârșit.

Desfășurarea excursiei

Institutorul prezintă elevilor importanța activității didactice desfășurate și a disciplinei care se impune în timpul excursiei.

După aceasta începe excursia propriu-zisă, iar pe parcursul ei, institutorul va insista în prezentarea și fixarea cunoștințelor asupra obiectivelor parțiale de pe traseu. Se pregătește astfel cunoașterea directă a obiectivului central, institutorul fiind în permanență ghidul excursioniștilor. Elevii vor face analogii între cunoștințele dobândite în timpul excursiei și realitatea întâlnită pe teren.

În timpul excursiei, elevii vor completa fișe de observație după următorul model:

Prelucrarea și valorificarea observațiilor elevilor

Excursia se va încheia cu o analiză cu privire la cunoștințele dobândite, felul în care grupele și-au îndeplinit sarcinile și a disciplinei colective și individuale (dacă este cazul).

În următoarele ore se va reveni asupra temei excursiei, a cunoștințelor dobândite și a importanței științifice a acesteia. Vor fi completate albumul și calendarul istoric .

Elevii vor fi ajutați să încadreze evenimentele istoriei locale dobândite în urma vizitei la Castel în evenimentele istoriei patriei.

Analiza se face prin întrebări.

PROIECT DE LECȚIE 2

Obiectul: Istoria românilor

Tema: Lupta românilor pentru libertate și independență în timpul lui Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare

Subiectul: Lupta comună a românilor împotriva turcilor sub conducerea lui Iancu de Hunedoara

Scopul: Cunoașterea de către elevi a luptei românilor împotriva turcilor

conduși de Iancu de Hunedoara, în vederea înțelegerii continuării luptei pentru libertate și independență dusă de români în secolul al XV-lea

Obiective operaționale:

Capacități de comunicare:

să rețină sensul și să opereze corect cu noțiunile introduse în lecție: otoman, luptă dreaptă, lupta comună a tuturor românilor care au luptat sub steagul lui Iancu de Hunedoara, popor român, stat român;

să argumenteze motivele pentru care s-au purtat luptele împotriva turcilor;

să motiveze victoriile împotriva turcilor.

Capacități de tip cognitiv:

să descrie bătăliile de pe râul Ialomița și de Belgrad;

să caracterizeze pe scurt marea personalitate istorică, Iancu de Hunedoara;

să evidențieze contribuția lui Iancu de Hunedoara ca stegar al luptei tuturor românilor împotriva cotropitorilor turci;

să reliefeze păstrarea autonomiei țării.

Aptitudini:

să ordoneze și să grupeze materialul faptic însușit din lecție;

să plaseze în timp (secol) luptele românilor conduși de Iancu de Hunedoara;

să reconstituie, cu ajutorul noțiunilor noi, al factologiei și cronologiei, conținutul principal al lecției;

să localizeze în spațiul geografic (pe harta istorică) bătăliile de pe râul Ialomița și de la Belgrad;

să integreze dialectic evenimente de istorie locală în lupta comună dusă de poporul român împotriva turcilor în secolul al XIV-lea și XV-lea.

Atitudini:

să aprecieze faptele de vitejie ale poporului român;

să exprime convingeri privind nedreptatea politică de dominație promovată de Imperiul turcesc.

Extinderi:

să interpreteze corect, pentru trecut, dar și pentru prezent relația românilor cu vecinii lor în lupta împotriva turcilor.

Tipul lecției:Mixtă

Metode și procedee didactice: demonstrația, conversația, expunerea, problematizarea, explicația și organizarea frontală

Mijloace didactice: manualul, caietul elevului, fotografii, ilustrații, harta istorică, exponate din Castelul Huniazilor sub formă de pliante, fotografii, fotocopii

IX. CONCLUZII

Lucrarea de față poate fi considerată o provocare didactică pentru ca fiecare dascăl, în zona lui să facă un asemenea demers, foarte util, în integrarea elementelor de istorie locală în cea națională. Totodată, ea îi ajută pe elevi în stabilirea unei strânse legături cu tradițiile locale, ceea ce duce la dezvoltarea caracterului patrimonial al istoriei.

Născut în orașul Hunedoara, în județul cu același nume, județ poartă pe umerii săi inestimabile valori ale culturii și civilizației românești, autorul a considerat că este de datoria lui să consemneze într-o singură lucrare, un crâmpei din rolul pe care acest județ l-a jucat în spiritualitatea românească în existența-i seculară prin nașterea marelui voievod, a marii personalități, aceea a lui Iancu de Hunedoara.

Studiile, cercetările, articolele și imaginile reproduse în această lucrare ilustrează simțămintele celui care a scris, apropiindu-se astfel mai mult de trecut în dorința de a afla cât mai multe adevăruri despre Ioan Corvin.

Această lucrare poate fi considerată ca un îndemn spre apropierea de personalitatea celui care a fost Iancu de Hunedoara, cu dorința de a pătrunde mai adânc în tainele vieții de atunci, deși materialul de față, cules din izvoarele ce ni s-au mai păstrat, nu poate să scoată în evidență toate laturile puternicei și strălucitei personalități a marelui luptător.

Autorul lucrării a încercat să familiarizeze cititorul cu cadrul social-politic, istoric în care a trăit și a luptat Ioan de Hunedoara pentru a înțelege mai bine rolul pe care l-a ocupat în istoria noastră, aducând, punând față în față, uneori chiar comparativ anumite lucrări, scrieri ale vechilor cronicari și istorici, dar și ale celor contemporani.

Lucrarea, prin capitolele sale încearcă o cunoaștere mai aprofundată a vieții social politice a voievodului, dar în același timp încearcă să arate cât de multe s-ar mai putea spune despre personalitatea voievodului, cât de mult ar trebui cercetat pentru aflarea adevărului istoric. Nici un renumit istoric nu ar putea afirma că și-a consacrat destul timp și energie pentru cercetarea unei anumite epoci, nu va putea spune că a lucrat îndeajuns în această direcție.

Redactarea acestei lucrări reprezintă roadele unei laborioase căutări în biblioteci, la arhiva Muzeului de Istorie din Deva și direct la sursă Castelul de la Hunedoara.

Lucrarea se vrea un sincer îndemn la cunoaștere și drumeție în acest dăruit și înzestrat cuib străvechi de pământ strămoșesc, de viețuire a înaintașilor fără a pretinde că a reușit să arate totul despre încărcătura de istorie a acestui loc.

BIBLIOGRAFIE

Lucrări generale

Academia Română, Istoria românilor, Vol.IV, Editura Enciclopedică, București, 2001;

Gemil, Thasin, Românii și otomanii în secolele XIV-XVI, București, 1991;

Giurescu, C.C., Giurescu, D.C., Istoria românilor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977;

Iorga, Nicolae, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989;

Maxim, Mihai, Țările române și Înalta Poartă, București, 1993;

Murgescu, Bogdan, Istorie românească-Istorie universală, Editura Teora, București, 1999;

Panaitescu, Petre P., Istoria românilor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990;

Pascu, Ștefan, Istoria medie a României, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1966;

Pascu, Ștefan, Voievodatul Transilvaniei, Vol.III, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986;

Pascu, Ștefan, Ce este Transilvania, Vol.III, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983;

Pop, Ioan-Aurel, Instituții medievale românești, Editura Dacia, Cluj-Napoca,1991;

Pop, Ioan-Aurel, Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997;

Prodan, D., Din istoria Transilvaniei.Studii și evocări, Editura Enciclopedică, București,1991;

Rezachevici, Constantin, Rolul românilor în apărarea Europei de expansiunea otomană secolele XIV-XVI, Editura Albatros, București, 2001

Toderașcu, Ion, Unitatea românească medievală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988;

* * *, Magazin Istoric, XXXVI- nr.5(422) / mai 2002 – Pop, Ioan-Aurel, Autonomii și instituții românești în Transilvania evului mediu

Lucrări speciale

Dan, M.P., Un stegar al luptei antiotomane. Iancu de Hunedoara, Editura Militară, București, 1974;

Denize, Eugen, Țările Române și Veneția.Relații politice (1441-1451), Editura Albatros, București, 1995;

Lazăr, Ioachim, Bugnaru, Elena, Castelul Corvineștilor- Hunedoara, Editura Arol Trade, Oradea, 1998;

Mureșan, Camil, Ioan de Hunedoara și vremea sa, Editura Tineretului, București, 1957;

Rusu, Adrian Andrei, Ioan de Hunedoara și românii din vremea lui.Studii, Cluj-Napoca, 1999;

Velescu,Oliver, Castelul de la Hunedoara, Editura Meridiane, București, 1968.

Metodica predării istoriei

Alexandru, G. și colab. – Metodica predării istoriei în învățământul preuniversitar, Craiova, 1999;

Dulamă, M. E. – Strategii didactice, Cluj, 2000 ;

Felezeu, C. – Didactica istoriei, București, 2002 ;

Ioniță, I. – Metodica predării istoriei, Cluj, 1997 ;

Păun, S. – Didactica istoriei, București, 2001 ;

Radu, I., Ionescu, M. – Didactica modernă, Cluj, 1995 ;

Tănase, G. – Metodica predării învățării istoriei în școală, Iași, 1996 ;

Gal, T, Retegan, I., Valorificarea instructiv educativa aelementelor de istorie locală, București, 1967.

=== Iancu de Hunedoara 4 ===

ARGUMENT

Dacă acum aprope 600 de ani Papa Calixt al III-lea a hotărât ca, în semn de omagiu și aducere aminte, în fiecare zi la ora 12 să se tragă clopotele în bisericile catolice, cum am putea noi, ce ne tragem din același neam și avem același sânge, să nu-l pomenim, să nu cinstim numele și memoria celui ce a fost Iancu de Hunedoara .

Locuitorii „târgurilor” din Transilvania sunt obișnuiți să audă în fiecare zi la ora prânzului glasul clopotelor bisericilor catolice. În întreaga lume, la ora 12 fix, în bisericile catolice sunt trase clopotele. Puțini credincioși romano-catolici știu că acest obicei îl cinstește pe Iancu de Hunedoara, ctitorul castelului Huniazilor și unul dintre cei mai cunoscuți eroi medievali, voievod al Transilvaniei, guvernator al Ungariei, cu ocazia victoriei răsunătoare asupra turcilor când a reușit să despresoare cetatea Belgradului. Ora 12 a fost ora la care armata lui Iancu de Hunedoara a reușit să învingă oastea lui Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului.

Papa i-a jelit moartea și l-a slăvit în viață numindu-l „ atletul cel mai puternic-unic- al lui Hristos”.

El s-a stins…demult… dar ne-a rămas numele lui:

„Însă decât toate, ce-i mai scump

pe lume,

Peste multe veacuri,

marele său nume.”

J. Arany, Toldi

Duhul acestuia strămutat la veșnicele lăcașuri la Alba Iulia a rămas la

Hunedoara, îndemn și temei pentru credința din care, prin care și pentru care a făcut toate câte le-a făcut pentru poporul român în general și pentru locuitorii acestor ținuturi în special.

Din acest duh viu și protector, a izvorât și ideea de a alcătui această lucrare. Ea pornește acum spre mințile cititorilor pătrunzând adânc în memoria acestora.

Papa Calixt al III-lea a lăudat „până deasupra stelelor” numele ilustrului voievod român, ca pe al unuia dintre „cei mai slăviți oameni care trăiseră atunci în lume”, prin aceasta adeverindu-l pe Herder „ Omul nu are nimic mai nobil pentru a arăta cine este decât numele său…”

1. VALORIFICAREA ELEMENTELOR DE ISTORIE LOCALĂ

ÎN PREDAREA ISTORIEI LA CLASELE I – IV

Dezvoltarea armonioasă a personalității elevului se realizează printr-un complex de influențe instructiv-educative cuprinse în conținut, obiectelor de învățământ, în mediul educativ creat în clasă și în școală, în metodele și procedeele de instruire și educare folosite de institutori, în activitatea desfășurată în afara clasei și școlii.

În procesul formativ – educațional pe care-l realizează învățământul, istoriei îi revine un rol deosebit. Prin conținutul și caracterul ei complex, istoria constituie un instrument de cunoaștere stiințifică a trecutului, de formare a perspectivei și a simțului istoric.

Apropierea elevilor de înțelegerea faptului că facem parte dintr-o continuitate, că prezentul nu este absolut detașat de ceea ce a existat în trecut, constituie de altfel, sensul principal al învățăturii istoriei, ei îi revine sarcina de a realiza fuziunea trecutului cu prezentul, devenind în felul acesta o știință pătrunsă de suflul contemporaneității și nu o disciplină despre un trecut apus și lipsit de interes prin perspectiva vieții noastre.

Istoria reprezintă o sursă deosebit de importantă pentru formarea unui larg orizont cultural, de cunoștere a valorilor materiale și spirituale pe care ni le-au lăsat epocile precedente și care intră, prin ce au mai bun în patrimoniul civilizației umanității.

Prezentând nenumăratele pilde de eroism lae maselor și personalităților, evidențiînd drumul spre mai bine parcurs de poporul nostru, de omenire, în decursul evoluției sale, istoric a depășește cadrul contemplativ, ea determină convingeri și trezește sentimente morale, patriotice și internaționaliste, devine un îndemn la acțiune.

În formarea reprezentărilor și noțiunilor de istorie la elevii din clasele I-IV, institutorul trebuie să țină seama de anumite particularități pe care le prezintă acest proces. Astfel, operațiile de analiză, sinteză, generalizare și abstractizare care sunt antrenate în formarea unor noțiuni de istorie se efectuează, la ei, la nivelul reprezentărilor.

În această direcție, o mare valoare o au elementele de istorie locală. În cadrul creat de istoria patriei, utilizarea rațională a elementelor de istorie locală -prin care înțelegem: locuri, urme și monumente de cultură materială și spirituală care evocă evenimente social politice în legătură cu trecutul și cu prezentul localității și împrejurimilor ei – contribuie la lărgirea și adâncirea influenței procesului de învățământ, a calității pregătirii elevilor, la creșterea eficacității muncii didactice.

Materialul istoric local satisface cerințele exprimate de principiile învățământului: îl pune pe elev în contact nemijlocit cu izvorul cunoștințelor; îl conduce de la apropiat la îndepărtat și îl orientează, la nivelul lui de înțelegere, în problemele vieții economice, sociale, politice și culturale – trecute și contemporane; îndeplinește atât o funcție instructivă – ajută la aprofundarea, la cunoașterea fenomenului istoric studiat- cât și una educativă- stimulează dezvoltarea spiritului de observație, a gândirii și capacității, suscită interesul pentru probleme de istorie, contribuie la formarea aptitudinilor științifice și a însușirilor moral pozitive, a patriotismului și la cultivarea gustului estetic. Astfel, elevii se conving că oamenii – fie că sunt de la oraș sau de la sat, fie că sunt bogați sau săraci, fie că sunt învățați sau neștiutori de carte – și-au adus contribuția la făurirea istoriei, iar unii dintre acești elevi manifestă preocupări pentru istorie: înjghebează colecții de monede, colecții filatelice pe teme istorice, vizitează muzee și expoziții.

Studierea elementelor de istorie locală și folosirea lor în activitatea didactică a constituit obiectul de referință și de studiu al mai multor cercetări. În lucrările și manualele de pedagogie apărute până acum în țara noastră se apreciază valoarea elementelor de istorie locală.

În metodicile predării istoriei la clasele I-IV se subliniază necesitatea ca institutorul să valorifice cunoștințele elevilor despre locul natal. Cadrul geografic în care își petrec copilăria exercită o valoroasă influență educativă prin stările afective pe care le determină. Imaginea locului natal dăinuie în conștiința omului.

Mai mulți autori abordează probleme în legătură cu valorificarea instructiv-educativă a elementelor de istorie locală, lecția ca mijloc de împletire a cunoștințelor din domeniul istoriei naționale cu cele despre localitate; cunoașterea materialului local prin vizite la muzee, expoziții, excursii, valoarea educativă a elementelor de istorie locală, organizarea muzeului școlar, căile folosite pentru adunarea materialului istoric local.

Pentru cunoașterea evenimentelor care au marcat județul Hunedoara se impune o planificare judicioasă, de perspectivă și pe an a activității de cercetare și colaborare cu toți factorii educaționali interesați și răspunzători de cunoașterea locului natal, cu profesorii de istorie, limbă și literatura română, geografie, muzică, desen ș.a.m.d..

În planul de perspectivă se înscriu principalele elemente de istorie locală, care vor fi studiate împreună cu elevii în perioada școlarizării lor, iar din acestea se desprind obiectivele care pot fi îndeplinite într-un an școlar. De pildă în județul Hunedoara, potrivit experienței unor institutori planul ar putea cuprinde următoarele obiective: Castelul Huniazilor, Nandru cu Valea Nandrului în apropierea municipiului Hunedoara, precum și excursii la Deva pentru a vizita Cetatea Devei, Muzeul Magna Curia, la Țebea, la cetățile dacice din Munții Orăștiei, la Sarmisegetusa Ulpia Traiana.

Dacă se muncește organizat, se poate aduna material pentru amenajarea unui colț muzeistic școlar, iar odată cu trecerea anilor școlari, de la o clasă la alta, sistemul cunoștințelor despre locul natal crește, devine tot mai cuprinzător și influențează pozitiv dezvoltarea intelectuală, estetică și morală a elevilor.

În afară de izvoarele directe se recomandă și consultarea folclorului. Ținuturile hunedorene, ca întreaga țară, sunt bogate în folclor. El poate fi folosit cu succes la lecțiile de istorie, pentru prezentarea în mod plastic a felului în care se oglindește în conștiința poporului ceea ce au reușit să făurească predecesorii.

Căile pentru cunoașterea elementelor de istorie locală, care stau la îndemâna institutorilor, nu se reduc la cele prezentate, ele fiind mai variate și mult mai numeroase, în funcție de condițiile locale concrete în care se desfășoară activitatea didactică.Institutorul participă alături de profesorii de specialitate, în mod sistematic la organizarea de excursii și la culegerea folclorului îndeosebi a legendelor și baladelor istorice.

Aceste căi pentru cunoașterea elementelor de istorie locală trebuie folosite într-un sistem unitar. Între ele trebuie stabilită o legătură reciprocă, încât constatările înregistrate pentru una să fie întregite și verificate prin toate celelalte. Referirile prin ele însele- o bătălie, o mișcare populară locală, unele monumente de artă străveche sau altele, spun prea puțin. Pentru a dezvălui întreaga lor semnificație este necesar să le privim în legături cu altele, să scoatem în evidență poziția pe care o ocupă fatpul istoric local în istoria țării întregi, în istoria națională și universală.

Ținuturile hunedorene sunt bogate în materiale care reflectă viața și activitatea oamenilor din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre. Aflându-se în fața unei varietăți mari de material care poate fi folosit în procesul de învățământ: material folcloric, narativ, beletristic, documentar, arheologic, precum și cel arhitectonic .

În legătură cu un anumit eveniment istoric poate fi folosită, desigur, o gamă largă de material istoric local. Institutorul trebuie să aibă în vedere faptul că materialul istoric local nu are doar un simplu caracter ilustrativ. Cu ajutorul lui aducem mai multă lumină asupra istoriei naționale și universale. Din marea varietate de material existent, institutorul trebuie să aleagă numai material tipic, semnificativ, accesibil, adică acel material cu ajutorul căruia elevii să poată fi conduși/coordonați mai ușor pentru a descoperi trăsăturile caracteristice, esențiale ale istoriei naționale și universale și a formula corect anumite generalizări.

Trebuie să subliniem faptul că sporirea valențelor instructiv-educative a elementelor de istorie locală este strâns legată de asigurarea respectării unor cerințe privitoare la calitatea și conținutul materialului istoric local folosit, precum și la metodica prezentării lui. Printre aceste cerințe, se impun a fi amintite:

autenticitatea materialului. Indiferent de natura lui, materialul istoric local trebuie să oglindească veridic faptele la care se referă și să fie interpretate corect din punct de vedere științific;

evitarea supraîncărcării lecției cu material de istorie locală. Amănuntele de ordin local acoperă și înlătură evenimentele principale, le diluează, țintuiesc în concret gândirea elevilor, n-o lasă să discearnă și să descopere esențialul, care i-ar permite să încadreze faptele locale în fapte de importanță națională;

subordonarea elementului istoric local evenimentelor generale;

prezentarea elementelor de istorie locală după regula de la apropiat la îndepărtat;

introducerea adecvată a materialului istoric local în lecție.

Elementele de istorie locală nu au efecte miraculoase, eficacitatea lor educativă depinde de împrejurările concrete în care sunt folosite. Pentru a stabili mai precis momentul în care trebuie să folosim materialul local în lecție, luăm drept criterii: scopul urmărit prin folosirea lui, legătura cu faptele de interes național, natura și volumul lui.

Elementele de istorie locală se folosesc mai ales în lecțiile de dobândire a cunoștințelor. Lecția de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor, organizată după parcurgerea unui capitol sau a mai multor capitole, din programă, ori la sfârșit de semestru sau an școlar constituie și ea prilej potrivit pentru valorificarea elementelor de istorie locală.

Din cele de mai sus rezultă că istoria patriei servește atât ca punct de plecare cât și ca fond pe care se profilează în fiecare moment studierea elementelor de istorie locală, materialul istoric local va fi diferențiat, în funcție de nivelul de pregătire al elevilor,că există o mare varietate de metode și procedee de valorificare a elementelor de istorie locală în activitatea la clasă a institutorului.

Lecțiile ținute în clasă pot fi, și este necesar să fie completate prin lecții ținute la muzeu. Este îndeobște cunoscut că muzeele de istorie dispun de un foarte variat și bogat material, care reprezintă dezvoltarea societății omenești din cele mai îndepărtate timpuri și până în zilele noastre, mult mai multe și variate decăt se află în muzeul școlar în cazul în care acesta există.

Fiecare epocă istorică este ilustrată prin obiectivele cele mai reprezentative, mai semnificative pentru istoria generală a patriei și pentru istoria locală.

În muzeu se pot desfășura diferite tipuri de lecție, de dobândire a cunoștințelor, de verificare și apreciere, precum și de recapitulare și sistematizare. Se impune sublinierea faptului că lecțiile în muzeu pot fi organizate în orice moment al procesului de învățământ: la începutul anului școlar, pe parcursul predării și la sfârșitul anului școlar. Important este ca materialul muzeal să nu abată cursul lecției, care are conform programei un scop precis și nu poate fi confundat cu acela al unei vizite obișnuite. De aceea, institutorul nu poate ceda locul personalului specializat al muzeului, așa cum se întâmplă în cadrul vizitelor obișnuite de informare generală.

Sistemul de organizare a muzeelor din țara noastră, de asigurare a cadrului general în care sunt plasate obiectivele locale, înlesnesc institutorilor integrarea fenomenului local în fenomenul istoric general, subliniază strânse legături dintre evenimentele istorice locale și cele naționale. Se impune însă, o pregătire atentă a lecțiilor ce se țin la muzeu. Este bine ca institutorul să-și întocmească un proiect didactic – de lecție- detaliat, judicios, care să-l sprijine în valorificarea din plin a lecțiilor.

Deci, din multiplele forme ale activității extrașcolare cele mai importante sunt: excursiile și vizitele.

În clasa a IV-a studiul istoriei trece de la povestirile lecțiilor din anii anteriori, la tratarea evenimentelor, în succesiunea logică și cronologică, la explicarea cursului ascendent dezvoltării societății omenești. Elevii mai păstrează în memorie întâmplările descrise în lecțiile anterioare, de aceea nu trebuie să se creeze o ruptură între acele evenimente, majoritatea intrate în legendă și faptele reale, datele exacte și numirile corecte pe care urmează să le învețe: este vorba de o corelație adecvată a ceea ce elevii au de învățat în clasele I-III, la citirea textelor cu conținut istoric, precum și în clasa a IV-a la lecțiile speciale de istorie.

Cunoscând prezentul și trecutul locurilor hunedorene, elevii au ajuns la concluzia că poporul nostru și-a iubit întotdeauna, cu înflăcărare, patria și au devenit mândri că aparțin acestui popor, că sunt fii ai acestui județ, străvechi pământ românesc.

Într-o lume pragmatică și mercantilă care se reflectă, inevitabil, și în existența elevilor din zilele postrevoluționare, prin integrarea elementelor de istorie locală în lecții și în activitățile din afara clasei și școlii, institutorul caută să îi facă pe elevi să înțeleagă că au motive să fie mândri că sunt români, că atât în prezentul cât și în trecutul său România a avut fii care nu au renunțat la acest petec de pământ, și l-au apărat atât cu vorba cât și cu fapta chiar dacă, uneori, acest lucru i-a costat viața.

Istoria le formează elevilor ideea de dezvoltare socială, de cauzalitate și interdependență a fenomenelor sociale, de transformare revoluționară. În felul acesta, pe lângă influența puternică pe care o exercită învățarea istoriei pe plan formativ- educativ, capacitatea de înțelegere și interpretare a vieții sociale prezintă o mare valoare instrumentală.

Elementele de istorie locală au o deosebită valoare instructiv-educativă.

Elevii își prezintă mult mai clar și mai precis și înțeleg mult mai ușor trecutul și prezentul, dacă evenimentele și fenomenele istorice sunt predate de la cauză la efect în intercondiționare reciprocă, strâns legate de ceea ce s-a petrecut ori se petrece în ținutul natal, dacă se leagă de fapte familiare lor.

Varietatea elementelor de istorie locală determină o multitudine de forme în cadrul cărora se realizează valorificarea lor: lecții de diferite tipuri, vizite, excursii, concursuri și altele.

Metodica folosirii elementelor de istorie locală cuprinde o gamă vastă de procedee, începând cu simpla indicare a faptelor de ordin local, continuând cu conducerea elevilor spre descoperirea, prin efort intelectual propriu, a unor adevăruri noi, iar de aici ajungând la activitatea independentă teoretică și practică de interes pentru istoria locală.

Se impune sublinierea că demersul pedagogic în vederea formării concepției științifice despre lume și viață trebuie să fie organizat în funcție de particularitățile de vârstă și individuale ale elevilor, de împrejurările sociale și de mediu, de experiența de viață a acestora, precum și de valențele formative ale diferitelor discipline de învățământ. Corelația interdisciplinară pe plan orizontal (cunoștințe dobândite la diferite discipline în aceeași clasă), sau pe plan vertical (cunoștințe dobândite în diferite clase) pune elevii în situația de a folosi noțiunile, conceptele în contexte noi, de a face legături logice, cauzale între diferite aspecte ale realității, ale vieții sociale. Prin aceasta se formează concepția unitară, științifică despre lume și viață și acele trăsături intelectuale ( flexibilitate, creativitate, spirit critic, capacitatea de analiză și sinteză) specifice omului nou.

În mod cert elementele de istorie locală ușurează înțelegerea istoriei generale și creează o atmosferă favorabilă, care, sensibilizându-i pe elevi adâncește influența educativă asupra lor, înlesnind astfel, formarea conștiinței și a conduitei patriotice.

Deși deosebit de importante, prin rolul lor, elementele de istorie locală nu se substituie, cum s-a mai arătat, celor cu caracter general, nu trebuie să împiedice formarea privirii de ansamblu asupra evenimentului istoric dat, ci dimpotrivă, ele se integrează în acestea, întregindu-le și dându-le un suport material mai puternic.

Materialul istoric local trebuie să fie folosit diferențiat, în funcție de vârsta elevilor și de nivelul dezvoltării lor intelecturale, pentru a le stimula continuu interesul pentru istorie. Efortul personal de cunoaștere a ținutului natal declanșează un proces lent, dar adânc, de înfrățire cu natura patriei, cu trecutul ei și cu prezentul, cu poporul român, cu valorile lui, cu roadele muncii lui, cu viitorul lui măreț, grandios.

Se impune ca institutorul să cunoască bine tradițiile locale, legendele și povestirile istorice, el să fie primul culegător întocmind culegeri tematice, înregistrând povestirile și legendele istorice locale, precum și alte tradiții specifice localității.

Rolul conducător al institutorului în procesul muncii instructiv-educative asigură realizarea funcției instructiv-educative a elementelor de istorie locală. Institutorul este acela care orientează și imprimă o înaltă semnificație morală întregii activități a elevului, atât școlară cât și extrașcolară.

Institutorul elaborează un program de perspectivă, în care se înscriu obiectivele istorice ce trebuie cunoscute, factorii cu care colaboreză, precum și acțiunile practice la care să se participe treptat, pe parcursul întregii perioade de școlarizare. La elaborarea acestui program, ca și la realizarea lui, se adoptă ca principiu călăuzitor, întrepătrunderea permanentă a materialului istoric local cu istoria națională, punctul de plecare fiind, după caz, de la acest material spre istoria patriei sau invers. Acest procedeu îl ajută pe elev să înțeleagă că numai în cadrul dezvoltării întregii patrii este pe deplin posibilă dezvoltarea ținutului natal.

Așadar, elementele de istorie locală acționând numai pe fondul istoriei naționale și întregindu-l, aduc o contribuție însemnată la îmbogățirea spiritualității elevului, la pregătirea lui pentru viață.

2. IANCU DE HUNEDOARA

2.1. INTRODUCERE

Aflată sub stăpânirea regalității ungare, Transilvania a evoluat către un stadiu foarte apropiat de feudalismul occidental clasic, evoluție accelerată de domnia Angevinilor de origine franceză, în veacul al XIV-lea, ca și de aceea a lui Sigismund de Luxemburg (1387-1437), care a cumulat calitatea de rege al Ungariei cu aceea de împărat romano-german.

Succesele obținute de acești suverani în promovarea unei politici de centralizare au frânat tendințele de autonomie transilvană manifestate cu putere în perioade ale dinastiei arpadiene, statornicind o ierarhie politică feudală, ce s-a reflectat și în structura politico- administrativă a țării. Dar vechile tendințe, întemeiate adânc pe tradiția locală, pe originile istorice aparte ale formațiunii transilvane, pe structura proprie a provinciei, sub raport social, etnic și profesional, nu au fost total anulate. În condițiile unei noi crize, la acutizarea căreia frământările sociale din interior și-au dat mâna cu marea primejdie otomană venită din exterior, Transilvania avea să-și valorifice din nou poziția și rolul său specific în cadrul teritoriilor supuse „sfintei” coroane a regilor „apostolici” ai Ungariei, prin tendința de a se integra într-un sistem de relații mai strânse cu Țările Române extracarpatice – Țara Românească și Moldova.

Expresia noii crize prin care trecea societatea transilvană în prima parte a secolului al XV-lea a fost reprezentată de frământările sociale ale perioadei, ca și de înaintarea expansiunii otomane, care viza tot mai insistent frontierele și teritoriul Transilvaniei. Confruntarea cu pericolul extern al otomanilor a devenit un element dominant pentru istoria Transilvaniei vreme de câteva secole, ca și în cazul celor două Țări Române din afara arcului carpatic.

După înfrângerile oastei Transilvaniei, Nicolae Csáki, la „ Poarta de fier ”, o oaste turcească a prădat Țara Hațegului și zona Orăștiei în septembrie 1420, pentru ca în aprilie 1421 să fie devastate și împrejurimile Brașovului. Se contura, astfel, tot mai insistent necesitatea unei cooperări militare cu Țara Românească, în vederea prevenirii și a respingerii atacurilor turcești. Această cooperare a dat roade în timpul domniei lui Dan al II-lea, perioadă în care și efortul militar principal al turcilor se deplasase în Serbia. Dar în 1432, în Țara Bârsei, și mai ales în mai-iunie 1438, în aproape tot sudul Transilvaniei, turcii au săvârșit mari prădăciuni . Ultima expediție a fost condusă de însuși sultanul Murad al II-lea. Silit și el să se alăture expediției, care a devastat Țara Hațegului, valea mijlocie a Mureșului și a Târnavei Mari, capturând Sebeșul, domnul muntean Vlad Dracul a revenit în Țara Românească. O parte dintre aceștia s-au putut întoarce datorită intervenției lui Vlad Dracul pe lângă sultan. O incursiune turcească de scurtă durată în secuime, atingând și Brașovul, a mai avut loc în toamna aceluiași an, 1438.

Gravitatea atacurilor turcești asupra Transilvaniei se explică și prin faptul că forțele sale militare fuseseră angajate în înăbușirea răscoalei țărănești din 1437-1438, astfel că țara a fost surprinsă insuficient pregătită pentru a rezista unui atac din afară, în împrejurările imediat următoare morții lui Sigismund de Luxemburg.

Devenită o amenințare permanentă, primejdia otomană a determinat o regrupare a forțelor interne în vederea rezistenței, cu tendințele de alcătuire a unui front cât mai larg de apărare. Grav afectate de jafuri și de robie, masele țărănești, ca de altfel și orășenimea serios prejudiciată în activitatea sa economică, ori nobilimea amenințată cu pierderea averilor și poziției sale politice dominante, își dădeau seama de necesitatea prioritară a apărării țării față de expansiunea turcească. Pentru mai bine de o jumătate de secol, contradicțiile sociale și politice interne s-au atenuat, făcând loc tendințelor de centralizare și de întărire a capacității defensive.

În aceste împrejurări s-a afirmat deosebita personalitate politică și militară a lui Iancu de Hunedoara .

Știut de turci, sârbi, unguri, italieni, pe buzele tuturor românilor din acele vremuri, cunoscut în egală măsură în Occident, cât și în restul Europei, Iancu de Hunedoara a inspirat pana multor artiști: în Spania, subiectul unor romane epice ca ecou al isprăvilor voievodului ardelean, în Franța a fost eroul unui roman de aventuri foarte cunoscut până în veacul al XVIII-lea intitulat „ Tirant le Blanc” – le Blanc fiind o greșeală de copist pentru originalul „le Blac”, adică Valahul, pentru cronicile Apusene el e Cavalerul Alb, „ Chevalier Blanc de la Valaquie”, ceea ce desigur nu e altceva decât o răstălmăcire a lui Blach în Blanc și apoi italienește în Bianco.

„ Și acum, la sfârșit, se pune în mod firesc întrebarea: ce ne revine nouă din acțiunea lui cuprinzătoare, din drama vieții sale, ce a însemnat el pentru poporul nostru, pentru istoria țării noastre? Cu ce am contribuit noi la marea luptă?

Cu foarte mult fără îndoială.”1

El e Ioan Corvin, Iancu de Hunedoara, Iancu Românul, Iancu Valahul, Iancu Sibiancu, Joannes, Iohannes, Iancu Vodă, Iancul. El e fiul poporului nostru.

2.2. ORIGINEA ȘI PERSONALITATEA LUI IANCU DE HUNEDOARA

S-au discutat mult originile lui.

Pe contemporani i-au interesat mai mult originile lui sociale. Noblețea lui nu era deloc clară; Iancu de Hunedoara nu putea să-și justifice ascensiunea cu origini înalte. Admiratorii, adepții lui ne asigură cu tot zelul de originile lui nobile. Umaniștii au mers până la a căuta origini înalte, romane, familiei Corvinilor. Adversarii în schimb ne asigură de originile lui „modeste și de stare neînsemnată”, „nu strălucite”, „nu prea nobile”. Nesiguranță nesemnificativă. Rădăcinile lui nu se pot fixa la suprafață, în solul subțire al clasei stăpânitoare, ele pătrund desigur mai adânc, în anonimatul masiv al poporului însuși.

Nicolae Iorga, vorbind despre poporul român din Ardeal și probabil dintr-o anume perioadă, nu a găsit un alt nume reprezentativ pentru acea parte de țară decât pe cel al lui Iancu de Hunedoara: „Poporul românesc din Ardeal, care era capabil de o viață politică (…) -, care a trăit viața militară numai supt steagul regilor Ungariei secole întregi- și de aici a răsărit un Ioan Corvinul, poporul acesta și-a trăit pe urmă viața sa proprie…” 1

Pe moderni, pe vechii lui istoriografi i-a interesat cu deosebire locul și poporul din care descinde, dacă e din Hunedoara etc. Că e român de origine, azi nu se mai discută. O mărturisesc într-o formă sau alta, cronicarii contemporani cu el sau cei de mai târziu și o afirmă azi istoriografia română și maghiară prin unii din cei mai autorizați reprezentanți ai ei: „Numai unii dregători mari ai Ungariei, Nicolae Olah, arhiepiscopul de Gran, care înșira bucuros povestea neamului său românesc de domni munteni și punea să se scrie în diploma lui de nobil al Sfântului Imperiu că „românii se coboară din Roma, „stăpâna lumii”, că ei au fost puși de strajă la Dunăre contra barbarilor și că „și acum în limba lor romani își zic”, că „din ei se coboară Ioan Corvinul, tatăl regelui celui vestit Matiaș … ”2

În alte rânduri, tot referindu-se la naționalitatea lui Iancu, dar oarecum și la originea lui mai modestă, „nu prea nobilă”, Nicolae Iorga spunea: „…părțile apusene din Ardeal căpătaseră o organizație specială. Era încă apropiată vremea când din mijlocul acestor funcționari militari ai clasei de țărani români se ridicaseră cei doi Hunyady, Ioan și fiul său Matei Corvinul, cari, români, și-au părăsit ceva din caracterul lor național ca să joace un rol politic, mai întâi în Ungaria și apoi un rol universal în viața lumii luând rolul de apărători ai creștinătății împotriva turcilor .” 3

„La 1219, când teutonii erau în Țara Bârsei și începuseră a se întinde prin reugiunile cumanice, regele Ungariei dă canonicilor de la Strigoniu-Gran teritorii lângă Vinț, poruncind să-i puie în stăpânire lui „Jenke Wajvoda”, un Iancu Voievod, ca mai târziu Iancu Hunyady, – și unde e voievod, sunt și români…”4

Același mare istoric, Nicolae Iorga, face referire la originea fiului lui Iancu, Matei, din aceasta rezultând naționalitatea lui Iancu de Hunedoara: „… regele Matiaș Corvinul a fost român după tată, care, … acesta s-a simțit român…”5

În secolul al XV-lea apare un „Ioan Corvin care se ridică din mijlocul Românilor ardeleni” 6, un „Fiu de cneaz român transilvănean, … Ioan de Hunedoara”7. „Când în fruntea Transilvaniei se ridică un descendent dintr-o familie de cnezi români hunedoreni, Iancu de Hunedoara, această țară ajunge într-o situație excepțională”.8

Despre același mare stegar, Iancu de Hunedoara, Ioan Aurel Pop spunea: „Marea afirmare românească, produsă în vremea voievodului, guvernatorului și căpitanului general Iancu de Hunedoara, român din părțile Hațegului și Hunedoarei, nu va rămâne fără urmări”9, precum și că la o întrunire „…au mai participat reprezentanți ai oficialității de stat. Unii dintre aceștia erau de origine românească, precum Iancu de Hunedoara, anumiți castelani de Hațeg…”10.

Originea lui Iancu reiese și din cuvintele lui Ștefan Pascu: „Iancu era fiul unui cnez român, Voicu din Țara Hațegului.”11, precum și din cele ale lui Nicolae Iorga – care în scrierile lui menționa cu îndreptățită mândrie: „… Nu era prin urmare o politică personală, ci altceva: o politică în care se oglindește firea de la început a lui, originea lui românească, instinctul românesc din sufletul lui.”12

Tot Iorga scrie despre Iancu: „ Demult, era aici lângă Cerna tulbure, lângă

măruntul pârâu al Zlaștiului … un cuib de țărănime luptătoare, gata să apere hotarul

împotriva năvălitorilor ce soseau din pasul lin al Banatului. Aveau drepturi pentru ostenelile lor, și regii le recunoșteau o nobliță pe care nu o căpătau ieftin. Dintre acești ostași cu căciulă în cap, opincile în picioare și arcul pe umeri, s-a ridicat Iancu, spre cel mai mare viitor pe care l-a avut între străini un român, un țăran al nostru din Ardeal.”13

Iancu de Hunedoara e român. Doar locul e discutabil încă. Izvoarele narative s-au oprit la patru păreri în legătură cu originea eroului și anume: Iancu de Hunedoara a fost:

Descendent al familiei romane Corvina;

Fiu natural al regelui Sigismund cu fiica unui cneaz român din Țara Hațegului;

Descendentul unei familii boierești din Țara Românească refugiată în Transilvania;

Fiul unei familii de cnezi băștinași din Țara Hațegului.

Două păreri se înfruntă cu deosebire: unii îi caută originile în cnezii Hunedoarei sau Hațegului, care au fost și nelipsiții lui ostași, alții înclină spre originile lui, afirmate și de unii contemporani, din boierimea Țării Românești.

1.Descendent al familiei romane Valeria Corvina, potrivit tradiției căreia un corb ar fi ajutat pe unul dintre membrii ei să învingă un luptător gal.

2.Fiu natural al regelui Sigismund cu fiica unui cneaz român din Țara Hațegului. La baza acestei născociri stă legenda care spune că regele Sigismund de Luxemburg, în trecere prin Transilvania, s-ar fi îndrăgostit de o româncă din părțile Hunedoarei, pe care, la despărțire, a dăruit-o cu un inel ca semn de recunoaștere pentru copilul ce avea să se nască din dragostea lor și pe care mama trebuia să-l trimită când va fi mare la curtea regală. Mai târziu fata s-a căsătorit cu un nobil din partea locului. Odată, la o vânătoare, un corb ispitit de strălucirea inelului cu care se juca micuțul Ioan, cum fusese numit copilul, i-l fură și zbură cu el pe craca unui copac. Tatăl vitreg, atras de țipetele băiatului, săgetă corbul și salvă inelul prețios pentru viitorul familiei. Astfel se putu prezenta tânărul Iancu, mai târziu, la curtea regală, unde fu recunoscut mulțumită inelului, luat sub

protecția regelui și dăruit cu moșii întinse. Aflând întâmplarea ce o avusese în copilărie, regele i-a dat ca blazon tocmai un corb cu un inel.

Această legendă s-a răspândit și a fost preluată de tradiția populară și de cronicarii de mai târziu. Istoricii, la rândul lor, au amintit-o în numeroase lucrări. Astfel Oliver Velescu istorisește: „Sigismund de Luxemburg, viitorul împărat al Germaniei începând din 1410, ajunge la tronul Ungariei în 1387. Rege galant și nestatornic, în a cărui primă parte de domnie Curtea de la Buda ajunge scena unor scandaluri amoroase, era un pasionat vânător.

Poposind într-o noapte în pădurile Hunedoarei și „fiindu-i urât, întrebă în taină slugile dacă nu sunt în apropiere fete frumoase cu care să poată petrece.” Aducându-i-se o fată frumoasă „ cum nu se găsește mai frumoasă pe fața pământului” și privind-o o dată, de două ori, inima avântată a regelui a prins scântei și de dragul ochilor ei i-a înnobilat soțul. Ea ar fi cerut, dat fiind că era „din neamul bun de Marginea” ca regele să-i poarte de grije ei și fiului ei dacă se va întâmpla ceva. Elisabeta Mărgineanu ar fi fost acea fermecătoare româncă, străbuna tuturor Corvinilor.

Reîntors pe acele meleaguri, Sigismund de Luxemburg întâlni din nou pe Elisabeta de Marginea care îi mărturisi că așteaptă un copil și ceru să se îngrijească de ea. „Regele, socotind timpul, se încredință de cele spuse, îi dădu pe lângă cheltuială îmbelșugată și un inel” drept semn de recunoaștere pentru viitorul fiu. Nu mult după aceea ea se hotărî să prezinte copilul regelui, la Buda.

Ce este adevărat din această poveste a rămas secretul vremurilor trecute și al Elisabetei. Cert este că Iancu era născut când domeniul Hunedoarei a fost donat familiei lor.

În drum spre reședința regală, spune în continuare legenda, în timp ce copilul se juca la un popas cu inelul, un corb atras de strălucirea lui se repezi și luînd inelul în cioc zbură pe un copac din apropiere. La strigătele copilului, unchiul său, Gaspar de Marginea, fratele Elisabetei, luă un arc și cu prima săgeată doborî pasărea, salvând prețiosul dar. Ajunși la Buda, grație inelului, regele își recunoscu fiul. Impresionat de povestea cu corbul, Sigismund de Luxemburg hotărî ca blazonul lui Iancu să fie un corb cu inelul în cioc.”

Legenda aceasta are mai multe variante. Versiunea redată mai sus fragmentar, a fost tipărită în anul 1574 de către cunoscutul cronicar și tipograf clujean Gaspar Heltai. O altă versiune – cea mai cunoscută – este aceea în care corbul este doborât cu săgeata de copilul Iancu.

În veacul al XVII-lea Paisios Ligaridis consemna că: „ Vlahul Munteanul, ieșind din Ungaria de Jos, din așa-zisa Pannonia, a venit și a locuit pentru prima oară la Câmpulung. Acest Vlah era – după cum scriu unii- fiul regelui Ungariei, care s-a dus la mama lui pentru a fi recunoscut ca fiu de rege; s-a întâmplat ca mama lui să scoată pe lângă un pârâu inelul pe care i-l dăduse craiul… și să răpească un corb acest inel. Întristându-se foarte mult că mama sa a pierdut inelul de logodnă, Vlahul, fiul ei, a tras cu săgeata și, nimerind corbul, a luat inelul și l-a dat mamei sale. De aceea are Valahia până în ziua de azi drept stemă un corb, iar după ce s-a creștinat, ca semn al creștinismului a fost adăugată și crucea în ciocul lui.”

Tema inelului furat de un corb ( corbul cu inel în cioc) constituie subiectul unei vechi legende medievale, transpusă într-o epopee către anul 1170, legendă în care se povestesc viața și faptele regelui Oswin al Northumbriei (unul din regatele feudale anglosaxone ), între anii 634-642. Subiectul este întâlnit și în secolul al XII-lea, de astă dată în valea superioară a Dunării și în ținuturile alpine, în legătură cu viața unei călugărițe, Itha von Toggenburg. Aceași temă se întâlnește și într-un basm ardelenesc- Crăiasa Zânelor – cules de Retegan, în care corbul este omorât cu paloșul.”14

Originea de os domnesc a lui Iancu de Hunedoara e sugerată, de asemenea, și de câteva imagini grăitoare din incinta castelului: pe arcele logiei, din incinta castelului se poate vedea o scenă de vânătoare de mistreți cu ajutorul câinilor în care, un vânător ține în mână o lance uriașă. Tabloul următor cuprinde o scenă idilică, în care un cavaler întinde unei tinere fete un inel, pe care ea pare a-l refuza. Fata este îmbrăcată după moda vremii, așa cum se poate vedea în nenumărate reprezentări în pictura epocii respective, cu rochia cu falduri mari, adunate sub bust. A treia scenă reprezintă o femeie (în evul mediu erau deosebiri între îmbrăcămintea tinerelor fete și cea a femeilor măritate), îmbrăcată tot în spiritul epocii, cu capul acoperit, alături de un bărbat matur. În această scenă, femeia arată două inele bărbatului, vorbindu-i, iar acesta pare neîncrezător. În fine, în ultimul grup se vede portretul unui copil blond deasupra căruia, pe o bandă albă- o filacteră, în limbajul de specialitate- este scris Iohannes.

Scenele acestea judecând după fizionomia personajelor, au fost interpretate ca o ilustrare a legendei originii lui Iancu. Fără a avea certitudinea că într-adevăr este vorba de numita legendă, se pare că există o strânsă legătură între narațiunea tipărită în secolul al XVI-lea și scenele amintite. Dacă amănuntele legendei diferă,

ideea ei centrală pare să fie aceeași și pe fresca din castel și în legendă.

A intrat în tradiția vizitei la castel ca în fața frescei din aripa Matei ghidul să povestească legenda sus-amintită. Ea face parte din folclorul local și este o mărturie a tradiției care păstrează vie memoria lui Iancu de Hunedoara. De altfel, genealogii fanteziste sau legendare s-au întocmit în acea epocă și altor capete încoronate, dar narațiunea zugrăvită la Hunedoara este una din cele mai vechi exemple de acest gen din Europa.

Legenda nu poate fi însă adevărată. Cel mult a putut avea loc incidentul neobișnuit al săgetării unui corb ce furase un inel oarecare de-al familiei. Amintirea lui s-a păstrat, amplificându-se și adăugându-i-se o anumită semnificație.

Originea regală a lui Iancu de Hunedoara este însă o închipuire. Informațiile documentare nu confirmă prin nimic favoarea deosebită pe care Sigismund de Luxemburg i-ar fi acordat-o. Adevărata lui ascensiune începe abia în vremea urmașului acestuia, Albert de Austria. De altfel, dacă Iancu de Hunedoara ar fi fost fiu nelegitim al regelui, n-ar fi avut nici un motiv să nu declare el însuși acest fapt, care pe atunci nu era deloc înjositor, ci dimpotrivă i-ar fi justificat, în unele ocazii, chiar pretenții asupra tronului, pe care Iancu nu le-a formulat niciodată.

Aceste legende referitoare la originea familiei s-au plăsmuit pe seama blazonului pe care-l purtau după ce Iancu de Hunedoara și-a câștigat faima de erou al luptelor cu turcii, iar fiul său mai mic, Matei, a ajuns rege al Ungariei.

„Cronicarii umaniști Antonius Bonifinius- născut în Italia pe la 1434, venit în 1486 la curtea lui Matei Corvin, cronicarul regelui Matiaș Corvinul, fiul lui Iancu de Hunedoara-și Gaspar Heltai au emis aceste păreri referitoare la originea nobilă a lui Iancu, care sunt de fapt născociri, inventând originea fantezistă în scopul adulării lui Matei.”15

Teoriile acestea, ca și altele asemănătoare nu au nici un temei real, explică în continuare Mihail P.Dan.

3.Descendentul unei familii boierești din Țara Românească refugiată în Transilvania.

Această descendență a fost pusă în circulație de cronicarul Ioan Thuróczi. Explicația genezei acestei teorii constă în aceea că, potrivit concepției feudale, dreptul de a participa la viața politică era legat de origine, de ascendenți iluștri. Cum în Transilvania nu îi putea găsi ascendenți străluciți, Thuróczi l-a făcut pe Iancu să descindă dintr-o familie de boieri munteni care s-ar fi strămutat în Transilvania, mai ferită de năvălirile otomane, din cauza împrejurărilor grele prin care a trecut Țara Românească la sfârșitul secolului al XIV-lea.

Asemănarea blazonului cu stema Țării Românești-un vultur cu o cruce în cioc – a fost invocată tocmai ca dovadă a strămutării familiei lui Voicu din Țara Românească și a înrudirii ei cu famiile domnești de aici.

4.Fiul unei familii de cnezi băștinași din Țara Hațegului.

În legătură cu originea lui Iancu de Hunedoara s-a formulat însă și teoria originii sale din cnezi hunedoreni, și anume din cnezi regali. Se știe că mulți dintre cnezii regali s-au distins prin servicii militare aduse regelui și au fost răsplătiți, cu danii de moșii, intrând în rândurile micii nobilimi. O serie întreagă de materiale documentare analizate de istoriografia noastră modernă pledează pentru originea locală, hunedoreană a lui Iancu.

„Tot legate de descendența lui Iancu dintr-o familie de cnezi băștinași din Țara Hațegului mai sunt și vorbele lui Anton Verancsics care spunea: „Transilvania este locuită de „trei națiuni”: secuii, ungurii, sașii. Aș adăuga totuși și pe români, care, deși îi ajung ușor la număr (pe ceilalți), nu au nici o libertate, nici o nobilime, nici un drept al lor în afară de un număr mic locuind în districtul Hațeg, în care se crede că a fost capitala lui Decebal și care pe vremea lui Ioan de Hunedoara, băștinaș de acolo, a dobândit noblețea pentru că întotdeauna a luat parte neobosit la lupta împotriva turcilor.”16

O altă tradiție a plasat originea familiei Corvinilor la Cinciș, sat pe Valea Cernei, nu departe de Hunedoara, ai cărei cnezi, din familia numită în secolul al XV-lea “de Cinciș”, erau înrudiți cu familia nobililor de Hunedoara.

„Un document din anul 1360 ar putea susține prezența înaintașilor lui Iancu în satele Răchitova și Lunca din apropierea Hațegului.”17

Emblema nobiliară și numele Cîrvinus, care s-a obișnuit mai târziu a se da acestei familii, a dat naștere și părerii eronate că aceasta s-ar trage dintr-un sat cu numele Corbi (Corvin), fie din Hațeg, fie de prin Argeș.

În vremea lui Mircea cel Bătrân, pe stâncile Corbilor din Piatră, mai précis în satul Corbi “in vico Corvo”, în cea mai frumoasă vale din Țara Românească, era un castel în care ar fi văzut lumina zilei ioan Corvin, fiu al nobilului român Voicu, Ianăș Vlahul din scrisorile și documentele vremii. „Castellum”- um din Transilvania era încă în picioare în jurul anului 1568, dată la care episcopul Ioan Listus își scrie notele pe marginea cronicii lui Bonfini, reconfirmând afirmația antecesorului său și întărind-o cu precizarea că importantul edificiu din „Piatra di Corvo” a fost stăpânit în continuare, după plecarea din Transilvania a familiei lui Voicu, de strămoși ai lui Nicolae Olahus, descendenți din neamul Corvineștilor.

Cu precizie știm doar că numele lui apare pentru prima oară în istorie la 1409. La această dată anume, regele Sigismund acordă un privilegiu de spăpânire, dăruind “pentru slujbele lui religioase în loc și în timp potrivit “ cetatea regală Hunedoara, foarte puțin însemnată pe vremea aceea,- pentru care se și dăruia așa de ușor -, de la Huniad („Hunyadvár”) sau Inidoara, ori mai bine simpla moșie care înconjura ruinele unui „vár”, unui grad de odinioară (cavalerului) Voicu, fiul lui Serba (Șerb sau Șerban), curtean al regelui, aulae miles. Originar dintre ostașii ereditari ai colțului sud estic ardelean, Voicu nu mai este doar soldat de cetate, ci soldat de curte. El are doi frați: Mogoș și Radu, și un al treilea după tată, tot Radu, pe lângă un fiu, Ioan. Alt Ioan este vestitul Ioan din cetatea Inidoarei, însuși Ioan de Hunedoara, sau cu numele lui popular, transmis de poezia populară și de cronici, Iancu sau Iancu Vodă cum i-a zis lumea noastră. Documentele contemporane latine atestă faptul că Voicu a avut doi fii cu numele de Ioan (în latină Joannes), ceea ce ar fi de neînțeles dacă nu i-ar fi distins într-un fel. Documentele și ele simt nevoia să-i distingă: pe cel mic îl numesc Joannes junior. Trebuie să-i fi distins într-un fel și soldații lor și toți care i-au cunoscut, căci cei doi frați au luptat mereu alături. Desigur el era Iancu, așa cum ni l-a transmis poporul și celălalt Ioan. În latinește însă se traduc amândouă formele cu același Joannes.

„S-a afirmat, pe baza relatării cronicarului Thuróczi, că acel Șerb pe care îl aminitim mai sus, strămoșul glorioasei familii a Corvinilor, ar fi fost un boier originar din Țara Românească. Tradiția, de natură fantezistă, a plasat chiar locul de origine la Corbeni, lângă Curtea de Argeș, de unde și stema cu corbul. Acel boier s-ar fi refugiat în părțile hunedorene prin anii 1395-1396, epocă de grea încercare pentru Țara Românească. Fiii lui Șerb, între care Voicu, îmbrățișând cariera armelor, s-ar fi distins în luptele de apărare de la Dunăre împotriva otomanilor. Dacă această ultimă afirmație pare foarte verosimilă, originea strămoșilor lui Iancu de Hunedoara trebuie însă căutată printre cnezii români hunedoreni, al căror sprijin a fost.”18

Iancu Vodă Hunyadi pentru unguri (diploma slavonă pentru mănăstirea Tismana îi zice „Ianăș ot Hunod”) s-a numit pe urmă de oamenii Renașterii de la curtea fiului său, regele Matiaș, din cauza semnului deosebitor din blazonul lui – se dădea ca rudă a domnilor Țării Românești și prin urmare avea și el ca stemă vulturul cu crucea în plisc, întunecat de vreme în corb, – Corvinus.

Istoricul maghiar Elekes Lajos scrie că nu poate fi nici un dubiu asupra faptului ca cei ce au primit domeniul sunt Huniazi, în primul rând Voicu, iar Ioan, amintit în document, este Iancu de Hunedoara.

În tinerețe, documentele latine îl numesc Ioan Românul ( Johannes Olah ). „În mediile ortodoxe și balcanice a fost numit mereu,încă din timpul vieții, Iancu sau Iancul”19

Erou de baladă și pentru baladele populare din Balcani el e Iancu de Sibiu, de unde s-a întors în poezia noastră populară ca Iancu Sibiancu.

A copilărit la Hunedoara. Aici s-a jucat desigur mai întâi cu copii de seama lui de-a războiul. Moșia lui de bază a fost Hunedoara, la care s-au adăugat domeniile întinse ale Devei, Dobrei, Hațegului și altele, încât spăpânea aproape întreg comitatul. La Hunedoara și-a clădit mărețul castel. Aici erau minele de fier, aici erau minerii, fierarii care scoteau fierul pentru armele sale. Pădurenii care nu numai îi storceau fierul din piatră, dar îl și băteau în arme, îl și urmau în luptă.

A cunoscut de mic viața țăranilor din aceste părți, și-a cunoscut rudeniile printre cnejii și mici nobili din aceste locuri, a văzut pe munții care străjuiau în zarea de miazăzi castelul părintesc focurile ce dădeau semn sinistru, în noapte, despre apropierea unor armate turcești, a putut vedea chiar răniții unor lupte ce s-au dat cu turcii, în părțile Hațegului, pe la 1421. Apropierea lui de cnejii și țăranii liberi, legăturile de familie pe care se va sprijini în cursul carierei lui politice, primejdia otomană, au fost idei care au crescut cu sine din primele observații pe care i le-a prilejuit viața. Legăturile cu cnejii locali și cu juzii sătești s-au reflectat prin poziția justă adoptată de el în problema dreptului de liberă mutare a iobagilor. Copilărind în Transilvania, s-a înrădăcinat în el și mai adânc ideea luptei comune a românilor și ungurilor împotriva cotropirii turcești, s-a obișnuit cu o largă îngăduință și în problemele religioase.

În sudul Transilvaniei și Banatului s-a călit el în luptă, aici își organizează primele oști, de aici începe faima lui de ostaș, ascensiunea sa miraculoasă. Pe aproape de Alba Iulia, la Poarta de Fier, pe Ialomița, dă primele lupte mari care îi fac faima europeană. Cu poporul de pe Mureș, cu țăranii, cu secuii, cu oastea țării câștigă aceste prime victorii.

Era un bărbat hotărât, de neînvins, iar dacă era învins, după înfrângeri tot de atâtea ori își aduna puterile fiind necontenit dușmanul de căpetenie, redutabil, piedica mare în calea pătrunderii și așezărilor turcilor în Peninsula Balcanică. Nicolae Iorga, într-una din lucrările lui, îl caracteriza astfel: „ Slăvit de Papă, toată opinia publică europeană a concentrat mult timp idea creștină în caracterul lui ofensiv, în personalitatea lui neobosită-n lupte, care unea la această stăruință zilnică, particulară poporului nostru, atunci când este curat și sănătos, o îndrăzneală fără lăudăroșenie-n înfruntarea primejdiei.”20

Iancu de Hunedoara a fost mare înainte de toate, desigur, prin mărimea propriei

personalități. El a fost marele general, strategul, tacticianul, la nivelul artei militare europene, pe care nu numai a luat-o de la cele mai bune surse de atunci, dar a și adaptat-o la nevoile teatrului de luptă răsăritean, a și fructificat-o. Dar marele general mai era și soldatul miraculos, de curaj și vitejie personală uimitoare. Mereu în frunte, mereu în cele mai primejduite puncte ale bătăliei, stârnea minuni de vitejie la ai săi. ”Aleargă în toate părțile – îl caracterizează în forme clasice cronicarul umanist Bonfinius – și fie cu fapta, fie cu vorba toarnă curaj în fiecare; pe fricoși, pe lași îi mustră, pe cei care-și țin locul îi laudă, pe cei mai curajoși îi dă pildă; acolo alergă în ajutor unde e nevoie mai mare; năvălește unde sunt mai deși dușmanii și lovește pe cei care se năpustesc asupra lui; e în același om cel mai bun comandant și cel mai bun soldat. O puzderie de acte personale de vitejie ilustrează marile lui bătălii.

Cronicile îi descriu, la data la care era încă tânăr, portretul fizic și moral în care se amestecă, desigur, trăsăturile deduse din strălucitele lui fapte de mai târziu. ”Era un om de înălțime mijlocie, bine legat, cu gât puternic, cu un păr castaniu sclipitor, ochii mari, fața rumenă, cu un aer de seriozitate în ținută. Meseria armelor însemna pentru el ceea ce e apa pentru pești sau pentru cerbii cei iuți hățișul pădurilor umbroase.”21

Cronicarul Antonius Bonifinius scria: „A fost un bărbat în care se putea recunoaște marea virtute a Corvinilor, de asemenea, mărinimia, înțelepciunea și vitejia romană. O înfățișare foarte plăcută și o venerabilă robustețe de militar neînvins, iar caracterul său blând și distins îi împrumuta imaginea demnității romane(…) . Purtările lui, în orice privință, erau foarte nobile. În privința religiei și justiției, de asemenea, a dărniciei și a facerii de bine era zelos. Nu-i lipsea nici iubirea onestității și cultul prieteniei; într-atât era de stăruitor spre a-și câștiga încrederea soldaților și simpatia celorlalți încât toți îl iubeau deopotrivă.”22

Putem finaliza portretul lui Iancu de Hunedoara folosind cuvintele lui Petre P. Panaitescu care îl descriu pe „ transilvăneanul” Iancu de Hunedoara „ cel dintâi din șirul acestor mari viteji”, „un destoinic om politic, un mare general, un viteaz, un cavaler, un om de cultură” și „timp de aporoape un veac, fără spada lui, a celui născut în leagănul dacic al hunedoarei, a lui Iancu, Europa nu și-ar fi putut trăi Renașterea așa de strălucit și de superb cum a trăit-o”.23

Iancu a devenit nu numai marele general al vremii sale, ci și eroul popular, numele legendar ridicat pe aripile fanteziei populare, purtat în povești, în versuri, în balade, din om în om, din generație în generație până la noi. Popular la români, la unguri, a fost tot atât de popular și la popoarele vecine. El e printre eroii cântați în minunatele balade sârbești.

Nu mai puțin popular a devenit la turci chiar. O popularitate însă inversă. Pentru turci el e „groaza pământului”, „fulgerul oștilor”, epitet cu care turcii n-au mai învrednicit decât pe sultanul Baiazid (Fulgerul). În cronicile turcești numele lui rar apare simplu, epitetul curent care i se aplică e „blestematul de Iancu”. Turcii își speriau copiii cu „vine Iancu”.

Înainte de a ajunge la curtea regelui maghiar Sigismund de Luxemburg, Iancu s-a căsătorit – prin 1428- cu Elisabeta Szilágyi, dintr-o familie nobilă din Slavonia. Familia acesteia era printre cele care sprijineau domnia lui Sigismund de Luxemburg. Din această căsătorie s-au născut doi fii: cel mare Ladislau, în 1431, iar cel mic, Matei, în 1443.

2.3. ASCENSIUNEA POLITICĂ A LUI IANCU DE HUNEDOARA

De tânăr, ca toți fiii de nobili, și-a însușit o educație militară. Carte n-a învățat prea multă. Probabil că buchiile le-a deprins de la parohul Hunedoarei ori de la castelanul local, dar limba latină n-a ajuns să o știe bine niciodată. Tot la o vârstă foarte tânără a plecat de acasă, fiind trimis, după obiceiul micilor nobili, să-și desăvârșească educația militară în slujba câte unui mare baron. A servit ca aprod la familiile Csanádi și Csáky. A trecut apoi în serviciile despotului sârb Ștefan Lazarevici, poate la una din moșiile pe care acesta le avea în sudul Ungariei. Astfel s-au putut naște tradițiile populare sârbești despre îndrăzneața faptă a lui Iancu, care, la o vânătoare ar fi reușit să ucidă un lup fioros sau chiar despre descendența lui din despotul sârb.

Ieșind din slujba lui Ștefan Lazarevici, el a intrat în aceea a familiei Ujlaki și apoi în aceea a viitorului episcop de Zagreb, Dumitru Csupór. Era de acum nu un simplu ostaș, ci conducătorul unui mic detașament de șase până la doisprezece călăreți. Primele lui fapte de arme le săvârșește așadar în sudul Ungariei, aproape de acele nestatornice hotare otomane, unde își va câștiga gloria de mai târziu. S-a cunoscut în vremea aceasta cu Pippo de Ozora, care îl sprijinise și pe tatăl său.

În vara sau toamna anului 1430, Iancu de Hunedoara a intrat ca și tatăl său odinioară, în serviciile directe ale regelui Sigismund.

În slujba regelui, Iancu de Hunedoara și-a putut îmbogăți cunoștințele, mai ales pe cele militare. A luat parte, la început ca un om destul de neînsemnat, în întreprinderile mari ale regelui său. A cunoscut oameni, locuri, și-a îmbogățit experiența vârstei lui încă tinere. În toamna anului 1431 îl însoțește pe Sigismund de Luxemburg în Italia, intrând în numărul acelor soldați pe care regele Ungariei îi promisese ca ajutor ducelui Milanului împotriva Veneției. A rămas în Italia până în 1433, când Sigismund a fost încoronat împărat.

La Milano, marele centru meșteșugăresc și comercial din nordul Italiei, a stat Iancu de Hunedoara vreme de doi ani. A cunoscut acolo pe clericul Ioan de Zredna, care în urma anilor petrecuți la studii în Italia va deveni unul din primii reprezentanți ai culturii umaniste în Ungaria, iar prietenia cu Iancu de Hunedoara îl va înălța la rangul de episcop de Oradea și de cancelar al regatului. La 25 noiembrie 1431, tânărul comandant era, desigur, în fruntea ostașilor săi, în mulțimea care se îmbulzea în piață să privească încoronarea regelui Sigismund cu coroana de fier a regilor longobarzi, act care preceda încoronarea ca împărat, ce trebuia să aibă loc la Roma, săvârșită fiind de însuși papa. „La Roma însă, unde Sigismund s-a dus în mai 1433, pentru încoronare, pe Iancu nu-l aflăm. A rămas acolo unde-l reținea slujba sa militară, la Milano și în nordul Italiei, învățând din organizarea armatelor italiene, din metodele lor de luptă, legând cunoștință cu unii comandanți ai vremii, ca Francesco Sforza, de la care, precum și de la alții, a putut învăța știința militară, dar nu s-a apropiat niciodată de spiritul de aventură și de caracterul îndoielnic al acestor condotieri-șefi de trupe mercenare.”24

Șederea în Italia i-a fost folositoare tânărului Iancu și din alt punct de vedere, decât acela al îmbogățirii cunoștințelor despre lume, oameni și meseria sa. Nu se știe prin ce mijloace, dar s-a constatat că la Milano el a dobândit o oarecare avere, putând împrumuta, în anii următori, regelui Sigismund, în mai multe rânduri, sume importante de bani, pentru care primește ca zălog sate și moșii prin jurul Aradului, al Cenadului și în comitatul Békés.

După încoronarea lui Sigismund de Luxemburg la Roma, Iancu de Hunedoara s-a înapoiat în Ungaria.

După întoarcerea lui Sigismund din Italia, Iancu de Hunedoara își însoțește suveranul în Elveția, la Basel, oraș în jurul căruia se concentra o bună parte din activitatea religioasă și politică europeană, fiind de față multe personalități de seamă ale timpului.

În 1436-1437, mereu în suita suveranului său, dar stând deja în fruntea unui detașament de 50 de călăreți greu înarmați, Iancu de Hunedoara participă și la campania lui Sigismund de Luxemburg în Cehia: Iancu a participat la luptele maselor populare și a unei părți din orășenimea cehă care nu erau de acord cu revenirea stăpânirii germane. Într-unele din aceste lupte, unele destul de grele, a trebuit să-și riște chiar viața.

Luptele pe care le-a purtat în Cehia n-au rămas fără urmări asupra formării anumitor convingeri politice și asupra cunoștințelor de artă militară ale lui Iancu de Hunedoara. El vedea în fața lui o armată compusă din oameni simpli, țărani,meseriași,

lucrători minieri, care aproape douăzeci de ani înfruntaseră armatele feudale. Aici a putut Iancu de Hunedoara să cunoască valoarea acestor elemente husite, pe care le va angaja ulterior în mare număr, în armata sa, împotriva turcilor.

A mai putut observa îndeaproape și tactica militară pe care o foloseau husiții: întrebuințarea mai largă a infanteriei și a tunurilor ușoare și îndeosebi folosirea căruțelor ca mijloc de transport și ca mijloc de apărare improvizată. Când dădeau o bătălie în câmp deschis, husiții își așezau cu repeziciune căruțele în formă de dreptunghi, le legau între ele cu lanțuri și întăreau spațiile goale cu bârne și scânduri.

Atent la noile tactici militare, Iancu de Hunedoara a pus bazele unui sistem de luptă în care grosul oștirii îl constituiau elementele populare, a aplicat la un moment dat unele din învățămintele tacticii husite a taberei de care legate.

Hotarele Cehiei erau amenințate în acei ani și de Polonia. Dinastia Jagello, care domnea acolo, plănuia să ocupe și tronul ceh. Nădejdea îi era acum risipită prin revenirea lui Sigismund de Luxemburg. Pe acest teatru de luptă Iancu însoțit ca întotdeauna de fratele său, Ioan, a avut prilejul de a-și risca viața și a se înălța în favoarea suveranului său.

Virtuțile lui militare, serviciile continue făcute regelui îi aduseră încrederea regală. Soldatul regelui primi până la urmă intrarea și în sfatul regal, începeau să i se deschidă și ușile tainice ale guvernării.

Luptele mari ale vieții le începe deci după ce a străbătut treptele ierarhiei ostășești de la cea mai de jos începând, după o variată și înaltă pregătire militară, după o îndelungată familiarizare cu viața de ostaș și cu cămpul de bătălie. Dar și după o inițiere cel puțin în treburile ostășești ale statului.

Trimis la sfârșitul anului 1438 sau începutul anului 1439 în sud, unde venea primejdia cea mare, iarăși împreună cu fratele său, primiră misiunea grea de a apăra cetățile regale Severin, Orșova, Mehadia, Gureni și porțiunea deosebit de expusă a Porților de Fier. Cei doi frați își împliniră bine misiunea. Actele le atribuie fapte deosebite, multe loviri cu dușmanul și tot atâtea biruințe. Un lucru e sigur, oastea lor mică de la început creștea mereu; reușiră să țină piept dușmanului, să pună o stavilă incursiunilor lui continue și chiar să facă ei înșiși incursiuni peste hotare. Drept urmare cei doi frați fură numiți împreună bani de Severin. Dregătorie deosebit de importantă ea nu numai că le asigura un rol esențial în apărarea graniței de sud, dar îi și ridica deodată în rândurile marii nobilimi, cu steaguri proprii, lărgindu-le considerabil prestigiul: Iancu de Hunedoara își asigură acum o influență și în statul regal cel puțin în problemele războiului cu turcii.

Cu toate că a dovedit mult curaj și pricepere în apărarea cetăților regale, Ioan se remarcase deja în apărarea Dunării- cum afirmă regele Vladislav I Jagello în 1440- „ prin lupte neîntrerupte și atacuri reciproce, nu fără multă vărsare a sângelui lor și primiri de răni grave, și nu fără moartea slujitorilor lui .” 25

Astfel apare Iancu în chip de salvator al acelui moment. „ Se ridicase deja cel care avea să frâneze înaintarea otomană: românul transilvănean Ioan de Hunedoara „ spune Constantin Rezachevici, citându-l apoi pe P.Panaitescu: „Rolul Țării Românești, prea apropiată acum de centrul puterii otomane, care până atunci se aflase în fruntea apărării liniei Dunării de Jos se încheiase în linii generale, cel puțin pentru moment. Venise rândul Transilvaniei să preia conducerea rezistenței țărilor române.” 26

Pentru prima oară Iancu de Hunedoara a folosit pe lângă forțele transilvane și bănățene, și pe cele ale Țării Românești și Moldovei ( într-o anume măsură), „ în cadrul unui sistem închegat ”, la care a adăugat pe cele ale Ungariei, și a tras tot pentru întâia dată în chip organizat și pe cele ale Poloniei, încă depărtată de teatrul luptelor cu turcii, susținând în acest scop domnia comună în Ungaria și Polonia a lui Vadislav ( I, respectiv III) Jagiello.

Așa a reușit să creeze în lupta împotriva turcilor un larg sistem de alianțe nu numai cu țărișoarele românești, dar și cu țările vecine. „ A creat astfel de la gurile Dunării și până în centrul Europei un adevărat bastion antiotoman, a cărui garnizoană principală au fost forțele cnezilor români trasilvăneni și bănățeni și cele ale domnilor români.” 27

După lungi peregrinări prin atâtea țări, Ioan de Hunedoara își începe astfelactivitatea lui pe acel teatru de lupte unde își va câștiga renumele de ostaș ce îl va înălța până la cele mai mari demnități.

Era pe atunci un om încă tânăr. Avea cam 32 de ani. De vreo 15 ani viața îi era consacrată carierei militare. În acest timp văzuse mult din tot ceea ce îi putea servi unui

conducător de oști în desăvârșirea artei sale. Participase la unele ciocniri mai puțin însemnate față de cele ce aveau să urmeze cu turcii, văzuse ce înseamnă o țară dezvoltată comercial și meșteșugăresc, cum era Italia, își dăduse seama de resursele materiale pe care o asemenea dezvoltare le oferă statului și armatei, învățase din experiență ceva din arta militară a condottierilor italieni, trăsese poate deja concluziile sale asupra avantajelor pe care le reprezentau armatele de mercenari și a condiției pe care trebuia să o întrunești pentru a le putea angaja și menține credincioase: banul. În Cehia învățase să cunoască valoarea pe care o dă armatei credința într-un ideal social și politic ce corespundea intereselor poporului. Serviciile militare neîntrerupte și valoroase pe care le făcuse regilor Ungariei îi aduseră drept recompensă multe moșii,

prin care el rotunjise averea inițială a familiei, ajungând sub raportul stării materiale aproape de nivelul marilor nobili.

Înainte de 1439, Ioan de Hunedoara a avut posibilitatea de a-și îmbogăți experiența, de a se forma ca om politic și mai cu seamă ca șef militar. Atunci când primejdia turcească devenea tot mai amenințătoare, iar marea nobilime feudală din Ungaria și din alte țări apropiate tot mai nesimțitoare în fața primejdiei, tot mai athiată numai după urmărirea intereselor ei egoiste de clasă, popoarele din răsăritul Europei vor trebui să se ridice cu mai multă hotărâre întru apărarea existenței și a viitorului lor. Un asemenea moment se apropia în preajma anului 1440. Pentru înfăptuirea sarcinii istorice concrete ce stătea atunci în fața popoarelor Ungariei, Țărilor Române, Serbiei, Albaniei și Bulgariei, trebuiau însă și energia, inteligența și priceperea unui conducător, care să fie la înălțimea greutăților pe care avea să le înfrunte. Pentru această misiune, Ioan de Hunedoara era unul din oamenii cei mai pregătiți.

Prin numirea sa ca ban al Severinului, în 1438-1439, Iancu de Hunedoara ocupa întâia demnitate mai însemnată în regatul ungar; alături de rolul militar pe care-l avusese până atunci și care rămânea sarcina lui principală în acea regiune de graniță, el avea să joace de acum înainte și un rol politic.

Împrejurările ascensiunii lui politice de după anul 1439 sunt strâns legate de evenimentele interne ce se desfășurau atunci în Ungaria, de luptele pentru putere dintre anumite partide feudale.

În prima jumătate a secolului al XV-lea, Ungaria era o țară în care feudalismul se afla în dezvoltare, iar dezvoltarea vieții economice se făcea în profitul clasei care deținea în mâinile sale puterea economică și politică. Aceștia îi exploatau pe moșiile lor pe țăranii iobagi, dar și pe țărani și orășeni prin mijlocirea impozitelor, prin taxele de negoț, prin obligația militară, prin nenumărate alte impuneri. Nici chiar puterea regelui și a organelor sale administrative nu le era pe plac, îi stânjenea. Așadar ei duceau o politică de fărâmițare a statului în fruntea căruia doreau un rege slab. Această anarhie feudală era profund dăunătoare dezvoltării economice, vieții orașelor și a gospodăriilor țărănești.

Mare nobilime nu se preocupa în mod serios nici de primejdia dinafară, expansiunea otomană. Văzându-și numai de interesele sale înguste de clasă, ea nu voia să-și riște viața în luptele cu turcii. Starea de fărâmițare a statului, luptele interne dintre feudali slăbeau puterea de rezistență a întregii țări, împiedicau organizarea apărării împotriva unui dușman ale cărui intenții erau vădite pentru toată lumea.

Mica nobilime din Ungaria era nemulțumită de nemăsurata întărire a puterii marilor feudali. Ea nu avea însă nici puterea, nici îndrăzneala de a pretinde direct, pentru sine, conducerea politică.

Astfel deceniile III și IV ale secolului al XV-lea sunt „ perioada organizării statului pe „ordine”(stări), împărțindu-se puterea între marii nobili și ordine, restrângându-se într-o măsură oarecare puterea marii nobilimi. Se pregătea și se năștea sistemul „ordinelor”(stărilor), însuși regele Sigismund lucrând în acest sens.”28, ordinele fiind alcătuite din mica și mijlocia nobilime, adică „nobilimea modestă” ce avea să formeze „partida” lui Iancu.

Față de linia politică generală reprezentată de marea nobilime- fărâmițarea teritorială și forma anarhică de guvernare, cu o putere centrală slabă, șovăială până la trădare în politica externă -, mica nobilime este pentru întărirea puterii regelui, pentru lichidarea anarhiei conducerii marilor feudali locali, pentru o apărare mai hotărâtă a granițelor statului. Această politică era mai în acord cu interesele orășenimii și țărănimii asigurând în mai mare măsură dezvoltarea viitoare a societății.

Iancu de Hunedoara, în calitatea lui de membru al nobilimii mici, ridicânu-se până la treptele unor demnități mai înalte, aproape exclusiv în urma unor servicii militare aduse regelui, a împărtășit punctul de vedere al categoriei sale sociale și a luat atitudine în acest sens în evenimentele politice interne din Ungaria, de după anul 1439. „ „Ordinele” se adună în jurul lui Iancu de Hunedoara, care, singur dintre căpitani, a făcut rânduială în teritoriile încredințate lui spre administrare.” 29 Chiar dacă între timp el dobândi-se moșii întinse, care-l puneau pe picior de egalitate cu marii nobili, aceștia nu l-au recunoscut niciodată ca fiind unul de ai lor: l-au privit cu dispreț, l-au considerat un fel de „parvenit”. În cariera lui, Iancu de Hunedoara va avea să înfrunte mereu dușmănia marilor baroni,

mai ales că el se dovedea a fi omul acelei partide a nobilimii mici și mijlocii care urmăreau să le știrbească deplinătatea privilegiilor politice. Succesele obținute în luptele cu turcii, îndată după numirea lui ca ban al Severinului, îl impun și drept cel mai talentat general din Ungaria acelui timp. Și din punctul de vedere al evenimentelor interne și din acel al luptelor de apărare a regatului, Iancu de Hunedoara s-a dovedit a fi omul cel mai potrivit spre a reprezenta interesele partidei micii nobilimi și astfel l-a ridicat în fruntea ei.

În 1439, activitatea oștilor turcești se întărește în Serbia, în apropierea hotarelor de miazăzi ale Ungariei. În primăvara acelui an, sultanul Murad al II-lea atacă și cucerește Serbia de la răsărit de râul Morava.

La 27 august 1439, cetatea Semendria căzu în mâinile turcilor. Murad al II-lea lăsă o garnizoană în Semendria și se îndreptă spre sudul Serbiei. Probabil în legătură cu aceste evenimente se constată că, în septembrie 1439, Iancu de Hunedoara și fratele său dublaseră forțele ce le stăteau la îndemână pentru apărarea cetăților din Banatul Severinului. Ei au acum 200 de oameni greu înarmați, pe lângă trupele auxiliare.

Abia pe la sfârșitul lunii iulie, când Semendria nu mai putea fi salvată, regele Ungariei, Albert, se hotărî să se pună în mișcare. Armata înainta greoi, ostașii se îmbolnăveau, nobilii nu ascultau ordinele regelui, dezertările luau proporții, astfel că înaintarea trebuia oprită. Printre puținii care rămaseră fermi lângă rege a fost Iancu de Hunedoara. Se hotărî retragerea. Armata se împrăștie tot mai mult. Iancu reveni în Severin și aici a avut mai multe ciocniri cu turcii, fără a se mărgini numai la apărare, ci trecând și la unele atacuri locale, în regiunea Vidinului.

Regele se întoarse în Ungaria unde se îmbolnăvi și muri lăsând-o văduvă pe regina Elisabeta.

Așa se sfârși această expediție foarte puțin glorioasă și care mai pricinuise și o altă greutate: lăsase Ungaria fără rege.

Apărea problema dinastică. Marii nobili se grupaseră în jurul reginei Elisabeta, dar majoritatea nobilimii mici și mijlocii era împotriva ei căci doreau un rege să guverneze efectiv.

În dieta care se întrunește la Buda regina Elisabeta cere sprijinul nobililor maghiari pentru a comduce regatul.

La dietă participă și Iancu de Hunedoara. El zugrăvi într-o cuvântare gravitatea primejdiei turcești. Trase concluzia că era nevoie imediată de un rege major, cu autoritate reală de a conduce statul, și de o întărire a legăturilor regatului maghiar cu țările vecine și îndeosebi cu Polonia. Încheie propunând candidatura regelui polon la tronul Ungariei.

Ambasada sprijinită de îndemnurile lui Iancu de Hunedoara continuă discuțiile, astfel că, la 6 martie, regele Vladislav acceptă tronul Ungariei.

După încoronarea lui Vladislav, ruptura dintre cale două părți de apus și de nord ale țării. De partea lui vladislav și a adereților săi, printre care se găsea și Iancu de Hunedoara, se alăturaseră regiunile de răsărit, cuprinzând și Transilvania.

În toamna și iarna lui 1440-1441 regina, pentru a-și procura bani în vederea susținerii războiului civil, amanetează moșii de-ale ei prin Austria și chiar orașul și ținutul Sopron din Ungaria. Toate aceste acte potrivnice intereselor Ungariei au îndepărtat și mai mult de regină majoritatea nobilimii și a populației, care vedea în marii nobili din jurul Elisabetei pe exploatatorii cei mai odioși.

Iancu de Hunedoara, numit în fruntea trupelor partidei regelui Vladislav I ( ca rege al Poloniei, el era intitulat Vladislav al III-lea, dar pe tronul Ungariei era cel dintâi suveran cu acest nume), atacă mai întâi cetatea Györ. Cetatea nu a putut fi salvată, în schimb au fost curățate de dușmani împrejmuirile orașelo Buda și Alba Regală.

Între timp, în jurul Ungariei izbucni o revoltă a nobilimii fidele față de Elisabeta. În fruntea ei stăteau Ladislau Garai. Împotriva lui se îndreptă armata condusă de Ioan de Hunedoara și Nicolae Ujlaki. Întâlnirea celor două armate avu loc în sudul Ungariei, nu departe de malul drept al Dunării. Mișcându-și cu repeziciune armata, dând dispoziții trupelor sale de a cruța regiunea și populației, Ioan de Hunedoara și-a asigurat superioritatea asupra marilor feudali, pe care el îi numește, înainte de luptă, „vânzători de patrie”. Îi înfrânge și aruncă resturile oastei lor din sudul Ungariei.

„Cea mai spectaculoasă ascensiune dintre familiile românești cneziale o realizează huniadeștii. De la 1409, când Voicu, cavaler al Curții regale și fiul său Ioan obțin domeniul Hunedoara, până la Matia Corvinul, rege al Ungariei, frații Iancu și Ioan de Hunedoara, apoi Iancu singur și după aceea Matia Corvinul urcă treaptă cu treaptă până în vârful piramidei sociale, cu fiecare urcuș sporindu-și moșiile și puterea politică și economică.”30

„ A urcat cele mai înalte trepte ale dregătoriilor, având un cursus honorum cum nimeni din afara familiei regale nu mai avusese până atunci. Din acest punct de vedere, va fi întrecut probabil doar de fiul său, Matia Corvinul.” 31

2.4. IANCU DE HUNEDOARA – VOIEVOD AL TRANSILVANIEI

În această luptă, Iancu de Hunedoara s-a impus, în atenția regelui și a întregii partide ale cărei trupe le conducea, prin capacitatea sa militară . Ca răsplată a serviciilor aduse, a fost numit într-una din cele mai înalte demnități: Voievod al Transilvaniei și comite al Timișoarei, păstrând și calitatea de ban al Severinului. Voievod al Transilvaniei era numit împreună cu Nicolae Ujlaki. Erau perspective incomparabil sporite deci pentru lupta începută: domenii întinse, venituri importante, oastea provinciei. „El devenea astfel,conducător militar și politic al uneia dintre regiunile cele mai imortante pentru organizarea apărării împotriva turcilor.”32 Deocamdată, angajat în luptele feudale din Ungaria, Iancu nu a putut ajuta Belgradul atacat de otomani.

Acest răstimp de tulburări interne îl folosi sultanul Murad. Lovi cu putere cetatea Belgradului, care a fost nevoită să se apere cu propriile ei mijloace. De cuprins, nu o putu cuprinde, bombardările lui grele însă o încercară serios. Astfel, prima sarcină a lui Iancu întors în sud a fost refacerea cetății zdrobite și prevenirea unui nou atac. Primi deodată cu aceasta încă un titlu, pe cel de căpitan suprem al Belgradului.

Lucrările erau pornite, măsurile de prevedere luate, alergă în primăvara anului 1441 să-și ia în primire voievodatul. Era într-adevăr mare nevoie de aceasta. Trebuia înfruntată și aici cu toată energia anarhică nobiliară, impusă și aici autoritatea regală. Pusă și aici o ordine în treburile și, mai ales, în veniturile țării. Trebuie astfel să se împartă mereu între treburile voievodale și misiunea sa din sud, unde primejdia se ridica tot mai amenințător. Se simțea din nou la hotarele de miazăzi nevoia unui priceput conducător de oaste. Turcii, în frunte cu Murad, se concentrară în primăvara lui 1440 în apropiere de Belgrad, „obstacol principal în calea expansiunii spre centrul Europei”. Aici, înainte de a începe asediul cetății și ostilitățile cu Ungaria, sultanul așteptă câtva timp rezultatul ofertei de alianță militară pe care o făcuse Poloniei.

Când auzi însă că regele Vladislav a acceptat coroana ungară, văzându-și dejucate speranțele, începe în iulie asediul. Belgradul era înconjurat de ziduri puternice, cu numeroase turnuri de apărare. Fortăreața era așezată pe o înălțime și era apărată din trei părți de fluviile Dunărea și Sava, care se întâlneau aici. Turcii înconjurară cetatea pe uscat și o blocară cu vase, de pe cele două fluvii. Și pe uscat și pe vas aveau mașini grele de război, cu care bombardau zidurile orașului. Garnizoana trebuia să reconstruiască în cursul nopții părțile de zid pe care asediatorii le doborâseră peste zi.

Pentru a-și înlesni asaltul, turcii începură în taină săparea unei subterane, în partea de sud a zidurilor, de unde voiau să înceapă un atac prin surprindere. Un necunoscut din lagărul otoman înștiința garnizoana Belgradului despre acest plan. Se putură astfel lua măsuri de minare a părții amenințate. Când turcii porniră la atac, fură decimați de explozii și astfel tentativa lor fu mult slăbită. Ei reușiră să treacă zidurile în unele puncte, pătrunseră în oraș, dar garnizoana dădu un contra atac viguros și îl respinse.

În cele din urmă sultanul se îndreptă cu grosul armatei spre sud, prin Macedonia.

Războiul civil care bântuia în Ungaria, în vara și toamna anului 1440, îl împiedică pe Ioan de Hunedoara să dea vreun ajutor Belgradului, care se apără eroic, doar cu mijloace proprii. El sosește în oraș după încetarea asediului și se ocupă grabnic de reconstruirea cetății, care durează până la sfârșitul anului 1440. Numai după ce încheie această muncă, pe care o îndrumă el însuși cu toată grija, pregătindu-și, fără să știe, un punct de temelie pentru lupta victorioasă pe care o va da aici peste vreo cinsprezece ani, Iancu de Hunedoara merse către primăvara următoare în Transilvania, unde își ia în primire demnitatea de voievod.

În general, măsurile luate de Iancu de Hunedoara, în calitate de voievod al Transilvaniei, pe plan politic, economic și social au urmărit două obiective principale. Primul, să atragă Transilvania de partea regelui Vladislav, integrând-o asftel în sistemul de apărare antiotoman; al doilea, să consolideze cât mai mult posibil baza social-economică a puterii sale voievodale. „În general, Iancu a căutat să micșoreze puterea partizanilor Elisabetei sau să-i atragă de partea lui Vladislav. Totodată, el a urmărit și a reușit să creeze o stare de drept în Transilvania, o situație mai stabilă,de origine internă,oprind abuzurile și samavoliniciile nobililor”33

Pentru realizarea acestei misiuni, căreia i s-a dedicat cu multă pricepere și

energie, Iancu a urmărit aducerea la ascultare a nobilimii, prin concesii sau chiar prin sancțiuni. El a înțeles că „apărarea țării este slăbită de anarhia feudală, în consecință a luat măsuri împotriva marilor nobili, refractari puterii centrale, silindu-i să-și îndeplinească obligațiile militare sub amenințarea confiscării domeniilor”34. A protejat orașele, comerțul și mineritul, spre a spori astfel veniturile statului, care puteau contribui la întărirea oastei.

Din aceleași rațiuni, el a sprijinit țărănimea liberă, mai ales cnejii de Hunedoara, ulterior și pe cei din Banat, mijlocindu-le primirea sau confirmarea unor proprietăți sau alte drepturi cneziale.

„În urma serviciilor militare prestate sub comanda marelui strateg și om politic, cnezii români, nu numai că-și vor păstra cnezatele obținând documente de confirmare a stăpânirii lor, dar vor obține și recunoașterea feudalității lor sub forma titlului de nobil. Este important că această recunoaștere n-a însemnat în epocă renunțarea la etnie, în sensul că ei țin să fie numiți în acte oficiale și sunt numiți nobiles valachi, elaborându-se chiar un formular special pentru stăpânirile lor. Sub iancu de Hunedoara s-au făcut numeroase înnobilări de cnezi. Mulți cnezi erau recunoscuți de-acum ca nobili .”35

Ștefan Pascu sublinează că: „înnobilarea cnezilor a început sub Carol Robert (1326), continuă sub Ludovic I și Sigismund de Luxemburg, ia un mare avânt sub Iancu de Hunedoara. În a doua jumătate a secolului al XV-lea, vlahii nobiles sunt tot mai numeroși în Banat, Hunedoara, Bihor, Maramureș.”36

Cnezii de obști sătești, mulți sau chiar foarte mulți dintre ei, reușesc să-și păstreze statutul de oameni liberi din punct de vedere social-juridic, în secolele XIV-XV, mai ales în obștile hațegane, bănățene, bihorene, maramureșene, dar și în alte zone: „sunt și din această categorie unii cnezi care în lupta dintre regalitate și marea nobilime pentru putere sprijină regalitatea în vremea dinastiei angevine, în timpul frământatei domnii a lui Sigismund de Luxemburg, sfârșitul secolului XIV și prima jumătate a secolului al XV-lea, sprijină pe Iancu de Hunedoara, ca voievod al Transilvaniei și apoi ca regent al Ungariei și de asemenea ca viteaz conducător al luptei antiotomane. Pentru „ slujbele lor credincioase” și pentru faptele de vitejie sunt răsplătiți cu moșii sau confirmați în stăpânirea unor moșii, noi sau mai vechi în stăpânirea lor, de Ludovic de Anjou și Sigismund de Luxemburg și mai ales de

Iancu de Hunedoara. Din cnezi români, cu stăpânire de fapt ( de facto), pe baza dreptului cnezial asupra cnezatului de obște, devin unii cnezi întăriți cu drept cnezial prin documente.”37

Când cnezii urcă treapta înnobilării, bunurile stăpânite până atunci sub numele de cnezat (nomine keneziatus), le stăpânesc cu drepturi depline (pleno iure), cu drept de veci și nestrămutat (perpetuo et irrevocabiliter), în termenul întregului drept (omni eo iure et titulo) ce ține de dreptul de danie regesc (ad regium collaționem pertinere dinoscuntur). Dreptul de proprietate nobiliară sau cnezial-nobiliară nu se confruntă cu cinstea și cu slujba (honos, officium). Cnezul dăruit cu „officio” sau „ officiolatu” este în același timp și un „officialis” al regelui, adică un reprezentant al acestuia, în afara proprietății sale, pe posesiunea dăruită de rege; cnezul respectiv poate fi revocat de rege din funcția dăruită ca „officio” sau „officiolatu”, păstrându-și neatins, ca orice alt proprietar, dreptul de proprietate deplină asupra moșiei sale. Cnezul se prezintă în două ipostaze: proprietar cu proprietate cnezială și deținător al unui „honos” și „officiolatu”, situație onorifică, cu drepturi judecătorești și administrative asupra altor sate, moșii, prin danie regală.

Beneficiază de bunăvoința oficialității și alți cnezi hațegani, cărășeni, maramureșeni și din alte zone geografico-istorice. Aceste danii însemnau în realitate de multe ori confirmări de stăpâniri de fapt (de facto), dar fără documente, a satelor întemeiate de părinții lor și care, întărite cu acte, deveneau stăpâniri cu drept de proprietate asupra satelor respective, nu și asupra cnezatelor. „ Sunt întăriți în „moșiile” întemeiate și populate de tatăl lor, numeroși cnezi hunedoreni care se bucură de bunăvoința lui Iancu de Hunedoara. În actul de danie sau confirmare a cnezatelor se precizează și drepturile și libertățile da care vor beneficia donatorii.”38

De pe la jumătatea secolului al XV-lea se petrece, la proporții mai mari, asimilarea cnezilor castrensi cu nobilii, așa cum rezultă din actul de donație din 1444 al despotului sârb Gheorghe Brancovici pentru Iancu de Hunedoara a unor districte românești și prin care se confirmă și se generalizează o situație persistentă. „ Până atunci cnezii erau caracterizați „fruntași” (proceres), „ vestiți” (famosi), „chibzuiți” (providi, providi viri kenezi). În perioada de tranziție cnezii erau numiți famosi nobiles și kenesi nobiles. Cnezii de pe domeniile cetăților regale aveau importante rosturi militare, nu numai de

asigurare a apărării cetăților,așa cum le aveau cnezii simpli ai cetăților, ci, asemenea nobililor, erau datori să participe la lupte. Sigismund de Luxemburg, Iancu de Huneadoara, Matiaș Corvinul au favorizat pe cnezii din această categorie și ami ales pe cei din Banat, Hunedoara și Maramureș pentru rolul lor militar dintr-o vreme de repetate expediții otomane în Transilvania. În asemenea condiții se înțelege mai bine diploma regelui Ladislau Postumul din 1457 pentru cele opt districte privilegiate românești bănățene.”39

Deci „cnezii români din acea perioadă au avut un rol și un rost social-economic și social-politic bine stabilit. S-au desprins din mulțimea cnezilor și voievozilor membri fruntași și conducători aleși ai obștilor sătești, a categoriei de cnezi și voievozi dăruiți cu diplome regale de înnobilare, cu „moșii” răpite patrimoniului obștilor cu drept cnezial, colaboratori „de credință” ai puteii politice. Se formează, astfel, o categorie de cnezi și de voievozi cu tendințe de a pătrunde în rândurile nobilimii, unii reușind să urce treaptă cu treaptă, unele familii cneziale și voievodale ajungând în vârful piramidei. Se formează, în cadrul acestora, adevărate dinastii cneziale și voievodale cu o stare materială prosperă și, ca urmare, o stare social-politică pe aceeași măsură: în Țara Hațegului, în Țara Zarandului și Țara Caraș-Severinului, în Țara Crișurilor, Țara Maramureșului și în multe alte zone geografico- politice. Dintre marile familii cneziale și voievodale se pot aminti: Huniadeștii, Cîndeștii și Căndreștii, Dragoșeștii, Bizereștii, Mîntniceștii, Măcicășeștii și alții.”40

Așa cum am mai spus Iancu a protejat orașele preocupându-l dezvoltarea lor.

Regele Ludovic I în secolul al XIV-lea, Iancu de Hunedoara în calitate de voievod al Transilvaniei și guvernator al Ungariei, regele Matei Corvinul în secolul al XV-lea au sprijinit în mare măsură dezvoltarea orașelor prin diferite privilegii acordate acestora. Orașele libere regești au fost declarate, rând pe rând, în secolele XIV-XV, cele mai importante dintre orașele transilvănene: Cluj, Brașov, Bistrița, ceea ce însemna un mare avantaj economic pentru acestea. Dreptul de a lua vamă, la intrarea și ieșirea mărfurilor din orașe, constituie un alt important izvor de venituri pentru orășeni.

De asemenea, mineritul era o sursă de sporire a veniturilor. „O mare dezvoltare, ca urmare a numeroaselor măsuri stimulatoare a cunoscut mineritul de metale prețioase, aur și argint în ultimele secole ale voievodatului. Pe lângă minele cunoscute și expoatate din vremuri îndepărtate, în această perioasă se deschid noi mine și se intensifică culesul aurului din nisipul unor râuri. Rămân cele mai active șți mai importante expoatări miniere, de aur și argint, din Munții Apuseni, din Baia Mare și din Zarand- Hunedoara.

Pe lângă minele mai vechi, existente și menționate în izvoare, în comitatul Hunedoara existau și altele, menționate în documente de abia la începutul secolului al XV-lea. În realitate exploatarea minereului galben este mult mai veche. În timpul lui Iancu de Hunedoara, exploatarea minereurilor de tot felul pe domeniul Hunedoarei înregistrează progrese însemnate și sursă importantă de venituri. Pe domeniul Hunedoarei se extrăgea aur din zonele Jiului, Zlaștilor, din districtele bănățene Fârdea, Icuș și Mănăștur.”41

Tot pentru a mări veniturile, „ Iancu a îmbunătățit administrarea ocnelor de sare- cea mai importantă sursă de venituri din Transilvania- și a creat legături stânse între centrul voievodal, ocnele de sare și orașele ce se ocupau de valorificarea sării, cum era Turda și Dejul. Prețuind destoinicia antreprenorilor italieni, el i-a menținut în slujbă și le-a dat chiar și domenii, dar a căutat totodată să le controleze activitatea, punându-și oamenii de încredere în aparatul administrativ al ocnelor. Prin lichidarea diverselor abuzuri feudale, Iancu a reușit să le mărească salariile tăietorilor de sare, în special celor din Maramureș.”42

„Mai târziu, el va numi pe doi dintre primii săi slujitori- locuitori din Turda- cămărași ai salinelor în acel oraș. Documentele regale recunosc meritele lui Ioan în a pune ordine în administrația sării, care ajunse dezastruoasă după moartea lui Pippo de Ozora.”43

„ El a vegheat ca situația lucrătorilor de la salinele din Maramureș și Dej să fie îmbunătățită, intervenind pentru sporirea salariului lor. Niciodată tăietorii de sare n-au avut o retribuție așa de bună ca în vremea guvernării lui Iancu de Hunedoara.”44

„În anul 1444, stegarul lui Iancu de Hunedoara, obținea dreptul să poată tăia, el și familia sa, 4000 bucăți de sare din ocnele de la Turda, pe care o putea vinde oriunde, în afara teritoriilor cămătarilor de sare.”45

În același timp, Iancu de Hunedoara caută să-și câștige aderenți în Transilvania, pentru a-și putea întări poziția sa și a regelui și a putea trece, la nevoie, la măsuri mai hotărâte împotriva adversarilor. El întărește legăturile cu

micii nobili din cuprinsul sau din vecinătatea domeniilor sale personale, dintre care o bună parte erau „ slujitori”. La fel e în bune legături cu familia Cândea din sudul Hunedoarei, ai cărei membrii fuseseră deja, și vor fi în viitor printre cei mai credincioși participanți la companiile împotriva turcilor.

O altă bază a întăririi poziției lui Iancu de Hunedoara în Transilvania au fost legăturile sale de familie. „Printre aceștia el avea și legături de rudenie, care prin familia soției sale, se întindeau și în alte părți ale Transilvaniei, în rândurile nobilimii mici. În veacul al XVI-lea, Anton Verancsics avea să noteze că românii din Hațeg primiseră înnobilarea în vremea lui Iancu de Hunedoara.”46 În nord, în ținutul Sătmarului îl sprijinea cumnatul său. Alături de el păstrează în slujbă și pe voievodul anterior pe care reușește în felul acesta să-l facă, pe viitor, unul din aderenții săi.

În alt rând, noul voievod s-a preocupat de întărirea bazei materiale a administrației sale îndreptându-și atenția asupra acelor ramuri ale activității economice care aduceau venituri mai însemnate fiscului. Mai târziu el a căutat să-și organizeze situația financiară prin reorganizarea domeniilor voievodale. Ca urmare, el a preluat pe seama voievodatului diferite domenii și cetăți care se găseau atunci în mâna unor nobili.

Voievodatul Transilvaniei a mai luat, de asemenea, o serie de măsuri care urmăreau combaterea abuzurilor feudalilor și îmbunătățirea situației visteriei și anume confiscarea domeniilor tuturor celor ce nu voiau să dea starea excepțională de război. Aceste măsuri au fost de un real folos, contruibuind la mărirea veniturilor pentru angajarea unui numpr mare de ostași cu plată necesari expediției împotriva Semilunei.

Tot în scopul consolidării bazei economice, Iancu a primit de la regele Vladislav permisiunea de a da brașovenilor dreptul de a continua baterea de bani în contul lui Iancu de Hunedoara, pentru ca voievodul Transilvaniei să aibă posibilitatea să organizeze apărarea țării, să întărească cetatea Belgradului, să înzestreze armata. În același scop el ajută Brașovul și Sighișoara să țină ori să înființeze o monetărie, împotriva dreptului pe care-l primise Vlad Dracul de la regele Ungariei, de a avea o monetărie în Sighișoara. Faptul acesta deschidea orașelor amintite o nouă sursă de venituri bănești, decurgând din dreptul de a bate monedă.

Unor orașe de pe moșiile sale le acordă dreptul la târg, de care se bucurau numai orașele libere regale. Autorizează întărirea zidurilor ce împrejmuiau Sibiul și Brașovul. Face continue comenzi de arme, tunuri, echipament diferit, unor orașe din Transilvania și Ungaria, încurajând astfel pe meșteșugari. Stăruie pentru participarea reprezentanților orășenimii în diete.

Orășenimea a răspuns acestor măsuri manifestându-și în repetate rânduri încrederea și atașamentul ei față de guvernator.

„Voievodul Iancu și-a lărgit baza socială, sprijinindu-se pe orașe, interesate și ele în succesul politicii interne a marelui ostaș, în așezarea unei păci interne, de natură să permită desfășurarea normală a activității lor meșteșugărești și comerciale. Ca atare, orașele au susținut pe diferite căi lupta voievodului Transilvaniei împotriva anarhiei interne, ca și lupta lui antiotomană pentru securitatea țării”.47

La rândul său, Iancu de Hunedoara a acordat drepturi orașelor și orășenilor (meșteșugari, negustori). Orașele din Transilvania și din Ungaria superioară au furnizat lui Iancu de Hunedoara cele necesare purtării războiului antiotoman: bombarde, care de luptă și de transport, arbalete, felurite mașini de război, pulbere, echipament. Dar ajutorul a fost reciproc. De exemplu, în 1444 Iancu de Hunedoara a restituit privilegiile orașului Cluj, pe care fostul voievod Dezideriu Losonczi le anulase pentru participarea orașului la răscoala din 1437-1438.

În activitatea sa de politică externă, Iancu s-a orientat și după interesele comerciale ale orașelor. Astfel, după încheierea armistițiului cu habsburgii (1447) și cu turcii (1451), Iancu de Hunedoara s-a grăbit să anunțe pe sibieni și pe brașoveni despre reluarea legăturilor comerciale cu Austria și, respectiv, cu Imperiul otoman.

Deci măsurile luate în Transilvania de Iancu de Hunedoara ca voievod al Transilvaniei vizau, se poate spune, în primul rând, consolidarea puterii sale politico-militare pentrua face față cu succes sarcinilor puse de stăvilirea puhoiului otoman. Iancu și-a dat seama că noul sistem de organizare a armatei, bazat în bună parte pe armata de mercenari necesită cheltuieli uriașe, de acea baza materială a puterii militare transilvane, pe care Iancu urmărea să o organizeze în vederea rezistenței antiotomane, era formată din veniturile proprii și din cele care îi erau cedate de rege. De asemenea ea mai era formată din detașamente pe care nobilii trebuiau să i le pună la dispoziție, în virtutea obligațiilor, precum și din oastea de „slujitori” și de țărani liberi cu îndatoriri militare sau din unitățile pe care i le puneau la dispoziție orașele.

Această alcătuire eterogenă a oastei era mai eficientă într-un război de apărare, deoarece unele dintre categoriile sociale de mai sus, ca nobilimea sua orășenimea, erau obligate a-și îndeplini sarcinile militare numai în interiorul hotarelor, iar în afara lor numai pentru o durată limitată. De aceea, pe măsură ce iancu s- a convins de necesitatea unor acțiuni ofensive de amploare, prin care să poată obține succese decisive împotriva turcilor, el a pus accent deoasebit pe recrutarea la oaste a elementelor angajate a-i sluji necondiționat și atâta vreme cât situația militară pretindea continuarea companiei; în felul acesta a crescu rolul mercenarilor și al „slujitorilor” în oastea sa.

Voluntarii balcanici au îngroșat și ei rândurile armatei lui Iancu de Hunedoara, conștienți că luptele purtate de marele ostaș îi va ajuta să se elibereze de sub jugul otoman. Lor li s-au mai alăturat milițiile populare și cruciații.

Dar sprijinul cel mai de seamă în lupta antiotomană l-a primit Iancu de Hunedoara de la propriul său popor: românii din Transilvania, din Țara Românească și din Moldova, care au intrat în rândurile ostașilor săi luptând în unitățile de cavalerie și pedestrași, pe lângă cei din Transilvania, Banat și Maramureș. Astfel politica înțeleaptă dusă de Iancu de Hunedoara față de celelalte două țări române a făcut ca ostașii români din Transilvania să aibă alături de ei, în multe din bătăliile duse de marele ostaș, pe frații lor.

Rolul militar al cnejilor români din Transilvania, mai ales al celor de la granițele de sud ale țării, unde primejdia otomană era mai mare, a fost deosebit de important. „ Încă de pe vremea regelui Sigismund de Luxemburg, în deceniile al III-lea și al IV-lea al secolului al XV-lea, numeroși cneji și voievozi români din Banat, din Țara Hațegului, ca și din Maramureș, s-au distins în luptele antiotomane. În perioada când Iancu de Hunedoara apăra, împreună cu fratele său Ioan, vadurile Dunării, amândoi în calitate de bani ai Severinului, avea slujitorii săi credincioși (familiares), un fel de vasali ai săi, recrutați dintre cneji din jurul Hunedoarei și cei din jurul Caransebeșului.”48

„Mărturiile istorice atestă că Iancu de Hunedoara s-a sprijinit cu încredere, în toate acțiunile sale, fie politice, fie militare, pe mulțimea de români din ținuturile mărginașe ale Transilvaniei și pe conducătorii ei, pe cneji. Mase însemnate din rândurile poporului de jos din lăuntrul arcului carpatic, dar mai ales din Țara Hațegului, Banat și Maramureș au fost alături de Iancu în toate momentele grele.”49

Alăturându-se celorlați istorici care au vorbit despre perioada de voievodat a lui Iancu de Hunedoara, Ion Toderașcu subliniază importanța pe care a acordat-o voievodul armatei sale, sistemului militar în general. „Iancu de Hunedoara, nobilul român, cel mai mare voievod al Transilvaniei și, totodată, cel mai mmare general al Ungariei medievale, a pus bazele sistemului militar al Țărilor Române. În anii lui de guvernământ au fost aliate resurse ostășești din Transilvania, Țara Românească și Moldova pentru războiul cu Imperiul Otoman, gândit și purtat într-o manieră nouă. Iancu a ținut la colaborarea cu cnezii români bănățeni și transilvăneni. Din rândul acestora și-a recrutat un mare număr de oșteni cărora, pentru merite militare le-a acordat moșii și ranguri nobiliare. Cnezii au fost „ cu credință neclintită alături de Iancu și cu vărsarea sângelui au săvârșit fapte vitejești.” În virtutea relațiilor politice statornice cu voievozii de la Târgoviște și Suceava, Iancu Corvinul și-a asigurat alăturarea unor însemnate forțe militare moldo-muntene.”50

În ce privește nobilimea mică și mijlocie- în afară de cele arătate mai sus cu privire la cnejii români – e necesară precizarea că aceste pături sociale se orientau, de regulă, spre slujba militară, unde, datorită meritelor dovedite în luptă, primeau diferite danii. În ce privește lupta împotriva otomanilor, nobilimea mică și mijlocie, în chip firesc erau pentru o hotărâtă rezistență armată și de aceea ele au constituit o importantă forță de sprijin a luptei lui Iancu de Hunedoara, care, de altfel, se ridicase el însuși din rândurile acestei nobilimi Totuși, sprijinul acestor pături sociale era limitat, printre altele, și de faptul că ele nu acceptau să lupte decât numai între hotarele țării. Dar și pe alt plan, și anume pe plan politic, nobilimea mică și mijlocie au adus o importantă contribuție la efortul militar al voievodului Iancu de Hunedoara .

„Se poate conchide deci, că, pe lângă substanțiala contribuție a românilor transilvăneni, acțiunile militare antiotomane ale lui Iancu de Hunedoara s-au bucurat și de sprijinul locuitorilor celorlalte două țări române, poporul nostru

situându-se la loc de frunte printre popoarele care și-au vărsat sângele în luptele împotrive Semilunei.”51

Deci din acestă perioadă a începuturilor activității sale ca voievod al Transilvaniei datează și organizarea mai largă a armatei pe care Iancu a condus-o împotriva turcilor. Întărirea ei va fi și pe viitor una din preocupările sale continue.

Ca toți marii proprietari feudali, Ioan de Hunedoara a avut și el armata lui proprie, nu prea mare însă. Pe mulți dintre cnejii care l-au urmat la oaste, în temeiul obligațiilor lor militare, Iancu i-a dotat cu proprietăți și i-a înnobilat, așa cum notează și cronicarul A. Veroncsics.

Chiar de la început însă, armata lui se deosebește simțitor de tipul de armată feudal. Experiența campaniilor sale de prin Italia și Cehia, faptul că nu puteai conta în mod sigur – mai ales în împrejurările interne prin care trecea atunci țara – pe prezența nobililor și a oastei lor, aceștia trebuind să întrețină armata pe cheltuiala lor, îl îndeamnă să se sprijine mai mult, așa cum am mai spus, pe armata de mercenari, care dacă era plătită îl urma oriunde. E foarte probabil că el avea de pe atunci mercenari cehi, poloni, nemți sau chiar unguri.

Mercenarii și-i plătea din veniturile funcției sale și din acelea ale moșiilor lui personale. Acestea din urmă nu erau prea mari, în comparație cu cheltuielile pe care le pretindea armata de mercenari. O moșie cu o sută de sate aducea în vremea aceea un venit anual cam de 1.000 de florini, iar pentru un călăreț greu înarmat se plătea pe lună între 4 și 7, sau chiar până la 8-10 florini. De la rege nu prea obținea bani în acest scop. În general, regele, penrtu cheltuielile cu întreținerea mercenarilor, i se recunoștea dator și îi zălogea anumite moșii. Imposibilitatea vistieriei regale de a plăti vreodată aceste datorii a dus, în multe cazuri, la trecerea unor asemenea moșii în proprietatea deplină a lui Iancu. Este deci o formă prin care Iancu de Hunedoara își întărește mult averea și puterea lui personală.

Tot pentru plata mercenarilor pe lângă banii primiți de la despotul sârb Gheorghe Brankovic, voievodul Transilvaniei a mai luat 50 de mărci de argint din censul Brașovului. Mercenarilor, în afară de soldă, Iancu le împărțea și prăzile de război. „Au fost și cazuri cănd mare căpitan nu le-a putut achita soldele la timp și, totuși, mercenarii au rămas alături de el, căci îl ibeau și aveau încredere în vrednicul comandant.”52

Cruciații și voluntarii balcanici au alcătuit alte două elemente- de altfel, cu caracter ocazional-, în structura noii armate întemeiate de Iancu de Hunedoara. Condiția socială a cruciaților era modestă. Ei se recrutau din masele populare, nici un izvor nu atestă participarea clasei dominante la acțiunea de cruciadă. Izvoarele narative ale timpului arată că ostașii cruciați proveneau, în mod obișnuit, din țările Europei centrale: Polonia, Germania, Austria- țări catolice, în care propaganda în folosul cruciadei a fost tot timpul activă. Contribuția elementelor cruciate la lupta lui Iancu de Hunedoara a fost importantă, dar și voluntarii balcanici au avut contribuția lor la această luptă. „După cum ne relatează Bonifinius-masele populare balcanice au deschis porțile cetăților și, cu indescriptibilă bucurie, au primit în orașe oastea condusă de Iancu de Hunedoara. Relatarea oarecum generală, a lui Bonifinius, este confirmată, concretizată și dezvoltată de un izvor diplomatic: scrisoarea lui Iancu, din 8 noiembrie 1443, către colegul său de voievodat Nicolae Ujlaki. În ea, marele ostaș arată că, din zi în zi, armata sporește, căci vin la el mulți oameni: bulgari, bosnieci, albanezi și sârbi cu daruri și se bucură de sosirea oastei sale.”53

În ceea ce privește organizarea pe arme, oastea condusă de Iancu de Hunedoara cuprindea: trupe de cavalerie, trupe de infanterie ( pedestrași), artilerie și unități fluviale ( flotile de la Dunăre); la acestea s-ar mai adăuga și carele de luptă și meșterii geniști. Cavaleria era de două feluri: cavaleia grea, alcătuită din nobilimea mică și mijlocie și din unii magnați-ostași, dar și din mercenari și, respectiv, cavaleria ușoară ce era formată din nobilimea mică maghiară, cumani, secui, cneji români, husari sârbi. Infanteria era alcătuită din mercenari, miliții populare și, după caz, din cruciați și voluntari.

Armata aceata voievodul și-o pregătea cu o grijă deosebită. E foarte probabil că în bună măsură explicația victoriilor sale constă tocmai în munca, mai puțin bătătoare la ochi, a instruirii continue. El a fost printre primii, în răsăritul Europei, care a acordat o mare însemnătate luptei infanteriei și a deprins-o cu mânuirea armelor de foc, ce era încă o noutate pe atunci. Pentru a putea deplasa cât mai repede infanteria, mult mai puțin mobilă decât cavaleria, el a preluat de la husiți metoda transportării ei pe căruțe, iar pentru a o întării în luptă, a introdus în dotarea armatei sale și tunuri mai ușoare, care o însoțeau. Până atunci, tunurile erau considerate mai mult armă de aediu ori erau folosite în apărarea cetăților, ocupând deci poziții fixe. Iancu a studiat cu atenție modul de luptă al turcilor și, pentru a face față rapidității mișcării lor, a creat detașamente numeroase de cavalerie ușoară, pe care le așeza pe flancurile armatei, spre a împiedica prim contraatacurile lor repezi încercările de învăluire din partea dușmanului. Conștient de faptul că lupta în care se agajase împotriva Imperiului Otoman era privită cu simpatie de masele largi ale poporului, a deschis mai larg porțile armatei sale pătrunderii elementelor populare. Își dădea seama de planurile de cucerire ale turcilor și înțelegea că mărginindu-se numai la apărare însemna a expune țara la incursiuni și jafuri continue, la o hărțuială care ar fi dus la epuizare. De aceea, pentru el forma principală a luptei era ofensiva, pătrunderea adâncă în teritoriul inamic, pentru a-l înfrânge acolo și în chip decisiv pe dușman, obținând astfel o soluție, un sfârșit al războiului care se purta, cu întreruperi, de mai bine de o jumătate de veac. Preferințe lui pentru ofensivă era îndreptățită și de sprijinul pe care era sigur că avea să-l găsească pe pământul subjugat de turci, din partea popoarelor aflate aici: români, sârbi, bulgari care așteptau să vină dinspre miazănoapte un ajutor pentru eliberarea lor.

2.5. POLITICA DE FRONT COMUN ANTIOTOMAN

DUSĂ DE IANCU DE HUNEDOARA

„Ideea de colaborare politică și militară a Țărilor Române, generată de realitatea interdirecționării, revine permanent în documentele medievale. O întâlnim în scrisori oficiale și particulare, înțelegeri și tratate, note informative și rapoarte diplomatice. În acest sens s-au pronunțat voievozii, principii și dregătorii din Țara Românească, Moldova și Transilvania. Ideea că Țările Române formează împreună o putere militară și că tind spre aceasta a găsit o confirmare și din partea factorilor politici străini. Anton Veracsics din Sebenic a înregistrat temerea unor sultani ca nu cumva Țara Românească, Moldova și Transilvania „ să se unească împreună și să se apere”. Împăratul Rudolf al II-lea și consilierii săi ca și regele Poloniei, Sigismund al III-lea s-au arătat îngrijorați de perspectiva unirii Moldovei cu Transilvania și Țara Românească sub conducerea lui Mihai Viteazul. Faptul era considerat drept „primejdios”, „periculos”, desigur pentru că venea împotriva planurilor de cucerire ale acestor puteri aflate în competiție pentru teritoriul românesc. Dincolo de aceste interese însă, s-a recunoscut, în diferite ocazii, utilitatea forțelor unite ale Țării Românești pentru „ lumea creștină”.”54

Primele documente politice românești, în care „se oglindește o concepție de stat”, consemnează și ideea colaborării politico-militare.

„ În ciuda unor discontinuități temporare, mai mult sau mai puțin inevitabile, lupta românească permanentă pentru apărarea hotarelor și neatârnării a reprezentat trăsătura definitorie a evoluției raporturilor țărilor române cu Poarta. Inițiativa și conducerea acestui uriaș efort material și moral a aparținut când Țării Românești, când Transilvaniei, când Moldovei. Rând pe rând sau împreună, ele au avut capacitatea de a mobiliza energiile necesare pentru a para puternicul impact otoman, realizând după definiția lui Nicolae Iorga „un adevărat război de apărare națională, integrat în străduințele generale europene menite să stăvilească înaintarea vertiginoasă a noilor cuceritori”.”55

În anii guvernării lui Iancu de Hunedoara s-a conturat sistemul politico-

militar al Țării Românești.

Până la moartea sa accidentală, vreme de aproape două decenii, Iancu de Hunedoara a fost un consecvent luptător antiotoman, alternând etapele ofensive cu cele defensive. În orice caz, în vremea și sub conducerea sa, în cadrul sau în afara unor planuri și acțiuni de cruciadă, se fac ultimele încercări cu oarecare șanse reale de izbândă pentru alungarea otomanilor din Europa. „În perspectiva acestor lupte, rolul său de conducător al tuturor românilor este evident.”56

În paralel cu străduințele depuse pentru sporirea autorității centrale și pentru întărirea bazei sociale și economice a regatului ungar, Iancu de Hunedoara a făcut tot posibilul să consolideze și frontul antiotoman, urmărind colaborarea cu toate statele interesate în stăvilirea pericolului reprezentat de expansiunea Imperiului otoman. Apariția lui pe scena istorie, calitățile sale deosebite de comandant de oști și om politic, primele sale victorii și, mai ales, începutul acțiunilor sale ofensive antiotomane au contribuit, așa cum am mai spus, la o reluare pe scară largă a luptei împotriva Imperiului otoman atât de către popoarele din Balcani, cât și de către alte state europene, printre care s-a numărat și Veneția. În același timp, trebuie subliniat și faptul că întreaga activitate a lui Iancu, politică și militară, s-a bazat, în mod esențial pe românii transilvăneni, pe colaborarea strânsă dintre cele trei țări românești. Românii au constituit, în toate marile sale bătălii, elementul de bază, iar întreaga sa politică și strategie a avut ca temelie unitatea de acțiune dintre Transilvania, Țara Românească și Moldova. Aceasta demonstrează, încă o dată și cu toată puterea, faptul că țările române au avut un rol esențial în stoparea, pentru multă vreme, a ofensivei otomane, că ele au fost un adevărat zid de protecție pentru Europa și civilizația ei.

Iancu de Hunedoara s-a adresat multor state europene pentru a primi ajutor în lupta contra turcilor. Se pare că eforturile lui aveau sorți de izbândă. Astfel, papa Eugeniu al IV-lea tocmai încerca să organizeze o expediție împotriva Semilunii. În acest scop, înaltul pontif a trimis legați în Imperiul german, în Ungaria, în Polonia și în Burgundia. Tot aici au venit și ambasadele bizantine, care vizitaseră între timp Veneția, Roma și Neapole, în încercarea de a organiza o mare cruciadă antiotomană.

Marile victorii ale voievodului din anii 1442-1444 au avut darul de a atrage atenția a numeroase state și popoare europene asupra sa și asupra posibilității de reluare a luptei antiotomane, printre acestea numărându-se și Veneția. Trebuie

semnalat că atitudinea acesteia față de importantele evenimente din sud-estul Europei din acești ani a evoluat de la ezitări și neîncredere până la angajarea în lupta antiotomană, căutând să se pună la adăpost din toate părțile. „ se observă că Veneția căuta să-și apere propriile ei posesiuni și interese comerciale în sud-estul Europei și în Mediterana Orientală … și că în această epocă ea se temea de Ungaria și de popoarele balcanice cel puțin tot atât de mult ca de turci.”57

Faptul că în 1443 statele apusene, printre care Veneția avea un rol de frunte, nu au trimis flota promisă și nici un alt fel de ajutoare tocmai în momentul în care Iancu de Hunedoara făcea un efort deosebit, în cadrul „campaniei lungi”, pentru a da lovitura de grație Imperiului otoman, constituie unul din motivele pentru care acesta s-a opus organizării unei noi campanii antiotomane în 1444 și explică și ezitările regelui Vladislav I. Această lipsă de coordonare a acțiunilor militare și diplomatice, rezultat al contradicțiilor care sfâșiau Europa creștină, a fost una din cauzele cele mai importante ale dezastrului de la Varna, adică a ultimei încercări serioase de a-i alunga pe turci din Europa.

Nădejdile legate de trimiterea, în primăvara anului 1445, a unei solii ungare la Roma și a alteia în Franța se spulberară. Regele francez se mulțumi să răspundă doar cu promisiuni, având probleme datorate războiului cu Anglia. Tot așa aveau să se spulbere și speranțele legate de trimiterea unor noi soli la papă și la curtea ducelui Burgundiei în toamna anului 1445 și în iarna următoare, soli care „n-au adus altceva decât vorbe goale”. În anul 1447, gândindu-se la o nouă expediție împotriva turcilor, Iancu de Hunedoara a trimis la noul papă pe Nicolae Laszocki. Un alt sol mergea să ceară ajutor la Neapole, la Alfons al V-lea de Aragon. Alte cereri de ajutor au fost adresate ducelui Filip al Burgundiei și regelui Franței, Carol al VII-lea, iar banul Croației s-a dus la Raguza. La toate aceste solii numai Raguza a promis ajutor bănesc. Consecința a fost că Iancu a trebuit să decidă amânarea acțiunii pentru anul 1448, când a trebuit să întreprindă noi demersuri pe lângă puterile apusene. Ceva mai consistente s-au dovedit negocierile cu Alfons al V-lea de Aragon, dar cum forțele navale ale Aragonului erau insuficiente, era necesar și concursul naval al Veneției și cel financiar al papei.

De la papa Iancu s-a ales numai cu promisiuni, căci încercările făcute de suveranul pontif de a aduna bani s-au inițiat așa de târziu, încât ele nu mai puteau

folosi expediției proiectate.

Cât despre eventualul ajutor naval al Veneției, acesta a fost zădărnicit de complicațiile militare intervenite atunci între Veneția, Milan și Alfons al V-lea de Aragon. Din cauza acestor împrejurări, o nouă încercare de a ralia apusul la marea operă a lui Iancu de Hunedoara eșuase și marele ostaș urma să purceadă la luptă doar cu forțele sale și ale Țării Românești.

În anul 1455, lucrurile s-au repetat o dată mai mult. După ce împăratul Frederic al III-lea păru hotărât să susțină efortul lui Iancu, el își schimbă repede atitudinea și renunță la campania prevăzută pentru anul 1455. Ceva mai târziu, Frederic al III-lea a hotărât amânarea pregătirilor pentru anul următor. Dar, în anul 1456, în crâncena bătălie de la Belgrad, în afara cruciaților aduși de Capistrano, Apusul n-a contribuit cu nimic la strălucita victorie obținută de Iancu de Hunedoara, silit să lupte doar cu trupele lui .

În aceste condiții, când Apusul a susținut prea puțin efortul militar al marelui ostaș, Iancu de Hunedoara a început să se sprijine pe țările din sud-estul Europei, amenințate direct de pericolul otoman. Dar nici în această direcție nu au lipsit greutățile. Cu Serbia relațiile sale au avut un caracter schimbător, deoarece despotul Gheorghe Brancović, vasal al Ungariei, a avut față de Iancu de Hunedoara o atitudine plină de oscilații și sinuozități: în 1426 se recunoaște aliat al Ungariei, doi ani mai târziu plătește tribut sultanului Murad al II-lea, în 1439 se refugiază în Ungaria, în 1440 se refugiază la Veneția; în anul 1442 se alătură din nou frontului antiotoman, participând la „campania cea lungă”, dar nici la Varna, nici la Kossovoplje nu își oferă ajutorul; ba mai mult, îi informează pe turci despre mișcările lui Iancu și în retragere, l-a prins și l-a ținut pe viteazul căpitan în captivitate. Relațiile proaste dintre cei doi au durat până în 1451, în 1455 amenințat de turci, se alătură din nou lui Iancu. Din această prezentare a raporturilor lui Iancu de Hunedoara cu Gheorghe Brancović rezultă „colaborarea redusă și episodică a despotului sârb cu Iancu”. 58

În legătură cu colaborarea cu Bulgaria un sprijin i-a venit lui Iancu din partea poporului bulgar, atât în expediția cea lungă din anul 1443, cât și în campania din 1444.

Tot așa poporul sârb l-a ajutat în „campania cea lungă” din 1443 și în eroica apărare a Belgradului,în anul 1456,la care au participat și locuitorii sârbi ai orașului

Mai multe nădejdi și-a pus Iancu de Hunedoara în colaborarea cu poporul albanez, condus de eroul său național Gheorghe Castriota (Scanderbeg). Legăturile lui Iancu de Hunedoara cu acesta s-au intensificat în anul 1448. Bonifinius vorbește chiar de o alianță între cei doi, prin care se coordonau mișcările armatei lui Iancu de Hunedoara spre valea Vardarului cu cele ale armatei lui Scanderbeg, care venea dinspre Albania, forțele albaneze urmând să lovească din spate oastea otomană.

Colaborarea proiectată între cei doi mari ostași nu s-a putut realiza însă în 1448, fie din cauza lui Brancović, care, ar fi ocupat defileele dintre Albania și Serbia, făcând imposibilă venirea lui Scanderbeg în ajutorul lui Iancu de Hunedoara, fie din cauză că eroul albanez era ocupat atunci cu războiul împotriva Veneției.

În anul 1456, albanezii nu au participat în mod nemijlocit la lupte, cum n-au participat nici în 1444 la bătălia de la Varna. Totuși, în 1456, ei au contribuit indirect la victoria de la Belgrad, prin faptul că au reținut în Albania o parte din forțele turcești care ar fi putut participa la bătălie.

În general, se poate spune că luptele de eliberare duse de acesta împotriva turcilor l-au ajutat pe Iancu de Hunedoara prin aceea că i-au împiedicat pe otomani să se îndrepte cu toate forțele în contra Ungariei.

Ajutor sporadic a mai primit Iancu de Hunedoara de la bosnieci, de la raguzani și mai ales de la cehi, încheind chiar un tratat de alianță în anul 1453 Jiři Poděbrady, „administratorul țării” cehilor.

În lumina celor de mai sus, rezultă limpede că în afară de expediția burgundă pe Dunăre (1445) și de participarea cruciaților la bătălia de la Belgrad (1456), țările mai îndepărtate sau mai apropiate de Ungaria au ajutat în mod inegal și sporadic lupta antiotomană a lui Iancu de Hunedoara . În schimb, lupta sa a fost susținută temeinic și constant de țările române, ai căror ostași s-au întâlnit și au luptat împreună și în 1443, și în 1444, la Varna, și în 1445, pe Dunăre, și în bătălia de la Kossovopolje 1448 sub conducerea marelui comandant român.

Experiența istoriei a dovedit că apărarea Transilvaniei a depins întotdeauna și în foarte mare măsură de situația existentă în Țara Românească și în Moldova. De aceea și regele Sigismund de Luxemburg și Iancu de Hunedoara au căutat, într-o formă sau alta, să-și asigure prietenia ori alianța domnilor din cele două țări române. În interesul luptei sale contra otomanilor, marele ostaș a intervenit de multe ori activ în politica internă a Țării Românești și a Moldovei, căutând să atragă pe cei doi domni români de partea sa, într-un trainic front antiotoman pe linia Dunării.

Acțiunile militare și politice întreprinse de Iancu de Hunedoara față de Țara Românească și Moldova au dus la încheierea unei strânse alianțe între cele trei țări române, la crearea unui sistem politico-militar comun, pentru a consolida frontul antiotoman. Aceasta s-a observat începând cu anul 1442 și culminând cu anii 1444, 1447-1448.

În anul 1442, când turcii au intrat în Țara Românească, Basarab al II-lea, s-a retras spre munți așteptând ajutorul lui Iancu de Hunedoara . Acesta a trecut munții să așeze domn în locul lui Vlad Dracul pe Basarab al II-lea, fiul lui Dan al II-lea, aderent al politicii antiotomane. Atunci „ mulți dintre marii boieri munteni s-au asociat la planurile acestuia, recunoscându-l conducătorul nu numai al forțelor militare din Ungaria și din Transilvania, dar și din Țara Românească, realizându-se astfel un sistem politic unitar de luptă antiotomană.”59 Iancu de Hunedoara a intervenit viguros, a înfrânt pe otomani pe Ialomița și a realizat o mai strânsă atașare a Țării Românești la lupta împotriva Semilunii. În această perioadă, Iancu a ajuns să-și impună autoritatea înlăuntrul Țării Românești, așa cum rezultă din unele documente ale vremii. „Astfel, el a confirmat privilegiile brașovenilor și bârsenilor în negoțul lor cu Țara Românească, a întărit moșiile mănăstirilor Vodița și Tismana din Țara Românească . De fapt aceste lucruri trebuie interpretate ca o ilustrare a încercării lui Iancu de Hunedoara de a crea un sistem politico-militar comun „în vederea consolidării frontului antiotoman”.”60 Totuși raporturile lui Iancu de Hunedoara cu țările române au cunoscut unele fluctuații. Astfel, în toamna anului 1444, Vlad Dracul, care îi fusese aliat în luptele dintre 1442-1445, domnul Țării Românești, se află alături de Iancu de Hunedoara, ca și în anul următor, dar același domn încheie mai târziu o pace cu turcii, ba chiar susține în anul 1447, la tronul Moldovei pe Roman al II-lea, împotriva lui Petru al II-lea, aliatul lui Iancu de Hunedoara. Pentru a reechilibra situația, pe la sfârșitul lunii noiembrie 1447 Iancu de Hunedoara a întreprins o campanie în Țara Românească . El a văzut în noua orientare a lui Vlad Dracul o slăbire a frontului antiotoman și a sprijinit împotriva lui pe un pretendent, Vladislav, refugiat la Brașov. Este vorba despre Vladislav al II-lea, dar nici el nu a rămas constant alături de Iancu, oscilând între poziția aniotomană și cea filoturcă, desigur și ca urmare a presiunii marilor boieri, care ca

și marii baroni din Ungaria, nu se arătau dispuși să lupte cu turcii, ci să se înțeleagă cu ei, contravenind politicii ferme antiotomane a lui Iancu de Hunedoara . Prin tratatul din 1452 însă, Poarta recunoaște vasalitatea domnului muntean față de Iancu, suzeranitate recunoscută și de către Vlad. În vara anului 1447, Iancu de Hunedoara a intrat în Țara Românească cu pretendentul Dan, după unii istorici poate fiu al lui Basarab al II-lea, după alții frate cu Vladislav al II-lea, iar în Tratatul de Istoria României,II vorbește de una și aceeași persoană . Vlad Dracul a fugit din Târgoviște și a ajuns în satul Bălteni, unde a fost ucis împreună cu unul din fiii săi, Mircea.

„La 4 decembrie 1447, după înlăturarea lui Vlad Dracul el se intitulează chiar voievod al Țării Românești, din mila lui Dumnezeu: „Ioan de Hunedoara, guvernatorul regatului Ungariei și, din mila lui Dumnezeu, voievodul Țării Românești.” Noul domn al Țării Românești Vladislav al II-lea, un fiu al lui Dan al II-lea, îl vizitează la Brașov „spre folosul țării și priința întregii Creștinătăți”…”81 Domnul muntean declară că îl slujește cu credință „pe acel domn și părinte al nostru, Ioan de Hunedoara”.

În ce privește Moldova, acțiunea lui Iancu de Hunedoara de a o încadra în frontul antiotoman a început în anul 1442. În luptele pentru tronul Moldovei, care au avut loc între anii 1442-1447, s-a impus în cele din urmă Petru al II-lea, care, sprijinit de cumnatul său Iancu de Hunedoara, a ajuns domn la Suceava. Petru a donat, în anul 1448, lui Iancu cetatea Chilia, pe care acesta a deținut-o până la moartea sa, transformând-o într-o puternică bază defensivă. Iancu de Hunedoara s-a gândit, la un moment dat, s-o folosească drept punct de plecare pentru ajutorarea Constantinopolului asediat de turci.

Înfrângerea lui Iancu la Kossovopolje (1448) a dus la scăderea influenței lui în Moldova și la încetarea domniei protejatului său. La începutul anului 1449, în Moldova domnea Alexăndrel, susținut de feudalii poloni. „…la 16 februarie 1453, Alexăndrel,

domnul Moldovei, solicita protecția lui „Ianuș voievod” căruia se angaja să-i fie „cum e pururea un fiu părintelui său, și cu toți boierii mei și cu toată țara mea”. Marele comandant și om politic, voievod și locțiitor de rege, trebuia în schimb, „să ne apere de toți dușmanii noștrii, în toate părțile și pe noi și țara noastră (…) ca un domn bun, țara sa”.”62 Astfel Alexăndrel i-a lui Iancu un fel de protectorat asupra Moldovei.

Dar nu peste mult timp Alexăndrel a fost alungat din țară de Bogdan al II-lea susținut de Iancu de Hunedoara .

Bogdan al II-lea a stat alături de Iancu atât pentru a se apăra împotriva pericolului otoman, cât și pentru a putea face față tendințelor de cotropire ale Poloniei. El a semnat cu Iancu două tratate de alianță, unul la 11 februarie 1450 și altul la 5 iulie în același an. În aceste tratate se preciza, printre altele, că „ Bogdan al II-lea se angaja, în schimbul obținerii „ocrotirii” lui Iancu, „…să stăm pe lângă domnia sa și cu căpeteniile noastre și cu boierii noștri și cu toată țara noastră și cu oștirile noastre și cu tot sfatul nostru (…); și asemenea țara domniei mele și cu țara domniei sale să fie una (…); iar domnia sa ne va apăra sub mâna domniei sale și ne va feri de dușmanii noștri (…); și să ne fie ocrotitor nouă din toate părțile, asemenea și țării noastre”.”63

Bogdan al II-lea a pierit ucis de Petru Aron în 1451.

Anii care au urmat au fost plini de lupte între Alexăndrel, readus de poloni, și Petru Aron care în fața năvălirilor turcești nu se aliază cu Iancu, capitulând înaintea otomanilor și acceptând plata tributului.

Din cele de mai sus rezultă că începând cu anul 1442,domnii Țării Românești și de cancelaria lui Bogdan al II-lea, amintite mai înainte. Aici trebuie însă precizat că în Moldovei considerau țările lor „unite” cu Transilvania, cum se vede din actele întocmite orânduirea feudală unitatea dintre mai multe state era concepută ca reunirea sub o suzeranitate, mai ales când o primejdie comună făcea necesară căutarea unei protecții.

În secolul al XV-lea tocmai din cauză că o asemenea primejdie comună- primejdia cotropirii otomane- devenise aproape permanentă pentru poporul nostru și pentru că în chip firesc țările române, Țara Românească, Moldova și Transilvania constituiau un bastion unitar în coasta înaintării otomane, o unificare de caracter feudal între ele a fost necesară. Unificarea statelor române, în cadrul structurii politice a feudalismului, a însemnat unirea tuturor celor trei țări române sub mâna puternică a lui Iancu de Hunedoara în vederea înfruntării pericolului otoman. Suzeranitatea lui Iancu de Hunedoara asupra țărilor române de dincolo de Carpați datează dinainte de ridicarea lui la demnitatea de guvernator al Ungariei, din vremea când el era voievod al Transilvaniei și în fruntea regatului se afla un rege. În anul 1443, cum relatează cronica lui Wavrin, când s-a ținut adunarea generală a celor trei stări din Ungaria, au participat la adunare și mai mulți boieri din Țara Românească, pentru a se sfătui cu ceilalți în vederea luptei comune împotriva turcilor. În această adunare, Iancu de Hunedoara, în calitate de voievod al Transilvaniei, a fost recunoscut drept căpitan suzeran peste țările și oștile care luptau la Dunărea de jos împotriva otomanilor. El era drept suzeranul celor trei țări române în baza dreptului feudal. Era o unire între țările române, deosebită de legăturile de vasalitate față de regatul Ungariei.

Din toate acestea rezultă existența unei politici a lui Iancu de Hunedoara, care realiza, în forma suzeranității feudale, unirea celor trei țări române ca un organism militar și politic, subordonat marelui ostaș și îndreptat contra primejdiei otomane.

Iancu de Hunedoara „ridică spada căzută din mâinile domnilor români și apără timp de mai bine de două decenii creștinătatea. Ioan Corvin avu de fapt pe domnii români ca niște supuși ai lui, schimbându-i după plac și întrebuințând armatele lor în luptele lui cu Turcii. Putem spune cu drept cuvânt că în vremea lui Ioan Corvin, acesta a apărat creștinătatea cu puterile unite ale Românilor de pretutindenea. El este un șef național al tuturor Românilor și un apărător al civilizației europene.”64

În final putem concluziona citându-l pe Eugen Denize: „ … este incotestabil faptul că Iancu de Hunedoara ca exponent, în primul rând al intereselor Țărilor Române a fost una din personalitățile cele mai însemnate ale epocii sale și orice proiect de luptă antiotomană nu-l putea ocoli pe el și poporul din mijlocul căruia a apărut. După marile domnii ale lui Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun venise și rândul unui român transilvănean de a ridica pe o treaptă mai sus Țările Române în arena politică internațională. Ele au devenit, în această perioadă un factor de cea mai mare importanță în privința situației economice, politice și strategice din zona Dunării de Jos și a Mării Negre, trebuind să fie luate în considerare de toate acele puteri care aveau interese aici. Lupta românilor conduși de Iancu de Hunedoara a fost, în cele din urmă, încununată de succes, ei reușind să-și apere ființa statală și neatârnarea și, mai mult, să oprească pentru mai bine de jumătate de veac pătrunderea turcilor în Europa Centrală.”65

2.6. DOMENIUL ȘI CASTELUL HUNEDOAREI

ÎNAINTEA, ÎN VREMEA ȘI DUPĂ IANCU DE HUNEDOARA

Cu fiecare zi, pomenirea numelui Hunedoara trezește în mintea unui număr tot mai însemnat de oameni, amintirea unor vremuri glorioase de demult. Tot mai des asociază numele de Hunedoara întâmplărilor petrecute acum aproape șase sute de ani pe meleagurile hunedorene. Astăzi multă lume știe că la Hunedoara a existat o cetate puternică, pe locul căreia acum e un castel ce a fost condus de voievodul român Iancu de Hunedoara . Loc prielnic pentru dezvoltarea unei așezări, oamenii s-au stabilit în Hunedoara din cele mai vechi timpuri. Urme ale vieții materiale pe aceste meleaguri pot fi întâlnite în bogata stațiune arheologică de pe dealul Sînpetru, la poalele căruia se află așezat castelul.

Poziția deosebit de favorabilă pentru apărare a acestui deal, situat între văile Cernei și Zlaștiului, principale căi de acces în ținutul pădurenilor și faptul că el domină răscrucea drumului vechi spre Hațeg, explică puternica lui fortificare și îndelungata lui folosire.

Ținut bogat, Hunedoara a intrat de timpuriu în contact cu maghiarii, relații sporadice de negoț fiind confirmate de monedele ungurești din secolul al XI-lea găsite în localitate, pe un deal din vecinătatea cetății de pe Sînpetru . Despre o stăpânire maghiară efectivă în aceste părți până în a doua jumătate a veacului al XIII-lea nu se poate însă vorbi.

Lipsa de supunere a lui Litivoi a făcut ca centrele principale ale ținutului, Hunedoara și Hațegul, să fie ocupate militărește, ele depinzând de cetatea regală a Devei, unde era sediul autorității administrative și juridice a comitatului. Din această epocă, a doua jumătate a veacului al XIII-lea, datează primele mențiuni documentare ale Hunedoarei ca localitate, dar ele nu pomenesc cetatea. Aceasta și explică de ce un cneaz de la Zlaști, sat la mai puțin de un kilometru de castel, se adresează pentru rezolvarea unui diferend pe care îl are cu niște vecini, prin anii 1362-1363, reprezentatului puterii regale, care își are reședința la Deva, în cetate, și nu la Hunedoara.

Prima mențiune documentară a cetăți de la Hunedoara este din 1399.

Această cetate, cu o suprafață mai mică decât castelul de astăzi, avea o formă ovală, cu axa îndreptată spre nord, zidurile ei putând fi observate și astăzi cu ușurință. Privind de pe podul castelului zidul turnului nordic, se poate distinge bine un colț al primei cetăți, zidit din pietre fasonate și deasupra căruia s-a clădit ulterior impozantul turn. O porțiune importantă din prima cetate se păstrează în aripa de sud a castelului, înglobată între zidării ulterioare ; în special un colț al zidului, înalt de aproape cinci metri, se poate vedea cu ochiul liber în curtea interioară din partea de sud-est. S-au păstrat de la această cetate și elemente de arhitectură, care confirmă epoca construirii ei: a doua jumătate a veacului al XIV-lea. Este vorba de ramele sau ancadramentele de piatră a două uși, una în dreptul fântânii, astăzi astupată de zidiri ulterioare și cealaltă în curtea interioară amintită. Arcul lor este în semicerc, potrivit stilului romanic, dar muchia interioară a celor două ancadramente este teșită, potrivit stilului gotic. Suntem în epoca în care goticul începe să se răspândească în Transilvania .

Existența aici a unei cetăți construite de către stăpânirea maghiară – în a doua jumătate a secolului al XIV- lea – o confirmă și etimologia cuvântului Hunedoara. Filologii au constatat că în multe locuri unde sub puterea regală, sau sub patronajul ei, s-au construit cetăți, populația românească n-a tradus numele unguresc al cetății. Sufixul maghiar vár – cetate – s-a transformat în sufixul românesc oara precedat de vechiul nume al localității. Cunoaștem astfel: Temesvár – Timișoara, Szegesvár – Sighișoara și altele, tot așa Hunyadvár – Hunedoara.

Procesul de fărâmițare feudală era în Transilvania, în acea epocă în plină desfășurare. Datorită acestui fenomen istoric, caracterizat prin întărirea clasei nobiliare în dauna puterii regale și exprimat în fapt, prin mărirea suprafeței moșiilor feudale pe seama teritoriului țării administrat de rege prin interpușii săi, fortăreața regală de la Hunedoara trece în stăpânire feudală. În anul 1409 cetatea este dăruită lui Voicu. „ Noi Sigismund, rege al Ungariei … – glăsuiește printre altele hrisovul – dăm, dăruim și hărăzim lui Voicu, fiul lui Șerb”- și rudelor sale printre care și fiul său Iancu- „pentru strălucitele sale merite militare, domeniul regal, fânețele, pășunele, apele și eleșteele, după vechile și adevăratele ei hotare”.

Cetatea este donată la 18 octombrie 1409 cu tot cu domeniul ei întregii familii: lui Voicu, fiului său, fraților lui Voicu- Mogoș și Radu, precum și vărului lor Radu.

Donația cuprinde cetatea și domeniul de care țineau satele din aproprierea acesteia, în primul rând cele de pe Valea Cernei și a afluenților ei, tot ținutul pădurenilor cu așezările respective spre vest, iar spre est câteva sate din Valea Streiului, în total vreo 25 de așezări.

„Suflet tânăr, capabil, ușor impresionabil, Iancu cunoaște minunata arhitectură a castelelor răspândite pe drumurile multe pe care le-a umblat. Poate atunci a conceput și ideea de a realiza ceva asemănător pe locul cetății primite de la părintele său. (…) Este demn de remarcat faptul că Iancu de Hunedoara, importantă personalitate politică, cu moșii întinse în numeroase provincii, hotărăște totuși să-și construiască reședința acolo unde a stăpânit tatăl său și unde și-a petrcut copilăria, confirmând astfel atașamentul lui pentru locul de baștină și legătura sufletească pe care a păstrat-o cu cei din mijlocul cărora plecase.”66

Dar altele erau condițiile în țara lui. Turcii nu întârzie să apară și în Transilvania. Ei trec și pe la Hunedoara în 1420. În aceste condiții, Iancu va întreprinde lucrări noi la vechea cetate. O va „moderniza”, pentru ca să corespundă cerințelor noii tactici militare, în vremea când se răspândesc armele de foc.

Cunoscând intenția turcilor de a pune mâna în primul rând pe cetățile aflate la granițe, Iancu de Hunedoara caută să aibă pe domeniul său o fortăreață care să poată rezista asediului unei armate numeroase. Pentru realizarea acestui scop el construiește o nouă incintă prevăzută cu metereze și patru turnuri rotunde la fiecare colț. Vechile intrări ale cetății rămase în curtea interioară sunt desființate. Alături de noua intrare apuseană, Iancu de Hunedoara construiește o altă latură sud-estică, puternic apărată de un pasaj boltic. Dar sistemul fortificațiilor militare ridicate acum nu se rezumă numai la atât. El înalță în afara cetății, pe latura ei sudică, un turn masiv ( Ne Boisa), tot înspre dealul Sînpetru, legat de cetate printr-un coridor așezat pe pilaștri, construcție folosită pentru întâia oară în Transilvania. Numele Ne Boisa (în limbile slave: nu te teme) ar fi fost dat, potrivit tradiției, de către ostașii sârbi aflați în slujba lui Iancu de Hunedoara .

De fapt Ne Boisa reprezintă un turn de apărare din avanposturi, exemplu tipic de construcție militară, el fiind legat de cetatea propriu – zisă printr-o galerie suspendată pe un pod masiv susținut de piloni și cu spațiu între ei zidit.

Construirea acestei fortificații avansate pe latura de sud a cetății nu este întâmplătoare. Partea de sud era, în eventualitatea unui atac, cea mai vulnerabilă, pentru că cetatea fiind așezată pe ultima terasă a dealului, pe aici era posibilă atacarea ei cu cei mai mulți sorți de izbândă. Probabil în această epocă s-a săpat și șanțul de apărare, foarte larg, care o despărțea de estul platoului dinspre sud și est. O preocupare pentru întărirea apărării laturii dinspre Sînpetru este ilustrată și de incinta construită pe versantul dinspre castel al acestui deal.

Cetatea era gata în jurul anului 1443.O monedă din timpul lui Vladislav I (1440-1444) descoperită „in situ” în cursul cercetărilor arheologice din anul 1967 confirmă după stratigrafia terenului, data de mai sus. În anul amintit, Iancu de Hunedoara cere papei privilegiul de a construi „in castro de Hunod” o capelă dedicată Fecioarei Maria.

Acest act nu se referă însă la capela din castel, care a fost construită mai târziu, ci foarte probabil la ruinele acelei biserici de la poalele dealului Sînpetru care se vedeau încă în secolul trecut pe locul numit și astăzi „la popii roșii”.

O nouă etapă de construcții va începe la Hunedoara curând după terminarea puternicei cetăți zidite în prima jumătate a veacului al XV-lea. De fapt se va face un nou castel, cel de astăzi, și care ține seama numai în parte de vechile reguli ale arhitecturii militare.

Schimbarea programului arhitectural și al destinației construcțiilor de la Hunedoara are mai multe cauze. Ascensiunea politică a lui Iancu de Hunedoara se datorește în primul rând talentului său militar. Se știe că el a dezvoltat tactica militară a timpului său. Aceste cauze au fost politice, economice și militare, ele îl vor determina pe stăpânul Hunedoarei să transforme cetatea abia construită. Este demn de remarcat că Iancu de Hunedoara, importantă personalitate politică, cu moșii întinse în numeroase provincii, hotărăște totuși să-și construiască reședința acolo unde a stăpânit tatăl său și unde și-a petrecut copilăria, confirmând astfel atașamentul lui pentru locul de baștină și legătura sufletească pe care a păstrat-o cu cei din mijlocul cărora plecase.

Când au început lucrările la Hunedoara este deocamdată greu de precizat. Sunt cunoscute însă mărturii care lasă să se întrezărească unele momente din desfășurarea lucrărilor la noul castel. În 1450 Iancu de Hunedoara cere din nou un privilegiu de a construi în vechea cetate a Hunedoarei o altă capelă dedicată sfântului Ioan Botezătorul.

Primul pas în realizarea noii etape de construcție îl constituie, deci, zidirea capelei, aceasta se suprapune peste zidurile vechii cetăți și se compune dintr-o sală dreptunghiulară despărțită în două travee acoperite cu ogive. Intrarea în capelă se face printr-o ușă cu un portal simplu. Timpanul cuprinde stema militară a lui Iancu de Hunedoara. În partea vestică a capelei, două coloane susțin o tribună prevăzută cu un parapet de piatră decorat cu muluri gotice, având în centru stema soției lui Iancu de Hunedoara, Elisabeta. Altarul capelei poligonal în interior, iar în exterior cu două laturi, are o formă excepțională, întâlnită numai la câteva biserici din Transilvania, printre care cea din Bârsău.

Existența celor două capele are o explicație. În mod obișnuit, în Europa, un castel asemeni celui de la Hunedoara avea două capele.

În timpul lucrărilor de restaurare a castelului s-a observat că există o asemănare între structura zidăriei de la Hunedoara cu cea a mănăstirii ctitorite în 1449 de Iancu la Teiuș. S-ar putea, deci, ca brașoveanul Conrodus, adică pietrarul – constructorul acestei mănăstiri să fie și autorul castelului de la Hunedoara. De altfel acesta este înnobilat de Iancu, în calitate de guvernator al regatului, pentru lucrările executate la ctitoriile lui și „pentru meritele lui câștigate în diferitele noastre lucrări”.

Capela și palatul, în mare, erau terminate în 1452, dată confirmată și de cunoscuta inscripție din Sala Cavalerilor. În 1453, potrivit unei inscripții citite în veacul trecut, s-a construit scara spirală cu frumosul ei portal, creîndu-se un nou acces în măreața sală de la etajul palatului. Accesul inițial se făcea prin latura de sud, pe vechea scară care permitea intrarea la bastionul din colțul sud-vestic și la meterezele de pe zidul de pe latura vestică. Această scară, vizibilă și astăzi, a fost părăsită după ce s-a construit în veacurile următoare aripa sudică a castelului, în forma lui de astăzi. Tradiția unei intrări din curte în această parte a castelului s-a păstrat însă, dovadă golul de ușă de la etajul aripii sudice și urmele celor două scări de lemn.

În aceeași epocă se construiește turnul de poartă de pe latura de vest, impunătorul pod peste prăpastia în care curge Zlaștiul și desigur, într-o primă formă, o precetate – numită mai târziu cetatea husarilor, iar astăzi Curtea Corvineștilor.

Schimbările petrecute în familia Corvinilor se reflectă și în lucrările care se desfășurau la castel. Un bun exemplu îl oferă balustrada tribunei de la capelă. Aici piesa centrală nu mai este corbul, ci țapul, stema Elisabetei, semn că ea este stăpâna castelului și al domeniului.

Dar dincolo de aceste aspecte formale, mai importantă pentru istoria castelului este apariția elementelor Renașterii, primele ei manifestări păstrate în arhitectura Transilvaniei.

Ideile Renașterii pătrund greu și își fac loc folosind deseori forme vechi de exprimare. La Hunedoara se poate urmări ușor acest fenomen. Astfel în Sala Dietei sunt două uși, ( una care dă în cunoscuta galerie și alta spre scara spirală) al căror ancadrament de piatră are un profil gotic, dar care se închid într-un arc semicircular, mărturii a unei prime manifestări a Renașterii. În aceeași etapă de lucru, un an mai târziu, la portalul scării spirale ( timpanul care reprezintă stema lui Iancu de Hunedoara, susținută de doi heruvimi), noua concepție este mai evidentă.

În construcțiile care se fac în a doua jumătate a veacului al XV-lea, aripa nordică- numită aripa Matei- ( fig. 12 și 14b) și mai ales logiile deschise, precum și împodobirea cu zugrăveli exterioare a castelului dovedesc că ideile Renașterii devin dominante la Hunedoara.

Lucrările se încheie în jurul anului 1840, după aproape un secol de muncă continuă. Așa se explică de ce la Hunedoara sunt prezente toate fazele stilului gotic, de la primele influențe, muchiile gotice pe ușile de la prima cetate din veacul al XIV.lea, până la stilul așa numit flamboaiant. Renașterea, ale cărei prime manifestări sunt semnalate începând de la mijlocul secolului al XV-lea, își dă și ea contribuția din plin . Goticul și Renașterea dau astfel trăsătura caracteristică castelului de la Hunedoara.

Elisabeta Silagyi moare în 1482. Al doilea ei soț vinde în 1526 domeniul și castelul Hunedoara după ce, în prealabil, transportase întreaga avere mobilă și arhiva castelului în Germania.

Castelul și domeniul Hunedoara, cu cele 40 de sate ale sale, intră în posesia și stăpânirea lui Gabriel Bethlen, principele Transilvaniei, în virtutea unui vechi principiu de drept feudal, potrivit căreia averile nobililor morți fără moștenitori reintră în posesia coroanei.

La castel începe o nouă etapă de construcții. Pe latura de est, între turnul vechi de poartă și capelă, se construiește un nou corp de clădire, de fapt un al II-lea palat. Acum se construiește și aripa sudică, după cum o dovedesc inscripțiile „1618” și „1622”, aflate pe ancadramentele a două ferestre de la etajul al doilea. În felul acesta se încheagă construcțiile tuturor aripilor castelului așa cum s-au păstrat până astăzi. Se fac însă și transformări care alterează arhitectura gotică. Astfel frumoasa sală de la etajul vechiului palat gotic este radical transformată prin desființarea vechii boltiri și compartimentarea ei.

Pe latura de vest, dincolo de râu, cetatea husarilor este amenajată într-o curte gospodărească prevăzută cu o foarte frumoasă poartă de intrare, cu decorație sobră, în aceeași manieră a Renașterii.

Probabil în această vreme s-a clădit și moara ale cărei ruine pot fi văzute sub pod. Un sistem de scripeți cu lanț permitea să se ridice pe pod „venitul din moară”, cum spune un document al epocii. Moara are o deosebită semnificație istorică, ea reprezentând o mărturie a exploatării țăranilor de către nobilimea feudală.

Lucrările de construcții s-au terminat prin anii 1623-1624. Castelul va trece succesiv prin mâna mai multor stăpâni.

În secolul al XVII-lea domeniul Hunedoara continuă să fie una din moșiile bogate, în componența căreia intrau orașele Hunedoara și Hațeg, minele și atelierele de prelucrat fierul și 31 de sate locuite de țărani iobagi.

Cel din urmă stăpânitor al castelului a fost Mihai Apafi al II-lea, ultimul principe al Transilvaniei până în 1699. În 1722, în castel se instaleză sediul administrației miniere și locuința funcționarilor. Castelului i se aduc unele amenajări și compartimentări determinate de noua lui funcție. Capela este redată cultului catolic.

În 1784, teribilul an, nobilimea fuge îngrozită care încotro de mânia țăranilor, mulți se refugiază la Hunedoara, „căutând siguranță în castelul de aici”.

Cu acest episod se încheie de fapt istoria propriu-zisă a castelului și încetează funcțiile lui medievale, pentru care fusese construit, acela de reședință feudală și adăpost și sprijin întărit al nobilimii.

Deși austriecii l-au transformat în sediul unei instituții administrative și în depozit de fierărie provenită din atelierele care prelucrau minereurile din împrejurimi, castelul de la Hunedoara va începe treptat să capete o nouă funcție, aceea de monument istoric.

Calitățile de monument istoric ale castelului de la Hunedoara sunt descoperite treptat și împărtășite întâi de călătorii care trec pe aici și își notează impresiile precum și de artiștii graficieni care-i redau imaginea. Începând din secolul XIX, el este subiectul a numeroase descrieri și a primelor cercetări științifice.

În 1817 s-a făcut o reparație generală a clădirilor, dar abia terminate lucrurile, un trasnet distruge parțial castelul.

În 1823 un incendiu a distrus – din nou- parțial castelul. Este restaurat în 1824, dar la 13 aprilie 1854 a izbucnit alt incendiu în încăperile din partea nordică. Focul, întețit de un vânt puternic, a cuprins în cele din urmă întregul castel. Părăsit, el urma să aibă soarta altor ruine.

În urma unei susținute campanii publice un medic maghiar, Ludovic Aranz, reușește să impună primele măsuri de protecție și începerea unor lucrări de restaurare.

Lucrările au început în 1868 sub conducerea arhitectului Fracisc Schultz. Acesta a restaurat Sala Cavalerilor, balconul pătrat al Camerei de Aur și balcoanele turnului nou de poartă.

După moartea sa (1871), lucrările de restaurare au fost continuate de Steindl- constructorul monumentalei clădiri a Parlamentului din Budapesta. La început acesta urmează orientarea predecesorului său, lucrările sale bazându-se pe ideea că Hunedoara trebuie transformată în cetate regală. De aceea construiește acoperișul actual mai mare decât cel orginal, care poate fi văzut în stampele realizate înainte de incendiu.

Pe turnul Buzduganului (fig.10a), al cărui acoperiș a fost înălțat și ascuțit, a pus un coif greu, iar în vârf un cavaler cu un steag- statuie de metal reprezentând pe Iancu de Hunedoara. De asemenea el înalță turnul nou de poartă cu un etaj și cu o galerie care-l înconjoară. Sunt ridicate creneluri la Bastionul de tortură și la cel pentru apărarea podului.

Bastionul Muniției este prevăzut tot cu creneluri, iar în colț se adaugă un turnuleț de observație, care putea fi văzut până la recenta restaurare.

Lucrările întreprinse de el la Hunedoara se încadrează în curentul neogotic, foarte la modă în arhitectura din cea de a doua jumătate a secolului trecut.

După Steindl care a demisionat în 1874, lucrările au fost încredințate unui om fără o pregătire, un antreprenor care încheie în mod dezastruos această restaurare.

El a tencuit toți pereții castelului,inclusiv faimoasă frescă a legendei lui Iancu, iar pietrele vechi rezultate de la lucrări au fost împrăștiate, sfărâmate ca material de zidărie.

După înfăptuirea visului de veacuri al poporului român, Unirea Transilvaniei cu România, la 01 octombrie 1918 castelul de la Hunedoara este luat în grija Comisiei Monumentelor Istorice care execută între anii 1926-1936 unele lucrări de întreținere. Mai târziu, între 1947-1950, se reface podul de acces. Iar cu prilejul comemorării a cinci veacuri de la moartea lui Iancu de Hunedoara, în 1956, se începe restaurarea integrală a castelului.

În prima etapă s-a lucrat la Sala Dietei și la capelă, care au fost aduse la aspectul inițial, iar începând din 1965 se urmărește desăvârșirea lucrărilor de restaurare la Hunedoara. Între 1968-1970 a fost terminată și restaurarea clădirilor din curtea exterioară.

Arhitectura impunătoare a castelului de la Hunedoara se oferă privitorului în toată măreția ei numai după ce se traversează incinta cetății husarilor și s-a ajuns în dreptul podului. În stânga turnului de intrare se ridică mărețul turn al buzduganului, construcție făcând parte din prima cetate a lui Iancu. El se spijină pe zidurile vechiului castru din secolul al XIV-lea.

Turnul de poartă, cu silueta lui masivă, datează din veacul al XV-lea, din a doua etapă de construcții. Trebuie reținute la el elementele decorative ale ferestrelor. Ultimul nivel, care cuprinde coridorul de lemn ce înconjoară turnul, este o adăugire din veacul trecut și deci străină de arhitectura originală a castelului.

În dreapta turnului de poartă se află aripa care cuprinde palatul cu cele două săli festive ale castelului, a cavalerilor și a Dietei. Fațada exterioară a acestei laturi dă nota de originalitate arhitecturii castelului de la Hunedoara. Partea superioară este formată dintr-un coridor lung prevăzut cu patru balconașe închise, ca niște turnulețe, ce se sprijină pe piloni masivi de zidărie, care pornesc din prăpastia dominată de castel. Acest sistem de un deosebit efect plastic, pentru că întrerupe monotonia acestei fațade foarte înalte, a avut la timpul său și un rol militar.

Cele patru balconașe corespund sistemului de fortificare adaptat palatelor din cetăți. Turnulețele au rolul unor gherete de pază și tir cu rază de acțiune mai redusă decât a tunurilor care le flanchează. În timp de pace aceste turnulețe erau în fond balcoane care ofereau o frumoasă priveliște asupra dealurilor împădurite.

Tot de pe pod, în continuarea aripii principale a castelului, se vede galeria și turnul Ne Boisa.

În capul podului se află o statuie de piatră din1664 care reprezintă pe pe sfântul Ioan Nepomuk.

Sub poartă, în partea dreaptă, se poate vedea vatra la focul căreia se încălzeau odinioară oștenii de gardă. Pe aceeași parte era un rastel pentru arme, iar mai încolo se afla închisoarea.

În stânga, tot sub poartă, se intră în camera de gardă, numită „casa nemților”. Din „casa nemților” se pătrunde, coborând câteva trepte, în subsolul așa-numitului bastion pentru tortură.

Prima încăpere care se vizitează de obicei la castel este Sala Cavalerilor(fig.13), impresionantă prin solemnitatea ei, fastuoasă, cu bolți gotice. Este împărțită în două de cinci masive coloane octogonale de marmură roșie, care sprijină nervurile și bolțile gotice, așezate pe baze pătrate cu profiluri simple și cu capiteluri îmbrăcate în câte o coroană de frunze de stejar. Cheile de boltă sunt frumos sculptate, cu blazoane și elemente florale de o deosebită grație. Pe cea de a doua coloană de la intrare se află o inscripție în relief, cu următorul text scris cu caractere gotice, în limba latină: „ Hoc opus fe(ci)t fie(r)i mag(nificu)s Joh(a)nes de hunzad reg(n)i hu(n)g(ar)i(ae) gub(e)r(n)a(t)or a(nn)d(omin)i m(illessim)o CCCCLII ” sau în trducere „Această lucrare a făcut-o mândrul și mărețul Iancu de Hunedoara, guvernatorul regatului Ungariei în anul Domnului 1452” . Ideea de a pune o inscripție care să preamărească pe stăpânul construcției nou ridicate este o altă mărturie a concepției renascentiste care se înscăunează la Hunedoara.

Denumirea de „sală a cavalerilor”, justificată din punct de vedere istoric, este întâlnită în literatura medievală, în romanele cavalerești și a fost dată de autorii acestora ca să deosebească asemenea încăperi de cele ale femeilor și ale slujilor. Un astfel de cavaler a fost și Voicu, tatăl lui Iancu de Hunedoara.

Alături este scara spirală. Portalul ei e încadrat de un coronament care subliniază măreția întregii compoziții și e flancat de două pinacluri ce se sprijină pe câte o consolă decorată cu frunze stilizate, iar în lunetă e un frumos patrulob. Cu stema lui Iancu de Hunedoara. Într-un decor de frunze stilizate (elemente vegetale), compoziția e dominată de blazonul lui Iancu de Hunedoara. Însemnele dispuse în diagonală reprezintă corbul cu inelul în cioc, stema familiei. Forma coroanei este mărturia celei mai înalte demnități pe care a ocupat-o Iancu în ierarhia feudală.

Treptele de piatră ale scării spirale sunt dispuse în forma unui uriaș evantai.

Pe latura opusă palatului se află capela castelului(14b și17), construcție contemporană cu aripa de vest. La capelă reține atenția tipul de plan. Aici trebuie remarcat faptul că izbește contrastul dintre exteriorul ei simplu și măiestria sculpturilor din interior. Cheile de boltă pe care sunt sculptate corbul cu inelul în cioc și țapul, emblema familiei Szilagyi, sunt piese în care artistul s-a întrecut pe sine.

După capelă se vizitează de obicei puțul castelului, numit în veacul al XVII-lea poetic, „ fântâna vie”, unul din punctele de atracție.

El nu atrage prin adâncime, ci, mai ales, pentru legenda legată de săparea acestui puț. Se spune că, după una din bătăliile sale Iancu de Hunedoara ar fi adus ca prizonieri la castel câțiva din conducătorii oștirii otomane. Trei din ei au fost puși să sape o fântână(fig.14a), promițându-le libertatea dacă vor da de apă. Desigur, nimeni nu se aștepta ca săpând în stâncă, ei să găsească un izvor. Dar dragostea de libertate a prizonierilor i-a îndemnat să înceapă lucrul în speranța că vor scăpa de robie. Ei au săpat fântâna, largă de doi metri și jumătate, cu târnăcoapele și dalta; potrivit legendei, au lucrat timp de 15 ani până au dat de apă. Într-adevăr, pe peretele sudic, dintr-o fisură a pietrei, atât cât să intre un deget, un mic izvor avea să umple fântâna. Când cei trei prizonieri s-au înfățișat apoi să-și ceară libertatea promisă, ea le-a fost refuzată. Pe zidul capelei, lângă fântână, spune povestea, cei trei turci și-au scris în limba lor amarul plin de revoltă: „Apă aveți, dar suflet nu”.

Inscripția în limba turcă nu cuprinde însă textul pe care-l povestește legenda, dar frumoasa povestire trebuie să aibă un sâmbure de adevăr, pentru că săparea unei fânâni în piatră, într-un castel feudal, nu se putea executa în evul mediu, decât cu munca robilor. În realitate conținutul descifrat de specialiști este: „Cel care a scris această inscripție este Hasan, care trăiește ca rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică” (fig.15).

Tot aici, în spatele fântânii, se vede unul din turnurile cetății construite de Iancu de Hunedoara, în prima jumătate a veacului al XV-lea. E vorba de turnul estic, numit „bastionul toboșarilor.”

De la fântână, mergând pe zidul de incintă, prin spatele capelei, se ajunge la așa numita „terasă Bethlen” sau „ bastionul munițiilor”. Este de fapt o construcție militară din secolul al XVII-lea.

Privind spre castel se poate vedea mai întâi fragmentul din zidul de apărare, iar în spatele lui așa-numita „ groapă a urșilor” a cărei denumire aparține fanteziei populare, cum că animalele sălbatice sfâșiau pe dușmanii aruncați în ea.

Tot pe terasa Bethlen, în capătul ei, se vede turnul pictat, numit în secolul al XVII-lea „ bastionul buzduganului”, cel mai înalt și bine conservat dintre turnurile primei cetăți a lui Iancu.

Din logii, printr-un culoar, se ajunge în Sala Dietei. Ea are același aspect ca și Sala Cavalerilor, fiind însă mult mai înaltă și mai impunătoare decât sala de la parter. Distrusă în secolul al XVII-lea, Sala Dietei a fost restaurată între 1956-1957. O problemă grea a fost aceea de a reconstrui în amănunt toate elementele decorative ale Sălii Dietei.

Numele „Sala Dietei” este impropriu, dar intrând în uzul general, îl folosim în continuare. Dieta se numea în evul mediu, în Transilvania, „adunarea generală a tuturor nobililor”, unde se luau hotărâri politice și măsuri cere reglementau viața socială și economică a țării.

Sala Dietei este izolată de exterior print-un coridor cu patru burdufuri așezate pe piloni. Sala a suferit numeroase transformări, în urma cărora a pierdut bolțile ințiale. La coridor și burdufuri se întâlnesc, pentru prima oară în Transilvania, ferestrele dreptughiulare ale goticului târziu, împărțite în patru ochiuri și încoronate cu arhivolde în acoladă, împodobite cu frunze și flori în cruce.

Forma ferestrelor indică o dată mai avansată, fiind așezate după anul 1452. Prima intrare în Sala Dietei se găsea în partea ei de sud, lângă Turnul Capistrano.

Sala Dietei a fost readusă astăzi, prin restaurare, la aspectul ei din secolul al XV-lea. I-au fost demontate bolțile și coloanele, s-au deschis noi ferestre, iar imensul spațiu al sălii a fost compartimentat creându-se șase încăperi dispuse pe două nivele.Se amintește despre „ camera doamnei”(fig 16b), a „domnului” și marele palat al sufrageriei. Pereții sufrageriei sunt acoperiți cu o friză cu portrete în medalion. Acestea la prima vedere par lipsite de valoare, totuși ele au semnificații importante în istoria artei și chiar în istoria politică a vremii.

De-a lungul sălii, pe partea de vest, pe toată lungimea ei, se găsește coridorul cu balconașe. Ușile care fac legături cu sala, ca și nișele prevăzute cu bănci, sunt iarăși, prin profile și traseul chenarelor, mărturii ale Renașterii.

Din Sala Dietei se ajunge în aripa sudică a castelului. Prima încăpere, venind din Sala Dietei, are pe mijlocul ei trepte înguste, care coboară spre un gol strâmt și întunecos. Se poate distinge în acest gol fragmentul, dintr-un ancandrament gotic, al unei uși și zidurile dispuse paralel care formează pereții culoarului . Un coridor se află și la un nivel superior. Ele rezultă din succesiunea zidurilor tuturor etapelor de construcție, începând cu zidul cetății din secolul al XIV-lea.

O mărturie a primei cetăți construite de Iancu de Hunedoara este turnul din colțul de sud-vest, numit mai târziu „al paharnicului” și atribuit ca locuință a lui Capistrano în timpul șederii sale la Hunedoara. Turnul acesta, la care se ajunge urcând o scară îngustă, a avut odată întreaga sa fațadă la exterior.

După turnul paharnicului se vizitează faimoasa galerie Ne Boisa și turnul cu același nume, fortificație de avanpost a primei cetăți construită de Iancu de Hunedoara. Ea este singura parte a castelului care s-a păstrat întocmai, nealterată de amenajări ulterioare.

Interiorul galeriei și al turnului este auster. Încăperile n-au servit niciodată drept locuință, ci au fost întotdeauna poziții de luptă pentru ostași, afirmație confirmată de altfel de gurile de tragere de diverse forme și de gurile de aruncat pietre și smoală de la ultimul nivel, al patrulea. Întreaga construcție impresionează prin severitatea ei și pare să transmită un mesaj peste veacuri despre ce a însemnat în vremea lui Iancu apărarea țării împotriva turcilor cotropitori.

Reîntorși în curte, rămâne de vizitat latura de vest, aripa Bethlen, construită în veacul al XVII-lea și lipsită astăzi de interes artistic.

În aripa aceasta se afla la etaj o sufragerie mare.

Incendiul din 1874 a distrus totul. Unica mențiune documentară existentă a fost insuficientă pentru o restaurare a etajului. De aceea s-a executat un tavan de lemn, casetat, care să se potrivească cu caracterul sălii. Tot în cursul restaurării s-au redeschis apre grădină o fereastră și un balcon ce fuseseră zidite.

Cartierul din spatele castelului, acolo unde astăzi sunt căteva străzi, se numea în trecut „ piața”, adică centrul economic al orașului, amănunt cunoscut din ce în ce mai puțin de localnici. Înainte de construirea orașului nou piața se afla aproximativ în același loc, dar ceva mai jos, nu departe de confluența Zlaștiului cu Cerna.

Pentru a asigura o legătură cu orașul, s-a construit în acea epocă și un pod nou, cel actual, care a fost restaurat în forma în care se vede, după o stampă veche.

Vechiul turn de poartă aflat pe această latură, și despre ale cărui zugrăveli exterioare s-a amintit, și-a pierdut funcția prin construirea, tot în secolul al XVII-lea, în dreptul lui, a unui imens bastion rotund, numit „bastionul alb”. Este o construcție militară tipică pentru tragerile cu tunul.

A rămas nemenționat în această descriere a castelului turnul din colțul sud-estic, al primei cetăți a lui Iancu. Nu este o omitere, dar pentru că în urma construcțiilor din secolul al XVII-lea a rămas izolat, la exteriorul lui se mai pot distinge înzidite vechile crenele care-i încununau partea superioară în epoca primei cetăți a lui Iancu de Hunedoara.

Evocarea diferitelor funcții ale încăperilor, cu tot aspectul lor prozaic, contribuie la formarea unei imagini asupra vieții cotidiene în castel, care presupunea o gospodărie complexă, în stare să satisfacă toate nevoile celor ce-l locuiau. Vorbind de castel, nu trebuie pierdut din vedere nici o clipă că aici era reședința unui imens domeniu feudal, locuit de iobagi așezați în aproape 40 de sate. Dintre aceștia, unii lucrau în minele și atelierele de prelucrare a fierului.

Vizita castelului de la Hunedoara se încheie aici. Rezumând, se poate spune că se cunosc mai multe etape de construcție, fiecare lăsându-și amprenta ei. Sunt de reținut fragmentele primei cetăți din secolul al XIV-lea, cu cele două ancadramente de ușă în stil romanic, apoi cetatea construită de Iancu de Hunedoara în prima jumătate a veacului al XV-lea cu cele patru turnuri de colț și ziduri crenelate și partea ei cea mei originală, galeria și turnul Ne Boisa. Din mijlocul veacului al XV-lea rețin atenția palatul cu cele două săli mari și capela. Deosebit de valoroasă, din această epocă, este sculptura în piatră, mai ales cheile de boltă ale capelei și în special portalul scării spirale. Renașterea, ale cărei prime influențe în Transilvania sunt semnalate la Castelul de la Hunedoara, a lăsat adânci urme în construcțiile ce s-au executat în a doua jumătate a secolului al XV-lea, elementele sale cele mai caracteristice fiind logiile dinspre curte ale laturii nordice cu faimoasa frescă, precum și zugrăvirea exterioară a unei părți din castel. Veacul al XVII-lea este caracterizat prin construirea unui nou palat pe latura dinspre răsărit, bogat decorat cu stucaturi – cele mai vechi stucaturi cunoscute în Transilvania – dar care nu se mai păstreză, portalul de acces în cetatea husarilor și decorația sculpurală a bisericii reformate, mărturii ale aceleiași Renașteri. În fine, veacul al XIX-lea este reprezentat prin curentul neogotic. Lui i se datorește silueta actuală a castelului, cu învelitorile lui foarte înalte și galeria din fața aripii Bethlen. Rezultă clar că fiecare epocă și-a dat contribuția ei la dezvoltarea castelului de la Hunedoara, unul din cele mai valoroase monumente istorice ale țării noastre.

Astăzi castelul de la Hunedoara, minunat monument de arhitectură, martor al multor frământări economice, sociale și politice petrecute pe aceste meleaguri în decursul istoriei, este amenajat ca muzeu, fiind pus la dispoziția vizitatorilor.

În sălile muzeului sunt expuse piese din ceramică aparținând epocii bronzului, ceramică dacică și romană, ce ilustrează locuirea intensă a acestei zone din cele mai vechi timpuri. Documente și arme din secolul al XV-lea sunt mărturii ale efortului lui Iancu de Hunedoara pentru stăvilirea pericolului otoman și închegarea unui front comun al celor trei țări române.

Fragmente de sculptură din secolul al XV-lea fac posibilă cunoașterea arhitecturii originale a castelului.

Cu alte cuvinte, prin însăși prezența lui, castelul transmite un mesaj istoric, acela al faptelor cărora le-a fost mărturie, păstrând în primul rând amintirea vie a aceluia care l-a clădit și a cărui memorie o evocă, aceea a lui Iancu de Hunedoara, dar el transmite și un mesaj artistic, prin eleganța proporțiilor, prin sobrietatea arhitecturii, prin măiestria sculpturii și originalitatea zugrăvelilor sale.

Fiecare pas făcut pe meleagurile hunedorene te poartă înapoi în istorie. Dialogul acesta peste timp al trecutului cu viitorul este mai evident în orașul Hunedoara unde, peisajul e dominat de silueta grațioasă a donjonului castelului. Hunedoara pare din acest punct de vedere un oraș-simbol.

3. PROIECT DE PROGRAMĂ ȘCOLARĂ PENTRU DISCIPLINA OPȚIONALĂ „IANCU DE HUNEDOARA”

Programa școlară obligatorie propune ca scop al studierii istoriei în clasa a IV-a familiarizarea elevilor cu teme referitoare la trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat al localității natale, al României și al Europei. Utilizând mijloace adecvate vârstei acestora familiarizarea poate fi făcută prin introducerea unui curs opțional încă din clasa a III-a, dacă se observă că elevii manifestă interes pentru acest domeniu.

Pornind de la modelul didactic al istoriei, conceput pentru toată durata școlarității, experiențele de învățare propuse în acest opțional reprezintă, deopotrivă, etape ale unui tip specific de antrenament intelectual și ocazii pentru valorificarea experiențelor afectiv-atitudinale.

Nucleul funcțional al programei este reprezentat de obiectivele de referință, activitățile de învățare și conținuturile propuse.

În elaborarea programei s-au avut în vedere:

modificările de structură a sistemului de învățământ (scăderea vârstei de școlaritate și extinderea duratei învățământului obligatoriu) prevăzute de Legea nr. 268/2003 de modificare și completare a Legii învățământului;

contribuția istoriei la obiectivele etapei de școlaritate pe care o reprezintă învățământul primar;

recomandările referitoare la studiul istoriei, cuprinse în documente elaborate la nivel european, în mod deosebit, Recomandarea nr. 15/2001 a Consiliului Europei cu privire la studiul istoriei în secolul XXI și Memorandumul pentru educația permanentă, elaborat de Uniunea Europeană;

rezultatele unor cercetări referitoare la studiul istoriei în învățământul primar;

valorificarea experienței cadrelor didactice care au utilizat ca opțional sau extracurricular materiale care descriu evenimente și personalități istorice;

contribuția istoriei la competențele de bază care se dezvoltă prin învățământul primar.

Luarea în considerare a acestor elemente a avut consecințe la nivelul definirii elementelor componente ale programei.

Programa școlară are următoarea structură:

nota de prezentare care identifică scopul studierii opționalului de istoriei și locul pe care îl ocupă această etapă de școlaritate în învățământul obligatoriu;

obiective cadru, reprezentând obiective cu un grad ridicat de generalitate și de complexitate, care se referă la formarea unor capacități și atitudini specifice obiectului de studiu și sunt urmărite de-a lungul mai multor ani de studiu;

obiective de referință care specifică rezultatele așteptate ale învățării la nivelul fiecărui curs;

exemple de activități de învățare construite astfel încât să valorifice experiența concretă a elevului și să poată fi integrate unor strategii de predare-învățare adecvate contextelor variate de instruire;

conținuturi organizate în jurul unor domenii relevante pentru elev și reprezentative din perspectiva științei și a cerințelor societății contemporane, standarde curriculare de performanță reprezentând criterii de evaluare a calității procesului de învățare;

standarde curriculare de performanță, reprezentând criterii de evaluare a calității procesului de învățare.

Forma actuală a programei își propune să contribuie la recâștigarea interesului elevilor față de cunoașterea trecutului prin:

propunerea unui traseu de învățare în care elevii fac cunoștință cu trecutul unei personalități a istorie pornind de la situații familiare cum sunt originile și copilăria domnitorului (aspecte care țin de istoria națională sau de teme privitoare la copilăria în trecut și astăzi) urmate de cele care se află la mai mare distanță în timp și spațiu, luptele pentru tron, luptele cu turcii, finalizându-se cu o sinteză despre personalitatea domnitorului;

adecvarea obiectivelor cadru la etapa de școlaritate pe care o reprezintă învățământul primar;

o diversificare a activităților de învățare și o creștere a ponderii acestora în programă.

Programa propune obiective de referință, exemple de activități de învățare și conținuturi proiectate pe structura plajei orare de 1 oră, timp de 10 ore, pe parcursul unui semestru.

Date fiind elementele de noutate pe care le include programa opționalului propus, vor fi realizate sugestii metodologice care să ofere învățătorilor exemple de aplicare creativă a acesteia.

Obiective cadru ale opționalului

Aceste obiective au elemente comune cu obiectivele cadru ale studierii istoriei în ciclul primar, deoarece acest opțional are ca obiectiv principal pregătirea elevilor pentru disciplina Istorie.

Reprezentarea timpului și a spațiului în istorie

Cunoașterea și utilizarea surselor istorice

Cunoașterea și utilizarea termenilor istorici

Cunoașterea și interpretarea faptelor istorice

Dezvoltarea unei atitudini pozitive față de sine și față de ceilalți

Conținuturile învățării

Originea și personalitatea lui Iancu de Hunedoara

Familia : istoria familiei;

Vecinii și comunitatea; teritoriu, monumente, castele și cetăți; locuința, ocupații și viața cotidiană

B. Momente importante ale istoriei

Conducători, eroi și evenimente care au avut legătură cu Iancu de Hunedoara

Elevii vor fi capabili să recunoască conducătorul, să localizeze în timp – secol – și în spațiu domnia, să numească câteva fapte săvârșite, să aprecieze rezultatele acestor fapte. În organizarea și desfășurarea lecțiilor se va urmări ca elevii să poată face conexiuni intra și interdisciplinare, să poată valorifica cunoștințele și experiențele dobândite în anii anteriori de studiu la diverse discipline.

Castelul și luptele lui Iancu de Hunedoara

Învățătorii au libertatea de a alege cel puțin 1 dintre castelele, cetățile sau orașele enumerate sau altele în funcție de resursele avute la dispoziție sau de interesele colectivului de elevi. Elevii pot fi antrenați în realizarea unor proiecte (de exemplu realizarea unui ghid al castelului din Hunedoara în urma unei excursii tematice), portofolii despre orașul Hunedoara cuprinzând legende / momente / monumente / personalități care au trecut sau au trăit în oraș / viața locuitorilor sau proiecte pe tema protejării zonelor istorice din localitate.

Standarde curriculare de performanță la finele cursului

Acestui opțional îi sunt repartizate 10 ore organizate astfel:

7 ore de predare

1 oră de consolidare – recapitulare

1 oră evaluare

1 oră excursie

Teme propuse:

Originea și personalitatea lui Iancu de Hunedoara

Ascensiunea politică a lui Iancu de Hunedoara

Iancu de Hunedoara – voievod al Transilvaniei

Politica de cruciadă

Politica de front comun antiotoman dusă de Iancu de Hunedoara

Domeniul și castelul de la Hunedoara înainte, în vremea și după Iancu de Hunedoara

Recapitulare

Activități de învățare

exerciții de exprimare a evenimentelor cu ajutorul unor cuvinte specifice „înainte, după, în același timp…”;

studii de caz: prezentarea unui castel (Castelul de la Hunedoara); analiza unui document istoric;

citirea și comentarea unor lecturi istorice;

prezentare în programul AEL;

alcătuirea unui portofoliu;

excursie.

La acest curs nu vor participa mai mult de 10 elevi.

PROIECT DE LECȚIE 1

Obiectul: Istoria românilor

Tema: O excursie la Castelul Huniazilor din Hunedoara

Scopul: Cunoașterea istoriei patriei, a elementelor de istorie

Obiective:

O1-să cunoască în mod direct locurile istorice care amintesc de trecutul îndepărtat al istoriei nostre, de misiunea lui Iancu de Hunedoara pe aceste meleaguri;

O2-să stabilească relația dintre vestigiile istorice vizitate și evenimentele istorice contemporane cu aceste;

O3-să aprecieze valoarea acestor vestigii;

O4-să culeagă date despre monumentele istorice vizitate și faptele istorice contemporane cu acestea ;

O5-să utilizeze informațiile dobândite în urma acestei excursii;

O6-să observe cu atenție locul vizitat.

Metode didactice: explicația, conversația, demonstrația, munca independentă, observarea, exercițiul

Mijloace didactice: vestigii istorice, fișe de observare, aparat de fotografiat, hărți, desene, planuri

Strategie didactică: pregătirea excursiei, desfășurarea excursiei, prelucrarea și valorificarea observațiilor elevilor

Bibliografie:

Liviu Burlec, Liviu Lazăr, Bogdan Teodorescu, Istoria românilor, Manual pentru clasa a IV-a, 1997, pg.14,15;

Idem, Istoria românilor, clasa a IV-a, Ghidul învățătorului, 1998, pg.20,21;

Gheorghe Tănasă, Metodica predării – învățării istoriei patriei, Ed. Spiru Haret, București, 1998.

Pregătirea excursiei

În vederea realizării acestei activități didactice, institutorul se informează în prealabil din bibligrafia prezentată asupra:

Așezării localității

Vechimii localității

Vestigiilor istorice existente

Datelor despre Iancu de Hunedoara

Evenimente istorice care au marcat evoluția castelului

Institutorul va stabili itinerariul și momentele de popas astfel încât până să se ajungă la obiectivul central, elevii să ia cunoștință despre alte locuri istorice întâlnite pe traseu.

Conform activității desfășurate, se stabilesc sarcinile elevilor pe grupe:

Grupa 1: va identifica toate hărțile și planurile obiectivelor vizitate pentru a le corela cu realitatea din teren ;

Grupa 2: va pregăti aparatele de fotografiat pentru imortalizarea momentelor semnificative din excursie în vederea alcătuirii unui album;

Grupa 3: va aduna date referitoare la istoria Castelului Corvineștilor din Hunedoara.

Elevii din cele trei grupe vor fi instruiți de institutor cu privire la sarcinile ce le au de îndeplinit și modalitățile prin care trebuie duse la bun sfârșit.

Desfășurarea excursiei

Institutorul prezintă elevilor importanța activității didactice desfășurate și a disciplinei care se impune în timpul excursiei.

După aceasta începe excursia propriu-zisă, iar pe parcursul ei, institutorul va insista în prezentarea și fixarea cunoștințelor asupra obiectivelor parțiale de pe traseu. Se pregătește astfel cunoașterea directă a obiectivului central, institutorul fiind în permanență ghidul excursioniștilor. Elevii vor face analogii între cunoștințele dobândite în timpul excursiei și realitatea întâlnită pe teren.

În timpul excursiei, elevii vor completa fișe de observație după următorul model:

Prelucrarea și valorificarea observațiilor elevilor

Excursia se va încheia cu o analiză cu privire la cunoștințele dobândite, felul în care grupele și-au îndeplinit sarcinile și a disciplinei colective și individuale (dacă este cazul).

În următoarele ore se va reveni asupra temei excursiei, a cunoștințelor dobândite și a importanței științifice a acesteia. Vor fi completate albumul și calendarul istoric .

Elevii vor fi ajutați să încadreze evenimentele istoriei locale dobândite în urma vizitei la Castel în evenimentele istoriei patriei.

Analiza se face prin întrebări.

PROIECT DE LECȚIE 2

Obiectul: Istoria românilor

Tema: Lupta românilor pentru libertate și independență în timpul lui Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare

Subiectul: Lupta comună a românilor împotriva turcilor sub conducerea lui Iancu de Hunedoara

Scopul: Cunoașterea de către elevi a luptei românilor împotriva turcilor

conduși de Iancu de Hunedoara, în vederea înțelegerii continuării luptei pentru libertate și independență dusă de români în secolul al XV-lea

Obiective operaționale:

Capacități de comunicare:

să rețină sensul și să opereze corect cu noțiunile introduse în lecție: otoman, luptă dreaptă, lupta comună a tuturor românilor care au luptat sub steagul lui Iancu de Hunedoara, popor român, stat român;

să argumenteze motivele pentru care s-au purtat luptele împotriva turcilor;

să motiveze victoriile împotriva turcilor.

Capacități de tip cognitiv:

să descrie bătăliile de pe râul Ialomița și de Belgrad;

să caracterizeze pe scurt marea personalitate istorică, Iancu de Hunedoara;

să evidențieze contribuția lui Iancu de Hunedoara ca stegar al luptei tuturor românilor împotriva cotropitorilor turci;

să reliefeze păstrarea autonomiei țării.

Aptitudini:

să ordoneze și să grupeze materialul faptic însușit din lecție;

să plaseze în timp (secol) luptele românilor conduși de Iancu de Hunedoara;

să reconstituie, cu ajutorul noțiunilor noi, al factologiei și cronologiei, conținutul principal al lecției;

să localizeze în spațiul geografic (pe harta istorică) bătăliile de pe râul Ialomița și de la Belgrad;

să integreze dialectic evenimente de istorie locală în lupta comună dusă de poporul român împotriva turcilor în secolul al XIV-lea și XV-lea.

Atitudini:

să aprecieze faptele de vitejie ale poporului român;

să exprime convingeri privind nedreptatea politică de dominație promovată de Imperiul turcesc.

Extinderi:

să interpreteze corect, pentru trecut, dar și pentru prezent relația românilor cu vecinii lor în lupta împotriva turcilor.

Tipul lecției:Mixtă

Metode și procedee didactice: demonstrația, conversația, expunerea, problematizarea, explicația și organizarea frontală

Mijloace didactice: manualul, caietul elevului, fotografii, ilustrații, harta istorică, exponate din Castelul Huniazilor sub formă de pliante, fotografii, fotocopii

CONCLUZII

Lucrarea de față poate fi considerată o provocare didactică pentru ca fiecare dascăl, în zona lui să facă un asemenea demers, foarte util, în integrarea elementelor de istorie locală în cea națională. Totodată, ea îi ajută pe elevi în stabilirea unei strânse legături cu tradițiile locale, ceea ce duce la dezvoltarea caracterului patrimonial al istoriei.

Născut în orașul Hunedoara, în județul cu același nume, județ poartă pe umerii săi inestimabile valori ale culturii și civilizației românești, autorul a considerat că este de datoria lui să consemneze într-o singură lucrare, un crâmpei din rolul pe care acest județ l-a jucat în spiritualitatea românească în existența-i seculară prin nașterea marelui voievod, a marii personalități, aceea a lui Iancu de Hunedoara.

Studiile, cercetările, articolele și imaginile reproduse în această lucrare ilustrează simțămintele celui care a scris, apropiindu-se astfel mai mult de trecut în dorința de a afla cât mai multe adevăruri despre Ioan Corvin.

Această lucrare poate fi considerată ca un îndemn spre apropierea de personalitatea celui care a fost Iancu de Hunedoara, cu dorința de a pătrunde mai adânc în tainele vieții de atunci, deși materialul de față, cules din izvoarele ce ni s-au mai păstrat, nu poate să scoată în evidență toate laturile puternicei și strălucitei personalități a marelui luptător.

Autorul lucrării a încercat să familiarizeze cititorul cu cadrul social-politic, istoric în care a trăit și a luptat Ioan de Hunedoara pentru a înțelege mai bine rolul pe care l-a ocupat în istoria noastră, aducând, punând față în față, uneori chiar comparativ anumite lucrări, scrieri ale vechilor cronicari și istorici, dar și ale celor contemporani.

Lucrarea, prin capitolele sale încearcă o cunoaștere mai aprofundată a vieții social politice a voievodului, dar în același timp încearcă să arate cât de multe s-ar mai putea spune despre personalitatea voievodului, cât de mult ar trebui cercetat pentru aflarea adevărului istoric. Nici un renumit istoric nu ar putea afirma că și-a consacrat destul timp și energie pentru cercetarea unei anumite epoci, nu va putea spune că a lucrat îndeajuns în această direcție.

Redactarea acestei lucrări reprezintă roadele unei laborioase căutări în biblioteci, la arhiva Muzeului de Istorie din Deva și direct la sursă Castelul de la Hunedoara.

Lucrarea se vrea un sincer îndemn la cunoaștere și drumeție în acest dăruit și înzestrat cuib străvechi de pământ strămoșesc, de viețuire a înaintașilor fără a pretinde că a reușit să arate totul despre încărcătura de istorie a acestui loc.

BIBLIOGRAFIE

Lucrări generale

Academia Română, Istoria românilor, Vol.IV, Editura Enciclopedică, București, 2001;

Gemil, Thasin, Românii și otomanii în secolele XIV-XVI, București, 1991;

Giurescu, C.C., Giurescu, D.C., Istoria românilor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977;

Iorga, Nicolae, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989;

Maxim, Mihai, Țările române și Înalta Poartă, București, 1993;

Murgescu, Bogdan, Istorie românească-Istorie universală, Editura Teora, București, 1999;

Panaitescu, Petre P., Istoria românilor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990;

Pascu, Ștefan, Istoria medie a României, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1966;

Pascu, Ștefan, Voievodatul Transilvaniei, Vol.III, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986;

Pascu, Ștefan, Ce este Transilvania, Vol.III, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983;

Pop, Ioan-Aurel, Instituții medievale românești, Editura Dacia, Cluj-Napoca,1991;

Pop, Ioan-Aurel, Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997;

Prodan, D., Din istoria Transilvaniei.Studii și evocări, Editura Enciclopedică, București,1991;

Rezachevici, Constantin, Rolul românilor în apărarea Europei de expansiunea otomană secolele XIV-XVI, Editura Albatros, București, 2001

Toderașcu, Ion, Unitatea românească medievală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988;

* * *, Magazin Istoric, XXXVI- nr.5(422) / mai 2002 – Pop, Ioan-Aurel, Autonomii și instituții românești în Transilvania evului mediu

Lucrări speciale

Dan, M.P., Un stegar al luptei antiotomane. Iancu de Hunedoara, Editura Militară, București, 1974;

Denize, Eugen, Țările Române și Veneția.Relații politice (1441-1451), Editura Albatros, București, 1995;

Lazăr, Ioachim, Bugnaru, Elena, Castelul Corvineștilor- Hunedoara, Editura Arol Trade, Oradea, 1998;

Mureșan, Camil, Ioan de Hunedoara și vremea sa, Editura Tineretului, București, 1957;

Rusu, Adrian Andrei, Ioan de Hunedoara și românii din vremea lui.Studii, Cluj-Napoca, 1999;

Velescu,Oliver, Castelul de la Hunedoara, Editura Meridiane, București, 1968.

Metodica predării istoriei

Alexandru, G. și colab. – Metodica predării istoriei în învățământul preuniversitar, Craiova, 1999;

Dulamă, M. E. – Strategii didactice, Cluj, 2000 ;

Felezeu, C. – Didactica istoriei, București, 2002 ;

Ioniță, I. – Metodica predării istoriei, Cluj, 1997 ;

Păun, S. – Didactica istoriei, București, 2001 ;

Radu, I., Ionescu, M. – Didactica modernă, Cluj, 1995 ;

Tănase, G. – Metodica predării învățării istoriei în școală, Iași, 1996 ;

Gal, T, Retegan, I., Valorificarea instructiv educativa aelementelor de istorie locală, București, 1967.

=== metodica 1 ===

CAPITOLUL VIII

Valorificarea elementelor de istorie locală în predarea istoriei la clasele I-IV

8.1. Proiect de programă școlară pentru disciplina opțională „Iancu de Hunedoara”

Programa școlară obligatorie propune ca scop al studierii istoriei în clasa a IV-a familiarizarea elevilor cu teme referitoare la trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat al localității natale, al României și al Europei. Utilizând mijloace adecvate vârstei acestora familiarizarea poate fi făcută prin introducerea unui curs opțional încă din clasa a III-a, dacă se observă că elevii manifestă interes pentru acest domeniu.

Pornind de la modelul didactic al istoriei, conceput pentru toată durata școlarității, experiențele de învățare propuse în acest opțional reprezintă, deopotrivă, etape ale unui tip specific de antrenament intelectual și ocazii pentru valorificarea experiențelor afectiv-atitudinale.

Nucleul funcțional al programei este reprezentat de obiectivele de referință, activitățile de învățare și conținuturile propuse.

În elaborarea programei s-au avut în vedere:

modificările de structură a sistemului de învățământ (scăderea vârstei de școlaritate și extinderea duratei învățământului obligatoriu) prevăzute de Legea nr. 268/2003 de modificare și completare a Legii învățământului;

contribuția istoriei la obiectivele etapei de școlaritate pe care o reprezintă învățământul primar;

recomandările referitoare la studiul istoriei, cuprinse în documente elaborate la nivel european, în mod deosebit, Recomandarea nr. 15/2001 a Consiliului Europei cu privire la studiul istoriei în secolul XXI și Memorandumul pentru educația permanentă, elaborat de Uniunea Europeană;

rezultatele unor cercetări referitoare la studiul istoriei în învățământul primar;

valorificarea experienței cadrelor didactice care au utilizat ca opțional sau extracurricular materiale care descriu evenimente și personalități istorice;

contribuția istoriei la competențele de bază care se dezvoltă prin învățământul primar.

Luarea în considerare a acestor elemente a avut consecințe la nivelul definirii elementelor componente ale programei.

Programa școlară are următoarea structură:

nota de prezentare care identifică scopul studierii opționalului de istoriei și locul pe care îl ocupă această etapă de școlaritate în învățământul obligatoriu;

obiective cadru, reprezentând obiective cu un grad ridicat de generalitate și de complexitate, care se referă la formarea unor capacități și atitudini specifice obiectului de studiu și sunt urmărite de-a lungul mai multor ani de studiu;

obiective de referință care specifică rezultatele așteptate ale învățării la nivelul fiecărui curs;

exemple de activități de învățare construite astfel încât să valorifice experiența concretă a elevului și să poată fi integrate unor strategii de predare-învățare adecvate contextelor variate de instruire;

conținuturi organizate în jurul unor domenii relevante pentru elev și reprezentative din perspectiva științei și a cerințelor societății contemporane, standarde curriculare de performanță reprezentând criterii de evaluare a calității procesului de învățare;

standarde curriculare de performanță, reprezentând criterii de evaluare a calității procesului de învățare.

Forma actuală a programei își propune să contribuie la recâștigarea interesului elevilor față de cunoașterea trecutului prin:

propunerea unui traseu de învățare în care elevii fac cunoștință cu trecutul unei personalități a istorie pornind de la situații familiare cum sunt originile și copilăria domnitorului (aspecte care țin de istoria națională sau de teme privitoare la copilăria în trecut și astăzi) urmate de cele care se află la mai mare distanță în timp și spațiu, luptele pentru tron, luptele cu turcii, finalizându-se cu o sinteză despre personalitatea domnitorului;

adecvarea obiectivelor cadru la etapa de școlaritate pe care o reprezintă învățământul primar;

o diversificare a activităților de învățare și o creștere a ponderii acestora în programă.

Programa propune obiective de referință, exemple de activități de învățare și conținuturi proiectate pe structura plajei orare de 1 oră, timp de 10 ore, pe parcursul unui semestru.

Date fiind elementele de noutate pe care le include programa opționalului propus, vor fi realizate sugestii metodologice care să ofere învățătorilor exemple de aplicare creativă a acesteia.

OBIECTIVELE CADRU ALE OPȚIONALULUI

Aceste obiective au elemente comune cu obiectivele cadru ale studierii istoriei în ciclul primar, deoarece acest opțional are ca obiectiv principal pregătirea elevilor pentru disciplina Istorie.

1. Reprezentarea timpului și a spațiului în istorie

2. Cunoașterea și utilizarea surselor istorice

3. Cunoașterea și utilizarea termenilor istorici

4. Cunoașterea și interpretarea faptelor istorice

5. Dezvoltarea unei atitudini pozitive față de sine și față de ceilalți

OBIECTIVE DE REFERINȚĂ ȘI EXEMPLE DE ACTIVITĂȚI DE ÎNVĂȚARE

1. Reprezentarea timpului și a spațiului în istorie

2. Cunoașterea și utilizarea surselor istorice

3. Cunoașterea și utilizarea termenilor istorici

4. Cunoașterea și interpretarea faptelor istorice

5. Dezvoltarea unei atitudini pozitive față de sine și față de ceilalți

CONȚINUTURlLE ÎNVĂȚĂRII

Origine și personalitatea lui Iancu de Hunedoara

Familia : istoria familiei;

Vecinii și comunitatea; teritoriu, monumente, castele și cetăți; locuința, ocupații și viața cotidiană

B. Momente importante ale istoriei

Conducători, eroi și evenimente care au avut legătură cu Iancu de Hunedoara

Elevii vor fi capabili să recunoască conducătorul, să localizeze în timp – secol – și în spațiu domnia, să numească câteva fapte săvârșite, să aprecieze rezultatele acestor fapte. În organizarea și desfășurarea lecțiilor se va urmări ca elevii să poată face conexiuni intra și interdisciplinare, să poată valorifica cunoștințele și experiențele dobândite în anii anteriori de studiu la diverse discipline.

Castelul și luptele lui Iancu de Hunedoara

Învățătorii au libertatea de a alege cel puțin 1 dintre castelele, cetățile sau orașele enumerate sau altele în funcție de resursele avute la dispoziție sau de interesele colectivului de elevi. Elevii pot fi antrenați în realizarea unor proiecte (de exemplu realizarea unui ghid al castelului din Hunedoara în urma unei excursii tematice), portofolii despre orașul Hunedoara cuprinzând legende / momente / monumente / personalități care au trecut sau au trăit în oraș / viața locuitorilor sau proiecte pe tema protejării zonelor istorice din localitate.

STANDARDE CURRICULARE DE PERFORMANȚĂ

la finele cursului

Acestui opțional îi sunt repartizate 10 ore organizate astfel:

7 ore de predare

1 oră de consolidare – recapitulare

1 oră evaluare

1 oră excursie

Teme propuse:

Originea și personalitatea lui Iancu de Hunedoara

Ascensiunea politică a lui Iancu de Hunedoara

Iancu de Hunedoara – voievod al Transilvaniei

Politica de cruciadă

Politica de front comun antiotoman dusă de Iancu de Hunedoara

Domeniul și castelul de la Hunedoara înainte, în vremea și după Iancu de Hunedoara

Recapitulare

Activități de învățare

exerciții de exprimare a evenimentelor cu ajutorul unor cuvinte specifice „înainte, după, în același timp…”;

studii de caz: prezentarea unui castel (Castelul de la Hunedoara); analiza unui document istoric;

citirea și comentarea unor lecturi istorice;

prezentare în programul AEL;

alcătuirea unui portofoliu;

excursie.

La acest curs nu vor participa mai mult de 10 elevi.

8.2. Metode de predare/evaluare moderne folosite

8.2.1. Portofoliul

Portofoliul include descrieri semnificative sau exemple concrete din activitatea elevului. Ideea educațională ce susține folosirea acestei metode se referă la afirmația că elevii trebuie mai degrabă să demonstreze ceea ce știu decât să vorbească numai despre ceea ce știu și pot să facă. Informațiile ce stau la baza întocmirii portofoliului, trebuie adunate din surse diferite și la intervale de timp diferite. Conținutul portofoliului poate include desene, fotografii, colaje din ziare și reviste, vederi, dischete, Cd-uri. Sursele de obținere a datelor pot fi (pe lângă învățător) și părinții, cunoștințe, prieteni; în ultimul timp o sursă importantă de culegere a datelor este internetul.

Beneficiarul principal al portofoliului trebuie să fie în primul rând elevul. La finalul cursului se poate face o expoziție cu cele mai bune materiale cuprinse în portofoliu.

Conținutul portofoliului este evaluat atât de către cadru didactic cât și de părinte, care poate verifica constant activitatea copilului

Portofoliile elevilor constituie evidența clară a succesului sau eșecului unui program de învățare, metodă experimentală de predare.

Portofoliul permite cadrului didactic să considere elevul, grupul de elevi care participă la alcătuirea lui, ca individualitate unică.

Evaluarea cu ajutorul portofoliului oferă posibilitatea de a măsura aspecte mai complexe și mai importante ale performanțelor/proceselor de învățare într-o anumită temă.

Un portofoliu pentru a fi cu adevărat util, trebuie să posede mai multe caracteristici. Chiar dacă ele nu pot fi în totalitate îndeplinite, cadrul didactic trebuie să aibă în vedere:

să utilizeze mai multe surse de obținerea datelor; aceste surse se referă atât la produsele propriu-zise ale elevilor, cât și la informațiile oferite de diverse persoane implicate în educația acestor elevi;

să conțină date autentice; documentele selectate trebuie să fie în strânsă legătură cu activitățile educaționale din clasă.

să fie dinamic; este bine ca produsele să fie adăugate de mai multe ori, pe măsura trecerii timpului, astfel încât să ofere exemple din diferite stadii ale învățării. Nu este bine să fie selectate doar cele mai bune materiale. Astfel se poate urmări evoluția elevului pe parcursul cursului;

să fie explicit; obiectivele portofoliului, scopul în care acesta este constituit trebuie să fie foarte clar. Portofoliul nu este nici un mijloc de amenințare și nici unul de orgoliu. Portofoliul este un instrument „palpabil”, care să le arate elevilor modul lor de învățare și să îi stimuleze în a-și asuma răspunderea pentru bunul mers al lucrurilor;

să integreze școala cu viața; în măsura posibilului, documentele/produsele alese trebuie să stabilească o relație între ceea ce se învață în activitățile de tip școlar și realitatea vieții; adică în ce măsură elevii aplică cele învățate la situațiile vieții reale;

să aparțină celui evaluat; elevul / elevii trebuie să participe la stabilirea obiectivelor și a mijloacelor de apreciere; să își poată consulta portofoliul, să mediteze asupra calității produselor și deci asupra propriei activități, încercând să ia decizii pentru viitor în ce privește programul personal. În acest fel, ei pot lua parte activă la propria învățare, părăsind statutul de „obiect” evaluat de alții.

să aibă obiective multiple; evaluarea prin intermediul portofoliului trebuie să fie aptă de a produce măsurarea nu numai a performanțelor și progresului școlar al elevilor, ci și a clasei de elevi, în calitate de colectiv, de comunitate școlară. Portofoliul poate însoți elevul dintr-o clasă în alta, permițând astfel cunoașterea mai bună a lui de către noul cadrul didactic.

8.2.2. Programul AeL – lecția interactivă – descriere generală

Scopul acestui program este de a executa practic operațiile de creare și predare a lecției de către cadrul didactic care dispune de un laborator de informatică dotat cu calculatoare performante, care au Programul de lucru AEL. Înainte de predarea lecției propriu zise cadrul didactic trebuie să realizeze următoarele operațiuni:

crearea lecției; se pot crea materiale în Ppt, Word sau alte programe;

crearea unui test; la lecțiile de consolidare sau evaluare;

importul unor resurse necesare lecției; acest lucru se poate realiza importând lecții deja create pe diferite site-uri educaționale, cum ar fi www.didactic.ro.

crearea unor momente în lecție;

predarea lecției;

închiderea sesiunii de lucru.

Pentru buna funcționare a transmiterii lecțiilor de la profesor către elevi trebuie să funcționeze corect modulul de comunicație. Programul atenționează de la început dacă sunt probleme de comunicație.

Corectarea acestei probleme se face prin următorii pași. Se pornește fereastra Java Console. Se transmite conținutul erorii la [anonimizat]. Se execută apoi instrucțiunile primite. Dacă problema s-a rezolvat pictograma de conectare la server se colorează în verde.

Desfășurarea lecției pas cu pas:

cadrul didactic configurează lecția pentru clasa prezentă;

elevii se conectează în sistem fiecare cu propria parolă (aparțin unei singure clase);

profesorul anunță numărul lecției la care se conectează elevii;

elevii se conectează la lecția anunțată și profesorul verifică asta pe harta sălii de clasă;

dacă este setat corect orarul se pot adăuga și absențe în catalog;

se alege etapa lecției și se apasă play (din panoul lecției sau telecomandă);

se urmărește ca etapa transmisă să ajungă la elevi;

se alege un test sau o lecție și se transmite către elevi;

se urmărește desfășurarea testului sau a lecției;

se vizualizează statistici ale rezultatelor la test;

se adaugă în catalog notele de la test;

se vizualizează în catalog notele introduse, se introduc note în afara testului, se calculează media;

în catalog se urmăresc notele de la test (de tip link – albastre) și se vizualizează răspunsurile la test.

Exemplu de creare a unei probleme.

Informațiile necesare creării unei probleme sunt:

numele problemei – reprezintă numele problemei create – de exemplu Ștefan 1, Ștefan 2 etc;

gradul de dificultate – poate fi de la 1 la 5;

timpul – valoarea se dă în minute;

punctajul – este pe o scară de la 1 la 10;

obiectivul – reprezintă obiectivele definite la nivelul testului;

tipul problemei – poate fi una din următoarele opțiuni:

cu o variantă de răspuns

cu mai multe variante de răspuns corecte

cu expresii de tip adevărat/fals

cu evaluarea variantei de răspuns

cu ordonare de elemente

cu introducerea răspunsului

cu completare de spații libere.

enunțul problemei – conține enunțul propriu zis al problemei puse;

descrierea problemei – opțional se descrie problema;

indicația – prin bifarea acestui check-box apare un câmp în care se poate introduce sub formă de text o notă explicativă pentru problema respectivă;

Prin apăsarea butonului [Creează] se salvează în baza de date enunțul și tipul problemei create. După apăsarea acestui buton devin accesibile butoanele [Adaugă variantă] și [Adaugă fișier multimedia]. Folosind butoanele indicate se introduc variantele de răspuns.

După adăugarea variantelor de răspuns se bifează răspunsul / răspunsurile corecte și se apasă pe butonul [Salvează].

Din acest moment prima problemă este creată. La fel se procedează și cu celelalte probleme.

Avantajele acestui program sunt noutatea modului de lucru – pe calculator, interactiv, posibilitatea folosirii atât a documentelor scrise cât și a celor cu imagini, calitatea imaginilor și a prezentării sunt superioare.

Am folosit acest program deja la clasă, în diferite momente ale lecției: predare, evaluare, și am observat că elevii asimilează mai ușor, sunt mai atrași de acest mod de lucru.

8.2.3. Jocul didactic

Școlarul mic este o ființă pentru care principala trebuință este jocul, această trebuință este ceva esențial naturii sale. Dispoziția pentru joc a copilului este tocmai ceea ne va permite să împăcăm școala cu viața, să procurăm școlarului acele mobiluri de acțiune care se consideră de negăsit între cei patru pereți ai unei săli de clasă.

Jocurile didactice pot însoți fiecare obiect de învățământ, fiecare lecție putând lua forma unei întreceri, concurs între elevi, între rânduri de bănci, grupe de elevi.

La începutul cursului se pot iniția jocuri menite să creeze o atmosferă care să favorizeze comunicarea, să încurajeze pe cei cu gândire mai lentă și să dea aripi la spirit celor dotați. Se poate urmări cu această ocazie spontaneitatea construcțiilor verbale, a fanteziei și a jocului liber al reprezentărilor și imaginației. De exemplu: Povestirea unor întâmplări din copilărie, Cine știe și spune mai multe despre un personaj istoric, despre monumente istorice…?

Pentru dezvoltarea atenției se pot folosi jocurile Ascultă și spune mai departe, Privește și spune ce vezi. La cel din urmă joc se prezintă imagini ale lui Iancu de Hunedoara și ale castelului său.

Jocul Portretul are toate prerogativele actului de creație și va fi folosit în elaborarea unor caracterizări de personaje, la finalul cursului opțional.

Jocul Completează dacă știi dezvoltă gândirea. Elevul este pus să completeze spațiile libere cu cuvinte care să redea sensul logic al evenimentelor sau al frazei.

La consolidarea scrierii/citirii și a noțiunilor istorice învățate se poate propune jocul Cuvântul merge la locul lui și, o variantă mai complicată Propoziția merge la locul ei. La joc pot participa grupe de elevi, care contribuie fiecare la refacerea textului. La începutul jocului este ales un caligraf, care mai apoi să scrie textul frumos, și un orator care să-l citească.

Cu mult succes se poate folosi un joc mai complicat Mâine avem examen la … Acest joc se încadrează în categoria jocurilor de simulare. Jocul constă în simularea activității de examen pentru care elevii pregătesc lecțiile studiate la opțional într-un timp dat. În ziua anunțată în fața clasei, fiecare elev este invitat să răspundă. Ceilalți elev îl urmăresc pe elevul audiat. „Candidatul” este notat de către o „comisie” care este alcătuită din elevi. Fiecare membru din comisie are o fișă de observație pe care notează ceea ce consideră că a greșit, iar apoi nota finală. Copiilor li se spune că pot nota și modul de prezentare a materialului învățat.

Jocurile didactice contribuie la dezvoltarea unei gândiri creatoare, la formarea priceperilor și deprinderilor de activitate independentă. De aceea, metoda jocurilor trebuie să facă parte din strategiile didactice de predare-învățare în școala primară, ca și în etapele ulterioare ale pregătirii lor.

8.2.4. Excursiile și vizitele

Excursiile și vizitele oferă elevilor prilejul de a efectua observații asupra obiectelor și fenomenelor așa cum se prezintă ele în stare naturală, asupra operelor de artă din muzee și case memoriale, asupra unor momente legate de trecutul istoric, de viața și activitatea unor personalități de seamă ale științei și culturii naționale și universale, asupra relațiilor dintre oameni și a rezultatelor concrete a muncii lor. Ele au menirea de a stimula activitatea de învățare, de a întregi și desăvârși ceea ce elevii au acumulat în cadrul lecțiilor. Conținutul lor diferă în funcție de obiectul de învățământ.

Apelând la același criteriu folosit pentru clasificarea tipurilor de lecții – sarcina didactică fundamentală – putem delimita următoarele tipuri de excursii și vizite:

Excursii și vizite introductive.

Se organizează înaintea predării unui capitol sau cu scopul de a-i pregăti pe elevi pentru înțelegerea și asimilarea cunoștințelor ce se vor preda. Ele vor fi astfel organizate încât să ofere elevilor posibilitatea de a urmări aspecte concrete ale obiectivului vizat, să culeagă informații, să colecționeze material didactic.

Excursii și vizite organizate în vederea comunicării de cunoștințe noi.

Deplasându-se cu elevii în natură sau la diferite instituții, învățătorul urmărește să transmită cunoștințele prevăzute în programa școlară.

Excursii și vizite finale.

Se organizează după încheierea unui capitol sau a unei teme, scopul fundamental urmărit fiind acela de concretizare a cunoștințelor predate, de sistematizare și fixare a lor.

În cadrul celor trei tipuri fundamentale putem distinge o mulțime de variante în funcție de conținutul lor, locul unde se desfășoară, succesiunea internă a momentelor și aspectelor avute în vedere, strategiilor didactice folosite.

Prin conținutul lor se deosebesc excursiile recreative de cele cu caracter didactic. Organizate la nivelul clasei sau școlii, cu participare benevolă, ele urmăresc lărgirea orizontului de cunoștințe, familiarizarea elevilor cu frumusețile naturale ale țării noastre, asigurarea unor momente de recreere și destindere.

Vizitele în scop didactic se organizează de obicei în unități sau instituții de învățământ și cercetare, muzee, case memoriale, șantiere arheologice, săli de expoziție, stațiuni experimentale agricole. Vizitele au ca obiectiv completarea și adâncirea cunoștințelor, deschiderea orizontului de cunoaștere spre realitatea economică, istorică, social-culturală.

Pentru ca vizitele să-și atingă obiectivele, trebuie să țină seama de:

să fie bine organizate, să se desfășoare în condiții confortabile de deplasare;

să se stabilească clar obiectivele vizitelor;

să fie din timp anunțate pentru ca personalul locului vizitat să nu fie luat prin surprindere și să fie cooperant;

personalul abordat să fie de înaltă competență profesională;

să se discute despre învățămintele, impresiile vizitelor;

să se includă rezultatele cunoașterii în urma vizitelor în experiența proprie a elevilor.

În cadrul excursiilor, elevilor li se întărește sentimentul de dragoste și respect pentru natură, om și realizările sale.

Învățămintele desprinse prin excursiile și drumețiile mai importante sub aspectul obiectivelor tematice, al distanțelor de parcurs și al timpului afectat se regăsesc în portofolii care cuprind prioritar lucrări ale copiilor axate pe temele propuse de învățător.

PROIECT DE LECȚIE 1

Obiectul: Istoria românilor

Tema: O excursie la Castelul Huniazilor din Hunedoara

Scopul: Cunoașterea istoriei patriei , a elementelor de istorie

Obiective:

O1-să cunoască în mod direct locurile istorice care amintesc de trecutul îndepărtat al istoriei nostre, de misiunea lui Iancu de Hunedoara pe aceste meleaguri;

O2-să stabilească relația dintre vestigiile istorice vizitate și evenimentele istorice contemporane cu aceste;

O3-să aprecieze valoarea acestor vestigii;

O4-să culeagă date despre monumentele istorice vizitate și faptele istorice contemporane cu acestea ;

O5-să utilizeze informațiile dobândite în urma acestei excursii;

O6-să observe cu atenție locul vizitat.

Metode didactice: explicația, conversația, demonstrația, munca independentă, observarea, exercițiul

Mijloace didactice: vestigii istorice, fișe de observare, aparat de fotografiat, hărți, desene , planuri

Strategie didactică: pregătirea excursiei, desfășurarea excursiei, prelucrarea și valorificarea observațiilor elevilor

Bibliografie:

Liviu Burlec, Liviu Lazăr, Bogdan Teodorescu, Istoria românilor, Manual pentru clasa a IV-a, 1997, pg.14,15;

Idem, Istoria românilor, clasa a IV-a, Ghidul învățătorului, 1998, pg.20,21;

Gheorghe Tănasă, Metodica predării – învățării istoriei patriei, Ed. Spiru Haret, București, 1998.

Pregătirea excursiei

În vederea realizării acestei activități didactice, institutorul se informează în prealabil din bibligrafia prezentată asupra :

Așezării localității

Vechimii localității

Vestigiilor istorice existente

Datelor despre Iancu de Hunedoara

Evenimente istorice care au marcat evoluția castelului

Institutorul va stabili itinerariul și momentele de popas astfel încât până să se ajungă la obiectivul central, elevii să ia cunoștință despre alte locuri istorice întâlnite pe traseu.

Conform activității desfășurate, se stabilesc sarcinile elevilor pe grupe:

Grupa 1: va identifica toate hărțile și planurile obiectivelor vizitate pentru a le corela cu realitatea din teren ;

Grupa 2: va pregăti aparatele de fotografiat pentru imortalizarea momentelor semnificative din excursie în vederea alcătuirii unui album;

Grupa 3: va aduna date referitoare la istoria Castelului Corvineștilor din Hunedoara.

Elevii din cele trei grupe vor fi instruiți de institutor cu privire la sarcinile ce le au de îndeplinit și modalitățile prin care trebuie duse la bun sfârșit.

Desfășurarea excursiei

Institutorul prezintă elevilor importanța activității didactice desfășurate și a disciplinei care se impune în timpul excursiei.

După aceasta începe excursia propriu-zisă, iar pe parcursul ei, institutorul va insista în prezentarea și fixarea cunoștințelor asupra obiectivelor parțiale de pe traseu. Se pregătește astfel cunoașterea directă a obiectivului central, institutorul fiind în permanență ghidul excursioniștilor. Elevii vor face analogii între cunoștințele dobândite în timpul excursiei și realitatea întâlnită pe teren.

În timpul excursiei, elevii vor completa fișe de observație după următorul model:

Prelucrarea și valorificarea observațiilor elevilor

Excursia se va încheia cu o analiză cu privire la cunoștințele dobândite, felul în care grupele și-au îndeplinit sarcinile și a disciplinei colective și individuale (dacă este cazul).

În următoarele ore se va reveni asupra temei excursiei, a cunoștințelor dobândite și a importanței științifice a acesteia. Vor fi completate albumul și calendarul istoric .

Elevii vor fi ajutați să încadreze evenimentele istoriei locale dobândite în urma vizitei la Castel în evenimentele istoriei patriei.

Analiza se face prin întrebări.

PROIECT DE LECȚIE 2

Obiectul: Istoria românilor

Tema: Lupta românilor pentru libertate și independență în timpul lui Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare

Subiectul: Lupta comună a românilor împotriva turcilor sub conducerea lui Iancu de Hunedoara

Scopul: Cunoașterea de către elevi a luptei românilor împotriva turcilor

conduși de Iancu de Hunedoara , în vederea înțelegerii continuării luptei pentru libertate și independență dusă de români în secolul al XV-lea

Obiective operaționale:

Capacități de comunicare:

să rețină sensul și să opereze corect cu noțiunile introduse în lecție : otoman, luptă dreaptă, lupta comună a tuturor românilor care au luptat sub steagul lui Iancu de Hunedoara, popor român, stat român;

să argumenteze motivele pentru care s-au purtat luptele împotriva turcilor;

să motiveze victoriile împotriva turcilor.

Capacități de tip cognitiv:

să descrie bătăliile de pe râul Ialomița și de Belgrad;

să caracterizeze pe scurt marea personalitate istorică, Iancu de Hunedoara;

să evidențieze contribuția lui Iancu de Hunedoara ca stegar al luptei tuturor românilor împotriva cotropitorilor turci;

să reliefeze păstrarea autonomiei țării.

Aptitudini:

să ordoneze și să grupeze materialul faptic însușit din lecție;

să plaseze în timp (secol) luptele românilor conduși de Iancu de Hunedoara;

să reconstituie, cu ajutorul noțiunilor noi, al factologiei și cronologiei, conținutul principal al lecției;

să localizeze în spațiul geografic (pe harta istorică) bătăliile de pe râul Ialomița și de la Belgrad;

să integreze dialectic evenimente de istorie locală în lupta comună dusă de poporul român împotriva turcilor în secolul al XIV-lea și XV-lea.

Atitudini:

să aprecieze faptele de vitejie ale poporului român;

să exprime convingeri privind nedreptatea politică de dominație promovată de Imperiul turcesc.

Extinderi:

să interpreteze corect, pentru trecut, dar și pentru prezent relația românilor cu vecinii lor în lupta împotriva turcilor.

Tipul lecției:Mixtă

Metode și procedee didactice: demonstrația, conversația, expunerea, problematizarea, explicația și organizarea frontală

Mijloace didactice: manualul, caietul elevului, fotografii, ilustrații, harta istorică, exponate din Castelul Huniazilor sub formă de pliante, fotografii , fotocopii