Simboluri Si Imagini ale Puterii In Bizant
Introducere
CAPITOLUL I
Configurarea geopolitică a Bizanțului
I.1. Locul Bizanțului în istoria Evului Mediu
I.2 Etape constitutive în evoluția Imperiului Bizantin
I.3 Scurt istoric al cercetărilor privind istoria și spiritualitatea Bizanțului
Capitolul II
Structura cezaro-papismului și implicațiile ei politice (de la Constantin cel Mare până la Justinian)
II. 1 Teoria cezaro-papismului în Bizanț
II. 2 Raporturile cezaro-papismului în timpul lui Constantin cel Mare
II. 3 Structura cezaro-papismului de la urmașii lui Constantin cel Mare până la Justinian
Capitolul III
Lupta imagologică între iconoduli și iconoclaști
III. 1 Folosirea abuzivă a cultului icoanelor
III. 2 Motive politice și religioase ale declanșării luptei dintre iconoduli și iconoclaști
III. 3 Motivele personale ale împăraților iconoclaști
Capitolul IV
Raportul dintre putere și imagine în ideologia politică a Imperiului Bizantin
IV. 1 Naționalismul și imperialismul bizantin
IV. 2 Ordinea (taxis), iconomia (oikonomia) și raporturile lor cu autoritatea imperială și spirituală
IV. 3 Ordine și iconomie, fundamentele ideologiei politice bizantine
Concluzii
=== Imagini si simboluri ale puterii in Bizant ===
Introducere
Mi-am ales acest subiect de lucrare de licență deoarece, eu personal, sunt fascinată de tot ceea ce înseamnă istoria și civilizația bizantină, religie, cultură, ierarhie, știință, arhitectură, multe dintre ele fiind și azi mistere. M-a fascinat această civilizație mai ales prin măreția lui, tradiția locală, elenismul, creștinismul, caracterul grecesc al lumii bizantine.
Am încercat în această lucrare să conturez materialul imagistic, scoțând în evidență particularitățile civilizației materiale și spirituale ale Bizanțului, asemănările și deosebirile față de celelalte civilizații (spre exemplu cea greacă și romană), dar și influența asupra civilizațiilor europene moderne.
În urma realizării acestui proiect, am reușit să conșintizez tot mai mult faptul că între civilizația bizantină și celelalte civilizații au existat deosebiri dar mai ales apropieri, schimburi culturale cu efecte benefice, în special pentru lumea din afara Bizanțului.
Cunoștințele mele de cultură generală s-au amplificat, s-au îmbogățit și s-au diversificat. Mai mult decât atât, am dobândit o viziune de ansamblu asupra civilizației și culturii în general și a celei corespunzătoare Bizanțului în particular.
Originalitatea lucrării mele de licență constă în faptul că am încercat să prezint lucruri interesante despre prosperitatea materială de care beneficia Bizanțul, varietatea gândirii bizantine, arta bizantină, prestigiul incomparabil de care se bucura Imperiul Bizantin în întreaga lume a Evului Mediu. Prin prisma axestui subiect am aflat o serie de lucruri extraordinare despre ce înseamnă evoluția umanității din punct de vedere spiritual.
În cuprinsul acestei lucrări am vrut să subliniez faptul că Bizanțul nu a reprezentat o realitate palpabilă, ci un loc ideal pentru a proiecta, pe rând, imagini care glorificau sau implorau, ci un loc ideal pentru a proiecta, pe rând, imagini care glorificau sau implorau, deci pentru o serie de concepții care nu se născuseră în sânul lui. Înțelept sau crud, opulent sau tiranic, profanator, superstițios și atotștiutor, infantil, exemplar din punct de vedere politic, pios și cinic, Bizanțul este o temă frecventă a meditațiilor de tot soiul, dar fundamental negat înțelegerii.
De-a lungul unei perioade de peste unsprezece secole, în timp ce Occidentul trăia o epocă de dezagregare, construindu-și apoi cu greu o nouă cultură și civilizație, Imperiul Bizantin și-a creat o monarhie absolută și o administrație puternic centralizată, a conservat tradițiile clasice, cultura greacă și dreptul roman cărora le-a integrat elemente orientale și și-a extins acțiunea civilizatoare și culturală în țările Europei sud-estice și răsăritene devenind în felul acesta o componentă importantă a culturii medievale europene în totalitatea ei și singurul stat civilizat din Europa Evului Mediu timpuriu.
Pentru toate aceste motive, Imperiul bizantin se bucura în întrega lume a Evului Mediu de un prestigiu incomparabil. În vreme ce, în cea mai mare parte a Europei moderne nu erau decât cetăți mici și mediocre, Constantinopolul era singurul mare oraș creștin din Europa.
Lumea Bizanțului este atât de diferită, atât de aparte de toate celelalte din Europa și din Orient, încât lasă o amintire de neuitat prin intensitatea strălucitoare a imaginilor.
CAPITOLUL I
Configurarea geopolitică a Bizanțului
I.1. Locul Bizanțului în istoria Evului Mediu
Istoria și civilizația bizantină ocupă un capitol esențial în istoria universală a Evului Mediu. Este un fapt care impune ”revizuirea perspectivelor asupra dezvoltării civilizației umane pe continentul european, spre a face locul cuvenit, și a se recunoaște rolul ce i-a fost conferit de istorie, acestei civilizații bizantine.”1
Rolul Imperiului Bizantin în istoria universală, nu poate fi neglijat, chiar dacă unii îl trec cu vederea. De fapt, întreaga istorie a creștinismului, din momentul în care a devenit religie liberă, s-a desfășurat în cadrul acestui imperiu. Prin studierea istoriei și spiritualității Bizanțului putem înțelege mai bine cadrul și modul în care creștinismul s-a dezvoltat, și-a formulat dogmele și normele sale de bază, a creat opere de cultură, artă și arhitectură, a dat viață unor forme superioare de trăire spirituală și s-a impus în viața societății determinându-i cursul.
Civilizația și cultura bizantină s-au constituit ca o „sinteză a tuturor elementelor politice, religioase, intelectuale ale lumii antice în declin; tradiția latină, elenism, creștinism, cultura orientală.”2
De-a lungul unei perioade de peste unsprezece secole, în timp ce Occidentul trăia o epocă de dezagregare, construindu-și apoi cu greu o nouă cultură și civilizație, Imperiul Bizantin și-a creat o monarhie absolută și o administrație puternic centralizată, a conservat tradițiile clasice, cultura greacă și dreptul roman cărora le-a integrat elemente orientale și și-a extins acțiunea civilizatoare și culturală în țările Europei sud-estice și răsăritene devenind în felul acesta o componentă importantă a culturii medievale europene în totalitatea ei și singurul stat civilizat din Europa Evului Mediu timpuriu.
Noua Romă, cum se autointitula Bizanțul, încă de la început, este continuatoarea, nu moștenitoarea, Romei cezarilor. Întreaga tradiție și ideologie politică a basileilor afirmă cu tărie acest adevăr, chiar dacă, prin ajustări succesive, operate sub greutatea faptelor unei evoluții de unsprezece secole, statul și civilizația Constantinopolului au dobândit o originalitate incontestabilă în raport cu imperiul pe care îl continuă. Continuitatea apare, înainte de orice, în numele statului și al locuitorilor noii Rome.3
În timp ce în Occident, în secolul al V-lea, Imperiul roman se prăbușea sub loviturile invaziilor barbare și în Galia, în Spania, în Africa, în Italia, regalitatea barbarilor înlocuia guvernarea Cezarilor, Bizanțul cunoștea altă soartă. Chiar dacă și acest teritoriu cunoscuse multiple invazii din partea hunilor și slavilor în secolul al V-lea și al VI-lea, a avarilor în secolul al VI-lea și al VII-lea, a arabilor și a bulgarilor în secolul al VII-lea și chiar dacă i s-au smuls, fie definitiv, fie trecător, părți importante din teritoriu, niciodată suveranii barbari nu au luat locul împăraților bizantini și în capitala monarhiei au rămas vii amintirea Romei și tradiția romană. Împăratul bizantin s-a considerat întotdeauna succesorul legitim și continuatorul Cezarilor. Continuitatea apare, înainte de orice, în numele statului și al locuitorilor noii Rome. Statul este, până în ultimele sale zile, împărăția romanilor (basileia tổn Rhomaion), suveranii se autointitulează basilei ai romanilor, în vreme ce cetățenii imperiului se autodefinesc romani (Rhomaioi). Chiar și străinii îi numeau romani pe împărații lor, imperatores Romanorum, iar staul lor imperium Romanorum sau Romania.
În organizația internă a imperiului se menținea tradiția romană, instituțiile romane evoluând lent și lăsându-și amprenta în multe instituții bizantine. Pe de altă parte, alături de tradiția romană, tradiția greacă era și mai vie și mai puternică. În timp ce Occidentul ignora cu totul limba greacă- se cunoștea faimoasa axiomă: „graecum est, non legitur”- limba greacă era în imperiul bizantin adevărata limbă națională și ajunge în secolul al VI-lea, să ia locul limbii latine în decretele imperiale.
Caracterul grecesc al lumii bizantine s-a accentuat începând în secolul al VI-lea, cu domnia împăratului Heraclius și va deveni din ce în ce mai pregnant în secolele următoare, când între Apus și Răsărit vor interveni disensiuni majore (iconoclasmul, schisme) și chiar conflicte politice, ca în cazul cruciadelor.4
Tot în această perioadă se vor întâni termeni ca helleni sau helladikoi, dar în mod izolat și fără să înlocuiască pe cel de romei. Persistența tradițiilor grecești și a populației de limbă greacă în Imperiul Bizantin l-a determinat pe istoricul August Heinseberg să spună că: „Bizanțul este Imperiul roman devenit creștin, dar de naționalitate greacă.”5, iar pe Karl Krumbacher să considere elenismul ca al doilea element fundamental al civilizației noastre. De altfel grecii de astăzi consideră istoria Bizanțului drept istoria lor națională. În definiția lui Krumbacher și a altor cercetători se menționează ca al treilea element constitutiv creștinismul. După cum se știe, religia creștină a reprezentat osatura spirituală a Imperiului bizantin. Întreaga viață publică și particulară a bizantinilor era pătrunsă de învățătura creștină. Literatura bizantină, ca și majoritatea creațiilor artistice și arhitectonice, își au sursa de inspirație în creștinism.
În cadrul realităților bizantine un loc important l-au avut și diferitele influențe, fie că au fost orientale, fie occidentale, de aceea este foarte important să se țină seama de acest lucru. Pe lângă influențele tradiției romane și grecești, Imperiul bizantin, era un stat din Evul Mediu, un imperiu oriental, așezat la frontierele Europei și datorită acestui fapt se găsea în contact direct cu lumea asiatică. Unele dintre provinciile sale ca Egiptul, Siria, o parte din Asia Mică, erau elenizate superficial și aceste provincii aveau să exercite o profundă influență asupra orientării spiritului bizantin, în secolele al V-lea și al VI-lea. Pe de altă parte, Bizanțul întreținea legături frecvente cu Armenia, cu Persia suveranilor Sasanizi, mai târziu cu lumea arabă a califilor și tot acest Orient își exercita influența asupra Constantinopolului. Astfel, tradiția antică s-a amestecat cu ceea ce reprezenta Orientul asiatic și din acest amestec s-a născut civilizația originală și strălucită care a fost civilizația bizantină.
La prosperitatea materială de care beneficia Bizanțul se adaugă strălucirea literelor și artelor. Este suficientă parcurgerea istoriei literaturii bizantine spre a vedea care era amploarea și varietatea gândirii bizantine. Pe de altă parte, arta bizantină, cunoștea, în secolul al VI-lea o prima vârstă de aur; ea va cunoaște alta începând din secolul al X-lea până în secolul al XII-lea și chiar în secolul al XIV-lea se va transforma și se va reînnoi într-o ultimă renaștere.
Arta bizantină a fost o artă vie, care a evoluat în decursul secolelor și care a fost capabilă de noutate și inventivitate, ea a creat în arhitectură tipuri noi de edificii religioase și în biserici s-a introdus o decorație strălucită și somptuoasă, mozaic sau fresce, în care pictura bizantină, transpunând temele iconografiei sacre, a știut să creeze compoziții remarcabile.
Mare prin civilizație, Bizanțul nu era mai puțin mare prin activitate războinică. Apărat de o puternică zonă fortificată și de acel zid clădit sub Teodosie al II-lea și care chiar și azi, rămâne una dintre capodoperele arhitecturii militare, Constantinopolul era un admirabil loc de luptă, capabil să reziste tuturor atacurilor, respingând invaziile slavilor, avarilor, arabilor, bulgarilor, rușilor și împotriva tuturor s-a apărat cu succes. În secolul al VII-lea, între 673-678, a susținut lungul asediu pe care-l ridicaseră în fața zidurilor arabii și de asemenea la începutul secolului al XVIII-lea, asediul care a durat din anul 717 până în 718; prin acest dublu și măreț efort, Constantinopolul a zdrobit avântul invaziei musulmane și a împiedicat pe musulmani de a cotropi peninsula Balcanică și poate întreaga Europă.
Pentru toate aceste motive, Imperiul bizantin se bucura în întrega lume a Evului Mediu de un prestigiu incomparabil. În vreme ce, în cea mai mare parte a Europei moderne nu erau decât cetăți mici și mediocre, Constantinopolul era singurul mare oraș creștin din Europa.
Datorită prestigiului său, Imperiul bizantin a putut să răspândească în lumea Evului Mediu o puternică influență.
„Opera misionarilor a fost una dintre gloriile Bizanțului. Încă din secolul al VI-lea misionarii greci duceau creștinismul de pe țărmurile Crimeei până pe malurile Nilului de Sus. În secolul al IX-lea activitatea lor era și mai mare, ducând din Bizanț în Moravia Mare religia și liturghia ortodoxă.”6 Bizanțul nu aducea tuturor acestor popoare barbare numai religia ci și ideea de stat, formele de guvernământ, un nou drept care hotăra relațiile sociale, educația intelectuală cât și alfabetul chirilic în care avea să se scrie și să se fixeze limba lor.
Acțiunea Bizanțului nu s-a manifestat numai asupra slavilor. De cealaltă parte a Bosforului ea se făcea simțită în Armenia, unde crearea a numeroase episcopate ocupate de greci și frecvența legăturilor politice îi asigura influența până în lumea arabă, unde victoriile bizantine și prestigiul Constantinopolului nu lăsau deloc indiferenți pe musulmani. Până în Occident influența bizantină era atotputernică. În Italia, în timpul recuceririi lui Justinian, bisericile din Ravenna și Roma, dovedeau prin arhitectura și mozaicurile lor, amprenta artei orientale.
Ar fi o naivitate să încercăm, să negăm această lungă și incontestabilă influență a civilizației bizantine și nimic nu dovedește mai mult locul important pe care timp de secole l-a ocupat Bizanțul în istoria Evului Mediu.
I.2 Etape constitutive în evoluția Imperiului Bizantin
Pentru a întelege mai bine ce a fost Imperiul bizantin, trebuie să înfățișăm mai întâi o scurtă schiță a marilor etape istorice ale istoriei sale. Se va vedea astfel că acest imperiu a dat dovadă de o energie puternică și de o adevărată măreție.
„Delimitarea în timp a Imperiului Bizantin a fost destul de fluctuantă, nu însă când este vorba de anul căderii sale, imperiul luând sfârșit o dată cu ultimul său suveran, Constantin al XI-lea, în ziua de 29 mai 1543. În schimb, data sa de naștere rămâne controversată, chiar dacă bizantinii nu au avut nici o ezitare asupra ei: imperiul bizantin începe cu o dată cu Augustus” 7
În prima perioadă a istoriei sale (330-610) caracterul civilizației și culturii bizantine este prevalent latin. Este perioada așa numitei diglosii greco-latine; latina era limba statului, a civilizației, în timp ce greaca era limba culturii.
Începutul istoriei bizantine este stabilit de diverși cercetători în funcție de momentul până la care ei consideră că se poate vorbi încă de Imperiul roman. După părerea a numeroși istorici, începutul istoriei bizantine trebuie așezat în timpul domniei lui Constantin cel Mare, mai precis o dată cu întemeierea Constantinopolului. Este o perioadă tipic de tranziție: în primele sale secole istoria Bizanțului este de fapt istoria jumătății răsăritene (Pars Orientalis) a Imperiului Roman, după împărțirea hotărâtă de Teodosius I, în anul 395.
„În anul 330, Constantin cel Mare a inaugurat noua capitală a Imperiului, mutată pe malul Bosforului, un oraș nou construit pe locul anticului Byzantion, fondat de coloniștii greci din Megara în secolul al VI-lea căruia, în cinstea împăratului fondator i se va spune Constantinopol, dar al cărui nume oficial era Roma. Alegerea locului era genială: prin poziția sa geografică, situată în centrul Imperiului Roman, noua capitală prezenta cele mai mari avantaje economice și strategice,- controlând drumurile comerciale cu Orientul, dispunând eficient granițele Imperiului contra atacurilor perșilor, ale popoarelor migratoare din stepele Rusiei și, mai târziu, ale arabilor.”8
Transformarea vechiului Byzantion în capitala Imperiului a atras după sine o serie de schimbări structurale în organizarea administrativă, economică, militară și politică a statului. Un alt element esențial care a avut loc tot acum a fost introducerea creștinismului ca religie liberă prin Edictul de la Mediolanum (Milan) și prin măsurile de sprijinire luate după aceea de Constantin cel Mare.
„Constantin cel Mare are o importanță excepțională în istoria romană, așezat alături de Augustus: el inaugureză Imperiul roman creștin, care avea să supraviețuiască principatului încă un mileniu.”9
Domnia lui Constantin cel Mare, care va transforma imperiul păgân într-unul creștin, iar Roma va fi deposedată de primatul ei în favoare Constantinopolului, marchează începutul istoriei bizantine. Trebuie menționat că nu vom asista în această perioadă la o ruptură netă între istoria romană și cea bizantină: timp de trei secole până la eșecul lui Justinian în încercarea sa de a reface unitatea imperiului, va apărea mai degrabă ca o continuare a romanității. Timp de 300 de ani moștenirea Romei și a Greciei amenințată de invazii popoarelor barbare, a fost treptat transferată la Bizanț, iar imperiul a căpătat caracterele esențiale ale Imperiului bizantin.
Putem spune că istoria bizantină are un sfârșit sigur: cucerirea Constantinopolului de către otomani pe 29 mai 1453. În schimb, actul fondator este crearea noii Rome decisă de către Constantin cel Mare, pe malurile Bosforului, inaugurat pe data de 11 mai 330. Prin aceasta, împăratul urmărea apropierea de frontierele cele mai amenințate, Dunărea și Eufratul, fără a urmări neapărat crearea unui nou imperiu.
Chiar dacă Constantinopolul a fost întemeiat pe locul anticului Bizanț, locuitorii noii Rome ca și cei ai imperiului nu-și vor lua numele de bizantini; ei vor fi în continuare romani, imperiul lor va rămâne Imperiul roman, iar împăratul va fi în continuare împăratul romanilor.
În succesiunea lor cronologică, evenimentele cele mai importante pe plan politic și militar au fost:
anul 284, momentul urcării pe tronul Imperiului roman a împăratului Dioclețian (284-305), cel care a introdus o serie de reforme militare și administrative, care vor dura și în vremea succesorilor săi;
anul 332 (primirea goților) și anul 382 (primirea vizigoților) ca federaliști;
anii 337-363, invaziile persane în Siria și Mesopotamia;
anul 375, apariția la granițe a hunilor;
anul 393, domnia lui Arcadius ca împărat al Imperiului de Răsărit;
anul 395, atunci când, după moartea lui Teodosius I cel Mare, imperiul a fost împărțit în cel de Răsărit și cel de Apus;
anul 413, construirea zidului lui Theodosius care va apăra capitala dinspre uscat;
anul 476, care corespunde momentului căderii Romei în mâinile herulilor lui Odoacru și a ultimului împărat roman Romulus Augustulus;
anul 493, când se constituie regatul ostrogot al lui Theodoric;
perioada 527-565, domnia împăratului Justinian, care reprezintă o etapă nouă pe plan militar politic, cultural și artistic;
anul 632, momentul declanșării cuceririlor arabe în Orient cu consecințe economice și politice pentru Imperiul bizantin;
prima jumătate a secolului al VIII-lea, mai precis anul 717 când pe tronul Imperiului a ajuns Leon al III-lea, inițiatorul iconoclasmului;
În domeniul culturii și al vieții religioase s-au înregistrat, de asemenea, fapte și opere care, încă din această perioadă istorică de tranziție, vor conferi un profil original noii culturi a Bizanțului. Seria dezbaterilor teologice – intim legate de ideologia politică a Imperiului- începe cu primele două Concilii ecumenice (din Niceea, 325, și Constantinopulul, 381), în care arianismul este condamnat ca erezie.
„Din punct de vedere teologic, Sinodul de la Niceea reprezintă și el o răscruce, întrucât este momentul din care religia creștină începe să se manifeste în mod liber, trecându-se, de asemenea, la elaborarea învățăturilor sale dogmatice”10
Aici se stabilesc dogme și canoane ale ortodoxiei creștine, sistematizate în a doua jumătate a secolului al IV-lea de primii părinți ai Bisericii orientale: Vasile cel Mare din Cezareea (cca 329-379), Grigorie din Nysa (cca 335-395), Grigorie din Nazianz (cca 329-391) și Ioan Crysostomul. În anul 381 creștinismul este proclamat, prin edict imperial, religie oficială de stat pentru ca, zece ani mai târziu, toate cultele păgâne din Imperiu să fie interzise. Între anii 330-360 se construiește marea biserică Sf. Sofia din Constantinopol distrusă în timpul marei răscoale populare Nika și reconstruită de Justinian (532-537). În anul 425 se fondează universitatea din Constantinopol, cu 31 de catedre, în care limba greacă are acum preeminența asupra celei latine. Al treilea Conciliu ecumenic (din Efes, 431) condamna nestorianismul. În anul 438, cei doi împărați romani (din Constantinopol și din Ravenna) promulgă și publică Codul Theodosian.
Prima etapă din istoria bizantină o putem delimita între anii 324 și 632, perioadă numităși romană târzie, din cauza predominării elementelor romanice, sau etapa protobizantină.
A doua perioadă a istoriei bizantine este cuprinsă între anii 610-1081, reprezintă epoca clasică a acestei civilizații care își câștigă acum pe deplin un caracter grecesc (incluzând importante contribuții orientale), un caracter original propriu-zis bizantin. Perioada începe cu domnia lui Herakleios (610-641) iar în cele cinci secole care au urmat au avut loc transformări profunde în toate domeniile vieții statului. În timp ce politica externă a Imperiului i-a sporit prestigiul, victoriile sale militare- îndeosebi asupra arabilor- au contribuit considerabil la apărarea civilizației europene, iar influența sa asupra vieții culturale din spațiul răsăritean, sud-est european și chiar occidental a fost substanțială.
Acum se pun și se consolidează bazele statului bizantin feudal cu accentuate tendințe de dezvoltare în sens feudal. Este promovată unica proprietate a unei țărănimi libere, care, însă, începând din secolul al IX-lea va fi progresiv aservită marilor proprietari funciari. Apare, în această perioadă, noua structură administrativă a themei, care va dura până la sfârșitul Imperiului în organizarea armatei, locul mercenarilor va fi luat de țăranii soldați din theme.11
După pierderea teritoriilor din Occident, baza vitală a Imperiului rămâne Asia Mică de unde vin și impulsurile iconoclasmului care a agitat viața Imperiului timp de peste un secol (726-843). Herakleios învinge definitiv redutabile forțe persane (622-628), expedițiile arabilor contra Constantinopolului sunt respinse(674-678, 717-718), în timp ce, la nord, granițele sunt mereu atacate de slavo-avari, ruși și îndeosebi de bulgari (începând din anul 679, când pătrund în Dobrogea bizantină). Supremația arabilor în Mediterana provoacă o decădere economică de moment a orașelor bizantine, care în secolele al IX-lea și al X-lea vor înflori din nou. În aceste secole, pe plan politico-militar, Imperiul trece la o politică expansionistă îndreptată, în special, spre regiunea Balcanilor și la recucerirea Siriei, Armeniei și Mesopotamiei.
„Spre sfârșitul acestei perioade (1025-1081) Imperiul trece printr-o gravă criză. Luptele pentru domnie aduc pe tron împărați care se dovedesc foarte slabi, țărănimea liberă este ruinată, statul încetează de a mai fi o putere mondială.”12
În schimb, creația culturală marchează momente importante,- cu marele poet profan Georgios Pisides (secolul al VII-lea) și cu patriarhul Photios (820- cca 891), cel mai mare învățat al vremii, autorul unei prețioase opere enciclopedice. Apar acum (726) Edoga, Codul de legi al lui Leon al III-lea și Basilicele (887-893), cel mai mare monument juridic bizantin. În secolul al VII-lea trăiește marele teolog al secolului, Maximos Mărturisitorul, iar cel următor, Ioan Damaschinul (cca 650- cca 750), autorul unei imense opere teologice, care include și poezii.
Este epoca unei adevărate renașteri artistice, în arhitectură, mozaic și în pictura monumentală, când se elaborează (sec. X-XII) capodopera literaturii bizantine, romanul în versuri Dighenis Akritas și când viața intelectuală atinge momentul său de culme prin reorganizarea Universității din Constantinopol, având în fruntea ei marea personalitate a istoricului și omului de știință Mihail Psellos.
Ultima perioadă a istoriei bizantine, de aproape patru secole (1081-1453), a însemnat o epocă de declin progresiv și general.
Începând cu dinastia Comnenilor, inaugurată de domnia reprezentantului aristocrat Alexios (1081-1118), structurile centralizate ale statului sunt continuu subminate de procesul rapid de feudalizare, care va duce la dispariția micii proprietăți a țăranilor liberi și la creșterea puterii economice și politice a nobilimii și a militarilor. În tot lungul secolului al XII-lea, Constantinopolul a fost unul dintre centrele politice europene; ordinea și puterea imperială a fost mai solidă ca oricând la curtea Comnenilor, „o curte elegantă și rafinată, foarte atrasă de lucrurile spirituale și artistice, care dovedește strălucirea pe care o păstra încă civilizația.”13
Noua dinastie se sprijinea pe aristocrația feudală. Concesiile și privilegiile acordate de Imperiu negustorilor venețieni și genovezi diminuează considerabil resursele financiare ale statului. Dominația bizantină în peninsula Balcanică primește acum o serioasă lovitură prin înființarea statelor bulgar și sârb. Cruciadele occidentalilor- și în primul rând planurile regilor normanzi din Sicilia, precum și ale împăraților romano-germani- vizau, în fond, cucerirea teritoriilor Imperiului, amenințându-i greu existența politică.
În anul 1204, Constantinopolul este – pentru prima oară în decursul îndelungatei sale istorii- cucerit și jefuit cumplit de creștinii cruciadei a IV-a. Ia ființă Imperiul Latin al Constantinopolului; Bandonin, conte de Flandra, este ales și încoronat ca împărat; venețienii impun ca patriarh latin al Constantinopolului un protejat al lor, Morosini, asigurându-și astfel controlul aspura unei instituții însemnate, fundamentală în viața Imperiului, cum era Biserica. Din teritoriile cucerite de la bizantini, un sfert îi revine lui Bandonin, o parte- cea mai consistentă și mai importantă- Veneției, iar restul este împărțit și dat ca feude cavalerilor latini. Pe teritoriul rămas în afara sferei de autoritate directă a împăratului latin au luat ființă câteva formațiuni politice grecești- dintre care mai importante au fost imperiile din Niceea ( 1205-1261), Thesalonic (1228-1241) și Trapezunt (1204-1465). În anul 1261, împăratul Niceei, Mihail al VIII-lea Paleologos recucerește Constantinopolul, fondând dinastia care va domni până în anul 1453.
În secolele care au urmat cuceririi din anul 1204 agonia Imperiului a fost agravată de războaie civile, de pauperizarea populației în profitul aristocrației funciare, de ocuparea majorității populației din peninsula Balcanică de către Serbia (sub Ștefan Dusan), de pierderea Asiei Mici în fața otomanilor (care în anul 1365 își vor muta capitala de la Brussa la Adrianopol) precum și de grava criză economică provocată de controlul exercitat de republicile marinare italiene.14
Turcii, după ce distrug statul bulgar și pe cel sârb (în anul 1389) și îi înving pe cruciații occidentali la Nicopole (1386) și Varna (1444), după ce în anul 1397 asediază Constantinopolul, iar în 1430 cuceriseră Thesalonicul, se pregătesc acum să dea ultima lovitură Imperiului bizantin (care la acea dată se reducea la teritoriul capitalei și al împrejurimilor ei). Împărații fac apel la ajutorul puterilor din Occident ale căror interese comerciale, însă, le făceau să dorească tocmai sfârșitul Bizanțului.
Etapa târzie bizantină este cuprinsă între anii 1204 și 1453, fiind caracterizată de numeroase dificultăți politice, economice și sociale, atât pe plan intern cât și pe plan extern.
În anul 1453, după o apărare disperată de șase săptămâni, Constantinopolul este ocupat și jefuit de uriașa armată a lui Mahomed al II-lea.
„Ziua în care a căzut Constantinopolul nu va reprezenta și dispariția completă a Bizanțului.”15 Această formulă lansată de Nicolae Iorga exprimă foarte bine continuitatea civilizației bizantine și după anul 1453, atât pe teritoriul fostului imperiu, cât mai ales în teritoriile libere: Țările Române, Rusia, Italia. Această perioadă de declin a istoriei și civilizației bizantine a cunoscut, însă, momente de prestigioasă afirmare pe plan cultural.
Aceasta, este, în linii mari, istoria Imperiului bizantin, din anul 330 până în anul 1453, cuprinzând multe perioade glorioase dar și perioade de decadență.
I.3 Scurt istoric al cercetărilor privind istoria și spiritualitatea Bizanțului
Din anul 330, când, Constantin cel Mare a mutat capitala monarhiei de la Roma la Constantinopol, până în anul 1453, când turcii au pus stăpânire pe acestă capitală, Imperiul bizantin a durat mai mult de o mie de ani, cu măreție și glorie.
Multă vreme, acest imperiu a fost sever judecat; ca să ne dăm seama de acest lucru, este de ajuns să ne amintim de înțelesul pe cât de penibil pe atât de regretabil, care se aplică persoanelor și lucrurilor, prin calificativul bizantin.
„Imperiul bizantin a avut, desigur, defectele și viciile sale, pe care ar fi pueril să vrem să le negăm; totuși el merită altceva decât disprețul nostru.”16
În Occident, interesul științific pentru Bizanț începe odată cu epoca Renașterii. Idealul uman al Renașterii, având drept model pe acela promovat de antichitatea clasică, explică interesul cărturarilor vremii pentru cultura greacă. Pentru cunoașterea acesteia era indispensabil contactul cu operele literare clasice păstrate și transmise posterității de manuscrisele conservate cu deosebire în arhivele și bibliotecile bizantine.17
Astfel, la sfârșitul secolulului al XIV-lea și începutul celui următor, mai ales după reorganizarea Universității de către Manuel al II-lea, la Constantinopol vin un număr destul de mare de italieni pentru a învăța limba greacă. În același timp, o serie de reprezentanți ai culturi grecești (recrutați mai ales dintre cei refugiați în Occident) sunt invitați de umaniștii italieni să predea limba greacă. În anul 1397, după îndelungi stăruințe, eruditul bizantin Manuel Chrysoloros vine la Florența, unde alcătuiește prima gramatică a limbii eline pentru străini, intitulată Erotemata și a tradus în latinește Republica lui Platon. În deceniile următoare, activitatea a fost continuată de Leonardo Bruni, discipolul său, și de alți cărturari bizantini veniți din Constantinopol.
În secolul al XVI-lea, Germania devine însă centrul preocupărilor pentru filologia și istoria bizantină. Datorită apariției pericolului turcesc la porțile Europei, preocupările cărturarilor germani s-au îndreptat, în primul rând, către autorii bizantini care furnizau informații asupra istoriei selgiucide și otomane. Astfel, Hieronymus Wolf publică în original, cu traducere latină, operele istorice ale lui Zonaras, Niketas Choniates și Nikephor Gregoras, precum și versiunea latină a cronicilor lui Georgios Pachymeres și Laonic Chalkokondylas.
Către mijlocul secolului al XVII-lea, centrul preocupărilor pentru istoria bizantină se deplasează din Germania în Franța. Astfel, în urma acțiunii inițiată de iezuitul francez Philippe Lalbé, este editat un Corpus Hystoriae Bizantinae. Tot în acest secol, s-a evidențiat un mare savant, Du Cange, care a întemeiat adevărata știință a studiilor bizantine. Sub influența sa și mulțumită comentariilor sale, s-a început, în anul 1648, prima colecție a istoricilor bizantini, care este numită Bizantina Luvrului și despre care s-a spus pe drept cuvânt că este „un incomparabil monument al generozității franceze”.
„Veacul luminilor aduce o reacție vehementă împotriva istoriei bizantine, care, în viziunea acestei epoci, nu este nimic altceva decât „o țesătură de revolte, răscoale și perfidii” (Montesquieu). Pentru Montesquieu și Gibbon, Imperiul bizantin nu reprezenta altceva decât decadența imperiului roman. De asemenea, tot în această perioadă, se naște conceptul de „ imperiu târziu”- Bas Empire, conform căruia istoria bizantină este o simplă prelungire a imperiului a celei romane, iar Bizanțul- „perioada de decădere și prăbușirea Imperiului roman”, „triumful barbariei și al religiei” (Edward Gibbon). Lucrările reprezentative, în acest sens, sunt cele ale istoricilor Charles Lebeau și Edward Gibbon.
În secolul al XIX-lea, în Germania, apare colecția Corpus Scriptorum Historiae Byzantinae, cunoscută și sub denumirea de Corpus-ul de la Bonn. Inițiativa elaborării acestui corpus aparține lui B. G. Niebuhr, care editează în anul 1828 primul volum al colecției, cuprinzând opera lui Agathias. Colecția cuprinde un număr de cincizeci de volume și a fost condusă de Johaness Bekker.
Începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea bizantinologia intră într-o nouă etapă a evoluției sale, anume cea științifică. În această perioadă, istoria bizantină încetează să mai fie privită ca o simplă prelungire a celei romane, fapt pentru care bizantonologia devine o disciplină de sine stătătoare a istoriei. Evoluția calitativă înregistrată de studiile bizantine se datorează activității unei pleiade de savanți care au reușit să pună bazele unor școli naționale de bizantonologie.
„Bizantonologia a apărut ca știință și ca disciplină aparte destul de târziu, la sfârșitul secolului al XIX-lea, mai ales prin contribuția germanului Karl Krumbacher (1845-1901). Interesul pentru ea s-a manifestat mai întâi prin ediții și traduceri de texte, Germania Reformei, în căutarea celuialt creștinism, constituind un teren favorabil.”18
În anul 1828, Karl Krumbacher pune bazele primei catedre de istorie bizantină din lume, în cadrul universității din München, după ce, în anul 1892, fondase prima revistă de specialitate- Byzantinische Zeitschcrift (Revista de bizantonologie). De asemenea, el desfășoară o remarcabilă activitate științifică, principala sa lucrare fiind „Istoria literaturii bizantine de la Justinian până la sfârșitul Imperiului roman, 527-1453”.
Școala de bizantonologie rusă a fost fondată de V. G. Vasilievski (1839-1899), profesor de istorie medievală la Petersburg, care desfășoară o vastă activitate didactică și organizatorică. În anul 1894, el pune bazele unei noi reviste de cercetare în domeniul bizantonologiei: Vizantijsky Vremenik. Cel mai de seamă bizantonolog și arabist care, în același timp, este și autorul unei importante sinteze de istorie bizantină „Istorie a Imperiului bizantin”.
Cel dintâi reprezentant al școlii franceze de bizantonologie este A. Rambaud, însă fondatorul ei rămâne Charles Diehl (1859-1944), profesor la Sorbona și autor a numeroase studii referitoare la istoria bizantină. Contemporanul său, Gustave Schlumberger, este fondatorul sigilografiei bizantine și autor a numeroase monografii referitoare la istoria politică sau la raporturile bizantino-latine, în perioada cruciadelor. De asemenea, Louis Bréhier este autorul unei importante sinteze de istorie bizantină: „Lumea bizantină”. Dintre reprezentanții școlii franceze din perioada postbelică amintim pe: R. Guilland, V. Laurent, A. Grabar, P. Lemerle, A. Arhweiller și alții.
Trecând în țările anglofone, Marea Britanie l-a dat la începutul secolului al XX-lea pe J. B. Burry, specialist în istoria administrativă, și pe J. Gill, D. Nicol, R. Browning, cu cercetări pertinente în domeniul culturii. Tot în Anglia trebuie menționate Universitățile de la Oxford și Cambridge, iar la Birmingham există un centru de studii animat de A. M. Bryer, cu un colocviu bizantin anual.
Nimeni nu se va mira de locul pe care-l ocupă Grecia în studiile bizantine. Nume de bizantonologi în Grecia avem pe: Zakythinos și N. Svoronos. Cercetarea este bipolară: la Atena și la Tesalonic, ea se sprijină pe universități și pe două organisme foarte active, Centrul de cercetări bizantine și Institutul de studii balcanice.
Italia s-a remarcat prin varietatea cercetărilor și aici îl menționăm pe Agostino Pertusi, atras către istoria ideologiilor sau cea administrativă. Tot în Italia nu trebuie neglijat faptul că la Vatican există un important centru de studii al manuscriselor și textelor bizantine.
Pentru țările balcanice putem aminti mai întâi Iugoslavia cu un G. Ostrogorsky, autorul unei „Istorii a statului bizantin”, apoi în țara noastră avem prezența încă mitică a lui Nicolae Iorga, sau pe N. Bănescu și Gh. Brătianu, iaa după cel de-al doilea război mondial pe Alexandru Elian, N. Stănescu, V. Grecu, Emilian Popescu, Stelian Brezeanu.
În Ungaria ar fi de remarcat numai Gyula Moravcsik, iar în fosta Cehoslovacie trebuie menționată binecunoscuta revistă Byzantinoslavica, publicând articole ce pun accentul pe relațiile slavo-bizantine.
În Statele Unite ale Americii toate marile universități, de la Princeton până la Los Angeles, au bizantiniștii lor, în marea lor majoritate proveniți din Europa, la care se adaugă binecunoscutul centru Dumbarton Oaks de la Washington, cel mai important din lume.
În concluzie, Bizanțul este prezent practic în întreaga lume. Există preocupări în acest domeniu chiar și în Australia, Canada, Africa de Sud, Japonia, Guadalupe și în unele țări arabe. Există și Asociația internațională de studii bizantine, care organizează congrese internaționale de studii bizantine în întreaga lume, primul având loc la București în anul 1924.
Dispariția statului bizantin, în anul 1453, a încheiat o istorie tot atât de sigur ca și căderea mult mai recentă a diferitelor imperii europene (de la Sfântul Imperiu romano-german până la imperiile coloniale ale Marii Britanii și Franței sau Uniunea Sovietică). Dar au temei românii să se simtă mai atașați istoriei Bizanțului decât celorlalte istorii imperiale? Acestei întrebări i-a dat un răspuns istoria societăți românești în ultimi 150 de ani. Cel puțin de la secularizarea averilor mânăstirești de către domnitorul Alexandru Ioana Cuza încoace, lumea românească, ce părea a trăi într-o prelungire ascunsă a Bizanțului, a întors definitiv această pagină. Limba franceză și gândirea filosofică germană, evoluția artei europene și succesivele mode pe care le-a determinat monarhia (și mai recent republica) constituțională cu sistem politic parlamentar și ideologiile statelor vest-europene au modelat evoluția societății românești. Acesta este un fapt istoric. Prin experiența comunistă, ce ne-a izolat o jumătate de secol de lumea liberă, România nu s-a despărțit de gândirea politică formulată în vestul Europei.
„Influența Bizanțului s-a exercitat asupra societății românești, de-a lungul istoriei, în aproape toate compartimentele civilizației autohtone. Aceasta și-a pus accentul mai mult asupra arhitecturii noastre bisericești pe mai multe căi: direct, prin meșteri aduși de la Constantinopol de primii noștri voievozi, fie indirect, prin meșteri veniți din regiunile ortodoxe sud-dunărene (Bulgaria, Serbia și Muntele Athos) sau din Orient (Turcia și Armenia).”19
Cele mai vechi biserici românești de zid (piatra și cărămida), păstrate până astăzi, sunt bisericile Sân-Nicoară și Sf. Nicolae domnesc din Curtea de Argeș, construite în epoca întemeierii Țării Românești (înainte de anul 1352). Amândouă reprezintă tipul bizantino-constantinopolitan, adică stilul bizantin cel mai pur, format în capitala imperiului în epoca împăraților Macedoneni (sec. IX-XI).
La începutul secolului al XVI-lea s-au creat în Țara Românească două monumente, care din punct de vedere arhitectonic par să fie opera unor meșteri constructori autohtoni, dar care în decorul sculptural al fațadelor trădează influențe orientale, de origine turcească, armeană și georgiană. Este vorba de biserica mânăstirii Dealu, zidită de Radu cel Mare, și vestita biserică a mânăstirii din Curtea de Argeș, zidită de Neagoe Basarab între 1512-1517.
O ultimă fază a influenței bizantine indirecte se exercită asupra arhitecturii noastre bisericești prin filiera Sfântului Munte, în vremea lui Neagoe Basarab, care a ctitorit, în afară de minunea de la Curtea de Argeș, două monumente de tip atonit: biserica actuală a mânăstirii Snagov și fosta catedrală mitropolitană din Târgoviște.
A doua jumătate a secolului al XVII-lea aduce o nouă dezvoltare în evoluția stilului românesc, prin monumentele ctitorite de boierii Cantacuzinești, care se disting printr-o atenție sporită pentru decorarea interioară și exterioară și îndeosebi prin bogata ornamentație a motivelor florale, care îmbracă coloanele din pridvor și pronaos și chenarele de uși și ferestre. Ele constituie premise ale stilului românesc numit brâncovenesc, care înflorește sub domnia lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) și care reprezintă desăvârșirea stilului autohton.
Influența bizantină nu s-a manifestat numai asupra arhitecturii românești ci și asupra culturii autohtone, reprezentată de personalități de seamă, printre care Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu, I.C. Brătianu, care au studiat complexitatea fenomenelor istorice din acest areal. Remarcabile sunt la Gheorghe Brătianu, studiile sale de istorie bizantină, recent apărute în limba română „Ếtudes byzantines d’histoire économique et sociale”, culegere de studii mai puțin cunoscute la noi, care l-a îndreptățit pe un bizantinist francez să observe că lucrările lui Gheorghe Brătianu îl recomandau pentru scrierea unei ample istorii economice și sociale ale Imperiului Bizantin.
Model politic? Model cultural? Model de ortodoxie? Bizanțul este numai o moștenire istorică pentru întreaga Europă, ceva mai prezentă în societatea noastră până la un moment dat. Iritarea împotriva Bizanțului, pe care am putea-o întâlni sub sloganul „noi vrem Europa, nu Bizanț”, nu poate ține decât de o utopie și de o tristă incultură.
Capitolul II
Structura cezaro-papismului și implicațiile ei politice (de la Constantin cel Mare până la Justinian)
II. 1 Teoria cezaro-papismului în Bizanț
Raportul dintre Bizanț și Ortodoxie constituie o temă asupra căreia s-au încercat mai multe interpretări. Cea mai frecventă teză este aceea că Biserica Ortodoxă și Ortodoxia în general, au fost sclave la discreția împăraților bizantini, care au dispus de ele așa cum au vrut. Este faimoasa teorie a cezaro-papismului a împăraților bizantini. Împăratul Justinian ar fi fost tipul împăratului cezaro-papist. Care este însă esența acestui cezaro-papism bizantin și cât are teoria respectivă tangență cu realitățile?
„Nu este nici o îndoială cu privire la faptul că, de membrii clerului, întotdeauna împărații au dispus cum au vrut: au convocat sinoade, spre a-și impune în aceste sinoade părerile lor (cazul tipic al epocii iconoclaste); au depus patriarhi indezirabili, deși sfinți, ca Ioan Gură de Aur, sau alții mai puțin sfinți, dar nu mai puțin cunoscuți: Ignatie, Fotie, Cerularie, etc.; au dispus de clerul ortodox, mai ales de cel superior.”20
Împărații bizantini au putut învinge, manevra și stăpâni, temporar oameni dar nu au reușit niciodată să învingă sau să dicteze Bisericii ori Ortodoxiei, ci de câte ori au încercat-o, ei au fost cei învinși. De multe ori împărații au fost de partea ereticilor, ca de exemplu Valens, încercând să supună Biserica rațiunilor de stat, ca pe vremea lui Zenon, Heraclius sau partizanilor Paleologi ai unirii, un Mihai al VIII-lea, un Ioan al V-lea, căutând să o facă a adera la compromisuri care știrbeau dreapta credință. A fost o întreagă epocă de cruntă încordare între împărații promotori ai ereziei, prin sinoade și episcopi supuși lor și prin soldați în epoca iconoclastă. În această perioadă a rămas memorabilă cuvintele împăratului Leon Isaurul:”Sunt împărat și preot.”
Eroarea din teoria cezaro-papismului pleacă, asemenea tuturor erorilor de judecată asupra Bizanțului, din aplicarea măsurilor făurite pe teritoriul occidental, asupra realităților răsăritene. În Occidentul catolic, „Biserica” se confunda cu clerul și cu Papa.
„Catolicismul a obișnuit pe toată lumea, inclusiv pe istorici, cu ideea că există o turmă docilă, pe care o educă, o formează și dispune de ea, o castă preotească în vîrful căreia se află Papa de la Roma. Biserica a ajuns să se confunde cu clerul, ca apoi să se confunde cu un singur membru al lui: Papa. Adevărul, mărturisirea, conducerea, apărarea Bisericii țin de acest cler și de acest Papă. Și, în momentul în care, fără ei nu se poate, este de ajuns ca cineva să lovească în Papă și să-și supună Biserica.”21
La Bizanț, în cuprinsul Bisericii Ortodoxe turma aceasta decide, în ultimă instanță, dacă oamenii au făcut binele sau nu. Chiar dacă această turmă este a călugărilor, a preoților modești, sau a episcopilor care nu aderă la poruncile Patriarhului Ecumenic, în momentul când turma se opune nu o face în numele ei, ci în numele a ceva care este și peste ea, și peste cei care o conduc: în numele Ortodoxiei.
Atunci când, la alegerea împăratului Anastasie, turma se adună în hipodrom și cere violent „Un împărat ortodox”, gestul este simbolic. Nu avem de-a face cu un spirit individualist, sau de revoltă împotriva clerului superior sau a Patriarhului, ci avem de-a face cu convingerea ortodoxă că atunci când cei care au fost puși să apere dreapta credință, își părăsesc sarcina, turma nu este obligată să-i creadă infailibili și să-i urmeze, ca pe Papa, ci trebuie să prindă cu mâinile ei steagul Ortodoxiei și să-l apere până la victoria finală, până când se vor întoarce la dreapta credință. Ideea ierarhiei nu a pălit niciodată în conștiința ortodoxă, dar peste aceasta, spre deosebire de romano-catolicism, a primat ortodoxia. De această mentalitate specific ortodoxă, care va reînvia – cu oarecare exagerări – în eclesiologia modernă rusă, s-au sfărâmat încercările împăraților bizantini de a-și impune Bisericii părerile lor personale. Ei au silit patriarhii să le semneze și au convocat sinoade perfect ecumenice din punct de vedere canonic, ca cel din Ferrara-Florența. Rezultatul acestui sinod a fost că hotărârile lor s-au casat, fără nici o formalitate, de către acest consens al întregii Biserici, care a făcut să triumfe Ortodoxia asupra tuturor.
Prin intermediul Bisericii și-a căpătat Imperiul Bizantin acel ciment care a ținut împreună atâtea neamuri diferite, și tot prin intermediul ei s-a făurit tot ceea ce are mai viu și mai actual, mai etern Bizanțul. În fond, întregul stat bizantin nu este și nu poate fi înțeles decât ca în alt aspect, cel pământesc, administrativ, al „Bisericii”.22
Bizantinologii apuseni, care dovedesc în general puțină comprehensiune pentru ceea ce constituie esența acestui fenomen bizantin din ce în ce mai studiat, au pus totuși în evidență extraordinara capacitate pe care a dovedit-o acest imperiu în ținerea împreună a celor mai diferite neamuri de oameni, în armonizarea unor tendințe spirituale din cele mai diferite, în topirea și sintetizarea câtorva culturi și mai ales în posibilitatea de a „dura” mai mult decât oricare alt imperiu constituit pe meleagurile Europei și Orientului Apropiat.
Acest aspect de sinteză pe care îl are civilizația bizantină a constituit axa viziunii lui Nicolae Iorga asupra Bizanțului, poate cea mai adâncă scrutare a fenomenului bizantin. Și tot Nicolae Iorga a pus în evidență caracterul „internațional” al imperiului, care nu admitea până foarte târziu nici o idee de naționalitate așa cum o înțelegem noi azi. Nicolae Iorga afirma: „Marea forță a Bizanțului a fost puterea sa de asimilare, de a reduce oricare influență, venind din fiece regiune, de a absorbi tot ceea ce formează esență însăși a acestei complexități bizantine ce a sfârșit prin a ajunge la o unitate absolută și eternă. Dacă vreunul venea din Dalmația din cutare colț al Peninsulei Balcanice, din acea mică țară ciliciană a Isauriei, de unde erau originari pirații supranumiți de Pompei și care prin mercenarii săi va da împărați Romei noi; dacă era un macedonean sau un fals macedonean de origine armeană; dacă era un sirian ori un arab, un egiptean, dacă mai târziu slavii, bulgarii și sârbii au vrut să aibă coroana Bizanțului, în toate aceste ambițiuni nu era și nu putea să fie un caracter național, deoarece Bizanțul exclude până la sfârșit și până în trasmisiunile sale moderne, tot ceea ce are vreo atingere cu naționalitatea”.23
Puține state ale națiunii au fost mai puternic susținute de o armătură morală a Imperiului Roman Creștin, ce va da naștere, printr-un complex proces de elaborare și sinteză, Imperiului Bizantin și culturii bizantine. Originalitatea Bizanțului față de statele moderne constă în faptul că, asemănător în aceasta cu imperiul islamic, a fost un stat întemeiat nu pe națiune, nici pe ideea de federație de interese, în sensul Elveției sau a Statelor Unite, ci pe temelia credinței religioase.
Adevărata forță morală a Imperiului, cea care a dat un suflet acestui edificiu politic, a fost Ortodoxia .Ea a jucat în structurarea și menținerea acestui stat un rol esențial și faptul acesta explică poziția Imperiului față de erezii.
Bizanțul este o altă realizare a tipului special de stat al Orientului pneumatic, în care națiunea este un consensus, tip, pe care, sub forma păgână, încercase să-l realizeze Dioclețian prin generalizarea cultului lui Mitra, vădind ideea unității a Imperiului prin religie pe care o va realiza abia Constantin cel Mare.
Ortodoxia era elementul fundamental de unitate în Imperiul bizantin. Teoria statului bizantin este emisă de Eusebiu de Cezareea și concretizată în titlul de „episcop al treburilor din afară” și în anumite prerogative speciale ce le aveau împărații. Cu timpul însă, ceea ce a fost la început o alianță a două realități: vechiul imperiu roman și noua lume a energiei ortodoxe, s-a transformat într-o complexă sinteză, care reprezintă în istorie un tip de cultură aparte, cu originalitatea ei.
Naționalitatea, sau mai bine zis apartenența la Bizanț și Ortodoxie, toate încercările de evaziune din această federație ortodoxă au ca pretext sau chiar sunt provocate de problemele religioase. Înființarea bisericilor monofizite și nestoriene constituia preludiul pierderii provinciilor orientale. Din această cauză, politica față de eretici era o chestiune de stat, erezia fiind socotită o crimă politică încă din secolul al V-lea. Aceasta a scutit Biserica de întrebuințarea directă a forței contra ereticilor. În numele ortodoxiei, devenită interes de stat, au fost persecutați foarte serios ereticii, astfel încât nu are nici un rost să se impută exclusiv Catolicismului Inchiziția, lăudându-se în același timp Ortodoxia bizantină. Inchiziția a existat, deși în forme mult mai atenuate și în Bizanț și reprezintă reversul de umbră al simbiozei bizantine ortodoxe.
„Statul bizantin a constituit mijlocul bogat pe care l-a întrebuințat și Biserica Ortodoxă. Dar spre deosebire de catolicism, acest fapt nu a afectat cu nimic doctrina, structura Bisericii, întrucât experiența bizantină, cu părțile ei luminoase și umbroase a putut rămâne ca o etapă istorică, iar Ortodoxia și Biserica au putut să se desprindă uimitor de această formă istorică, de care păreau indisolubil legate. La acest fapt a contribuit simbioza ortodoxă bizantină: Imperiul a interzis orice veleitate politică ierarhilor, și astfel Biserica în duhul ei și în structura ei organizatorică a fost obligată pe această cale, să se orienteze cu adevărat spre cele duhovnicești24
II. 2 Raporturile cezaro-papismului în timpul lui Constantin cel Mare
Nici un suveran în istorie poate că nu merită mai mult titlul de „Mare” ca în cazul lui Constantin, deoarece în cei cincispreze ani de domnie a luat două decizii care au modificat viitorul lumii civilizate. Prima a fost adoptarea creștinismului drept religie oficială a Imperiului roman. A doua a fost transferul capitalei acestui Imperiu de la Roma la Constantinopol. Aceste două decizii cu consecințele de rigoare i-au conferit lui Constantin dreptul de a concura pentru titlul de cea mai influentă personalitate din istorie.
Constantin cel Mare s-a născut în orașul Naissus din Moesia Superior (Nis, Iugoslavia) în jurul anului 274, ca fiul mai mare a lui Constantius Chlor și al Elenei. Era perioada în care Imperiul roman era condus de împărații Dioclețian și Maximian, cu titlul de auguști, și de Galeriu și Constantius în calitate de cezari. Pentru o mai bună cunoaștere a treburilor statului, Dioclețian (284-305) prim august și împărat în Orient și-a luat un coleg cu titlul de augustus și anume pe Maximian, căruia i-a repartizat pentru administrare Apusul. Așa a luat naștere sistemul de conducere în doi, cunoscut sub numele de diarhie. Mai târziu, fiecare august și-a luat câte un ajutor, cu titlul de cezar, și anume Dioclețian pe Galeriu, iar Maximian pe Constantin Chlorus, luând naștere conducerea în patru, tetrarhia.25
La 1 mai 305, Dioclețian și Maximian se retrag, iar în locul lor devin auguști Galeriu pentru Orient și Constantin Chlorus pentru Occident. După moartea acestuia din urmă, în anul 306, armata îl proclamă drept august pe Constantin, care până la moartea lui Maximian își ia patron divin pe Hercule. După această dată, el se pune sub oblăduirea lui Sol Invictus (soarele neînvins), divinitate orientală, adoptată și de romani. În anul 311 el se aliază cu Licinius, noul august în Orient după moartea lui Galeriu, și luptă împotriva lui Maxențiu, instalat la Roma după ce îl înlăturase pe Severus (adjunctul în calitate de cezar a lui Constanțiu Chlorus în Occident). La 28 octombrie 312, Maxențiu este înfrânt la Pons Milvius (Podul Vulturului) sau Saxa Rubra (stâncile roșii), pe Via Flaminia, la aproape 10-12 km N-E de Roma. În acest loc, Constantin are celebra viziune, relatatată de istoricul Eusebiu de Cezareea, în lucrarea sa „Vita Constantini”, precum și de apologetul creștin Lactanțiu, tutorele lui Crispus, fiul lui Constantin (De mortibus persecutorum). Evenimentul relatat în cele două lucrări, constituie actul prin care s-a explicat convertirea lui Constantin cel Mare la creștinism. Unii pun însă la îndoială valoarea documentară a celor doi autori, mai ales a lui Eusebiu. Între argumentele pe care le aduc ar fi faptul că, întâmplarea de la Pons Milvius nu este relatată de Eusebiu în „Istoria sa bisericească” de la 324, ori dacă ar fi avut loc, autorul nu ar fi trecut-o cu vederea.
„Relevantă în această privință este și comportarea pe care a avut-o după acest eveniment Constantin cel Mare față de creștinism. El nu a repudiat dintr-o dată toată moștenirea păgânismului, ci, ca și tatăl său, care fusese monoteist, a continuat să considere soarele ca mediator vizibil între Dumnezeul suprem și oameni. El va înclina din ce în ce mai mult spre creștinism și dovada cea mai clară a atitudinii sale din această vreme o va constitui statuia sa din Forum, care după instrucțiunile sale trebuia să poarte în mâna dreaptă crucea. Bătălia de la Pons Milvius a făcut din Constantin cel Mare stăpânul absolut al Europei. Ea a marcat totodată, dacă nu propria sa convertire, cel puțin momentul din care el a devenit protectorul creștinilor. La începutul lunii ianuarie a anului 313, Constantin părăsea Roma pentru Milan, unde va avea loc o întâlnire cu Licinius. Discuțiile au fost amicale cu atât mai mult cu cât Licinius se va căsători cu Constanța, sora lui Constantin. Această întâlnire a fost urmată imediat și de binecunoscutul edict de toleranță de la Mediolanum.”26
Cu toate acestea, Licinius era un păgân convins și la scurt timp nu va mai accepta edictul, fapt atestat de inscripția de la Salsovia. Textul acestei inscripții amintește și de un dux Scythia: „Dei Sanctis Solis / Simulacrum consecratum / die XIV kalendis Decembribus / debet singulis annis / iusso sacro Dominorum Nostrum Licini Augusti et Licini Caesaris / ture cercisis et profu / sionibus eodem die / a praepositis et vexillationibus dux / secutus iussionem describsit” (chipul sfântului zeului Soare, consacrat la 18 noiembrie trebuie să fie închinat în fiecare an, după porunca sacră a stăpânilor noștri Licinius Augustul și Licinius Caesarul, cu tămâie, lumini, în aceeași zi, de către comandanții și detașamentele staționate în castrul Salsovia. Valerius Romulus, bărbat de rang ecvestru și ducele provinciei urmând porunca, a pus să se transcrie). Datorită încălcării înțelegerii politice, și religioase, în special, Constantin îl atacă pe Licinius și îl înfrânge la Carpus Ardiensis în anul 314: „totuși Constantin…a pornit cu război împotriva lui Licinius…și luând în stăpânire toată Dardania, Moesia și Macedonia a ocupat numeroase provincii…”; „Licinius cerea pace și promitea să îndeplinească cele cerute… pacea a fost încheiată de către cei doi cu condiția ca Licinius să păstreze Orientul, Asia Mică, Tracia, Moesia și Scythia Minor”27
Din păcate, relațiile dintre cei doi se vor deteriora din nou între anii 319-320, tensiunea atingând punctul maxim, în anul 324, când în lupta de la Chrysopolis, de lângă Calcedon, Licinius este înfrânt. Rămas singurul împărat, Constantin a instaurat monarhia ereditară, asigurată până în anul 361 de fiii săi, luând sfârșit în acest fel sistemul colegial de conducere, instaurat de Dioclețian.
O religie, care crește prin propria sa energie, cum era cazul religiei creștine, nu își putea dori altceva decât să fie liberă și în siguranță; acest lucru a fost acordat de Constantin, de aceea, în vremea sa, are loc o activitate teologică intensă. El a favorizat pe creștini să intre în administrație și chiar a încurajat comunitățile compuse îndeosebi din creștini. Din păcate, în această perioadă se vor dezvolta și ereziile.
Astfel, în nordul Africii, mai cu seamă în provincia Numidia, au apărut o serie de tulburări provocate de atitudinea aripei rigoriste a creștinilor, care pretindea că cei ce nu avuseseră un comportament demn în timpul persecuțiilor, considerați a fi niște trădători (traditores) și căzuți (lapsi), trebuiau condamnați pentru totdeauna. Episcopul Cartaginei, Mensurius, era apărătorul tendinței moderate, dar după moartea sa, a fost ales ca episcop, în anul 312, diaconul Cecilian. La hirotonia sa, a participat numai episcopul Felix dintr-un oraș mic pe nume Abtuni, fără să fi așteptat venirea celorlalți episcopi din Numidia, așa cum era normal. În plus, acest Felix era considerat a fi un trădător, iar Cecilian devenea automat tot un trădător, care trebuia exclus automat din Biserică împreună cu partizanii săi. Acești episcopi au considerat hirotonia nulă și au ales în locul lui Cecilian pe Majorin, succedat la scurt timp de Donatus, de la care vine și numele acestei mișcări eretice. Chiar dacă a avut la prima vedere mai degrabă un caracter disciplinar, donatismul a căpătat în timp o formă doctrinară opusă credinței tradiționale. Din această cauză nu poate fi considerată ca o simplă schismă, ci ca o criză care are un aspect doctrinar evident. Pentru donatiști, faptul de a fi trădător era o crimă, iar legătura cu cel care era considerat culpabil, însemna a fi la fel ca el. De aceea donatiștii se situau la moment dat pe linia Sfântului Ciprian al Cartaginei, care spunea că „în afară de Biserică nu este mântuire”. Convingerea lor că sunt singura Biserică îi va conduce de-a lungul timpului la un conflict deschis cu puterea civilă. Astfel, în anul 314, Constantin a convocat un sinod la Arles, unde au participat 33 de episcopi din Occident, care i-au condamnat pe donatiști. Mai târziu, în anul 316 este convocat un alt sinod la Milan, care confirmă hotărârile de la Arles. Prin libertatea în cult, pe care Constantin cel Mare le-o acorda, în anul 321, se încerca o aplanare a tensiunilor, dar tulburările provocate de ei vor continua până în vremea invaziilor arabe.
„O altă erezie, ceva mai cunoscută a fost arianismul. Cu acest nume distingem o doctrină apărută în secolul al III-lea, în Siria, și dezvoltată în secolul următor de către Arie, un preot din Alexandria. El nu admitea că cele trei persoane ale Sfintei Treimi pot fi egale: el susținea că, dacă Tatăl Dumnezeu este veșnic, atunci Fiul este creatura Tatălui, negând divinitatea celei de-a doua persoane a Sfintei Treimi. Arie este excomunicat de episcopul Alexandriei, decizie ce va fi validată printr-un sinod local.”28
Criza ariană marchează debutul marilor controverse teologice, care vor persista pe durata a cinci secole, lăsându-ne ca moștenire scrierile inspirate ale Părinților bisericești și formulele adoptate la Sinoadele Ecumenice. Cauzele controversei care a luat naștere la Alexandria, capitala gândirii creștine, poate părea creștinilor de astăzi greu de înțeles, deoarece pentru cei din secolul al IV-lea, teologia reprezenta o „problemă de viață și de moarte, o îndatorire spirituală, o mărturisire a credinței lor, o soluție pozitivă la problemele lor de viață.” În aceste dispute care, aparent, păreau că se opreau asupra unor termeni și definiții abstracte, participanții apărau și protejau de fapt sensul concret și esențial al creștinismului, care se rezuma în noțiunea de mântuire. De fapt, mântuirea nu rezultă dintr-un act magic, împlinit din exterior, ci depinde de gradul de acceptare și apropiere de către om, al darului primit de la Dumnezeu. Teologia este expresia credinței Bisericii în termenul rațiunii, prin lărgirea acesteia până la dimensiunea Revelației, punerea ei în acord cu evidenta adevăratei credințe. Credința precede teologia și pentru aceasta, este unica rațiune care ne permite să vorbim despre o evoluție teologică, ca receptare, explicare și precizare progresivă a plenitudinii originale a credinței. Exemplele lui Origen sau Tertullia ne arată că primele tentative de explicare au fost imperfecte și chiar eretice. Acestea ne permiteau să măsurăm întreaga dificultate în găsirea cuvintelor adecvate pentru exprimarea credinței. A fost nevoie de mai multe secole pentru remodelarea gândirii umane în spiritul creștinismului.
În secolul al III-lea, Apologeții, apărători ai credinței creștine în fața Imperiului și a societății, au încercat să explice credința în Treime, plecând de la conceptul de Logos, familiar filosofilor greci. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Cuvântul Tatălui, prin care Acesta a creat și mântuit lumea, fiind legătura Sa cu aceasta. În cuvânt, noi îl recunoaștem pe Dumnezeu și ne unim cu El. Pericolul într-o astfel de explicație ține de faptul că în filosofia greacă, conceptul de Logos, posedă o natură instrumentală. Logosul este întotdeauna un intermediar, un principiu unificator, fără a fi o instanță independentă, cu o existență proprie. În Evanghelia după Ioan, Cuvântul, este înțeles în spiritul și în lumina Vechiului Testament, ca Dumnezeu dinamic, activ, ori în concepția grecilor, El putea fi foarte ușor considerat o calitate divină sau o forță acordată omului Iisus pentru a se distinge de restul umanității. Altfel spus, conceptul de Logos, comun creștinismului și elenismului, trebuia să se debaraseze de sensul cosmologic pe care îl poseda în filosofia greacă.29
Apologeților din secolul al III-lea le lipseau cuvintele filosofice necesare. Scrierile lor erau uneori confuze și pline de ambiguități: perfect ortodoxe pentru Biserică, care le citea în termenii propriei credințe, ele puteau fi înțelese în exterior ca identificând pe Tatăl cu Fiul, în sensul în care un om poate fi identificat cu rațiunea sau gândirea sa.
Ceva mai târziu, la începutul secolului al III-lea apare în Occident, ceea ce s-a numit monarhianism, adică învățătura despre Treime care apăra monarhia Tatălui, motivată în acest demers de teama de a nu se îndepărta de monoteismul original, prin scandalul celor pentru care credința Bisericii apărea ca o credință în trei dumnezei. Monarhianiștii învățau că singur Tatăl era Dumnezeu; cu privire la învățătura despre Iisus Hristos și cea despre Duhul Sfânt, ei erau divizați în două grupe: unii spuneau că Hristos era un om asupra căruia a coborât o forță divină, care a făcut din el Fiul lui Dumnezeu, unindu-l sub o formă deosebită cu Tatăl; alții considerau că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt trei moduri de manifestare în lume ale unicului Dumnezeu, descoperit mai întâi ca Tatăl, apoi ca Fiu și apoi ca Duhul Sfânt. Această doctrină a primit numele de modalism, iar promotorul ei a fost un preot din Roma, Sabelius, excomunicat de Biserică prin papa Calist.
De la lupta împotriva ereziilor au luat naștere primele încercări ortodoxe de a descrie taina Sfintei Treimi și de a o exprima într-un limbaj accesibil oamenilor. În Occident, acest fapt s-a materializat în teologia lui Tertullian, iar în Orient, în opera lui Origen. În ciuda eforturilor evidente, cei doi greșesc și admit identificarea lui Dumnezeu cu Tatăl, ceea ce constituia sursa monarhianismului. Gândirea era încă în urma credinței, cuvintele se dovedeau incapabile să exprime o experiență. Aceasta era situația la apariția arianismului: insuficiența limbajului antrena o deviere a gândirii și implicit a credinței, denaturând adevărurile fundamentale ale revelației neo-testamentare. În acest sens, criza ariană punea capăt acestor confuzii: ea dă Bisericii posibilitatea exprimării credinței sale în Sfânta Treime.
Orientul creștin a avut mult de suferit de pe urma acestor neînțelegeri cauzate de ereziile apărute în Imperiul bizantin, iar împăratul Constantin se va hotărî, în cele din urmă, să intervină personal pentru păstrarea ordinii și liniștii în Imperiu. Ne putem imagina ce reprezenta acum pentru Biserică, după trei secole de persecuții, convertirea împăratului. Împăratul și Imperiul deveneau deodată instrumentele providențiale ale împărăției lui Hristos. Chiar dacă nu a putut sesiza personal fondul controversei teologice, el a fost deosebit de afectat de noua disensiune apărută în sânul Bisericii. De aceea, convoacă primul Sinod ecumenic, cel de la Niceea din anul 325, unde, după lungi dezbateri, învățătura lui Arie a fost condamnată și s-a adoptat formula potrivit căreia, fiul lui Dumnezeu, este de o ființă cu Tatăl și deci, din veci cu El. La sinod au fost alcătuite și primele șapte articole ale Simbolului de credință (Crezul), care sunt de atunci și până astăzi rostite în Biserică. Tot cu acest prilej s-a încercat să se stabilească și data Paștelui, care se ținea diferit în diverse locuri ale Imperiului și s-a hotărât ca întreaga creștinătate să sărbătorească această zi în prima duminică după lună plină, care urmează echinocțiului de primăvară. Dacă această zi coiincidea cu Paștele evreilor, atunci creștinii trebuiau să amâne sărbătorirea în duminica următoare sau cu o săptămână înainte. După Sinod, în anul 327, Constantin cel Mare încearcă să readucă în biserică pe Arie și pe discipolii săi, Eusebiu de Nicomidia și Teognis de Niceea, dar episcopul Alexandru al Alexandriei și apoi succesorul său, Atanasie se opun. Acesta din urmă va fi chiar exilat la Augusta Treverorum.
„Importanța Sinodului de la Niceea este legată, în primul rând, de victoria Adevărului. Față de celelalte sinoade, de la cel de la Niceea nu ne-a parvenit nici un act sau protocol. Se știe numai că arianismul a fost condamnat, iar în formula Crezului, a fost introdusă precizarea asupra relației dintre Tatăl și Fiul, în care Fiul este consusbstanțial cu Tatăl (homousios), deci egal cu El în dumnezeire. Chiar dacă această condamnare a arianismului a fost fără drept de apel, termenul homousios a fost adeseori un prilej de scandal și de neînțelegere în sânul Bisericii. Confuzia va marca cei cincizeci și șase de ani care vor separa lucrările primului Sinod ecumenic de cel de-al doilea (381)”.30
Cauzele externe ale acestei crize țin de faptul că, arienii nu vor depune armele nici după condamnarea învățăturii lor. Intrigi subtile le vor permite să atragă de partea lor chiar și pe reprezentanții puterii politice. Studiind mai atent semnificația teologică a tulburărilor din această vreme, vom vedea că secolul al IV-lea a avut un rol pozitiv, demonstrând în condiții dificile puterea finală a Adevărului în viața Bisericii.
Majoritatea participanților la Sinodul de la Niceea au acceptat condamnarea lui Arie, care reprezenta o distorsionare evidentă a tradiției originale a Bisericii, dar aveau dificultăți în înțelegerea termenului de consubstanțial. Cuvântul fusese propus lui Constantin de un mic grup de teologi luminați, care înțelegeau că o condamnare a lui Arie era insuficientă, impunându-se de fapt folosirea unui concept fără echivoc. Pentru majoritatea episcopilor, cuvîntul era greu de înțeles, iar participarea lor la Niceea reprezenta condamnarea unei erezii. Chiar dacă sinodul s-a încheiat cu un succes, Constantin a comis o greșeală, aceea a exilării lui Arie și a partizanului acestuia, confundând astfel judecata Bisericii cu cea a Cezarului. Acum vor interveni câțiva episcopi, prieteni ai lui Arie, în frunte cu Eusebiu de Nicomedia. Ei au acceptat hotărârile de la Niceea pentru că majoritatea participanților erau împotriva lui Arie, dar așteptau cu nerăbdare ziua revanșei. În aceste condiții, cea mai eficientă metodă era intriga. Profitând de indiferența celorlalți episcopi față de formula pozitivă adoptată la Niceea, ei se vor concentra asupra grupului de teologi care înțelegea greutatea hotârârilor. Prima victimă care va cădea va fi Eustatie al Antiohiei, pe care au reușit să-l discrediteze în ochii împăratului și să-l exileze. După aceasta, următoarele atacuri au fost îndreptate împotriva lui Atanasie, noul episcop al Alexandriei, principalul inspirator al termenului consubstanțial. Exilat de împărat, Atanasie va trece în ochii acestuia drept un rebel.
Convertirea lui Constantin cel Mare a fost un act de o importanță capitală. Până atunci, creștinii constituiau o minoritate în Imperiu și aparțineau mai cu seamă populației modeste de la orașe. Aristocrația senatorială era în marea ei majoritate păgână, în afară poate de Africa și Egipt.
În aceste condiții, șansele creștinilor de a avea un împărat dintre ei erau mici, mai ales unul creștin. Convertirea populației ar fi fost încă multă vreme amânată. Prin convertirea lui Constantin la creștinism s-au modificat și raporturile dintre Biserică și Stat. Socotindu-se slujitorul lui Dumnezeu, responsabil în fața Lui de buna rânduială în Biserică, el nu a ezitat niciodată să intervină în treburile acesteia în mod hotărâtor, cum a fost cazul cu convocarea Sinodului de la Niceea. El a creat precedentul după care numai împăratul putea să convoace un Sinod Ecumenic, iar Biserica a acceptat autoritatea sa fără discuție.
Această teorie putea fi foarte bună numai că Biserica învăța că lumea avea două valori absolute: Dumnezeu și omul, restul, inclusiv Statul, fiind limitat prin natură, datorită apartenenței exclusive la lume. Statul, prin natura sa era limitat, nu putea reprezenta o valoare absolută.
II. 3 Structura cezaro-papismului de la urmașii lui Constantin cel Mare până la Justinian
Criza imperiului roman din sec. III d. Hr. va fi depășită prin reformele lui Dioclețian, dar mai ales prin cele ale lui Constantin cel Mare. Reformele acestuia au schimbat pentru totdeauna cursul istoriei.
La moartea împăratului Constantin cel Mare (337), cei trei fii ai săi își împart imperiul după cum urmează: Constantiu II se proclamă împărat în Occident, Constant în Italia, iar Constantin II în Orient. Urmează o serie de războaie fratricide din care învingător iese Constantin II, reușind să reunifice imperiul în anul 353.
„Ne aflăm în veacul al V-lea, „veacul de aur al Bisericii”, în care au trăit sfinții Vasile cel Mare, Grigore de Nazians, Grigore de Nissa, etc. Principalul inamic al dreptei credințe era acum erezia lui Arie, însuși Constantin II era arian, și într-un sinod eretic din anul 359 proclamă această erezie religie de stat.”31
Doi ani mai târziu, pe tronul imperiului a urcat un neo-păgân (Iulian Apostatul) și în tot acest timp (361-363), creștinii sunt din nou persecutați. În sfârșit Valens, încheie seria împăraților relativ șterși care se interpun între Constantin și Theodosius. În timpul lui, are loc marea migrație a goților care se interpun între Constantin și Theodosius. Tot în această perioadă, are loc marea migrație a goților care trec Dunărea în imperiu, fiind alungați de huni. Mișcările popoarelor migratoare (germanice în special) au început încă din secolul al III-lea, dar invazia hunilor le accelerează infiltrarea în imperiu. În anul 376, Valens le permite să se stabilească în Thracia. Doi ani mai târziu, (însuși Valens avea să cadă victima acțiunii sale) în bătălia de la Adrianopol, din anul 378, romanii suferă o grea înfrângere.
Urmează domnia lui Teodosius I (379-395), o perioadă de refacere după perioada tulbure care a precedat-o. Printr-un edict din anul 380, Teodosius proclamă ortodoxia, singura formă legală de creștinism în imperiu, dând o o grea lovitură ereziei ariene (favorizată de autorități de câteva decenii). În anul următor, în anul 381 are loc al doilea Conciliu de la Constantinopol (primul fusese cel de la Niceea din 325) în care este definitivat crezul și cu acest prilej se întărește prestigiul patriarhului de Constantinopol.
În anul 391, împăratul Teodosius proclamă creștinismul-ortodox, singura religie acceptată în imperiu și interzice cultele păgâne. La moartea sa, din anul 395, Teodosius împarte imperiul între cei doi fii ai săi: partea occidentală cu partea la Ravenna revine lui Honorius, iar cea orientală cu capitala la Constantinopol, lui Arcadius. Acest act accentuează evoluția separată al celor două macro-regiuni. De remarcat este faptul că impactul acestei decizii nu a fost atât de evident în epocă, nefiind pentru prima dată când doi sau mai mulți împărați domneau în același timp peste imperiu și își împărțeau atribuțiile pe zone.
În secolul al V-lea, imperiul se va confrunta cu mișcări puternice ale populațiilor migratoare (goți, franci, huni etc.) și dispute în interiorul Bisericii (din această pricină unii bizantinologi numesc acest veac „veacul invaziilor și al luptelor hristologice”):
– în 408-410 pericolul vizigot este îndreptat spre Apus, goții lui Alaric (ramura vizigotă) devastând Italia pentru ca în final să se stabilească în Hispania;
-la jumătatea secolului au loc marile campanii ale lui Atilla;
-în anul 451 Conciliul ecumenic de la Calchedon condamnă erezia monofizită (care câștigă teren în Egipt și Siria) și proclamă egalitatea dintre papa și patriarhul de la Constantinopol;
– în perioada 457-474 se remarcă împăratul Leon I care duce lupte cu alanii, goții și vandalii (stabiliți în nordul Africii);
-în anul 476 Imperiul de Apus este desființat de către Odoacru care recunoaște autoritatea împăratului de la Constantinopol (împărat era Zenon la acea dată), primind de la acesta titlul de magister militum per Italia. Cu acest prilej împăratul de la Constantinopol devine singurul împărat legitim;
-în 489-493 ostrogoții cuceresc Italia, conducătorul catolic Theodoric, până atunci magister militum per Illyricum devenind magister militum per Italia în locul lui Odoacru.
Datorită abilității Constantinopolului de a îmbina diplomația cu războiul, acesta a reușit să evite soarta Occidentului de a fi cotropit și să scape de presiunea exercitată de migratori deviindu-i spre Apus.
Prima jumătate a secolului al VI-lea este dominată de puternica personalitate a lui Justinian I (527-565). Nu putem înțelege importanța lui Justinian în istorie și mai ales în istoria raporturilor cezaro-papiste, fără a vedea în el primul ideolog al Imperiului creștin, cel care a dus alianța lui Constantin până la o concluzie logică. În această perioadă s-a realizat o primă sinteză a creștinismului bizantin, care va orienta cursul ulterior al Ortodoxiei.
Justinian nu a făcut niciodată distincție între tradiția politică romană și creștinism. Considerându-se împărat roman, el se autointitula și împărat creștin. Concepția sa își avea originea în unitatea indisolubilă dintre Imperiu și religia creștină. Numai că această teorie avea și unele ambiguități. Mai întâi, trebuie amintit faptul că sub influența creștinismului, Imperiul suferise modificări substanțiale: Justinian se considera slujitorul și executantul voii lui Dumnezeu, iar Imperiul ca instrument al planului divin privind lumea. Imperiul era plasat sub semnul Sfintei Cruci, iar misiunea sa era prezervarea și răspândirea creștinismului printre oameni. Interesul lui Justinian pentru lucrarea misionară, contribuția sa decisivă la opera caritativă a Bisericii, donațiile făcute acesteia, nu trebuie minimalizate sau uitate, evidențiind sinceritatea credinței sale și interesul pentru teologie. Codul său de legi începea cu o adevărată mărturisire de credință în Hristos și în Sfânta Treime, iar pe Sfânta Masă a bisericii Sfânta Sofia erau gravate cuvintele:”Ceea ce este al tău, ceea ce este primit de Tine, îți este oferit de Justinian și Teodora”. Cuvintele erau expresia conștiinței și credinței împăratului.
Din păcate sunt unii istorici care văd în această viziune a lui Justinian, mai degrabă o expresie a cezaro-papismului, adică subordonarea Bisericii Statului.Alții însă, văd în Justinian inventatorul „simfoniei”, adică a teoriei autentic ortodoxe a raportului dintre biserică și stat. Chiar dacă în teorie și chiar în practică a dorit plasarea creștinismului în centrul activității Statului, împăratul a uitat Biserica. Cuvântul „Biserică” apare adesea în scrierile lui Justinian, definind misiunea unui împărat credincios, „păstrător al credinței creștine și apărător al Sfintei Biserici Universale și Apostolice împotriva dezordinei”, dar situația reală era puțin diferită față de aceste cuvinte.
„Statul roman putea adopta, fără prea mari probleme, învățătura despre Dumnezeu și despre Hristos, făcând din această doctrină religioasă o doctrină oficială; putea elimina păgânismul sau creștina propriile legi numai că Imperiul nu recunoștea Biserica drept o comunitate distinctă, independentă de lume. Absolutismul religios al Statului roman și faptul că împăratul se considera reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ erau piedici serioase în schimbarea de atitudine. Cu cât dimensiunile Bisericii coincideau cu cele ale Imperiului, cu atât frontierele exterioare erau eliminate, în conștiința Statului, apărând ideea unei identități perfecte de autoritate, de origine divină. După abolirea păgânismului, împărații au renunțat la funcțiile sacre sau sacerdotale pe care le exersau în vremea Romei antice, iar autoritatea sacramentală, doctrinară sau pastorală a ierarhiei bisericești nu a fost limitată. Statul proteja ierarhia, după cum confirma doctrina Bisericii, așa cum fusese stabilită la Sinoadele ecumenice, numai că problema relației dintre Biserică și Statul bizantin a fost cu timpul înlocuită de cea a relației dintre autoritatea seculară și ierarhie. În conștiința imperială, Biserica creștină se confunda cu lumea, fiind necesare două principii complementare existenței și organizării sale: împăratul și preotul. În literatura bizantină din această perioadă apărea comparația raportului dintre Biserică și Stat ca cea dintre trup și suflet; statul este conceput ca un trup, animat de prezența în el a Bisericii, acesta reprezentând sufletul său.”32
Această concepție era diferită de cea din perioada Bisericii primare. Atunci Biserica era un organism viu, un popor nou, ireductibil unei comunități naturale. Chiar dacă toți oamenii erau chemați să facă parte din acest corp și puteau deveni membrii săi, lumea nu se putea confunda cu Biserica pentru că în ea și prin ea oamenii participau la o altă lume și la o altă viață, care se va manifesta cu slavă la sfârșitul acestei lumi. În realitate Imperiul, în calitatea sa de moștenitor ideologic al păgânismului, vedea în Stat singura formă de comunitate orânduită de Dumnezeu și care îmbrățișa toate domeniile vieții umane. Singura diferență între acest model și cel al teocrației păgâne era că Imperiul, prin alegerea împăratului, a aflat pe adevăratul Dumnezeu și religia sa creștină.
Hristos a dat preoților puterea de a ierta, vindeca sfinți, iar Statul trebuia să le dea acestora onoruri deosebite, căci de rugăciunile lor depindea prosperitatea Imperiului. În conștiința primelor secole, la Bizanț, Biserica era asimilată ierarhiei, dogmelor, slujbelor divine, dar funcția ei era deținută de Stat. Problema raportului dintre Biserică și Stat nu se punea încă, deoarece totul se reducea la relații în sânul aceluiași Stat, între puterea seculară și cea spirituală. Legislația și politica religioasă a lui Justinian va aduce însă un răspuns acestei situații.
Soluția propusă de Justinian este cunoscută în istorie sub numele de „simfonie”. Potrivit acestei teorii, Imperiul prelua asupra lui grija păstrării dogmelor bisericești și a demnității sacerdotale. Clerul, în armonie cu Imperiul, orienta întreaga viață publică spre Dumnezeu.
„Această teorie putea fi foarte bună numai că Biserica învăța că lumea avea două valori absolute: Dumnezeu și omul, restul, inclusiv statul, fiind limitat prin natură datorită apartenenței exclusive la lume. Statul, prin natura sa era limitat, nu putea reprezenta o valoare absolută. De aceea creștinii au suferit și s-au jerfit atunci când au refuzat să se recunoască Statului dreptul de a supune pe om. Idealul creștin nu era de a uni Biserica cu Statul, ci dimpotrivă de a face o distincție între ele.”33
Statul este creștin numai în măsura în care nu are pretenția de a fi totul pentru om, în măsura în care renunță a determina în chip exclusiv viața omului. Teoria lui Justinian dorea să se impună în mentalitatea teocratică a Imperiului păgân, pentru care Statul era forma sacră și absolută a lumii, sensul său, justificarea sa. Nu putem vorbi deci de subordonarea Bisericii Statului, deoarece orice subordonare presupune două subiecte distincte, în timp ce pentru modelul teocratic nimic nu poate fi în afara Statului: religia prin ființa sa este o funcție statală.
„Binele Bisericii constituie forța Imperiului”; aceste cuvinte ale lui Justinian reprezintă cheia teoriei sale. El accepta distincția dintre autoritatea imperială și cea spirituală, considerând-o pe aceasta din urmă, drept purtătoare de adevăr. El admitea că Imperiul și sacerdoțiul au funcții diferite, dar totul este subordonat binelui Imperiului, puterii și prosperității sale, ca valoare ultimă și absolută. Chiar și dragostea lui Justinian pentru monahism, demonstrată prin înființarea a zeci de mânăstiri pe întreg teritoriul Imperiului, avea drept sursă acest absolutism religios. „Dacă acești sfinți îl roagă pe Dumnezeu pentru prosperitatea Imperiului, cu mâini pure și suflete ferite de păcate, înseamnă că armatele noastre vor fi victorioase iar orașele bine administrate.”
Un aspect important al domniei lui Justinian a fost însă implicarea sa în problemele de ordin religios. Atât împăratul cât și împărăteasa Teodora au considerat problemele hristologice, drept esențiale, pentru binele spiritual al societății și pentru propria lui mântuire. Măsurile coercitive pe care Justinian le-a considerat necesare pentru unii opozanți ai politicii sale, erau de fapt expresia a ceea ce el considera a fi responsabilitatea unui împărat creștin: a răsplăti virtuțile și a corecta greșelile supușilor. El nu se considera infailibil și de aceea adesea schimba tactica. Acesta acceptat în mod indubitabil conceptul tradițional creștin conform căruia episcopii adunați în sinod erau martorii Adevărului. Cel mai bun indiciu al angajamentului personal al lui Justinian în problemele religioase a fost atitudinea sa bruscă, spre sfârșitul vieții, impunând Bisericii învățătura greșită a aftarodochetismului. Demersul său nu avea nici o rațiune politică.
Capitolul III
Lupta imagologică între iconoduli și iconoclaști
Care a fost atitudinea oficială a Bisericii față de introducerea de către împărați a icoanelor în viața publică a imperiului, începând de la mijlocul secolului al VI-lea și, mai ales, în cel de-al VII-lea veac?
Pare normal, să se creadă a priori, că ea nu se opunea inițiativelor basileilor de instalare a imaginilor lui Christos în biserici și pe obiectele de cult, pe diptice și cruci, apoi pe monede, și nici picturilor și sculpturilor cu iconografie religioasă care se înmulțeau pretutindeni în lumea creștină.
A trebuit ca valoarea religioasă a imaginilor să fie recunoscută de împărați și ca aceștia să le introducă în arta oficială guvernamentală, pentru ca Biserica să-și dea seama de importanța cultului icoanelor și să-l supună discuțiilor și deciziilor unui sinod. Pe scurt, o lungă perioadă de timp, exact cea în care au înflorit imaginile creștine, Biserica nu a acordat importanța cuvenită problemei imaginilor. Împărații au fost cei care, mai întâi favorabili apoi ostili imaginilor religioase și cultului lor, au făcut ca Biserica să realizeze însemnătatea acestei probleme. Este adevărat că în nici un moment, de-a lungul acestei lungi perioade, cultul imaginilor creștine nu a luat aspectul unei întoarceri la idolatrie. Or, rolul pe care și-l atribuie Biserica antică în chestiunea imaginilor era tocmai acela de a împiedica o reîntoarcere la idolatrie.
Adeziunile masive la cauza iconoclastă nu se lasă observate decât în timpul domniei împăraților iconoclaști. Firește, trebuiau să existe în imperiu, în momentul în care primul împărat iconoclast a declanșat lupta împotriva imaginilor, numeroși adversari ai icoanelor, a căror atitudine era dictată de alte motive decât propriul interes sau loialitatea față de un monarh Dei grata. Iconoclaștii convinși – cei care se vor încăpățâna să-și mențină sentimentele și după moartea ultimului basileu iconoclast – par să fi fost tot atât de numeroși și în jumătatea de secol care a urmat restaurării oficiale ale imaginilor religioase. Dar, printre acești ultimi adversari ai icoanelor erau mulți care, în lunga perioadă precedentă – care corespunde domniei mai multor generații de suverani iconoclaști – se obișnuiseră cu ideea unei ortodoxii iconoclaste. În ochii acestora din urmă, întorcerea la practica și la cultul imaginilor semăna mai degrabă cu o inovație periculoasă. Iconoclaștii de urmă oră, oricât de sinceri și numeroși vor fi fost, nu erau, în mod evident, decât urmașii celor câștigați pentru cauza iconoclastă în vremea împăraților adversari ai imaginilor.
Pe plan dogmatic, controversele hristologice sau încheiat în secolul al VII-lea. De-a lungul primelor șapte secole ale vieții sale, Biserica a apărat adevărul esențial, care a stat la temelia mântuirii noastre: adevărul întrupării divine. Ea îl apărase punct cu punct, formulând succesiv diversele aspecte ale învățăturii despre persoana lui Iisus Hristos – Dumnezeu și om – oferind lumii cele mai exacte definiții posibile, care să reteze de la rădăcină orice interpretare eronată. Numai că, după ce Biserica a învins fiecare erezie în parte, adică toate acele atacuri parțiale împotriva diferitelor aspecte ale doctrinei hristologice, a fost declanșată o ofensivă generală împotriva ansamblului învățăturii ortodoxe: a început lupta împotriva icoanei (lupta între iconoduli și iconoclaști). Astfel și-a făcut apariția una dintre cele mai teribile erezii care a săpat fundamentul însuși al creștinismului: iconoclasmul secolelor VIII ȘI IX.
„Prin iconoclasm se înțelege acel curent eretic, care își are începutul mai înainte de domnia lui Leon al III-lea (717- 741), dar care în timpul acestui împărat a luat o dezvoltare foarte mare, reprezentând chiar politica sa în problemele religioase. Etimologic, iconoclasmul înseamnă distrugerea icoanelor, denumire provenind de la cuvintele grecești eikon – chip, înfățișare, icoană și klasma – a distruge, a sfărâma. Uneori se vorbește despre iconomahie pentru a indica aceeași acțiune de distrugere și necinstire a acțiunilor, de la eikon și mahe – lupta.”34
Expansiunea iconoclasmului a avut mai multe cauze. Învățații au încercat să determine cauzele care au dus la nașterea unui asemenea curent atât de puternic în lumea bizantină, să precizeze când a început să se manifeste și care a fost reacția față de el. Există argumente teologice aduse de iconoclaști prin care se demonstrează faptul că nu acestea au dus la apariția iconoclasmului, ci invers, iconoclasmul a dus la apariția teologiei împotriva icoanei.
Unii găsesc originile iconoclasmului chiar în primele secole, în neputința unor teologi de a înțelege sensul simbolic și educativ al icoanei și de a face distincție între cinstirea ei și idolatrie. Ei socoteau că cinstirea icoanelor vine în contradicție cu unele precepte biblice, că încalcă, de pildă, porunca Decalogului de a nu-ți face chip cioplit și de a nu i te închina Lui.
III. 1 Folosirea abuzivă a cultului icoanelor
Fără îndoială, odată cu răspândirea cultului sfintelor icoane s-au înmulțit și abuzurile, iar credința populară nu era, desigur, mereu liberă de aceste utilizări abuzive ale icoanelor.
Unii creștini împodobeau zelos bisericile considerând că acest fapt era suficient pentru mântuirea lor. Sfântul Amfilohie de Iconium denunțase acest lucru încă din secolul al IV-lea. Pe de altă parte, existau unele forme de venerare a imaginilor sacre care semănau leit cu profanarea. Asterie al Armasiei povestește că, în secolul al IV-lea, imaginile brodate ale sfinților ornau veșmintele de ceremonie ale membrilor aristocrației bizantine. La Alexandria, domni și doamne se plimbau pe străzi îmbrăcați în haine ornate cu imagini sacre. O venerare excesivă a icoanelor avea loc chiar în practicile curente din Biserică: astfel, icoanele erau luate uneori drept nași și nașe de botez sau ca nași de călugărie. Existau fapte încă și mai curioase. Anumiți preoți răzuiau culorile icoanelor amestecându-le cu Sfintele Daruri și distribuind acest amestec credincioșilor, ca și cum Trupul și Sângele lui Dumnezeu ar fi trebuit fi completate cu ceva sfânt; această practică amintește de un alt abuz răspândit, acela de a bea ulei din candelele care fuseseră aprinse la icoane sau moaște. Alți preoți oficiau Sfânta Euharistie având o icoană drept altar. La multe din minunile care erau relatate și crezute în legătură cu icoanele, au existat, cu siguranță, unele a căror autenticitate a fost contestată pe drept cuvânt de iconoclaști. Astfel erau așa-zisele minuni făcute de icoana Maicii Domnului, din al cărei sân curgea din când în când lapte, care, după examinare, se dovedea a fi fost introdus în icoana prin spate, printr-un tub subțire. De partea lor, credincioșii concepeau uneori venerarea icoanelor într-un chip prea literal: ei cinsteau mai puțin persoana reprezentată, cât imaginea însăși. Toate acestea se apropiau de magie sau intersectau formele decadente ale păgânismului. Astfel de atitudini intrigau profund o serie de credincioși care nu erau foarte bine ancorați în Ortodoxie, unii dintre ei ajungând să refuze cu totul icoanele.
Alături de aceste erori referitoare la atitudinea față de icoane, existau de asemenea elemente scandaloase chiar înăuntrul imaginilor. Adevărul istoric era adesea falsificat. Fericitul Augustin ne lasă deja să înțelegem că pe vremea lui, anumiți artiști îl reprezentau pe Hristos în chip arbitrar, după propria imaginație, exact cum se întâmplă adesea în zilele noastre. Anumite imagini îi scandalizau pe credincioși în zilele noastre, prin senzualitatea lor rafinată, care nu se potrivea deloc cu sfințenia persoanei reprezentate. Imaginile de acest tip îl făceau pe omul obișnuit să se îndoiască de sfințenia icoanei sau chiar de necesitatea ei în Biserică. Mai rău, ele ofereau iconoclaștilor o armă redutabilă împotriva artei sacre în general. În ochii lor, arta era incapabilă să reflecte slava lui Dumnezeu și a sfinților, adică lumea spirituală. Arta părea ca o adevărată blasfemie, iar prezența ei în Biserică părea a fi o concesie făcută păgânismului.
„Cea mai revoltătoare latură a cultului icoanelor pentru iconoclaști nu era totuși abuzul, totdeauna posibil, ci faptul că icoanele erau de fapt respectate. Semnele exterioare ale acestui cult: lumânările sau candelele, tămâia, sărutarea, închinarea, toate aceste forme văzute ale cultului sfintelor icoane aduceau aminte într-un mod îngrijrător de practicile păgâne ale idolatriei. Puteau oare înțelege simplii credincioși subtilele distincții teologice între cinstire și adorare cu care teologii se apărau împotriva reproșului potrivit căruia cultul icoanelor reprezenta o adorare a chipurilor materiale? Apărătorii icoanelor, teologii și preoții, aveau datoria să amintească și să explice în mod repetat, atât laicilor cât și călugărilor, că icoanele trebuiau să fie cinstite și că, adorat putea fi numai Hristos, Cel reprezentat în icoană.”35
Toate acestea întăreau pe adversarii cultului icoanelor în convingerea lor conform căreia acest cult era incompatibil cu puritatea creștinismului.
La rezerva față de cultul icoanelor au contribuit și unele secte și erezii de coloratură dochetistă, influențate de învățătura potrivit căreia Întruparea divină ar fi fost iluzorie, ireală. Pavlicenii, care nu cinsteau crucea, nu aveau cultul Maicii Domnului și al sfinților și preluaseră de la manihei învățătura dualistă că materia trebuie disprețuită, întrucât a fost creată de un demiurg inferior și rău. Messalienii din Armenia repudiau și ei cultul icoanelor, iar unele secte monofizite, active mai ales în părțile orientale ale imperiului, socoteau imposibilă reproducerea pe icoane a chipului Mântuitorului, deoarece, potrivit credinței lor, firea umană a fost înghițită de cea dumnezeiască, iar aceasta din urmă nu poate fi cunoscută și reprezentată. În marea ei majoritate, monofiziții nu erau ostili icoanelor, pe care le păstrează până astăzi. Arienii nu venerau nici sfinții, nici moaștele, nici icoanele. Cei mai mulți dintre nestorieni venerau icoanele, dar numai sub influența Islamului au devenit iconoclaști.
La Sinodul al VII-lea Ecumenic, Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului, afirma că iconoclaștii sunt influențați de evrei, de sarazini, de samariteni, de maniheeni și de două secte monofizite: fantaziștii și teopaschiții.
Acestor secte li se adaugă iudeii și musulmanii, care vedeau în icoane renașterea idolatriei și politeismului. Totuși, atitudinea evreilor față de arta plastică nu a fost întodeauna unitară, dovedindu-și periodic deschiderea. Dar, în momentul nașterii Islamului, evreii au reînceput să respecte cu mare strictețe interzicerea imaginilor, prevăzută de legea Vechiului Testament; nu numai că nu-și mai decorau cu imagini sinagogile, ca în primele veacuri creștine, dar chiar ajunseseră să le distrugă pe cele existente. Sinagogile de la Aïn Douq și Beth Alfa păstrează urmele acestor distrugeri.
André Grabar constată că Islamul nu trebuie socotit ca fiiid iconoclastic, ci în cel mai înalt grad „aniconic”. În secolul al VII-lea a început invazia arabilor musulmani care au cucerit Sirria și Palestina, au traversat Asia Mică ajungând la Constantinopol în anul 717. Împăratul Leon III Isaurul i-a respins în 718. La începutul dominației lor, arabii erau destul de toleranți față de imaginile creștine din teritoriile pe care le ocupaseră. În anul 723, califul Yezid a dat dintr-o dată ordinul ca toate icoanele din bisericile creștine de pe teritoriul său să fie scoase afară. Musulmanii au vânat atunci icoanele, dar trebuie spus că persecuțiile lor nu au avut un caracter consecvent și sistematic.
III. 2 Motive politice și religioase ale declanșării luptei dintre iconoduli și iconoclaști
Iconoclasmul a fost declanșat mai ales din rațiuni politice, fiind expresia cea mai evident vizibilă a unei reforme generale a Imperiului, preconizate de împărații iconoclaști. Departe de a fi inovatoare sau revoluționară, reacția iconoclastă a fost una profund conservatoare, tipic romană, și nu orientală. Împărații iconoclaști așteptau reconsolidarea Imperiului de la o restaurare a tradițiilor religioase și politice monarhice, teocratice ale epocii constantiniene, de la o veritabilă renovatio constantiniana.
„Iconoclasmul bizantin a fost un proces istoric declanșat și dirijat, mai mult de un secol, de la înălțimea tronului celor mai puternici monarhi creștini ai timpului, care exercitau o putere practic nelimitată. Act de guvernământ în domeniul religios, iconoclasmul imperial trebuia să se exprime în conformitate cu tradiția imperială, și a purtat pecetea originii sale imperiale.”36
În cea mai pură descendență constantiniană/eusebiană, suveranii iconoclaști se considerau inspirați și chemați, ca și Apostolii, direct de la Dumnezeu ca să readucă Biserica bizantină, printr-o amplă operațiune de epurare, la puritatea tradiției apostolice amenințate prin cultul icoanelor de o lentă dar sigură alunecare spre politeismul păgân. În realitate, însă, se urmărea instaurarea unei teocrații imperiale absolute în care împăratul devenea șef religios al Imperiului (imperator sum et sacerdos). Luptând împotriva imaginilor lui Hristos, împărații iconoclaști urmăreau de fapt substituirea acestora prin propriile lor imagini vii ale Divinității pe pământ. Sensul general „reacționar” al reacției iconoclaste îl exprimă elocvent tendința retro-constantiniană de a înlocui peste tot imaginea lui Hristos cu semnul Crucii.
Era o luptă între imagine și simbol, respectiv între prezență și reprezentanță. Spre deosebire de semn sau simbol, imaginea este locul survenirii sau apariției (epifaniei) unei prezențe personale. Dacă simbolul poate fi manipulat și instrumentalizat în folosul unei alte prezențe, imaginea etse propriul ei simbol, propria ei prezență și reprezentanță – nemanipulabilă. Acolo unde este Dumnezeu (sau Hristos) Însuși, împăratul nu-l mai poate reprezenta. De aceea, nu este deloc întâmplător că scena politică pe care s-au „jucat” controversele a fost Poarta de Bronz (Chalke) a Palatului Sacru – locul unde basileul se arată mulțimii.
„În anul 726, Leon al III-lea dă semnalul de începere al iconoclasmului distrugând icoana lui Hristos deasupra Porții de Bronz a Palatului și înlocuind-o cu semnul Crucii și cu o inscripție justificativă. În anul 843, în semn de încheiere a disputelor, patriarhul Metodie restabilește imaginea lui Hristos alături de Cruce (însoțind-o de o altă amplă epigramă justificativă). În spatele conflictului dintre Cruce și Icoană se citește însă competiția dintre împărat și Hristos la funcția de Imagine văzută a Divinității. Din luptători împotriva icoanelor (iconomahi), împărații iconoclaști deveneau în fapt – cum afirmau iconodulii contemporani – luptători împotriva lui Hristos (hristomahi). Suprimând imaginea lui Hristos însuși pe edificii, pe monezi, pe obiectele oficiale, ei căutau poate să depersonalizeze oarecum regalitatea lui Hristos pe pământ și, în consecință, să-și absolutizeze propria lor suveranitate, tendința conformă cu cele mai îndrăznețe manifestări de autocrație ale acestor suverani-soldați.”37
Totuși, nu sunt plauzibile afirmațiile unor istorici potrivit cărora împărații iconoclaști au pornit prigoana împotriva icoanelor în cadrul unor măsuri largi de refacere a societății și credinței, pe care voiau să le realizeze pe baze mai drepte și mai bune. Ei nu au fost niște raționaliști sau liber cugetători, cum spun alții, care cu mult timp înainte de Martin Luther, ar fi voit să bazeze societatea nouă „pe principii nemuritoare”.
Împărații iconoclaști, la fel ca și toți oamenii timpului lor, erau foarte pioși, grijulii să nu atragă prin comportarea lor mânia divină, și, mai presus de toate, voiau să purifice religia creștină de tot ce li se părea că este idolatrie.
Din politică, chestiunea icoanelor a devenit, în același timp și inevitabil, și una teologică, imaginile și icoanele situându-se de la bun început în zona de intersecție între religios și politic.
Alți autori au căutat cauzele iconoclasmului în cercurile imperiale, în reforma religioasă. Înainte de toate, lupta împotriva icoanelor este un fenomen religios: un conflict pentru „o adevărată religie”, pentru „purificarea Bisericii”, pentru „închinarea în Duh și Adevăr”. Împăratul Leon al III-lea s-a simțit chemat să restabilească adevărata religie în Imperiu, el se va considera „împărat și preot”, cu drept de control asupra problemelor bisericești și laice, și va impune iconoclasmul ca doctrină oficială a imperiului în probleme religioase. Acesta socotea că prin impunerea noii doctrine va purifica religia creștină de rămășițele păgânismului, reducând-o la înălțimea și puritatea ei originară. Pentru el, cultul icoanelor este cultul zeilor păgâni care trebuie nimicit. Leon al III-lea se considera un al doilea Moise rânduit de Dumnezeu, regele-preot, pastor al poporului lui Dumnezeu, adică al Imperiului Roman.38
Împăratul Constantin al V-lea Copronimul a dus și mai departe doctrina hieratistă. În vederea pregătirii sinodului de la Hieria (754), împăratul a alcătuit personal 13 scrieri teologice. Scrierile sale au fost discutate în sinod, iar concluziile dogmatice sintetizate într-un Horos. Potrivit acestui Horos, împărații sunt arătați ca egali cu apostolii, investiți cu puterea Duhului Sfânt nu numai pentru a desăvârși și învăța omenirea, dar și pentru a combate erezia diavolească. Același împărat a negat în cadrul sinodului chiar posibilitatea de mijlocire a sfinților și a fost împotriva cinstirii moașelor; de asemenea, ar fi condamnat practica de a invoca pe Maica Domnului ca mjlocitoare.
Împărații erau ferm convinși în legitimitatea faptelor lor înaintea lui Dumnezeu. Declanșarea luptei împotriva icoanelor de către Leon al III-lea a fost prilejuită de o erupție vulcanică, care a avut loc în anul 726 între insulele Thera și Therasia și care a produs un cutremur. În acest fenomen natural împăratul a văzut dovada mâniei lui Dumnezeu din cauza idolatriei, pe care o constituia cinstirea icoanelor. Anul 726 reprezintă totodată anul începerii persecuției împotriva icoanelor. Împăratul Leon Armeanul era încredințat că predecesorii săi iconoclaști au fost ajutați de Dumnezeu.
Pe de altă parte, împărații explicau atât înaintarea Islamului, care se făcea simțită în mod clar și irezistibil, cât și prăbușirea imperiului ca pe o pedeapsă a lui Dumnezeu. Eliberarea ca prin minune a orașului imperial de flota arabă (717), spectaculoasele succese militare ale lui Leon și Constantin în lupta împotriva Islamului nu au făcut decât să devină și mai clară ideea că mișcarea împotriva icoanelor constituia o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru imperiu. Această validare evidentă a reformei pe care împărații o intenționau în imperiu și în viața religioasă a făcut ca mai mulți oameni ai Bisericii să ajungă la convingerea că împăratul, prin acțiunea de distrugere a icoanelor, înfăptuia voința lui Dumnezeu. Astfel, episcopii de la sinodul iconoclast din anul 754 au comparat pe împărații cu Apostolii pe care i-a chemat Hristos ca să distrugă pretutindeni cultul zeilor.39
III. 3 Motivele personale ale împăraților iconoclaști
Primul împărat iconoclast, și totodată primul care a declanșat lupta împotriva icoanelor, a fost Leon al III-lea (714-741). Toți bizantinologii moderni sunt de acord că numitul împărat a fost cel care a pus în mișcare această erezie: iconoclasmul este o „erezie imperială…care s-a născut ´în purpură`, în palatul imperial.” Problema este care au fost motivele împăratului de a începe lupta iconoclastă și care forțe din imperiu au putut să mobilizeze pe împărat.
Mult timp s-a încercat să se explice concepția iconoclastă a împăratului prin originea sa orientală. Leon al III-lea era de origine siriană, venea din orașul Germanicia din nordul Siriei, care avea de generații numai episcopi monofiziți și care se găsea sub puternica influență a Islamului ofensiv. Afirmația că ar fi existat și o influență evreiască asupra viitorului împărat rămâne de domeniul legendei, dar poate avea un sâmbure de adevăr istoric. Totodată, Orientul Apropiat era deja sub influență islamică. Acestea ar fi unele presupuneri de influență păgână asupra lui Leon al III-lea.
„Al doilea împărat iconoclast a fost Constantin al V-lea Copronimul (741-775), fiul lui Leon al III-lea. Asociat la tron de către tatăl său de la vârsta de doi ani a trăit întreaga viață în medii iconoclaste. El însuși a luat parte activ la disputele iconoclaste, pregătind sinodul de la Hiereia din anul 754. La ceva timp după Sinodul din anul 754, când cinstirea icoanelor era oprită atât de legile imperiale, cât și de cele ale Bisericii, Constantin al V-lea a dezlănțuit o prigoană fără precedent împotriva iconofililor, obligând pe toți supușii să jure că nu vor da cinstire icoanelor. Cei care nu s-au supus au fost maltrați sau uciși. Persecuția s-a extins chiar asupra înalților demnitari imperiali care au fost umiliți în public, orbiți, exilați ori chiar uciși. Patriarhul Constantin, pe care împăratul îl numise la sinodul din 754, a fost destituit și apoi chiar torturat și executat. Operele de artă religioasă au fost distruse și înlocuite de scene care se inspirau din natură ori din expedițiile militare ale împăratului. Ura a mers atât de departe, încât a depășit hotărârile sinodului, hotârări care priveau doar cultul icoanelor și a moaștelor de sfinți, și s-a extins asupra cultului sfinților și al Maicii Domnului.” 40
Această teroare a luat sfârșit odată cu moartea lui Constantin al V-lea. Politica sa religioasă a lăsat posterității amintirea unei epoci de o cruzime îngrozitoare. Memoria sa a fost atât de urâtă, încât rămășițele sale pământești au fost scoase din Biserica Sfinților Apostoli în perioada restabilirii cultului icoanelor. Numai victoriile sale împotriva bulgarilor au făcut ca poporul să meargă la mormântul său cu recunoștință în momentele în care soarta Bizanțului era pusă în cumpănă de invaziile acestora.
„Domnia următorului împărat iconoclast, Leon al IV-lea (775-780), a însemnat o perioadă de tranziție spre restabilirea cultului icoanelor. Deși atașat tradiției iconoclaste, ca fiu al împăratului Constantin Copronimul, și neezitând de altfel să arunce în închisori chiar înalți funcționari, a fost mai îngăduitor, poate datorită soției sale, Irina, o iconodulă educată în Athena, cea care avea să restabilească cultul icoanelor prin Sinodul VII Ecumenic de la Niceea (787).”41
După împărăteasa Irina, tronul i-a revenit lui Nichifor I, care nu a luat măsuri nici în favoarea icoanelor, dar nici împotriva lor. Dar cel ce i-a urmat la tron, Leon al V-lea Armeanul (813- 820), ofițer distins prin calitățile sale militare și deci provenit din mediul puternic iconoclast al armatei, avea să declanșeze faza a doua a iconoclasmului. Imediat după urcarea pe tron el a început să-și arate convingerile sale iconoclaste.
Leon Armeanul a cerut lui Ioan Gramaticul – creierul renașterii iconoclaste – să compună un tratat care să utilizeze hotărârile precedentului sinod iconoclast de la Hiereia (754), numai că împăratul nu a mai găsit în rândul episcopatului sprijinul de care se bucurase Constantin Corpronimul. Înlăturându-l pe Sfântul Patriarh Nichifor (810-815), a reușit să convoace un nou sinod iconoclast în anul 815 la Constantinopol. Dar cu toate că doctrina iconoclaștilor nu mai avea nici sprijinul și nici vitalitatea din trecut, persecuțiile au fost în schimb din cele mai violente, atingând violența celor din vremea lui Constantin Copronimul. Ortodocșii au fost din nou martirizați, iar icoanele, cărțile sau vasele sfinte decorate cu imagini au fost distruse. Iconoclasmul era predat în școli și figura în manuale.
Leon al V-lea a fost ucis în ziua de Crăciun al anului 829, în timpul Sfintei Liturghii în Catedrala Sfânta Sofia, de către un vechi tovarăș de arme: Mihail de Amorium. Acest ucigaș avea să urmeze la tron sub numele de Mihail al II-lea (820-829). Om fără cultură, a adoptat o poziție rezervată față de problemele religioase, nerecunoscând nici Sinodul VII Ecumenic, dar nici pe cele iconoclaste. În sinea lui era însă iconoclast, ca unul ce provenea din Phrygia, centru puternic iconoclast. Această convingere l-a determinat să-și dea fiul spre educare lui Ioan Gramaticul, cunoscut iconoclast, și să nu reinstaleze ca patriarh pe Nichifor, ci tot pe un iconomah. Totuși, politica iconoclastă a împăratului a fost în descreștere, el adorând cu multă pietate pe Maica Domnului și pe sfinți; persecuțiile au încetat, exilații au revenit, dar nu a restabilit cultul icoanelor.42
Situația s-a schimbat sub domnia lui Teofil (829- 842), fiul și succesorul lui Mihai al II-lea. Spre deosebire de tatăl său, care abia putea citi și scrie, acesta a fost un om cu instrucție aleasă. El își dobândise nu numai cunoștințele de cultură bizantină, dar și de artă arabă, iar formația i-o datora lui Ioan Gramaticul, viitorul patriarh. Anii de domnie ai lui Teofil însemna, pe de o parte, ultima înflorire a iconoclasmului, pe de alta, perioada celei mai mari influențe a culturii arabe în lumea bizantină. Persecuțiile nu au fost atât de dure ca în trecut. Soția lui Teofil era o iconodulă ce provenea din Paflagonia: Teodora, împărăteasa care avea să restabilească pentru totdeauna cultul icoanelor, în anul 843, imediat după moartea soțului ei.
Pe lângă originea sau educația fiecărui împărat iconoclast este bine să amintim și preferințele artistice ale acestora. Iconoclaștii nu se opuneau deloc artei ca atare. Departe de a fi dușmani ai artei, aceștia o favorizau. Ei nu persecutau decât reprezentările lui Hristos, ale Fecioarei și ale sfinților. În acest sens, iconoclasmul secolelor VIII-IX poate fi apropiat de protestantism, cu singura diferență că iconoclaștii nu lăsau pereții bisericilor nepictați. Dimpotrivă, aveau mare plăcere din a-i decora cu tot felul de subiecte profane, peisaje, reprezentări animaliere etc. Formele pur decorative aveau de asemenea un rol important. Arta iconoclastă reprezenta simultan o întoarcere la izvoarele elenistice și un împrumut din Orientul musulman. Mai cu seamă împăratul Teofil a fost un principe fastuos și un mare constructor, care a dat un puternic impuls artei monumentale. El a poruncit construirea unui palat (care le imita pe cele din Bagdad), ai cărui pereți erau acoperiți cu încrustații, mozaicuri și picturi înfățișând scuturi, arme, animale de tot soiul, arbori și flori. Bisericile erau decorate în același spirit. Când el a scos de pretutindeni imaginile sacre, a făcut-o pentru a le înlocui cu animale și păsări. Constantin Copronimul îi lăsase o pildă strălucitoare: în biserica Vlahernes, el distrusese un ciclu imagistic cu scene evanghelice și le înlocuise cu „flori, păsări felurite și alte animale înconjurate de plante printre care mișunau cocostârci, corbi și păuni.”43
Alte teorii, dintre care nu lipsesc și cele ale adepților luptei de clase, consideră că împărații iconoclaști au pornit lupta împotriva icoanelor și ca reacție împotriva monahismului bizantin, aprig susținător al icoanelor; acesta luase o mare dezvoltare, poseda întinse domenii funciare și se bucura de imunități fiscale, ori în concepția împăraților bizantini nu se putea tolera o asemenea situație, fiindcă ea aducea prejudicii tezaurului statului, armatei prin lipsa de luptători și chiar agriculturii și altor activități economice, prin numărul insuficient de lucrători și, respectiv, funcționari.
Măsurile cele mai drastice împotriva monahilor au fost luate de Constantin al V-lea, de aceea uneori se vorbește de această fază a iconoclasmului numind-o monahomahie. A fost interzis celibatul. Călugării au fost izgoniți din mânăstiri, iar acestea transformate în hanuri ori cazărmi. Mulți dintre ei au fost obligați să defileze în hipodrom ținând câte o femeie de mână. Cel mai aprig persecutor s-a dovedit Mihail Lachanodrakon, strategul themei Thracesienilor, care a poruncit călugărilor să se căsătorească, pedepsind cu orbirea ori cu deportarea pe cei care refuzau. Lachanodrakon a vândut proprietățile mânăstirilor, a ars manuscrise și moaște de sfinți, și a atacat atât de aprig pe monahi, încât aceștia nu au mai îndrăznit să poarte haina monahală.
Iconoclasmul încheie seria marilor erezii din perioada hristologică. Fiecare dintre ele atacă un aspect sau altul al iconomiei, divine, adică al mântuirii câștigate prin Întruparea lui Dumnezeu. Iconoclasmul nu mai lua ca țintă un aspect anumit, ci iconomia mântuirii în ansamblu. Și, cum această foarte complexă erezie constituia o ofensivă generală împotriva întregii învățături ortodoxe, tot așa, restabilirea cultului icoanelor nu a reprezentat o victorie izolată, ci triumful întregii Ortodoxii. Biserica a învins și va continua să învingă o mulțime de erezii felurite. Dar una singură dintre victoriile sale – cea împotriva iconoclasmului – a fost în mod solemn proclamată drept Triumf al Ortodoxiei.
Din moment ce iconoclasmul bizantin se naște în ziua în care un împărat inaugurează o politică de ostilitate față de imaginile religioase, atunci și studiul originilor acestei politici ostile icoanelor ar trebui să înceapă printr-o cercetare asupra politicii icoanei, așa cum a fost aplicată de împărații bizantini care l-au precedat pe primul suveran iconoclast.
Prestigiul crescând al imaginilor a stat la baza unor demersuri imperiale care au atins în modul cel mai direct viața religioasă a imperiului. În aceasrtă direcție, guvernul Bizanțului a întâmpinat o opoziție. Nu a fost singurul care a făcut apel la iconografie pentru a-și exprima și propaga ideile religioase și politice.
Capitolul IV
Raportul dintre putere și imagine în ideologia politică a Imperiului Bizantin
IV. 1 Naționalismul și imperialismul bizantin
O nouă orientare politică și ideologică predomină în perioada care se întinde de la începutul secolului al IX-lea. Această perioadă este cunoscută sub numele înșelător de iconoclasm. Disputa icoanelor nu constituie, în opinia noastră, decât un aspect de supraviețuire, chiar un simplu aspect, al mutațiilor și convulsiilor profunde care au pus la încercare Imperiul Bizantin, statul, Biserica și societatea sa, vreme de mai bine de un secol.
Orientările politice ale împăraților iconoclaști, împărații supranumiți Isaurieni – cu toate că fondatorul dinastiei, Leon al III-lea (717-741), a fost originar din Germaniceea (Armenia) și nu din Isauria -, pot fi definite ca realiste și populare. În ceea ce privește politica internă, se constată o dorință accentuată de dreptate socială și o preocupare de a-i proteja pe cei slabi împotriva abuzurilor celor puternici. Ecloga, culegerea de legi publicată de Leon al III-lea, s-a născut din eforturile depuse de acest împărat pentru ca legile și și dreptul, devenite de neînțeles pentru popor și, mai ales, pentru cei din provincie, să fie accesibile tuturor. Rezultatul acestei strădanii de simplificate a unei legislații savante și, în numeroase puncte, perimate, este ansamblul operei legislative a Isaurienilor, care va rămâne în vigoare până la intervenția împăraților Macedoneni, adică timp de mai bine un secol, mai exact până la redactarea Basilicalelor, de la sfârșitul secolului al IX-lea.
Secolul al VIII-lea începe, în ceea ce privește populațiile rămase bizantine, într-o atmosferă posomorâtă și în sărăcie lucie. Statul în pericol se bizuie din ce în ce mai mult pe armată, singura garanție a salvării sale, iar armata acaparează din ce în ce mai mult conducerea statului: își impune punctul de vedere și dorințele, îi comandă funcționarea. Numeroasele revolte din această perioadă, care au adus pe tron reprezentanți aleși din diverse contingente militare, sunt o dovadă în acest sens. Militarizarea țării, a societății și a instituțiilor sale, care pare ar fi o dezvoltare aproape normală în niște vremuri de confuzie națională, constituie consecința cea mai semnificativă a noii orientări politice și ideologice din Imperiul Bizantin . Apărută o dată cu împărații iconoclaști, dar care se va prelungi, ani de-a rândul – și reliefează moblizarea forțelor naționale pentru supraviețuirea patriei în pericol.
Naționalismul bizantin marchează mobilizarea unui întreg popor pentru salvarea patriei sale, patria bizantină, identificată, acum, cu ansamblul comunității creștine. Această idee majoră, identificarea națiunii bizantine cu cea creștină, constituie suportul unității bizantine și baza ideologiei politice a epocii.
Sfârșitul iconoclasmului și triumful ortodoxiei, adică al dreptei credințe, marcat de restaurarea cultului icoanelor (843), corespund retragerii puterii arabe din Orient. Rațiuni interne lumii musulmane, dar, de asemenea, opera militară a împăraților iconoclaști, care a suscitat mobilizarea națională a bizantinilor, explică declinul arabilor orientali și restaurarea autorității bizantine, ale cărei frontiere s-au extins până la Eufratm considerat, dintotdeauna, limita extremă a răspândirii culturii grecești, chiar și în cele mai prospere perioade ale istoriei sale. 44
Secolul al IX-lea este cel al instituirii autorității bizantine în Orient – arabii nemaiavând vreodată ocazia de a amenința Constantinopolul – și al întăririi sale în provinciile balcanice, statul bizantin reușind să depășească dezordina provocată de instalarea inoportună a populațiilor slave pe teritoriul său și să-și restabilească supremația.
În decursul perioadei care începe de la mijlocul secolului al IX-lea, vom asista la renașterea universalismului bizantin: aceasta a fost, fără îndoială, dorința și intenția cârmuirii bizantine, idealul împăraților din Constantinopol. Cu toate acestea, trebuie să se adauge faptul că, dezvoltarea pe care, între timp, o cunoscuse lumea înconjurătoare, nu-i mai îngăduia Imperiului creștin din Răsărit să-și realizeze cu ușurință grandioasele-i proiecte. Rezistența violentă a celorlalte popoare a sililt Constantinopolul să-și înfrâneze pretențiile și să dea, prin urmare, o formă nouă politicii și ideologiei sale. Rolul Occidentului creștin, care, înzestrat cu un Imperiu sprijinit pe Biserica Romei – cel puțin în acel moment -, își revendică de la Constantinopol titlurile sale de noblețe, respectiv titlul de unic moștenitor al Imperiului roman și de unic apărător al creștinității, a fost, din acest punct de vedere, decisiv.
Titulatura imperială acaparată de Carol cel Mare și succesorii lui, cu sprijinul și binecuvântarea papalității, iscase proteste și reacții vehemente din partea Constantinopolului, care n-a șovăit să recurgă la război împotriva Occidentului, război care nu s-a desfășurat numai pe plan diplomatic. Amploarea și violența incidentului au marcat cea dintâi fisură importantă în sânul creștinității: Occidentul și Orientul, din motive de prestigiu politic, pătrundeau într-o eră a neîncrederii reciproce, al cărei dezndomânt va fi catastrofal pentru națiunea creștină. Această situație va fi, curând, agravată de diferendul ecleziastic în privința doctrinei referitoare la Sfântul Duh, care a mascat adevăratul motiv de opoziție dintre cele două Biserici, cel puțin în ceea ce privește această epocă, respectiv revendicările reciproce ale întâietății, adică ale supremației tronului fiecăreia. Este la fel de adevărat că dezvoltarea raporturilor dintre lumea Occidentului creștin și Bizanț, prezentată când ca o problemă a diplomației imperiale, când ca o problemă de doctrină ecleziastică, ocupă acum primul loc pe scena politică din Bizanț – este ceea ce va condiționa, mai presus de toate, evoluția și conținutul ideologiei bizantine din epocă.
„În decursul perioadei care cuprinde domniile împăraților din dinastia Macedoneană, în mare de pe la mijlocul secolului al IX-lea până la mijlocul secolului al XI-lea (mai precis din 876 până în 1056), Bizanțul a urmărit o politică expansionistă, pe care o duce la bun sfârșit datorită resurselor, în oameni și bani, pe care i le furnizează Orientul redobândit. Acest efor va fi, în timp, încununat de succes – la mijlocul secolului al XI-lea, frontierele bizantine se vor întinde de la Eufrat și Caucaz până în Italia și de la Dunăre până în Palestina.”45
Cu această perioadă începe era imperialismului bizantin, iar dezvoltarea noii ideologii bizantine creează mentalități noi. Este necesară analiza procesului acestei evoluții, care marchează o nouă etapă în istoria gândirii politice a Bizanțului. Această schimbare s-a ivit din grija Bizanțului de a-și consolida autoritatea în Occident și de a-și ralia la această cauză populațiile din ținuturile maritime, acolo unde tradiția greco-romană era încă deosebit de puternică. Să adăugăm că în vederea realizării acestui obiectiv, Imperiul va declanșa și va continua cu obstinație războaie ofensive, care, în timp, vor dăuna raporturile sale cu popoarele vecine, creștine și noncreștine, constrânse, la un moment dat, să se împotrivească ori să se supună politici imperiale.
Fundamentul noii orientări a politicii Bizanțului, care constituie, totodată, fundamentul noii ideologii a Imperiului, este magistral explicit și expus, într-o manieră concentrată și revelatoare, de către una dintre personalitățile politice și ecleziastice cele mai pregnante ale epocii, patriarhul Photios. Lui Photios i se atribuie pe bună dreptate, culegerea de legi cunoscută sub numele de Epanagogé – în realitate, o introducere la ansamblul legislativ al Macedonenilor. În orice caz, este deosebit de semnificativ faptul că unele principii de ideologie politică ale Imperiului își găsesc acum locul.
IV. 2 Ordinea (taxis), iconomia (oikonomia) și raporturile lor cu autoritatea imperială și spirituală
„Pentru a înțelege temeiurile ideologiei politice a Bizanțului și a explica mulțimea formelor pe care le-a îmbrăcat și varietatea expresiilor pe care le-a împrumutat, în timpul diverselor perioade din milenara istorie a Imperiului, este necesar să se examinzeze câteva aspecte ale principiilor care au călăuzit gândirea politică și orientarea intelectuală a bizantinilor. Studiul evoluției mentalităților, indispensabil pentru înțelegerea faptului ideologic, va avea mult de câștigat.”46
Statul și biserica, reprezentate de împărat, și, respectiv, de patriarh, au fost stâlpii de susținere ai lumii bizantine, care a continuat lumea romană creștinată. Raporturile puterii temporale cu puterea spirituală au influențat profund orientările politicii și ale ideologiei fiecărei epoci și au condiționat comportamentul poporului bizantin. Interdependența lor, care se manifestă de-a lungul întregii a Imperiului, constituie un aspect fundamental al civilizației bizantine, încă insuficient studiat. Natura raporturilor dintre statul și Biserica Bizanțului, deși întemeiată pe o solidaritate permanentă și liver consimțită, creează deseori, situații delicate între cele două instituții, a căror complexitate derutează raporturilor dintre stat și Biserică din unghiul, simplificator, al cezaropapismului.
Convingerea cvasigenerală, în ceea ce privește Bizanțul, a unei supuneri a Bisericii față de Stat, care se exprimă prin cezaropapism, ni se pare prea puțin aptă să descrie o realitate, mai nuanțată și mai sofisticată, a raporturilor dintre puterea temporală și puterea nuanțată și mai sofisticată, a raporturilor dintre puterea temporală și puterea spirituală, adică dintre împăratul și patriarhul Constantinopolului, care încarnează, fiecare în domeniul său, autoritatea supremă, recunoscută ca atare de către toți cei care depind de aceasta. Altfel spus, împăratul fiind creștin, depinde de patriarh, iar patriarhul, fiind cetățean al statului, depinde de împărat. Acest lucru presupune separarea absolută, distincția netă, între imperium și sacerdotium, ceea ce a fost, efectiv, cazul Bizanțului. Astfel, teoria larg răspândită, care face din împăratul bizantin un preot nu rezistă la o examinare mai atentă a surselor. Teoria se sprijină pe o practică a Bisericii din Constantinopol, pe care Teodosie cel Mare a vrut s-o impună și în Apus, care privește locul împăratului în interiorul altarului bisericii, în momentul oficierii sfintei jertfe. Această teză a fost vehement criticată de Sfântul Ambrozie, care i s-a opus lui Teodosie și care a exprimat teoria care va deveni, ulterior, doctrina oficială a Bisericii, în termenii următori: „Purpura face împărați, dar nu și preoți”.47 Ultimul demers al lui Teodosie s-a soldat cu un eșec, iar privilegiul împăratului de a rămâne în altar a fost cum ne confirmă Constantin al VII-lea, abolit și în Constantinopol.
Separarea Imperiului de sacerdoțiu este un fapt bine stabilit prin legea bizantină și respectat de către părțile interesate, în ciuda tentativelor reciproce de a acapara din prerogativele celuilalt. Istoria bizantină atestă mai mult astfel de tentative, prin care se încearcă a se strica acest echilibru; dar toate sunt inițiative ale unor persoane, nu acțiuni ale instituțiilor. Au existat la Bizanț, împărați puternici, care și-au impus voința în fața patriarhilor, consrânși să-și plece fruntea, cel mai bun exemplu fiind Leon al III-lea Isaurianul, inițiatorul iconoclasmului, precum au existat și patriarhi care s-au comportat ca niștre adevărați împărați, și în domenii care nu erau de resortul lor; cel mai bun exemplu fiind, fără îndoială, cel oferit de Mihail Cherularie, inițiatorul schismei Bisericilor din 1054.
Ordinea și iconomia, care desemnează, și una și cealaltă, scopurile și imperativele urmărtie neabătut de către împărat și, totodată, de către patriarh. Aceste două concepte fundamentale ale gândirii și ale politicii lumii bizantine, ordinea (taxis) și iconomia (oikonomia), unul de origine politică și socială, celălalt de origine intelectuală și spirituală, cel puțin în epoca bizantină, au fost adoptate, amândouă, de către Stat și Biserică, totodată, ca baze ale organizării lor și ca temelii ale concepției lor despre lume. Și alte nouțiuni, precum, de exemplu, pacea, înțelegerea (și opusele lor), au fost esențiale pentru viața și politica Bizanțului, dar nici una nu evidențiază mai clar decât noțiunile de ordine și iconomie fondul convingerilor bizantine. Se ridică, astfel vălul demersului gândirii bizantinilor, amintind că, pentru ei, noțiunile de ordine și iconomie, la fel ca autoritatea temporală și cea spirituală, sunt complementare și interdependente, una fiins suportul celeilalte, în măsura în care oridnea rezultă din acțiunea iconomiei și în care iconomia nu este decât o manifestare a ordinii. Aceasta din urmă era considerată, atunci, ca principiul fundamental al creației.
Aceste două noțiuni constituie adevăratul fundament al întregii ideologii bizantine, ale căror constanță și permanență, așa cum se desprind ele din studiul documentelor din diversele perioade, contrastează cu schimbările frecvente ale mentalității bizantine, în funcție de problemele obștești. Tocmai acest aspect de excepție, al prezenței continuea noțiunilor de ordine și iconomie în cvasitotalitatea literaturii bizantine din toate epocile, este cel care explică mulțimea de sensuri și simboluri pe care fiecare le-a îmbrăcat și care le confirmă rolul preponderent în ansamblul manifestărilor vieții și gândirii bizantine; ambele rămân, indiscutabil și de departe, cele două idei majore care determină gândirea și praxisul politic al lumii medievale grecești.
IV. 3 Ordine și iconomie, fundamentele ideologiei politice bizantine
Ordinea și iconomia, acest termen din urmă neavând vreo legătură cu sensul actual, deși evoluția semantică ulterioară aduce lumină asupra câtorva aspecte ale conceptului bizantin, vor fi examinate aici în sensul lor tehnic și în interdependența lor. Astfel, printre multiplele semnificații ale termenului de iconomie – dicționarul de greacă patristică al lui Lampe ne indică peste treizeci, repartizate pe mai multe capitole, dar fără a lua în considerație sensurile acestui termen din literatura profană – ne vom opri, cu deosebire, la aceea exprimată prin Kat'oikonomian, expresie însemnând potrivit iconomiei (conform celui mai buna aranjament cu putință), care face din această noțiune principiul acțiunii în lume (praxis) și al demersului urmărit prin gândire, în strădania sa de a descifra universul și pentru a face lucruri intelegibile (theoria).
Ordinea (taxis), exprimă categoria care domină natura, societatea și raporturile dintre oameni; este principiul întregii vieți, înscris și înnăscut în toate lucrurile din lume. Este clar de ce termenul de taxis, pe lângă semnificația sa primară de ordine, subînțelegându-se ordinea stabilită, care trebuia să fie respectată cu orice preț, întrucât era principiul fundamental al creației divine, a dobândit, de timpuriu, la Bizanț, sensul de ierarhie, devenind astfel termenul tehnic utilizat în toate limbajele proprii multiplelor domenii de activitate ale oamenilor, implicând acțiunea concertată a unor grupuri distincte de persoane. Este semnificativ faptul că termenul de ierarhie, în sensul actual al termenului, a fost o creație pur bizantină și că a fost considerat instantaneu (a apărut încă din secolul al V-lea) un caz particular al ordinii (taxis) universale. Raportul dintre ordine și ierarhie constituie fundamentul gândirii lui Pseudo-Dionisie Areopagitul, a cărui operă despre ierarhia cerească și dsespre ierarhia ecleziastică – originală combinație a principilor neoplatoniciene, a teoriei aristoteliene și a învățăturilor Părinților Bisericii despre taina creației – a exercitat o influență notorie asupra elaborării teoriei despre ordine, ca un concept moral religios și spiritual.
„Caracterul sacru al ordinii bizantine, personificată de către împărat, care sacralizează tot ceea ce îl privește, constituie suprema garanție a menținerii unui statu-quo politic și social. Altfel spus, ordinii bizantine nu i se pute aduce vreo contestație, nici din interior, nici din exterior, întrucât era garantată de Dumnezeu. Orice tulburare, nu contează de ce natură, era contrară principiilor statului, dar, și mai ales, voinței divine. Astfel, orcie atingere adusă ordinii imperiale căpăta, pentru bizantini, aspectul unui veritabil sacrilegiu și era considerată ca o uneltire a dușmanilor lui Dumnezeu și ai adevăratei credințe.”48
Respectul necondiționat pentru ordinea prestabilită, înscrisă în fapte, potrivit concepției bizantine, explică, de asemenea, anumite aspecte ale moralei politice și clarifică, pe această cale indirectă, principiile ideologiei bizantine. Este de sine înțeles că absența ordinii nu putea decât să evidențieze o stare de lucruri contrară salvării omului și, totodată, salvării națiunii. Termenul de ataxia (dezordine) califică situații care conduc, din punct de vedere spiritual, la pierderea sufletului și, din punct de vedere politic, la regimul scelerat, la democrație, adică la uzurparea puterii de către popor, un sacrilegiu față de împărat, care reprezenta singura autoritate recunoscută de Dumnezeu. Se înțelege că împăratul și cârmuirea sa puteau pedepsi aspru, fără șovăire și cu binecuvântarea Bisericii, unele acțiuni care, punând în pericol ordinea, contraveneau voinței divine, spre marelem prejudiciu al ansamblului națiunii. Termenul de ordine, încărcat de toate virtuțile, în mod opus antonimelor sale, a sfârșit prin a desemna principiile morale și reglementărilor în vigoare, care trebuiau respectate fără proteste, și aceasta pentru binele comun.
Ordinea considerată ca un dat ireversibil în Bizanț,după statutul care decurgea din acțiunea iconomiei divine, trebuia să fie menținută cu orice preț, prin acțiunea imperială și ecleziastică. Din această perspectivă, este caracteristic faptul că împăratul și patriarhul aveau grijă să noteze că politica lor este călăuzită de spiritul de iconomie, care-i ajută să aplice regula (taxis) cea mai bună cu putință, în lumea imperfectă a oamenilor, și care îi conduce,, mereu kat'oikonomian, la găsirea unor soluții inedite pentru problemele care preocupau lumea din subordinea lor.
Termenul de taxis – ordine, cu mulțimea de semnificații pe care le-a îmbrăcat în contextul diverselor limbaje, politic, spiritual, moral și instituțional, a sfârșit prin a epxima adevăratul principiu universal al lumii bizantine. Legile și regulile, dictate de grija iconomiei celei mai apropiate de perfecțiune, vizau să garanteze acest bine suprem pentru ansamblul omenirii. Preambulul la toate decretele imperiale, introducerile la culegerile juridice, în sfârșit, toate actele legislative aveau grijă să precizeze că împăratul care le promulga era animat de dorința de a sluji pacea și ordinea, pe care se sprijină măreția romană, adică bizantină, și bunăstarea cetățenilor.49
Istoria Bizanțului dezminte adeseori speranțele pe care bizantiniiși le-au pus în perenitatea ordinii în Imperiul lor, fără ca, din această cauză, să li se slăbească profunda convingere că ordinea, de fiecrae dată restabilită, era reflectarea voinței divine, care trebuia respectată cu orice preț. În cele din urmă, împăratului și patriarhului le revenea îndatorirea să creeze condițiile care, dictate de iconomia cea mai înțeleaptă, expresia este a epocii, să poată garanta domnia ordinii bizantine, a așa numitei pax Byzantina. Dar, de asemenea, era de datoria poporului bizantin să vegheze ca acțiunile sale să fie conforme voinței lui Dumnezeu, care, după intențiile sale de nebănuit, alesese națiunea bizantină să vegheze ca acțiunile sale să fie conforme voinței lui Dumnezeu, care, după intențiile sale de nebănuit, alesese națiunea bizantină ca instrument de manifestare: pornind de la această bază, vicisitudinile sorții pe care le-a cunoscut lumea bizantină vor fi întotdeauna justificate, formele cele mai variate și cele mai neașteptate ale ideologie sale vor deveni posibile, contradicția lor aparentă nefiind pentru bizantini, decât efectul iconomiei, operând de fiecare dată cel mai bine cu putință, dar întotdeauna în condiții diferite.
„Ideologia politică bizantină, manifestare intelectuală polimorfă a aspirației către întronarea ordinii sacre în lume, susținute providențial, cu iconomie, de Imperiu și de Biserică, este, înrădăcinată în concepția religioasă despre lume și istorie a Răsăritului. Mai presus de toate devierile și contrafacerile pe care le poate suferi, ea este, pentru bizantini, expresie a năzuinței omenești către mântuire și, totodată, revelare a iubirii exigente a lui Dumnezeu față de oameni”.50
Concluzii
Se spune că istoria este scrisă de învingători, și cel mai bun exemplu în care a fost tratat Imperiul Bizantin în istorie: un imperiu urât de Europa Occidentală, așa cum a fost arătat de jefuirea Constantinopolului în timpul celei de-a patra Cruciade.
Secolulul al XX-lea marchează o creștere semnificativă a interesului istoricilor pentru înțelegerea imperiului și a imapctului pe care l-a avut acesta asupra civilizației europene. Contribuțiile la dezvoltarea culturii, științei și vieții sociale a Occidentului au fost recunoscute cu greu și doar în ultima perioadă. Orașul Constantinopol, numit pe drept cuvând, Orașul-Rege, a fost o metropolă cu o importanță majoră în Evul Mediu, pe măsura importanței pe care au avut-o Roma și Atena în antichitate. Cultura bizantină reprezintă, fără îndoială, una dintre cele mai importante culturi ale lumii. Datorită poziției sale unice de continuatoare a valorilor Imperiului Roman, există tendința de a fi ignorată clasiciști dar și de medievaliști occidentali. Și totuși, dezvoltarea culturilor vest-europene, slave și inamice nu poate fi înțeleasă fără înțelegerea uriașei influențe bizantine. Studiul istoriei medievale nu se poate face fără înțelegerea lumii bizantine. De fapt, Evul Mediu este, în mod tradițional, delimitat în timp de căderea Romei în anul 476 și căderea Constantinopolului, în anul 1453.
Imperiul Bizantin a fost singurul stat stabil din perioada medievală. Capacitatea militară și puterea diplomatică au asigurat vestului Europei securitatea în fața invaziilor devastatoare dinspre răsărit, într-un timp în care regatele creștine vest-europene erau profund instabile devastatoare dinspre răsărit, într-un timp în care regatele creștine vest-europene erau profund instabile și incapabile să facă față unor provocări militare majore. Bizantinii au apărat Europa de atacurile perșilor, arabilor, turcilor selgiucizi și, pentru o perioadă, de cele ale turcilor otomani.
În comerț, Bizanțul a fost punctul terminus al Drumului Mătăsii. A fost cel mai important centru comercial pentru cea mai mare parte, dacă nu cumva pentru toată perioada Evului Mediu. Căderea Constantinopolului, în anul 1453, a închis ruta terestră către Asia Mică și a determinat ruinarea Drumului Mătăsii. Aceasta a determinat o schimbare a rutelor comerciale, căutarea unora noi fiind imboldul care a dus la descoperirea Americilor de către Cristofor Columb.
Bizațul a fost calea prin care cunoștințele antichității au fost transmise lumii islamice și celei renascentiste. Renașterea nu ar fi înflorit fără mulțimea de învățați greci care au fugit în vest după căderea Imperiului și fără prețioasele lor cunoștințe. Influența teologică asupra vestului, în special prin intermediul lui Thomas Aquinas, a fost profundă.
Imperiul Bizantin a fost cel care a răspândit creștinismul în Europa, chiar dacă se încearcă uneori să i se limiteze influența doar la lumea ortodoxă. Misionarii bizantini ortodocși au creștinat diferitele popoare slave și alte popoare dinn Europa Răsăriteană. Influența bizantină se simte și în religia milioanelor de creștini din Etiopia, Egipt și din Georgia și Armenia.
Bizanțul ca entitate mentală a lăsat o adevărată moștenire în Europa, veritabilă ordine, tolerată de Imperiul Otoman. Spațiul acesta spiritual care i-a supraviețuit, în special în Europa de Sud-Est, a fot numit de către Nicolae Iorga Bizanț după Bizanț.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Simboluri Si Imagini ale Puterii In Bizant (ID: 150902)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.