Domnitorul Vasile Lupu, Sprijinitor AL Vietii Culturale Si Bisericesti In Secolul AL Xvii Lea

Prefață

Faptele domnitorilor țării noastre au preocupat de-a lungul timpului pe mulți istorici care au scris tomuri întregi de cărți despre faptele lor minunate. Unii dintre acești voievozi s-au bucurat de o mai multă atenție iar despre alții încă nu s-a scris îndeajuns.

Aceste gânduri m-au frământat înainte de a alege această temă și prin urmare m-am decis să cercetez o perioadă destul de instabilă a istoriei țării noastre, și anume secolul al XVII-lea care a însemnat în plan politic succesive schimbări de domni al căror scop nu era altul decât de a se îmbogăți cât mai repede. Aceste frământări au influențat negativ respectiva perioadă și probabil că acesta este motivul pentru care nu s-a bucurat de o cercetare aprofundată.

Printre domnitorii acestei perioade care s-au afirmat prin realizările lor se numără Matei Basarab în Țara Românească și Vasile Lupu în Moldova. În lucrarea de față voi încerca să surprind câteva aspecte mai importante din viața și activitatea domnitorului Vasile Lupu precum și influența sa asupra vieții culturale și bisericești.

Lucrarea cu titlul „Domnitorul Vasile Lupu sprijinitor al vieții culturale și bisericești din secolul al XVII-lea „ este structurată în trei capitole. Primul capitol „Vasile Lupu – personalitate complexă a vremii” încearcă să redea câteva date despre originea domnitorului, precum și situația Moldovei în contextul politic al vremii. În capitolul al doilea „Influența domnitorului Vasile Lupu asupra vieții bisericești din prima jumătate a secolului al XVII-lea” structurat în patru subcapitole va fi prezentată atitudinea domnitorului față de problemele Bisericii Ortodoxe, măsurile luate precum și relațiile cu ierarhii vremii. În ultimul capitol am surprins „Contribuția domnitorului Vasile Lupu la viața culturală a Moldovei secolului al XVII-lea”, redată în patru subcapitole, fiecare prezentând aspectele înnoitoare aduse în această perioadă.

Introducere

Toate popoarele din jurul Daciei își cunosc data precisă când au devenit creștine, cu anul și uneori chiar cu ziua, căci toate au adoptat noua religie târziu, din calcule politice, minuțios chibzuite. Poporul nostru însă, nu o poate preciza deoarece nu are „certificat de botez”. S-a născut creștin, în mod spontan, natural, odată cu formarea romanității sale, la a cărei desăvârșire creștinismul popular și-a adus contribuția cea mai de seamă. Noi suntem romani fiindcă suntem creștini și suntem creștini fiindcă suntem romani.

Istoria bisericească a poporului român și-a găsit întotdeauna făuritori printre voievozii și ierarhii acestui neam care prin credința lor nestrămutată au contribuit la afirmarea identității naționale și la păstrarea adevăratei credințe în fața celor ce au venit să ne schimbe bunele rânduieli.

Printre acești oameni care au adus o perioadă de glorie la zbuciumata istorie a patriei se află Vasile Lupu, un om de o deosebită măreție care prin aspirațiile sale de a deveni unul dintre urmașii strălucitorilor împărați de la Constantinopol, va influența pozitiv evoluția spirituală și culturală a Moldovei.

Cu toate că la origine nu era moldovean, prin ambiție, inteligență și străduință, reușește repede să se afirme în rândurile boierimii, asimilând ușor trăirile și spiritualitatea oamenilor de aici deoarece nu era străin de ele, tatăl său fiind din regiunea Epirului, cu siguranță l-a crescut și botezat în legea ortodoxă.

Odată ajuns domn al Moldovei, va reuși să se mențină vreme de aproape două decenii, timp în care se va afirma ca un rafinat diplomat, lucru ce nu era ușor în contextul politic internațional, Moldova fiind înconjurată de mari puteri politice care ar fi vrut oricând să-și alipească acest teritoriu.

În plan religios, cel mai important eveniment din perioada domniei sale va fi cu siguranță sinodul de la 1642 ținut la Iași, care va aduna pentru prima dată pe pământ românesc trei ramuri ale ortodoxiei: români, ruși și greci, și va aproba una dintre cele mai importante mărturisiri de credință ale ortodoxiei, cea a lui Petru Movilă, mitropolit al Kievului. În scurt timp după ce a ajuns la domnie va juca un rol foarte important în conducerea vieții religioase ortodoxe din limitele hotarelor pontice ale fostului imperiu bizantin. Sub aceste aspecte, capitala Moldovei va deveni un fel de mic Constantinopol, de unde voința nestrămutată a domnitorului va impune ordine într-o lume dezorganizată și dezbinată.

Secolul al XVII-lea va înregistra un curent inovator în cultură, în mare parte datorat domnitorului care prin relațiile sale cu țările vecine va reuși să aducă în Moldova o tiparniță ce va imprima primele cărți tipărite în limba română, va aduce meșteri și pictori pentru ctitoriile sale. Datorită lui va fi tipărit primul cod de legi care va așeza Moldova înaintea multor state europene în ceea ce privește istoria legiuirilor tipărite.

I .Vasile Lupu-personalitate complexă a vremii

Secolul al XVII-lea înseamnă noi și stăruitoare eforturi ale țărilor române pentru a-și menține și consolida pozițiile pe cât posibil în conjunctura dominației Înaltei Porți și-a unor repetate presiuni militare și politice ale marilor imperii care le înconjurau. Ocupanții scaunelor domnești, atât din Moldova cât si din Țara Românească erau aleși de Înalta Poartă și interesul turcilor era ca domnii să fie schimbați cât mai des deoarece aceștia trebuiau să plătească sume mari de bani în schimbul tronului. Acestui fapt i se datorează desele schimbări de domni, ajungându-se până acolo încât într-un an să fie trei domnitori. Situația economică dezastruoasă, administrația care era alcătuită în majoritate de greci care aveau unicul scop de a se îmbogăți cât mai repede i-a determinat pe boierii pământeni să se răscoale de mai multe ori pentru a-i alunga pe domnitori din scaun.

În 1633 în fruntea unei asemenea mișcări a boierilor pământeni se afla Lupu Vornicul, viitorul domn Vasile Lupu. El era originar din Epir, dintr-o familie așezată în țările române de mai mulți ani, ceea ce-i îngăduia să ia partea vechilor privilegiați împotriva clientelei domnești venite recent din imperiu.

Asupra familiei sale și a perioadei din tinerețe informațiile păstrate până astăzi sunt destul de obscure, chiar contradictorii. Despre tatăl său Nicolae Coci se presupune că ar fi fost grec sau albanez, originar din Epir unde fusese arnăut și din pricina unei răscoale la care se pare că a luat parte, se refugiază împreună cu alți arnăuți în Bulgaria, în localitatea Arbănași în jurul anului 1597.

Nicolae Coci a fost adus în Țara Românească de către Radu Mihnea cel ce avea să ocupe pe rând tronul Țării Românești și al Moldovei în anul 1601.

Coroborând toate informațiile se poate trage concluzia că Vasile Lupu s-a născut în intervalul anilor 1596-1597, locul nașterii sale fiind Țara Românească la Târgoviște, probabil, deoarece tatăl său era mare dregător, aici fiind și îngropat în biserica Stelea, pe care Vasile Lupu o reface în 1645, nu numai în semn de împăcare cu Matei Basarab ci și ca un omagiu adus memoriei tatălui său: ”…Io Vasile Voievod, cu mila lui Dumnezeu domn al Țării Românești, am făcut hramul Învierii Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului Iisus Hristos pe care-l făcuse înainte, Stelea negustorul unde zace și trupul părintelui meu Nicolae Vel Agă”.Se pare că Vasile Lupu avea patru surori: Ilinca, Marga, Ana și Ecaterina, precum și trei frați: Gavril Hatmanul, Gheorghe Paharnicul și un oarecare Costea despre care n-avem informații.

Introdus în rândurile boierimii moldovene de către protectorul său, Radu Mihnea, tânărul va avea o ascensiune politică relativ rapidă, inteligența, ambiția, șiretenia, ajutându-l să ocupe rând pe rând ranguri boierești din ce în ce mai înalte. În 1633 va participa la un complot împotriva lui Miron Barnovschi care în urma învinuirilor ce i se vor aduce va fi ucis de către turci. Lupu nu era candidatul la domnie agreat de boierimea Moldovei, dar mergând la Constantinopol reușește să obțină sprijin de la Poartă și în aprilie 1643 fostul vornic al Țării de Jos este înscăunat ca domn al Moldovei fără consultarea boierilor. Avea pe atunci 37 de ani și va sta în scaunul țării timp de aproape două decenii, interval în care istoria Moldovei va consemna evenimente cu multiple consecințe în plan politic, economic, religios. Imaginea acestui domn, așa cum ne apare astăzi din numeroasele descrieri ale contemporanilor autohtoni sau străini capătă contururile unei remarcabile personalități .Miron Costin îl descrie în imagini monumentale: ”…nu-l încăpea Moldova, ca pe un om cu hire înaltă și împărătească, mai mult decât domnească…” , iar călugărul diplomat Bandini reprezentant al papei care se afla în Moldova între anii 1646-1647, ne va lăsa unul dintre cele mai sugestive portrete: ”domnul care nu este prea înalt, ci de o statură potrivită,cu fața oacheșa, cu sprâncenele negre, fruntea înaltă, nasul spre acvilin, buzele puțin întredeschise, mustața și barba neagră, cu o expresie severă și o căutătură încă mai severă a ochilor, se înfățișa cu o maiestate împărătească”.

Numărul prea mare de greci pe care i-a primit la curte și guvernarea autoritară la care a vrut să ajungă au dus la înlăturarea lui, din scaunul Moldovei fiind răsturnat de aceleași tendințe politice pe valul cărora venise.

Așezat în Moldova de foarte tânăr și ajuns capul mișcării împotriva celui mai „fanariot” dintre domnii din prima jumătate a secolului al XVII-lea, Alexandru Iliaș, plecat cu fuga in Țara Românească în 1618, Lupu își luă ca domn numele imperial de „Vasile”. Om cult, bun cunoscător al limbii grecești și prieten al celor mai mari cărturari moldoveni ai vremii: Grigore Ureche și Varlaam, va fi caracterizat de membrii „Frăției Ortodoxe” din Liov care îi scriu la 29 martie 1642, că este „imaginea exactă a marelui Justinian, împăratul de pioasă amintire”era mistuit de ambiție fără margini, care-l va pierde, dar căruia cultura română și istoria Moldovei îi datorează unul din momentelor de glorie. Vasile Lupu nu era numai cunoscător al limbii grecești, lucru obișnuit pe timpul lui, ci avea și cunoștințe literare din autorii clasici ai antichității. Astfel îl găsim corespondând cu persoane din Constantinopol în limba grecească, scrisori scrise de el cu siguranță, deoarece, limba diplomației orientale era pe atunci cea italiană și întrebuințarea celei grecești pare ceva neobișnuit. Se poate constata că în casa lui Lupu se vorbea grecește și că fiica lui, vestită prin frumusețe, domnița Ruxandra știa grecește, deoarece s-a aflat o carte de împrumut a domniței de 100 de galbeni de la egumenul Galatei, redactată în grecește și semnată de Ruxandra cu propria ei mână în aceeași limbă. Paul de Alep, secretarul patriarhului Macarie de Antiohia, spune că stăpânul său, vizitând pe Vasile Vodă, rămaseră ei singuri într-o cameră aproape o oră. Patriarhul, neștiind românește este învederat ca discuția a trebuit să fie ținută în limba greacă. Aceste întâlniri ale lui Vasile Lupu cu patriarhul se repetă de mai multe ori, Paul de Alep mai adaugă că domnitorul avea o adâncă cunoștință a autorilor grecești.

Marcus Bandini episcop catolic de Marcianopolis, fiind în trecere prin Moldova, intră în audiență la Vasile Lupu iar acolo găsește pe toți slujitorii curții în jurul domnului, care avea lângă dânsul un medic permanent, evreu din Răsărit. La dreapta stăteau sfetnicii, toți îmbrăcați în haine scumpe deoarece așa le impunea domnul, care avea o educație culturală și politică mult mai serioasă decât a lui Matei Basarab, domnitorul Țării Românești, vizitat de curând de același Bandini. Despre orașul Iași spune că este mult mai frumos, mult mai bogat și strălucitor ca odinioară, iar domnitorul era unul a cărui faimă se întindea foarte departe în Răsărit, grecii vedeau în el pe mântuitorul lor, pe restauratorul Imperiului Bizantin.

I.1. Politica internă

Urcat pe tronul unei țări secătuită economic din pricina numeroaselor și efemerelor domnii anterioare care încercaseră să-și găsească stabilitatea vărsând vistască stabilitatea vărsând vistieriei otomane numeroase pungi cu bani stoarse de la țară, prima grijă a noului domn a fost aceea de a reda Moldovei un echilibru economic și dacă mai târziu curtea va deveni deosebit de fastuoasă, în primii ani ai domniei, Vasile Vodă va impune un sever program de austeritate de la care curtea domnească nu va fi exclusă. „ Contăși cu soboli n-au îmbrăcat trei ani, ce numeau hulpi si pe zi numai o merță de pâine se mânca și doi berbeci și o ialoviță la curtea domnească cheltuia puțin, mai mult doi galbeni nu ieșea”.

Conștient de faptul că domnia sa va depinde de numărul pungilor cu bani trimise Porții și lipsindu-i, deocamdată, posibilitatea de a-și asigura veniturile respective, Lupu Vodă va apela la sprijinul bogaților negustori greci mai ales la cei constantinopolitani care aveau legături influente pe lângă sultan. Domnul le va acorda, în schimb, dregătorii importante, fapt care va face ca ponderea lor în divanul țării să fie din ce în ce mai mare; dacă în primii ani ai domniei, marile dregătorii erau deținute de boierii moldoveni: Pătrașcu Bașotă, Savin Prăjescu, Grigore Ureche, treptat însă sunt înlocuiți cu cei constantinopolitani astfel încât în sfatul domnesc din 1652 erau șapte boieri greci ce ocupau funcțiile cheie și numai trei moldoveni. Domnul va impune un sistem fiscal prin care parte din renta feudală ce trebuia dată statului în natură urmează a fi achitată în bani. De asemenea, se constituie un aparat de stat fiscal în satele boierești, orașe, care exercită un control riguros al veniturilor. Este perioada în care iau ființă o serie de ateliere pentru fabricarea sticlei, hârtiei, iar creșterea comerțului va face vinurile de Odobești să se vândă în curând, nu numai în Polonia ci și în Rusia, toate acestea ducând la dezvoltarea orașelor și la creșterea rezervelor de consum pentru uzul intern.

Măsurile luate, care fac dovada unui spirit întreprinzător și energic, vor da în curând roade, căci țara va cunoaște o perioadă de vizibilă prosperitate, fapt care-l va îndemna pe cronicar să scrie: „Că de au fost cândva vremi fericite asupra acestor părți de lume, atuncea au fost … ai putea zice că săracu nu se afla pe acele vremi, doar care nu-și vrea să aibă… Țara Leșească la acea stare de fericire se suisă… care nici o crăie, pe acele vremi nu era deopotrivă; în bine și în dezmierdăciune pre atunci leșii și așea și țara noastră”. Cea mai concretă ilustrare a acestor bunăstări materiale și a eficienței politice fiscale și economice duse de Vasile Lupu, o constituie datele care ne-au parvenit în legătură cu veniturile Moldovei din vremea respectivă și care se constituiau din: venituri ordinare, „ cel puțin 600.000 de taleri” la care se adaugă alte surse care ridică aceste venituri la suma de 1.200.000 din care după ce se socoteau cheltuielile, domnitorul rămânea cu un venit net de 600.000 de taleri. Aceste venituri i-au permis pe de o parte, independența financiară față de boierime, i-au asigurat plata la vremea tributului, iar pe de altă parte îi îngăduiau domnului importante investiții materiale legate de edificarea sau refacerea unor monumente. Un raport austriac asupra stării din țările române spune că Vasile Lupu cheltuiește la Poartă mult mai mult decât vecinul său, Matei Basarab, câștigând în acest chip de partea sa pe numeroși demnitari turci și pe grecii de la Constantinopol, fiind explicabilă popularitatea de care se bucura în rândul acestora.

După câțiva ani de domnie, Vasile Lupu, plătește datoriile rămase de la urcarea lui în scaun, izbutind să refacă vechiul tezaur domnesc, care era sleit de multă vreme. Acum domnul dispunea de o importantă rezervă de bani, aur și pietre prețioase din care putea lua sume importante la caz de nevoie. Tezaurul a fost depozitat în Cetatea Neamțului, apoi la Suceava și era apreciat la 2.000.000 de galbeni.

Dispunând de importante resurse bănești, își alcătuiește oaste de mercenari și pușcași, pedeștri germani. Aceste trupe erau în slujba directă a domniei și formau un sprijin al puterii domnești. Afară de aceștia mai dispunea de efective puternice și bine organizate de curteni și slujitori. Zece căpitani de serviciu dormeau în permanență lângă domn. Curtea avea o împrejmuire de lemn, păzită de 50 de pușcași existând mai multe ogrăzi și mai multe porți, la fiecare găsindu-se zeci de străjeri. Când Vodă trecea dintr-o odaie in alta, boierii și ostașii făceau gard de o parte și de cealaltă. Trei paznici mergeau înainte cu bețe de aur și argint. Un spătar purta sceptrul, altul sabia, al treilea sulița. În cale toți se plecau cu mâinile pe piept, iar dacă Vasile Lupu, vedea un străin, se supăra foc, ci numai dintr-un colț, dacă avea dregător prieten, putea să vadă această splendoare.

Curtea de la Iași va dobândi o strălucire deosebită, Vasile nefăcând altceva decât să strămute la Iași obiceiurile și ideile Bizanțului. Străinii care poposesc aici nu-și pot reține exclamațiile admiratoare: ” Atunci când domnul se duce la vreo serbare oarecare sau la plimbare, obișnuiește să meargă cu mare alai” scrie italianul Niccolo Barsi care între anii1633-1639 va trece de multe ori prin Moldova. Alaiul este alcătuit din patru companii de archebuzieri, fiecare având 150 de oameni. Lor le urmează alte patru companii înarmate cu săbii, arcuri și săgeți, apoi trec încolonați copiii, sunt purtate steagurile în acord cu surle și trâmbițe, urmează o gardă de 150 de turci, după care vin boierii. În continuare vine marele logofăt ținând în mână un buzdugan de aur curat, după acesta sunt purtați în căpăstru 12 cai turcești cu șeile puse, bătute cu pietre prețioase. Abia acum, după fastuoasa gardă trece domnul singur, îmbrăcat numai în mătase, călărind pe cal turcesc al cărui harnașament strălucește orbitor de sclipirea aurului, a diamantelor, rubinelor și a altor giuvaere de mare preț. Îl urmează careta sa, toată aurită atât în exterior cât și în interior, trasă de șase cai turcești. Convoiul se încheie cu o gardă de 150 de tătari.

La fel de impresionat de fastul curții lui Vasile Lupu se arată și solul polon Stanislav Oswecim, care-l vizitează pe domn în 1643: „…La cinci mile înainte de Iași ne-au ieșit înainte, trimiși de domn, vistiernicul, cu vreo zece oameni. După aceea ne-au mai ieșit înainte în drum patru steaguri de oșteni, pe lângă care erau mulți oameni fruntași, senaturi și dregători ai țării Moldovei…Totuși după atâta pompă și strălucire ne-au trimis o mâncare de seară foarte puțin proporționată cu felul cum fuseserăm primiți: șapte găini, un berbec și două bucăți de carne. Abia acum am început să văd în adevăr șiretenia moldovenească…Măreția domnului era un lucru în adevăr vrednic de privit, întru toate era vrednic de admirație. Între altele avea pe dânsul, o haină împodobită așa de măreață încât n-ai putea vedea una asemănătoare nici la sultanul turcesc și nici la vreun alt monarh”.

Kemeny Janos, un general unguresc din Ardeal, a luat parte la căsătoria fiicei mai mari a lui Vasile Lupu, Maria, cu unul dintre cei mai puternici seniori lituanieni, Ianusz Radzwill. Invitația era dată 1 noiembrie 1644, iar nunta a avut loc la 15 februarie 1645. Trimisul ardelean face o comparație între felul cum erau îmbrăcați ungurii din delegația condusă de el, polonezii și boierii moldovenii. Și de aici se vede că Vasile Lupu avea o curte de o strălucire extraordinară. „Într-adevăr pe curtenii lui Vodă nu-i întreceau polonii în frumusețea și bogăția îmbrăcăminții. Mâncărurile erau foarte bine pregătite, după datina polonă, nu cea turcească domnul gândindu-se la stomacul ginerelui și invitaților săi. Mâncărurile se serveau în vase de argint. Slujba religioasă a fost oficiată de unul dintre cei mai însemnați reprezentanți religioși ai românilor, mitropolitul Petru Movilă. A fost pompă mare și bogăție în toate nu ca la niște barbari români ci întocmai ca la un rege creștin”.

A doua fată a lui Vasile Lupu, Ruxandra, tatăl său voia s-o căsătorească cu fiul influentului ambasador al Veneției la Constantinopol însă forțat de evenimentele istorice a fost nevoit să o căsătorească cu fiul hatmanului Hmelnițchi, Timus. În întâmpinarea alaiului de nuntă venit din Ucraina, Vasile Lupu s-a înfățișat ca un vrednic monarh. Timus avea 3.000 de cazaci cu cai detestabili în comparație cu ai moldovenilor. Întâmpinarea dintre viitorul socru și ginere amintește de una din secolul al IV-lea între împăratul Ioan al V-lea Paleologul, silit să-și mărite fata cu un emir turc din Asia Mică. După ce coboară de pe cai, Vasile Lupu sărută pe Timus și ține un discurs la care Timus, foarte simplu habar nu avea cum să răspundă dar era însoțit de secretarul său Wychowski ce făcea toate cuvântările. La plecare, domnitorul a dat ginerelui și celor din suita lui multe daruri, cum era obiceiul ca nimeni să nu plece cu mâna goală, cai turcești și giuvaere de turcoaze.

I.2. Politica externă.

Odată echilibrată viața economică a țării, Vasile Lupu va începe o companie susținută cu inteligență și abilitate, de consolidare a poziției sale politice mai ales în relațiile cu vecinii. Acest lucru nu era deloc lesnicios deoarece Moldova se afla amplasată între două mari și puternice forțe politice și militare rivale între ele, Polonia și Imperiul Otoman. Caracterul efemer al domniilor care au precedat sau au urmat domniei lui Vasile Lupu a demonstrat că lipsa de abilitate politică și diplomatică într-o asemenea conjunctură riscă în orice moment să deregleze fragilul echilibru în care se afla această provincie românească. Prudent și chibzuit în acțiunile sale politice, analizând întotdeauna cu deosebită luciditate și simț al realității toate consecințele posibile ale acțiunilor și hotărârilor pe care intenționează să le ia, informat în permanență până în cele mai mici detalii de toate mișcările sau intențiile diplomatice ale vecinilor și mai ales ale turcilor, printr-o rețea de informatori bine pusă la punct, Vasile Lupu ne apare astăzi, ca un iscusit diplomat și om politic înscriindu-se în rândul personalităților politice de seamă ale evului mediu românesc.

Vasile Lupu, numit ca domn în momentul când se pregătea o expediție turcească împotriva Poloniei, își atrăsese dușmănia acestui stat, care, la încheierea păcii cu Poarta, ceru sultanului înlocuirea domnului Moldovei. Pentru a-și asigura sprijinul Porții, Vasile Lupu va desfășura o politică ostilă față de Matei Basarab domn al Țării Românești și Gheorghe Rákóczi principele Transilvaniei. Moldova, rămasă izolată nu se putea baza decât pe sprijinul nestatornic al turcilor și pe cel al grecilor de la Poartă. Hotărât să iasă din această izolare și să rupă cercul de dușmani care-l înconjurau, domnul Moldovei s-a decis să ia ofensivă împotriva Țării Românești, socotită a fi cea mai vulnerabilă dintre vecinii săi.

Într-o primă confruntare ce a avut loc în noiembrie 1637 la Râbna, domnitorul moldovean este nevoit să se retragă, la ordinul sultanului. Urmează o perioadă de demersuri diplomatice după care Vasile Lupu se vede silit să accepte propunerile principelui Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi de a începe tratative de pace cu Matei Basarab. Tratativele încep în 1638 la Alba Iulia și urmăreau să asigure supremația Transilvaniei asupra celor două țări de peste munți.

Dacă negocierea unui tratat de pace între Moldova și Țara Româneasca a cărei redactare fusese încredințată sfetnicilor lui Gheorghe Rákóczi nu duce la nici un rezultat, la 29 septembrie 1638 a fost semnat la Alba Iulia, tratatul dintre Moldova și Transilvania, Vasile Lupu plătind Transilvaniei un tribut anual de 5.000 de galbeni: „Noi Gheorghe Rákóczi, din mila lui Dumnezeu, principe al Transilvaniei,…facem cunoscut că între noi și preailustrul voievod Vasile principe al statului Moldova încă de la începutul domniei lui interveniseră relații de vecinătate pașnică și binevoitoare…asigurăm pe domnia sa Vasile Voievod, pe cuvântul nostru de principe…, că din nici o pricină și nici în vreun chip noi nu-i vom fi dușmani sau vrăjmași domniei sale prea luminate”.

Bazându-se pe legăturile pe care le avea la Poartă și pe noua situație creată prin tratatul încheiat cu Rákóczi, Vasile Lupu atacă din nou Țara Românească în noiembrie 1639. Sultanul, la cererea lui Vasile Lupu, mazilește pe Matei Basarab, învinuit de necredință față de Poartă, și numește pe Vasile domn al Țării Românești și pe fiul său Ioan domn al Moldovei. Poarta trimite poruncă boierilor munteni să se supună noului domn însă aceștia rămân alături de Matei Basarab pe care îl aleseseră. Atitudinea principelui Transilvaniei a fost duplicitară. El făgăduise ajutor domnului muntean, cu care încheiase un tratat de alianță încă din 1635 care prevedea sprijinul reciproc în caz de nevoie, dar în același timp poruncește generalului Ioan Kemény să nu treacă munții cu oștirea pregătită iar un sol de-al său merge să-l anunțe pe Vasile Lupu că Matei Basarab nu va primi ajutor. Armata lui Vasile Lupu ajunge până aproape de București însă în urma unei erori tactice, moldovenii sunt bătuți de munteni și nevoiți să se întoarcă, suferind mari pierderi.

Un succes de mare răsunet pe care l-a obținut în plan diplomatic și care i-a adus o deosebită faimă a fost medierea asupra conflictului pentru cetatea Azov. Încă din 1637, cazacii de la Don, fără îngăduința cârmuirii de la Moscova, cuceriseră cetatea turcească Azov de la gurile Donului. Tratativele diplomatice dintre ruși și turci duraseră câțiva ani iar în 1642,Vasile Lupu se oferi să medieze lichidarea conflictului. Azovul fu evacuat de cazaci și reluat de turci, care primiseră condiția ce le fusese transmisă de Vasile Lupu, ca tătarii să nu fie lăsați să treacă dincolo de cetate spre țările rusești.

Speranțele domnului Moldovei de a fi răsplătit de către turci pentru acest succes diplomatic s-au dovedit a fi zadarnice, rămânând însă în relații bune cu Curtea de la Moscova cu care avea legături mai vechi. Lipsa de sprijin din partea turcilor a făcut ca Vasile Lupu să se împace cu Matei Basarab în 1644, prin mijlocirea mitropolitului Varlaam al Moldovei care a fost la curtea domnului muntean, unde s-a redactat actul de împăcare.

În aceste împrejurări se produce acțiunea diplomatică a Poloniei pentru alcătuirea unei ligi antiotomane. Regele Poloniei, Vladislav al IV-lea, luase această inițiativă, socotind că Imperiul Otoman intrase într-o fază de decădere. Pentru atragerea Moldovei în ligă se recurge din partea polonă la căsătoria lui Ianusz Radziwill, marele hatman al Lituaniei cu Maria fiica lui Vasile Lupu.

Domnitorul moldovean anunță în secret pe țarul Rusiei, Alexei Mihailovici, de încheierea ligii împotriva turcilor și-i ceru sprijinul. Totuși expediția generală împotriva Imperiului Otoman nu a putut fi dusă la îndeplinire deoarece Vladislav al IV-lea moare și în același an începe războiul de eliberare al Ucrainei, dus sub conducerea hatmanului Bogdan Hmelnițchi.

În prima parte a războiului, Vasile Lupu înspăimântat de repercursiunile evenimentelor din Ucraina asupra situației sociale din Moldova ia o atitudine ostilă cazacilor însă în 1650, cazacii intră în Moldova, cuprind Iașul și o parte a țării. Domnitorul ajunge la o înțelegere cu aceștia, alianța fiind pecetluită prin căsătoria Ruxandrei fiica lui Vasile Lupu, cu Timus, fiul lui Hmelnițchi. Pentru el înțelegerea cu Ucraina nu însemna o răsturnare a alianțelor ci numai prilejul de a mijloci o împăcare între Polonia și Ucraina.

Hmelnițchi avea planuri mai îndepărtate, realizarea unui bloc al popoarelor ortodoxe: ruși, români, greci, sârbi, bulgari pentru eliberarea teritoriilor ocupate de turci.

O elocventă imagine a abilității diplomatice a domnitorului ne-o oferă comentariile lui Ioan Kemény, trimisul principelui Rákóczi al Transilvaniei: „I-am adus mustrări că scrie într-un fel scrisorile sale de credință și se poartă în alt fel…”.El numai s-a mirat, întrebându-se dacă a fost beat sau nebun, că s-a îndatorat în asemenea lucruri pe care nu le putea îndeplini căci dacă turcii îi poruncesc să se ridice împotriva noastră și să ne fie dușman el n-are încotro, de altfel el va păstra pacea și prietenia făcând întocmai ca ogarul, care e dus legat la vânat împotriva voii lui: dacă scapă nu aleargă după vânat ci o ia în altă parte… .S-a jurat cât a putut cu vorba, dar nu ne-a dat în mână o nouă scrisoare de credință.

În 1653,Vasile Lupu este răsturnat din scaun printr-o răzmeriță a boierimii moldovene în frunte cu marele logofăt Gheorghe Ștefan, aceștia fiind sprijiniți de Matei Basarab și Gheorghe Rákóczi II. Este nevoit să fugă în Polonia, împreună cu o parte a boierilor și se întoarce cu ajutor de la ginerele său Timus și este reinstalat în scaun însă pentru puțină vreme, în același an este nevoit să plece la Constantinopol unde va muri în 1661.

II. Influența domnitorului Vasile Lupu asupra vieții bisericești din prima jumătate a secolului al XVII-lea.

Istoria îndelungată a patriei noastre ne oferă exemple de mari domnitori care prin străduința lor susținută, prin înțelepciunea pe care au primit-o de la Dumnezeu, au făcut eforturi considerabile pentru a sprijini Biserica strămoșească în momentele de grea încercare la care a fost supusă. Un asemenea exemplu este și cel al lui Vasile Lupu, a cărui ocârmuire în scaunul Moldovei este una din cele mai lungi din țările române, a șasea ca durată după cele ale lui Ștefan cel Mare – 47 de ani, Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun – câte 32 de ani, Constantin Brâncoveanu – 26 de ani și Matei Basarab – 22 de ani.

Lunga sa ședere în scaunul țării într-o vreme în care durata medie a unei domnii nu depășea doi sau trei ani (uneori doar într-un singur an se succedeau la tron câte trei sau patru domni), avea să aibă pentru Moldova consecințe importante atât pe plan politic și economic, cât și pe plan religios, ea asigurând pe deoparte, o continuitate în înfăptuirea scopurilor politice, iar pe de altă parte, o relativă stabilitate economică care va aduce țării o vizibilă stare de prosperitate și îndestulare, lucru îmbucurător pentru Biserică deoarece va putea fi susținută atât moral, cât și financiar.

Secolul al XVII-lea a fost martorul unei grandioase manifestări religioase. Propaganda protestantă, dar mai ales calvinismul, în mersul său spre prozelitism, s-a lovit de credința curată a poporului român. În toate statele europene, calvinismul pătrundea foarte ușor în păturile sociale, însă în țara noastră nu a avut sorți de izbândă deoarece adevăratul sprijinitor al luptei pentru stăvilirea acestei maladii a fost ambițiosul Domn al Moldovei, Vasile Lupu, care ajutat de Petru Movilă, mitropolit al Kievului și de Varlaam, mitropolit al Moldovei, a făcut cunoscut lumii întregi, prin autoritatea ce o avea asupra Patriarhiilor orientale, în special asupra Constantinopolului, și prin hotărârile luate de sinodul local de la Iași, că peste credința noastră de veacuri nu se poate altoi altă credință și că ortodoxia română își are rolul hotărâtor în mersul ei spre o nouă îndrumare a întregii Ortodoxii.

II.1. Vasile Lupu, următor al bazileilor de la Constantinopol.

Ideea imperială bizantină care a supraviețuit după dramaticul an 1453 și-a găsit în țările române, singurele țări ortodoxe din bazinul dunărean rămase neocupate de către turci, teren fertil de afirmare și înflorire. Aici, în ambianța curților domnești de la Târgoviște și București sau de la Suceava și Iași ,domnii începând cu Neagoe Basarab și încheind cu Constantin Brâncoveanu s-au considerat, prin intenții sau fapte, drept urmași și continuatori ai împăraților bizantini. Din șirul de domni pământeni care au năzuit spre împlinirea acestui ideal, Vasile Vodă pare a se fi apropiat cel mai mult de intenția de a vedea din nou vechiul Imperiu Bizantin redeșteptat, el ajungând să domine în scurt timp atât lumea laică,cât și lumea religioasă ortodoxă din limitele hotarelor pontice ale fostului imperiu.

Este lesne de înțeles că fastul impresionant al curții de la Iași și are ca model curtea imperială bizantină a cărui strălucire, în perioada sa de glorie, intrase în legendă. Vasile Vodă ținea să arate lumii că Bizanțului continuă să trăiască prin el, demn urmaș al împăraților constantinopolitani, și pentru aceasta va împrumuta nu numai haina exterioară a vieții de curte menită îndeosebi a face impresie ci va încerca să revitalizeze și să actualizeze parte din ideile, ambițiile, prerogativele sau ierarhiile vechi lumi. Într-un astfel de context se înscriu raporturile, deosebit de importante prin semnificația lor, pe care domnul moldovean le stabilește cu Biserica Ortodoxă a lumii sud-est europene și orientale. În conjunctura în care turcii dețin controlul asupra Balcanilor și Asiei Mici, inclusiv Orientul Apropiat, din gloria de odinioară a marilor Patriarhii ecumenice nu a mai rămas decât o nostalgică amintire, țările române aproape singurele protectoare ale creștinismului din această zonă.

Nu mult timp după sosirea în scaunul țării, Vasile Lupu va juca rolul cel mai important în organizarea și conducerea vieții religioase din respectiva arie religioasă. Influența sa se va întinde de la sud de Dunăre până în Gruzia, Anatolia sau Egipt,domnul Moldovei devenind astfel pentru întreaga lume ortodoxă un adevărat Bazileu protector al tuturor creștinilor. El va ajunge să guverneze biserica, „toată biserica” după cum sublinia Nicolae Iorga, de el depinzând existența celor patru patriarhii ortodoxe în frunte cu patriarhii lor.

Tot el este sprijinitorul material al vieții monastice sau mirene inclusiv al autonomiilor monahale de la muntele Athos ai căror trimiși se perindă pe la curtea Moldovei spre a cere ajutoare. La Iași, la somptuoasa biserică Trei Ierarhi, înălțată în intenția de a servi drept „biserica a bisericilor ortodoxe” , din voința domnului vor veni pentru hirotonire și pentru primirea cârjei, patriarhii pe care el, domnul Moldovei, îi numește în scaunele patriarhale. Sub aceste aspecte, capitala Moldovei va deveni pentru aproximativ două decenii un fel de mic Constantinopol, de unde voința de fier a domnitorului va impune ordine într-o lume dezorganizată și dezbinată. Ecumenicii, în schimb, nu prididise să-l gratuleze cu numai puțin de treizeci de titluri, care mai de care mai elogioase, titluri hărăzite altădată numai bazileilor: „cel ce sprijină toate bisericile ecumenice”, „înlocuitorul prea sfinților împărați ortodocși”, „apărătorul păcii peste tot pământul”, „un nou Ahile fără de care n-ar mai fi dăinuit la Patriarhie piatră peste piatră”.

II. 1.1.Relația cu Patriarhia de Constantinopol.

Patriarhia de Costantinopol avea la începutul anului 1640, o situație financiară dezastruoasă moștenită de la patriarhul Timotei. Chiril Lucaris, împovărase de asemenea datoria Patriarhiei iar patriarhul Grigore de Amasia lăsase și el datorii, așa că la 1624 se luă hotărârea să se pună o taxă și un hariciu ca să poată fi plătite o parte din datorii. Chiril de Bereea, urmaș al lui Lucaris înmulți și mai mult aceste datorii, iar un consiliu care-i vădise faptele fusese surghiunit. Printre acești surghiuniți se afla și Partenie de Ianina care face o plângere sultanului Murat și acesta închide și osândește pe Chiril de Bereea și astfel la 1 iulie 1639 fu ales patriarh ecumeinic, Partenie de Adrianopol.

Discordia și dezordinea din sânul Bisericii îl nemulțumesc pe domn care nu mai este dispus să-și risipească aurul dacă nu i se poate da seama de felul în care a fost cheltuit. În decembrie 1640, printr-o scrisoare deosebit de tăioasă și fermă, el se adresează patriarhului de Constantinopol cu vorbe grele: „Nu v-ați împovărat zilnic de schimbările Patriarhilor, de atâtea dări, de atâtea cheltuieli, de atâta prăpastie a datoriei ce ați aruncat-o, ci iarăși și ieri a fost așa și veți începe adunările și cursele împotriva căpeteniilor voastre”. El se ridică împotriva cheltuielilor fără măsură și fără număr și cere ca timp de șase luni să i se lase mână liberă spre a pune ordine în acest haos. Cere, în schimb acceptarea unor condiții dintre care, prima și cea mai importantă este supunerea gestiunii Patriarhiei unui control sever prin intermediul unei comisii formate din trei sau patru episcopi, numiți imediat și aleși anual de sinod.

Severul Vasile Vodă ține să-i avertizeze în același timp că „odată ce m-am apucat de acest lucru, v-o spun limpede, rămân cu cămașa și voia voastră nu se va face”. Constrânsă de situația în care se afla, Patriarhia acceptă condițiile impuse de domn care, la rândul său, va scoate din visteria țării 2.000.000 de aspri, plătind vechea datorie a Patriarhiei plus alți 48.000 de aspri din datoria cea nouă, la care se mai adaugă alți 468.000 de aspri.

Pentru a salva situația Patriarhiei, nu se bazează numai pe puterile lui, și la 20 februarie 1645 el scrie țarului Mihail Fedorovici pentru a ajuta Patriarhia înfățișând țarului toată tragedia bisericii de sub stăpânirea turcilor.

Scopul ajutorării Patriarhiei de Constantinopol era asigurarea demnității întregii lumi ortodoxe. Numai astfel ne putem explica tendința lui de a ajunge urmaș al lui Constantin cel Mare la Constantinopol, dar fiind trădat de Partenie al II-lea, patriarhul din acea vreme, care făcu imprudența de a spune că mitra ce o poartă pe cap la slujba de Paști în 1645 este de altfel o coroană destinată lui Vasile Lupu, îl făcu să plătească 15.000 de taleri, pentru a pedepsi pe Partenie. Acesta neputând argumenta afirmațiile, deși trecu la mahomedanism, fu spânzurat în fața bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol.

Acest recalcitrant patriarh va manifesta o atitudine dușmănoasă față de Vasile Lupu și cu prilejul sinodului de la Iași, domnitorul sistând imediat plata ajutoarelor bănești, ceea ce-l va determina pe înaltul prelat să-și schimbe de îndată poziția. Vasile Lupu nu-l va ierta pentru ostilitatea sa și va cere dublarea numărului de membri ai comisiei desemnată a supraveghea gestiunea Patriarhiei.

Un grec cu numele de Ioan de Petrov, scrie la Moscova, că fiind detronat Partenie de la Patriarhat s-a strigat la sfințirea celui nou „anaxios”, „și au scris despre aceasta principelui Vasile Vodă, întrebându-l ce gândește dânsul?Iar Vasile Vodă a scris despre el ca să nu-i facă nici o vătămare, ci numai să-l exileze în insula Cipru” ;și cum la numirea fiecărui patriarh, noul investit trebuia să plătească o taxă de 120.000 efimci, Vasile Lupu i-a ajutat plătind 42.000 efimci.

Apare deci limpede că domnul Moldovei nu a exercitat doar o influență formală asupra Bisericii Ortodoxe, ci el s-a impus și a fost acceptat ca protector oficial al acesteia.

De altfel, în 1645, va fi solicitat ca arbitru într-un conflict ivit între patriarhul Alexandriei și cel al Constantinopolului, conflict judecat la Iași, sub atenta supraveghere a domnului. Dar hotărârea sa nefiind respectată de către cei doi împricinați, Vasile Lupu îi va scrie mânios patriarhului de Constantinopol: „cu treaba asta, o prea sfinte stăpân, nu vreau nici răspuns, nici termen, nici zăbavă, nici pretext, nici amânări, nici nepăsare”.

Tonul și conținutul scrisorii nu lasă loc nici unui dubiu asupra raporturilor ce se statorniciseră între clerul ortodox și intransigentul Vasile Lupu „care era acum un fel de Vasile al III-lea în noul Bizanț românesc” , după cum observa Nicolae Iorga.

Și chiar dacă acest Bizanț nu s-a putut reclădi, ideea în sine a mobilizat ambiții, angajând acțiuni îndrăznețe și generând fapte de cultură care ne permit astăzi să profilăm personalitatea complexă a acestui Vasile Lupu Voievod, domn sub semnul căruia punem o întreagă epocă de cultură și istorie.

De această putere se va bucura Vasile la conducerea Patriarhiei de Constantinopol până în 1651. Între 1651-1653 influența sa va înceta, de acum va avea amestec în alegerea Patriarhului, ambasadorul englez, care impune pe Chiril al III-lea și apoi pe Paisie de Larisa, fapt ce înseamnă diminuarea puterii lui Vasile în conducerea Bisericii ecumenice. Această stare se datorează scăderii resurselor bănești a domnitorului moldovean, intrigilor ardelene și muntene, cât și certurilor interne despre care atât turcii cât și grecii aveau cunoștință.

II. 1.2. Relația cu Patriarhia de Alexandriei.

Primul reprezentant al scaunului patriarhal din Alexandria care întreține relații cu Moldova este Nichifor Klaronzaunos, originar din Candia, venit în scaunul Alexandriei în locul lui Mitrofan Kritopulos, mort în Țara Românească. Sub administrația sa izbucni conflictul între Patriarhie și călugării de la Muntele Sinai, care atrăgeau pe credincioși la Metocul din Cairo.

Patriarhul Nichifor muri iar Vasile Lupu, prin autoritatea de care se bucura, reuși să-l numească în scaunul Alexandriei pe Ioanichie de Bereea, care cere domnitorului moldovean să medieze acest conflict.

Vasile Lupu răspunde sinaiților printr-o scrisoare, datată la 10 august 1645, Iași, următoarele: „Io Vasile Voevod, cu mila lui Dumnezeu domn a toată Moldovlahia…

Prea-iubitorule de Dumnezeu, arhiepiscop al Sinaii, chir Ioasaf și prea-evlavioși ieromonahi și monahi, salutăm cu dragoste iubirea voastră…dăunăzi mi-ați scris pentru metohul vostru că pe vremea celor mai demult Patriarhi ai Alexandriei, chir Silvestru și chir Meletie, ați liturghisit neîmpiedecați în acel metoh, și numai bătrânul Patriarh Chiril a împiedecat să nu se mai slujească dumnezeiasca și sfânta jertfă acolo….

Astfel noi,iubind dreptatea și dorind să aflăm curatul adevăr,n-am dat ascultare nici la cuvintele lui chir Nichifor, nici ale egumenului, am hotărât să trimitem un om al nostru să cerceteze și să afle cu de-amănuntul în frica lui Dumnezeu la toți creștinii de acolo pentru acea afacere a metohului…Dar între acestea a trecut la cele veșnice chir Nichifor și n-a putut să vie omul nostru, și s-a mutat la acest scaun, prea-sfântul,chir Ioanichie… care mi-a arătat spre mai deplină înștiințare și învederare curată copiile tomurilor ce s-au făcut pentru acest lucru de la trei Patriarhi: chir Timotei Ecumenicul, chir Sofronie de Ierusalim și chir Ioachim de Antiohia, care tomuri rânduiesc lămurit și arată cum în toate chipurile acei Patriarhi au găsit fără rost și neadmisibil a se săvârși liturghia în acel metoh…”.

Ioasaf, arhiepiscopul-egumen al Muntelui Sinai continuă să apere ceea ce socotea dreptul său iar Vasile se adresează atunci patriarhilor de Ierusalim și de Antiohia. În 1648 se reîmpacă cu sinaiții.

Din puținele legături pe care Vasile Lupu le-a închegat cu Alexandria și mai ales din autoritatea pe care și-a impus-o în conflictul Patriarhiei cu călugării de la Sinai, se desprinde clar de câtă considerațiune se bucura acest domn, în afară de Constantinopol, față de Alexandria.

Această deosebită considerație se datorează pe deoparte în special autorității de care se bucura asupra Patriarhiei de Constantinopol, iar pe de altă parte donațiile îmbelșugate și continui pe care le făcea acestor scaune. Situația financiară grea, cât și dorința grecilor de a aduna averi, au găsit în bunăvoința largă a lui Vasile Lupu un izvor nesecat. Nu trebuie să uităm însă, că preponderența lui Vasile Lupu asupra bisericii se evidențiază într-un chip cumpătat și numai în interesul credinței ortodoxe. Stăpân vremelnic și mereu hărțuit, al unei mici provincii în care civilizația de abia se ivea, Vasile Lupu a știut prin prestigiul său să-și atragă laudele și stima Patriarhiilor Ecumenice.

II. 1.3. Relația cu Patriarhia Ierusalimului.

În secolul al XVII-lea se găsea în greu impas Patriarhia de Ierusalim. Această patriarhie avea în Moldova câteva Mănăstiri închinate: Sfântul Sava, Barnovschi și Galata lui Petre Șchiopul din Iași. Legăturile cu această patriarhie sunt vechi, ele începuseră sub Teofan, doritorul de reforme bisericești și perseverent în amiciție cu țarul Rusiei și cu domnul Moldovei. Darurile adunate de la diferiți cârmuitori de state, cât și buna chiverniseală a lui Teofan în treburile Patriarhiei de Ierusalim, îi aduse acesteia o frumoasă reputație materială și spirituală.

Teofan muri la 14 decembrie 1644, moarte care prilejui lui Vasile Lupu să-și arate și asupra acestei Patriarhii autoritatea, numind pe Paisie de Galata, un grec și totodată intim prieten al casei domnului Moldovei.

Sfințirea lui Paisie avu loc la Iași în biserica Trei Ierarhi. La această sfințire au luat parte Varlaam al Moldovei, Grigore al Larisei, Atanasie de Roman și Lavrentie al Casandrei la 25 martie 1645. Noul patriarh porni spre Moscova, desigur pentru a aduna ofrande căci tot pentru aceasta se afla și în Moldova, și nu se întoarse decât în 1651, când îl găsim la curte domnului Vasile Lupu.

Istoria nu ne-a lăsat documente și nici prea multe date cu privire la aceste legături, dintre Vasile Lupu și scaunul Sfântului Iacov, însă din câte avem putem conchide că nu mică era influența domnului moldovean în treburile Patriarhiei de Ierusalim. Prin faptul că este numit Paisie de Galata, care se ocupa cu strângerea și administrarea veniturilor de la mănăstirile închinate Ierusalimului, vedem că aceste venituri se înmulțeau tot cu banii dați de Vasile Lupu. Astfel, cei de la Ierusalim nu l-ar fi primit pe Paisie și nici Vasile Lupu n-ar fi avut cuvânt hotărâtor, însă știind că Ierusalimul nu poate dura decât prin sprijinul lui, au primit propunerea.

Nu l-au înconjurat pe Vasile Lupu, pentru ajutoare, nici călugării mănăstirilor mai însemnate. Astfel cei de la Meteore, apelează la acest domn ”al credinții drepte a noastre, a creștinilor, prea puternic înainte luptător „ obligându-se a fi „cei mai mici rugători ai strălucirii tale”. Suferința acestor monarhi din eparhia Stagelor de lângă Tricala, se datorează „pizmăreților evrei” de care erau bătuți cu nuielele, biciuiți, aruncați în închisoare, încât abia își păstrau credința, deoarece căzuseră „ la mari datorii” cu mănăstirile lor.

Singurul ajutător la care apelează pentru a-și păstra „ de abia credința”, nu era decât Vasile Lupu, mila și bogăția căruia, pentru Biserica Ortodoxă, trecuse ca o alinare pentru cei obidiți, toate granițele.

II. 1.4. Relația cu Biserica Transilvaniei.

În genere este știut că Vasile Lupu a tins la o unire a tuturor românilor din Muntenia, Moldova și Transilvania, așa cum făcuse pentru puțină vreme Mihai Viteazu, fapt care ar fi fost posibil dacă pe lângă simțul diplomației cu care era înzestrat, ar fi avut o oaste puternică și un rival mai puțin viteaz, în persoana lui Matei Basarab.

Deși planul unirii tuturor românilor nu i-a reușit, n-a încetat totuși să sprijine acțiunea Bisericii Ortodoxe din Ardeal, în această epocă de luptă și aprigă frământare între catolicism și calvinism pentru acapararea Ortodoxiei.

În 1640 este ales ca mitropolit al Ardealului, în urma recomandării făcute de de Vasile Lupu către Rákóczi cu care avea legături secrete Ilie Iorest. Acest ierarh, pășește cu energie contra tendințelor de calvinizare a Bisericii române, promițând să fie un vrednic ortodox. Prin pâri mincinoase contra lui, este aruncat în temniță împreună cu mulți preoți și creștini, de unde fu eliberat după nouă luni, în schimbul sumei de o mie de taleri.

Scăpat de închisoare, cu amărăciunea în suflet că fusese împiedicat să facă bine fraților săi, dator pentru suma depusă ca răscumpărare, Ilie Iorest vine în Moldova, unde fusese dat și crescut pentru învățătură de carte, deși se născuse în partea țării ungurești. El se adresează arhiereilor Moldovei, care desigur îl cunoșteau căci învățase carte în mănăstire Putna unde și ei vor fi învățat și unde fusese înaintat după oarecare vreme în treapta preoției. După alegerea ca mitropolit, a fost sfințit de Teofil al Ungrovlahiei la 9 noiembrie 1640 la Târgoviște. În acest timp Gheorghe Ciulai „ popa cel mare al regelui ” căuta să atragă pe ortodocși la protestantism și văzând în Iorest un adversar puternic „ i-a adus mărturii mincinoase”.

Arhiereii Moldovei, Varlaam, Anastasie de Roman, Ștefan al Rădăuților și Ghedeon al Hușilor îl recomandă printr-o scrisoare din 2 iunie 1645 țarului, pentru a i se da libertatea pentru a putea răscumpăra cei 1.000 de taleri.

Vasile Lupu eliberează la 20 iunie 1645 un pașaport în limba polonă, în care face cunoscut că „ prea cinstitul Iorest merge pentru a cere milostenie în țara Țarului din Moscova și pentru acest motiv pârgarii din orașe,cetăți și namiesnici să-l primească pretutindeni de bună voie și fără temere ca pe un călugăr bine credincios întru toate credincios”.

Desigur, că în 1645, visteria lui Vasile Lupu era scăzută atât din cauza marilor cheltuieli făcute de Patriarhie, cu sinodul din 1642, căsătoria fetelor și poate și cu armata. Totuși el nu este dezinteresat de soarta celui pe care-l recomandase lui Rákóczi și acum la vremuri de grea cumpănă îi vine în ajutor cu ce poate. El era conștient că una din condițiile puse de Iorest, la alegere ca mitropolit fusese și aceea de a răspândi catehismul calvinesc, convenție pe care vrednicul mitropolit, nu o executase.

Situația lui Iorest s-a agravat și prin faptul că la 1643 Rákóczi prinde o scrisoare a lui Vasile Lupu către Sultan, în care-și manifesta dorința de a cuceri Ardealul. Nu știm cât timp a peregrinat mitropolitul Ilie Iorest prin Rusia, dar în 1656-1657 îl găsim vlădică la Huși.

Între timp Vasile Lupu a ajutat și material bisericile din Ardeal, astfel el da în fiecare an câte 12.300 de aspri bisericii din Șcheii Brașovului, „ pe lângă alte ajutoare bisericilor și preoților ardeleni a căror amintire scrisă începe să iasă la lumină”. Este posibil ca și Mitropolia Ardealului să se fi bucurat de sprijinul material al lui Vasile Lupu, deducem acest fapt din legăturile lui cu Iorest, care n-a fost străin de planurile domnitorului de a cuceri Ardealul. Singura și adevărata luptă a mitropolitului a fost însă pentru apărarea Ortodoxiei, care păstra intactă deznaționalizarea românilor. Deci lupta contra lui Iorest era pe deoparte împotriva Ortodoxiei iar pe de altă parte împotriva românismului. Prin sprijinul acordat Bisericii din Transilvania, Vasile Lupu a demonstrat că simțul religios și de român patriot nu i-a lipsit nici în această împrejurare.

II. 2. Mitropolitul Varlaam și Mitropolitul Petru Movilă, colaboratori ai lui Vasile Lupu.

Dintre ierarhii moldoveni care au păstorit înainte de Varlaam se desprinde luminoasa figură a mitropolitului Anastasie Crimca, desăvârșit caligraf si iscusit miniaturist, iubitor de cultură slavonă, ctitor al frumoasei mănăstiri Dragomirna. Prin înfăptuirile sale a statornicit în primele decenii ale secolului al XVII-lea o tradiție cărturărească pe care avea să o ducă mai departe, în același secol, alți doi mitropoliți și cărturari:Varlaam și Dosoftei.

Condițiile politice de instabilitate și nesiguranță din primele decenii ale secolului al XVII-lea, apăsarea otomană și însăși structura orânduirii feudale au adus țăranilor moldoveni sărăcie și umilință. Clericii de mir de la sate, ca și țăranii erau „supuși la dări grele și aspre”. Ei plăteau birul mirean dar uneori li se „jefuia” averea pentru locuitorii care nu voiau sau nu-și puteau plăti impozitele. Din mai multe documente rezultă că preoții de mir de la sate și chiar cei de la orașe prestau lucru domnesc, lucru la cetăți și mori „din pricina vieții lor nevoiașe și lipsite”, unii dintre ei renunțau la preoție și chiar fugeau din țară ca „făcători de rele” rămânând bisericile fără preoți. Nici sub aspectul pregătirii lor profesionale preoții nu stăteau mai bine. Mitropolitul Matei al Mirelor scria că mulți erau preoții care nu cunoșteau bine rânduielile liturgice și nu aveau cunoștințe teologice necesare.

În luna iulie 1632, după moartea mitropolitului Atanasie care păstorise puțină vreme, clerul și credincioșii moldoveni trebuiau să aleagă un nou arhipăstor. Singurul candidat care putea să gândească la scaunul mitropolitan, în condițiile vieții bisericești de atunci, era episcopul de Roman, sau cel mult, unul din ceilalți doi episcopi moldoveni – cel de Rădăuți sau cel de Huși. De data aceasta însă, tradiția temeinic înrădăcinată în viața bisericească a Moldovei n-a împiedicat libertatea de gândire, de voința și hotărârea clericilor și credincioșilor moldoveni. Cultura arhimandritului Varlaam, cunoștințele sale despre oameni și viață, distincția pe care o arătase în călugărie, experiența în diplomație la curțile de la Kiev, Moscova și Constantinopol, în cele mai înalte cercuri ale Moldovei cât și între călugări ,preoți și credincioși legăturile care le avea cu boierii de țară, factor activ și hotărâtor atunci, în viața de stat a Moldovei, l-au ridicat în scaunul mitropolitan.

Varlaam era originar din ținutul Vrancei dintr-o familie de răzeși, cu numele Moțoc. A învățat carte grecească și slavonească la „schitul lui Zosin”, în apropierea căruia la 1602, Nestor Ureche și soția Mitrofana, vor ridica mănăstirea Secu unde va fi călugărit tânărul Vasile, punându-i-se numele de Varlaam. Datorită calităților sale ajunge în curând egumen al mănăstirii și om de încredere al domnitorului Miron Barnovschi, care îl va trimite la Moscova pentru a cumpăra icoane pentru mănăstirea Dragomirna și pentru alte două biserici ctitorii ale domnului moldovean.

În drum spre Moscova, s-a oprit pe la Kiev, unde era egumen al Lavrei Pecerska, fiul de domn român Petru Movilă. La Moscova Varlaam a comandat mai multe icoane la doi zugravi de acolo însă aceștia au întârziat lucrările și la 20 decembrie 1629 este nevoit să se întoarcă acasă fără icoane deoarece patriarhul Filaret a considerat că acestea au fost executate necuvios, fapt pentru care n-a îngăduit ieșirea lor din țară. Icoanele au fost recuperate mult mai târziu de domnitorul Vasile Lupu, după mai multe insistențe pe lângă țar și patriarh.

Frumoasele sale însușiri duhovnicești, cultura sa adâncă și strădaniile neobosite în slujba Bisericii au făcut să fie hirotonit întru arhiereu în ziua de 23 septembrie 1632, cu acest prilej rostind o cuvântare învățatul grec Meletie Syrigos care se afla atunci la Iași. Primii ani de păstorire ai mitropolitului Varlaam au căzut în vremuri destul de tulburi, din pricina prea deselor schimbări de domni, dar a continuat nestânjenită în tot cursul domniei lui Vasile Lupu.

Deși nu s-au păstrat prea multe știri privind raporturile dintre Vasile Lupu și Varlaam, sunt destule fapte și mărturii care arată limpede că mitropolitul a fost un sfetnic apropiat și credincios al domnului. Mai întâi faptul că Varlaam a stat aproape tot timpul la Iași, în orașul în care Vasile Lupu, spre deosebire de unii din predecesorii săi, statornicise capitala țării, dovedește că era sfetnic domnesc apropiat. Mitropoliții se intitulau până târziu în secolul al XVII-lea „al Sucevei” sau „al Sucevei și al Moldovei”. Însuși Varlaam, retrăgându-se în 1653 la mănăstirea Secu, semnează în cunoscutele sale autografe „Varlaam Mitropolit biv Sucevschi”. Formal, Mitropolia fusese mutată la Iași, dar unii mitropoliți stăteau mai mult la Suceava, deoarece acest oraș era considerat reședință mitropolitană. Cu toate că era Mitropolit al Sucevei, Varlaam însă, a stat mai mult la Iași, lângă domnitor, care se silea să înfrumusețeze prin diferite înfăptuiri acest oraș.

Misionarul catolic Bogdan Baksic amintea în 1641 de „un arhiepiscop care stătea totdeauna la Iași împreună cu domnitorul, deși nu este eparhia sa în Iași ci în Suceava și se ducea în fiecare zi la curte”. După același misionar, Vasile Lupu ținea divan aproape în fiecare zi și prezența mitropolitului era obligatorie. Chiar episcopul Bandini care a condus episcopia catolică din Iași în vremea lui Vasile Lupu, cere să i se îngăduie să poarte mantia atunci când se prezintă la audiență la prinț întocmai ca mitropolitul său care vine cu mare decor și mare pompă.

Reședința mitropolitului Varlaam lângă domnitor era determinată de împrejurarea că Iașul devenea cu fiecare an ce trecea capitala politică și bisericească a Moldovei, dar și faptul că mitropolitul era sfetnic domnesc apropiat. În anul 1637 Varlaam scria țarului Mihail Teodorovici, mulțumindu-i pentru binefacerile primite. Totodată îi trimitea „slujba și viața sfântului Ioan care a suferit moartea în Bielograd” și „chipul lui spre binecuvântarea” țarului și aducea la cunoștință că a tradus „pe limba românească cartea Sfântului Calist, cuvântările la Sfânta Evanghelie care s-o citească preoții în biserică, spre învățătura românilor credincioși”. Comunică țarului că opera sa este gata de tipar dar cu mâhnirea că nu-și poate îndeplini dorința din cauza situației grele din țară, îi cere ajutor pentru lucrul acesta. Nevoia de a tipări lucrările sale l-a determinat pe mitropolitul Varlaam să-l sfătuiască pe domnitor ca să ceară lui Petru Movilă o tipografie pentru țara sa. Amintind în prefața „Cazaniei” sale a cărei imprimare a început în 1643 „de lipsa dascălilor și a învățăturii” la români, mitropolitul Varlaam va sfătui pe domnitor să înființeze în Iași un colegiu de felul celui de la Kiev pentru instruirea și luminarea tinerilor moldoveni.

Trimiterea lui Varlaam în 1644 într-o misiune diplomatică la Târgoviște unde domnea Matei Basarab și unde a cunoscut pe distinsul cărturar și pravoslanicul creștin Udriște Năsturel este, un fapt care dă imaginea însușirilor și calităților mitropolitului, dar este și un semn evident al prețuirii de care se bucura învățătorul Bisericii moldovene în fața domnitorului. Experiența și spiritul său diplomatic, cunoscut și cu prilejul călătoriilor la Kiev și Moscova, a putut găsi cele mai potrivite soluții pentru statornicirea raporturilor frățești între cei doi domni.

Dacă s-ar mai aminti că în pisania de la biserica Sfinții Trei Ierarhi figurează și numele său, ca unul care a sfințit această biserică, fapt prea puțin obișnuit în pisaniile ctitoriilor domnești vechi, sau faptul că în anumite împrejurări domnitorul vizita pe mitropolit la locuința sa, de pildă în 1653 când era bolnav, cum scrie Paul de Alep, sau retragerea la mănăstirea Secu după ce Vasile Lupu pierde tronul, putem să ne dăm seama că Varlaam a fost un sfetnic înțelept, credincios și devotat al domnitorului în cele mai variate și importante probleme din viața Moldovei. În iulie 1639, Varlaam apare printre candidații la scaunul patriarhal din Constantinopol, alături de Partenie al Adrianopolului și Porfirie al Niceei, fapt unic în istoria Bisericii Ortodoxe Române, ce se datorează prestigiului de care se bucura mitropolitul moldovean în fața forului electoral constantinopolitan și negreșit domnului Vasile Lupu care-l prețuia și a cărui influență era tot mai puternică în viața Patriarhiei de Constantinopol.

Printre sfetnicii lui Vasile Lupu în lucrarea sa de mijlocitor între delegațiile ortodoxe, cea grecească și cea ruteană, care au luat parte la sinodul desfășurat la Iași în 1642, cu siguranță s-a aflat și mitropolitul Varlaam care a participat la sinod împreună cu toți episcopii din Moldova. După unele documente cunoscute din vremea când păstorea Varlaam, preoții de la bisericile domnești s-au bucurat de unele privilegii, scutiri de biruri, acordate la intervenția mitropolitului.

Preocuparea esențială a mitropolitului însă, a fost editarea cărților bisericești în limba română pentru a instrui și familiariza pe preoți cu diferitele probleme teologice care în vremea aceea erau obiect de discuție și pentru a înlesni credincioșilor cunoașterea adevărurilor de credință ortodoxă și a normelor morale religioase prin care se pot împăca cu Dumnezeu.

Contemporan cu Varlaam și trebuie să ni-i închipuim și prieteni, Varlaam participând la hirotonia lui, la 22 aprilie 1633, Petru Movilă, mitropolitul Kievului, nu și-a uitat niciodată originea românească și n-a încetat a se preocupa de destinele culturale ale Moldovei. El se trăgea din familia Movileștilor care la începutul secolului al XVII-lea au ocupat de mai multe ori tronurile Țării Românești și Moldovei. După moartea tatălui său, Simion Movilă, a fost nevoit să plece în Polonia împreună cu mama sa. A făcut școală la Liov și datorită înclinațiilor sale spre călugărie, se duce la mănăstirea Lavra Pecerska unde în 1627 va fi ales arhimandrit și egumen al acestei mănăstiri, la doar 31 de ani. Nu după multă vreme, în 1633, a fost hirotonit „arhiepiscop și mitropolit al Kievului, Haliciului și a toată Rusia”(e vorba de Rusia mică). Rodnica activitate începută de Petru Movilă ca egumen la mănăstirea Lavra Pecerska va fi continuată cu și mai multă însuflețire după înscăunarea sa ca mitropolit. O grijă deosebită și permanentă va purta pentru școala sa, ale cărei baze le pusese în 1633 la Lavra și care va deveni mai târziu vestită Academie duhovnicească de la Kiev.

Această școală,care va avea o programă de studii identică cu a școlilor superioare din Occident, cu un personal didactic temeinic pregătit și o bibliotecă bogată, fiind cel mai vechi așezământ superior la slavii ortodocși, va fi modelul pentru școala superioară de la mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, organizată de Vasile Lupu, în 1640. Este de-a dreptul impresionantă activitatea sa tipografică desfășurată în timpul păstoririi sale. Se cunosc aproximativ 50 de tipărituri îngrijite de Petru Movilă, unele lucrate de el însuși, altele de ucenici sau colaboratori de-ai săi.

Cea mai importantă din lucrările sale este fără îndoială „Mărturisirea ortodoxă”. Lucrarea sa este foarte necesară, dată fiind acțiunea prozelistă, protestantă și catolică ce se înregistra în acel timp. Era scrisă în limba latină și împărțită după cele trei virtuți teologice – credința, nădejdea și dragostea, cuprinzând 261 de întrebări și tot atâtea răspunsuri. În 1640, Petru Movilă a convocat un sinod la Kiev pentru a cerceta lucrarea alcătuită de el. Sinodul a analizat rând pe rând toate articolele mărturisirii și n-a fost de acord asupra a două puncte ale ei, fapt pentru care a hotărât să ceară părerea patriarhului ecumenic de la Constantinopol.

În mai 1642 s-a ținut la Constantinopol un sinod cu intenția de a liniști spiritele și de a pune capăt disensiunilor și tulburărilor pricinuite de mărturisirea calvinizată atribuită lui Chiril Lukaris din 1629. A fost condamnată acea mărturisire, fără a fi condamnat însă și patriarhul Chiril Lukaris, precum ar fi voit cunoscutul teolog de atunci, Meletie Sirigul. S-a hotărât convocarea unui alt sinod, cu participarea delegațiilor mai multor Biserici ortodoxe, care să cerceteze din nou mărturisirea mitropolitului kievean. Acest sinod a fost convocat la Iași în 1642 în incinta mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi.

Cartea lui Petru Movilă a fost cercetată și apreciată de numeroși teologi, din toate timpurile și de toate confesiunile. Mult timp a fost folosită ca manual în școlile teologice ortodoxe din Rusia și Țările Române. În afară de faptul că Mărturisirea Ortodoxă a fost aprobată de un sinod ținut la Iași, Petru Movilă a păstrat legături neîntrerupte cu Țările Românești, dăruind cărți dedicate domnilor români Matei Basarab și Vasile Lupu, cum e cazul unui „Penticostal”, editat în limba slavonă la Liov în 1642. A sprijinit cu multă dărnicie activitatea culturală tipografică, cumpărând sau dăruind mai multe tipografii: a lui Matei Basarab de la Câmpulung 1635, Govora 1637, a lui Vasile Lupu de la Iași 1640-1641 în care au apărut primele cărți românești, tot el trimițând și meșteri tipografi.

În 1640, mitropolitul a trimis patru profesori, în frunte cu Sofronie Pociatki, la cererea domnitorului Vasile Lupu, care a întemeiat un colegiu după modelul celui de la Kiev. La începutul anului 1645, Petru Movilă a avut ocazia să viziteze Moldova, pe care o părăsise în copilărie, venind să binecuvânteze căsătoria fiicei lui Vasile Lupu, Maria, cu nobilul lituanian Ianusz Radziwill. Taina căsătoriei s-a săvârșit în biserica Trei Ierarhi din Iași și cu acest prilej, mitropolitul kievean a rostit un cuvânt duhovnicesc, un adevărat tratat teologic despre Taina Cununiei, bine documentat pe baza Vechiului și Noului Testament.

Prin activitatea sa, Petru Movilă se va integra cu rol hotărâtor în lupta întregului Răsărit cu prozelitismul apusean. Ideea lui de a reține și a asimila din catolicism ceea ce putea să dea Ortodoxiei forță și replică, pusă în slujba tezaurului tradițional și conferindu-i acestuia netă superioritate în încercarea de forțe declanșată de noua conjunctură a epocii moderne. El nu s-a mulțumit să respingă doar inovații doctrinare cu consecințe dezastruoase pentru viața și misiunea Bisericii, ci a căutat în același timp să arunce punți de întâlnire și reconciliere între catolicism și ortodoxism. Ca să poată face față propagandei prozelitiste, operează o anumită deschidere culturală spre metoda și problematica teologiei scolastice și a catolicismului, rămânând însă pe plan ortodox.

II.3. Sinodul de la Iași

Sinodul din 1642 nu e singurul eveniment care a scos Iașul foarte devreme din anonimat, dar fără îndoială poate fi trecut în rândul celor mai importante. Începutul secolului al XVII-lea era în plină efervescență competitivă intre catolicism și protestantism pe de o parte, și ortodoxism pe de altă parte, primele două desfășurând un prozelitism agresiv și viclean, ortodoxia de pretutindeni trebuind să se apere, consolidând în conștiința credincioșilor ei adevărurile de credință, fundamentale și tradiționale. De la acest gând porni mitropolitul Petru Movilă, când așternu pe hârtie, în limba latină Mărturisirea ortodoxă care-i va purta pentru eternitate numele.

Vrând să o răspândească în întregul Răsărit Ortodox trebuia să aibă aprobarea autorizată a unui sinod. A scris despre acesta pe unde a putut, dar mai ales la Constatinopol și în Moldova. Pentru că sinodul nu se putea întruni nici la Constantinopol, unde stăpâneau turcii, nici la Kiev aflat sub stăpânirea polonilor catolici, Petru Movilă găsi înțelegerea imediată în țara sa și a strămoșilor săi, Moldova.

Vasile Lupu va sprijini organizarea sinodului în capitala sa, ca un bazileu din vremurile de strălucire bizantină și ca odinioară Constantin cel Mare, va deschide chiar el lucrările printr-o cuvântare solemnă, va rămâne tot timpul la discuții înconjurat de boieri și va primi la sfârșit omagii.

Dezbaterile sinodului vor fi susținute în sala numită Gotică, din curtea Trei Ierarhilor, în limba latină cu traducerea simultană în grecește, făcută de marele teolog Meletie Sirigul, care va munci mult ca să prindă sensurile originalului spre a asigura în două limbi un „textus receptus”.

Vasile Lupu se va sfătui negreșit cu mitropolitul său, Varlaam, care lucra de zor la „Cartea românească de învățătură ”, pe care o va prefața numai peste un an, însuși domnitorul, oferind-o ca pe „un dar limbii românești”. Alături de Varlaam, mitropolit al Moldovei și vicar al Plaiurilor, vor mai lua parte la sinod: Evlaghie episcopul Romanului, Atanasie al Rădăuților, Gheorghe al Hușilor, Sofronie Trei Ierarhilor. Toți stăteau de-a dreapta lui Vasile Lupu iar de-a stânga stăteau marii boieri ai divanului: Grigore Ureche cronicarul, Eustratie Logofătul și alții.

De la Patriarhia Ecumenică au sosit pe șase septembrie 1642 doi delegați: Porfirie al Niceei și celebrul teolog Meletie Sirigul, cretan cu studii înalte la Padova și Veneția, profesor și predicator la Constantinopol. El mai fusese în Moldova în urmă cu zece ani la hirotonia și instalarea lui Varlaam. La puțin timp după sinod va veni din nou la Iași, fiind izgonit de patriarhul de la Constantinopol, și va scrie viața și slujba Sfântului Ioan de la Suceava. Domnitorul a primit delegația ecumenică cu mare pompă, oferindu-le ceremonii și audiențe publice, și se pare că Vasile Lupu s-ar fi supărat pe patriarhul ecumenic că n-a trimis o delegție mai reprezentativă, pe măsura evenimentului.

Kievul și-a trimis și el reprezentanții, pe Isaia Trofimovici egumen al mănăstirii Sfântul Nicolae, Ignatie Oxenovici predicator și Iosif Kononovici, rectorul academiei movilene. Petru Movilă însuși nu a venit pentru a nu influența dezbaterile, el va veni în Moldova peste câțiva ani ca să celebreze nunta domniței Maria, fiica lui Vasile Lupu.

Dezbaterile au început la 15 septembrie și au durat până la 27 octombrie 1642 desfășurându-se prin lectura amănunțită și comentarea fiecărui cuvânt, nefiind tulburate de certuri sau neînțelegeri. Știri despre desfășurarea sinodului avem de la medicul olandez Scogardi, aflat la curtea lui Vasile Lupu, care a afirmat că discuțiile s-au desfășurat academic și civilizat. Au fost cercetate toate cele 261 de întrebări și răspunsuri din cartea alcătuită de Petru Movilă, discuții mai aprinse fiind numai asupra celor două puncte cu care n-au fost de acord nici membrii sinodului de la Kiev din 1640. Petru Movilă scrisese că pe lângă rai și iad mai este un loc curățitor, purgatoriu și că prefacerea darurilor de la Sfânta Litrughie în Trupul și Sângele Domnului ar avea loc la rostirea cuvintelor „Luați, mâncați…” și „Beți dintru acesta toți…”, se vedea deci în amândouă o influență catolică. Cei prezenți, îndeosebi Meletie Sirigul, au apărat vechile adevăruri ortodoxe, arătând că nu există purgatoriu și că prefacerea darurilor are loc în timpul rugăciunii de chemare sau de invocare a Sfântului Duh.

Într-o singură problemă, moldovenii au rămas la punctul lor de vedere, cu încăpățânare, dar și cu obiectivitate. Discutând la început despre mărturisirea lui Chiril Lukaris, au refuzat să-l condamne pe acesta, deși constantinopolitanii o cereau cu insistență. Moldovenii au obiectat că nu există dovezi clare că patriarhul ar fi autorul mărturisirii care i se atribuie. Existau dovezi că autorul e pastorul ambasadei din Constantinopol. Moldovenii în frunte cu domnitorul Vasile Lupu au fost de acord să condamne textul mărturisirii însă nu pe patriarh, și acesta nu a fost condamnat.

Mărturisirea lui Petru Movilă a fost aprobată la Iași, apoi confirmată la sinodul constantinopolitan în frunte cu patriarhul ecumenic Partenie, Ioanichie al Alexandriei, Macarie al Antiohiei, Paisie al Ierusalimului și încă nouă mitropoliți, membri ai sinodului constantinopolitan la 11 martie 1643. A fost tipărită pentru prima oară în Olanda în 1667, în grecește, fiind căutată atât de protestanți cât și de catolici pentru a se putea orienta în Ortodoxie. În decursul anilor au apărut 17 ediții românești ale Mărturisirii Ortodoxe.

Au existat câțiva teologi care au acuzat-o de catolicism, Zankov o minimalizează, Belanos o coboară la nivel de catehism, dar istoria a consacrat-o pentru totdeauna, ca fiind cea după care se judecă Ortodoxia credinței. E adevărat că e scrisă într-un stil simplu dar aceasta așa a fost intenționat, cum observă patriarhul Nectarie al Ierusalimului „ca să fie pe înțelesul tuturor”.

P.P. Panaitescu spune despre ea că este „un dar românesc făcut Ortodoxiei” iar Nicolae M. Popescu îi acordă locul trei în Dogmatica ortodoxă, după Simbolul Credinței și Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin.

Prin sinodul de la Iași, veacul al XVII-lea a fost „veacul nostru teologic” intr-o vreme în care între popoarele ortodoxe măcinate ba de catolicism și uniație, ba de sărăcie și de opresiune, Moldova și moldovenii, puteau oferi un echilibru stabil, o capacitate de gândire măsurată și dreaptă, capabilă de arbitraj și mediere în probleme spinoase, controversate. Mărturisirea Ortodoxă este într-adevăr o luare de poziție, o situare netă față de teologia și mărturisirile Occidentului care tocmai atacau Răsăritul și chiar în inima sa. Însuși patriarhului ecumenic i se atribuia o mărturisire calvinistă, iar replica a venit la moment, dată de către un român care întruchipa conștiința întregului Răsărit. Marele teolog rus Bulgakov, considera pe Petru Movilă „părintele teologiei ortodoxe moderne”, iar profesorul Alexandru Elian remarca faptul că „opera lui Movilă și-a câștigat un loc neatins de nici o altă lucrare similară din cadrul teologiei simbolice ortodoxe”.

II.4. Sfinte lăcașuri ctitorite de Vasile Lupu

Odată cu secolul al XVII-lea arhitectura bisericească intră într-o nouă fază a evoluției sale ca urmare a unui complex de factori politici, economici, sociali și evident culturali, care îi vor da o altă configurație și o vor pune sub semnul altor idealuri artistice. Aceste schimbări sunt legate îndeosebi de numele lui Vasile Lupu, domnul moldovean despre care s-a scris încă prea puține lucruri și-al cărui rol în plan artistic și cultural a fost insuficient subliniat. Dacă până în secolul al XVII-lea arta moldovenească putea fi înțeleasă și explicată relativ independent de ansamblul vieții culturale, începând cu această perioadă o analiză obiectivă a fenomenului arhitectonic-artistic nu se va putea face dacă nu se are în vedere contextul întregii vieți spirituale a Moldovei care direcționează și justifică în același timp opțiunile artistice ale epocii.

Ctitoriile din vremea lui Vasile Lupu vor reflecta cu fidelitate noile direcții spre care se îndrepta arhitectura Moldovei din secolul al XVII-lea. Comparativ cu perioadele precedente ceea ce se construiește acum dă impresia unui nivel artistic mai scăzut sugerând în același timp lipsa de unitate stilistică. Este vorba în primul rând de o criză a mâinii de lucru calificate fapt confirmat de apelul repetat la meșterii constructori transilvăneni chemați adeseori în Moldova în vremea respectivă. Astfel Gavril Hatmanul, fratele lui Vasile Lupu va cere în luna mai 1630 lui Andrieș, judele Bistriței, meșteri vărari care nu se găseau în țară, iar vornicul de Suceava va cere,tot de la bistrițeni, meșteri pietrari pentru repararea curții domnești de acolo, renovată între anii 1638-1643.

În acei nouăsprezece ani de domnie Vasile Lupu va ridica din temelii aproximativ cincisprezece biserici și va efectua refaceri, adaosuri sau consolidări la alte aproximativ paisprezece edificii religioase la care se adaugă construcțiile civile pe care domnul le ridică, le reface sau le modernizează, arhitectura civilă beneficiind de acum înainte de o atenție sporită în intenția de a deveni mai confortabilă. Exemplul va fi dat de însăți curtea domnească din Iași refăcută aproape integral de domnitorul Vasile Lupu, ansamblu ce va marca un moment de cotitură în arhitectura laică moldovenească.

Bisericile ridicate în Moldova în vremea lui Vasile Lupu pot fi grupate în trei categorii principale. Prima este reprezentată de bisericile de plan triconc care au pridvorul dispus în continuarea pronaosului, tip de biserici pe care îl întâlnim și anterior la bisericile ridicate de Petru Rareș (Biserica Sfântul Ioan Botezătorul și Vovidenia din Iași, sau fără turn de clopotniță deasupra pridvorului – Adormirea Maicii Domnului din Ițcanii Vechi Iași). Al doilea tip de triconc e reprezentat de bisericile care au pridvorul nu în axul longitudinal al monumentului ci pe una din laturile sale, fie pe cea de sud a pronaosului (bisericile din Serbești și Bozieni), fie pe latura de nord a acestuia (schitul Hanganu), în ambele cazuri deasupra pridvorului înălțându-se însă un turn de clopotniță. Al treilea tip grupează bisericile care mai păstrează forma triconcului clasic, altar, naos, pronaos, biserica Sf. Atanasie Copou Iași și biserica din Boldeștii de Jos județul Neamț.

Referitor la monumentele ridicate direct din porunca lui Vasile Lupu, se pare că prima ctitorie a sa datează din anul 1630 de pe vremea când era încă mare vornic. Este vorba de biserica Sf. Gheorghe din Vaslui despre care avem azi doar știri documentare. Un document de la Moise Movilă, datat 5 august 1631, arată că biserica a fost zidită de Vasile Lupu lângă Târgul Vaslui, fiind închinată ca metoh mănăstirii Zografu de la Muntele Athos. Informația cea mai exactă ne-o oferă inscripția potirului dăruit de Vasile Lupu bisericii respective în anul construirii sale: „ acest potir l-a făcut Lupu Coci, mare vornic și jupâneasa lui Teodosia și l-a dat la biserica din Târgul Vaslui care este metoh al mănăstirii Zografului la Sfântul Munte, unde este hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, în anul 7139 (1630-1631)”.

Prima biserică importantă ridicată cu aportul substanțial al lui Vasile Lupu este biserica Sf. Ioan Botezătorul din Iași, începută de Miron Barnovschi și continuată, de la ferestre în sus, de Vasile Lupu, care o termină la 9 noiembrie 1635. Biserica prezintă un interes deosebit deoarece podul său este amenajat ca o veritabilă fortăreață: are metereze, căi de acces pentru străji, spații boltite pentru adăpostire. Ridicată de către domnitor numai la un an după suirea sa pe tron, această construcție atestă preocuparea lui Vasile Voievod de a realiza puternice puncte de fortificație prin amenajarea corespunzătoare a unor biserici sau construcții orășenești. Acest tip de edificii a căror serie fusese deschisă în 1611 de către biserica Sf. Nicolae din Suceava, va cunoaște o mare răspândire în vremea lui Vasile Lupu.

În afară de mănăstiri devenite de mult timp puncte de rezistență amplasate în afara localităților, bisericile orășenești fortificate vor constitui o rețea defensivă în incinta orașelor, menite a-i da domnului o mare siguranță, într-o epocă plină de incertitudini și neprevăzuturi. Acest tip de biserică, care sub înfățișarea unui edificiu religios ascundea în fapt o mică cetate, nu va fi singular în Moldova lui Vasile Lupu ci îl vom găsi la biserica Vovidenia din iași sau Precista din Galați.

Biserica Vovidenia din Iași prezintă vizibile asemănări cu biserica Sf. Ioan Botezătorul. Ctitorul acesteia este necunoscut, ea fiind atribuită unui patriarh Nichifor. Zidirea s-a făcut probabil anterior anului 1645 de când este datată o icoană aflată în patrimoniul bisericii, lipsa pisaniei punând sub semnul incertitudinii datele istorice ale monumentului. În absența unor informații exacte, asemănarea pe care construcția o prezintă cu biserica Sf. Ioan Botezătorul permite ipoteza unei datări mai timpurii, mult mai apropiate de anul 1635 când a fost înălțată Sf. Ioan Botezătorul care i-a servit, probabil, ca model. De asemenea nu este exclus ca biserica Vovidenia să fi fost înălțată de aceiași meșteri care au lucrat și la Sf. Ioan Botezătorul, tot așa după cum poate fi avansată ipoteza unui ctitor comun, Vasile Lupu, direct interesat de a crea un sistem defensiv în capitala Moldovei, așa cum a procedat și în alte cazuri, la Suceava, Cetatea Neamțului.

Biserica Sf. Gheorghe din Șerbești alcătuiește împreună cu conacul Cantacuzinesc un grup de monumente deosebit de importante pentru arhitectura secolului al XVII-lea și al XVIII-lea din Moldova. Biserica, așa după cum specifică pisania, a fost ridicată de Vasile Lupu și doamna Tudose între 28 martie și 15 septembrie 1636 și poate fi considerată un monument ce întrunește trăsăturile caracteristice ale arhitecturii religioase din epoca lui Vasile Lupu. Biserica este de plan triconc, cu false apside marcate la exterior.

O altă ctitorie a domnului o reprezintă biserica Sf. Atanasie din Copoul Iașului, ridicată după cum menționează pisania de piatră de către: „Io Vasile Voiedvod și cu mila lui Dumnezeu domnitor al Țării Moldovei și pre iubita noastră Teodosia și cu dăruiții de Dumnezeu fii Ion Voievod și Maria și Ruxandra și zidii această Sfântă Rugăciune în numele Sfântului Părintelui nostru Atanasie cel Mare, arhiepiscopul Alexandriei in anul 7146 (1638) aprilie și s-a sfințit cu mâna Preasfințitului Mitropolit al Sucevei Chir Varlaam”. În timp a suferit substanțiale refaceri și modificări în urma mai multor incendii. În anul 1809 a fost din nou refăcută de către Serafim, egumenul de la Trei Ierarhi, ulterior adăugându-i-se și un mic pridvor.

Surse documentare menționează existența bisericii Sfântul Dumitru din Târgu Neamț, pe locul căreia s-a ridicat în secolul al XIX-lea biserica Sfântul Lazăr. În legătură cu data zidirii sale există o serie de controverse. Într-un document datat 9 aprilie 1641, semnat de Vasile Lupu, se acordă scutire de dări pentru personalul bisericii. În alte documente se susține că biserica ar fi fost ridicată de Ștefăniță Lupu între anii 1660-1661. Este posibil ca fiul lui Vasile Lupu să fi executat numai reparații sau să fi înzestrat biserica ridicată de tatăl său, fiind trecut din acest motiv în rândul ctitorilor, deoarece documentul din 1641 atestă deja existența edificiului anterior anului 1660.

O notă aparte în peisajul arhitecturii moldovenești din vremea lui Vasile Lupu o constituie biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Suceava, ridicată de domn în anul 1643 spre a servi ca paraclis doamnelor de la curte (Biserica Domnițelor sau a Beizadelelor). Din pisanie rezultă că: „Io Vasile Voievod, domn al Țării Moldovei a făcut această biserică unde este hramul Sfântului Prooroc și Înainte-Mergător și Botezător Ioan și s-a săvârșit la anul 7191 (1643)”. O notă particulară o dă prezența la subsolul bisericii a unui spațiu cu destinație necunoscută (tainiță sau osuar) la care se pătrunde pe sub turla clopotniței.

La Chilia Nouă, în Ucraina de azi, Vasile Lupu a ridicat o biserică ce a suferit o serie de modificări ce i-au schimbat esențial aspectul inițial. Din pisania monumentului aflăm că: „Io Vasile Voievod, prin mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovenești, am dat să zidească biserica în mijlocul orașului Chilia, și aceasta cu hramul Sfântului Ierarh și făcător de minuni Nicolae, și a început a se zidi în anul 7155, mai 10 și s-a săvârșit în anul 7156, luna mai 30” (1648-1649).

Dintre ctitoriile lui Vasile Lupu, mănăstirea din Cetatea Neamțului și Sfântul Dumitru din Galați prezintă date incerte în legătură cu edificarea lor. Prima a fost înălțată probabil în jurul anului 1641 servind ca loc de refugiu pentru familia și averile lui Vasile Lupu: „La Cetatea Neamțului era toată inima avuției lui Vasile Vodă”, scria Miron Costin și desigur locul oferea condiții optime de securitate împotriva unor nedoriți atacatori.

Bandini, care trecea pe aici în anul 1646, menționează existența mănăstirii tot așa după cum o serie de documente din anul 1655 confirmă că ea a fost ridicată de Vasile Lupu. De numele mănăstirii este legat și evenimentul tragic al morții doamnei Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu și văduva lui Timus Hmelnițchi care, refugiată aici a fost prinsă și decapitată de invadatorii polonezi în anul 1687 când aceștia ocupaseră vremelnic cetatea. În legătură cu cea de-a doua construcție, ea a fost ridicată probabil în jurul anului 1646 deoarece într-un document din acel an însuși domnul o numește „mănăstirea doamnei mele”.

Grupul de biserici, construit și înzestrat cu danii de către Vasile Lupu i se alătură cele pe care domnul moldovean le-a reparat, le-a adăugat corpuri noi de clădiri, le-a extins sau le-a modernizat. Documentele păstrează știri privitoare la grija deosebită pe care Vasile Lupu o acorda monumentelor ridicate de înaintașii săi, grijă care în contextul epocii, capătă rezonanțe deosebite. Astfel, aflăm că în anul 1634, când s-a hotărât să ridice o biserică lângă Vaslui, îl va admonesta cu severitate pe boierul Racoviță, al treilea logofăt al curții, însărcinat cu aducerea materialelor necesare, deoarece luase o piatră de la ruinele fostei curți domnești a lui Ștefan cel Mare, ceea ce „nu iaste o cinste”, după cum i-a spus domnul. Este prima știre pe care o avem în legătură cu grija unui domn autohton față de monumentele trecutului, iar în cazul lui Vasile Lupu, această grijă ne este un act de excepție deoarece nu este singura dată când domnul intervine cu fermitate pentru a preveni distrugeri sau devastări de monumente. În luna octombrie 1641, episcopul catolic de Sofia și reprezentant al Papei, călugărul Bogdan Baksic, se va plânge domnului că luase averile bisericii catolice din Bacău, de fapt jefuită și lăsată în paragină de fostul episcop Adam Goski, Vasile Lupu îi va replica: „Eu nu am luat pentru mine, dar ca domn, sunt dator să mă îngrijesc de păstrarea lor și le-am încredințat mănăstirii mele Trei Ierarhi, iar acum le voi da înapoi, dar cu o condiție, ca lucrurile bisericii să fie bine păzite și dacă voi mai afla vreodată că lucrurile nu sunt îngrijite de mănăstire, le voi lua din nou”.

Printre monumentele mai vechi pe care domnul le-a reparat, se numără și biserica Sfânta Paraschiva din Ștefănești, județul Botoșani, la care se execută în anul 1636, ample lucrări de refacere. Ambasadorul Krasinski, trecând în anul 1636 prin Ștefănești, consemna: „biserica de zid frumos clădită, dar ruinată. Acum se transportă piatră pentru restaurarea ei, asemenea și alte materiale”. Clădirea elegantă și monumentală în același timp, reprezintă una dintre realizările de bună calitate ale meșterilor lui Vasile Lupu.

Un monument valoros asupra căruia s-a intervenit, din nefericire, în mod cu totul surprinzător pentru un personaj care se arătase atât de grijuliu față de valorile artistice ale trecutului, este biserica mănăstirii Putna. Despre această acțiune a lui Vasile Lupu, Neculce scria: „Vasile Vodă, aproape de sfârșitul său, au greșit lui Dumnezeu și i s-au întunecat mintea spre lăcomie de au stricat Mănăstirea Putna gândind că vor găsi bani dar n-au găsit. Și s-au apucat s-o facă din nou iarăși precum au fost și nu i-au ajutat Dumnezeu să o facă, că au zidit-o din temelie, din pământ până la ferestre și i-au luat Dumnezeu domnia… și pe urmă au gătit Mănăstirea Putna, Gheorghe Ștefan Vodă”.

Un loc special în contextul arhitecturii religioase a epocii, îl ocupă un grup restrâns de edificii care reprezintă monumente cu semnificație deosebită pentru arhitectura românească în general, este vorba în primul rând de biserica Trei Ierarhi din Iași, unicat al arhitecturii românești ridicate de Vasile Lupu cu intenția vădită de a-și etala puterea și bogăția lui și de a sublinia poziția sa de conducător nemijlocit al lumii ortodoxe din bazinul pontic. Biserica a fost gândită, ca un monument somptuos destinat a servi drept centru patriarhal al acestei lumi și care să întreacă în strălucire ctitoria lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeș.

Într-adevăr, contemporanii străini sau localnici se extaziază în fața monumentului care, în haina sa strălucitoare de aur, făcea o puternică impresie în ambianța umilelor căsuțe ale târgului din vremea respectivă. „toată lumea este de acord a spune că nici în Moldova, nici în Țara Românească și nici în Țara Cazacilor nu se află vreo biserică ce poate s-o egaleze pe aceasta, nici prin ornamentație, nici prin frumusețe, căci ea uimește pe vizitatori” spune Paul de Alep.

Călătorul rus Vasile Iacovlev Gagara din Cazan în drumul său spre Ierusalim și Egipt a trecut prin Moldova la începutul anului 1637. Văzând mănăstirea în lucru a scris următoarele: „După sfatul dat de patriarh voievodului și după binecuvântarea mitropolitului s-a început să se clădească o mănăstire cât cetatea Kremlinului cu un zid de piatră pentru apărare, când vor veni împotriva lor cu război sultanul turc și hanul Crimeii”.

Secretarul soliei polone, Woyciech Miastkowski, care a trecut prin Moldova în anul 1640 când biserica era terminată ne spune că aceasta era înconjurată cu „un zid de cărămidă” și avea o poartă „înaltă, frumos lucrată acoperită cu țiglă”, cu un ceasornic, iar sub „ceasornic câteva clopote mari, la o mare înălțime, căci ca să ajungi acolo trebuia să urci două sute optzeci de trepte în spirală. Biserica e însă frumoasă, atât pe dinafară cât și pe dinăuntru. Pe dinafară are piatră colorată și figuri grecești vopsite în diferite culori, înăuntru pe pereți se văd figuri diferite, colorate în aur și însuși domnul, soția, fiul și cele două fiice”.

Alt străin care vine la Iași în 1659 să vadă „mănăstirea lui Lupu Bei”, se arată copleșit de splendoarea monumentului: „nu-i chip s-o descrii cu limba sau cu pana. Fiind construită de curând, pietrele ei de marmură poleită strălucesc și scânteie de parcă ar fi frunzele de pe un pergament iluminat”.

În 1711, Petru I al Rusiei, aflat la Iași, merge pe jos ca să o viziteze. Numeroși alți călători care se perindau pe la curtea domnească din Iași își manifestau uimirea și erau puternic impresionați de înfățișarea strălucitoare a monumentului. Ansamblul mănăstiresc era construit din biserică, sala gotică (trapeza), casele egumenești, chiliile, clopotnița și tiparnița.

Nu știm exact când a început construcția bisericii, cercetătorii avansând mai multe ipoteze. Din pisania frumos săpată în piatră aflăm: „Cu voia Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, iată eu robul Stăpânului Domnului Dumnezeu Mântuitorul nostru Iisus Hristos și închinător al treimii, io Vasile Voievod cu mila lui Dumnezeu domnul Țării Moldovei și cu doamna noastră Teodosia și cu dăruiții de Dumnezeu copii, Ion Voievod și Maria și Ruxandra, am zodit această sfântă rugă, în numele Sfinților Trei Ierarhi: Vasile, Grigore și Ioan Gură de Aur. Și s-a sfințit cu mâna arhiepiscopul Varlaam la 7147 (1639) mai 6”.

Turnul clopotniță al bisericii, a fost terminat cu un an înainte. Pisania turnului, tot în limba slavă care se păstrează astăzi în „Sala Gotică” de lângă biserica Trei Ierarhi are următorul cuprins: „Binecinstitorul și iubitorul de Hristos domn, Io Vasile Voievod, cu mila lui Dumnezeu domnul Moldovei și doamna Teodosia, cu iubitul lui fiu Ion Voievod, a binevoit și a ridicat această clopotniță la anul 7146 (1638), luna aprilie 6”.

Primul clopot, care a fost turnat pentru biserica Trei Ierarhi avea următoarea inscripție în limba slavă: „Binecinstitorul și de Hristos iubitorul domn, Io Vasile Voievod, cu mila lui Dumnezeu domnul Țării Moldovei, a făcut acest clopot pentru a sa nou zidită mănăstire, unde este hramul celor Trei Sfinți: Vasile cel Mare, Grigore Teologul și Ioan Gură de Aur, în orașul de scaun Iași, în anul 7148 (1640)”.

Planul după care a fost construită biserica Trei Ierarhi este cel tipic al bisericilor moldovenești din secolul al XVII-lea adică o navă longitudinală întretăiată de una transversală cu capetele alungite în formă de apside semicirculare în interior și poligonale în exterior, iar ca împărțire având pridvor, pronaos, naos, altar și două turle, una pe naos și cealaltă pe pronaos.

Arhitectul bisericii Trei Ierarhi, eronat numit Ienache (după o traducere greșită a unui text din lucrarea lui Paul de Alep) se presupune că ar fi fost din Constantinopol, armean de origine, al cărui mormânt se află la biserica Sfântul Sava din Iași. N-a schimbat planul autohton, dar a adoptat și a introdus o serie de elemente arhitectonice secundare. Ca să satisfacă pretențiile de lux covârșitor ale lui Vasile Lupu și ca să-și pună în evidență calitățile sale artistice, arhitectul a împodobit tot corpul bisericii cu un decor sculptural minuțios continuu și variat, în compoziție în majoritate de influența armeano-georgiană, persană, arabo-otomană și rusă. El a reușit să combine în mod intim cele două curente principale care dominau în arhitectură, cel din Țara Românească, pentru plan luat din Galata, și cel oriental pentru decor, care se constată deja la Dragomirna. Astfel arhitectul a reușit să dea o operă de artă, care a fost admirată de toți străinii și autohtonii care au văzut-o, intrând chiar în legendă. În general atât interiorul bisericii cât și exteriorul, impresionează prin bogăția decorației, dar și prin armonia compoziției, deși arhitectul a avut la dispoziție un spațiu relativ restrâns. Prin continuitatea și varietatea ornamentală a întregii suprafețe a monumentului, se observă intenția vădită de a-i mări splendoarea și de a satisface pretențiile și vanitatea unui ctitor extrem de bogat și de a uimi pe orice vizitator.

În peretele sud-estic al naosului, ridicate pe trei trepte de marmură albă, se află nișa, bogat ornamentală în sculpturi aurite, în care a fost depusă racla cu moaștele Sfintei Paraschiva. Deasupra nișei sunt atârnate șapte candele din metal aurit. Pe soclul raclei este o placă de marmură neagră pe care este gravată o inscripție lungă, în limba slavă cu litere aurite, care relatează pe larg aducerea moaștelor la Iași: „Cu voia Tatălui, cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului și dătătorului de viață Duh, binecinstitorul și de Hristos iubitorul domn, Io Vasile Voievod, ca un râvnitor și apărător al sfintei credințe răsăritene, s-a ostenit cu mare osârdie și cu mare dragoste, după dumnezeiasca orânduire și a adus de la Constantinopol aceste preacinstite moaște ale Sfintei și Cuvioasei Maicii noastre Paraschiva din Târnova. Aceste Sfinte și Cinstite moaște i le-a trimis prea sfințitul și prea fericitul patriarh ecumenic Kyr Partenie cu tot bunul Sfat al Bisericii și cu voia ei. A trimis această bună comoară prin prea fericiții mitropoliți Kyr Ioanichie de Heracleea, Kyr Partenie de Adrianopol și Kyr Theofan Paleonpatron, în zilele prea sfințitului arhiepiscop Kyr Varlaam mitropolitul Sucevei și a toată Țara Moldovei, pe care binecinstitorul și de Hristos iubitorul domnul nostru, Io Vasile Voievod, … le-a primit cu toată cinstea și dragostea, mai mult decât un mărgăritar scump și cu bună norocire le-a pus aici în nou zidita biserică cu hramul sfinților Trei Ierarhi… în anul 7149 (1641) dela zidirea lumii, al optulea an al domniei sale, luna iunie 13”.

Diaconul Paul de Alep, care venise de la Iași cu patriarhul Macarie al Antiohiei la câțiva ani după ce fuseseră aduse moaștele, scrie că Sfânta Paraschiva „a fost adusă din Constantinopol din biserica patriarhală … Ea este ca și în timpul vieții sale acoperită de voal de fir brodat și alte lucruri. Deasupra ei atârnă lămpi de aur și de argint care ard ziua și noaptea … Când preoții au adus corpul ei, prințul a desemnat ostași de ai săi pentru a-i însoți”.

Pentru credincioșii moldoveni și pentru numeroși credincioși din diferite părți ale Bisericii Ortodoxe, precum și pentru unii oaspeți ai Moldovei, moaștele Sfintei Paraschiva au fost o comoară neprețuită, o chemare la rugăciune, pietate și virtute. Ele au trecut însă și prin momente grele. De pildă, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, regele polon Sobieski a invadat Moldova, a luat moaștele Sfântului Ioan de la Suceava, iar în Iași a dat foc la două mănăstiri și a răpit odoare și vase scumpe. A încercat să intre și în biserica Trei Ierarhi cu gândul de a prăda și eventual de a lua moaștele Sfintei Paraschiva, dar starețul mănăstirii, deși amenințat cu moartea, n-a deschis porțile.

Moaștele sfintei au făcut minuni; în 26 decembrie 1888, dintr-o neatenție a izbucnit un incendiu la locul unde se găseau acestea, iar din cauza temperaturii ridicate, o parte din argintul care împodobea racla s-a topit, ele însă rămânând neatinse de căldura focului.

Pentru credincioșii creștini din toate Bisericile Ortodoxe, moaștele Sfintei Paraschiva sunt o comoară prețioasă spre care se îndreaptă cu rugăciuni izvorâte din evlavie și cu cununi de laudă.

Biserica Trei Ierarhi a fost necropola lui Vasile Lupu. Datorită lipsei totale de grijă din partea călugărilor greci, precum și din cauza lucrărilor de restaurare a bisericii, a dispărut orice urmă a vechilor lespezi de pe mormintele ctitorilor. Dovezi sigure despre depunerea osemintelor lui Ioan Lupu, fiul lui Vasile Lupu și al Teodosiei, soția sa, în gropnițele de la Trei Ierarhi, sunt inelele lor ce au fost găsite în apropierea bisericii. Ștefăniță Lupu, ca domnitor al Moldovei (1659-1661) a adus și depus în biserica Trei Ierarhi, osemintele tatălui său, care murise în Constantinopol la începutul lunii aprilie 1661, iar după ce a murit și el (1661) a fost „astrucat de boieri în mănăstirea tătâne-său, care se pomenește pe numele Trei Ierarhi”.

Ctitoria lui Vasile Lupu rămâne ca un far călăuzitor pentru întreg secolul al XVII-lea și influențează pozitiv evoluția ulterioară a arhitecturii bisericești. Astfel Miron Costin, care văzuse și cercetase multe monumente de artă feudală, chiar și străină, uimit de bogăția odoarelor, broderiilor, frumusețea picturii interioare precum și a veșmântului sculptural a afirmat că „Trei Ierarhi” făcea parte din mănăstirile „lăudate”.

Unul din exemplarele cele mai reușite și cele mai frumoase ale arhitecturii bizantino-moldovene îl reprezintă ultima ctitorie a lui Vasile Lupu, biserica Golia; începută de el în anul 1650 pe locul unei bisericuțe mai vechi a boierului Golea din timpul lui Petru Șchiopul, ea e terminată abia în anul 1660 de Ștefăniță Vodă. Ceea ce a atras atenția aici de-a lungul anilor, este unitatea însăși a acestei cetăți, de o masivă construcție, un turn uriaș la poarta de intrare, celelalte patru turnuri-bastioane de la colțuri și zidurile împrejmuitoare, a căror lungime se apropie de o jumătate de kilometru, închizând o suprafață de peste un hectar de pământ.

Vechimea lăcașului nu poate fi exprimată cu exactitate, căci pisania veche nu ni s-a păstrat. Prima mențiune despre existența ei o face inscripția de pe o cruce mare, ferecată în argint și aur, din care aflăm că aceasta a fost donată de către Maxim Burnar vornicul și soția sa Antimia, bisericii din Iași, care are hramul Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos la anul 1564. Cu certitudine este vorba de mănăstirea Golia deoarece nu mai există nici o altă biserică la Iași cu hramul Înălțării Domnului.

Către 1650, Vasile Lupu a început transformarea și rezidirea vechii biserici din secolul al XVI-lea, astfel că după 1 septembrie 1652 ea a fost vizitată de Macarie, patriarhul Antiohie însoțit de diaconul Paul de Alep care a descris-o astfel: „Merserăm în trăsură să vedem mănăstirea … Doamnei … Biserica e foarte frumoasă. Acolo se află o veche și miraculoasă icoană a Maicii Domnului… Dinaintea icoanei sunt candele de argint, aurite, care ard totdeauna. În fața catapetesmei sunt patru candelabre de bronz, strălucitoare ca aurul, lucrate în Danemarca și plătite cu greutatea lor în argint”.

Care a fost stilul bisericii vechi a lui Ion Golia, nu se mai știe, deoarece transformarea făcută de Vasile Lupu a fost radicală, numai o parte din vechea biserică fiind înglobată în noua biserică. Este vorba de peretele de la intrare cu frumosul portal de marmură dantelată, și unul dintre pereții laterali.

Biserica este de formă dreptunghiulară, terminată cu o apsidă și având apside laterale numai în interior, ea e împărțită în naos și pronaos prin trei arcade, iar deasupra poartă patru turle: câte una pe naos și pronaos, mai înalte, iar pe altar și pridvor iarăși câte una, mai scundă. Exteriorul este de piatră lucrată foarte îngrijit, decorul fațadelor reprezentând elemente neoclasice cu deviații baroce.

Călătorul Cornelio Magni care a vizitat biserica în 1672, spune că zidirea este din piatră pătrată, are cupola înaltă, stiluri amestecate și i s-a spus că a fost zidită de meșteri italieni, aduși chiar din Roma. În biserică, policandrele sunt de argint. Aceasta va fi fost înfățișarea dintâi a bisericii lui Vasile Lupu, de o impresionantă masivitate și trăinicie. În urma unor cutremure, incendii și renovări, biserica și-a schimbat înfățișarea, păstrându-se foarte puțin din ceea ce a fost în vremea domnitorului.

În perioada domniei lui Vasile Lupu se realizează și o serie de edificii cu caracter laic care atestă aceeași tendință pe care am constatat-o în perimetrul arhitecturii religioase. Locuințele construite, fie din lemn(mai ales casele păturilor mici și mijlocii), fie din piatră sau cărămidă, devin în această vreme mai spațioase, mai luminoase, ridicate peste o pivniță boltită.

Cele mai importante edificii civile rămân însă curțile domnești de la Suceava și Iași, ambele datând din perioade anterioare domniei lui Vasile Lupu. Domnul va executa o serie de ample lucrări de modernizare și refacere, îndeosebi la curtea de la Iași. Imediat după urcarea pe tron, între anii 1634-1636, va executa importante lucrări de extindere și modernizare, începând acțiunea de refacere nu numai pentru a adăposti locuințele curții domnești și pentru desfășurarea vieții de curte, ci și pentru a servi ca punct temeinic fortificat în fața eventualelor atacuri dușmane.

Deși aspectul său exterior nu era prea arătos, interioarele afișau un fast strălucitor despre care Bandini, în 1646 notează: ”pereții dinăuntru îmbrăcați în covoare,tapiserii, draperii de mătase, strălucind de aur și argint, înfățișează o maiestate oarecum regească a acestui principe”. Scaunele erau acoperite cu o pânză foarte fină de in sunt împodobite cu ținte de aur și argint. Construcția palatului nu este toată de piatră și nici toată de lemn,căci turcii nu îngăduie să fie construite în întregime din piatră decât doar mănăstirile. Pereții interiori erau decorați cu plăci din faianță, comandate special la centrele de lux de la Iznic și Kutahia de unde s-au comandat și plăcile asemănătoare ce împodobesc palatele turcești de la Topkapi Sarai, Cinli Kiosc. La corpul principal al palatului se ajunge printr-un foișor, palatul cuprinzând sala tronului, apartamentele doamnei și ale cuconilor. În aripa de est a curții se află un paraclis, destinat femeilor și există de asemenea unul pentru bărbați.

La Suceava Vasile Lupu va face o serie de restaurării și amenajări, începând din anul 1643, așa după cum aflăm dintr-o serie de documente din acea perioadă, prin care domnul cere bistrițenilor ”meșteri buni care să lucreze la uși și la ferești și la bolte, pietrari și olari”.

III. Contribuția domnitorului Vasile Lupu la viața culturală a Moldovei secolului al XVII-lea

Pentru Moldova, perioada cuprinsă între jumătatea secolului al XV-lea și jumătatea celui de-al XVI-lea secol, incluzând domniile lui Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu a însemnat perioada primei mari sinteze culturale, ea constituind de fapt prima perioadă clasică a feudalismului moldovenesc, epocă pe care arta a exprimat-o la vremea respectivă, cu deosebită fidelitate.

Cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, modul de viață, ierarhiile morale, organizarea politică mai respectă încă tiparul unei societăți tipic feudale, însă un anume declin începe să-și facă simțită prezența, prefigurând apropiate modificări de structură în viața societății moldovenești.

Începând cu secolul al XVII-lea, climatul riguros feudal și conservator al Moldovei, începe să-și piardă treptat din caracteristici, văzându-se obligat să-și redimensioneze și să-și redemoleze propriile coordonate politice, etice, spirituale, ceea ce va duce la afirmarea unei noi conștiințe spirituale și la stabilirea unei noi scări de valori.

Începând sub domnia Movileștilor, acest proces s-a accentuat vizibil în vremea domniei lui Vasile Lupu, cu toate că se mai percep încă ecourile conceptelor tipice pentru evul mediu, își fac totuși apariția manifestări, tendințe și idealuri noi care anticipează deschiderile pre-moderne ale epocii imediat următoare. Acum încep să se pună în mod sistematic problemele legate de originea poporului și a unității etnice a românilor din toate cele trei țări locuite de ei.

Înmulțirea și răspândirea scrierilor în limba română, va duce atât în Moldova lui Vasile Lupu, cât și în Țara Românească a lui Matei Basarab la înlocuirea definitivă a limbii slavone, ceea ce va face posibilă afirmarea unei culturi cu caracter național precum și demonstrarea spiritului național prin cultură. Astfel limba română devine limba oficială, fiind introdusă în biserică, în cancelariile domnești, în administrație, peste tot unde se mai scria slavonește.

Odată cu secolul al XVII-lea literatura religioasă este influențată și ea de curentul inovator, aproape toată este scrisă sau tradusă în limba română care a înlocuit limba slavonă necunoscută nici chiar de unii preoți pentru a nu mai vorbi de poporul de rând. Pe literatura de acest gen, preocuparea istorică și implicit literatura istorică, capătă consistență, este perioada în care își scriu operele marii cronicari. Grigore Ureche va afirma în prefața cronicii sale că istoria este o școală de patriotism cu efect moralizator, idee pe care o urmărește pe parcursul întregii sale scrieri, ceea ce va face să fie considerat drept adevăratul întemeietor al istoriografiei moldovene.

Tot în vremea lui Vasile Lupu, sunt consemnate și începuturile estetice românești, primele concepte putând fi găsite la Miron Costin și Dosoftei, iar ceva mai târziu la eruditul Dimitrie Cantemir. În această perioadă își află începutul și poezia românească, primele versuri fiind reprezentate de poeziile omagiale dedicate domnului, care deschideau de obicei cărțile înainte de prefață. Primele versuri de acest gen aparțin, în Moldova, mitropolitului Varlaam și au fost scrise în anul 1643 pentru „Cartea românească de învățătură” ele fiind dedicate lui Vasile Lupu: „De vezi cândva sămn groaznic/ Să nu te miri când să arată puternic/ Că puternicul puterea-l închipuiește/…De unde mari domnii spre laudă și-au făcut cale/ De acolo și Vasile Voievod au ceput lucrările sale…”.

Acestea sunt datorate în mare măsură domnitorului Vasile Lupu, un om deosebit de cult, prieten cu cei mai de seamă cărturari moldoveni, cunoscător a mai multor limbi, ceea ce îi permite accesul la o bogată literatură, fiind considerat un foarte bun cunoscător al scriitorilor antici. Cunoștințele sale sunt variate, impresionându-i pe toți cei cu care vine în contact. Despre el Paul de Alep notează: „ …a descrie venerabila demnitate a beiului, cunoștințele sale, excelența bunului său simț, familiaritatea sa cu autorii vechi și moderni, păgâni, creștini, bravura și abilitatea sa militară, ar întrece puterile minții omenești”. Adevărul este că a ajuns pe anticii împărați ai Greciei, ba i-a și întrecut, căci perfecțiunile sale sunt celebre în toată lumea.

III.1. Arta moldovenească din secolul al XVII-lea.

Artei moldovenești din perioada Evului mediu i-au fost consacrate până în momentul de față importante și competente studii privitoare îndeosebi la perioada secolelor al XV-lea și al XVI-lea. Odată cu secolul al XVII-lea, arta moldovenească intră într-o nouă fază a evoluției sale, ca urmare a unui complex de factori politici, economici, sociali și evident culturali care îi vor da o altă configurație și o vor pune sub semnul altor idealuri artistice. Dacă până în secolul al XVII-lea, arta moldovenească putea fi înțeleasă și explicată relativ independent de ansamblul vieții culturale, începând cu această perioadă, o analiză obiectivă a fenomenului artistic nu se va putea face dacă nu se are în vedere contextul întregii vieți spirituale a Moldovei, care direcționează și justifică, în același timp, opțiunile artistice ale epocii.

III.1.1. Pictura și sculptura.

Strălucita școală de pictură murală moldovenească, înfloritoare încă din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, va intra odată cu începutul secolului al XVII-lea, în ultima sa fază, încheind practic evoluția picturii clasice moldovenești. Potrivit noii viziuni artistice, ale cărei direcții capătă o nouă orientare, o anumită detașare din cadrul plastic în care se amplasează. Are loc un proces de umanizare a picturii în sensul apropierii sale de viața cotidiană, de reprezentarea unor elemente diverse care fac parte din viața omului de zi cu zi. În această perioadă, zugravul este interesat să redea nu numai reprezentarea conceptelor bazate pe tiparul erminiei, ci pornind de la percepția vizuală încearcă să redea observarea realității. Această oscilare între tiparul dogmei și tendința spre narativ va caracteriza pictura moldovenească.

Din această perioadă avem cunoștință de numele mai multor zugravi români cum ar fi Nicolae Zugravul, zis „cel bătrân”, folosit de Vasile Lupu și ca agent diplomatic în diverse ocazii și Ștefan, ambii lucrând în echipa care a realizat pictura de la Trei Ierarhi, sau Matei, fiul lui Ioan, care a pictat ansamblurile de la Golia și Hlincea, precum și Grigore Cornescu, arhitect și pictor de numele căruia se leagă realizarea ansamblului de la Cetățuia, Iași.

Deceniile care urmează după realizarea ansamblului de la Sucevița din 1601, atestă o criză a mâinii de lucru în ceea ce privește pictura murală, domnii fiind nevoiți să apeleze încă de pe vremea lui Miron Barnovschi, la meșteri străini.

Principalul ansamblu de pictură murală în timpul lui Vasile Lupu, l-a constituit, desigur, complexul Trei Ierarhi. Pentru pictarea frumoasei sale biserici domnitorul a căutat pictorii cei mai renumiți în lumea ortodoxă. La 13 septembrie 1638, a trimis la Moscova pe Isaia Eustratievici, cu o scrisoare pentru Teodor Lihacev, secretarul biroului ambasadorilor, prin intervenția căruia delegația moldovenească putea fi primită la țar, pe care urmau să-l roage să trimită în Moldova pictori buni. La 18 mai 1641, Vasile Lupu a fost anunțat că rugămintea i-a fost satisfăcută și că solia sa se întorcea cu pictorii Sidor Pospeev și Iacov Gavrilov. Vasile Lupu comunica la 19 iulie 1641, că pictorii au sosit la Iași. La 17 noiembrie același an, mai cerea țarului încă doi pictori deoarece Iacov Gavrilov murise în Iași și nu rămăsese să lucreze la biserica Trei Ierarhi decât Sidor Pospeev.

Solul domnitorului Vasile Lupu, pe la începutul lui ianuarie 1642, pleca din Moscova întovărășit de pictorii Deico Iacovleev și Pronca Nichitin. Acești doi pictori, împreună cu Sidor Pospeev, au terminat lucrul pe la începutul lui august 1642 și au plecat spre țară.

Paul de Alep, vizitând Iașul în 1653, ne lasă următoarea descriere a picturii de la biserica Trei Ierarhi: „în genere se poate zice că nici în Moldova, nici în Țara Românească, nici în Țara Cazacilor, nu mai există o biserică ce i s-ar potrivi, atât în ceea ce privește zugrăvelile, cât și în ceea ce privește frumusețea ei arhitectonică, așa încât apucă mintea de mirare”.

Cea mai de seamă realizare în cadrul picturii de la Trei Ierarhi o reprezintă însă tabloul votiv. În cele câteva fragmente care s-au păstrat sunt prezentați, în mărime naturală, Vasile Lupu împreună cu membrii familiei sale, doamna Teodosia, Ioan, Ruxandra și Maria. Vasile Lupu ne apare ca un bărbat matur, cu chip frumos și inteligent. Fața este smeadă și ovalul încadrat de o barbă scurtă și neagră. Poartă mustață lungă. Fruntea este înaltă și netedă, ochii mari negri și alungiți, cu privirea pătrunzătoare, ușor vicleană. Chipul lui Ioan, fiul lui Vasile Lupu și al doamnei Teodosia, este de asemenea dat cu puternice trăsături individualizate. Imberb, cu ochii negri, nasul drept, gura mică, rangul său este subliniat de bogatul costum de ceremonie pe care-l poartă. Aceleași trăsături pot fi sesizate și la portretele doamnei Teodosia și a fiicei sale Maria. Ele poartă costume bogate, de mare ceremonie, cu multiple podoabe.

Pictura de la Golia reprezintă cel mai important ansamblu care s-a păstrat din vremea lui Vasile Lupu, deși a suferit numeroase intervenții, este caracterizată printr-o mare armonie de culori.

Spre deosebire de pictura în frescă, pictura icoanelor va fi mai conservatoare, păstrându-se în limitele picturii tradiționale a genului. Faptul că unii zugravi continuă să nu își semneze lucrările, ne lipsește de posibilitatea de a cunoaște mai multe nume de meșteri iconari. Pe lângă vele autohtone, Moldova vădește influența picturii de icoane rusești. După cum este știut, Miron Barnovschi a comandat la Moscova icoane pentru ctitoria sa omonimă de la Iași, iar Vasile Lupu a trimis meșteri moldoveni spre a lucra la Moscova iconostasul de la Trei Ierarhi.

Sculptura, în lemn sau piatră, confirmă preocupările generale ale artei din vremea lui Vasile Lupu, prin linia îmbogățirii și diversificării repertoriului ornamental, căpătând în același timp și o pondere mai mare comparativ cu perioadele precedente. Sunt părăsite treptat o serie de motive ornamentale utilizate în epocile anterioare, în locul lor fiind preferate ornamente provenite fie din repertoriul decorativ local, fie preluate din repertorii artistice străine, îndeosebi orientale sau baroce apusene. Piatra sculptată ornamental ia locul decorației exterioare pictate sau a celei realizate din cărămizi smălțuite și piatră cioplită, utilizată încă din vremea lui Ștefan cel Mare.

Sculptura decorativă în piatră se poate grupa în trei categorii: ancadramentele de uși și ferestre, decorul pietrelor funerare, diverse elemente cu caracter decorativ care apar în interiorul sau exteriorul monumentelor. Sculptura decorativă cuprinsă în prima categorie, poate fi la rândul său, grupată pe tipuri, având în vedere forma, decorul acestora și frecvența elementelor ornamentale comune ce alcătuiesc fiecare tip în parte. În ceea ce privește ancadramentele ușilor, un prim tip îl reprezintă portalul în arc frânt, care poate fi găsit la bisericile Dragomirna, Solca și Trei Ierarhi, el este d e influență gotică, însă a pierdut monumentalitatea stilului în favoarea unui aspect decorativ care ține deja de concepția artistică a secolului al XVII-lea moldovenesc.

O răspândire ceva mai largă va avea protalul cu arhibolta în acoladă, având fie chenare simple, fie decorate. Tipul respectiv de portal va cunoaște o răspândire mai mare cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea când această tăietură în acoladă a chenarelor se va extinde de la arhiboltele ușilor la cele ale ferestrelor și când motivul în sine al acoladei va deveni un ornament preferat al vremii.

La fel ca în cazul ancadramentelor de la uși, chenarele ferestrelor pot fi grupate în câteve categorii distincte. Un prim grup este constituit din chenarele care atestă inflențele goticului târziu. Baghetele încrucișate care în secolele precedente au reprezentat motivul ornamental al chenarelor de ferestre, acum sunt realizate simplu, fără profiluri. Mai răspândit este însă tipul de chenar constituit din una sau două baghete simple, sub forma unor ciubuce care încadrează ferestrele a căror parte superioară este tăiată în arc de cerc. Un tip aparte îl reprezintă chenareșe de la Golia care sunt realizate în stilul Renașterii italiene, ferestrele cu arcul superior în plin centru, sunt încadrate de un chenar floral de către doi mici pilaștri.

Al doilea grup de lucrări care conțin ornamente sculptate îl constituie pietrele funerare. Până în secolul al XVII-lea, decorul lespezilor funerare se caracteriza prin prezența unor frumoase inscripții marginale având litere elegante, executate cu mare îngrijire. Inscripția delimita un câmp central decorat cu dense motive vegetale, care imitau grelele brocarduri, piese textile care înveleau pietrele de mormânt. Odată cu secolul al XVII-lea se produc modificări atât în tehnica de lucru, cât și în ceea ce privește principiile compoziționale ale decorației. Inscripția marginală își pierde din acuratețe, iar în câmpul central, în locul luxuriantului decor vegetal apar tot mai frecvent ampli vreji șerpuitori, diverse variante ale pomului vieții. În același timp, se poate remarca faptul că decorul vegetal pierde din densitate și profunzime, iar în paralel, inscripția devine mai amplă, reducând treptat din suprafața câmpului central distinct ornamentelor. Literele inscripției funerare devin mai spațiate și se rotunjesc mai ușor datorită extinderii spațiului afectat scrisului. Modificări se pot constata și în repertoriul motivelor ornamentale utilizate, repertoriu care se îmbogățește cu elemente noi, apare din ce în ce mai frecvent motivul vasului cu flori, de asemenea în aceeași măsură își face acum apariția motivul crucii având la bază craniul lui Adam, simbol al reînvierii.

Al treilea grup important de lucrări, aparținând acestui gen artistic include pisaniile monumentelor precum și diverse ornamente independente care împodobesc suprafața interioară și exterioară a edificiilor. Pisaniile sunt fie simple, conținând numai textul care menționează numele ctitorului, hramul și anul edificării monumentului, fie include și stema țării cu însemnele heraldice, inscripția fiind amplasată într-un chenar marginal. Acestea din urmă sunt din punct de vedere tehnic, mult mai aproape de ceea ce numim sculptură, prin faptul că sunt realizate în basorelief, văzându-se o anumită preocupare pentru estetica formei și a compoziției. Pentru epoca la care ne referim, importanța pisaniilor respective nu rezidă numai din valoarea lor de piese reprezentative pentru anumită categorie de lucrări de artă, ci ea este substanțial mărită prin semnificațiile heraldice pe care le conțin. În Moldova, de-a lungul Evului mediu au fost utilizate două categorii de steme:stema țării, reprezentând un cap de bour văzut din față, fără gât, având o stea între coarne, precum și o stemă dinastică, elaborată și sintetizată prima oară în vremea domniei lui Ștefan cel Mare ca semn al spiței Mușatine. Ea este constituită dintr-un scut un coif, un cap de bour cu gât, profilat în trei sferturi. Trebuie făcută precizarea că bourul cu gât apare exclusiv în stemele dinastice și niciodată în stema țării, stema dinastică urmărind să demonstreze că obiectele sau monumentele pe care ea este figurată aparțin domnului sau familiei domnitoare și că domnul respectiv este descendent al dinastiei.

Faptul că Vasile Lupu va utiliza și el o stemă dinastică asemănătoare cu cea a Mușatinilor, întâlnită la turnul clopotniță de la Trei Ierarhi, trebuie legat de intenția sa de a întemeia prin descendenții familiei sale, o nouă dinastie domnitoare ca să o înlocuiască și să o continue pe cea a Mușatinilor aflată în prag de dispariție. Că este așa ne-o demonstrează prezența în stemele sale a unui element heraldic nou care nu figurează pe nici una din stemele heraldice anterioare, și anume o coroană domnească amplasată deasupra capului de bour.

În afara pisaniilor, se cuvin menționate în continuare diverse elemente decorative sculptate în piatră și destinate a înfrumuseța construcțiile. Este de reținut, în primul rând, ornamentele vegetale dispuse într-un câmp patrulater, care împodobesc bolțarii arcurilor de la porțile de intrare ale turnurilor mănăstirești, ornamente pe care le regăsim și la baza chenarelor ce împodobesc ușile sau ferestrele edificiilor, sau care decorează nervurile bolților ce acoperă interioarele unor ansambluri. Dintre motivele ornamentale cele mai frecvent întâlnite amintim acantul, floarea de garoafă, laleaua, margareta, parte dintre acestea fiind regăsite și în cadrul crestăturilor populare în lemn.

Tot din categoria elementelor sculptate în piatră face parte și brâul răsucit, care împarte fațadele monumentale în două registre, forma sa fiind caracteristică arhitecturii moldovenești a secolului al XVII-lea. Aceeași formă apare transpusă și în arcele ce susțin bolțile interioare la chenarele de la uși sau ferestre, sau la unele pietre funerare. Ea este apoi preluată și răspândită ca ornament și la alte tehnici, argintărie, sculptură în lemn, broderie, astfel încât devine un element decorativ tipic al întregii arte moldovenești din această vreme.

Despre meșterii cioplitori din epoca respectivă, avem puține date, documentele informându-ne că de obicei, pentru astfel de lucrări erau solicitați pietrari bistrițeni. La biserica Trei Ierarhi s-au descoperit o serie de semne lapidare, dar dintre ele puține sunt semne de breaslă și nu oferă certe posibilități de a identifica originea meșterilor. Se știe că un oarecare Lupu Pietrarul a realizat la 1650, la mănăstirea Brebu din Țara Românească chenarele ușilor și ferestrelor în stilul goticului moldovenesc, fiind deci presupus că ar putea fi vorba de un pietrar moldovean care, fie că a fost împrumutat lui Matei Basarab de către Vasile Lupu, fie că era un meșter itinerant.

Sculptura decorativă în lemn va marca în prima jumătate a secolului al XVII-lea o vizibilă înflorire. Acest lucru este legat direct de faptul că gustul pentru lux și confort al epocii impunea realizarea unor piese, îndeosebi de mobilier, mult mai abundent decorate decât în perioadele anterioare. Este improprie utilizarea pentru lemn a termenului de „sculptură” , fiind vorba de realizarea, aproape fără excepție, a unor ornamente pe suprafața pieselor respective menite a le spori nota de eleganță și frumusețe. Din păcate, fondul artistic existent astăzi este extrem de restrâns în comparație cu numărul mare de obiecte care au fost realizate în vremea lui Vasile Lupu, perisabilitatea materialului reducând considerabil numărul lucrărilor ce ni s-au păstrat. Numeroasele știri furnizate de contemporani ne permite însă conturarea unei imagini cu privire la locul, valoarea și numărul lucrărilor realizate în lemn care au existat în vremea respectivă. Categoriile de obiecte care comportă sculptură decorativă sunt deosebit de diverse, în general este vorba de piese de mobilier cu destinație religioasă sau laică: iconostase, strane, sfeșnice, candelabre, uși, mese, scaune, jilțuri.

Elementele noi pe care le aduce această epocă sunt generate de dorința de reproducere cât mai fidelă a unor modele văzute în realitate, mai ales când este vorba de desenul vegetal. Această dorință de transcriere a realității văzute duce și la o execuție mai elegantă și mai îngrijită, la un modelaj mai fin care ține cont de efectele luminii ce cade asupra obiectului. Elementele geometrice vor fi din ce în ce mai rar utilizate, influențele artei renascentiste sau baroce făcându-se vizibil simțite atât prin apelul la un repertoriu ornamental specific respectivelor stiluri, cât și prin noua concepție artistică.

Dintre lucrările care s-au păstrat până astăzi, multe doar fragmentar, tâmpla de la biserica din satul Vânătorești Neamț este una din piesele importante produse în epocă. Aflată azi în muzeul mănăstirii Neamț, ea a fost realizată în 1643, această datare fiind bazată pe inscripția aflată pe una din icoanele din catapeteasmă, care conține atât semnătura zugravului „Maler Baravschi”, cât și anul înscris cu cifre arabe „1643”.

Două valoroase piese din vremea lui Vasile Lupu se află la mănăstirea Moldovița. Este vorba de analogul pliant comandat de episcopul Atanasie al Rădăuților și datat 1645 și de un minunat triptic-pomelnic, al cărui coronament este decorat cu ornamente vegetale stilizate, policromate și poleite, realizate deosebit de elegant, elemente pe care le regăsim și în decorul broderiilor din această perioadă.

Alte piese importante de mobilier le constituie jilțurile, dar din păcate, lucrările reprezentative pentru acest gen realizate în epocă, ne sunt cunoscute numai documentar. Paul de Alep descrie jilțul domnesc și alte piese din lemn pe care le-a văzut la Trei Ierarhi: „Tronul este acoperit cu plăci de aur minunat săpate. Interiorul lui e căptușit peste tot cu roșu și scara și podeaua este acoperită cu postav roșu”. Apoi descrie stranele care „sunt făcute din lemn de chiparos și de abanos și alte felul acesta, o desfătare pentru cei ce privesc, …”

Deși puține la număr, obiectele din lemn sculptat realizate în vremea lui Vasile Lupu ne permit totuși să observăm că există, în deosebi în ceea ce privește ornamentația, o încadrare în coordonatele artistice care-și pun nota specifică asupra epocii, sculptura decorativă în lemn, și acea în piatră, integrându-se și întregind sfera valorilor artistice ale vremii.

III.1.2. Miniatura și ilustrația de carte

În vremea lui Vasile Lupu se consemnează activitatea ultimilor miniaturiști valoroși din Moldova, în lucrările cărora se găsesc încă elementele bunei tradiții locale, dar în același timp se constată și influențe ale picturii occidentale, aflată sub eticheta stilistică a barocului.

Știri despre contribuția voievodului moldovean la realizarea unor manuscrise miniate le avem încă de pe vremea când era mare vornic. Astfel, în anul 1633, el va comanda călugărului Porfirie să-i copieze un Liturgher. Importanța manuscrisului respectiv este dublată de faptul că pe una din marginile sale este consemnată data exactă a urcării în scaun a lui Vasile: 27 aprilie 1634.

Tot la comanda lui Vasile Lupu, popa Sidor din Bădeuți va realiza în anul 1641, un Tetraevanghel miniat pe care domnul l-a dăruit mănăstirii Trei Ierarhi. Scris pe hârtie de poligram și îmbrăcat în scoarțe ferecate în argint aurit, manuscrisul este un exemplar reprezentativ pentru miniatura moldovenească a primei jumătăți a secolului al XVII-lea. Frumoasele litere inițiale, frontispiciile și vignetele realizate în arabescuri, motive vegetale sau animaliere lucrate cu o eleganță dusă până la rafinament, cu aur și culori bine armonizate, toate întrunesc pe deplin atributele unei lucrări reprezentative. Calitatea execuției îl atestă pe Sidor din Bădeuți ca pe unul din reprezentanții valoroși ai acestui gen artistic în Moldova.

Doi ani mai târziu, în 1643, caligraful Ivanco din Rădăuți va realiza un Liturghier pentru marele logofăt Teodor Ioanovici care îl va dărui mitropolitului Varlaam pentru mănăstirea Secu. Între scoarțele îmbrăcate în catifea, înfrumusețate cu frontispicii și litere decorate cu motive geometrice, vegetale și zoomorfice, culorile sunt vii și înnobilate cu aur care este în același timp utilizat și ca fond pentru miniaturile în plină pagină, reprezentând pe cei trei ierarhi.

Tot Ivanco va fi autorul unui frumos Tetraevanghel comandat în 1641 de către Gavril Hatmanul, fratele lui Vasile Lupu, pentru Agapia, ctitoria sa. Introducerea tiparului în Moldova în 1642, va avea drept consecință declinul rapid al picturii miniaturale care treptat este înlocuită de xilogravură. Epoca tiparului ne va furniza unul dintre primele nume de gravori de ilustrație de carte, acel Iliia (Ilie) care asigură ilustrația la „Carte românească de învățătură” apărută la Iași 1643.

III.1.3. Broderia și costumul

Încă de la începutul secolului al XVII-lea, evoluția broderiei se face, în Moldova, pe două direcții principale. Prima din ele continuă tradiția veacului precedent, schemele iconografice rămânând aceleași, la fel ca o parte din elementele decorative. A doua direcție cu elemente caracterizate prin aspectul fastuos, devin tot mai des întâlnite, datorită ponderii din ce în ce mai mari pe care o capătă elementul ornamental decorativ.

Ceea ce caracterizează broderia acestei perioade aste chenarul lat, cu motive florale, brodat cu fir de aur și argint, ce va deveni caracteristica generală pentru broderiile moldovenești de la jumătatea secolului al XVII-lea. Această caracteristică se va găsi și în lucrările realizate din porunca lui Vasile Lupu pentru ctitoria sa de la Trei Ierarhi din Iași, piesele respective marcând o nouă etapă în evoluția broderiei moldovenești printr-o concepție decorativă potrivit căreia somptuozitatea va lua locul monumentalului.

În conținutul acestei noi concepții decorative, reprezentată mai ales prin broderiile provenite de la Trei Ierarhi, materialul dominant este catifeaua vișinie, material potrivit gustului pentru fast al epocii, de asemenea firul de aur înlocuiește aproape complet firul de mătase colorată. Astfel, utilizarea firului de aur pe fondul de catifea vișinie va da broderiilor acel aspect prețios carele individualizează față de creațiile anterioare ale genului.

O altă caracteristică a broderiilor de la Trei Ierarhi o reprezintă noul raport care se stabilește acum în ceea ce privește compoziția între gol și plin. Dacă în perioada clasică aproape întreaga suprafață era acoperită cu elemente brodate, de astă dată golul devine un element constitutiv al compoziției, fiind folosit pentru echilibrarea sa, sau pentru sugerarea unui cadru natural în care este amplasată scena.

Asemănarea fizică a personajelor reprezentate la care se adaugă dorința de transcriere aproape cu fidelitate a fiecărui amănunt, conferă broderiilor de la Trei Ierarhi atributul de veritabile „portrete” brodate. Există o frapantă deosebire între broderiile veacurilor precedente, reținute și sobre, și luxul afișat de broderiile acestui veac. Întreaga artă din vremea lui Vasile Lupu este de fapt o artă luxoasă, răspunzând gustului de fast al perioadei respective și constituind un mijloc de exprimare al ambițiilor și poziției ocupate în societatea vremii de acest domn.

Din broderiile bisericii Trei Ierarhi s-au păstrat un număr apreciabil, fiind expuse la Muzeul de Artă din București, dintre care amintim un orar, un epitrahil dăruit în 1638 da Vasile Lupu și soția sa Tudosia, un sacoș, un epitaf și mai multe broderii lucrate în fir de aur și argint pe catifea vișinie sau verde măslinie. Dintre acestea mai importante sunt două dvere care reprezintă, una pe apostolul Pavel în picioare, în costum antic, fără încălțăminte, un element interesant fiind o sabie pe care o ține în mâna stângă, iar cealaltă pe apostolul Petru reprezentat cu aureolă, purtând până la glezne o pelerină cu numeroase falduri și mâneci largi.

Bisericii Trei Ierarhi i-au fost dăruite de Vasile Lupu și soția sa Tudosia la 20 iunie 1638, un Sfânt Aer, frumos cusut pe catifea vișinie și verde, având de jur împrejur inscripția donatorilor, și de asemenea un epitrahil care avea cusute pe margini nouăsprezece icoane rotunde, reprezentând patimile domnului și sărbătorile duminicale. Biserica mai avea un stihar diaconesc, lucrat în catifea vișinie, cu flori brodate în fire de aur și argint. Precum și un orar frumos, din același material, reprezentând îngeri, serafimi și figura Maicii Domnului.

Paul de Alep a remarcat mormintele doamnei Tudosia și al fiului ei Ioan, care erau acoperite cu perdele de mătase și brocart în fir de aur. Anatol Demidov a considerat tapiseriile doamnei Tudosia opere de rară perfecțiune, reprezentând, în mărime naturală, pe artista însăși, aceasta știind să imprime un aer de viață acestor portrete de aur, mătase și catifea.

În ceea ce privește costumele purtate în secolul al XVII-lea, ele erau confecționate din aceleași materiale ca și în secolele anterioare. O să analizăm puțin costumul de ceremonie bărbătesc ce era alcătuit dintr-un anteriu de mătase cu mâneci lungi și strâmte numit dulamă, strâns pe talie și încheiat la piept cu nasturi. Peste acesta se îmbrăca caftanul, piesă scumpă, somptuoasă, căptușită cu blănuri scumpe de soboli, jderi și zibeline. Capul era acoperit cu cușmă de blană, având un elegant penaj prins cu un surguci din metal prețios bătut cu pietre scumpe. Femeile purtau pe dedesubt o cămașă de in cu mâneci lungi, strâmte și răsucite, brodate la guler, piept și mâneci cu mătase colorată sau fir de aur. Peste cămașă se îmbrăca rochia, fără mâneci, ca să se vadă broderia cămășii, iar la urmă frumosul conteș. În afara luxosului costum de ceremonie se mai purtau deopotrivă de către bărbați și femei feregheaua (vara) și șuba îmblănită (iarna). Mica boierime și târgoveții imitau de regulă în îmbrăcăminte marea boierime.

Fastul și bogăția de la curtea domnească, instituite încă de pe vremea movileștilor, vor cunoaște acum o încercare de imitare a fastuozității de tip bizantin. Din relatările călătorilor străini care au vizitat Moldova în vremea domniei lui Vasile Lupu, precum și mărturiile pe care le constituie astăzi pentru cercetător portretele din tablourile votive, reușim să avem o imagine relativ exactă asupra ceremonialului de la curte. Nicola Barsi, un diplomat italian care a trecut prin Moldova spune despre Vasile Lupu care participa la ceremoniile organizate cu ocazia zilei Bobotezei că era îmbrăcat extraordinar „numai nasturii lui costă 100 000 de galbeni iar îmbrăcămintea doamnei s-ar ridica la 400 000”.

O copie care reproduce o dveră ce reprezintă pe Vasile Lupu în costum de mare ceremonie, ni-l prezintă pe domn într-un caftan țesut cu flori de aur și îmblănit cu zibelină. Dulama, cu mânecile strâmte, terminate cu manșete ascuțite la vârf, e strânsă la mijloc cu un brâu. Cușma de pe cap are penajul fixat cu pietre scumpe. La brâu îi atârnă hamgerul de aur având mânerul și garda bătute cu nestemate.

Stanislau Oswiecim care a trecut prin Iași la 1643 spune că „măreția domnului era un lucru în adevăr vrednic de privit… materia din care era croită haina, mi se pare că era „altembas” pe care erau brodate în aur flori înalte de un deget; avea două perechi de nasturi de diamante splendide, se înțelege că erau de o valoare foarte mare. Haina era căptușită cu blană de zibelină, care desigur trebuia să fie potrivite cu restul”.

Dacă materialele luxoase erau aduse din străinătate, confecționarea acestora se făcea în atelierele locale. Existau în vremea respectivă ateliere specializate în croitorie atât pentru oamenii de rând cât și pentru boieri și militari. Breasla deosebit de bogată era cea a blănarilor, negustori de lux, furnizorii curții domnești și ai marii boierimi. Aceștia dețineau funcții importante în administrația locală, un Andonie Blănarul din Iași ținea în 1662, o nepoată de soră a lui Iorga Postelnicul, rudă a lui Vasile Lupu.

III.1.4 Argintăria

Înflorirea meșteșugului prelucrării artistice a metalelor prețioase este legată cu precădere de activitatea argintarilor sași din Transilvania către care se îndreptau cele mai multe dintre comenzile boierilor sau a domnilor români. Atelierele săsești au dat acestui gen artistic, în întreaga perioadă a evului mediu, numeroase și în același timp extrem de valoroase lucrări din metal prețios, unele constituind adevărate capodopere, la nivelul celor mai bune lucrări realizate în atelierele europene. Existența unei tradiții locale în ceea ce privește prelucrarea artistică a metalelor prețioase în Moldova este confirmată documentar încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare, de către Antonie din Suceava și Stanciu Aurarul care au lucrat la curtea domnitorului.

Din prima jumătate a secolului al VII-lea avem știri despre activitatea unor argintari ca Grigore Moesiu, Petrică Zlătariul, Vâlcu Zlătarul, care apar într-un act din 1642, toți aceștia activând în vremea respectivă la Iași, unul din principalele centre de argintari din Moldova.

Cererea importantă de lucrări din metal prețios, îndeosebi aur și argint este legată de înzestrarea cu obiecte de cult a bisericilor sau mănăstirilor construite în această vreme fie de domn, fie de către boieri. Pe lângă aceasta, atât la curtea domnească cât și la casele marilor boieri se întrebuințau obiecte de uz casnic realizate din argint: talere, căni, ibrice, pahare, sfeșnice pentru lumânări. Exista în Moldova obiceiul ca la începutul fiecărui an odată cu numirea de către domn a boierilor în divanul țării, să li se dăruiască acestora pahare. Dimitrie Cantemir spunea în legătură cu acest obicei că: „iar mai de către seară trimite dar fieștecăruia boier și sfeșnic de starea întâia, câte două pahare de argint care cuprind mai două oca. Iar boierilor celor din starea a doua fieștecăruia numai câte un pahar… Cucoanele boierilor celor mari, încă se dăruiesc de către Doamnă, câte un pahar oareșce mai mic”. Dacă socotim că rangurile boierești erau ocupate de circa 59-60 de boieri ajungem la concluzia că domnul trebuia să dea în fiecare an câte 60 de pahare, plus cele ce le dăruia doamna. Din vremea lui Vasile Lupu ne-au parvenit un număr relativ mare de obiecte, o însemnată parte constituind-o darurile făcute de domn pentru înzestrarea ctitoriei sale, mănăstirea Trei Ierarhi. Reprezentativă este o cădelniță dăruită de domnitor la 1637 având forma unui turn de catedrală gotică, încadrându-se în linia tradițională a argintăriei medievale moldovenești, optând pentru formele artistice ale goticului, instituite încă din vreme lui Ștefan cel Mare. Unele lucrări, vizibil marcate de influențele orientale, părăsesc formele tradiționale ale acestei categorii de obiecte, primind ornamentarea de facturi orientale cum ar fi, vreji stilizați, motivul solzilor, fiind executate prin tehnica gravării.

În afara obiectelor realizate în atelierele locale, care vor deține ponderea în contextul acestui gen artistic, se găsesc și o serie de lucrări din import, provenind din diverse ateliere străine, fie comandate, fie primite în dar cum ar fi un ibric ce a aparținut bisericii Trei Ierarhi, este realizat într-un atelier din Regensburg, iar un vas de mir trimis în dar lui Vasile Lupu de către Partenie, patriarhul Constantinopolului în luna mai 1642, cu prilejul convocării sinodului de la Iași, este de proveniență orientală, demonstrată atât prin formă cât și prin decorul său.

Pe lângă obiectele din metal prețios au circulat și numeroase alte piese realizate din metale inferioare, unele demonstrând adevărate virtuți artistice. Pentru biserica Golia, Vasile Lupu a comandat în Danemarca patru sfeșnice de bronz decorate cu medalioane, capuri de îngeri, vreji, volute, confirmând în același timp gustul rafinat al domnitorului. Tot din bronz au fost realizate și frumoasele policandre de la Trei Ierarhi și Golia, decorate cu elegante motive florale și vegetale ce încadrează stema Moldovei cu inițialele domnitorului. Ornamentele sunt foarte asemănătoare cu cele pe care le regăsim pe broderiile de la Trei Ierarhi, precum și unele ornamente din decorul pieselor de lemn, sau din cel ce încadrează aureolele sfinților pictați pe pereții de la Trei Ierarhi. Acest lucru permite să se afirme că policandrele respective sunt probabil realizate într-un atelier local.

III. 2. Tipăriturile făcute în Moldova la jumătatea secolului al XVII-lea

De numele domnitorului Vasile Lupu este legată și introducerea tiparului în Moldova. Mitropolitul Varlaam cunoscând situația dramatică a preoților ortodocși aveau care nu aveau cunoștințele necesare misiunii lor pastorale, iar credincioșii nu decât cunoștințele minime în pregătirea religioasă, își îndreaptă preocuparea esențială spre editarea cărțiilor bisericești în limba română. Neavând condițiile necesare editării cărților în Moldova, îl sfătuiește pe Vasile Lupu să ceară călugărilor „frăției ortodoxe din Liov” șrift (literă) pentru tiparniță. În ianuarie 1641, el trimite pentru aducerea șriftului un preot, un vameș și bani, ei fiind însoțiți și de Sofronie Pociațki. Tiparnița o primește de la mitropolitul Petru Movilă al Kievului, iar prima tipăritură scoasă din teascurile tiparniței domnești instalate la Trei Ierarhi va fi: „Decretul sinodal”, hotărârea Sinodului de la Iași, ținut în 1642, decembrie 20.

Un an mai târziu, în 1643 ieșea de sub același tipar monumentala operă „Cartea românească de învățătură la dumenecele de preste an și la praznice împărătești și la zvănți mari”. Era cea dintâi carte românească tipărită în Moldova la această tipografie trimisă după „pofta Măriei Sale Io Vasile Voievod cu toate meșteșugurile care trebuiescu de către Petru Moghilă, fecior de domn de Moldova, Arhiepiscop și Mitroplit Kievului”.

Rod al strădaniei mitropolitului Varlaam, cartea aceasta cunoscută îndeosebi sub numele „Cazanie” se înscrie ca un fapt de necontestată importanță în istoria culturii noastre. Ea va deține un loc identic cu cel al Bibliei lui Luther în cultura germană, datorită contribuției sale determinante la formarea și răspândirea limbii române literare. Din 1643 și până în prima jumătate a secolului al XX-lea au apărut cincisprezece ediții. A fost inclusă în „Evanghelia învățătoare” de la mănăstirea Dealu apărută în 1644, intrând astfel imediat în circuitul cultural al Țării Românești, a circulat în Transilvania unde s-au tipărit douăzeci și patru de exemplare și unde a fost retipărită în 1699 la Alba Iulia. A fost reeditată de mai multe ori la Buzău, Râmnic și București și a fost citită de-a rândul mai multor secole, modelând limba vorbită a poporului care a constituit temelia limbii literare românești. Varlaam o prezentă ca „un dar limbii române” și o adresa către toată seminția românească.

Din scrisoarea mitropolitului Varlaam scrisă în 1637 către țarul Mihail Feodorovici rezultă că lucrarea sa Cazania, n-ar fi fost decât o traducere. În „Cuvânt către cetitoriu” de la începutul Cazaniei, după ce se spune că au fost bărbați purtători de Duhul Sfânt care s-au ostenit scriind și tălmăcind Sfintele Scripturi pe înțelesul oamenilor și simțind că are un talent de la Dumnezeu și este dator să-l înmulțească, înainte de a se duce în casa cea de lut a moșilor, a adunat „din tălcovnicii zventei Evglii dascălii bisericii noastre”.

Din predoslovia aceasta ar rezulta că Varlaam a folosit mai multe izvoare și în cazul acesta, Cazania ar fi un fel de prelucrare în care este evidentă și contribuția sa personală.

Raportată la Cazaniile slave, în care se găsește un limbaj elevat, păreri și explicații teologice înalte cu multe texte din Sânta Scriptură, Cazania lui Varlaam apare cu numeroase imagini simple și plastice și cu foarte puține texte biblice. De pildă, pregătirea pentru post este comparată cu pregătirea de război, venirea Mântuitorului Hristos este comparată cu sosirea primăverii, acțiunea Sfântului Duh asupra credincioșilor cu cea a unei ploi, peste tot se vede grija de-a explica prin comparații sugestive adevărurile religioase. Stilul acesta în care abundă imaginile, unele aparținând originalelor, altele creionate de Varlaam, precum și unele aluzii la starea de lucruri din vechea Moldovă, vădesc contribuția mitropolitului.

Din aceeași tiparniță va mai ieși în 1644 la 8 noiembrie „Șapte Taine a bisericii” tipărită cu învățătura și cu toată cheltuiala „Măriei Sale Io Vasile Voievod”, carte de dogmă religioasă tradusă de Eustrație Logofătul și prefațată de Varlaam.

În anul 1645 mitropolitul Varlaam, tipărește o a doua carte numită „Răspuns la Catehismul Calvinesc”. Fiind trimis de Vasile Lupu într-o misiune diplomatică la Matei Basarab, în Muntenia, prin boierul cărturar Udriște Năsturel, acesta cunoaște Catehismul, carte de propagandă calvină tipărită în românește la 1640: „Dumnealui Udriște Năsturel carele ca un iubitor de învățătură și socotitoriu credinței ceii drepte, în mijlocul altor cărți noao ce mi-au arătat, adusămi-au și o cărțulie mică în limba noastră românească tipărită… care am aflat plină de otravă, de moarte sufletească”.

Dându-și imediat seama că această carte ar putea să ducă pe credincioșii români pe calea morții sufletești, cu autoritatea necontestată de nimeni, a pus la cale un sinod al celor două țări ortodoxe. Sinodul a cercetat Catehismul calvinesc și ca „nu cumva să se întâmple să fie neștine sfătuit și amăgit de vicleșugul șarpelui, adică a eriticilor să cadză și să se depărtedză de acea alinată și cu pace și fericită curte, biserica noastră cea pravoslavnică” cum spunea Varlaam în „Predoslovia Răspunsului”.

Tot în 1645 la mănăstirea Tei Ierarhi s-a tipărit cartea „Acatistul Născătoarei de Dumnezeu” urmat de „Cuvinte de jele la robia Ierusalimului”. Din întreaga activitate a mitropolitului Varlaam, se observă clar dragostea sa spre binele poporului, pentru cartea în limba românească.

Ultima lucrare tipărită la Trei Ierarhi a fost cunoscuta pravilă a lui Vasile Lupu a cărei titlu este „Cartea românească de învățătură de la pravilele împărătești și de alte județe cu zisa și cu toată cheltuiala lui Vasilie Voievodul domnul Țării Moldovei. Den multe scripturi tălmăcită din limba ilenească pre limba românească. În tiparul domnesc s-au tipărit în mănăstirea a trei Svetitelor în Iași de la Hristos 1646”.

La o dată care a fost considerată a fi anul 1632, deci înainte de începutul domniei lui Vasile Lupu, logofătul Eustrație scrisese „Prăvila aleasă”. Această pravilă este în realitate o traducere adecvată a uneia dintre exemplarele „Manualului lui Manuil Malaxos” care circulau prin țară, cuprinzând reguli canonice, practici religioase, referiri privitoare la logodnă, căsătorie și divorț. În 1646 a ieșit la lumină prima legiuire inițiată și evident aprobată de domn prin porunca ce figurează în însăși foaia de titlu. Acest ordin al domnului apare și mai limpede în finalul prefeței ce precede textul pravilei: „după tocmeala și nevoința Măriei Sale domnului datu-s-au învățătura și mie unuia, mai mic și nice de o treabă a Măriei Sale rob Eustrație, biv logofet, de am scos aceste pravile și le-am tălmăcit din scrisoare greacească pre limba românească ca să poată înțelege toți”.

Nu ni s-a păstrat manuscrisul original al acestei legiuiri. Pravila tipărită în 1646 cuprinde la început șaptesprezece foi nenumerotate, apoi o sută optzeci și șase foi de text numerotate. Titlul este cuprins într-un chenar având doi stâlpi deasupra cărora apar, la colțuri, chipurile Sf. Gheorghe și Sf. Ioan de la Suceava, iar între ele ale celor trei ierarhi Vasile , Grigore și Ioan. Fiecare pagină are douăzeci și șapte de rânduri iar tiparul, cu o frumoasă literă chirilică, negru și roșu, se înfățișează foarte îngrijit, cu caractere mari și curate. Inițialele capitolelor, frontispiciile și finalele sunt aceleași ce au servit la tipărirea „Cărții românești de învățătură” din 1643 a mitropolitului Varlaam al Modovei.

Pe verso-ul foii de titlu se află stema domniei Moldovei, purtând în jur inițialele „IO V(asile) V(oievod) B(ojiu) M(ilostiv) G(ospodar) Z(emli) M(oldovscoi)”, iar sub ea stâlpurile omagiale, aceleași din Cazania mitropolitului Varlaam.

După versurile ce însoțesc stema domniei și care omagiază pe domn, urmează prefața cu care Eustrație însoțește textul și prezintă pravila. Începând cu parabola în care scripturile sunt comparate cu captarea izvoarelor de apă de către „înțelepții și prea puternicii lumii… pentru binele și răpaosul celor mulți” Eustrație pune în lumină străduințele lui Vasile Lupu care „cu multă osârdie s-au nevoit… de au cercat pre multe țări… de au găsit dascăli și filozofi de au scos din cărți elinești și latinești toate tocmealele cele bune”.

Acei „dascăli și filosofi” despre care vorbește prefața, nu sunt colaboratorii lui Eustrație, membrii ai unei comisii instituite de domn, ci autorii nomocanoanelor și manualelor bizantine care circulau în manuscrise în sud-estul european.

Este posibil ca Eustrație să fi fost în scrierea lucrării sale, între alții și de către învățatul grec Meletie Sirigos al cărui nume apare prima dată în 1632 într-o însemnare făcută chiar pe manuscrisul „Pravilei alese” a lui Eustrație.

„Cartea românească de învățătură” este prima legiuire oficială ș codificată a Moldovei care așează acest stat înaintea multor țări europene în ceea ce privește istoria legiuirilor tipărite. Ea a fost retipărită în mai multe ediții, a fost inclusă în prima parte a „Pravilei lui Matei Basarab” apărută la Târgoviște în 1652 iar ultima reeditare, este o ediție critică a Academiei apărută la București în 1961.

III. 3.Situația învățământului în prima jumătate a secolului al XVII-lea

Înainte de întemeierea țărilor române, viitorii slujitori ai altarelor învățau deprinderile profesionale, cântarea pe opt glasuri, slujbele bisericești și câteva cunoștințe teologice pe lângă vreun preot mai bătrân care-și alegea ucenicul pentru a-l lăsa în locul lui. Cunoștințele teologice erau rudimentare și se reduceau la Sfânta Scriptură, în majoritatea cazurilor, de unde învățau viața și faptele Domnului nostru Iisus Hristos și ale Sfinților Apostoli.

Această situație a ținut secole de-a rândul până după întemeierea țărilor române, când încep a se înfiripa cele dintâi școli în Moldova și Muntenia. Aceste școli aveau un profil bisericesc și erau specifice timpului ca metode de predare, materii de învățământ și profesori. Locurile acestor școli erau chiliile mănăstirilor și în lipsa lor tinda bisericilor de cele mai multe ori, improprii învățământului din cauza umezelii, frigului și obscurității în care se țineau lecțiile. Disciplinele de învățământ sunt acelea pe care le știu și profesorii dar la un nivel inferior: „buchiseală” , care se învață după metodele vremii încât unii cititori nu știau să scrie.

La unele școli se mai învăța și limba slavonă, limba greacă și limba latină. Ele făcuseră un salt calitativ de la școlile elementare „de buchisit” sau „de grămătici” care se înmulțiseră, având meritul deosebit de a scoate primele generații de știutori de carte ai satelor și târgurilor de atunci: cântăreți de strană și cititori ai Vieților Sfinților, ai Psaltirii și Ceaslovului.

Școli medii feudale, superioare celor „de grămătici” au fost cerute de necesitățile cultului bisericesc și ale cancelariilor domnești astfel înființându-se pe lângă curțile domnilor „școli de latinie, eline și slavone” din care ieșeau diecii și logofeții cancelariilor domnești și viitorii slujitori ai altarelor.

În Moldova se dezvoltă într-un chip deosebit mănăstirile și școlile ca: Rădăuțul, Neamțul, Moldovița, Sucevița, Dragomirna și în special Putna unde Ștefan cel Mare va întemeia o „școală greco-slavo-românească”, cu un deosebit rol în dezvoltarea culturii în epoca sa și în perioadele următore. Din această școală vor ieși mari maeștri caligrafi, scriitori de manuscrise, mari cunoscători ai muzicii și ai cântării bisericești, bucurându-se de instruirea unor profesori vestiți ca retorul Eustrație (1493), retorul și scolasticul Lucaci (1580) și dascălul de românie și slavonie Evloghie (1757-1760).

Aceasta era situația în Moldova, când s-a înființat la Kiev Academia Movileană, cunoscută sub numele de Academia duhovnicească de Kiev. Profilul acestei școli va fi bisericesc, trebuind să corespundă necesităților vremii. Limba de predare va fi latina, prin similitudine cu școlile din Liov dar mai apoi vor fi folosite și slavona și greaca. Pe lângă disciplinele teologice se mai învățau: retorica, dialectica, poezia și filozofia, o importanță deosebită având istoria și geografia. Formarea elevilor era enciclopedică iar supravegherea o făcea însuși mitropolitul Petru Movilă, care a impus școlii o disciplină monastică. O asemenea școală a atras în curând atenția boierilor moldoveni care erau nevoiți să cheltuiască bani mulți pentru întreținerea copiilor lor la școală în străinătate. Vasile Lupu, pentru a satisface cerințele societății feudale moldovenești și sfătuit de mitropolitul Varlaam și-a dat seama de importanța unei școli superioare la Iași și luând ca model Academia de la Kiev, organizează o „școală superioară domnească” în incinta mănăstirii Trei Ierarhi.

Un act al lui Gheorghe Ștefan din 1656 spune: „Văzând domnul marea lipsă de dascăli buni în țara noastră… au așezat prin a sa chemare dascăli buni și râvnitori la învățătura de la Kiev… și de preasfințitul mitropolitul Moghilă, arhiepiscopului Kievului ca să fie spre învățătura și luminarea minții copiilor pământului nostru”. Datorită strânselor relații de prietenie între domnitor și mitropolitul Petru Movilă, i-a cerut acestuia profesori de la Kiev bine pregătiți care să învețe un număr cât mai mare de tineri, nu numai exclusiv dintre fiii de boieri ci și din pături mai largi ale societății după cum putem afla dintr-o scrisoare a lui Petru Movilă, scrisă țarului la 7 aprilie 1640.

Rugămintea domnitorului nu s-a lăsat mult așteptată ci Petru Movilă i-a trimis pe Sofronie Pociațki, a cărui cultură latină îl făcea să se considere pe sine „închinător al reginei științelor, Minerva”. El condusese colegiul din Kiev în calitate de rector și era un renumit profesor de retorică, pe care o preda în limba latină, prieten și colaborator al lui Teofil Coridaleu, vestitul dascăl al marii școli din Constantinipol. Alături de Pociațki au mai venit la Iași încă doi profesori, Ignatie Iavlovia, fost elev al lui Sofronie și al Universității din Padova, un ales reprezentant al Renașterii, și călugărul grec Benedict de la Vatopedi care fusese și el profesor la Kiev iar apoi la Moscova. Între profesorii „Colegiului vasilian” este amintit și Eustratie logofătul, traducătorul lui Herodot în limba română. Întreaga echipă de profesori de la Trei Ierarhi este alcătuită din oameni culți, care nu se limitau numai la activitatea de predare, unii ajutau pe domn la întreținerea corespondenței cu țările vecine, iar unii cercetau și făceau schimburi de documente.

Data începerii cursurilor școlii superioare nu este aceeași la unanimitatea autorilor care au scris sau numai au menționat-o în lucrările lor. Cei mai mulți sunt de părere că anul deschiderii școlii este 1640, alții spun că există din 1641, iar unele păreri spun că ar fi mult mai târziu.

Din corespondența lui Petru Movilă reiese că în 1640, Sofronie Pociațki era deja la Iași iar dintr-un zapis sârbesc datat 15 aprilie 1641, reiese că domnul a cumpărat de la comisul Mihai Furtună o casă de piatră pe ulița Ciubotărească, lângă heleșteul Bahluiului, în care a așezat academia. Acest act precizează că Mihai Furtună vinde casele sale cu „tot locul cât ține pen pregiurul acelor case” domnitorului Vasile Lupu pentru 200 de taleri bătuți. De față la vânzare au fost toți marii boieri ai Moldovei, între care și Grigore Ureche.

După părerile majoritare ale istoricilor, școala și-a început activitatea înainte de 1641, funcționând într-o casă închiriată, poate chiar aceeași casă a lui Furtună, însă înainte de a avea o clădire proprie, lângă biserica Trei Ierarhi, a constituit o unitate cu mănăstirea și a avut inițial aceeași conducere.

Deoarece această școală și-a desfășurat activitatea sub conducerea fostului rector al colegiului de la Kiev, având colaboratori tot de acolo, se poate crede că la Iași s-au urmat învățăturile după o programă asemănătoare celei de la Kiev, adică studiul gramaticii latine (inferior, media, supremă) de trei ani, retorica și poetica de doi ani, dialectica și muzica un an. Gramatica nu cuprindea numai ceea ce se înțelege astăzi prin obiectul gramatică ci și lectura și interpretarea din texte luate din operele poeților și prozatorilor. Se foloseau de exemplu, texte în original din autorii Esop, Ovidiu, Homer și Cicero. Tot la gramatică se predau și cunoștințele de etimologie, ortografie și metrică. Retorica se învăța tot pe texte completate adesea cu date din istoria bisericească și cu canoane. La retorică se făceau și exerciții de compoziție, pregătind astfel pe elevi pentru eventualele funcții în cancelariile domnești sau în biserică. Dialectica urmărea perfecționarea elevilor în susținerea disputelor, folosind ca modele, schemele din logica lui Aristotel pentru a putea combate ereziile religioase. Aritmetica servea în special pentru calcularea datelor calendaristice, în scopul stabilirii sărbătorilor religioase, iar geometria se studia pentru arhitectura bisericească. Elevii învățau în limbile slavonă, greacă și română, dar limba de bază era latina. Bandinis, călugărul misionar, contemporan evenimentelor, relata că tinerii școlari rosteau în fața lui Vasile Lupu și a curții sale discursuri în latinește și în românește.

Școala de la Trei Ierarhi a fost prima instituție cuprinzătoare de elemente de învățământ superior din Moldova și cea mai veche din țara noastră. Ea a fost înființată independent de celelalte trepte de învățământ și înainte de a fi existat învățământul secundar la noi.

Cei ce urmau școala superioară trebuiau să fie cunoscători doar ai scrisului și cititului, învățate în școala începătoare sau cu dascăli de casă. Cunoștințele necesare pentru însușirea învățăturilor mai înalte, adică învățământul intermediar între primar și superior, erau cuprinse în învățământul din școala de la Trei Ierarhi.

După 1647, colegiul de la Trei Ierarhi va începe „a deveni tot mai mult și școală grecească”, profesorii de la Kiev au fost îndepărtați și înlocuiți cu profesori greci. Printre aceștia se numără Paisie Ligaridis, care predase mai întâi la școala din Constantinopol.

Pentru întreținerea școlii, Vasile Lupu a dăruit satele Răchiteni, Tămășeni și Zugravi din ținutul Roman, scutind pe locuitorii lor de orice impozit către stat. Tot în acest scop au fost dăruite și veniturile feredeului ce a fost construit în apropiere, pentru care a izbucnit un proces lung între mănăstirile Trei Ierarhi și Golia, în timpul domniei lui Ștefăniță Lupu (1659-1661). Până la urmă procesul a fost câștigat de mănăstirea Trei Ierarhi, egumenul mănăstirii urmând să întrețină feredeul și să aibă grija „ceasornicului celui mare din clopotnița mănăstirii”.

Școala Trei Ierarhi a funcționat vreo 15 ani. Dintre elevii acestei școli se presupune a fi fost Nicolae Milescu, erudit al umanismului în Moldova, viitorul mitropolit Dosoftei, arhimandritul Antonie de la Bistrița, Nicolae Costin și chiar Dimitrie Cantemir în primii săi ani de studiu.

Ca urmare a activității desfășurate a mai multor boieri luminați, în timpul domniei lui Vasile Lupu au mai fost înființate la Iași și alte școli, printre care era la loc de frunte, în ceea ce privește nivelul cunoștiințelor predate și școala misiunii catolice frecventată nu numai de copiii catolici ci și de fiii unor boieri moldoveni. Bandini afirma că în vremea lui Vasile Lupu funcționau în Moldova 20 de școli având 200 de elevi.

Toate aceste școli vor sta la baza învățământului românesc modern și vor pregăti generații de-a rândul contribuind la ridicarea nivelului intelectual al acestora.

III.4 Reforma juridică

După ce a ajuns pe tronul țării Moldovei domnitorul Vasile Lupu nu a urmărit numai să poarte numele unui împărat din istoria Bizanțului (Vasile I) ci a urmărit și să conducă statul prin legi bine stabilite, traduse din legislația bizantină. Încă din 1632 Eustrație Logofătul a alcătuit „Pravila aleasa” o traducere adecvată a unui exemplar din „Manualul lui Mihail Malaxos” iar din porunca domnitorului în 1646 a fost tipărită „Cartea românească de învățătură de la pravilele împărătești și de la alte giudețe ”. Această carte este prima colecție de legi tipărite, prin aceasta așezând Moldova înaintea multor țari europene în ceea ce privește istoria legiuirilor tipărite.

Vasile Lupu apare astfel ca fiind inițiatorul acestei cărți deoarece avea nevoie de o legiuire cuprinzătoare nu numai pentru că urmărea să imite și pe această cale monarhia bizantină ci pentru că era conducătorul țării și avea nevoie de măsuri penale unitare pentru păstrarea ordinii sociale existente. Prin dispozițiile cu caracter penal ale pravilei se constată că s-a urmărit întărirea puterii domnului și a aparatului de stat. Vasile Lupu constatase personal abuzurile dregătorești domnești, după cum ne informează logofătul Eustrație în prefața pravilei :”…și mai vârtos văzând nedreptățile și asuprealele mișeilor care le fac cei neînvățați, neînțelegători dregătorii și giudețele de pre la toate scaunele Moldovei…”, suprimarea abuzurilor, credea domnul putea fi obținută prin legiuire care să cuprindă „ toate tocmealele cealea bune și giudețele celor buni …împarați „.

Pravila începe cu o culegere de reguli aplicabile plugarilor ce cuprind unsprezece capitole intitulate ” Pricini ”, conține dispoziții privitoare la raporturile juridice dintre săteni sau dintre stăpânii de moșii și vecini.

După reglementările pentru „plugari” urmează Pravile împărătești care sancționează „furțișagurile”. Sub acest titlu sunt prezentate în 78 de glave legi care sancționează alte infracțiuni de ordin penal ca: înjurarea dregătorilor, falsificarea monedelor, uciderea, răpirea, bigamia, adulterul, determinându-se și principiile pentru care judecătorul apără de pedeapsă sau o micșorează.

„Cartea Românească de învățătură” cuprinde și o serie de dispoziții de drept civil ca: reguli referitoare la moștenire, căsătorie și divorț, pierderea zestrei, obligația soției de coabitație cu soțul, administrarea de către mănăstiri a averii călugărului fugit. Pravila prevede pedepse foarte aspre pentru faptele ce ating fie siguranța personală, fie interese de clasă ale domnului și ale boierilor.

Călătorii străini ce au trecut prin Moldova arată cum se desfășurau procesele judecătorești: „în Moldova e o lege strictă, pedeapsa cu moartea se dă cu o dărnicie extraordinară și Vasile Lupu care a introdus pravilele lui Vasile celălalt bizantinul ține ca ele să fie foarte bine observate, dar oricine este egal la judecată, când începe divanul, boierii stau lângă domn, pe masă se pune sceptrul iar soldații stau de o parte și de alta.”

Procesele se puteau pleda de-a dreptul de domn care era și instanță de apel. Erau aduși înaintea lui Vodă ucigași, hoți cu martori dar el chema întotdeauna întâi pe cel vătămat. Vasile Lupu spunea că: „nu-i pasă de frate, de fii, de fiice, ci este una și singură dreptate pentru toți”. Divanul se ținea zilnic în afară de duminici și sărbători, iar boierii s-au plâns de mai multe ori la domn că isprăvise cu peste 20 000 de vinovați și s-au rugat de domn să se poarte mai blând ca să nu fie lipsită țara de atâția oameni. Ajungea să fure cineva un lucru de nimic de la un țăran , ca să fie ucis.

Domnul a răspuns: „ Eu nu socot omul cu dreptatea, nu lucrul ci legea, dacă toți ați face lucruri vrednice de moarte trebuie să pieriți toți, dac-ar fi jumătate din Moldova să fie rea, să piară; numai să rămână cea bună”, și călătorul adaugă „puteai să fii încărcat cu aur și pietre scumpe, în cea mai mare siguranță mergeai prin țară „.

Sâmbătă era judecata criminalilor și Paul de Alep scria despre marele număr de osândiți: „în anii de domnie ai lui Vasile Lupu fuseseră pierduți peste 40 000 de ucigași și tâlhari. Ca pedepse întâia oară era bătaia, tortura și legarea la stâlp, pe urmă se tăia o ureche, apoi și urechea cealaltă iar moartea venea numai în rândul al treilea. Și preoții sufereau de aceleași pedepse. Pentru femei întâia oară era bătaia, a doua oară era tăierea nasului, un dezastru cel puțin până la o oarecare vârstă, iar după aceea legarea la stâlp și în sfârșit înecarea, care se făcea mai mult pentru vinovății mai speciale ale femeii. În ce privește judecarea delictelor ca tulburarea liniștii, nu judeca domnul ci prefectul de poliție care fusese între dregătorii militari iar apoi îndeplinea numai funcțiuni polițienești. Aga avea un băț și întâmplător și o bardă , pentru trei categorii de persoane: cei care băteau, care făceau scandal pe stradă și acei care vindeau strâmb”.

După cum am putut vedea din relatările diaconului Paul de Alep, domnitorul Vasile Lupu, în judecata pe care o făcea nu căuta niciodată la om ci la dreptate. Oricine ajungea la judecată din postura de pârât chiar dacă era boier sau deținea vreo funcție dregătorească, ori se dezvinovățea cu argumente drepte, ori era pedepsit spre satisfacția țăranului pârâș. Astfel într-o pricină asemănătoare care altminteri părea ușoară, a băgat la închisoare pe doi frați ai săi și ia ținut acolo trei zile împreună cu vinovații întemnițați și a declarat deschis că îi pasă numai de dreptate. Așadar el voia să judece singur orice pricină grea pentru că ceilalți judecători s-ar lăsa ușor mituiți de daruri și în chipul acesta săracii ar suferi chiar și într-o pricină dreaptă.

Concluzii

Am expus pe cât posibil viața și activitatea domnitorului Vasile Lupu precum și aspecte din istoria Moldovei de la mijlocul secolului al XVII-lea. În lumina izvoarelor pe care le-am folosit putem să ne exprimăm părerea despre personalitatea religioasă a domnitorului, a acestui neînfricat ortodox și român cu gândul de a da țării un început de culturalizare.

Analizând materialul faptic referitor la perioada domniei lui Vasile Lupu se poate lesne constata că în cei 19 ani cât a stat în scaunul țării, societatea moldovenească a cunoscut un proces înnoitor pe linia coordonatelor sale fundamentale, proces prin care totalitatea notelor sale particulare și prin unitatea sa de fond, ne permite să atribuim astăzi perioadei respective denumirea de epocă.

În contextul istoric în care desele schimbări ale domnilor în Moldova ca și în celelalte țări române au avut urmări negative asupra dezvoltării economice, culturale și religioase, Vasile Lupu va imprima societății moldovenești un progres deosebit care va influența evoluția politică, culturală și religioasă. Printre monumentele vremii ridicate în Moldova, bisericile Trei Ierarhi și Golia din Iași stau alături de bijuteriile arhitectonice europene ale vremii. Picturile de aici s-au dovedit remarcabile, imprimând o nouă direcție îndreptată spre artistic. Se introduce tiparul și printre alte cărți apar două valoroase lucrări „Cazania lui Varlaam” și „Pravilele lui Vasile Lupu”. Majoritatea cărților sunt tipărite în limba română și au o largă circulație în spațiul danubiano-pontic. Se înființează prima școală superioară din Moldova precum și prima bibliotecă publică.

Dezvoltarea culturii în Moldova datorează mult domnitorului însuși, protector al artelor, un bun cunoscător și prețuitor al creațiilor din vechime, un voievod luminat, precum și lui Petru Movilă, mitropolit al Kievului, lui Varlaam mitropolitul Moldovei, lui Eustrație Logofătul.

Se constată în acești ani o creștere a prestigiului Moldovei pe plan extern. Rolul lui Vasile Lupu nu a fost unul oarecare, mediator în conflictul turco-rus pentru cetatea Azov, „următor al împăraților de Răsărit, tutelarea Patriarhiei de Constantinopol și a bisericii ortodoxe”, mare ctitor Vasile Voievod va rămâne o aleasă personalitate ăn istoria românilor.

Paul de Alep spune că atunci când s-a răspândit vestea despre plecarea lui Vasile Lupu din țară, în rândurile negustorilor și cetățenilor de frunte din oraș s-a produs consternare. Cei bogați s-au stâns în cetate și-au transportat lucrurile de valoare la mănăstiri. Zidurile acestora nu li se păreau în stare să-i apere și au făcut întărituri în afara lor, de asemenea au adunat provizii pentru a rezista unui asediu îndelungat.

Vasile Lupu va reprezenta pentru Biserica Ortodoxă Română grija conducătorului pentru religia strămoșilor, iar pentru neam, puterea spiritului ascuțit pus în slujba aspirațiilor religioase.

Moldova a primit de bună seamă lumină și de altundeva, dar a dăruit la rândul ei cu generozitate lumină în anii domniei lui Vasile Lupu.

Bibliografie

Avădanii, Ioan, conf. dr., Așezământul școlar de la Trei Ierarhi din Iași – prima instituție cu elemente de învățământ superior din Moldova, în „ Mitropolia Moldovei și Sucevei”, an XLVIII (1972), nr. 9-12, pag. 775-778.

***, Carte românească de învățătură, Ed. Critică, Ed. Academiei, București, 1961.

Ciohodaru C., V. Cristian, M. Dinu, Istoria Orașului Iași, Ed. Junimea, Iași, 1981.

Costin Miron, Opere, vol. I, Ed. Pentru literatură, București, 1984.

Dobjanschi Ana, Victor Simeon, Arta în epoca lui Vasile Lupu, Ed. Meridiane, București 1979.

Dragomir Silviu, Relațiile bisericii românești cu Rusia în veacul al XVII-lea, în „Analele Academiei Române”, Mem. Secț. Ist., seria a II-a, t XXXIV (1911-1912).

Enescu Nicolae, Autenticitatea documentului dat de Vasile Lupu privind dania pentru școala de la Trei Ierarhi, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, an XL (1964), nr. 5-6, pag. 229-245.

Floca Ioan, pr. prof. dr., Pravila lui Vasile Lupu, în” Studii Teologice”, an XXVII (1980), nr. 7-10, pag. 620-753.

Giurescu C. Dinu, Contribuții la studiul broderiilor de la Trei Ierarhi, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, an XXXVI (1960), nr. 3-4, pag. 215-238.

Grigoraș Nicolae, Biserica Trei Ierarhi din Iași, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”,an XXXVII (1961), nr. 5-6, pag. 351-436.

Ionașcu Ion prof. univ. dr., Petre Bărbulescu, Relațiile Internaționale ale României în documentele (1368-1900), Ed. Politică, București, 1971.

Ionescu Grigorie, Arhitectura românească, Ed. Tehnică, București, 1986.

Iorga Nicolae, Bizanț după Bizanț Ed. Enciclopedică Română, București, 1972.

Idem, Inscripții din bisericile României, Ed. Casei Regale, București, 1908.

Idem, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor, vol. I, Ed, Ministerului de culte, București, 1928.

Idem, Istoria Românilor prin călători, Ed. Eminescu, București, 1981.

Irimia Ioan, Personalitatea religioasă a domnitorului Vasile Lupu, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, an XVIII (1942), nr. 12, pag. 569-634.

Ivașcu George, Istoria literaturii române, vol. I, Ed. Științifică, București, 1969.

Ligor Alexandru, Prin Moldova în timpul lui Vasile Lupu, Ed. Sport-Turism, București, 1987.

Meteș Ștefan, Istoria Bisericii și a vieții religioase a românilor din Ardeal și Ungaria, vol. I, Ed. Tipografiei Diecezane, Arad, 1918.

Oțetea Alexandru acad., Dumitru Prodan , Marin Berza prof. univ., Istoria României, vol. III, Ed. Academiei, București, 1964.

Păcurariu Mircea pr. Prof. dr. Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1964.

Panaitescu P. P., Călători poloni în Țările Române, Ed. Cultura națională, București , 1930.

Pascu Ștefan, N. Andrei,Istoria învățământului în România, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983.

Plămădeală Antonie dr., Dascăli de cuget și simțire românească, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,1981.

Pop Augustin, Mitropolitul Varlaam ca teolog, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, an XXXIII (1957), nr. 10-12, pag. 737-758.

Porcescu Scarlat pr., Sfânta Parascheva cea Nouă, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, an XXXII (1956), nr. 3-4, pag. 122-150.

Idem, Tiparnița de la Biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, an XLVII (1971), nr. 3-4, pag. 204-214.

Idem, Trei sute de ani de la moartea mitropolitului Varlaam, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, an XXXIII (1957), nr. 10-12, pag. 754-772.

Rezuș Petru pr. prof. dr., Academia movileană din Kiev și rolul ei învățământului teologic din țările române, în „Mitropolia Olteniei”, an XIX (1967), nr. 9-10, pag. 699-720.

Stan Liviu pr. prof. dr., Vechile noastre pravile, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, an XXXIV (1958), nr.9-10, pag.750-762.

Șerban Constantin, Vasile Lupu, Domn al Moldovei(1634-1653), București, 1991.

Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,Cuvânt înainte la Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992.

Theodorescu Răzvan, Civilizația românilor între medieval și modern, vol. I, Ed. Meridiane, București, 1992.

Turcu Constantin, Biserica Golia, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, an XXXIV (1958), nr. 5-6, pag. 460-470.

Vasile Florea,Istoria artei românești veche și medievală, vol. I, Ed. Hyperion, Chișinău, 1991.

Vintilescu Petre pr. prof., Arhitectura bizantină în Principatele Române, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXV (1967), nr. 9-10, pag. 1030-1045.

Xenopol A. D., Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. IV, Ed. Enciclopedică, București, 1993.