Regimente de Granita Romanesti In Transilvania Secolului al Xv

Cuprins

Introducere……………………………………………………………………………………………………………………1

Capitolul I: Motivația înființării regimentelor de graniță în Transilvania și

lucrări preliminare……………………………………………………………….7

I.1. Motive de ordin politic……………………………………………………………………………………………7

I.2. Motive de ordin militar…………………………………………………………………………………………..10

I.3. Motive de ordin economic……………………………………………………………………………………..12

I.4. Motive de ordin social…………………………………………………………………………………………..14

I.5. Motive de ordin religios………………………………………………………………………………………..15

I.6. Acte pregătitoare pentru înființarea graniței militare…………………………………………………17

Capitolul II: Înființarea regimentului 2 grăniceresc Năsăud și a

Regimentului de dragoni………………………………………………………………….23

II.1. Lucrări preliminare……………………………………………………………………………………………..23

II.2. Împotriviri la militarizare……………………………………………………………………………………..25

II.3. Revolte ale românilor………………………………………………………………………………………….28

II.4. Măsuri organizatorice…………………………………………………………………………………………30

Capitolul III: Înființarea Regimentului 1 românesc grăniceresc în Țara Oltului

și Țara Hațegului…………………………………………………………………………..33

III.1. Pregătiri pentru conscripție…………………………………………………………………………………33

III.2. Împotriviri ale țăranilor români la militarizare…………………………………………………………33

III.3. Măsuri organizatorice………………………………………………………………………………………..36

Capitolul IV: Statutul grăniceresc………………………………………………………………………………..39

IV.1. Dispoziții organizatorice…………………………………………………………………………………….39

IV.2. Prevederi cu caracter militar………………………………………………………………………………41

IV.3. Prevederi privind prestațiile în muncă ale grănicerilor……………………………………………45

IV.4. Dispoziții privind contribuțiile fiscale ale grănicerilor………………………………………………47

IV.5. Justiția și sancțiunile aplicate grănicerilor români………………………………………………….49

Capitolul V: Utilizarea în plan militar a regimentelor grănicerești românești

în sec. al-XVIII-lea……………………………………………………………………54

V.1. Grănicerii români în războiul pentru succesiunea Bavariei………………………………………54

V.2. Luptele cu turcii 1788 – 1791………………………………………………………………………………54

V.3. Pe frontul Rinului……………………………………………………………………………………………….56

V.4. Campaniile din Italia și Elveția…………………………………………………………………………….57

Capitolul VI: Viața socială, economică și culturală

a regiunilor de graniță românești…………………………………………………………..64

VI.1. Viața socială a românilor grăniceri în secolul al-XVIII-lea………………………………………64

Supplex Libellus Valachorum……………………………………………………………………….64

Societatea românească în regiunile militare de graniță……………………………….65

VI.2. Economia regiunilor grănicerești………………………………………………………………………..69

Agricultura……………………………………………………………………………………………………69

Creșterea animalelor……………………………………………………………………………………..72

Mineritul și diverse alte meserii……………………………………………………………………..72

VI.3. Aspecte privind viața culturală a grănicerilor români

în a doua jumătate a sec. al-XVIII-lea………………………………………………………73

Concluzii……………………………………………………………………………………………………………………..77

Bibliografie selectivă

Articole reviste

1. Costin Feneșan – Un memoriu austriac din 1763 despre românii din Transilvania, în rev.

Studii și materiale de istorie medie, vol. XI, Ed. Academiei Române, Buc., 1992.

2. Corneliu Albu – Față în față cu Bonaparte pe puntea de la Arcole, în rev. Magazin istoric,

anul VII, nr. 11 (80), Noiembrie, 1973.

3. L. Gyemant – Transilvania între anii 1690 – 1790, în rev. Pagini transilvane, Cluj – Napoca,

1994.

4. Carol Gollner – Din lupta țărănimii române și secuiești împotriva înființării graniței

militare (1762 – 1765), în rev. Studii și articole de istorie, nr. 5, Buc., 1963.

5. I. Moisil – Conștiința națională și eroismul grănițerilor năsăudeni, în rev. Arhiva

Someșană, nr. 24, Năsăud, 1938.

6. V. Șotropa – Districtul Năsăudului, în rev. Arhiva Someșană, nr. 1, 1924.

Lucrări de specialitate

1. Carol Gollner – Regimente grănicerești din Transilvania 1764 – 1851, Ed. Militară, Buc.,

1973.

2. Dan Grecu – Granița militară în Ardeal, Internet.

3. Emil Micu – Contribuțiuni la istoricul regimentului grăniceresc întâi valah, Institutul de

Istorie Națională, București, 1943.

4. Valeriu Șotropa – Districtul grăniceresc năsăudean și locul său în lupta pentru progres

social și libertate națională a românilor din Transilvania, Ed. Dacia

Cluj, 1975.

Lucrări generale

1. C. Stan – Școala poporană, vol. I, Sibiu, 1928.

2. David Prodan – Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării națiunii române, Ediție

nouă, revăzută, Ed. Științifică și Enciclopedică, Buc., 1984.

3. G. Popa – Scoreiul, Sibiu, 1974.

4. Ștefan Meteș – Emigrări românești din Transilvania în secolele XIII – XX, Buc., 1971.

5. Miron Constantinescu, Constantin Daicoviciu, Ștefan Pascu – Istoria României.

Ed. Didactică și Pedagogică, Buc., 1969.

6. Walter Oppenheim – Habsburgii și Hohenzollernii 1713 – 1786, Ed. All, Buc., 1995.

7. Constantin Stezar – Cronica Jinei, Institutul de Istorie Națională, Buc., 1943.

8. *** – Istoria Românilor. Tratat, vol. 6, Ed. Academiei Române, Buc., 2004.

9. George Barițiu – Părți alese din istoria Transilvaniei, vol. I, Sibiu, 1889.

10. Constantin C. Giurescu – Istoria Românilor, vol. II, Buc., 1937.

11. Constantin Giurescu – Material pentru istoria Olteniei supt austriaci, Buc., 1913.

12. Silviu Dragomir – Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII,

vol. II, Sibiu, 1930.

Primul Regiment Românesc (Első Oláh Gyalogezred)

Grenzinfanterieregiment Nr. 16, înființat în anul 1762 (sub denumirea de 1. Walachen Grenzinfanterieregiment), reorganizat în 1765, denumit din 1849 1. Romanen – Grenzinfanterieregiment și transformat în 1851 în Regimentul de Linie Nr. 46 (Stat Major și Cdt. Recrutare: Szeged).

Al doilea Regiment Românesc (Második Oláh Gyalogezred).

Cunoscut și sub numele de Grenzinfanterieregiment Nr. 17, a fost înființat în anul 1762 (sub numele de 2. Walachen – Grenzinfanterieregiment), reorganizat în 1763, denumit din 1849 ca 2. Romanen – Grenzinfanterieregiment și transformat în 1851 în Regimentul de Linie Nr. 50 (Stat Major: Brașov; Cdt. Recrutare: Alba Iulia).

Sursa:

Internet –

Grecu Dan – The Military Border in Transylvania

Situația Regimentelor de graniță românești în 1773:

Impozitele plătite de grănicerii români în anul 1766:

Impozitele plătite de grănicerii români în anul 1770:

Imperiul Habsburgic

Împăratul Franz Josef Maria Tereza și fiul ei Franz Josef Împăratul Franz Josef

=== Capitolul I ===

Capitolul I

Motivația înființării regimentelor de graniță în Transilvania

și lucrări preliminare

I.1. Motive de ordin politic

În planul politicii externe, organizarea de noi regimente grănicerești în Transilvania era cerută de situația internațională din regiunea Carpato – Danubiană. Marile Puteri din zonă Rusia și Imperiul Otoman, profitând de prezența unei femei pe tronul Habsburgilor, a împărătesei Maria Tereza (1740 – 1780), erau tentate de ofensiva împotriva Casei de Austria, pentru a obține unele cesiuni teritoriale pe seama acesteia, în zona Transilvaniei și a liniei Dunării.

Cu toate că Imperiul Otoman nu mai avea forța militară de altădată, desele războaie din secolul al-XVIII-lea cu turcii, precum și incursiunile de jaf ale acestora peste Dunăre, i-au convins pe Habsburgi de necesitatea înființării unor noi regimente grănicerești pentru paza hotarelor. În plus, Rusia era foarte puternică la acea vreme, iar o alianță încheiată de Prusia cu Rusia în 1762 a îngrijorat Curtea de la Viena și a convins-o că, în eventualitatea unui atac, unitățile militare grănicerești ar fi putut fi introduse cu succes în luptă alături de unitățile militare de linie, sporind numărul forțelor armate austriece din regiune.

În planul politicii interne a Transilvaniei, înființarea de regimente grănicerești în această provincie de graniță a Imperiului, apare ca necesară prin prisma consolidării puterii centrale imperiale în regiune. Astfel, prin înființarea acestor unități va crește implicit și puterea și prestigiul comandantului militar austriac local, care era un reprezentant al voinței imperiale în provincie, dar va scădea în același timp și prestigiul Dietei nobiliare locale ce se opunea evident centralizării imperiale. Cum bine observa un autor, prin înființarea unităților de graniță, ”se desprinde în mod evident intenția Curții vieneze de a se folosi de grăniceri pentru a ancora mai solid absolutismul terezian în solul ardelean”.

Curtea imperială încerca astfel să încline balanța în favoarea consilierilor imperiali din provincie, în raportul de forțe dintre aceștia și nobilimea ardeleană: ”Statul absolutist habsburgic realiza o concentrare a mijloacelor sale de forță, pe care le putea manevra apoi cu mai multă eficiență în încercarea de a îngrădi obstrucția permanentă făcută de stările privilegiate ale Transilvaniei politicii de reforme inițiate de Viena”; așa cum remarca generalul Buccow într-o scrisoare adresată împărătesei: ”Este vremea, Doamnă, să arătați că Majestatea Voastră sunteți suverană”.

De asemenea, generalul Buccow, comandantul – șef însărcinat cu organizarea regimentelor de graniță în Transilvania, a alternat presiunile militare cu diplomația pentru a impune voința imperială față de nobilii transilvani refractari la înființarea regimentelor; în unele momente, generalul austriac a folosit și mituirea pentru a atrage de partea monarhiei pe unii din nobilii locali.

În lupta pentru contracararea forțelor ce vizau autonomia Transilvaniei, unii consilieri imperiali de aici au sesizat foarte bine tendințele centraliste ale monarhiei cu ocazia înființării graniței militare. Astfel, consilierul aulic von Turkheim, pe marginea relatărilor inspecțiilor din 1771 și 1772 a celor două regimente de graniță, observa că: ”Prea Înalta Curte s-a hotărât să înființeze granița militară din Transilvania nu atât din motivul sporirii forței sale militare, ci și din alte cauze, și anume să-și deschidă drumul pentru alte instituții utile…și să pună Transilvania…pe alte temelii”.

De asemenea, baronul von Brukenthal, viitor guvernator al Transilvaniei și apropiat al generalului Buccow observa că: ”Relev că primul și principalul mobil pentru înființarea graniței militare n-a fost paza munților, nici cea a potecilor, aceasta putea fi asigurată cu mult mai economic, ci cel al siguranței țării și al măririi puterii reale a statului, în general”.

Acestor aprecieri realiste făcute de contemporani ce cunoșteau foarte bine situația politică a Transilvaniei, trebuie să adăugăm și observația unui istoric român care remarca faptul că: ”Simpla existență a regimentelor de graniță (în mare parte românești!) urma să constituie o realitate pe care oligarhia transilvană, dornică să-și păstreze nealterat statutul politic și juridic în raport cu puterea centrală, trebuia să țină seama în calculele ei”.

Nobilimea din Transilvania se opunea înființării de regimente grănicerești, mai ales pentru cele în care urmau să fie recrutați și români și intenționa să se folosească pentru aceasta de privilegiile deținute în vechile legiuiri. Prevăzând acest lucru, generalul Buccow a sfătuit autoritățile imperiale să nu supună avizului Dietei Transilvaniei proiectul de înființare al regimentelor, mai ales că această Dietă era de fapt forul de conducere al nobilimii locale. Totuși, Buccow era preocupat ”de a nu leza drepturile nobilimii în ceea ce privește latifundiile și pretențiile lor asupra țăranilor iobagi, fapt ce ar fi putut constitui o încălcare a legilor țării”.

Nobilimea era îngrijorată mai ales pentru înarmarea țărănimii române și trecerea ei de la statutul de iobagi la acela de țărani liberi grăniceri, fiind sprijinită și de Cancelaria Aulică transilvană care considera că: ”Înarmarea poporului român este o măsură periculoasă deoarece în mijlocul lui se găsesc instigatorii; prin acești instigatori, românii vor fi ușor răzvrătiți, deoarece cei mai mulți nu posedă proprietăți”. Se invocau de asemenea și legiuirile feudale ce interziceau purtarea armelor de către iobagi.

Având în vedere toate acestea, generalul Buccow raporta direct împărătesei despre planurile sale, iar în fața nobililor afirma că: ”Majestatea sa a hotărât ca acest popor să fie ridicat din starea lui înjositoare prin legile țării, promovându-l în cea de grăniceri”.

În același timp, alți generali precum Ziskovic, lăudau destoinicia românilor care erau deja sub arme în unitățile Imperiului și își exprimau speranța că și în viitor vor fi soldați viteji.

Obiectivele centraliste ale Curții imperiale erau așadar prejudiciate de privilegiile nobilimii, ce se opunea intervenției în exploatarea pământurilor ei.

În concepția Curții de la Viena, aceste unități militare trebuiau să facă din ținuturile din care ele erau staționate, niște ”teritorii liniștite” la frontierele Imperiului. Ele puteau fi folosite atât la înăbușirea unor eventuale revolte din afara și din interiorul ținuturilor grănicerești, cât și la supravegherea grănicerilor înșiși, români și secui.

I.2. Motive de ordin militar

În plan militar, principala motivație privind înființarea regimentelor de graniță a fost, fără îndoială, întărirea pazei granițelor, a hotarelor răsăritene ale Imperiului Habsburgic. În același timp însă, Curtea de la Viena a considerat necesară o forță militară locală și promt disponibilă pentru orice eventualitate, fie în interiorul Imperiului, fie la graniță; în Transilvania, unitățile militare grănicerești erau un factor de presiune asupra tendințelor centrifuge ale nobilimii locale și totodată un mijloc de represiune a unor eventuale revolte, iar în afara granițelor statului, aceste unități militare puteau fi folosite alături de unitățile de linie, în campaniile militare în care era angrenat Imperiul Habsburgic, pe teatrele de operațiuni din Europa.

Motivele de ordin militar au fost influențate și de participarea Austriei la războiul de șapte ani desfășurat între anii 1756 – 1763, adică exact în perioada când se ia hotărârea înființării acestor unități. Aceste considerente de ordin militar erau justificate prin posibilitatea oferită Consiliului Aulic de război de a dispune, prin organizarea unor regimente de graniță în Transilvania, într-o perioadă relativ scurtă, de niște unități militare bine instruite și ușor de mobilizat, pentru a căror dotare și întreținere erau necesare mult mai puține resurse financiare și deci mult mai avantajoase pentru fiscul militar decât regimentele de linie. Dar, totodată, ”organizarea regimentelor de graniță îngăduia Comandamentului militar General al Transilvaniei organizarea mai eficientă pe bază teritorială, a recrutării și instruirii trupei”.

În acest context, trebuie amintit faptul că, unitățile militare habsburgice deja existente în Transilvania, două regimente de infanterie de linie și unul de cavalerie, erau deja decimate în urma bătăliilor purtate, iar completarea efectivului combatant al acestor regimente se făcea tot mai greu, nemaifiind eficientă recrutarea tinerilor prin tragere la sorți sau prin prinderea tinerilor țărani cu arcanul.

Formațiunile militare ale plăieșilor și pușcașilor existente atunci în Transilvania și care nu mai făceau față pazei granițelor și stăvilirii contrabandei, urmau să fie desființate, locul lor urmând a fi luat de noile regimente grănicerești.

Fără a se minimaliza importanța rolului militar al grănicerilor din Transilvania, trebuie spus că și alte argumente de altă natură, au jucat un rol important în înființarea acestor unități militare.

I.3. Motive de ordin economic

Cu siguranță motivele de ordin economic au cântărit greu în decizia imperialilor de organizare militarizată a teritoriului și populației la granița Imperiului lor. Aceste argumente de ordin economic au fost foarte importante într-o vreme în care Austria era implicată în multe conflicte în secolul al-XVIII-lea și deci, ea căuta să-și asigure cât mai multe mijloace militare, evident cu un cost cât mai scăzut.

Așadar, viitoarele regimente grănicerești trebuiau, în planurile Habsburgilor, să solicite cât mai puțin fiscul militar, atât la organizarea lor cât și la întreținerea ulterioară și, deși costurile ridicate nu puteau fi evitate în timp de război, în vreme de pace acestea trebuiau să fie foarte scăzute. Acest lucru se obținea prin atribuirea țăranilor – grăniceri a unor loturi de pământ de-a lungul graniței, prin care aceștia se întrețineau singuri în vreme de pace, o idee benefică și foarte bine sesizată: ”încredințarea frontierei unor țărani grăniceri, spre a o păzi în schimbul unor sesii militare, era cu mult mai convenabilă decât întreținerea unor trupe permanente”.

Ideea probabil că provenea din succesul primelor regimente grănicerești austriece înființate la sfârșitul secolului al-XVIII-lea, însă era inspirată din Antichitate când Imperiul Roman încredința populațiilor de la graniță paza acesteia în schimbul atribuirii unor loturi de pământ.

Obiectivelor economice ale Habsburgilor li se opuneau privilegiile nobililor din Transilvania. Aceștia (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și fruntașii secuilor) nu erau dispuși să cedeze din pământurile lor pentru formarea graniței militare și nici pentru a accepta trecerea unor mase mari de țărani – de fapt sate întregi – de sub autoritatea lor în cea a statului. Această trecere s-a făcut, așa cum vom vedea, nu fără o rezistență din partea clasei superioare care-și vedea afectate astfel interesele economice: ”O dată cu ieșirea viitorilor grăniceri din starea de dependență față de nobilimea maghiară, patriciatul săsesc ori pătura secuiască suprapusă, potențialul economic al populației de pe teritoriul regimentelor confiniare avea să fie pus integral și mai bine în valoare pentru a spori resursele fiscului și pentru a se limita prin structura de organizare militară mai rigidă, pierderile înregistrate de stat datorită comerțului de contrabandă”.

În același timp trebuie observat că, existența unor reglementări impuse de marile orașe transilvănene coroborată cu forța redusă de cumpărare a țăranilor transilvăneni și în special a iobagilor la acea vreme, a împiedicat formarea unei piețe interne cu consecințe economice însemnate asupra economiei locale. Monarhia habsburgică dorea înlăturarea acestui neajuns, dar și obținerea de avantaje economice pentru bugetul imperial de pe urma teritoriilor grănicerești. ”Prin crearea unei pături de cetățeni scoasă de sub jugul feudal, Curtea imperială putea contracara abuzurile de putere ale nobilimii, atât prin sustragerea de sub puterea acesteia a unui mare număr de iobagi asupra cărora nu-și legitima drepturile, cât și prin prezența permanentă în cuprinsul țării a unui corp armat”. Desigur, la toate acestea se adaugă și așa – numitul ”fanatismus constitutionum” (fanatism constituțional) cum bine observa mai târziu împăratul Iosif al-II-lea (1780 – 1790), în sensul de privilegiu și care se fixase și în mentalitatea Cancelariei Aulice a Transilvaniei din Viena, ce îndruma Guberniul de la Cluj.

I.4. Motive de ordin social

Printre avantajele de ordin social ale înființării de regimente grănicerești se numărau, în viziunea Curții vieneze, o serie de misiuni pentru care organizația plăieșilor se dovedea nesigură și nu mai putea face față. Astfel, viitorii grăniceri trebuiau să formeze un puternic cordon cu multe pichete militare și sanitare, care să asigure o carantină serioasă pentru împiedicarea răspândirii unor boli și a ciumei în special, ce decimase ani de-a rândul populația Transilvaniei. Unitățile grănicerești puteau deci contribui la organizarea mai eficientă a măsurilor de protecție sanitară antiepidemică.

În același timp, unitățile grănicerești puteau contribui la o mai bună asigurare a ordinii publice în general dar, poate cea mai importantă motivație de ordin social era aceea că, viitorul cordon grăniceresc ar fi îngrădit emigrarea românilor transilvăneni la Sud și Est de Carpați, ”fapt care ducea la scăderea numărului producătorilor și, implicit, a contribuabililor. Se cerea, de asemenea, întreruperea contactului între populația românească de pe cele două versante ale Carpaților, care întreținea, moralicește, lupta românilor ardeleni”.

De asemenea, viitorii grăniceri se bucurau de unele înbunătățiri ale situației lor sociale, cea mai importantă dintre ele fiind eliberarea din iobăgie, dar ei trebuiau și să contribuie la reprimarea unor viitoare mișcări populare împotriva regimului habsburgic.

I.5. Motive de ordin religios

Acestei conscripții militare i se dădea și un puternic caracter religios, întrucât viitorii țărani – grăniceri trebuiau să fie de confesiune greco – catolică. Rațiunea unei asemenea condiții se bazează pe realitățile sociale și religioase ale Transilvaniei la acea vreme. Astfel, în perioada 1758 – 1761 a avut loc o mișcare de revoltă condusă de preotul ortodox Sofronie, împotriva autorităților și a unirii religioase cu Biserica Romei. În același timp trebuie spus că, ”prin militarizarea, cel puțin într-o fază incipientă, doar a românilor de confesiune greco – catolică, forurile de decizie de la Viena aveau, pe de o parte, posibilitatea de a da unirii religioase, care traversa momente de impas, un nou avânt, manevrând-o apoi ca o contrapondere deloc neînsemnată împotriva calvinismului maghiar tot mai agresiv și folosind în același timp dezbinarea religioasă interconfesională pentru a împiedica realizarea unui front comun al românilor”.

Un alt autor este de părere că: ”Regimentele aveau menirea evidentă să asigure triumful catolicismului greu încercat în urma opoziției dârze a țărănimii române”. Era deci o accelerare a unirii religioase a românilor ortodocși cu Biserica Catolică, deoarece în aceste regimente se preconiza a fi primiți la început numai țărani români uniți.

Desigur și realitățile politice externe au jucat un rol în luarea acestei decizii. Rusia era cel mai puternic adversar al Austriei, iar înființarea regimentelor grănicerești de rit greco – catolic ”oferea Vienei posibilitatea de a elimina influența ortodocsiei ruse și prin aceasta a Imperiului Țarist în rândurile românilor ortodocși din Transilvania și în alte regiuni ale monarhiei habsburgice locuite de populație de rit greco – oriental, precum și perspectiva promițătoare de a ”torpila” primejdioasa apropiere dintre ”schismaticii” români și sârbi sub oblăduirea Mitropoliei de Karlowitz”.

Generalul austriac von Buccow, cel care organiza înființarea regimentelor grănicerești, vroia numai militarizarea țăranilor români neiobagi, de religie greco – catolică. Dacă însă aceștia nu erau suficienți ca număr, el propunea completarea efectivelor prin dislocări ale populației și aducerea de țărani greco – catolici în regiunile de graniță. Puteau fi folosiți și cele aprox. 1.500 de familii de români uniți, zilieri și libertini (țărani eliberați din iobăgie), ce puteau fi așezați în comunele grănicerești. Bineînțeles, ofițerii grăniceri trebuiau să fie austrieci și numai de religie catolică.

Țăranii români ortodocși erau și ei recrutați, dar numai pentru a se completa efectivele regimentelor de linie care suferiseră pierderi în lupte și care erau staționate în provinciile mai îndepărtate ale Imperiului, urmând ca și aceștia să fie forțați ulterior să treacă la catolicism, prin aceasta încorporarea devenind și ea un mijloc de convertire a românilor ortodocși la catolicism. Această convertire religioasă forțată reiese dintr-un raport al generalului austriac Ziskovic care califica regimentele grănicerești ”ca un instrument eficace în vederea trecerii la catolicism a țăranilor români”. În același timp și împărăteasa Maria Tereza ”își însușește această tendință de prozeletism, îndrumând Consiliul Aulic de război să acționeze în această direcție”.

Pentru argumentele de natură religioasă sunt mărturie două documente ale epocii și care provin de la cele mai înalte autorități habsburgice ale vremii. Primul, datând din 13 Octombrie 1761 era o rezoluție prin care Maria Tereza aproba într-o primă versiune planul de organizare a regimentelor confiniare românești în Transilvania: ”Uniții sunt efectivele cele mai destoinice și convenabile din care să se constituie acești grăniceri, deoarece neuniții sunt izolați de frații lor de credință din Moldova și mai ales din Țara Românească”.

Cel de-al doilea document este datat 22 August 1762 și este protocolul comisiei mixte a Consiliului Aulic de război în care se exprima preferința ”de a fi recrutați doar românii uniți în regimentele de graniță transilvănene,…pentru ca apoi schismaticii să fie destinați, la rândul lor, numai și numai drept completare pentru celelalte regimente de infanterie cezaro – crăiești”.

I.6. Acte pregătitoare pentru înființarea graniței militare

Toate aceste argumente expuse mai sus au fost susținute de generalul Adolf von Buccow în întrevederile sale cu împărăteasa sau în Consiliul Aulic de război. În consecință, inițiatorul înființării regimentelor grănicerești în Transilvania, a primit la 5 Iulie 1761 ordinul de a elabora și de a înainta Consiliului Aulic de război un proiect pentru înființarea unităților grănicerești în Transilvania.

Generalul Buccow, numit comandantul militar și guvernator al Transilvaniei, a întocmit proiectul privind înființarea graniței militare în această provincie a Imperiului Habsburgic. Inițial, propunerea sa viza înființarea a șapte regimente de graniță ce trebuiau să apere frontiera începând din Banat, de la extremitatea Sud – Vestică, până în Moldova, adică la extremitatea Nord – Estică.

Așa cum am arătat deja, proiectul se inspira din realitățile și nevoile transilvănene existente la acea dată, din organizarea mai veche a graniței militare din părțile vestice ale Imperiului, dar aducea și unele elemente originale ale autorului. Astfel, Buccow preconiza la început formarea a trei regimente de infanterie și unul de cavalerie (husari) alcătuite din secui, iar alte două regimente de infanterie și unul de cavalerie (dragoni) alcătuite din români de rit greco – catolic. Efectivele de infanterie trebuiau să fie de câte 3.000 de soldați fiecare unitate, iar cele de cavalerie de câte 1.000 de soldați fiecare, în total 17.000 de soldați.

Câteva luni mai târziu, la 13 Octombrie 1761, generalul Buccow înainta proiectul său în care se prevedea: vechile organizații ale plăieșilor și pușcașilor urmau să fie desființate și înlocuite cu o ”miliție grănicerească” alcătuite din două regimente românești de infanterie a câte 3.000 de soldați fiecare, două regimente secuiești de infanterie, un regiment românesc de cavalerie (dragoni) și un regiment secuiesc de cavalerie (husari), efectivul lor total fiind estimat la 17.000 de oameni și urmând a fi staționate de-a lungul frontierei Transilvaniei, din Bucovina până în Banat.

Conform proiectului, granița cu Moldova trebuia păzită de două regimente românești, unul de infanterie și unul de cavalerie, pe o linie ce pleca de la izvoarele Someșului Mare și ale Bistriței și ajungea până la Munții Gurghiului, iar de aici spre Sud, de-a lungul crestelor Munților Trascăului și Ciucului până la Brașov, paza era încredințată la trei regimente secuiești de infanterie și unul de cavalerie. În sfârșit, pe ultima linie a graniței, de-a lungul Carpaților Meridionali și până la Porțile de Fier ale Transilvaniei, patrula un regiment românesc de infanterie.

După cum se observă, Habsburgii au alocat o mare parte a unităților militare nou înființate pentru a apăra granița de Nord și Est a Transilvaniei, adică granița cu Moldova și în vecinătatea Rusiei – cel mai mare pericol în regiune pentru Austria -, iar un singur regiment era destinat a păzi granița de Sud a Transilvaniei cu Imperiul Otoman, semn că Habsburgii nu se temeau prea tare de turci a căror putere era în decădere.

Teritoriul pe care urmau a fi așezați grănicerii urma a fi declarat ”liber”, districtul Rodnei trebuia a fi răscumpărat de la magistratul orașului Bistrița, precum și teritoriul ”colibașilor” de lângă castelul Bran. Urmau a fi încredințate grănicerilor și pământurile ce nu erau cultivate din Districtul Făgărașului, din Scaunul Tălmaciului și din cel al Săliștei.

Soldații trebuiau să fie de condiție liberă, să fie ”uniți”, iar numai dacă efectivele nu puteau fi completate Buccow accepta recrutarea și din alte regiuni, chiar și a populației ”nelibere”. Se mai propunea ca în regimentele secuiești să fie numiți ofițeri austrieci, iar în cele românești să fie numiți ofițeri austrieci și ofițeri secui.

Grănicerii trebuiau să fie folosiți în primul rând pentru paza graniței militare și doar apoi pentru alte servicii; regimentele se subordonau numai autorităților militare. Pe timp de pace, numai 1/7 din grănicerii apți erau folosiți pentru serviciul militar.

Singura contribuție la care erau supuși grănicerii era darea capului (kapftaxe), urmând să fie scutiți de alte sarcini publice sau iobăgești; pe timp de pace ei nu primeau nici o retribuție, fiind nevoiți să-și asigure singuri existența din agricultură și din creșterea animalelor, iar pe timp de război fiecare grănicer urma să primească o soldă de 2 florini lunar infanteriștii, iar cavaleriștii primeau 4 florini lunar cu obligația pentru aceștia de a-și întreține singuri calul, statul procurând armele și muniția. Ofițerilor urma să li se acorde și folosința unor terenuri în afară de solda lunară pe care o primeau.

În timp de pace prestau serviciul militar permanent doar 2140 de infanteriști și 284 de cavaleriști din totalul de 17.000, iar pentru instrucție erau afectate doar 3 zile lucrătoare pe an plus toate duminicile și zilele de sărbătoare, iar în alte trei zile pe an se făcea trecerea în revistă.

În timp de război, toți cei apți de serviciu urmau să fie utilizați în țară sau în afara granițelor, având același regim ca și unitățile de linie. Fiecare regiment urma să aibă trei batalioane care urmau să fie utilizate în timp de război astfel: unul trebuia să meargă în campanie, al doilea trebuia să fie oricând gata pentru înlocuirea primului, iar al treilea trebuia să-și îndeplinească serviciul de acasă.

Conform calculului lui Buccow, trupele grănicerești din Ardeal costau Imperiul doar 170.008 florini într-un an, spre comparație cu un regiment de linie de 14 – 17.000 de soldați ce costa peste 1.250.000 de florini. Se realiza astfel o economie foarte importantă pentru autoritățile imperiale implicate în războiul de 7 ani, dar se obținea concentrarea de trupe necesare atât în vreme de pace cât și în vreme de război.

În urmă cu două decenii, în 1741, episcopul român Inochentie Micu propusese și el autorităților înființarea unor regimente grănicerești românești, însă cu ofițeri români, lucru cu care generalul Buccow nu era de acord, propunând ca regimentele secuiești să aibă numai ofițeri germani, iar cele românești să fie încadrate cu ofițeri germani și maghiari, din motive lesne de înțeles.

Împotriva proiectului s-a declarat deschis nobilimea transilvană în frunte cu guvernatorul, comitele Ladislaus Kemeny. Acesta a refuzat să sprijine lucrările preliminare pentru înființarea graniței militare, motivând că nu poate face acest lucru fără aprobarea prealabilă a Dietei Transilvaniei. Având în vedere acest lucru și pentru a preîntâmpina o opoziție mai puternică din partea nobilimii, împărăteasa i-a însărcinat pe baronul Samuel von Brukenthal și pe protonotarul Nemes cu examinarea sub raport juridic a înființării graniței militare. Aceștia au ajuns la concluzia că ”împărăteasa nu va viola legile țării prin realizarea planului de militarizare a ținuturilor de graniță, ci dimpotrivă, le va întări” și că ”românii înșiși voiesc să se supună disciplinei militare”.

Trebuie spus că, în demersurile sale, Buccow a fost sprijinit de unii mari nobili maghiari din Transilvania, precum G. Bethlen, A. Nemes sau baronul J. Josinczki, iar generalul austriac Heinderdorf, care participase la organizarea graniței militare, putea spune că, zelul iobagilor români de a deveni grăniceri era foarte mare și că toți ar fi dorit acest lucru, în vreme ce Consiliul Aulic de război putea raporta împărătesei că românii, pentru a se putea încorpora la timp mai ales la dragoni, au trecut Someșul, periclitându-și chiar viața.

Proiectul inițial a suferit unele modificări din partea Consiliului Aulic de Război. Astfel, acesta nu a fost de acord cu repartizarea de terenuri ofițerilor și cu plata soldaților pentru serviciile interne pentru a nu provoca nemulțumiri în alte districte grănicerești mai vechi unde se îndeplineau fără remunerație serviciile din cadrul țării. O altă propunere a fost ca la aceste regimente să se folosească și ofițeri semiinvalizi și disponibili.

Cu aceste modificări și în urma unor cercetări informative locale, planul a fost supus spre aprobare împărătesei. Alte modificări și completări au fost aduse pe parcurs prin diferite acte sau hotărâri (Patenta din 16 Martie 1764, Regulamentul din 12 Noiembrie 1766, etc.). Una din aceste modificări a fost reducerea de la trei la două a regimentelor secuiești de infanterie. O alta a fost desființarea în două etape a regimentului românesc de dragoni din districtul năsăudean, apoi primirea și a românilor ”neuniți” în regimente, recrutarea militarilor și dintre iobagi, numirea de ofițeri români, modificări aduse datei și duratei efectuării exercițiilor militare, etc.

Generalul Buccow a fost invitat la Curte și, însoțit de baronul von Brukenthal, a susținut și verbal proiectul său. Apoi, la 14 Aprilie 1762 președintele Consiliului Aulic de război a prezentat proiectul împărătesei, iar două zile mai târziu, aceasta și-a dat aprobarea pentru înființarea graniței militare. La 11 Aprilie Buccow fusese numit comisar pentru organizarea regimentelor grănicerești, iar la 7 Mai 1762 același Buccow fu numit guvernator al Transilvaniei în locul lui Ladislau Kemeny ce fusese destituit de Maria Tereza pentru că era un opozant al înființării graniței militare. Numirea s-a făcut fără a fi convocată Dieta, iar împărăteasa l-a îndrumat pe noul guvernator ”să facă tot posibilul ca să se impună definitiv voința imperială în Transilvania”.

Curtea a emis decretul de înființare a regimentelor grănicerești transilvănene, cunoscute la acea vreme sub denumirea de ”miliție națională grănicerească”.

=== Capitolul II ===

Capitolul II

Înființarea Regimentului 2 românesc de infanterie

și a Regimentului de cavalerie (dragoni)

II.1. Lucrări preliminare

În ținutul Năsăudului, urma să se înființeze un regiment de infanterie și unul de cavalerie prin militarizarea a 23 de comune românești ce aveau un total de 4.600 de familii, cel de infanterie având 12 companii, iar cel de cavalerie având 8 escadroane.

Curtea de la Viena a făcut unele cercetări privind înființarea graniței militare încă înainte de numirea lui Buccow în funcția de comisar al acesteia. Colonelul Carl Schroder a fost trimis în Transilvania în zona Bistrița, pentru a determina în secret lucrările preliminare. În vederea acestora, colonelul a cerut magistratului (care era forul de conducere al orașului Bistrița) ca acesta să efectueze un recensământ în Valea Rodnei al tuturor familiilor de români ce aveau copii trecuți de vârsta de 15 ani. Scopul acestui recensământ nu a fost dezvăluit și el a vizat satele Maieru, Sângeorz, Ilva Mică, Leșu, Feldru, Vărarea, Rebra Mare, Rebrișoara, Năsăud, Salva, Mititei, Bichigiu, Telciu, Hordou, Suplaiu, Runc, Poieni, Găureni și Zagra din Valea Rodnei, precum și satele Nușfalău și Sântioana din Valea Șieului.

Românii din aceste zone au primit cu satisfacție propunerea ofițerului austriac adresată în numele coroanei, de a deveni grăniceri în slujba acesteia, după cum ne relatează un funcționar al vremii, notarul din Mediaș Michael Heidendorf: ”Românii, un popor asuprit, nu aveau obiecțiuni de făcut – afară de trecerea la unire – împotriva militarizării lor, având în vedere și multele promisiuni făcute. Dacă ar fi fost nevoie și dacă s-ar fi permis, poate că toți iobagii români ar fi devenit grăniceri”.

În urma investigațiilor efectuate, baronul von Buccow a forțat magistratul bistrițean să accepte autentificarea actului donator cu privire la districtul Bistriței pe care Universitatea săsească îl ”dăruise” împărătesei. Desigur acest lucru însemna că orașul Bistrița și forul de conducere al acestuia pierdea dările pe care le încasa de la familiile de iobagi români din Valea Rodnei și din Valea Șieului, și această ”donație” nu s-a făcut fără o însemnată rezistență, plus o serie de condiții din partea magistratului. Acesta a încercat să tergiverseze cât mai mult cedarea satelor românești pentru ca mai apoi să obțină despăgubiri cât mai mari în contul acestora.

Cuantumul despăgubirilor a fost stabilit de doi notari și ele erau expuse într-o expertiză de 250 de pagini din care rezulta că magistratul renunțase doar temporar la unele drepturi (inexistente) în schimbul unei despăgubiri de 105.144 florini.

După începerea înrolărilor, este redactat actul de cesiune prin care ”magistratul absolvă și eliberează de sub iobăgia actuală pe români, și renunță cu bună premeditare la toate drepturile pe care orașul Bistrița le posedase asupra acestor oameni, ca acei toți, fără excepție, de bună voie să se dedice serviciului militar grăniceresc. Actul a fost aprobat de Buccow, cu mențiunea: ”Eu, subsemnatul, accept cesiunea de mai sus, în numele Majestății Sale domnitoare, cu toate condițiile și clauzele și voi căuta să obțin aprobarea ei. Sibiu, 29 Mai 1762”.

La 21 Aprilie 1762 fuseseră numiți de către Consiliul Aulic de Război, comandanții și ofițerii regimentelor românești de infanterie și de cavalerie din Năsăud. Din corpul ofițerilor făceau parte austrieci de naționalitate germană, dar și francezi, italieni și croați. În August 1762 acești ofițeri au sosit la Năsăud unde au început lucrările de organizare a regimentelor din cuprinsul celor 23 de comune (21 din Valea Rodnei și 2 din Valea Șieului) care au fost cedate autorităților centrale de către magistratul din Bistrița.

Prima inspecție a acestor trupe s-a făcut de către generalul Buccow în lunile Octombrie – Noiembrie ale aceluiași an, înaintând la Viena un raport satisfăcător. În aceste comune au fost trimise o serie de misiuni militare pentru recrutarea viitorilor grăniceri și acestea au dus o intensă muncă de lămurire a populației locale privind avantajele oferite de această conscripție: ”Constituirea graniței militare având loc fără exprimarea acordului ”sfaturilor” țării, locuitorii comunelor cuprinse în cadrul acesteia nu au fost înscriși din oficiu ca grăniceri, ci li s-a cerut să accepte benevol această situație”.

II.2. Împotriviri la militarizare

Această conscripție a întâmpinat dificultăți la început, în special datorită faptului că populația trebuia să accepte religia ”unită”, dar ea a adus și avantajul că, Valea Rodnei ieșea de sub autoritatea și controlul magistratului bistrițean. În cursul militarizării, conducerea orașului Bistrița a pus tot felul de piedici acesteia, neîmpăcându-se cu ideea pierderii controlului și a veniturilor celor 23 de comune. La acestea se mai adăugau piedicile puse de Cancelaria Aulică a provinciei aflată la Viena și care se afla sub puternica influență a nobilimii provinciale, interesată în nereușita acestei acțiuni.

În fine, unele dificultăți la militarizare veneau din partea populației înseși din aceste comune, care trebuia să-și schimbe religia, statutul juridic, iar o parte a ei trebuia să fie strămutată. Reliefantă pentru această stare de lucruri este concluzia la care ajunge istoricul Valeriu Șotropa, cel care s-a ocupat îndeaproape de militarizarea zonei năsăudene: ”Din analizarea pas cu pas a tuturor măsurilor luate, a controverselor ivite, a nemulțumirilor și frământărilor provocate, a procedurii anevoioase și de lungă durată a constituirii regimentului, de la luarea hotărârii întemeierii sale și până la înfăptuirea practică totală a acesteia, s-a reliefat mai cu seamă modul cum, prin formularea de obiecțiuni, ridicarea de rezerve, prezentarea de pretenții mai mult sau mai puțin justificate și punerea de condiții la îndeplinirea hotărârii de constituire a fost întârziată timp de ani de zile definitivarea procedurii, datorită tergiversărilor dilatorii ale magistratului bistrițean, care afectat de faptul că urma să piardă serviciile și prestațiile de care beneficiase timp de secole din partea comunelor din districtul românesc, după o serie de amânări și discuții oțioase, numai în 9 Ianuarie 1766 a semnat actul definitiv de cesiune a comunelor din Valea Rodnei din care s-a constituit regimentul”. Așadar, abia după patru ani de zile s-a încheiat conscripția Regimentului 2 românesc din zona Năsăud, și aceasta datorită multiplelor dificultăți la care au trebuit să facă față autoritățile militare austriece.

Dacă opunerea magistratului Bistrițean la militarizare s-a făcut din motivele arătate deja, opoziția nobilimii locale s-a făcut din motive lesne de înțeles. Desigur, nobilii transilvani nu admiteau ca o parte din iobagii lor să fie ridicați la statutul de oameni liberi și militarizați pe deasupra. Rațiunea constă și aici în pierderea avantajelor economice din acest fapt și trebuie spus că această opoziție nu era un lucru nou: și în alte părți ale Imperiului (de exemplu în Croația) nobilimea se opusese cu înverșunare militarizării granițelor făcută cu ceva timp în urmă.

În acest caz, obiecțiile nobilimii erau de natură fiscală, administrativă, naționale, etc., întrucât ea susținea că această militarizare costa prea mult, s-a invocat necompetența românilor în materie de recrutare sau caracterul românilor considerat incompatibil cu disciplina militară.

De fapt, adevăratele nemulțumiri ale nobilimii și nemărturisite de aceasta (dar cu siguranță înțelese de autoritățile habsburgice) erau legate de faptul că mulți iobagi erau eliberați, deci nu mai aduceau venituri nobililor, ei se ridicau la un statut superior prin arme și cultură, nemaifiind în continuare ”tolerați”; o altă nemulțumire era aceea că teritoriile militarizate urmau să se separe din punct de vedere administrativ de teritoriile comitatelor, scaunelor și districtelor ”națiunilor” privilegiate, prin toate acestea ele văzându-și periclitată poziția dominantă pe care o aveau în societatea transilvăneană. Însă, probabil cea mai mare nemulțumire a nobilimii era legată de creșterea influenței și autorității conducerii centrale în provincie, întrucât regimentele grănicerești erau subordonate direct Vienei.

În ceea ce privește incompatibilitatea cu disciplina militară, unul din organizatorii graniței militare, generalul Ziskovic afirma că: ”Românii se poartă bine, respectă ordinea, în fața dușmanului își fac datoria, fiind exemplu de statornicie și disciplină militară”.

Referitor la opunerea manifestată de unii locuitori ai comunelor năsăudene la militarizare, trebuie menționat că ea a atins apogeul în timpul revoltei din Mai 1763 de lângă Salva. Însă, motivele care au dus la această revoltă reies din documentele vremii și ele trebuiesc arătate în detaliu pentru a se înțelege la ce se refereau de fapt nemulțumirile oamenilor. Acestea erau: amânarea ameliorărilor și clarificărilor situației grănicerilor (situația grea a acestora decurgând din opunerea și atitudinea negativă a stărilor și autorităților locale), apoi nemulțumirea generată de schimbarea religiei, neînțelegerea manifestată de unii ofițeri austrieci față de soldații români și, mai ales, obligațiile ce trebuiau asumate prin jurământ de către grănicerii români de a lupta oriunde în afara granițelor Imperiului, ”pe uscat și pe apă”.

Bineînțeles, un rol important în toate aceste nemulțumiri l-au jucat orășenii din Bistrița, notabilii și organele administrative din unitățile teritoriale, prin influențele negative pe care toți aceștia le-au manifestat față de români. La toate acestea s-a adăugat exemplul recentelor mișcări de sprijinire a ortodoxismului în Transilvania, mișcări inițiate și derulate de români și cărora autoritățile le-au făcut cu greu față: mișcarea condusă de preotul Visarion, cea inițiată de călugărul Sofronie din Cioara, sau cea inițiată de Ioan Piunariu. Toate acestea au beneficiat de sprijinul unor orășeni și de Mitropolia sârbească de la Karlowitz, rămânând vii în amintirea contemporanilor și prin concesiile pe care au fost nevoite să le facă autoritățile de stat ale Imperiului pentru a rezolva controversele și a facilita instaurarea stării de liniște.

II.3. Revolte ale românilor

În acea zi de 10 Mai a anului 1763, generalul Buccow împreună cu o suită numeroasă din care făcea parte (printre alte autorități militare și civile) și episcopul unit al Transilvaniei Petru Pavel Aron, trebuia să treacă în revistă trupele formate din grănicerii din Năsăud care depuneau jurământul o dată cu sfințirea steagurilor unităților. Însă, sub conducerea bătrânului Tănase Todoran din Bichigiu și încurajați de acesta, grănicerii au refuzat depunerea jurământului și mai mult, au aruncat armele și au devenit amenințători, astfel încât ceremonia nu a mai putut avea loc, iar generalul și oaspeții săi trebuiră să fugă fără să-și fi putut îndeplini misiunea pentru care veniseră. Bineînțeles Buccow nu s-a putut împăca cu situația și a dispus efectuarea de cercetări și, în urma judecății unui tribunal militar s-a stabilit că, inițiatori ai mișcării au fost 19 locuitori din district în frunte cu Tănase Todoran (care avea o vârstă centenară), care au și fost de altfel condamnați la moarte, pentru 15 dintre ei comutându-se pedeapsa în bătaia cu vergi. Ceilalți trei au fost spânzurați, iar Tănase Todoran a fost frânt cu roata.

Această revoltă a avut însă efectul scontat: a fost clarificată situația grănicerilor români prin elaborarea legislației consacrată lor și noului statut, printr-o serie de măsuri care au fost luate în beneficiul populației locale.

În concluzie se poate spune că, ”la început locuitorii comunelor militarizate au fost impresionați negativ de trecerea la starea militară manifestând, atât din proprie inițiativă cât și sub influențe externe, o atitudine de opunere. Aceasta s-a concretizat nu numai în revolta de la 1763, dar și prin emigrările din primii ani ai militarizării, și este evidențiată în textele documentare și literare relative la acei primi ani…”.

Toate aceste revolte din sânul populației românești nefiind bine gestionate de baronul Buccow, Curtea a decis înlocuirea acestuia de la conducerea organizării graniței militare cu generalul Ziskovic, unul din ofițerii superiori ce au fost implicați în organizarea regimentelor de graniță încă de la început. Acesta a luat măsuri dure pentru reprimarea revoltelor (atât a celor românești cât și a celor secuiești), prin mai multe pedepse capitale la care au fost supuși conducătorii acestor mișcări.

II.4. Măsuri organizatorice

Printre măsurile luate de Curtea de la Viena în acești ani a fost și desființarea treptată a Regimentului de dragoni românesc. Regimentul de cavalerie a fost definitiv desființat prin Ordonanța din 23 Aprilie 1770 prin care se dispunea încadrarea cavaleriștilor din ultimele sale escadroane în Regimentul de cavalerie (husari), rămânând astfel în ținutul Năsăudului numai Regimentul 2 de infanterie alcătuit din cele 23 de comune, la care s-au mai adăugat în 1764 încă 5 comune din Valea Mureșului ce au fost răscumpărate de la proprietarii feudali: ”La organizarea definitivă a acestei granițe, anul 1765 în regimentul nostru de infanterie s-a înființat și un regiment de dragoni, care însă în anul 1770 s-a desființat și s-a format alt regiment de husari compus de grăniceri români și secui”.

Tot în anul 1770 a fost înlocuit comandantul militar al regimentului, locotenent – colonelul Raschutz cu locotenent – colonelul și mai apoi colonelul Carol Enzenberg, un personaj ce a avut un rol decisiv în organizarea Regimentului 2 năsăudean. Acesta a dus o muncă intensă, o conducere plină de tact și a dat dovadă de înțelepciune în alegerea ofițerilor săi colaboratori, reușind să restabilească ordinea și punând în valoare capacitățile românilor din Valea Rodnei pentru a realiza lucruri însemnate.

Procedura complexă a militarizării a însemnat o serie întreagă de operații de natură administrativă: fixarea hotarelor districtului grăniceresc în teren și delimitarea acestuia de unitățile administrativ – teritoriale învecinate, executarea de lucrări de fortificare a unor puncte considerate importante, s-a trecut la mutarea locuitorilor români din ”districtul săsesc” în districtul grăniceresc (a acelor români care au solicitat înscrierea în calitate de grăniceri), s-a făcut înscrierea românilor ca grăniceri prin conscripția familiilor și prin distribuirea ori redistribuirea terenurilor (sesiilor) către grăniceri sau biserici și comune ce aveau dreptul să le posede, s-au achiziționat, închiriat s-au construit locuințe pentru ofițeri, iar reședința regimentului a fost stabilită la Năsăud unde se afla comandamentul acestuia, organele și birourile (ștabul, cancelaria, tribunalul regimentului ș. a.), necesare în conducerea unității și a districtului grăniceresc.

Pentru buna funcționare a instituțiilor regimentului s-au construit diverse clădiri: prima a fost Svarda, cazarma Regimentului grăniceresc, astăzi Muzeul Năsăudean; în 1770 s-a edificat Biserica romano – catolică;

După stabilirea definitivă a reședinței arhidiaconatului (protopopiatului), apoi a comandamentului regimentului român grăniceresc, dar și ca urmare a înființării de școli, Năsăudul a devenit atât centrul cultural – religios, cât și centrul administrativ și militar al ținutului, acordându-i-se rangul de oraș.

Emblema sigiliului, la înființarea regimentului, înfățișa imaginea vulturului imperial austriac și inscripția Virtus Romana Rediviva (Virtutea Romană Reînviată).

Cu timpul, vechile denumiri au dispărut, rămânând cunoscută ca ultima numire istorică pentru acest ținut cea de Districtul Năsăudului, iar districtul militar al celor 44 de comune componente ale regimentului este numit Districtul Grăniceresc Militar.

În nenumarate rânduri, Districtul Năsăudean a fost vizitat de către persoane importante: împărați și membri ai guvernului provincial, episcopi, generali și alți demnitari civili și militari. Dintre toate, de neuitat au rămas vizitele împăratului Iosif al-II-lea care a inspectat teritoriul regimentului grăniceresc de trei ori (1773, 1784 și 1786). Se zice că împăratul, încredințându-se că românii din Năsăud sunt latini, ar fi exclamat ”Salve parva nepos romuli” (“salutare, micule nepot al lui Romulus”, cuvinte care au numit apoi câteva sate din jurul Năsăudului: Parva, Nepos, Salva, Romuli). Trupele regimentului grăniceresc de infanterie au luat parte, în cele aproape nouă decenii de existență, la 20 de campanii militare în care au desfășurat 133 de bătălii unde și-au pierdut viața peste 3000 de ostași. După aproape un secol de existență, Regimentul Năsăudean a fost desființat în 1851, împăratul Franz Iosif decorându-i steagul cu Medalia de Aur.

=== Capitolul III ===

Capitolul III

Înființarea Regimentului 1 românesc de infanterie

III.1. Pregătiri pentru conscripție

În anul 1764, după ce fusese deja constituit Regimentul 2 de graniță românesc, precum și după constituirea regimentelor secuiești, o dispoziție laconică a Consiliului Aulic de război îl informa pe generalul austriac Ziskovici, ce era implicat în formarea graniței militare, că ”s-a convenit să se cedeze Șipotul și Cătunul Vinerea pentru grăniceri, de unde populația schismatică va fi transferată fără ezitare în scaunul Orăștie…În caz că pământurile iobagilor care vor fi așezați în altă parte, spre a face loc grănicerilor, nu vor fi suficiente, urmează să mai fie cedate și alte localități, spre a se putea procura locuințe și terenuri”.

Desigur, această dispoziție a autorităților imperiale nu ținea cont de realitățile sociale și economice complexe din așezările situate pe Valea Oltului și din regiunile Sibiului și Văii Hațegului, dând naștere, încă de la început, la conflicte determinate de constrângerea țăranilor români de a trece la religia catolică.

III.2. Împotriviri ale țăranilor români la militarizare

Țăranii români iobagi (de confesiune ortodoxă) s-au împotrivit față de acțiunea de militarizare și de așezare a lor în sate mai îndepărtate: ”Regimentul 1 de graniță românesc din Sudul Transilvaniei…, a întârziat din cauza împotrivirii țăranilor privind formarea satelor pur grănicerești, țăranii iobagi fiind ”îndărătnici” față de acțiunea de militarizare, de ridicare și așezare a lor în alte sate îndepărtate”. Lor li s-a interzis chiar să-și vândă bunurile mobile fără o aprobare prealabilă din partea autorităților. Multe familii de țărani s-au refugiat peste graniță, în Țara Românească (ex: comuna Tohanul Vechi – Brașov – unde au fost colonizați 122 de grăniceri până în 1772, în locul vechilor familii de țărani ce s-au refugiat peste graniță).

Pe de altă parte, la constituirea regimentului, ”s-au ivit neînțelegeri pe motive confesionale, deoarece o dată cu militarizarea se urmărea determinarea ortodocșilor să treacă la unire”. Din această cauză, ”s-au spart câteva sate”, locuitorii fugind unii în Muntenia, alții în diferite regiuni ale țării”.

De asemenea, unii țărani refractari au fost vânduți ca sclavii nobililor din comitatele învecinate, Buccow propunând chiar generalizarea procedeului (ex: satul Țânțari), fără precedent în istoria Transilvaniei.

Același general Ziskovic ne informează cu privire la metodele de convingere folosite de ofițerii austrieci și de el însuși pentru a-i determina pe țărani să se înroleze în regimentul grăniceresc: ”După ce însă primul bărbat a refuzat să se facă grănicer, am preconizat măsuri mai severe, încercând, prin 30 de lovituri de bețe, să-l determinăm să revină asupra refuzului”. Sau ”cum am observat din atitudinea țăranilor că rezistența lor pornește de la bătrâni de care în toate satele românești ascultă ceilalți locuitori, am citat 69 de bătrâni și am încercat să-i conving prin argumente temeinice și evidente să renunțe la această încăpățânare. Deoarece nu s-au putut convinge decât patru să devină, de bună voie, grăniceri, am fost nevoit să dispun arestarea celorlalți 65 de bătrâni”. În continuare, generalul austriac a continuat să diminueze influența bătrânilor, înlocuindu-i cu subofițeri austrieci.

Pământurile celor ce refuzau înrolarea și luau drumul exilului peste Carpați, au fost confiscate de stat și acordate ca ”sesii suplimentare” ofițerilor austrieci.

În ceea ce privește populația dislocată, autoritățile nu au luat în considerare faptul că în noile localități unde aceasta se muta nu exista pământ disponibil, iar nobilii nu le acordau noilor veniți sesiile solicitate, în vreme ce ajutoarele bănești promise n-au fost plătite.

Datorită acestor împotriviri ale țăranilor români, în Țara Bârsei au fost militarizate doar două comune (Țânțari și Tohanul Vechi) și trei în scaunul Sibiului (Orlat, Jina și Veștem) până în anul 1765. După un an au putut fi militarizate și cele 13 comune grănicerești din Țara Făgărașului, după ce fusese achitată o despăgubire contelui Bethlen și ”națiunii săsești” (ce ajunsese în acel an proprietara districtului!), de către Curtea imperială.

O altă zonă cu probleme la înrolarea țăranilor români a fost Valea Hațegului, unde s-au făcut pur și simplu recrutări cu forța așa după cum recunoaște generalul Buccow: ”Încerc cu cuvinte bune, dacă nu reușesc însă așa, atunci îi înrolez și cu forța”.

Cele mai puține dificultăți în constituirea regimentului 1 românesc au fost întâmpinate totuși de autoritățile austriece în comitatul Hunedoara. Pe ansamblu însă, ”la constituirea regimentului I, din Sud, rezistența (la organizarea lui) nu mai luă asemenea proporții (ca la regimentul II). Ea se îndreptă mai mult asupra unirii care trebuia primită”.

III.3. Măsuri organizatorice

În total au fost afectate pentru constituirea regimentului, 2 sate în Țara Bârsei, 13 în Țara Oltului, 4 în scaunul Sibiului, 1 în scaunul Orăștie și câteva sate în comitatul Hunedoara. Regimentul 1 valah cuprindea comunele române de la granița dinspre Muntenia, începând de la marginea Banatului până la Brașov, ”exceptând pe cele săsești care altcum așișderea se aflau în raionul acesta”.

Sediul unității a fost stabilit la Orlat, lângă Sibiu, iar mai târziu, numărul satelor ce făceau parte din acest regiment s-a mărit ajungând la 82 în 1773: 2 în Țara Bârsei, 1 în comitatul Alba de Sus, 40 în districtul Făgăraș, 3 în scaunul Sibiului, 1 în cel al Orăștiei, 26 în comitatul Hunedoara și 9 în Țara Hațegului. În acest regiment românesc erau în total, la constituire, 3.708 bărbați valizi și 5.873 copii, femei și invalizi.

În anul 1899, căpitanul Constantin Stezar, un veteran al acestui regiment își amintea în legătură cu constituirea unității: ”regimentul nostru a căpătat numirea: 1-a WALACHER G…Regiment No. 16 (anul 1849), cuvântul Walach s-a schimbat cu numele ”Roman” și s-a înființat de la marginea Banatului până la Brașov, militarizând comunele române, parte întregi, parte parțial corespunzătoare scopului și aflătoare către România, excepționând pe cele săsești, care altcum așișderea se aflau în raionul acesta”.

După aproximativ un deceniu de la inițierea procesului de constituire a graniței militare în Valea Oltului, Țara Hațegului și regiunea Sibiului, situația efectivelor Regimentului 1 valah era următoarea: ”Într-un document militar din 1773 sunt amintite un număr de 4.581 de familii cu 4.825 de case, iar într-un alt document militar din același an se face referire la religia grănicerilor de sex bărbătesc, arătând că, din cei 12.054 de bărbați, 86 erau catolici, 574 erau necatolici, 9.402 erau uniți de rit grecesc și 1.992 erau neuniți de rit grecesc”.

Având în vedere situația pe localități, Regimentul 1 românesc de infanterie era alcătuit din 12 companii, după cum urmează:

– compania nr. 1: Răcășdia, Hășdat, Mănărău, Peștișul Mare, Iliș, Balșa, Cristur,

Almașul Mic, Cozia, Bretelin, Cârjiți, Almașul Sec, Căuni, Vețel;

– compania nr. 2: Hațeg, Silvașul de Sus, Silvașul de Jos, Kermesli, Iosășel și

Clopotiva;

– compania nr. 3: Săcel, Jerersiz (Jegeriște?), Sălașul de Sus, Maesdi, Părău,

Ceroiești, Băiești, Galați, Livadia și Barul Mare;

– compania nr. 4: Cugir, Spini (Baad), Baștea și Hana;

– compania nr. 5: Jina;

– compania nr. 6: Orlat și Veștem;

– compania nr. 7: Racovița, Scoreiul, Porumbacul de Sus și Porumbacul de Jos;

– compania nr. 8: Viștea de Jos, Viștea de Sus, Arpașul de Sus, Arpașul de Jos,

Ucea de Sus, Ucea de Jos, Drăgușul și Beșimbac;

– compania nr. 9: Lisa, Breaza, Voivodenii Mari, Voivodenii Mici, Dridif, Luța,

Ludișor, Voila, Netotul, Pojorta, Vaida Rece, Ilechi Rece și Dejani;

– compania nr. 10: Mărgineni, Sebeșul, Hărșeni, Ileni, Râușorul, Hurezul, Iași,

Sevestreni, Săsciori, Berivoii Mari, Berivoii Mici și Copăcel;

– compania nr. 11: Ohaba, Șinca Veche, Vadul și Buciumul;

– compania nr. 12: Țânțari și Tohanul Vechi.

„Dintre toate comunele românești militarizate, numai comuna Jina având populațiune suficientă și aptă de a purta armele, a alcătuit singură o companie (a-V-a), restul de 11 companii ale regimentului îmbrățișând mai multe sate până la completarea efectivului necesar”.

În final, cu toate greutățile întâmpinate pe parcursul constituirii sale, Regimentul 1 românesc a fost definitivat după aproximativ un deceniu de la începerea pregătirilor. Așadar, ”militarizarea nu s-a făcut cu mare silă, fără voia locuitorilor din respectivele comune, designate spre acel scop, li s-au lăsat voia liberă, de a primi sau a nu primi armele să se despartă din acea comună”.

Însă, trebuie spus că unitatea se întindea pe o zonă foarte mare și, ”încredințându-i-se o parte lungă de frontieră, acest regiment nu mai are un teritoriu compact”.

Poate cel mai important aspect în ceea ce-i privește pe românii din localitățile ce intrau în compunerea graniței militare era acela că: ”Starea de iobăgie, cu toată sumedenia de obligațiuni și servituți care o caracterizează, nu cadra cu menirea militară la care erau acum chemați românii, și de aceea ea a fost suprimată pentru satele grănicerești”.

=== Capitolul IV ===

Capitolul IV

Statutul grăniceresc

IV.1. Dispoziții organizatorice privind granița militară

Statutul grăniceresc era un decret imperial emis de Habsburgi și datat 12 Noiembrie 1766, în care erau prevăzute drepturile și îndatoririle grănicerilor români din unitățile transilvănene.

Organizarea regimentelor grănicerești făcea obiectul unor importante prevederi din Statut. Acesta stabilea că: fiecare regiment grăniceresc era format din 2 batalioane, iar fiecare batalion era format din 6 companii. Sediul Regimentului 1 român era la Orlat, iar al Regimentului 2 românesc era la Năsăud.

Pentru o evidență corectă a sarcinilor și îndatoririlor grănicerilor, Statutul insista asupra ținerii la zi a unor evidențe: ”La fiecare companie, pe lângă matricola de conscripție să se mai țină și o listă separată de comandă, ca astfel nimeni să nu fie trimis undeva în afară de rândul său ori să fie îngreunat cu corvezi ilegale. Dacă acel căruia îi vine rândul nu se poate prezenta din motive de sănătate, în locul lui va face serviciul acel ce urmează pe listă după dânsul”.

După cum se observă, Statutul încerca să reglementeze cam toate aspectele vieții sociale și militare a soldaților grăniceri români. Astfel, foarte importante erau prevederile referitoare la serviciul militar și la disciplină: ”Grănicerii sunt îndatorați a arăta față de mai marii săi cuvenita supunere, ascultare și subordonare, urmând întru totul instrucțiunile, articolele, circularele, etc”. Sau ”Dacă vreunui soldat grănicer i s-ar porunci împotriva ordinei stabilite să meargă în patrulă, în post sau de strajă, în virtutea suordonării cerute va trebui să îndeplinească toate acestea. Dar i se îngăduie ca, după îndeplinirea poruncii date, să se plângă în mod cuviincios mai marilor săi, pentru nedreptatea făcută”.

În Statut exista și o prevedere ce se referea la promovarea grănicerilor români, însă aceasta era rar pusă în aplicare. Dovada o găsim în faptul că, în deceniul opt al secolului sunt doar câțiva ofițeri și subofițeri români în aceste unități, printre ei locotenentul Ioan Săcădat, locotenentul Caliani sau subofițerii Ioan din Suplai și Ioan Lupsai. Numărul acestora va crește însă în timpul războaielor la care au participat aceste unități, în urma actelor de bravură ale românilor.

O prevedere se referea la inspecțiile ofițerilor de stat major cărora li se recomanda să viziteze cât mai des regimentele și să observe cu minuțiozitate starea acestora. Legat de aceasta, rapoartele de inspecții anuale care erau obligatorii, sunt de o deosebită importanță pentru cunoașterea trecutului regimentelor: ”Cu ocazia acestor inspecții se va căuta, în prezența generalului mai ales, cum urmează soldații ordonanțele cuprinse în acest regulament, cum se poartă ofițerii cu soldații de rând, cum își îngrijesc aceștia din urmă rechizitele, cum își conduc gospodăria și dacă peste tot observă poruncile date. Soldatul de rând poate prezenta, cu ocazia inspecției amintite, fără nici o frică, plângerile pe care le are împotriva ofițerilor superiori”.

Astfel, autoritățile habsburgice au încercat, cel puțin în teorie, să asigure soldaților români un tratament egal și corect din partea ofițerilor imperiali, iar pentru aceștia au instituit obligația de a se interesa de viața socială și militară a soldaților grăniceri români.

IV.2. Prevederi cu caracter militar

Încă de la început sunt precizate în acest document principalele îndatoriri militare ale grănicerilor: ”Îndatorirea principală a tuturor românilor grăniceri, este ca atât în timp de război, cât și în timp de pace, să se îngrijească de apărarea granițelor, să fie de strajă în garnizoane și la poteci, să mențină siguranța țării, prin urmărirea hoților și împiedicarea importului și exportului clandestin de mărfuri și bucate prohibite, precum și prin prevenirea, în conformitate cu ordinele date de mai marii lor, a tuturor fraudelor de orice fel ar fi și a trecerii graniței”.

Așadar, principala îndatorire a grănicerilor români era paza granițelor, specificată încă de la începutul Statutului și care se regăsea și în proiectul baronului von Buccow.

Legată de aceasta, o altă îndatorire era aceea de a stăvili emigrările peste munți ale românilor transilvăneni (în special țărani iobagi dar și familii întregi de grăniceri care nu mai puteau îndura viața aspră din satele de graniță), precum și pentru a împiedica contactul strâns între locuitorii români de o parte și de alta a munților Carpați.

De asemenea, grănicerii români mai erau folosiți și pentru prevenirea pătrunderii bolilor în spațiul intracarpatic, având atribuții de carantină și în scop sanitar, de instituire a așa – numitelor ”cordoane sanitare”.

O prevedere a Statutului care a iscat vii controverse între români și autorități era aceea în care se preciza că ”în caz de război, să facă serviciu în afară de patrie…”. ”Ei vor trebui numaidecât să se prezinte oriunde li s-ar cere, îndată și de bunăvoie”.

Însă, mai departe, același Statut venea cu unele precizări legate de această obligație a grănicerilor, adăugate în urma manifestării nemulțumirilor acestora: ”Nu vor fi scoși din patrie și duși în locuri îndepărtate, decât numai când va cere trebuința”.

Cum însă trebuințele Imperiului erau mari și dese, într-o perioadă în care Austria era implicată în multe războaie, în special spre mijlocul secolului XVIII, se înțelege că și nemulțumirile românilor au continuat să se manifeste uneori chiar prin acte de nesupunere.

Încă de la început, în proiectul generalului Buccow, s-a prevăzut ca aceste unități să aibe un cost cât mai scăzut pentru fiscul imperial, aceasta fiind și una din rațiunile principale privind constituirea acestor unități de graniță.

În Statut erau prevăzute soldele grănicerilor, precum și categoriile de grăniceri ce nu primeau această soldă în timp de pace: ”Deși acești soldați grăniceri români sunt îndatorați să îndeplinească înlăuntrul patriei serviciul militar fără plată oriunde s-ar cere, totuși se stabilește că în timp de pace să se dea românilor aflători în serviciul militar de pază efectivă la graniță, la trecători, pe plaiuri, poteci și celor ce sunt de pază în locuri de carantină, cordoane sanitare și garnizoane, celor aflători înlăuntrul și în afară de districtul lor, precum și celor ce servesc între și în afară de hotarele țării, pe timpul efectuării serviciului militar, infanteriștilor pe zi 4, călăreților 8 creițari. Această plată nu o vor primi păzitorii drapelelor, santinelele regimentelor și închisorilor și alți soldați de acest fel, cari fac asemenea servicii. Toți aceștia își vor îndeplini slujba fără plată”.

Realitatea a demonstrat însă că această diurnă era neîndestulătoare, fapt semnalat inclusiv de autoritățile vremii, prin raportul de inspecție al generalului Rall din 1777. Economia la buget era însă mai importantă, fiind afectat în acest fel traiul de zi cu zi al grănicerilor români.

Statutul conținea cum era și firesc, și prevederi în ceea ce privește instrucția militară a românilor. Astfel, aceasta se făcea, conform și cu proiectul inițial ”în duminici și zile de sărbători”…”Soldații cari nu sunt în serviciu se vor aduna la comandamentul cel mai apropiat și aici, după terminarea slujbei religioase, vor fi instruiți nu numai în exercițiile prevăzute în regulament, ci li se vor comunica și celelalte îndatoriri militare. În aceeași zi vor fi trimiși acasă”.

Ulterior s-a dovedit că instruirea duminicală genera incoveniente pentru soldații ce erau și păstori la stânele aflate la depărtare mai mare de garnizoana lor. Aceste dificultăți au fost rezolvate de unii comandanți care i-au scutit de instrucție pe grănicerii ciobani. Cu toate acestea, ”rapoartele de inspecție apreciază agerimea grănicerilor la mânuirea armelor și ca trăgători de elită”.

În ceea ce privește armamentul și echipamentul unităților, reglementările din Statut erau foarte clare: ”Să li se dea grănicerilor arme de foc și arme albe, precum și muniția necesară. Ei vor primi, de asemenea, centuri și harnașamente de piele, dar numai o dată, la echipare. Urmează ca soldații să aibe grijă cu mare băgare de seamă de acest echipament, iar ofițerii să îi supravegheze și să îi îndemne cu grijă pe soldați să nu deterioreze armele și echipamentul și să le țină totdeauna în stare bună. Dacă s-ar întâmpla ca armele să sufere vreo stricăciune din partea soldaților ori să ajungă nefolositoare din vina acelora, repararea precum și procurarea de noi arme se vor face pe cheltuiala celor vinovați”.

Aceste prevederi minuțioase ale autorităților în ceea ce privește armamentul și muniția, dovedește o dată în plus grija acestora pentru echiparea cu un cost cât mai scăzut a unităților de graniță dar, în același timp, și pentru a-i responsabiliza pe soldații grăniceri cu privire la echipamentul ce le-a fost încredințat. În plus, Imperiul se afla într-o perioadă în care se găsea angajat în numeroase conflicte militare și este de înțeles grija autorităților austriece cu privire la echipamentul militar.

Și în ceea ce privește uniforma grănicerilor, prevederile din Statut erau foarte clare: ”Grănicerii români vor purta sumanul sur scurt, cioarecii și opincile obișnuite, dar cu condiția ca pantalonii să fie mai strâmți, sumanele să fie uniforme și prevăzute cu guler și mâneci de culoare stabilită pentru întreg regimentul. Pentru păstrarea mai bună a acestora e necesar să-și facă o cămașă de postav alb, o cravată roșie și o pălărie neagră numită ”csako”. În timp de războiu vor primi echipamentul regulamentar”.

Această uniformă era însă procurată de grănicerii înșiși, deci pe cheltuiala lor, un minus pentru autorități, urmând ca uniforma de război să fie procurată de autoritățile militare, ceea ce era un lucru normal.

Atunci când făceau de strajă s-au se aflau la instrucție, grănicerii purtau sumanul negru scurt, cioareci și opinci, fiind denumiți ”cătanele negre” după culoarea sumanului, termen cu care erau denumiți și de adversari în timpul campaniilor.

În fine, documentele vremii menționează iscusința grănicerilor români, atât la instrucție cât și în timpul luptei: ”Conștienți de folosul armelor, știu să le mânuiască cu multă iscusință, când cere trebuința, putând să simuleze un început de război. Iar când doresc să atace pe dușman de aproape, se adună grămadă, se strâng în șiruri dese și îl amenință cu pierderi mari…”. Aceste aprecieri pun în lumină valoarea ca soldați a grănicerilor români, scoasă în evidență nu de puține ori de ofițerii superiori austrieci ai vremii.

IV.3. Prevederi privind prestațiile în muncă ale grănicerilor

Statutul grăniceresc conține prevederi și cu privire la prestațiile în muncă ale grănicerilor români: ”Soldații grăniceri, în afară de serviciul lor militar și de îndatoririle legate de acest serviciu, nu vor face sub nici un titlu nici un fel de serviciu nici ofițerilor, nici subofițerilor, nici funcționarilor districtului. Dimpotrivă, vor fi apărați în contra tuturor opresiunilor și pretențiilor acestora”.

Așadar se specifică expres că grănicerii nu vor presta servicii în folosul ofițerilor, subofițerilor sau funcționarilor districtuali, autoritățile imperiale simțind nevoia de a face aceste precizări pentru a nu lăsa loc la interpretări, într-o vreme când se practicau asemenea munci.

În continuare, Statutul face unele precizări cu privire la sarcinile de care sunt scutiți grănicerii dar și referitor la îndatoririle lor legate de serviciul militar: ”Sunt scutiți de toate serviciile publice și extraordinare, cum e bunăoară încartiruirea – exceptând pe ofițerii lor inferiori care nu au case proprii -, apoi de munca cu mâinile și cu vitele, precum și de hangarale”.

Însă, rom\nii erau datori a face corvezile legate de serviciul militar, cum ar fi transportul banilor regimentului sau ai companiilor, transportul armelor, etc., sau chiar pentru aprovizionarea ofițerilor și subofițerilor cu lemne de foc.

De asemenea, o prevedere interesantă și în favoarea grănicerilor în sensul că aceștia erau protejați împotriva unor eventuale abuzuri era următoarea: ”Dacă ofițerii superiori vor avea nevoie, în interesul serviciului, de cai de transport și pe aceștia nu-i vor găsi decât numai în locurile militarizate, îi vor putea lua numai pe bani… Tot astfel soldații grăniceri vor fi obligați să dea trăsuri comandanților supremi, generalilor și comisarilor de război, dar numai în schimbul unei remunerări din fondul militar”.

Statutul avea și unele precizări în ceea ce privește munca plătită a grănicerilor la ridicarea unor construcții cum ar fi biserici, școli, magazine sau locuințe ale ofițerilor (deși deseori lucrau gratuit la construirea acestora), dar cu referire la ”lucrări sătești și districtuale, care sunt în folosul țării și al lor propriu, ca pregătirea și întreținerea podurilor, șantierelor, săparea și umplerea gropilor, îngrăditurile, repararea drumurilor, etc. Și acestea le vor face fie în conformitate cu obiceiurile și uzul de până acum, fie împreună cu ceilalți locuitori din provincie, întrucât trăiesc împreună cu provincialii. Dacă însă în acele districte nu sunt astfel de locuitori, atunci le vor face soldații singuri fără nici o retribuție, îndeosebi repararea șanțurilor, întăriturilor și cetățuilor aflătoare în districtul lor”.

Statutul se referea și la prestarea muncilor cu caracter militar, stabilind modalitatea de plată a acestora: ”grănicerii erau, de asemenea, datori să lucreze cu brațele și cu vitele la zidirea cazărmilor noi sau la reparatul celor vechi, acolo unde li se ordona, nefiind plătiți pentru munca lor decât în cazul clădirilor noi”.

De asemenea, ”cu ocazia îndeplinirii acestor lucrări, ofițerii se vor feri de orice abuzuri și îngreunări cu atât mai vârtos că în caz contrar vor primi din partea comandamentului suprem pedepse severe”.

Nu au fost uitați nici minerii (din ținutul Rodnei) care se bucurau de o atenție aparte acordată prin Statut: ”Minerii trebuie protejați în tot chipul…că acest scop menit serviciului nostru și folositor obștei să rămână nealterat atât prin promovarea acestei exploatări, cât și prin înființarea miliției grănicerești”.

Totuși, obligațiile în muncă ale grănicerilor români din Transilvania erau mai grele decât ale grănicerilor din alte părți ale Imperului. Nu existau dispoziții clare privind cuantumul lucrărilor obștești și militare sau repartiția lor pe grăniceri, aceștia nu aveau un ajutor, trebuiau să facă personal serviciul de strajă, iar serviciul militar trebuia prestat de fiecare al cincilea locuitor din populația satelor grănicerești, față de al șaptelea cum era în alte părți.

În fine, numărul zilelor de muncă neretribuită era de aproximativ 12 – 15 zile anual în Transilvania, mai mare ca în alte părți. Împotriva acestei situații, Consiliul Aulic de Război i-a unele măsuri în anul 1774: ”capii de familii să nu fie chemați la instrucții militare, nici folosiți la servicii de strajă”.

IV.4. Despre contribuțiile fiscale ale grănicerilor

În ceea ce privește contribuțiile bănești ale grănicerilor români la bugetul de stat al Imperiului Habsburgic, autoritățile au dus o politică duplicitară. Pe de o parte, s-a urmărit reducerea unor contribuții ale grănicerilor atât în vreme de pace cât și în vreme de război, iar pe de alte parte românii din satele grănicerești au fost împovărați cu unele impozite pe care le-au resimțit din plin.

Referitor la scutiri în ceea ce privește contribuțiile bănești Statutul specifică următoarele: ”În timp de pace li se va scădea grănicerilor a treia parte din contribuțiunea ce cade pe dânșii, iar în timp de război toate acele familii grănicerești care locuiesc pe o moșie și din care vor fi duși în război unul sau mai mulți membrii, pe tot timpul serviciului vor fi scutite cu totul de darea obișnuită. Tot așa se vor bucura de aceste prerogative militare toate acele persoane care fac parte din o familie locuitoare pe o moșie neîmpărțită, chiar și în cazul că va servi regimentul de graniță un singur individ din această familie”.

Impozitul principal plătit de grăniceri era capitația (sau taxa capitis), așa cum fusese prevăzut și în proiectul baronului general von Buccow; acest impozit era însă diferențiat: un meseriaș plătea în oraș 5 florini, un grănicer plătea 4 florini indiferent de starea sa materială, pe când un iobag plătea 2 florini. Capitația echivala cu indemnizația pentru 10 zile de pază.

Dar, în afară de capitație, grănicerilor li s-a impus să mai plătească și alte taxe: o taxă, taxa mercanturae (de fapt un impozit comercial) o parte în natură iar o parte în bani, apoi taxa inseminationis (un impozit agrar), taxa pecorum (impozitul pe vite) și taxa domorum (adică impozitul pe casă).

Această impozitare excesivă a fost resimțită în primul rând de grănicerii ce aveau puțin pământ sau chiar deloc. În plus, la această impozitare ridicată se adăugau abuzurile săvârșite de unii agenți fiscali civili, astfel că la sesizarea generalului Haddik în 1767 care se declarase împotriva capitației, Consiliul Aulic de Război a apreciat că ”grănicerii ardeleni sunt prea împovărați cu impozite, pe care unii din ei nu sunt în stare să le plătească”.

S-au luat măsuri pentru o impunere diferențiată a impozitului, în funcție de venitul contribuabilului, iar aceste impozite urmau să fie încasate numai de către organele militare pentru a se pune capăt abuzurilor.

O altă măsură a fost aceea că, a fost desființată capitația, iar Consiliul de Stat a stabilit în 1769 o nouă bază de impunere și anume sursele de venit ale impozabililor, criteriile de impunere fiind cuantumul și calitatea pământului. Rezulta astfel, spre deosebire de anul 1767 o reducere a cuantumului impozitelor plătite de grăniceri ce însuma cifra de 12.066 florini. Din acest excedent de venituri ”s-a creat un fond de venituri numit ”fondul acrescentielor” care însuma la 31 Octombrie 1776 suma de 10.280 florini. Din acest fond au fost ajutați grănicerii care au suferit de pe urma calamităților, grindină, inundații, foc. etc”.

O altă prevedere a Statutului se referea la veniturile alodiale din satele pur militare și stabilea ca acestea ”să nu fie încasate de visteria noastră. În vederea administrării acestor venituri….am înființat la fiecare din cele trei regimente o comisie economică militară”.

În ciuda acestor măsuri luate de autorități, în satele mixte continuau să existe probleme generate de perceptorii civili care continuau să încaseze impozitele și de la grăniceri.

O altă problemă era provocată de sistemul de impunere al zilierilor ce trăiau în comunele grănicerești, fără obligații militare. În 1777 grănicerii Regimentului 1 au cerut ca zilierii să verse contribuția lor tot în fondul grăniceresc.

IV.5. Justiția și sancțiunile aplicate grănicerilor români

Statutul grăniceresc, considerat actul normativ fundamental al grănicerilor din Transilvania, avea desigur și prevederi referitoare la justiția militară căreia i se supuneau grănicerii români.

Statutul delimita în primul rând competențele civile de cele militare: ”În acele locuri ai căror locuitori sunt numai militari să se observe numai justiția militară; în acele locuri însă, unde cei luați în regimente grănicerești, parte nobili maghiari, parte nobili și liberii români care locuiesc împreună cu alți locuitori, va fi în uz jurisdicția mixtă”.

Sunt apoi prevăzute o serie de proceduri pentru cazurile de nesupunere față de autoritățile militare; de ex: ”Plângerile care privesc o comunitate sau o companie întreagă nu se vor face verbal de o droaie de oameni, ci se vor înainta în scris, cu toată cuviința la locul competent de doi sau trei delegați aleși din sânul jălbarilor”. ”Atât plângerea cât și sentința vor fi trecute în procesul verbal judiciar, care se găsește în acest scop la fiecare companie, ca în cazul când, împotriva hotărârii aduse s-ar face apel la regiment sau la comandamentul suprem (ceea ce îi stă în voie oricui să facă) să se poată constata, din procesul verbal amintit, întreg adevărul”.

Se fac unele precizări și referitor la autoritățile judiciare mixte: ”Pentru cazurile unde este competentă jurisdicția mixtă, aprobăm mai întâi împărțirea făcută în constituția publicată de guvernul regesc al marelui principat, în 18 Noiembrie 1762, și anume împărțirea în jurisdicția reală, personală și mixtă”, iar în continuare sunt stabilite exact care sunt fiecare din aceste cauze, judecate de un for mixt alcătuit în mod egal din funcționari militari și provinciali. Funcționarii judiciari militari erau numiți de comandanții regimentelor, iar cei provinciali (civili) erau numiți de funcționarii supremi ai circumscripțiilor sau de înlocuitorii lor. Era reglementat de asemenea și recursul.

Aceste instanțe judecătorești, militare, civile și mixte, alcătuite din ofițeri și nobili, au fost înființate în 1768, dar un an mai târziu ele și-au încetat activitatea la insistențele Cancelariei Aulice transilvănene. Între aceasta și Consiliul Aulic de război s-a ajuns la un compromis în sensul că procesele penale în care erau implicați grănicerii să fie judecate de instanțele militare, iar cele civile de instanțele provinciale. Pentru că nici acest compromis nu a funcționat și s-au ivit noi conflicte între instanțele civile și cele militare, în 1780 s-au reînființat instanțele mixte ce au funcționat până în 1785 când competența justiției militare a fost din nou îngrădită.

Și referitor la arestarea celor vinovați Statutul face precizări stricte: ”Toți delicvenții grăniceri vor fi arestați acolo unde vor fi prinși. Comandantul regimentului în care s-a săvârșit fapta, după o cercetare prealabilă, îi va trimite sub escorta necesară la statul major al regimentului…În nici un caz delicvenții nu vor fi reținuți la comandanții de companii mai mult de 3 zile”.

Și în continuare se dau dispoziții referitoare la procedura judiciară de urmat pentru bunul mers al justiției: ”Ofițerii de stat major și cei superiori să nu îngreuieze nicidecum procedura juridică, să asculte cu bunătate, în liniște, de urgență și fără amânare atât plângerile scrise, cât și cele orale ale supușilor lor. În urmare să nu silească la speze inutile nici pe pârâtor, nici pe cei pârâți, ci să-i facă fiecăruia dreptate după cum e cazul”.

Deși în teorie Statutul încerca să reglementeze cât mai în amănunt cu putință chestiunile legate de jurisdicție ce se iveau în cazul grănicerilor români, în practică însă aceștia erau însă profund nedreptățiți prin faptul că erau purtați la nesfârșit prin procese de către nobili, iar declarațiile grănicerilor nu aveau valoare probatorie în fața instanțelor. De aici rezultau procese pierdute din partea românilor, evident cu costuri importante din punct de vedere material dar și moral, prin sentințele părtinitoare și prin privarea de libertate.

Toate acestea au determinat intervenția generalului Rall în 1777 care ordona comandanților de batalioane să examineze ei înșiși cauzele înainte de a-i lăsa pe grăniceri să se încurce în procese.

Desigur, importante prevederi ale Statutului se refereau la dezertările și la emigrările grănicerilor, precum și la ”tulburările dăunătoare” provocate de aceștia ce trebuiau sancționate: ”Dacă vreun grănicer aparținător regimentelor românești și-ar călca în picioare, în contra oricărei așteptări, jurământul de credință depus și ar părăsi regimentul și drapelul pe care a jurat, va fi pedepsit, în conformitate cu articolele de război, cu moarte; iar dacă s-ar întâmpla să emigreze familii române întregi, bunurile rămase de la ele vor fi luate și confiscate în folosul erariului”. Sau mai departe: ”Toți răzvrătiții, atât instigatorii cât și complicii, dimpreună cu aderenții lor, începând de la cel mai mare până la cel mai mic, vor fi condamnați fără milă în conformitate cu articolele militare. Tot astfel vor fi pedepsiți exemplar, după importanța faptei și a împrejurărilor, acei care vor lăți vorbe provocatoare la revoltă ori care, dacă le vor auzi de la alții, le vor tăinui”.

Referitor la modul de pedepsire corporală a grănicerilor, Statutul face referiri exprese privind interzicerea aplicării loviturilor de bețe, o practică des întâlnită în armatele vremii, mai ales în cea prusacă.

În cadrul unităților grănicerești românești, procesele verbale indică aplicarea pedepselor corporale mai ales pentru delicte mai grave sau crime, iar subofițerilor li se interzicea maltratarea soldaților. Însă, în practică, aceste prevederi ale Statutului au fost încălcate de unii ofițeri care, pe lângă pedepsele corporale ilegale pe care le dădeau, comiteau și multe abuzuri consemnate în documentele vremii.

Referitor la abuzuri, inspectorul general al grănicerilor Wenzel Coloredo constata în raportul din 1779: ”Pretutindeni se constată abuzuri, dezordine și neglijențe; situația proprietății funciare este haotică, se încasează contribuții fiscale fără nici o evidență precisă. Regia statului se cedează în mod ilegal; ofițerii și soldații au devenit complicii arendașilor; ei folosesc pământurile grănicerești și prejudiciază astfel veniturile subalternilor. Corvezile sunt exagerate. Nereguli se semnalează și în administrația pădurilor. Gospodăriile grănicerilor au decăzut, lipsind bărbații și asigurându-se toate muncile agricole numai prin femei”.

În concluzie se poate spune că, deși în teorie autoritățile imperiale au încercat să asigure cadrul legal care să reglementeze viața grănicerilor români din Ardeal, prin acest statut al grănicerilor elaborat la Viena și care ținea doar în parte cont de realitățile din Transilvania, în practică lucrurile stăteau altfel pentru că autoritățile din administrația locală, nobilii maghiari sau membrii patriciatului săsesc, precum și unii ofițeri refractari, nu au ținut cont de aceste prevederi și și-au creat diverse avantaje și foloase proprii, în defavoarea românilor.

Aceste abuzuri au fost semnalate chiar în documentele vremii de către unii contemporani cu funcții înalte, în special ofițeri de rang superior austrieci sau inspectori ai graniței militare, adică de către acei oameni ce nu aveau interese proprii în zonă ci, dimpotrivă, erau interesați în a-și face bine serviciul și mai presus de toate, erau interesați în existența unei granițe militare puternice în această parte a Imperiului, în folosul Casei de Austria. Aceste documente stau mărturie și astăzi și ne ajută să cunoaștem mai bine trecutul regimentelor grănicerești românești.

=== Capitolul V ===

Capitolul V

Utilizarea în plan militar a regimentelor grănicerești românești

în secolul al- XVIII-lea

Așa cum prevedea Statutul, grănicerii erau datori ca în caz de război să presteze serviciul militar și în afară de patrie: ”Ei vor trebui numaidecât să se prezinte oriunde li s-ar cere, îndată și de bună voie…și…nu vor fi scoși din patrie și duși în ținuturi îndepărtate, decât numai când va cere trebuința”.

Dar trebuințele Imperiului erau multiple așa încât românii au trebuit să lupte de multe ori pe câmpurile de luptă ale Europei, departe de țara lor. Ei s-au acoperit de glorie în aceste lupte, lucru recunoscut de austrieci prin citarea prin ordin de zi pe armată de nenumărate ori, a acestor grăniceri români și a unităților lor.

V.1. Grănicerii români în războiul pentru succesiunea Bavariei

Trupele grănicerești românești au fost introduse pentru prima dată în luptă în războiul pentru succesiunea la tronul Bavariei, în bătălia de la Troppau din 1779 cu prusienii, unde s-au evidențiat prin curajoase fapte de arme.

V.2. Luptele cu turcii 1788 – 1791

Un deceniu mai târziu, în 1788 a izbucnit războiul ruso – austro – turc și grănicerii români au fost și acum aruncați în luptă, de data aceasta împotriva turcilor. Regimentul 2 grăniceri Năsăud, alcătuit din 3.420 de soldați conduși de colonelul Heidendorf, a pătruns în Februarie 1788 în Bucovina, iar în Martie a înaintat până la Iași în Moldova.

A susținut mai multe lupte cu turcii la Dorohoi, Fălticeni, Baia și Botoșani. În Iulie a susținut lupta de la Hârlău, iar în Septembrie s-a ciocnit cu otomanii la Ajud. În 1789 a participat la luptele de la Valea Muierii, în pasul Branului, iar în Octombrie la Câmpulung în Muntenia. La aceste lupte au luat parte opt companii ale Regimentului și două escadroane de husari români și secui.

Alături de Regimentul 2 au luptat și grănicerii români ai Regimentului 1, în 1789 în pasul Branului unde s-au distins prin vitejie și prin faptul că au obligat trupele turcești să se retragă spre Dunăre.

Continuând înaintarea generală a armatei imperiale, Regimentul 2 Năsăud, aflat acum sub comanda colonelului baron de Kray, a înaintat în Mai 1790 în direcția fortăreței Turnu spre Nicopole.

La Dunăre, soldații acestei unități s-au distins în mod deosebit prin ajutorul acordat altor trei regimente imperiale ce erau înconjurate lângă cetatea Giurgiu. Pentru actele de eroism săvârșite aici au fost decorați mai mulți grăniceri români, dintre care amintim: caporalul Ion Buta din Mijloceni ce a fost decorat cu medalia de argint, subofițerii Despot și Bob Dănilă, soldații Pantelie Holocea și Ion Spiridon și vicecaporalul Dumitru Șuca, toți aceștia fiind răsplătiți cu medalii de aur și de argint.

Remarcabile aprecieri privind vitejia acestor grăniceri români au fost consemnate de un ziar vienez în numărul său din 13 Noiembrie 1790: ”La regimentul al doilea român grăniceresc din Transilvania găsim atestat categoric ceea ce este specific acestei națiuni și simbolul reprezentativ al acestui regiment: Virtus romana rediviva (vitejia romană reînviată)”. De asemenea, colonelul Heidendorf mărturisea: ”Sânt mândru că sunt comandantul acestor bravi bărbați”.

În același timp, celălalt regiment românesc a asigurat paza frontierei întărind cordoanele de aici și având mai multe ciocniri cu turcii la 17 Februarie 1790 la Vulcan, sau la 8 Martie la Turnu Roșu. S-au distins și la apărarea mănăstirii Sinaia sau în pasul Buzău alături de grănicerii secui.

În cursul acestui război cu turcii, desfășurat între 1788 – 1791, pierderile celor două regimente românești au fost considerabile, numai Regimentul 2 pierzând 1.218 soldați: ”După pacea dela Șiștov (24 Iulie 1721), au revenit la Năsăud numai 2.202 oameni, din 3.420, câți plecaseră în 1789; restul căzuseră luptând”.

Tot la capitolul pierderi putem menționa că, în 1788 turcii au reușit să pătrundă în Țara Hațegului în două rânduri, în Septembrie și Octombrie, în teritoriile grănicerești, de unde au luat vitele și femeile ce au fost duse în captivitate, dând foc la 36 de sate.

V.3. Pe frontul Rinului

În anii următori, grănicerii români au luat parte și la luptele de pe frontul Rinului, între 1793 – 1796, de la Zabern, Bundenthal, Schwartzfeld, etc. În aceste lupte s-a distins în mod deosebit primul batalion al Regimentului 2 românesc, care a și fost lăudat într-un ordin de zi al generalului austriac Wurmser.

Soldații români au mai luptat vitejește în pădurea Hagenau spre sfârșitul anului, la 12 Decembrie 1793. Apoi, în anul următor, batalionul românesc a luptat la Schweigerheim și Frayspach unde s-au distins prin bravură locotenentul Jarda și stegarul Ilieșiu care a și fost decorat, iar între 16 – 24 August batalionul a luptat eroic la Mundenheim în fața fortificațiilor renane, unde principele Albrecht i-a mulțumit în ordinul de zi pe armată.

La 1 Decembrie românii au luptat pe șesurile dintre cetatea Mainz și Tolbach și apoi în crâncenele bătălii din zilele de 20, 22 și 29 Decembrie 1794. În urma pierderilor grave suferite, batalionul a fost retras de pe front. Campania pe frontul Rinului s-a soldat cu pierderi grele pentru batalionul românesc: 122 de morți, 761 de răniți și 94 de prizonieri.

Referitor la luptele de pe Rin, pentru eroismul și curajul grănicerilor români aflați departe de casă și în fața unui inamic superior, sunt grăitoare relatările lui George Barițiu: ”În Valea Bundenthal, după lupte crâncene, primul batalion al Regimentului 2 românesc nu numai atacă și ocupă fortificațiunile de câmp ale inamicului, ci smulseră din mâinile lui și câteva tunuri ale unui batalion secuiesc, pe care le luaseră francezii. În lovirea de la 13 Octombrie 1793, pe când s-a ocupat faimoasa linie strategică de la Weissenburg, locotenentul primar Gratze se aruncă cu un număr de voluntari asupra unei redute, iar locotenentul Berariu cu vânătorii batalionului pătrunse în cetatea de la Weissenburg. În 26 Octombrie, același locotenent Gratze îl scose pe inamic din pădurea de la Strassburg”.

V.4. Campaniile din Italia și Elveția

În istoria glorioasă de aproape un veac a celor două regimente grănicerești românești, cea mai remarcabilă perioadă a fost cea a participării lor la războaiele împotriva Franței revoluționare și napoleoniene. Primul dintre aceste războaie a fost cel dintre Austria și Franța din 1796 – 1797:”În anii războaielor napoleoniene, regimentule au primit ordin să lase paza graniței în grija veteranilor și a recruților și să pornească în marș forțat spre câmpurile de luptă din Occident”.

În campania de pe frontul italian au participat ofițeri și soldați români din ambele regimente, formându-se două batalioane a câte trei companii fiecare, cu un efectiv total de 32 ofițeri și 1.880 de soldați.

În cadrul operațiilor militare, batalionul 2 al Regimentului năsăudean a fost dislocat la 9 Septembrie 1796, iar primele ciocniri cu francezii s-au produs la 30 Octombrie în bătălia de la râul Piave, unde s-a distins căpitanul Meheșiu. Aici, grănicerii români au ținut piept de la ora 8 dimineața până la ora 2 după – amiaza unui atac susținut de 2.000 de francezi; trecerea râului de către francezi ar fi fost fatală armatei austriece. Pentru acest act de bravură, regimentul a fost citat prin ordin de zi pe armată.

Dar, cel mai important moment a fost atunci când grănicerii români s-au aflat față în față cu însuși marele Napoleon Bonaparte pe puntea de la Arcole.

În Italia, trupele austriece au fost bătute mereu de forțele franceze de sub comanda generalului Bonaparte.

După bătălia de pe Piave, au urmat luptele de la Verona și Caldiero unde Napoleon a fost obligat să se retragă sub presiunea celor două corpuri de armată noi aruncate în luptă de împăratul Austriei. Într-unul din aceste corpuri se găsea și un batalion de grăniceri românesc.

Napoleon a fost nevoit să atace cele două armate și cea mai importantă poziție pe care trebuia să o cucerească era podul de la Arcole, la Areda Veneției (Areda Venetianum). Dacă ar fi reușit să cucerească podul, armata austriacă ar fi fost înconjurată, atacată din spate și nimicită. Apărarea podului a fost încredințată batalionului românesc, iar malurile erau apărate de forțele austriece:” Acestui batalion i s-a încredințat spre apărare tocmai porțiunea cea mai importantă din toate, pe care dacă ar fi luat-o francezii, ca să poată trece podul armata austriacă ar fi fost înconjurată din spate, după care nimicirea ei ar fi fost mai mult decât sigură”.

Pe atunci un tânăr general (avea numai 27 de ani) și comandant – șef al armatei franceze din Italia, Bonaparte a forțat cu trupele sale timp de trei zile trecerea peste râul Apone, pe podul de la Arcole apărat de ”Phalanx Valachica”. Numai că acest pod a fost apărat cu îndârjire de ”îndrăcitul batalion” (după cum l-a numit generalul francez) între 17 – 19 Noiembrie 1796 și a pierdut 396 de grăniceri morți, apărând spatele și retragerea armatei austriece: ”Ei, românii, au apărat timp de trei zile podul, peste care n-au putut trece forțele franceze, cu toate că Napoleon – după înseși spusele sale – a luptat cu disperare să forțeze podul și zăgazul de pe Apone. Era batalionul al-2-lea dintr-al doilea regiment de ”plăieși” români, din Nordul Ardealului”.

Episodul acesta a rămas în istoria militară pentru că el a fost evocat de Napoleon în raportul său pe care l-a trimis Directoratului și în care spune foarte clar că acest batalion l-a împiedicat să înconjoare și să nimicească definitiv armata imperială. El ”admiră statornicia și vitejia acestui batalion ”îndrăcit” și n-are destule cuvinte de laudă pentru îndărătnicia acestor ”nemți”, a căror rezistență a fost într-adevăr neînchipuit de eroică”.

Ce nu știa Napoleon era faptul că acest batalion era format în întregime din soldați și ofițeri români și doar comandantul lui, maiorul Voestenradt era austriac. Legenda îi atribuie lui Napoleon afirmația că, dacă ar fi avut un asemenea batalion ar fi ajuns la Viena în trei zile.

Demn de menționat este faptul că, în această bătălie de la Arcole, văzând neputința și asalturile zadarnice ale trupelor sale, viitorul împărat s-a plasat el însuși în fruntea soldaților săi și i-a condus într-un asalt disperat împotriva pozițiilor apărate de grănicerii români: ”Francezii au declanșat atacul lovind pe români cu furie. Generalul Augereau, cu steagul în mână, mergea în fruntea ostașilor; neisprăvind nimic, a luat însuși Napoleon steagul și a comandat atacul. În învălmășeala produsă, adjutantul său, Muiron, a căzut lângă el; generalul Lannes a fost rănit și însuși Napoleon apucat de vârtejul soldaților săi, care fugeau, a căzut în mlaștină de unde a ieșit cu mare greutate”.

Atacul a fost zadarnic și mai mult decât atât, un glonte năsăudean a fost foarte aproape să curme viața marelui căpitan de oști și implicit prin aceasta să schimbe istoria. El a fost salvat de către aghiotantul său colonelul Muiron, acesta acoperindu-l cu trupul său și dându-și astfel viața pentru el.

Bineînțeles, marele general a forțat din nou și ”a doua zi lupta la pod a reînceput și a ținut din zori până seara. De astă dată însă Napoleon a înconjurat prin mișcări dibace poziția apărată de austrieci și a făcut ca a treia zi, pe la amiază, aceștia să se retragă. Românii însă au continuat să lupte cu îndârjire la pod până în amurg, când s-au retras și ei”.

Printre eroii români de la Arcole s-au numărat: căpitanii Meheșiu, Nemeșiu și Cazvale, locotenenții Schmidt și Bălan și stegarul Reu, sergentul Gavrilă și căpitanii Herța și Rotar, ultimul fiind ucis chiar în prima zi. Românii au luat 350 de prizonieri francezi, iar eroismul lor a fost citat prin ordin de zi pe armată ca exemplu de statornicie și vitejie.

Pentru a arăta cât de importantă a fost bătălia de la Arcole în planul strategic al lui Napoleon, este suficient să amintim un pasaj din raportul acestuia adresat Directoratului: ”Sânt așa de obosit, cetățeni directori, încât nu pot să vă relatez toate operațiunile militare care au precedat bătălia de la Arcole, bătălie decisivă pentru soarta Italiei”.

Acest episod a fost evocat și de către cunoscutul poet George Coșbuc, el însuși fiu de grănicer care spunea: ”Din istoria campaniei lui Napoleon în Italia (1796 – 1797) e cunoscut faptul că războinicul împărat – pe atunci general tânăr, de 27 de ani – trei zile s-a zvârcolit degeaba să respingă un batalion de austrieci pe care dacă l-ar fi putut birui, ar fi zdrobit întreaga armată austriacă”.

Două luni mai târziu, același batalion românesc a luptat alături de un altul (batalionul 3 din Regimentul 2 grăniceresc) și s-a distins în marea bătălie de la Rivoli din 14 Ianuarie 1797.

Aici, bravura militară a grănicerilor români a fost lăudată de comandantul armatei austriece, principele Henric de Reus care spunea: ”În puterea slujbei mele mă simt îndatorat să afirm că batalionul al treilea român din Transilvania, sub comanda maiorului Bohaciu, împreună cu celălalt batalion român, sub comanda maiorului contele Voestenradt, a dat, în bătălia de la Rivoli, în Ianuarie 1797, dovadă strălucită de marele său curaj, nu numai în cucerirea cu asalt a fortificațiilor, ci și în regruparea lui, sub focul puternic al armatelor dușmane, în imediata apropiere a acestor fortificații”.

În primăvara și vara anului 1797, după victoriile franceze din Valea Padului și capitularea fortăreței Mantova, o parte a grănicerilor români au fost decimați de malarie și febră tifoidă, iar alții au apărat trecătorile alpine în cadrul ariergărzii armatei austriece, acoperind retragerea acesteia în Elveția. Aici, la Graubunden se dă o nouă bătălie cu forțele franceze ale lui Napoleon, câștigată de acesta.

Și pentru că francezii se apropiau amenințător de Viena, împăratul Austriei a fost forțat să ceară încheierea păcii, care s-a semnat la Campio – Formio la 17 Octombrie 1797. Trupele române au fost repartizate în garnizoană la Zasca și apoi atașate armatei de Rin.

Celălalt batalion românesc, al treilea din Regimentul 2 Năsăud, comandat de căpitanul și mai apoi maiorul Buhaciu, a plecat din Năsăud tot în 1796 și, după un cantonament de câteva luni de instruire la Sebeș, a plecat în marș forțat spre Italia la 30 Septembrie 1796, unde a luat parte la bătălia de la Rivoli; s-a retras apoi în Elveția, iar la sfârșitul anului 1799 a fost și el repartizat armatei austriece de la Rin.

În total, în cursul campaniilor dintre anii 1796 – 1799, pierderile Regimentului 2 grăniceresc Năsăud s-au ridicat la 1.534 de oameni.

Doi ani mai târziu armata austriacă se mobilizează din nou împotriva aceluiași Napoleon Bonaparte, ajuns acum Prim Consul. Sub comanda acestuia, în noaptea de 14 spre 15 Mai a anului 1800, armata franceză escaladează Alpii prin strâmtoarea Saint – Bernard (una din cele mai temerare acțiuni din istoria militară) și se revarsă în defileurile Alpilor, în spatele austriecilor.

Grănicerii români sunt trimiși din nou în Italia unde încearcă în zadar să despresoare corpul de armată austriac Auffenberg. În cele din urmă, suferind pierderi grave, grănicerii români cad prizonieri și sunt dispersați în diferite lagăre. Mulți reușesc să evadeze și se constituie din nou ”Phalanx Valachica”, în timp ce francezii ocupau Milano, Pavia și Cremona sub conducerea marelui general Massena.

În urma importantei bătălii de la Marengo din 14 Iunie 1800 pierdută de austrieci, grănicerii români din batalionul 4 i-au parte la luptele din Valea Dunării. Astfel, ei s-au distins în bătălia de la Lehnfeld, iar o zi mai târziu, la 3 Decembrie, în bătălia de la Hohenlinden au sprijinit aripa dreaptă a armatei imperiale. În urma acestor bătălii, din nou grănicerii sunt citați prin ordin de zi pe armată.

După mai multe înfrângeri, Austria semnează pacea de la Luneville din 9 Februarie 1801, prin care sunt recunoscute toate anexiunile teritoriale făcute de Napoleon în Italia. Grănicerii români sunt repatriați în garnizoanele de reședință: ”Unitatea grănicerească din Năsăud și-a vindecat rănile, reluându-și vechea misiune: paza graniței”.

În timpul marșului spre casă, grănicerii au fost primiți ca niște eroi de compatrioții lor: ”Când a trecut Regimentul 2 român prin Cluj – menționează Barițiu – contesa Susana Nemeșiu, văduva contelui Heller, ajutată de mai multe doamne și bărbați, au dat în onoarea lui un mare ospăț. Cu această ocazie, compatrioții românilor au adeverit în fața lumii că ostașii români știu să moară ca eroi…..că aceiași ostași ar ști să moară și pentru libertate, și pentru existența și solidaritatea națională”.

Demn de remarcat este faptul că, în cursul acestor campanii la care au luat parte grănicerii români, ei reprezentau trupe de elită în cadrul armatei austriece și nu de puține ori li se încredințau misiuni dificile precum cele de ariergardă, de acoperire a retragerii grosului armatei imperiale, de apărare a defileurilor și pasurilor de trecere sau a podurilor, cum a fost cazul celui de la Arcole, unde românii s-au acoperit de glorie.

Aceste afirmații au fost susținute și de unii istorici austrieci: ”Era singura oaste pe ale cărei urme puteau habsburgii s-alerge cu încredere pe câmpul de luptă”.

În toate ordinele de zi ale armatei imperiale se regăsesc unitățile românești de grăniceri cu termenii de ”Phalanx Valachica”, prima, secunda sau terția, cu referire la batalioanele celor două regimente românești.

De multe ori, generalii austrieci cereau să li se dea sub comanda lor câte un batalion ”transilvanico – valah”, recunoscută fiind bravura românilor în luptă.

Și la fel de des, după importante bătălii, câte o ”Phalanx Valachica” era lăudată pentru curajul său, prin ordin de zi pe întreaga armată.

=== Capitolul VI ===

Capitolul VI

Viața socială, economică și culturală a românilor

din zona graniței militare

VI.1. Viața socială a românilor grăniceri în secolul al-XVIII-lea

Supllex Libellus Valachorum

La sfârșitul secolului XVIII, grănicerii români formau două regimente grănicerești și o parte importantă a regimentului de husari, iar o mare parte a regimentelor de linie imperiale aveau în alcătuirea lor până la trei sferturi efective românești.

În plan social, rațiunea înființării acestor unități se justifica, alături de altele, și prin faptul de a rezolva unele conflicte sau tensiuni ce ar fi putut apărea între diferitele categorii sociale din Transilvania: ”Având desigur motivații militare, economice, politice și chiar sanitare (de prevenire a epidemiilor), regimentele grănicerești din Sudul, Estul și Nord – Estul Transilvaniei, ca și din Banat, aveau menirea de a pune capăt unor situații conflictuale acute”.

În 1790 ofițerii români din cele două regimente de graniță, însuflețiți de ideile înnoitoare ale revoluției franceze și de faptele de arme ale ostașilor români aflați în serviciul Imperiului Habsburgic, au înaintat noului împărat Leopold al-II-lea (1790 – 1792) un memoriu în care solicitau ca românii să fie recunoscuți ca a patra națiune constituțională în Transilvania.

Acest memoriu a fost urmat de un altul mai cuprinzător intitulat Supplex Libellus Valachorum, ce a fost înmânat împăratului în Martie 1791. El era semnat de ”clerul, nobilimea, starea militară (grănicerii) și cetățenească a întregii națiuni române din Transilvania”și în el se cerea egalitatea în drepturi cu celelalte ”națiuni” ale provinciei, drepturi depline cetățenești, reprezentarea în Dietă a românilor în raport cu numărul populației lor, desființarea denumirii jignitoare de ”tolerați”, utilizarea toponomiei românești, acordarea dreptului românilor de a se întruni într-un ”Congres Național” (”adunare națională”) în care să-și aleagă deputații care să-i reprezinte în forul de conducere al Transilvaniei, etc.

Un alt Supplex Libellus a fost înmânat împăratului un an mai târziu, în Martie 1792, care fundamenta revendicările precedentului memoriu cu noi argumente istorice. În acest document este arătată situația de fapt a diferitelor categorii sociale românești și drepturile pe care le aveau românii, cerându-se din nou reprezentarea proporțională și egalitatea în drepturi cu ungurii, sașii și secuii.

Se arată în continuare că românii alcătuiesc peste două treimi din populația țării și, datorită acestui lucru, suportă în măsură mult mai mare sarcinile țării față de celelalte ”națiuni” conlocuitoare; în consecință, ei ar trebui să aleagă din rândul lor două treimi din deputații Dietei.

Memoriile au fost înmânate împăratului care l-a rândul său le-a trimis Dietei de la Cluj. Ele au întâmpinat atât la Viena cât și în Transilvania o opoziție înverșunată, explicabilă având în vedere împotrivirea autorităților de a acorda drepturi politice românilor datorită numărului lor.

Grănicerii români au participat și ei la redactarea acestor documente și, având în vedere și acest lucru, guvernatorul Transilvaniei de atunci, G. Banffy, a cerut ca unitățile grănicerești ce luptaseră în Franța să nu mai fie readuse în țară, datorită faptului că ele luaseră contact cu soldații francezi ”iacobini” și fuseseră astfel ”contaminate” cu ideile democratice revoluționare. În plus ele cunoscuseră opoziția pe care nobilimea transilvană o manifestase la crearea regimentelor de graniță românești și acesta era un bun prilej de a scăpa de aceste unități.

Societatea românească în regiunile militare de graniță

Așa după cum s-a arătat, autoritățile austriece nu au reuțit să delimiteze în mod clar satele grănicerești de cele nobiliare, după cum avuseseră intenția inițial. În teritoriile de graniță în care locuiau românii, erau atât sate grănicerești cât și sate mixte, în care locuiau deopotrivă grăniceri și țărani aserviți nobililor sau orașelor.

Viața românilor în regiunile de graniță era foarte grea și de aceea iobăgimea, greu apăsată, încerca în diferite chipuri să-și ușureze soarta, sperând în oblăduirea lor de către împărații Maria Tereza și fiul ei Iosif al-II-lea. Dar acesta din urmă, în anul 1782, deoarece românii se reîntorseseră la ortodoxism, publică un edict care amenința cu grea pedeapsă pe acei care ar cuteza să rostească un cuvânt împotriva bisericii catolice. Așadar, la persecuțiile nobilimii se adaugă și persecuțiile religioase din partea statului.

Cert este că, în anul 1777, pe raza Regimentului 1 românesc, se aflau 4.802 grăniceri apți pentru serviciul militar, 6.415 bătrâni, 5.342 femei și 11.217 copii. Spre sfârșitul secolului însă, această populație a început ușor să crească, compensând și depășid pierderile înregistrate în războaiele la care au participat unitățile românești..

Cu toate că încă erau supuși la tot felul de piedici de către autoritățile locale sau de către nobili, românii și-au îndeplinit sârguincios îndatoririle civile și militare. Acest lucru rezultă din unele documente ale epocii, redactate de ofițerii de rang superior austrieci, care au fost în Transilvania pentru a inspecta granița militară sau care s-au aflat la comanda regimentelor.

Un exemplu este afirmația colonelului Enzenberg comandantul Regimentului de infanterie din Năsăud; el spunea în 1769: ”Primăvara, timp de patru săptămâni, am dispus cu mari greutăți și trudă să se lăzuiască; în urma acestui efort deosebit, acuma fiecare locuitor din acele sate poate semăna deja pentru sine un lot potrivit. S-au construit cu sârguință, cu nespusă trudă și pierdere de timp în comun 18 poduri stabile peste șanțuri și pâraie de munte; s-au diguit într-o albie mai multe văi de munte, s-au săpat șanțuri spre a câștiga teren și spre a se împiedica împotmolirea cu nisip la ploi. S-au construit drumuri solide, așa că s-a îmbunătățit ținutul sălbatic”.

În a doua jumătate a secolului al-XVIII-lea, fuga peste Carpați a grănicerilor români era una din formele de luptă împotriva “erariului” (administrația de stat austriacă), determinată de condițiile grele de trai în regiunile de graniță. Printre nemulțumiri, cele mai importante erau recoltele proaste, mobilizările frecvente pentru războaiele la care participau habsburgii, precum și obligațiile feudale și motivele religioase.

Fuga, deseori în masă a țăranilor români, provoca îngrijorare la Curtea de la Viena și, printre măsurile luate de aceasta pentru a stăvili migrația în Moldova și Țara Românească se numărau: un control strict al corespondenței și al legăturilor dintre cele trei țări române, interzicerea vânzării vitelor și cumpărarea de cai, vecinii celui fugit erau pedepsiți, averea îi era sechestrată, iar copii și soția erau alungați din satele grănicerești; fugarul era urmărit de întreg satul, iar părinții săi erau bătuți și amendați. De asemenea, primarii satelor erau obligați să plătească timp de 5 ani dările fugarilor. Cei prinși sau instigatorii lor erau spânzurați sau condamnați între 5 și 10 ani la muncă silnică.

Cu toate acestea documentele vremii semnalează că, în anul 1765 numai din satul grăniceresc Jina au fugit în Țara Românească 338 de locuitori, fiind urmați și de alți grăniceri din Țara Oltului. În anul următor, din districtul Făgărașului au fugit tot în Țara Românească 1.025 de țărani cu circa 1.600 de vite.

Și în anii următori fuga grănicerilor români din Regimentul 1 i-a proporții îngrijorătoare: ”Octombrie 1767: ”Marea emigrare” care a avut loc anul acesta a făcut un mare gol și în fondul contribuțiilor”.

Cu toate că s-a luat și măsura de patrulare a escadroanelor de husari de-a lungul frontierei din Țara Oltului, între 1771 – 1777 au fugit 659 de personae numai de la Regimentul 1 românesc: ”Înșiși generalul Rall și comisarul Obst în raportul lor, după ce au cercetat toate regimentele de graniță din Transilvania, spun nu numai cauzele dezertării, ci dau și numărul celor fugiți din regimente între anii 1771 – 1775 și anume: ….de la 2 companii de la Făgăraș, o dată 119, a doua oară 65,….Tohan și Țânțari de lângă Brașov 60…”.

Apoi, o dată cu alipirea Bucovinei la Imperiul Habsburgic în 1775, s-a generalizat și fuga în această nouă provincie imperială, în ciuda măsurilor luate de Curtea de la Viena.

O altă formă de protest a grănicerilor români împotriva abuzurilor de tot felul la care erau supuși a fost răzvrătirea. Se cunosc destule cazuri de atacare a gospodăriilor funcționarilor districtuali sau de incendiere a caselor arendașilor străini din comuna Orlat în 1767.

Dar lanțul revoltelor grănicerești a culminat cu marea răscoală populară din 1784 condusă de Horea, Cloșca și Crișan. În vara acestui an, s-a dispus de către împăratul Iosif al II-lea o conscripție militară, întrucât regimentele de graniță din anul 1778 au fost întrebuințate și pe teatrele de luptă.

Împăratul, prin călătoriile sale în Transilvania, se interesează în mod deosebit de regimentele grănicerești și se răspândesc vești că cei înscriși în acele regimente vor primi arme și nu vor mai face slujbe iobăgești, iar pământurile și casele pe care le au acum în folosință vor fi cu totul ale lor.

Nobilimea văzându-și periclitate interesele de clasă prin pierderea iobagilor și împroprietărirea lor, luă poziție ostilă încercând să împiedice, pe cât îi era cu putință, conscripția militară. Din acest motiv începură a se produce tulburări. Iobagii români au văzut în această conscripție militară o ocazie de a scăpa de prestațiile tot mai apăsătoare la care erau supuși din partea nobilimii: ”….regimentele grănicerești s-au dovedit în deceniile următoare o cale pentru țărănimea dependentă de a se ridica la o situație socială, economică și culturală superioară…”.

Se cunoaște deznodământul tragic al răscoalei, însă aceasta nu a fost și ultima acțiune de protest a românilor. Spre sfârșitul veacului, în anii 1792 și 1793 noi frământări au avut loc, atunci când soldații grăniceri au aruncat armele și au refuzat să mai asigure paza frontierei datorită condițiilor grele de trai și a serviciului militar.

Pentru stingerea acestor acțiuni revendicative, autoritățile imperiale au luat tot felul de măsuri; împăratul încearcă unele reforme menite să înlocuiască structurile învechite ale statului feudal, fără succes însă pentru că se izbi de opoziția nobilimii, care nu voia să renunțe la pozițiile ei. Astfel nemulțumirea iobagilor creștea mereu.

Nobilimea și guvernul transilvan militau chiar pentru desființarea graniței militare ”focar de tulburări”. Acest lucru nu s-a făcut, iar situația grea a grănicerilor români s-a menținut și la începutul veacului următor.

VI.2. Economia regiunilor grănicerești

Agricultura

Principala ocupație a românilor grăniceri pe timp de pace era agricultura și îndeosebi cultivarea cerealelor. Sesiile grănicerești erau alcătuite dintr-un număr mic de parcele; grănicerii primeau aceste sesii în schimbul serviciului lor militar și erau datori să le lucreze singuri, fără ajutor de la stat, pe propria lor cheltuială: ”Deoarece grănicerii erau plătiți numai pe timpul cât erau în slujbă, agonisirea celor necesare traiului trebuia să se facă prin cultivarea pământului și prin creșterea animalelor. Ramura de bază a agriculturii în ținuturile libere grănicerești o constituia cultivarea cerealelor,….Sesiile iobagilor, ale grănicerilor, precum și pământul alodial, erau alcătuite din parcele mici. Inventarul agricol era rudimentar. Fertilitatea solului în regiunile grănicerești montane și submontane…era foarte scăzută, din care cauză recoltele nu satisfăceau trebuințele oamenilor”.

În granița militară, ca și în restul Transilvaniei, se practica asolamentul bienal, fiind vorba de o agricultură extensivă. În general, hotarul era împărțit în două, o parte era cultivată cu cereale, iar o alta era rezervată pentru pășunatul vitelor mari, porcilor și oilor.

Asolamentul trienal începe să se practice abia către sfârșitul secolului XVIII, o parte a hotarului fiind destinată cultivării cerealelor, o alta era destinată semănării plantelor de primăvară, iar ultima rămânea nelucrată. Desigur, exista o productivitate scăzută și asta datorită lipsei uneltelor de muncă la țăranii români.

Cu toate acestea, austriecii au urmărit creșterea producției agricole și au făcut reforme în acest sens pentru a reduce importurile și pentru a scădea prețurile la produsele agricole pe piața internă. Din acest punct de vedere sunt lăudabile eforturile făcute pentru stimularea hărniciei țăranilor, dar aceste eforturi se făceau în același timp și în scopul creșterii capacității de contribuabili a românilor pentru a crește sursele de venit la buget.

Însă, inspecțiile anuale din ținuturile grănicerești semnalau în rapoartele lor că agricultura de aici nu asigura hrana militarilor. Acest lucru avea diferite cauze: nefertilitatea pământului în zonele muntoase, suprapopularea unor sate (și deci pământ insuficient) în urma dislocărilor masive de populație, lipsa cerealelor (care constituiau aliment de bază).

Desigur lipsa acută a alimentelor ani de-a rândul ducea la sărăcie și aceasta nu mai era o noutate astfel că, generalul Hadik putea observa în 1766: ”Sărăcia lor este notorie și aceasta este poate cauza că nu se mai plâng de ea”. Și mai departe: ”Pretutindeni se constată lipsa de pământ și lipsa banilor, chiar pentru procurarea sării absolut indispensabilă pentru fiecare familie țărănească”.

Mai departe locotenent – colonelul Enzenberg semnala și el în același an situația economică gravă a grănicerilor din Năsăud: ”Țăranii nu au ce mânca. Recolta nouă este, de asemenea, compromisă de frig și de șoareci”.

Nici în Țara Oltului situația românilor grăniceri nu era mai bună. La Porumbac, spre exemplu, s-au înregistrat trei ani la rând recolte slabe, iar epizootia făcuse numeroase victime. Un exemplu în acest sens îl constituia situația țăranilor români din Scorei la numai un an după introducerea grăniceriei aici, în 1766: ”Numărul gospodăriilor (familiilor) de iobagi scăzuse la 47, iar numărul copiilor acestora era doar de 48, practic un copil de familie. În ce privește averea mobilă a acestora, situația era deplorabilă:…..numărul animalelor…..a atins cel mai scăzut nivel cunoscut în secolele XVII și XVIII: 156 de animale”.

Apoi, după recoltele slabe din 1766 – 1767 au urmat câțiva ani de secetă, determinând creșterea prețurilor cerealelor. În consecință, grănicerii erau nevoiți să-și aducă grâne din Moldova și din Țara Românească. Uneori însă acest lucru nu era posibil, granița fiind închisă datorită impunerii așa – numitelor ”cordoane sanitare” de protecție împotriva epidemiilor.

La toate aceste probleme autoritățile au încercat să i-a măsuri și a fost înființată o comisie economică care dezbătea problemele de această natură din viața grănicerilor. De asemenea, ofițerii au fost îndrumați să-i ajute pe subalterni la construirea grajdurilor, digurilor, la secarea mlaștinilor și plantarea pomilor.

Tot în această perioadă s-a introdus și cultura cartofului la scară însemnată și cu reale beneficii, fiind încurajată și cultivarea plantelor industriale (cânepă, rapiță) și se predau cursuri de albinărit. Datorită luării acestor măsuri ca și a altora de fapt, situația grănicerilor români s-a îmbunătățit treptat.

De asemenea mai trebuie amintit că, s-au amenajat drumurile și podurile existente și s-au construit și altele noi între anii 1771 – 1775; s-a instaurat ordinea și curățenia și s-au plantat și livezi de pruni în terenurile obștești. S-a plănuit chiar înființarea de spitale la Orlat, Vaida Rece și Hațeg.

Creșterea animalelor

O altă ocupație importantă a românilor grăniceri era creșterea animalelor, îndeosebi a bovinelor și oilor. Creșterea oilor avea un rol important în Valea Rodnei, Țara Bârsei, în Mărginimea Sibiului și în Hațeg, fiind ocupația de bază a mărginenilor, mocanilor sau bârsenilor. Creșterea oilor a luat amploare o dată cu cererea tot mai mare de lână, atât pe piața internă cât și la export, determinând o creștere a numărului oilor și calității lânii.

Tot acum i-a amploare și trecerea turmelor dincolo de culmile Carpaților la iernat, așa – numitul fenomen de transhumanță, unde însă grănicerii – păstori aveau mult de suferit din partea dregătorilor turci și a armatelor turcești în timpul războaielor turco – austriece, când li se confiscau turme întregi. Cu toate acestea, la Regimentul 1 românesc s-a constatat între anii 1771 – 1777 un spor în ceea ce privește numărul cailor, vitelor și oilor.

Mineritul și diverse alte meserii

Așa cum s-a văzut, în Statutul grăniceresc autoritățile au introdus prevederi prin care se acorda o importanță binevenită minelor din ținuturile grănicerești. Aici existau mine mai ales în Munții Rodnei și grănicerii care lucrau în aceste mine erau retribuiți cu 15 creițari pe zi în anul 1766.

Condițiile de muncă fiind grele în minele de plumb și de argint din această zonă, iar retribuția fiind derizorie, grănicerii – mineri au refuzat să mai coboare în mine. În cele din urmă au obținut o mărire a salariilor, dar administrația minelor se plângea la Viena că ofițerii îi împiedică pe țăranii – grăniceri să lucreze în mină.

O parte a grănicerilor lucrau și ca plutași pe Someș, care era navigabil numai pentru plute și ambarcațiunile ce transportau sare. Și aici erau însă prost plătiți și grănicerii au refuzat să mai facă transporturi de sare fiind susținuți și de comandanții militari.

Grănicerii mai lucrau la joagăre, în topitoriile de metale, iar comandanții militari trebuiau să-i îndrume și să fabrice roabe, șindrile, scânduri și alte obiecte din lemn.

În 1777 la Regimentul 1 român au fost recenzați 3 rotari, 1 faur (fierar), 12 olari, 5 croitori, 29 cojocari, 3 tâmplari, 1 lăcătuș, 1 găitănar, 40 cizmari, 10 argăsitori (tabaci), 7 pânzari, câțiva morari și un legător de cărți. Numărul total al meșteșugarilor grăniceri nu se poate totuși stabili și aceasta pentru că mulți dintre ei lucrau doar ocazional în ateliere și manufacturi.

VI.3. Aspecte privind viața culturală a grănicerilor români

în a doua jumătate a secolului al-XVIII-lea

Cea mai mare izbândă a grănicerilor năsăudeni s-a concretizat în școlile lor. Aspirația spre învățământ și cultură a acestora a dus la înființarea a numeroase școli grănicerești.

O dată cu organizarea graniței militare, autoritățile imperiale au urmărit și înființarea de școli pentru copii grănicerilor români, pentru o mai bună instrucție a acestora, o măsură binevenită având în vedere nivelul slab de școlarizare la acea vreme, în special în rândul românilor din Transilvania.

În același timp însă, înființarea de școli a fost și o măsură ce venea în sprijinul urgentării procesului de militarizare: ”Pentru a încuraja militarizarea românilor din Țara Făgărașului, statul austriac sprijinea populația satelor grănicerești prin înființarea de școli românești. Astfel, apare în Scorei prima școală românească, în 1765”.

Pe raza Regimentului 1 românesc, aflăm dintr-un document din 1773 că la acea dată erau școli grănicerești în comunele: Veștem, Cugir, Ohaba, Hațeg. De remarcat că Habsburgii au acceptat instruirea tineretului românesc în limba natală în care învăța scrisul și cititul, însă în religia unită fiind recunoscută insistența cu care autoritățile urmăreau implementarea acestei religii în rândul populației românești din provincie. Tot din acest document rezultă că mai erau alte 21 de localități în care erau instruiți tinerii grăniceri, iar dascălii erau retribuiți din fonduri militare, deci instrucția în aceste școli se făcea pe cheltuiala statului.

Spre sfârșitul secolului XVIII numărul școlilor a crescut, în special în Valea Oltului și amintim în acest sens de școlile din: Lisa, Pojorta, Netotu, Dejani, Vaida Rece, Mărgineni, Sebeș, Copăcel, Ohaba, Șinca Veche, Bucium, Beșimbac, Ileni, Săscior, Sevestreni, Șercaia, Scorei. Printre cele mai recunoscute era școala din Ohaba care se bucura de o bună reputație pe atunci și în care au fost instruiți mulți notari, ofițeri, învățători, funcționari din Țara Oltului și de pe Târnave.

Alte școli cu o faimă bună erau cele din Voila, Viștea de Jos sau Șinca Veche în care s-au format multe cadre grănicerești. O altă veche școală grănicerească era la Dobra, înființată în 1775 prin decret imperial, sau la Cugir, Baru Mare, Zăicani și Livadia.

Alte școli grănicerești bine organizate erau la Racovița, Veștem și Orlat, în această din urmă comună funcționând o școală normală din 1776 și de pe băncile căreia elevii absolvenți erau promovați la gradele de sublocotenent, locotenent sau căpitan.

În Jina, în 1777, școala funcționa în locuința dascălului din comună, iar mai târziu s-a mutat într-o clădire veche. În același an, în târgușorul Hațegului s-a înființat o școală grănicerească cu 30 de elevi. Această școală mai era denumită și ”școala nemțească” pentru că limba de predare era germana, dascălii erau, în general, șvabi și maghiari, dar și români și proveneau din fostele cadre militare.

Pe lângă această școală grănicerească, mai erau în Hațeg și alte școli precum: școala națională unită, școala națională ortodoxă și școala normală a călugărilor franciscani.

Semnificativ este faptul că, școlile din Regimentul 1 n-au atins nivelul școlilor din celălalt regiment românesc, cel din Năsăud. În această localitate s-a înființat o școală normală în anul 1771 care se bucura de o bună reputație și care avea atunci 157 de elevi.

Tot în Năsăud mai erau o școală trivială cu 162 de elevi și, din 1784, Institutul Militar (care era o școală normală) care avea 50 de elevi. Aici învățau, de la vârsta de 10 ani, fii de grăniceri care, la 18 ani, absolvenți fiind, erau recrutați ca ofițeri, subofițeri, funcționari în regiment și cadre didactice. Chiar mulți elevi din Orlat erau repartizați la Institutul din Năsăud.

Școli triviale în ținutul Năsăudului mai erau la Zagra, Maieru, Prund și Monor. În aceste școli se preda în limba română și germană, durata școlarizării fiind de 3 ani, iar de la începutul secolului XIX de 4 ani.

Învățământul grăniceresc era susținut din ”fondul de provente” (de alimente) care provenea din: venituri din dreptul de cârciumărit, morărit, etc., din banii de școală donați benevol de către grăniceri, din veniturile ce proveneau din transportul sării pe Someș de la Ocna Dejului la Szolnok, din taxele plătite de jelerii din cadrul graniței militare pentru că foloseau pădurile și morile, precum și din alte venituri și din arenzi.

În 1770 grănicerii năsăudeni proprietari de case contribuiau cu 5 creițari pentru școala lor. Cei mai înstăriți îi ajutau cu mâncare pe elevii aflați în gazdă și chiar comandanții de companii aveau obligația să le amintească de acest lucru.

În secolul XVIII, dascălii din școlile grănicerești proveneau mai ales din rândul absolvenților școlilor triviale și care nu aveau vreo pregătire pedagogică, dar cum nici aceștia nu erau de ajuns s-a apelat și la foștii angajați din armată ce avuseseră funcția de ”gefreitari”, sau chiar la simpli soldați.

În încheiere, referitor la situația culturală a românilor din regiunile de graniță, putem aminti concluzia la care ajunge un istoric francez: ”….învățământul promovat în aceste părți a stat la baza afirmării unor noi contingente ale elitei intelectuale (ofițeri, preoți, dascăli) cu rol însemnat în inițiativele politice și culturale ale mișcării de emancipare”.

=== Concluzii ===

Concluzii

Spre a stăvili invazia turcească, precum și din alte rațiuni, guvernanții habsburgi au creat la hotarele din Sudul monarhiei, de la Marea Adriatică până la Porțile de Fier, un important sistem de graniță militară.

Împărăteasa Maria Tereza a decis să continue acest baraj pe culmile Carpaților Meridionali și Răsăriteni. Aici, în Transilvania, Curtea de la Viena a considerat necesară o forță militară locală și promt disponibilă pentru orice eventualitate, fie în interior fie la graniță.

Între 1762 și 1783 s-au militarizat treptat Valea Rodnei, Valea Șieului, Valea Bârgăului și a Someșului, formându-se astfel Districtul Grăniceresc Năsăudean ce a purtat numele de Al doilea Regiment Valah de Infanterie Grănicerească nr.17, precum și prin militarizarea Văii Oltului, a regiunii Sibiului și a Țării Hațegului s-a format Regimentul 1 de infanterie grănicerească cu sediul la Orlat.

Pe lângă cele două unități de infanterie românești a mai funcționat temporar și un regiment de cavalerie (dragoni) românesc în ținutul Năsăudului, ce a fost desființat de Curtea de la Viena după câțiva ani, efectivele sale completându-le pe ale celorlalte unități de grăniceri din Ardeal.

În afară de aceste unități românești, habsburgii au mai înființat trei regimente grănicerești secuiești în părțile Răsăritene ale Transilvaniei. Acestea sunt completate cu încă un regiment de cavalerie românesc în Banat, înființat mai târziu.

În urma deselor războaie purtate de Imperiul Habsburgic în secolul al-XVIII-lea cu Imperiul Otoman și a amenințării Imperiului Țarist în Est (datorită intereselor concurente în zona gurilor Dunării și în Balcani), deci în împrejurări critice pentru Habsburgi, înființarea în Transilvania a graniței militare apărată de mai multe regimente secuiești și românești, părea rezonabilă. Prin înființarea unor ”miliții de graniță” în Sudul și Răsăritul Transilvaniei, Curtea de la Viena își sporea astfel armata și-i putea folosi pe grăniceri și împotriva nobilimii refractare (țăranii înscriși în aceste regimente erau eliberați din iobăgie).

Neîndeplinirea unor promisiuni din partea autorităților a determinat revolta grănicerilor în 1763, mai întâi a grănicerilor români și apoi a celor secui, de amploare mai mare; revoltele au fost înăbușite în sânge, iar conducătorii lor au fost frânți cu roata. S-a elaborat un Statut al regimentelor grănicerești în 1766 care a rezolvat parțial unele probleme litigioase, asigurând posibilități mai bune dezvoltării economice și culturale a regiunilor grănicerești.

Dar, însăși aria largă a sarcinilor ce au fost încredințate grănicerilor de către autorități, relevă faptul că în Transilvania se urmărea nu numai înființarea unei instituții militare, ci și a unui organ de stat cu funcții atât sociale, cât și economice și politice.

De fapt, în Transilvania se urmărea implantarea unei instituții ce dăduse rezultate în alte părți puțin locuite, în vreme ce aici era o provincie bine populată și unde statul nu dispunea de un fond funciar liber pentru a fi acordat grănicerilor.

Pe lângă toate acestea, peste granița militară se suprapuneau interesele centraliste peste cele locale și punând oarecum în pericol echilibrul politic al celor trei ”națiuni” privilegiate prin crearea unei zone autonome, cea a regimentelor grănicerești românești.

Trebuie arătat că, din punct de vedere militar în secolul al-XVIII-lea, înființarea graniței militare orientale a Imperiului Habsburgic nu a fost de prea mare folos acestuia. Din 1762 și până la sfârșitul veacului, în această parte a Imperiului său, Austria a fost implicată doar într-un război și acela împotriva Imperiului Otoman. Mai mult decât atât, la războiul din 1787 – 1791 încheiat cu pacea de la Șiștov, Austria era aliata Rusiei și a dus de fapt un război ofensiv pe teritoriul Țării Românești aflată sub suzeranitate turcească, fiind totuși nevoie să se apere împotriva a două incursiuni turcești.

Cu Rusia, Imperiul Habsburgic nu a avut conflicte militare timp de aproape un veac cât a funcționat instituția grănicerească ardeleană. Dimpotrivă, în multe momente cele două state au fost aliate.

Cu siguranță, regimentele grănicerești românești și-au dovedit utilitatea pe teatrele de luptă ale Europei; acest lucru s-a petrecut însă în afara teritoriului lor de baștină, semn că Habsburgii, atunci când le-au înființat, au luat în calcul și posibilitatea folosirii lor în războaiele cu caracter ofensiv sau în alte părți ale Imperiului lor. Acest lucru a fost inclus și în Statutul grăniceresc și a întâmpinat cum era și firesc, o rezistență aprigă din partea grănicerilor români.

Pentru Imperiul Habsburgic era poate mai importantă o consolidare a graniței de Vest a Imperiului ținând cont că, la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX, Austria a fost angrenată într-o serie de războaie cu Franța revoluționară și cu cea napoleoniană, războaie în care a suferit înfrângeri pe linie și fiindu-i ocupată în mai multe rânduri partea de Vest a Imperiului, inclusiv capitala. Grănicerii români și-au dovedit vitejia în aceste războaie, acest lucru fiind recunoscut de către Habsburgi.

Desigur, regimentele grănicerești și-au dovedit utilitatea și în alte misiuni decât cele militare, misiuni ce au fost avute în vedere la înființarea lor: au stopat în mare măsură contrabanda, au luat măsuri de protecție sanitară și de carantină, au ajutat la combaterea migrației țăranilor români peste Carpați, au contribuit la asigurarea liniștii publice în general și au fost un instrument de consolidare a puterii centrale habsburgice în Transilvania, fiind și un factor de presiune asupra nobilimii locale.

Pe de altă parte, înființarea regimentelor grănicerești românești a fost benefică pentru români. Poate cel mai important aspect este acela că, țăranii români grăniceri au fost eliberați din iobăgie, ei se bucurau de o serie de avantaje economice în schimbul serviciului lor militar, inclusiv acordarea de pământ, erau la adăpost de persecuțiile nobilimii fiind sub protecția autorităților, dar au avut și avantaje de ordin cultural prin școlile înființate în satele și comunele grănicerești, prin menținerea vie a spiritului național românesc.

Românii din zonele de graniță au dus o activitate și o luptă intensă pentru a-și ridica nivelul social – economic și cultural pe o treaptă superioară, pentru a se asigura unei importante părți din populația românească a Transilvaniei o situație de oameni liberi, o poziție de ”stare militară” de care ea s-a folosit și cu care s-a mândrit de-a lungul timpului.

În plan cultural, realizările românilor în această perioadă s-au concretizat în înființarea de școli cu predare în limba română, în satele și comunele grănicerești, precum și prin înființarea liceului teoretic din Năsăud, important centru cultural, ai cărui absolvenți s-au înscris în rândul cărturarilor și ofițerilor, adică în intelectualitatea românească ardeleană a epocii, ce a militat pentru formarea unei conștiințe naționale românești și pentru o viață mai bună a românilor din Transilvania.

Totodată, zona de încartiruire a regimentelor românești a fost o veritabilă zonă autonomă românească în cadrul provinciei Transilvania, alături de celelalte zone autonome ale ”națiunilor” privilegiate. În acest sens amintim că, cele două zone în care erau încartiruite regimentele românești, Țara Oltului și ținutul Năsăudului, aveau populație majoritar covârșitoare românească, iar militarizarea le oferea un aer compact, unitar, cu consecințe benefice pentru ei în plan administrativ.

În aprecierea rolului pozitiv jucat de regimentele românești, trebuie amintită și contribuția lor importantă în afirmarea națiunii române din Transilvania, ca națiune de sine stătătoare, și lupta lor pentru libertate a românilor, simbolizată sugestiv prin expresia ”Virtus Romana Rediviva”, înscrisă pe drapelul lor încărcat de glorie.

Prin toate acestea, existența regimentelor grănicerești românești a fost benefică pentru întreaga Transilvanie în secolul al-XVIII-lea.

Introducere

La sfârșitul secolului al-XVII-lea, în condițiile expansiunii Habsburgilor, Transilvania a fost ocupată de armatele austriece, devenind o provincie imperială și fiind încorporată sistemului economic și politic al Imperiului Habsburgic. Poziția strategică a Transilvaniei, vecinătatea cu Moldova și Țara Românească, resursele ei naturale, toate acestea au conferit zonei o mare importanță în planurile Habsburgilor, mai ales că Polonia și Rusia se manifestaseră deja în lupta pentru dominație în Sud – Estul Europei.

Austriecii își impun stăpânirea în Transilvania printr-o politică abilă, alternând diplomația cu forța militară. Astfel, în timpul domniei principelui Mihail Apaffi (1661 – 1690), autoritatea centrală din Transilvania dă semne de decădere, în timp ce marea nobilime joacă un rol important în guvernarea statului, tot acum constituindu-se și o grupare politică nobiliară, pro habsburgică.

După ocuparea Ungariei, Casa de Austria încearcă să convingă nobilimea din Transilvania să accepte ”protecția” împăratului de la Viena. Astfel, la 28 Iunie 1686 s-a semnat la Viena Tratatul ”hallerian”(întocmit de Ioan Haller) între împăratul Austriei Leopold I și principele Transilvaniei Mihail Apaffi, iar un an mai târziu, la 27 Octombrie, s-a semnat la Blaj un nou tratat prin care 12 orașe și cetăți transilvănene erau obligate să primească la iernat garnizoane austriece și să dea o importantă contribuție bănească. În fine, la 9 Mai 1688, generalul austriac Anton Caraffa a impus nobilimii transilvănene acceptarea ”de bună – voie” a protecției împăratului Leopold și renunțarea la suzeranitatea turcilor. Acest lucru a însemnat practic începutul dominației Habsburgilor în Transilvania, cu toată rezistența manifestată de populația unor orașe precum Brașov, Bistrița sau Baia Mare.

Ocuparea Transilvaniei de către armatele austriece a determinat o schimbare a regimului politic al acesteia. Provincia a fost organizată temeinic în vederea unei mai bune exploatări a resurselor umane și materiale, dar și pentru a transforma zona într-un cap de pod pentru viitoarele acțiuni expansioniste ale Habsburgilor în Sud – Estul Europei.

Prin urmare autonomia ei a fost limitată, politica sa externă a devenit cea a Vienei, iar la baza dezvoltării sale a stat Diploma Leopoldină emisă la 4 Decembrie 1691 și care avea rolul unei veritabile Constituții: în cele 18 puncte ale sale definește Transilvania ca fiind o provincie habsburgică condusă de împărat prin intermediul unui guvernator ales de Dietă din rândul nobililor locali și confirmat de Curtea de la Viena, se recunosc cele trei ”națiuni” privilegiate, unguri, sași și secui, sunt respectate religiile recepte, catolică, calvină, lutherană și unitariană, se recunosc drepturile și privilegiile nobilimii maghiare, ale patriciatului săsesc și ale fruntașilor secuilor, se mențin unele din vechile legi ale Principatului precum: Tripartit – umul lui Werboczi, Aprobatele, Compilatele, dar și instituțiile juridice și administrative existente, cea mai importantă fiind Dieta. Comandantul trupelor locale era austriac, comerțul era declarat liber, fiind stabilită și o contribuție financiară a provinciei la finanțele Imperiului pe timp de pace, dar și o alta mai mare pe timp de război.

Tot în plan intern, în 1697, Habsburgii au determinat unirea unei mari părți a românilor ortodocși cu Biserica Romei, acceptată de o parte a clerului ortodox românesc în schimbul acordării unor drepturi sociale și religioase românilor; adepții unirii au fost numiți ”uniți”, iar apoi greco – catolici.

În plan extern, pacea de la Karlowitz (1699) fixează granița dintre stăpânirea otomană și cea habsburgică pe linia Mureșului, Banatul, până la Lipova rămânând sub dominația Porții. În contextul organizării zonei de frontieră pe Mureș, Cancelaria Aulică înfiițează regimente grănicerești încadrate cu români, sârbi și maghiari.

Pacea de la Karlowitz a recunoscut printre Marile Puteri, dominația austriacă în Transilvania. Aceasta a fost însă confruntată cu unele mișcări social – politice ce au culminat cu așa – numitul ”război al curuților” desfășurat între 1703 – 1711 și condus de Francisc Rackozi II. În timpul acestuia, populația din Transilvania se revolta pentru eliberarea de sub dominația străină, având loc o serie de confruntări militare cu forțele imperiale.

În 1707 Rackozi a fost ales de nobilime principe al Transilvaniei, dar revolta condusă de el a eșuat datorită ezitărilor sale, a disensiunilor apărute în rândul forțelor participante, dar și a lipsei unui ajutor extern astfel că, în 1711, reprezentanții nobilimii au semnat pacea de la Satu Mare cu Habsburgii, în schimbul menținerii dominației lor economice și politice.

După pacea de la Satu Mare din 1711, Casa de Austria a acționat intens în vederea consolidării dominației ei. Diploma leopoldină din 1691 a menținut doar în teorie o autonomie a țării pentru că în practică ea a fost mereu încălcată în favoarea politicii centralizatoare imperiale.

Printre instituțiile care s-au menținut s-a numărat și Dieta, în care a sporit numărul membrilor numiți direct de împărat și care după 1722 a fost lipsită de dreptul de a-l alege pe guvernator, în vreme ce, la Viena, Cancelaria Aulică a Transilvaniei își exprima și își impunea punctul de vedere al Curții imperiale în problemele majore ale provinciei. Guvernatorul era ajutat în exercitarea atribuțiilor sale de un Guberniu – guvern provincial – format din 12 consilieri, simpli executori ai politicii Habsburgilor. Printre primii guvernatori ai Transilvaniei au fost: Gheorghe Banffi (1691 – 1708), Ștefan Haller (1709 – 1710), Ștefan Wesseleny (1710 – 1713) sau Sigismund Kornis (1713 – 1731).

Desigur, dominația Habsburgilor în Transilvania a beneficiat de concursul nobilimii maghiare, al patriciatului săsesc și al fruntașilor secuilor, cărora le-a garantat poziția dominantă în societate dar, pe de altă parte, populația locală a fost supusă la o serie de obligații financiare pentru întreținerea forțelor armate austriece staționate în provincie, precum și la numeroase constrângeri economice.

În ceea ce privește Banatul, provincia situată la extremitatea de Sud – Vest a Ardealului, a împărtășit și el soarta Transilvaniei la începutul veacului XVIII. Astfel, în timpul războiului dintre anii 1716 – 1718 între Imperiul Otoman pe de o parte și Austria și Veneția pe de alta, Banatul a fost ocupat de armatele austriece.

În urma campaniei victorioase a lui Eugeniu de Savoia (1716 – cucerirea Timișoarei), pacea de la Passarowitz (1718) pune capăt războiului și consfințește instaurarea stăpânirii habsburgice și în Banat; acesta a fost recunoscut oficial ca provincie imperială habsburgică. Banatul istoric, teritoriul cuprins între Dunăre, Mureș, Tisa și Carpați, conform dreptului armelor ”jus gladium”, era supus direct Curții Aulice de la Viena.

La început, provincia era condusă de un comandant militar, fiind împărțită în districte, iar acestea la rândul lor în comune. Abia la mijlocul veacului, în 1751, conducerea militară a Banatului a fost înlocuită cu una civilă (ce a durat până în 1848), în frunte cu un guvernator numit de împărat și ajutat de șase consilieri.

De asemenea, în deceniile 3 și 4 ale veacului XVIII, Curtea de la Viena implantează în trei etape coloniști germani în Banat și în zona Podgoriei arădene, fiind colonizați locuitori din Sudul Germaniei și din Austria, în special meșteșugari dar și alte categorii profesionale, precum și țărani, toți aceștia contribuind la dezvoltarea economică a provinciei. Și aici însă, ca și în Transilvania, populația locală s-a confruntat cu numeroase greutăți legate de fiscalitatea în creștere, de întreținerea trupelor habsburgice, dar și de distrugerile provocate de războaiele austro – turce.

Așadar, la cumpăna veacurilor XVII – XVIII, Transilvania ocupată de Habsburgi a încetat să mai reprezinte un Principat autonom, devenind o provincie a Imperiului Casei de Austria. Spre mijlocul veacului XVIII, în vremea domniei împărătesei Maria Tereza (1740 – 1780), devin tot mai evidente tendințele monarhiei habsburgice de a integra tot mai mult Transilvania, din punct de vedere administrativ și militar, în blocul economic și politic imperial, organizat în centrul continentului.

Una din măsurile luate de Curtea din Viena pentru întărirea stăpânirii sale în Transilvania, a fost constituirea regimentelor de graniță. Primele regimente grănicerești au fost înființate de imperiali la sfârșitul secolului XVIII, în 1690, pentru a apăra granița Imperiului Habsburgic de-a lungul râurilor Tisa și Mureș.

Țăranii refugiați din teritoriile turcești de graniță erau înrolați de autoritățile austriece în aceste unități, iar în schimbul serviciului lor militar de apărare a frontierei, erau scutiți de sarcinile feudale. De asemenea, grănicerii erau împroprietăriți cu pământ pentru a-și asigura singuri existența, regimentele grănicerești nesolicitând deci bugetul statului.

Ulterior, după anul 1718, anul păcii de la Passarowitz în urma căreia Imperiul Habsburgic a anexat Oltenia, Serbia și Banatul, regimentele grănicerești au primit misiunea de a apăra linia Dunării de la graniță, amenințată de incursiunile turcilor.

Mai târziu, în 1739, după încheierea păcii de la Belgrad prin care au fost pierdute teritoriile ocupate până atunci ale Olteniei și Serbiei, Curtea de la Viena a retras regimentele grănicerești în Banat.

La mijlocul veacului XVIII, monarhia habsburgică ia tot mai în serios organizarea întregii granițe militare orientale a Imperiului, după succesul avut cu primele regimente de graniță la începutul veacului.

=== Planul Lucrarii ===

LUCRARE DE LICENȚĂ

REGIMENTE de GRANIȚĂ ROMÂNEȘTI

în TRANSILVANIA SECOLULUI al – XVIII – lea

PLANUL LUCRĂRII

Antet

Titlul lucrării

Introducere

Capitolul I: Motivația înființării regimentelor de graniță în Transilvania și

lucrări preliminare

I.1. Motive de ordin politic

I.2. Motive de ordin militar

I.3. Motive de ordin economic

I.4. Motive de ordin social

I.5. Motive de ordin religios

I.6. Acte pregătitoare pentru înființarea graniței militare

Capitolul II: Înființarea regimentului 2 grăniceresc Năsăud și a

Regimentului de dragoni

II.1. Lucrări preliminare

II.2. Împotriviri la militarizare

II.3. Revolte ale românilor

II.4. Măsuri organizatorice

Capitolul III: Înființarea Regimentului 1 românesc grăniceresc în Țara Oltului

și Țara Hațegului

III.1. Pregătiri pentru conscripție

III.2. Împotriviri ale țăranilor români la militarizare

III.3. Măsuri organizatorice

Capitolul IV: Statutul grăniceresc

IV.1. Dispoziții organizatorice

IV.2. Prevederi cu caracter militar

IV.3. Prevederi privind prestațiile în muncă ale grănicerilor

IV.4. Dispoziții privind contribuțiile fiscale ale grănicerilor

IV.5. Justiția și sancțiunile aplicate grănicerilor români

Capitolul V: Utilizarea în plan militar a regimentelor grănicerești românești în sec. al-XVIII-lea

V.1. Grănicerii români în războiul pentru succesiunea Bavariei

V.2. Luptele cu turcii 1788 – 1791

V.3. Pe frontul Rinului

V.4. Campaniile din Italia și Elveția

Capitolul VI: Viața socială, economică și culturală a regiunilor de graniță românești

VI.1. Viața socială a românilor grăniceri în secolul al-XVIII-lea

Supplex Libellus Valachorum

Societatea românească în regiunile militare de graniță

VI.2. Economia regiunilor grănicerești

Agricultura

Creșterea animalelor

Mineritul și diverse alte meserii

VI.3. Aspecte privind viața culturală a grănicerilor români în a doua jumătate a sec. al-XVIII-lea

Concluzii

Antet anexe

Anexe: tabele și imagini

Bibliografie

Cuprins