Intelegerea Balcanica
Cuprins
Introducere…………………………………………………………………….. .3
Capitolul I. Conferințele balcanice
I. 1 Prima conferință balcanică (Atena, 5-12 oct.1930)……………………………5
I. 2 A doua conferință balcanică ( Istanbul, 20-26 octombrie 1931)…………11
I. 3 A treia conferință balcanică (București, 22-29 octombrie 1932)………..15
Capitolul II. Semnarea pactului Înțelegerii Balcanice
II. 1 Împrejurări istorice propice pentru crearea unei Înțelegeri Balcanice…20
II. 2 Pactul Înțelegerii Balcanice (Atena, 9 februarie 1934)………………………24
II. 3 Primele acțiuni ale Înțelegerii Balcanice………………………………………..28
Capitolul III. Înțelegerea Balcanică și securitatea colectivă
III. 1 Înțelegerea balcanică și frontul de la Stresa (aprilie 1935)……………..33
III. 2 Consolidarea Înțelegerii Balcanice. Semnificația convențiilor militare (29 noiembrie 1935) …………………………………………………………………………….. 36
III. 3 Semnarea convențiilor militare ale Înțelegerii Balcanice……………….. 39
Capitolul IV. Activitatea Înțelegerii Balcanice pentru menținerea statu-qou-ului teritorial
IV. 1 Înțelegerea Balcanică și consecințele acordului de la Munchen…….. 42
IV. 2 Agresiunea germană din martie 1939. Poziția Înțelegerii Balcanice…46
IV. 3 Declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial. Situația Înțelegerii Balcanice……………………………………………………………………………………………… 50
Concluzii ……………………………………………………………………………………..59
Bibliografie…………………………………………………………………………………. 61
=== Intelegerea Balcanica ===
Cuprins
Introducere…………………………………………………………………….. .3
Capitolul I. Conferințele balcanice
I. 1 Prima conferință balcanică (Atena, 5-12 oct.1930)……………………………5
I. 2 A doua conferință balcanică ( Istanbul, 20-26 octombrie 1931)…………11
I. 3 A treia conferință balcanică (București, 22-29 octombrie 1932)………..15
Capitolul II. Semnarea pactului Înțelegerii Balcanice
II. 1 Împrejurări istorice propice pentru crearea unei Înțelegeri Balcanice…20
II. 2 Pactul Înțelegerii Balcanice (Atena, 9 februarie 1934)………………………24
II. 3 Primele acțiuni ale Înțelegerii Balcanice………………………………………..28
Capitolul III. Înțelegerea Balcanică și securitatea colectivă
III. 1 Înțelegerea balcanică și frontul de la Stresa (aprilie 1935)……………..33
III. 2 Consolidarea Înțelegerii Balcanice. Semnificația convențiilor militare (29 noiembrie 1935) …………………………………………………………………………….. 36
III. 3 Semnarea convențiilor militare ale Înțelegerii Balcanice……………….. 39
Capitolul IV. Activitatea Înțelegerii Balcanice pentru menținerea statu-qou-ului teritorial
IV. 1 Înțelegerea Balcanică și consecințele acordului de la Munchen…….. 42
IV. 2 Agresiunea germană din martie 1939. Poziția Înțelegerii Balcanice…46
IV. 3 Declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial. Situația Înțelegerii Balcanice……………………………………………………………………………………………… 50
Concluzii ……………………………………………………………………………………..59
Bibliografie…………………………………………………………………………………. 61
Introducere
Concepută sub forma unei alianțe politice, militare și economice, Înțelegerea Balcanică, chiar dacă nu a cuprins toate statele peninsulei, a concretizat aspirații firești și tradiționale ale prieteniei și colaborării dintre popoarele balcanice în numeroase domenii și a promovat țelurile apropierii și înțelegerii între semnatarii și nesemnatarii săi.
Principala cauză care m-a determinat să mă ocup de istoria organizației antirevizioniste Înțelegerea Balcanică a fost aceea de a scoate în evidență deosebita contribuție a statelor mici și mijlocii care au depus o îndelungată, o laborioasă activitate pentru a salvgarda securitatea, pentru a salvgarda pacea mai ales într-o epocă când naziștii substituiau forței dreptului forța pumnului.
Perioada dintre cele două războaie mondiale a fost indubitabil o etapă când unele state mici și mijlocii s-au afirmat, în general, ca factori activi în lupta pentru apărarea păcii, atestând, prin inițiativele luate în acest sens, valoarea contribuției lor pe arena politică internațională.
Acțiunea diplomatică inițiată de Aristide Briand, în intenția de a întări prin metode ni securitatea Franței, a deschis politicii de concesie față de Germania, ceea ce a afectat în mod negativ securitatea statelor mici și mijlocii din Europa Centrală și din Balcani.
În asemenea împrejurări a devenit din ce în ce mai evidentă în Balcani o efervescență politică ce rezulta, în primul rând, din necesitatea permanent resimțită de statele din această regiune de a-și întări securitatea.
Dat fiind faptul că tocmai atunci și-a făcut apariția și cunoscutul plan francez al Paneuropei, care a fost primit cu rezervă de unele state mici și mijlocii și chiar de aliații fideli ai Franței, ca, de pildă, România, în Balcani s-a impus și mai mult ideea de a stabili contacte, de a realiza în comun anumite planuri de colaborare.
Din aceste nevoi imediate s-au născut Conferințele Balcanice, instituție care s-a bizuit mai ales pe vechile, tradiționalele legături dintre popoarele peninsulei. În orice caz, în cei patru ani cât a dăinuit, instituția Conferințele Balcanice s-a dovedit a fi deosebit de fecundă în idei și în planuri de securitate, atestând, odată mai mult, existența unor profunde interese pe baza cărora se puteau construi instrumente comune de securitate, având drept unic scop apărarea păcii.
Pactul regional de alianță semnat la Atena, la 9 februarie 1934, constituie încununarea unor îndelungi eforturi depuse în slujba securității. Departe de a constitui un instrument politic de conjunctură, pactul Înțelegerii Balcanice a avut în primul rând semnificația de a fi opera unor state balcanice, care își apărau intersele proprii. România, Grecia, Turcia și Iugoslavia își afirmau prin acest pact nu numai hotărârea de a menține statu-qou-ul, ci de a nu îngădui amestecul Marilor Puteri în treburile lor.
Capitolul I
Conferințele balcanice
I. 1 Prima conferință balcanică ( Atena, 5-12 octombrie 1930)
În plină criză economică mondială s-a impus din ce în ce mai mult în Balcani ideea colaborării în cadrul unui pact regional. Au existat cauze multiple și complexe care au adus la suprafață și au impus ample discuții în jurul acestei soluții cu caracter interstatal. Geneza acestei stări de fapt se putea căuta atât în necesitatea de a da viață devizei Balcanii ai Balcanicilor, cât și în stringenta nevoie de a atenua efectele dezastruoase ale crizei economice.
Concomitent, reapariția planurilor germane de hegemonie în zonă, precum și reeditarea faimoaselor devize Berlin-Bagdad și Drang nach Osten au contribuit, de bună seamă, la crearea unei stări de spirit defensive în multe state mici și mijlocii din Europa centrală și din Balcani, cu atât mai mult cu cât aceste planuri expansioniste se ascundeau sub perfida lozincă a revizuirii tratatelor de pace.
Ideea Balcanii ai Balcanicilor se dovedea a fi un izvor de creații pozitive, contribuind la o reală efervescență, la o importantă mișcare politică, fiind departe de a constitui o deviză goală de conținut, cum afirmă unii istorici contemporani.1
În această perioadă, a apărut și proiectul Paneuropei, elaborat de Aristide Briand, destinat să contracareze în parte planurile expansioniste germane. Totuși noul proiect a fost primit cu unele rezerve atât în România, cât și de alte state mici și mjlocii, care priveau cu neîncredere o organizație superstatală care le-ar fi putut știrbi suveranitatea națională.
În asemenea împrejurări, cu atât mai utilă li s-a părut înfăptuirea unei cooperări regionale pe baza unor clauze stabilind deplină egalitate și suveranitate a părților contractante.
Contradicțiile dintre marile puteri pentru supremația în Balcani și contradicțiile dintre statele balcanice și marile puteri care voiau să le domine, constituiau o parte importantă, a sumbrului tablou politic oferit de această frământată perioadă istorică.2
România, ca și alte state atașate prin puternice legături de Franța, mare putere interesată în menținerea statu-quo-ului teritorial în Europa, nu voia să treacă la acțiuni ce ar fi putut aduce prejudicii cât de mici relațiilor amiabile ce le avea cu această țară.
Într-un asftel de context, ținând seama de complexitatea ansamblului de interese ce se confruntau în această regiune europeană, guvernele celor șase țări (Polonia, Cehoslovacia, Grecia, Turcia, România și Iugoslavia) au sprijinit organizarea unor conferințe interbalcanice cu caracter neoficial. Se oferea astfel o bază cu diverse posibilități cât și crearea unei colaborări regionale, mai ales cu caracter economic.
În peisajul acesta politic, statele balcanice căutau în această vreme o soluție proprie, care să le ușureze situația economică deosebit de grea. Voiau să realizeze o anumită apropiere, mai ales cu caracter economic, pentru a rezolva dificultățile imediate mai stringente. Unele dintre aceste state balcanice, sperau că pe această cale s-ar putea face și pași spre anumite discuții politice. Ceea ce exista însă în mod unanim era dorința de a găsi o formulă de securitate balcanică ce ar fi convenit atât fiecărui stat în parte, cât și tuturor laolaltă.3
Conferința balcanică de la Atena, din 5-12 octombrie 1930, a constituit obiectul unor serioase preocupări, în cursul anului 1930, în toate statele balcanice, determinând încheierea mai grabnică a unor vechi tratative sau deschizând calea altora mai noi, creând o stare de puternică efervescență politică și economică. Aceste fapte constituie, în mod pertinent, dovada cea mai concludentă că la geneza conferinței ce se convocase existau interese balcanice, idei balcanice, neimportate din afară.
În România s-a primit cu simpatie invitația Biroului internațional al păcii. Nicolae Titulescu, în trecere prin Belgrad, întrebat de reprezentanții presei iugoslave ce părere are despre o înțelegere între statele balcanice, și-a exprimat deosebitul interes penttru o efectivă colaborare.4
Când la 5 octombrie 1930 și-a deschis lucrările prima conferință balcanică, atenția popoarelor balcanice și a Europei s-a concentrat cu deosebit interes asupra discuțiilor constructive ce s-au purtat în sediul impunător al parlamentului grec, pus la dispoziție de țara-gazdă.
Regulamentul pe baza căruia s-a desfășurat conferința a precizat de la bun început scopurile majore ce se urmăreau.
Articolul 1 arăta că țelul fundamental este apropierea dintre popoarele balcanice din toate punctele de vedere. Articolul 4 stabilea principiul deplinei egalități, dând dreptul la 30 de voturi fiecărei delegați în parte. Totodată, prin articolul 16 se prevedea că deciziile se vor lua cu majoritate de voturi. Modalitățile de lucru (art. 20) pe comisii prezentau, de asemenea, interes. Cele șase comisii urmau să se ocupe de organizarea propriu-zisă a lucrărilor, de apropierea politică și economică, ca și de îmbunătățirea căilor de comunicații dintre cele șase state. În comisii, delegații urmau să rezolve și să discute probleme ca cea a Locarnou-ului balcanic, a tratatelor de arbitraj și de dezarmare, ca și unele chestiuni ca reforma învățământului, schimbul de profesori sau chestiuni legate direct de cele balcanice. Urma să se discute apoi despre noi modalități privind înființarea unei Camere de comerț și de agricultură interbalcanică, a unei uniuni poștale, precum și chestiuni privind mijloacele de comunicare, legislația socială, și alte probleme cu caracter similar.
Un alt principiu ce se degaja în mod logic din tezele menționate era acela că nu se va restrânge suveranitatea statelor participante și nu se va favoriza supremația unuia asupra altora. În cazul că asemenea principii vor sta la baza cooperării balcanice, ea va putea să-și exercite funcția sa primordială, și anume, aceea de a exclude, în mod absolut, războiul între statele participante. Statutul ce s-ar elabora în acest sens ar putea depăși astfel pactul Societății Națiunilor, care nu înlăturase în mod categoric războiul și ar include totodată și valori practice ce nu erau oferite nici de pactul Briand-Kellogg.5
Unul dintre avantajele imediate ale cooperării balcanice ar fi fost o atenuare a efectelor crizei economice, ceea ce interesa în mod deosebit guvernele statelor participante.
Prima conferință balcanică s-a desfășurat pe baza evidentei dorințe a tuturor de a găsi căi de apropiere. Ea a constituit un prim contact care a dovedit că existau suficiente elemente ca o colaborare balcanică să se poată realiza.
Hotărârile conferinței au fost modeste. S-au referit mai ales la neagresiune, conciliere și arbitraj, luând și unele măsuri practice de ordin economic. Totuși, încă de pe atunci, acești primi pași au arătat că se pot aborda și chestiuni de o mai largă amploare, de o mai largă semnificație. S-a realizat un contact multilateral, care a dovedit în chip convingător că existau elemente pentru ca o uniune regională, mai ales cu caracter economic să se poată înfăptui.6
Un prim rezultat pozitiv al conferinței, a fost grăbirea încheierii tratativelor greco-turce. La 30 octombrie 1930 s-au semnat la Ankara acorduri între cele două state între care, cu șapte ani în urmă, existaseră atâtea conflicte, generate de războiul dintre ele. Depunând la 20 noiembrie 1930, pe biroul Adunării deputaților proiectele de ratificare a acestor acorduri, Mihalacopolus, ministrul de externe al Greciei, a declarat că tratatul cu Turcia are o însemnătate mondială, depășind din punct de vedere al cuprinsului pactul de la Locarno. A. Pappanastassiou, P. Mamopoulos, ca și pe mulți alți oameni politici greci și turci, relevau cu satisfacție faptul că la 30 noiembrie 1930 prin tratatul de amiciție, conciliere și arbitraj se produsese o veritabilă reconciliere istorică.
Rezultatele primei conferințe balcanice au fost, incontestabil, pozitive, stârnind interesul și simpatia statelor iubitoare de pace. În Italia fascistă aceste rezultate au produs o evidentă nemulțumire. Diplomația mussoliniană făcea și făcuse tot ce putuse pentru a zădărnici sau a torpila conferința balcanică. Succesul relativ al acestei conferințe și mai ales considerentele pozitive ce se făceau în jurul ei au iritat profund Roma.7
Fapt este că guvernul italian a inițiat imediat diferite acțiuni pentru a opri dezvoltarea elementelor ce puteau duce la o reală colaborare balcanică. La Roma a sosit tocmai atunci contele Bethlen, ceea ce putea să însemne că Mussolini încerca și o anumită manevră cu ajutorul Ungariei horthiste.
Popoarele balcanice voiau să trăiască fără amestec străin în treburile lor interne. Devenea neîndoielnic faptul că prima conferință balcanică avusese darul să producă o efervescență politică, aducând la suprafață noi planuri de securitate destinate să apere statu-quo-ul teritorial.8
Ca un rezultat pozitiv al acestei prime conferințe putea fi considerată și inițiativa guvernului turc din noiembrie 1930, prin care acest stat propunea o alianță balcanică împreună cu Uniunea Sovietică, specificând că U.R.S.S. ar dori o apropiere de România și de Polonia. Planul propus de Turcia venea să ateste, odată mai mult, efectele pozitive rezultate din lucrările primei conferințe, balcanice, U.R.S.S. părând dispusă, după relatările diplomatului turc, să se apropie de statele balcanice, doritoare de pace. Documentele atestă că proiectul Turciei întâmpina bunăvoința Franței și a Uniunii Sovietice. Nu apăreau de aceea atât de temerare intențiile acestui stat de a ameliora relațiile Iugoslaviei și Bulgaria și de a îmbunătăți concomitent și raporturile dintre România și U.R.S.S.
În tot cazul, se poate afirma că spre sfârșitul anului 1930 se desemnaseră unele perspective constructive privind înfăptuirea unui pact de securitate balcanică; se poate afirma, de asemenea, că într-o anumită măsură prima conferință balcanică contribuise la această evoluție.
I. 2 A doua conferință balcanică ( Istanbul, 20-26 octombrie 1931)
Spre sfârșitul lunii septembrie, în toate statele balcanice se desfășura, o anumită activitate diplomatică, destinată mai ales cunoașterii stării de spirit a diferitelor delegații.
În afară de delegații celor șase state, presa turcă mai anunța că urmau să participe la conferință reprezentanții Biroului Internațional al Păcii, La Fontaine, vicepreședintele Senatului belgian, Ludwig Quilde, Lucien Foyer și Helmuth von Gerlach, publicist. Incontestabil, celelalte mari organizații internaționale ce își trimiseseră delegați și observatori și la prima conferință erau de asemenea prezente, între care și fundația nord-americană Carnegie.9
Conferința și-a desfășurat lucrările în marele palat Dolma Bagtché între 20 și 26 octombrie 1931. Primul ministru al Turciei, Ismet Inönu, a salutat pe participanți și a expus apoi punctul de vedere al guvernului turc cu privire la conferință, cât și pactul balcanic. După concepția omului politic turc, în situația actuală a lumii, când principiul interdependenței națiunilor se făcea simțit ca o necesitate imperioasă, se impunea și o solidaritate a statelor balcanice. Buna înțelegere dintre aceste state trebuie, să se bazeze pe două principii esențiale: egalitatea absolută a statelor și un compromis între interesele (diferite) ale popoarelor peninsulei.
Hasan-bei, președintele celei de-a doua Conferințe balcanice, în discursul rostit la ședința plenară, a ținut să treacă din domeniul teoretic în cel practic, relevând realizările obținute în intervalul dintre cele două conferințe. Consiliul a trecut apoi la alegerea președinților de comisii, fixând totodată și problemele principale ce trebuiau rezolvate de către fiecare comisie în parte.
Cele mai dificile discuții s-au purtat în comisia pentru apropierea politică. Dezbaterile au scos în evidență asperitățile și unele contradicții dintre participanți reflectând, într-o anumită măsură, poziția guvernelor din cele șase state balcanice.
Examinând mersul lucrărilor, se putea constata că la ședința plenară, care a marcat deschiderea Conferinței, toți au exprimat adeziuni de principiu, mai ales atunci când Pappanastassiou a scos în evidență importanța istorică a înfăptuirii pactului balcanic, ca și deosebita lui importanță pentru evoluția ulterioară dintre statele balcanice.10
Au urmat apoi dezbateri în cadrul diverselor comisii. În comisia pentru apropierea politică, J. Spiropoulos, profesor de drept internațional la Universitatea din Salonic, a prezentat, în numele grupului elen, anteproiectul balcanic elaborat de el. Principiile de bază ale acestui anteproiect erau: a) înlăturarea războiului ca instrument de rezolvare a litigiilor; b) reglementarea pe cale pașnică a oricăror litigii; c) asistența mutuală victimelor. În caz de violare a angajamentului, să nu se recurgă la război.11
De la bun început se putea remarca că ideile de bază ale celor 31 de articole ale pactului se inspirau atât din pactul Briand-Kellogg, cât și din pactul de la Locarno. În ceea ce privește asistența mutuală (art. 18-19), se invoca articolul 16 din statutul Societății Națiunilor care garanta statu-qou-ul teritorial. Ca acest fapt să nu constituie totuși o piedică pentru primirea anteproiectului, grupul elen mai propunea și o altă variantă, potrivit căreia pactul balcanic se putea limita doar la articolul 10 din pactul Societății Națiunilor, articol ce se referea la garantarea reciprocă a statutului teritorial existent. Discuțiile, atât în comisia politică, cât și în consiliul restrâns, unde s-a analizat antreproiectul, nu au putut înregistra însă un real progres – informa raportul trimis la București de legația din Ankara – deoarece nu au putut fi soluționate nici problemele referitoare la asistență mutuală, nici chestiunile pendinte în problema minorităților. Lucrările păreau la un moment dat compromise și, după părerea lui I.P. Carp, ministrul României la Ankara, numai grație energiei lui Papanastassiou și a dibăciei lui V.V.Pella s-au putut purta în continuare discuții.12Atmosfera s-a mai temperat și s-a putut ajunge la votarea rezoluțiilor, ce prevedeau, în principiu, necesitatea încheierii unui pact care să elimine războiul și să prevadă concomitent, arbitrajul și asistența mutuală.
Analiza, chiar sumară, a rezoluțiilor comisiei politice, care trebuia să rezolve cele maI importante probleme ale conferinței, dovedește o stagnare, o poziție oarecum formală, o repetare a principiilor formulate la prima conferință, fără nici un rezultat practic în plus.
În celelalte comisii s-au făcut propuneri interesante, menite să ducă mai curând și, mai sigur la pași concreți spre apropierea popoarelor balcanice.
În acest sens, poate fi citat memoriul Problema grâului, prezentat de Voslav Djordevič, directorul Uniunii federațiilor de cooperative agricole sârbe, care afirma, între altele, că, în cadrul crizei economice mondiale, criza agricolă este cea mai grea și ea este baza și cauza principală a crizei generale.13
A doua conferință balcanică a dat rezultate pozitive, mai ales în rezolvarea unor chestiuni economice. Totuși, în comparație cu prima conferință desfășurată în octombrie 1930, la Atena, se puteau constata deficiențe. Disensiunile existente se conturaseră acum, ieșind la suprafață elementele de discordie, care, incontestabil, se refereau mai mult la problemele politice, decât la cele economice. În schimb, toți cei ce militau pentru un pact balcanic știa acum mai bine ce piedici aveau de înlăturat. Apăruse posibilitatea să se adâncească elementele ce întruniseră acordul tuturor sau aproape al tuturor, trecându-se la unele măsuri practice comune. Strict conturate, elementele negative nu erau de natură să descurajeze; unii pași comuni se puteau face. Concluzia ce se degaja îndemna la continuarea activității în pofida greutăților ce stăteau în drumul înțelegerii și colaborării între cele șase state balcanice.
I.3 A treia conferință balcanică (București, 22-29 octombrie 1932)
Situația internațională continua să acumuleze elemente de continuă agravare. La conferința dezarmării nu se ajunsese la nici o soluție. Contradicțiile și rivalitățile dintre marile puteri creșteau. Sugestive în acest sens sunt relatările făcute de Beneŝ colegilor săi cu prilejul Conferinței Micii Înțelegeri de la Belgrad (13-15 mai 1932). Informându-i despre discuțiile de la conferința dezarmării el a arătat că reprezentanții Statelor Unite și, într-o anumită măsură, ai Marii Britanii, susțineau cererea Germaniei de a i se recunoaște egalitatea în drepturi în materie de înarmare. În această situație, Beneŝ a considerat necesar să întrebe pe Mac Donald și pe John Simon dacă, în urma rezolvării favorabile a pretențiilor germane, Franța va căpăta asigurări în plus de la Marea Britanie. Asperitățile anglo-franceze au devenit și mai evidente, căci atunci guvernul britanic se dovedea a fi reticent față de planul Tardieu privind confederația dunăreană, deși oficial îl aprobase.
Cei trei considerau că viitorul se contura sumbru, atât din cauză că intrarea lui Hitler în guvern cu ajutorul centrului apărea neîndoielnică, cât și din aceea că Germania, din ce în ce mai agresivă, nu plătea reparațiile fără să întâmpine nici o dificultate, ceea ce, considerau cu toții, va sfârși prin a-i întări poziția.14
În asemenea împrejurări, atât România cât și Iugoslavia, care încercau prin multiple mijloace în cadrul Micii Înțelegeri să impună respectarea tratatelor ce sancționau statutul lor teritorial, apreciau că multe dintre metodele utilizate de organizația lor central-europeană ar putea fi folosite și în Balcani.15
O apropiere se impunea în mod imperativ și în această regiune europeană, unde se încrucișau tot atât de mult ca și în centrul Europei interesele marilor puteri, în dauna statelor balcanice.
Din acest punct de vedere, viitoarea conferință balcanică de la București prezenta mult interes. Se punea însă problema dacă la această conferință era recomandabil să precumpănească problemele politice. În martie avuseseră o întrevedere la Geneva miniștrii de externe ai Iugoslaviei, Greciei și Turciei, care, după informațiile furnizate de ministrul României la Atena, se pronunțaseră împotriva discuțiilor politice în cadrul conferinței balcanice.16
În timp ce se apropia data conferinței se putea înregistra faptul îmbucurător că o destindere se produsese între România și Bulgaria, ceea ce putea fi favorabil celei de-a treia Conferințe balcanice. Deși, oficial, guvernele statelor balcanice nu apăreau pe prim plan în timpul pregătirilor pentru conferință, documentele dovedesc că, de fapt, de guverne depindea participarea sau nu a grupurilor naționale. Astfel la 30 septembrie, ministrul de externe Malinov a fost de acord ca delegația bulgară să participe la conferința balcanică, mai ales atunci când i s-a arătat că acest lucru este necesar, în special, pentru bunele raporturi cu România. Cu acest prilej, primul ministru Mușanov a vorbit ministrului României despre utilitatea unui pod peste Dunăre, despre vizita sa la București și despre o eventuală întrevedere între regele Boris și Carol al II-lea. Reiese, așadar, că se produsese o anumită apropiere bulgaro-română mai ales din cauza intereselor proprii, particulare ale ambelor state. Cu toate acestea, problemele în litigiu nu fuseseră rezolvate, astfel încât, încă înainte de deschidere, a treia conferință balcanică se anunța ca deosebit de dificilă.
La 22 octombrie 1932, conferința și-a deschis în mod oficial, lucrările ei desfășurându-se în sediul parlamentului român. Ministrul de externe Nicolae Titulescu a salutat pe participanți, arătând că apreciază mai ales scopul final al tuturor strădaniilor lor, care, în ultimă instanță era pacea. Caracterizând noțiunea de pace, Titulescu a arătat implicit cum ar trebui să fie și climatul în sânul conferinței balcanice: Pacea nu e sinonimă cu absența războiului. Ea este, în primul rând, o stare de spirit constituită din încredere, din înțelegere mutuală și din credință în viitor. Pacea nu se proclamă. Ea se cucerește.17
A. Papanastassiou, în cuvântarea sa, a ținut să arate că pactul balcanic era tocmai instrumentul politic care se încadra în marile principii evocate de Nicolae Titulescu. Acest pact, făcând elogiul proiectului prezentat la conferință, este chemat să întărească încrederea dintre noi și să dezvolte colaborarea dintre popoarele noastre.18 Trecând apoi în revistă principiile fundamentale ale pactului ce urma să se discute, Papanastassiou a scos în evidență ideile despre neagresiune, despre soluționarea pașnică a diferendelor, despre protecția minorităților, idei destinate să contribuie la întărirea securității, ceea ce constituia însăși esența pactului balcanic.
Ca și la cea de-a doua Conferință, discuțiile dificile s-au purtat în sânul comisiei pentru apropierea politică, condusă de Ștefan Cicio Pop. Dezbaterile s-au concentrat în jurul pactului balcanic. În a treia ședință discuțiile s-au încheiat prin adoptarea pactului balcanic cu majoritate de voturi, consemnându-se absența delegației bulgare.
În celelalte comisii, lucrările s-au desfășurat normal, luându-se hotărâri concrete, care au fost apreciate ca utile în ședința plenară de închidere, constituind puncte din rezoluția votată de cea de-a treia conferință balcanică. În întregul conținut al rezoluției dominau deciziile cu caracter economic. Punctul II includea decizia referitoare la uniunea vamală parțială și la colaborarea economică interbalcanică, vădind temeinicia discuțiilor ce se purtaseră în comisia pentru apropierea economică. De asemenea, hotărârile referitoare la camerele de agricultură, de comerț și de industrie interbalcanică, la creditul agricol, vădeau adâncile preocupări ale burgheziei de a se întrajutora, într-un anumit fel, în această perioadă grea, dominată de criza economică mondială. Partea cea mai dificilă a rezoluției, de care depindea în fond realizarea concretă a tuturor celorlalte hotărâri, era însă punctul I: pactul balcanic. Conferința recomanda guvernelor luarea în considerare a anteproiectului. Reiese în ultimă instanță că numai guvernele urmau să decidă dacă viitoarele conferințe puteau sau nu să dezvolte în continuare tot ceea ce hotărâse a treia conferință balcanică.
Deși inițiativa pentru înființarea acestor conferințe părea, și poate era, într-o anumită măsură, particulară, ele fuseseră și continuau să fie un intrument prin care, fără să se angajeze, guvernele balcanice își sondaseră pozițiile.
A treia Conferință dăduse rezultate buhne. Crease însă și punctul vulnerabil care putea să ducă la dărâmarea întregului edificiu: votase pactul balcanic. Dacă guvernele nu-l acceptau, totul rămânea pe loc. Unul dintre guverne, cel bulgar, avusese o atitudine rezervată, nevoind să se angajeze nici măcar prin grupul național. Guvernul albanez, la rândul său, anunțase că nu va mai participa la viitoarea conferință dacă guvernele nu vor accepta pactul ce li se recomandase.
Conferința se încheia într-o atmosferă de incertitudine. Aparent, totul se desfășurase bine, dar toți se gândeau la viabilitatea rezoluției ce se votase, la incapacitatea conferinței de a determina în mod concret luarea unor măsuri pentru o reală colaborare balcanică. În fond, cea de-a treia Conferință scosese în evidență rolul și posibilitățile limitate ale instituției permanente Conferințele balcanice.
Înainte de a-și încheia lucrările, a treia Conferință a redactat și a difuzat documentul Mesaj către popoarele balcanice. Din nou se evoca criza, arătându-se: Ceasurile extrem de penibile pe care le trăim impun necesitatea uniunii, care – ea singură – ne poate ajuta în mod eficace să facem față actualei crize.19
Mesajul a constituit și un prilej în plus de a arăta celor care nu voiau să înțeleagă întreaga semnificație pozitivă a pactului, că adoptarea lui va facilita soluționarea diferendelor care divizau încă popoarele balcanice. Era tot ceea ce putea face conferința: să creeze un curent favorabil în opinia publică pentru hotărârile luate și să influențeze, pe această cale, guvernele și cercurile conducătoare pentru a le determina să adopte pactul balcanic.
Capitolul II
Semnarea pactului Înțelegerii Balcanice
II. 1 Împrejurări istorice propice pentru crearea unei Înțelegeri Balcanice
Pactul balcanic nu a fost conceput ca un scop în sine. El trebuia să devină instrumentul politic destinat securității securității statelor. România, Iugoslavia și Grecia nu puteau concepe o altă securitate decât aceea ce ar fi salvgardat statu-qou-ul teritorial. Turcia era și ea de acord cu aceste principii, deaorece în împrejurările istorice ale anului 1933 revizuirea nu era altceva decât pretextul utilizat de statele fasciste și revanșarde pentru a pune în aplicare politica lor expansionistă. În Bulgaria, care nu era de acord cu tratatul de la Neuilly, unele cercuri politice voiau să se apropie de celelalte state balcanice deoarece se manifestau de tendințele manifestate de Germania și de Italia. Chiar Albania, supusă aproape cu totul Italiei, vedea în pactul balcanic o posibilitate, o speranță de a scăpa de jugul italian. Problema securității era, așadar, problema majoră nu numai în statele din centrul Europei, ci și în cele din Balcani.
Turcia propusese și propunea mereu ca planurile de securitate să se facă și cu participarea Uniunii Sovietice. Din februarie 1933, de când, propunând definirea agresiunii, U.R.S.S. se pronunțase în fond pentru respectarea tratatelor existente, statele balcanice priveau cu interes și cu deosebită atenție acțiunile politice ale Uniunii Sovietice. Pe de altă parte, Franța, care încheiase în 1932 un tratat de neagresiune cu U.R.S.S., și ar fi dorit ca și aliatele sale să se apropie de acest stat.20
În iulie s-a înregistrat la Sofia o anumită dorință de a începe discuții, mai ales cu România. Primul ministru bulgar a invitat în mod oficial pe Titulescu pentru a putea discuta despre un eventual acord româno-bulgaro-iugoslav, chestiune care fusese deschisă de diplomatul român în convorbirile avute cu minstrul de externe Malinov.
Guvernul iugoslav dorea mult ca Titulescu să se ducă la Sofia, iar ministrul de externe al României dorea și el acest lucru, dar nu era încă hotărât, dându-și seama că piedicile pentru înfăptuirea unui Locarno balcanic nu erau încă serioase. La Sofia sosise în august și importantul om de stat Edouard Herriot, probabil pentru a influența guvernul bulgar în favoarea unui Locarno balcanic. În presa bulgară apăruseră însă articole care dovedeau că omul politic francez nu dobândise prea mult. Cu toate că atmosfera nu părea tocmai prielnică pentru înfăptuirea unui Locarno balcanic, presa bulgară se exprimase totuși cu simpatie pentru vizita la Sofia a primului ministru, a ministrului de externe și a douăzeci de deputați turci care urmau să sosească în ajunul datei de 20 septembrie 1933. Se sublinia că, dacă Bulgaria nu se alătură unui pact multilateral, ea se pronunță pentru acorduri politice bilaterale cu acele state mari sau mici care și-ar putea coordona interesele cu acelea ale statului și politicii naționale bulgare. Toată această campanie de presă, precum și declarațiile oficiale ce se făceau în Bulgaria nu corespundeau însă întru totul cu hotărârile ce se luaseră în ultima vreme la Sofia de către rege și de către guvern, care înclinau atunci spre o colaborare ceva mai efectivă cu România și Iugoslavia.
Spre sfârșitul lunii septembrie s-a trasat la Sinaia planul unei campanii destinate să creeze o uniune regională sau un acord multilateral, în scopul de a apăra securitatea statelor din peninsulă: guvernele și capii acestor state intraseră direct în arena politică, sperând să soluționeze cu plenipotența ce posedau dificultăție ce barau drumul unei înțelegeri balcanice.21
Paralel cu acțiunile întreprinse de România și Iugoslavia se desfășurau acțiuni similare turco-grecești.
După semnarea convenției de definire a agresiunii, Elefteron Vima a publicat la 19 iulie, sub semnătura lui Pappanastassiou, un articol deosebit de sugestiv. Ideile exprimate vădeau, în mare măsură, punctul de vedere al majorității cercurilor politice în legătură cu pactul balcanic. Caracterizând atitudinea Turciei, Papanastassiou arăta că cele de seamă popasuri ale acestei politici au fost pactele de prietenie cu Rusia, Italia și Grecia, precum și înțelegerile economicecu aceste state. Făcând apoi elogiul amiciției turco-elene, relevând importanța pactului de prietenie, acordurile comerciale, colaborarea în chestiunea tutunului, Papanastassiou considera că, prin faptele lor, Grecia și Turcia se dovedesc a fi sprijinitori de seamă ai colaborării balcanice. Înfăptuirea acestei colaborări, considera omul politic, era cu atât mai necesară cu cât nereușita Conferinței de la Londra cât și a conferinței dezărmării au arătat că pentru cooperarea economică și pentru dezarmare era nevoie de o apropiere politică a statelor din diferite regiuni. O organizare de acest fel se impunea, conchidea Papanastassiou, din pricina primejdiei de război ce a început a se arăta pe orizontul internațional în urma schimbării lăuntrice din Germania.
Din aceste cauze, lămurite în chip deslușit în articolul menționat, la Ankara și Atena, mișcarea pentru pactul balcanic a luat în această perioadă un caracter aproape oficial. Pactul greco-turc de Antantă Cordială semnat la 14 septembrie 1933 constituia, de altfel, o chezășie a unității de vederi dintre cele două state, hotărăte să apere statu-qou-ul teritorial și pacea peninsulei.22
Ideile României și Iugoslaviei, state care aveau însemnate interese balcanice, se conjugau în această vreme, în chip armonios, cu cele ale Greciei și Turciei.
II. 2 Pactul Înțelegerii Balcanice (Atena, 9 februarie 1934)
România, Grecia, Turcia și Iugoslavia se puseseră, în principiu, de acord asupra conținutului pactului balcanic, care, în esență, era un istrument destinat să impună respectarea statu-qou-ului teritorial împotriva revizionismului agresiv. Tocmai din această cauză, guvernul iugoslav voia să completeze pactul politic cu prevederi ce urmau să stipuleze garanții cu caracter militar. Expunând acest punct de vedere, Jevtič a ținut să precizeze că un pact politic, pur și simplu, care n-ar adăuga garanții efective nu ar avea pentru Iugoslavia o valoare proporțională în legătură directă cu nevoile ei efective de securitate. Nicolae Titulescu considera că formula apărării securității frontierelor balcanice din textul pactului conținea implicit și necesitatea unor convenții militare.
Încă de la 4 februarie, Titulescu a dat instrucțiuni ca ministrul României la Belgrad să anunțe parafarea pactului balcanic și să adreseze ministrului Bulgariei, asigurându-l că, după ce pactul balcanic se va semna de către cei patru, guvernul român este gata să încheie cu Bulgaria u tratat de neagresiune pe baza Convenției de la Londra. Atsfel, încă în ajunul semnării oficiale a pactului balcanic se crease o atmosferă prielnică pentru strângerea legăturilor cu Bulgaria, în speranța că, în timp, ea va adera la noul pact de securitate ce se încheiase în Balcani.23
Pentru această frământată regiune europeană, pactul balcanic, semnat într-un moment de ascensiune a fascsimului, constituia un eveniment istoric de mare importanță. Toți erau conștienți că nu se punea numai problema garantării frontierelor balcanice, ci că se făcea un pas serios spre salvgardarea păcii, spre întărirea securității.
În Grecia șefii opoziției, deși avea fiecare unele rezerve, au fost de acord că pactul trebuie încheiat. Raportând la București discuțiile avute cu aceștia, Titulescu relata că Papanastassiou, deși a protestat împotriva faptului că Bulgaria nu a aderat, a asistat la ceremonia iscălirii și i-a adresat lui Titulescu o caldă scrisoare de felicitare.
Într-o atmosferă solemnă s-a desfășurat în aula mare a Academiei din Atena ceremonia oficială a semnării pactului. Trupele garnizoanei erau înșirate pe străzi, iar Ministerul de Război, printr-un ordin circular, a dat instrucțiuni ca ziua de 9 februarie să fie consfințită ca o zi istorică pentru stat, ca o mare sărbătoare, făcându-se pretutindeni slujbe bisericești și ceremonii militare.24
Examinarea documentelor ce s-au semnat la Atena sugerează faptul că ele au fost elaborate în spiritul unei evidente dorințe de a apăra pacea. Apărarea echilibrului teritorial existent avea în acele împrejurări istorcie o anume semnificație.
Prin ce mijloace practice înțelegeau cele patru state balcanice să contribuie la întărirea acestor principii?
Își garantau mutual securitatea frontierelor balcanice;
Se angajau să se consulte în probleme ce le puteau afecta interesele și se legau să nu întreprindă vreo acțiune politică față de orice altă țară balcanică nesemnatară a prezentului acord, fără aviz prealabil
Nu se putea lua nici o obligație față de vreo țară balcanică fără consimțământul celorlalte părți (art. 2)25
S-a creat astfel o solidaritate colectivă, care nu putea servi decât păcii, căci se putea opri, pe baza acestui articol prevăzut în pact, orice gest unilateral care ar fi putut dăuna păcii. Ultimul articol stabilea că pactul rămânea deschis oricărei țări balcanice a cărei adeziune făcea obiectul unei examen favorabil din partea părților contractante, fapt ce vădea dorința tuturor de a primi cât mai curând și adeziunea Bulgariei.
Protocolul anexă, parte integrantă a pactului, scotea și mai mult în evidență spiritul întregului tratat. Se preciza la punctul 1, că cei patru erau animați de dorința de a pune în vigoare convențiile de definire a agresiunii, deoarece considerau drept agresoare țara ce-ar fi contravenit art. 2 din convenția menționată. Punctul trei definea și mai limpede poziția celor patru state față de tendințele cotropitoare ale puterilor fasciste. Implicit însemna că pactul balcanic se opunea indirect și puterii nebalcanice agresoare, ceea ce constituia una dintre caracteristicile pozitive ale acestui document istoric. Punctul 8 scotea în evidență sensul adânc al punctelor anterioare, căci se referea la menținerea ordinii teritoriale stabilită, considerată ca definitivă.26
Anexele secrete ale pactului scot în evidență caracterul său pașnic, defensiv. O parte integrantă a pactului era, de pildă Declarația ministrului de externe al Turciei, prin care guvernul acestui stat făcea cunoscut că în nici un caz Turcia nu admitea să se angajeze, în indiferent ce act, ce ar fi fost îndreptat împotriva Uniunii Sovietice. Deosebit de semnificativ este, de aceea, și Declarația celor trei miniștri de externe, ai României, Iugoslaviei și Greciei, care constată că ea nu este contrară pactului balcanic și politicii de pace purtată de cele trei țări.
Protocoalele de semnătură 1 și 2 ce erau anexate tratatului, specificau în mod concret ordinea teritorială stabilită, ca și angajamentul părților contractante de a încheia convenții corespunzătoare scopului urmărit de pactul balcanic, adică menținerea statu-qou-ului teritorial. Întregul tratat, prin conținutul său, avea un aspect clar defensiv, căci chiar stipulațiile lui secrete se refereau doar la garantarea, prin mijloace practice, a statutului teritorial ce ar fi putut fi atacat nu atât de Bulgaria, care era invitată să se asocieze acestui pact, ci de statele fasciste și revanșarde, agresive, ce puteau utiliza Bulgaria ca instrument.27
Elocvente sunt în acest sens îndrumările date presei la 10 februarie 1934 de Subsecretariatul de Stat al Ministerului Afacerilor Externe român cu privire la conținutul noului pact. La punctul I al acestui document se arăta textual că pactul balcanic, ca și Mica Înțelegere, are față de revizionism semnificația unei a doua frâne puternice împotriva schimbării fruntariilor.28
Statele contractante vroiau să creeze un front organizat al păcii împotriva tendințelor de expansiune și de dominare ale puterilor revizioniste și fasciste, având obiective cu mult mai largi decât securitatea frontierelor balcanice.
Interesante și sugestive, tocmai sub acest aspect, sunt declarațiile fîăcute presei de Nicolae Titulescu, care considera că acest tratat este, în adevăr, unul din instrumentele de pace cele mai puternice pe care putem să ni le dăm.29 Omul de stat român a scos în evidență cu acest prilej și concepțiile etico-politice care stăteau la baza pactului de la Atena: Adevărata concepție a securității trebuie să fie preventivă, iar nu represivă. Dacă ajunge cineva la represiune înseamnă că prevențiunea nu a fost suficientă.30 Cea mai ascuțită și mai minuțioasă exegeză nu ar fi putut conchide altceva despre noul pact antirevizionist decât că el constituia un instrument politic preventiv necesar, în împrejurările istorice de atunci, împrejurări care, în mod obiectiv, au determinat crearea lui.
II. 3 Primele acțiuni ale Înțelegerii Balcanice
După ce, la 16 iunie 1934, România și Iugoslavia au ratificat pactul Înțelegerii Balcanice, climatul intern al noii organizații s-a ameliorat prin înlăturarea asperităților ce împiedicaseră pînă atunci dezvoltarea sa normală.
Pe plan internațional se desemna din ce în ce mai clar, în această perioadă un sistem concret de securitate antirevizionist, bazat, în primul rând pe o deplină înțelegere franco-sovietică. Participarea U.R.S.S. la un pact oriental și chiar sud-oriental de garanție mutuală, ca și intrarea acestui stat în Societatea Națiunilor erau urmărite cu interes de statele Înțelegerii Balcanice.
În atmosfera aceasta, în care găsirea mijloacelor de securitate cele mai adecvate se afla în primul plan atât în preocupările popoarelor, cât și în ale guvernelor, România a semnat convenția militară cu Turcia, prevăzută în pactul Înțelegerii Balcanice, identică cu cea iugoslavo-turcă. Articolele I și II ale acestei convenții prevedeau că, în caz de atac al unui stat balcanic, singur sau împreună cu un stat nebalcanic, cealaltă înaltă parte contractantă se va considera ea însăși atacată și va trece în mod exclusiv la acțiune militară.31
La 15 septembrie 1934, Consiliul permanent al Înțelegerii Balcanice a publicat un comunicat oficial, luând pentru prima oară o atitudine precisă față de marile probleme ce se discutau atunci în întreaga lume. În cele două reuniuni care s-au ținut sub președinția lui Maximos, Consiliul a decis că cele patru state aliate vor vota în favoarea intrării Uniunii Sovietice în Societatea Națiunilor; și-au exprimat simpatia pentru pactul oriental de securitate, subliniind și importanța pe care ar avea-o la menținerea păcii pactul mediteranean ce se discuta tot atunci. În punctul 4 al comunicatului menționat se preciza că statele Înțelegerii Balcanice erau hotărâte să continue demersurile pentru colaborarea cu toate statele balcanice, fiind de aceea deosebit de satisfăcute de vizita regelui Alexandru al Iugoslaviei la Sofia.
Această poziție hotărâtă a Înțelegerii Balcanice pentru apărarea securității europene, pentru salvgardarea păcii s-a conturat și mai mult în octombrie 1934, când s-a produs atentatul terorist de la Marsilia împotriva lui Louis Barthou și a lui Alexandru I al Iugoslaviei.
La 19 octombrie, a fost convocată la Belgrad, o sesiune extraordinară a Consiliului, publicându-se un comunicat oficial deosebit de grăitor. Consiliul condamna cu hotărâre crima și cerea o colaborare a tuturor statelor atât pentru stabilirea responsabilității, cât și pentru luarea măsurilor internaționale corespunzătoare, în scopul de a se evita în viitor conflicte și mai grave. Demnă de relevat este și declarația celor patru state, inclusă în comunicatul menționat, prin care se sublinia că, orice s-ar întâmpla, statele Înțelegerii Balcanice nu vor devia de la politica lor actuală din cauza actelor teroriste și că vor continua cu neobosită energie politica ce au practicat până azi.32 Un comunicat cu termeni identici a fost publicat și de Mica Înțelegere, fapt care demontra concepțiile asemănătoare ale celor două organizații cu activități paralele.
Atitudinea net antirevizionistă a comunicatului Înțelegerii Balcanice de la 19 octombrie arată, în chip deslușit, linia directoare pe care se axa întreaga activitate a noii organizații ce se înfăptuise în Balcani.
Nicolae Titulescu a trasat și un întreg program de activitate, care nu lasă nici o urmă de îndoială asupra scopurilor urmărite de Înțelegerea Balcanică: Ideile nu mor cu aceia care le întrupează. Înțelegerea Balcanică este o vastă asociație de state, având ca scop menținerea păcii prin crearea unei forțe colective impunătoare, pusă în slujba practicilor internaționale celor mai corecte și mai amiabile, dar această organizațieare suficiente forțe ca atunci când pacea ar fi tulburată chiar pe teritorii nebalcanice, ea să poate face față împrejurărilor. Cred că suntem în măsură să putem afirma că Înțelegerea Balcanică a coordonat în așa măsură acțiunea ei cu aceea a celorlalți factori pacifici, încât ea ar rămâne în tot cuprinsul ei stăpână pe situație.33
Această idee a fost inclusă și în comunicatul Consiliului permanent, publicat la 3 noiembrie 1934, producând pretutindeni o puternică impresie. La Sofia, de pildă, comunicatul a stârnit interes deoarece se stăruia în special asupra hotărârii referitoare la rezolvarea chestiunilor pendinte cu celelalte state balcanice vecine implicit ce înțelegea că tratativele celor patru cu Bulgaria vor continua. În general, în acest stat se menținea ideea privind o apropiere de cele două organizații: Mica Înțelegere și Înțelegerea Balcanică.
Lucrările de la Ankara ar fi putut fi privite ca deosebit de satisfăcătoare dacă nu ar fi fost tulburate de opoziția venizelistă ce se agita atunci împotriva unei eventuale fuziuni dintre Înțelegerea Balcanică și Mica Înțelegere.
Totuși, în timpul sesiunii Consiliului permanent de la Ankara, campania despre fuziunea celor două organizații a fost reluată, în special de Elefteron Vima. Se spunea în chip deslușit că opinia publică elenă considera că inițiativa măsurilor ce s-ar lua împotriva organizaților teroriste trebuie să revină Societății Națiunilor, și nicidecum Înțelegerii Balcanice și Micii Înțelegeri. Pentru ca să nu existe nici o urmă de îndoială asupra părerilor opoziției venizeliste, Elefteron Vima s-a referit direct la sesiunea de la Ankara, declarând că Grecia nu poate participa la impunerea unor sancțiuni ca acelea la care face aluzie ministrul României, Titulescu.
Agitația împotriva fuziunii s-a extins de altfel și mai mult, luându-se drept pretext scrisoarea trimisă de Venizelos lui Maximos încă înainte de plecarea acestuia la sesiunea de la Ankara. Primul ministru Tsaldaris s-a simțit obligat, din cauza știrilor răspândite de Elefteron Vima, să de aun comunicat de presă prin care preciza că guvernul elen respingea orice gând de fuziune a Înțelegerii Balcanice cu Mica Înțelegere. Guvernul ele, care conlucra cu celelalte semnatare ale pactului balcanic în sforțările lor de întărire a păcii, nu este dispus a lua angajamente extrabalcanice, ce ar putea expune țara la primejdii.34
Acest punct de vedere al guvernului grec a produs satisfacție în statele fasciste, cât și unele cercuri politice din diferite alte state care nu vedeau cu ochi buni întărirea celor două organizații politice antirevizioniste din centrul Europei și din Balcani.
În pofida campaniei de presă ostile Înțelegerii Balcanice, campanie care nu se ducea numai în Germania, statele Înțelegerii Balcanice își strângeau legăturile și înfăptuiau pas cu pas programul lor de securitate.
Între Grecia și Turcia s-a parafat la 2 noiembrie 1934, la Ankara, o convenție de asistență militară, fără nici un fel de rezerve.
La 11 decembrie 1934, ministrul de externe al Turciei se găsea la Geneva la o ședință a Consiliului Înțelegerii Balcanice și cu acest prilej a dat informații suplimentare cu privire la convenția militară eleno-turcă. Cu toții au ajuns la concluzia că această convenție consolida spiritul, ca și ponderea pactului Înțelegerii Balcanice, căci se punea în vigoare articolul ce făcuse obiectul declarației interpretative a guvernului grec.35
Din convenția eleno-turcă reieșea că, dacă Turcia sau Grecia ar fi fost atacate de un stat balcanic, singur sau aliat cu vreo altă putere, ele ar întreprinde imediat operații militare corespunzătoare și că România și Iugoslavia, care semnaseră convenții similare cu Turcia, vor trece și ele imediat la operații militare.
Prin acest sistem de convenții bilaterale semnate cu Turcia, cei patru aliați izbutiseră să lucreze în spiritul pactului defensiv al Înțelegerii Balcanice. Circumscriind obligațiile militare ale Greciei numai la Turcia, nu se leza câtuși de puțin conținutul declarației interpretative făcute în fața parlamentului de către guvernul elen. Totodată se găsiseră mijloacele practice destinate să impună respectarea statu-qou-ului teritorial.
Spre sfârșitul anului 1934, Înțelegerea Balcanică pășea cu fermitate pe calea securității, pe calea luptei pentru menținerea păcii împotriva tendințelor agresive, afișate din ce în ce mai deschis de statele fasciste și revanșarde
Capitolul III
Înțelegerea Balcanică și securitatea colectivă
III. 1 Înțelegerea balcanică și frontul de la Stresa (aprilie 1935)
Opoziția Germaniei naziste față de acest pact se desfășura pe multiple planuri. Un mijloc era îndeosebi acela de a convinge Marea Britanie despre inutilitatea și chiar despre primejdia unor asemenea angajamente politice.
După ce Germania a reînființat serviciul militar obligatoriu și a putut constata că acțiunea concertată franco-britanică, hotărâtă prin acordul de la 3 februarie 1935, nu a fost pusă în practică, la Berlin certitudinea că nu se poate înjgheba un front comun antigerman.36
Germania nazistă camufla însă țelurile sale expansioniste, ca și acțiunile sale agresive, sub vălul anticomunismului. Reluând după douăzeci și unu de ani, teza misiunii istorice a națiunii germane, menită să apere civilizația europeană, Hitler a căutat să convingă guvernul britanic că nu poate accepta ideea pactului oriental de securitate colectivă și deci asistența mutuală, căci aceasta ar obliga la o cooperare cu forțele sovietice. Propunea, de aceea, angajamente limitate de neagresiune sau promisiuni de a nu ajuta un eventual agresor. Dar tocmai, înaceastă perioadă, Germania nu mai ascundea aproape aproape de loc dorința de a-i recăpăta coloniile, așa încât Marea Britanie și Franța au hotărât să ia măsuri în vederea izolării celui de-al treilea Reich. În acest scop au cerut colaborarea Italiei fasciste, inițiind cunoscuta conferință de le Stresa care și-a desfășurat lucrările în aprilie 1935.
În statele balcanice se urmăreau, pas cu pas, discuțiile și tratativele cu al III-lea Reich, ca și încercările Marii Britanii și ale Franței de a opri expansionismul nazist printr-o înțelegere cu Italia.37
Exista o oarecare îndoială despre eficacitatea acestei combinații politice, și, cum era firesc, în Balcani, ca și în centrul Europei, s-au intensificat măsurile militare de autoapărare
Turcia și-a întărit forțele militare din Tracia. România, de asemenea, se străduia să-și mărească capacitatea de rezistență, insistând că Franța să-și mărească capacitatea de rezistență, insistând că Franța să nu ceară petrol pentru arieratele comerciale, ci doar pentru armamentul comandat acolo; căci, prin înarmare, arăta Titulescu, România își asigura trăinicia ființei de stat în viitor.
Prevederile incluse în paragraful 6 al rezoluției elaborate la Conferința anglo-franco-italiană de la Stresa, conferință destinată să impună respectul tratatleor, au surprins dureros statele balcanice.38
La 10 aprilie 1935, Mussolini, în calitate de președinte al Conferinței de la Stresa, a adresat acestor state o telegramă privind revizuirea tratatelor de la Neuilly, Saint-Germain și Trianon. El recomanda examinarea acestei chestiuni în vederea reglementării ei pe cale contractuală, în cadrul garanțiilor internaționale și regionale de securitate. Rezoluția Conferinței de la Stresa releva, în chip neîndoielnic, poziția revizionistă adoptată de cele trei state participante.
În documntele elaborate la Stresa se constată că Austria, Ungaria și Bulgaria doresc să revizuiască statutul militar al tratatelor de pace și, de aceea, conferința a decis să informeze statele interesate recomandând diferite guverne examinarea și reglementarea revizuirii statutului militar pe cale contractuală în cadrul garanțiilor existente.
Ca urmare a acestei hotărâri, care fusese comunicată în mod oficial guvernelor lor, reprezentanții celor două organizații antirevizioniste, Mica Înțelegere și Înțelegerea Balcanică, s-au întrunit la 15 aprilie 1935 la Geneva.39 La Hotel des Bergues, sub președinția lui Nicolae Titulescu, au fost dezbătute chestiunile ridicate de rezoluția Conferinței de la Stresa. În comunicatul oficial comun se apreciau ca pozitive acțiunile în legătură cu opera de organizare a păcii europene, și se lua act de faptul că – relativ la revizuirea tratatelor – celei trei state întrunite la Stresa, s-au abținut, în mod voluntar, de a formula orice apreciere de fond asupra chestiunii, care trebuia rezolvată în mod liber, de a formula orice apreciere de fond asupra chestiunii, care trebuie rezolvată în mod liber de guvernele interesate. Se conchidea că o atare procedură de liberă negociere va trebui să fie strâns condiționată de noi garanții de securitate.
Comunicatul oficial al Micii Înțelegeri și al Înțelegerii Balcanice nu lăsa să se întrevadă nici îndoiala, nici dezamăgirea produsă de hotărârea ce fusese luată la Stresa.
Starea de încordare ce se produsese în statele balcanice s-a mai atenuat într-o anumită măsură în urma faptului că guvernul francez se arăta totuși hotărât să ducă o politică de strânsă colaborare cu Sovietele, Mica Înțelegere și blocul balcanic, ceea ce vădea că lupta pentru securitatea europeană continua.
În urma Conferinței de la Stresa și deci a rezoluției referitoare la revizuirea tratatelor pe cale contractuală, în sânul Înțelegerii balcanice crescuse dorința de a contribui și mai mult la realizarea pactului oriental, de a crea o apropiere cât mai strânsă de U.R.S.S.
III.2 Consolidarea Înțelegerii Balcanice. Semnificația convențiilor militare (29 noiembrie 1935)
Marea Britanie nu încuraja însă, în această perioadă demersurile întreprinse de Înțelegerea Balcanică pentru consolidarea păcii. Acordul naval încheiat de Anglia cu al III-lea Reich a întărit poziția Germaniei naziste și a creat acestui stat agresiv și revanșard, între altele, avantajul de a redeveni factorul maritim hotărâtor în Baltica, răsturnând cu desăvârșire raportul de forțe navale în apele daneze. Pe de altă parte, semnarea naval menționat dovedise, foarte curând, că nu mai exista solidaritate între puterile care înfăptuiseră frontul de la Stresa. Pactul oriental de securitate franco-sovietic era de asemenea permanent torpilat.
Era evident că în această perioadă întreaga activitate politică a Înțelegerii Balcanice se caracteriza printr-o continuă și sârguitoare luptă cu scopul de a impune respectarea pactului Societății Națiunilor, menținerea echilibrului european și deci a statu-qou-ului teritorial.40
Din această cauză, Înțelegerea Balcanică câștiga din ce în ce mai mult prestigiu, fapt ce reiese și din atitudinea luată de Albania. Teama ca acest stat să nu fie înglobat cu totul în teritoriul Italiei a determinat pe regele Zogu să ceară intrarea în Înțelegerea Balcanică. În general, Belgradul, care era cu totul ostil acțiunii italiene de a organiza din punct de vedere militar Albania împotriva Iugoslaviei, dorea să sprijine cererea regelui Zogu.
Era deci, în principiu, de acord cu aderarea Albaniei la Înțelegerea Balcanică, însă se temea de reacția lui Mussolini. A condiționat de aceea intrarea Albaniei în Înțelegerea Balcanică de încheierea unui pact al Mării Adriatice împreună cu Grecia, Italia și, bineînțeles, Albania.
România nu a pus nici o condiție. Dând instrucțiuni ministrului Albaniei de a intra în Înțelegerea Balcanică și va fi fericit să dea același vot afirmativ cu prilejul viitoarei întruniri a Consiliului permanent. În iulie 1935, Albania, asigurată fiind de acordul României, făcea concomitent sondaje pe lângă guvernele grec și turc.41
Este posibil ca o cauză a neintrării Albaniei în Înțelegerea Balcanică să fi fost și lipsa unei acțiuni concrete și concertate, dar principalul motiv a fost incapacitatea guvernului albanez de a se elibera de Italia fascistă. Întreaga Albanie era înțesată de fortificații italiene: la Milot, fortificațiile erau terminate, la Elbasan erau în curs de efectuare. În plus, guvernul de la Roma făcea măsurători de tragere pentru artilerie în regiunile mai accesibile, spre Grecia sau spre Iugoslavia.42
Toate acestea, ca și atmosfera generală îngrijorătoare, au determinat acțiuni petnru punerea în vigoare a acordurilor militare din cadrul Înțelegerii Balcanice. Inițiativa a luat-o noul guvern iugoslav, condus de Miln Stojadinovič.
Guvernul iugoslav cerea o cât mai apropiată reuniune a experților militari, fapt cu care Titulescu s-a declarat de acord. La 29 noiembrie 1935, experții militari ai celor trei state s-au întâlnit la Belgrad, parafând convenția militară. S.-au concretizat astfel articolele referitoare la securitatea balcanică prevăzute în pactul de la Atena din 9 februarie 1934. Tot atunci, de comun acord, s-a hotârât să se poarte negocieri cu guvernul grec pentru a obține ratificarea anexei secrete militare a pactului balcanic, precum și acceptarea convenției militare româno-turco-iugoslavă de la 29 noiembrie 1935. Se știe că în mai 1934, la întrunirea de la Geneva a Înțelegerii Balcanice, Grecia ceruse să rămână neutră în cazul unui atac al Bulgariei împreună cu un stat nebalcanic, obligându-se în schimb să apere neutralitatea Salonicului. Toți au fost atunci de acord cu această rezervă, dat fiind mai ales disproporția de forțe între Grecia și Italia, considerându-se că era mai bine ca Salonicul să rămână deschis în caz de conflict decât ca Grecia să fie blocată de flota italiană. Se nădăjduia că guvernul grec va accepta să ratifice noua convenție, cu atât mai mult cu cât regele George al II-lea al Greciei, de curând instalat, declarase ministrului Turciei că el înțelege să întărească valoarea morală a Pactului Înțelegerii Balcanice.
Cu prilejul întâlnirii de la Belgrad, delegația turcă a propus spre studiu și un plan de armonizare a planurilor militare ale Înțelegerii Balcanice cu cele ale Micii Înțelegeri. În orice caz, este semnificativ faptul că în timp ce se desfășura la Belgrad conferința experților militari ai Înțelegerii Balcanice, se desfășura și conferința șefilor de stat-major ai Micii Înțelegeri.
Activitatea statelor Înțelegerii Balcanice era privită cu simpatie și interes de statele iubitoare de pace. Se înțelegea bine în aceste state că tratatele militare turco-iugoslav, ce se parafaseră de curând, erau tratate defensive îndreptate împotriva tendințelor agresive ale statelor fasciste și revanșarde.
Spre sfârșitul anului 1935, consolidarea organizației antirevizioniste Înțelegerea Balcanică se înfăptuia pas cu pas, având întreaga simpatie și aprobarea statelor iubitoare de pace.
III. 3 Semnarea convențiilor militare ale Înțelegerii Balcanice
În această perioadă, în statele Înțelegerii Balcanice, fără să se fi întâmplat vreo modificare a liinilor directoare ale politicii externe, s-au produs evenimente care au creat o anumită stare de echivoc și chiar de lipsă de încredere.
În Grecia se instaurase la 4 august 1936, dictatura generalului Metaxas, care, sub pretextul pericolului comunist, dizolvase toate partidele politice.
În România, Nicolae Titulescu fusese înlăturat, ceea ce produsese o profundă neliniște în Turcia. Presa nu voia să dea crezare declarațiilor noului ministru de externe Victor Antonescu potrivit cărora România rămânea pe linia politicii ei tradiționale. Faptul era perfect real, dar zvonurile contrarii persistau la Ankara.
În asemenea condiții s-au continuat pregătirile începute în august și septembrie în vederea încheierii convențiilor militare defensive. Aceasta se impunea cu atât mai mult cu cât cele patru state își dădeau seama că trebuie să conteze, în fond, doar pe propriile forțe. Aceste evenimente, ca și altele cu caracter similar, au grăbit semnarea convențiilor militare.43
S-au semnat două convenții militare. Una între România, Iugoslavia și Turcia și alte între toate cele patru state ale Înțelegerii Balcanice. Din discuțiile purtate de Stojadinovič la Ankara reiese că atât Turcia, cât și Iugoslavia erau de părere că asupra convenției în trei va trebui să se păstreze secretul, chiar și față de Grecia. La 6 noiembrie 1936 s-a semnat în asemenea condiții convenția militară în trei, iar la 10 noiembrie 1936 convenția militară în patru. În ceea ce privește Grecia, convenția stipula că aplicarea prevederilor incluse se va face în conformitate cu declarația conținută în scrisoarea adresată de Metaxas, la 5 mai 1936, către Rüstü-Aras, președinte în exercițiu al Înțelegerii Balcanice.
Evident, Înțelegerea Balcanică căuta să pună în vigoare principiile defensive ale pactului tocmai într-un moment când securitatea Balcanilor, ca și a întregii Europe, era amenințată grav. Se știe că la 16 octombrie 1936, regele Belgiei a repudiat alianța militară cu Franța, declarând că în fața șovăielilor guvernului acestui stat, ca și a pasivității Angliei, Belgia se vede pusă în situația de a-și asigura securitatea prin sistemul neutralității. Câteva zile mai târziu, relațiile germano-italiene se strângeau prin vizita contelui Ciano la Berchetesgaden, Germania recunoscînd atunci legitimitatea protocoalelor de la Roma iar Italia caracterul german al Austriei. Ambele state considerau, de asemenea, că pactul Societății Națiunilor trebuie modificat, prin separarea lui de tratatul de la Versailles. În sfârșit, încordarea a persistat, deoarece, la 10 noiembrie, Mussolini a rostit la Milano faimosul său discrus revizionist, vorbind totodată despre naufragiul ideologiei wilsoniene și despre iluzia dezarmării și a securității colective.Așadar, blocul germano-italian începuse să pună condiții inacceptabile celorlalte puteri, într-o formă amenințătoare.
În această atmosferă apăsătoare a apărut din nou ideea unui front moral al păcii, care să activeze în sânul Societății Națiunilor, front ce ar fi fost organizat din statele mici și mijlocii, din Înțelegerea Balcanică, Mica Înțelegere și Uniunea Baltică.44
Poziția concesivă a marilor puteri occidentale slăbea însă încercările de rezistență ale acestor state, ceea ce nu putea decât să bucure pe agresorii fasciști și revanșarzi.
Înțelegerea Balcanică se simțea însă, într-un anumit fel, mai asigurată din cauza convențiilor militare defensive încheiate de curând.
Capitolul IV
Activitatea Înțelegerii Balcanice pentru menținerea statu-qou-ului teritorial
IV. 1 Înțelegerea Balcanică și consecințele acordului de la Munchen
În septembrie 1938, când criza cehoslovacă zguduia din temelii Europa Centrală, Înțelegerea Balcanică se simțea întărită, cu atât mai mult cu cât aprecierile pozitive despre acordul de la Salonic continuau să sosească în cele patru capitale. Cehoslovacia își exprima satisfacția pentru acest acord, dându-i asentimentul la renunțarea aplicării dispozițiilor conținute în partea a patra a tratatului de la Neuilly.
Cele patru state erau din ce în ce mai conștiente de răspunderea ce aveau într-un moment când se punea în discuție pacea lumii. Tocmai din această cauză au hotărât să fie deosebit de prudente la sesiunea Societății Națiunilor, unde din nou se punea problema modificării pactului.
Guvernul de la Atena, ca și cel român, considera că o discuție asupra articolului 19 din pact nu ar fi de loc utilă, ea neputând duce la altceva decât la neînțelegeri între membri Societății.
La 16 septembrie, Consiliul permanent al Înțelegerii Balcanice s-a întrunit la Geneva cu prilejul sesiunii Societății Națiunilor. Constatând gravitatea excepțională a situației internaționale, cele patru delegații au socotit cu totul neoportun de a se proceda la o reformă a pactului. Au considerat, în consecință, că disputa asupra articolului 19 din pact nu trebuie să aibă loc. Atitudinea Înțelegerii Balcanice denota atât maturitate de gândire cât și o apreciere realistă, o analiză lucidă a situației. Apărând Societatea Națiunilor, cele patru state apărau, în fond, principiile de bază ale propriei organizații.45
Evenimentele se succedau în toamna anului 1938 cu o deosebită rapiditate. Opinia publică asista uluită la recrudescența directoratului european în patru, care era hotărât, fără scrupule, să dea naziștilor un important teritoriu al Cehoslovaciei. Dacă unii oameni politici francezi îndrăzneau să mai invoce atunci ca justificare ideea statelor unite ale Europei, așa cum o concepuse Briand, aceasta nu făcea decât să întărească neîncrederea statelor mici și mijlocii. Ele erau convinse că Cehoslovacia era sacrificată pentru interesele marilor puteri.
România a depus atunci mari eforturi pentru a-și salva aliata: pe lângă susținute și neîntrerupte intervenții diplomatice atât în marile capitale, cât și la Belgrad, a fost gata să îngăduie zborul avioanelor sovietice deasupra teritoriului său, în cazul că U.R.S.S dorea să ajute Cehoslovacia.46
În cadrul Înțelegerii Balcanice, celelalte trei state și-au definit atunci poziția în chestiunea cehoslovacă în sensul unei stricte neutralități.
Imediat dupa ce acordurile de la München au fost semnate, poziția multor oameni politici francezi devenise mai mult decât pesimistă față de eforturile de reistență antinaziste depuse de statele mici. Statele Înțelegerii Balcanice erau pe deplin conștiente că li se recomanda, în fond, să nu mai încerce nimic, căci era un fapt bine cunoscut pretutindeni că Societatea Națiunilor nu le mai putea oferi un sprijin efectiv.
Pe la începutul lunii octombrie soseau știri alarmante potrivit cărora cele patru mari puteri vor constitui o instituție permanentă, destinată să rezolve și alte probleme similare celor dezbătute în septembrie la München. În asemenea împrejurări, cu totul descurajatoare, statele Înțelegerii Balcanice știau că singura lor forță constă în unire, în deplina lor solidaritate. O organizație regională puternică, credeau aceste state, servind și securității în general.47
Atenția multor guverne se îndrepta în această perioadă spre Înțelegerea Balcanică. Exista o impresie aproape generală că Înțelegerea Balcanică este un organism viu, sortit unei fericite dezvoltări pe temeiul solid al unei politici de pace europeană.
Activitatea Înțelegerii Balcanice îndreptățea, într-o anumită măsură, o atare apreciere. Acordurile de la München determinaseră, desigur, necesitatea obiectivă care vădeau limitele acestei alianțe.
Cu toate rezervele și limitele existente în alianța balcanică, s-a statornicit totuși convingerea că, după dispariția Micii Înțelegeri, Înțelegerii Balcanice îi revenea acum o dublă îndatorire pe linia activității antirevizioniste, pe care o dusese încă din prima zi a înființării sale.
După semnarea acordurilor de la Salonic, în dorința de a colabora în mod real cu Bulgaria, statele Înțelegerii Balcanice au căutat să dea un caracter cât mai amical relațiilor cu această țară.
În octombrie, în Înțelegerea Balcanică a început să-și croiască loc și să se statornicească ideea unei politici de mai largă restricție: ideea că statele mici trebuie să-și strângă rândurile pentru a se apăra de naziști și de oricare alt stat agresor.
În timpul acesta a început să se profileze pe plan internațional, în forme cu totul incipiente, ca directă urmare a nefastului acord de la München, o preocupare a marilor puteri occidentale de a nu îngădui Germaniei să domine Balcanii. Aceasta cu atât mai mult cu cât tratatele bilaterale comerciale încheiate de al III-lea Reich cu țările din această regiune dădeau roade excelente pentru naziști, în dauna statelor balcanice.
În ceea ce privește poziția guvernului român față de primejdia nazistă, exista o vizibilă strădanie de a rezista. La 23 ianuarie 1938, Grigore Gafencu, examinând diferite ipoteze în legătură cu atitudinea României față de al III-lea Reich, declara la conferința unde au participat și înalți funcționari ai minsterului de externe Cretzeanu, Crutzescu și Christu.
La începutul anului 1939, faptele demonstrau, așadar, că cei patru aliați balcanici erau hotărâți să-și apere statu-qou-ul teritorial, considerând că Înțelegerea Balcanică devenea din ce în ce mai mult un instrument colectiv eficient pentr lupta lor antirevizionistă.
IV.2 Agresiunea germană din martie 1939. Poziția Înțelegerii Balcanice
Au urmat cunoscutele acțiuni de anexare completă a Boemiei și Moraviei și de protecție binevoitoare oferită de al III-lea Reich Slovaciei, care se constituise ca stat independent.
Diplomații români, ca și diplomații multor alte state, erau conștiente că se produsese un act deosebit de grav. Mobilul acestui act îl forma aurul Băncii Naționale din Praga, armamentul fostei armate cehoslovace, minele, uzinele și, în sfârșit, energia creatoare a milioanelor de lucrători anexați.
Situația din Europa Centrală se agravase în aceste zile și din cauza marilor probleme ridicate de Ucraina subcarpatic. Acest teritoriu se proclamase stat independent, ca și Slovacia. Se produceau, evident, în această perioadă acțiuni vădind o creștere a ofensivei hitleriste pentru extinderea hegemoniei economice și politice a celui de-al III-lea Reich.48
În România, îngrijorarea era foarte mare. Anexarea Ucrainei subcarpatice de către Ungaria hortystă, masarea la granițele țării a unui mare număr de divizii ridicau mari și grave probleme. Guvernul a pus, de aceea, o întrebare oficială la Berlin, în legătură cu valabilitatea sentinței arbitrale Ribbentrop-Ciano de la 2 noiembrie 1938, care nu îngăduia ocuparea teritoriului Ucrainei subcarpatice. Toate știrile care soseau la București pe diferite canale, nu făceau decât să adauge noi probleme la starea de neliniște și de încordare ce domnea în România din cauza presiunilor crescânde exercitate de naziști. Germania voia să obțină un tratat economic deosebit de asupritor, care putea avea grave consecințe. În asemenea condiții, ocuparea tocmai atunci a Ucrainei subcarpatice de către Ungaria hortystă avea și sensul unei manevre hitleriste destinate a încercui România și a o supune, în mod deliberat, unor acțiuni agresive concertate. De altfel, după informații din sursă engleză, douăzeci și două de divizii naziste care fuseseră destinate pentru ocuparea Cehoslovaciei, aveau, după aceleași surse, și destinația sud-est, constituind o amenițare directă împotriva României. Tot atunci Ungaria horthistă concentrase cinci corpuri de armată la frontiera României.
În asemenea împrejurări istorice a avut loc la 17 martie 1939 un Consiliu de Coroană care a aprobat în unanimitate luarea unor măsuri militare, hotărând desăvârșirea lor pentur apărarea intereselor naționale.Totodată guvernul urmprea cu atenție poziția Marilor Puteri pentru a-și putea da seama ce sprijin va găsi în cazul în care declanșarea unui conflict cu Germania și Ungaria hortystă ar fi devenit inevitabil.49
În timpul acesta, Consiliul de Miniștri britanic s-a întrunit, a luat în discuție problema României și a sud-estului Europei, ajungând la concluzia că, România trebuie apărată și că, probabil, în acest scop se va lărgi pactul colectiv garantat de Anglia și Franța, care va cuprinde statele balcanice și Polonia. Practic însă guvernul englez a făcut atunci doar o propunere către guvernele francez, sovietic și polonez ca acestea, împreună cu guvernul britanic, să dea o o declarație comună conform potrivit căreia, în dorința de a menține pacea, puterile semnatare sunt pentru garantarea frontierelor și a altor state.
Din cauza lipsei de preciziune a guvernului englez, totul era încă vag. Nu se puteau desprinde, pentru România, tocmai în zilele în care al Treilea Reich făcea cunoscutele presiuni pentru a obține un tratat economic deosebit de avantajos pentru Germania, asigurările practice, realiste și immediate de care ea avea nevoie.50
În asemenea împrejurări, cu toate că a existat o serioasă opoziție în sânul cercurilor conducătoare, guvernul dictaturii regale a hotărât să semneze la 23 martie 1939 tratatul economic cu Germania. Se nădăjduia că în felul acesta se va câștiga timp și că, în orice caz, existau posibilități de a nu pune în vigoare acest tratat care, evident, aducea grave prejudicii economice și politice României. În ultimă instanță, tratatul fusese semnat, deoarece guvernul se temuse de o ciocnire militară directă cu Germania. Împreună cu tratatele ulterioare ce au fost semnate în 1940, acest tratat economic a avut repercusiuni asupra economiei țării, care a fost aservită de al Treilea Reich.
Aliatele din Înțelegerea Balcanică au luat parte, fiecare în chip diferit, la grelele încercări care fusese supusă România în zilele din martie 1939.
Evenimentele din martie 1939 au ridicat mari probleme în sânul Înțelegerii Balcanice.Cei patru erau conștienți că se aflau într-un moment decisiv, la o răscruce de drumuri, unde trebuia să se aleagă cu luciditate calea ce trebuie urmată în fața primejdiei hitleriste. România, ca și aliatele sale din Înțelegerea Balcanică, evita orice acțiune ce ar fi putut fi luată de naziști drept pretext pentru un act agresiv. De aceea erau de acord de a nu recurge la război decât în cazul că patrimoniul lor național ar fi fost amenințat.
Ideea majoră care a caracterizat discuțiile referitoare la relațiile interbalcanice a fost aceea de a întări Înțelegerea Balcanică ca ea să poată rezista cu eficiență presiunilor Axei.
În același timp, atât Londra cât și Parisul continuau negocierile cu Turcia în vederea alăturării acestui stat la barajul anglo-francez ce se organiza. În permanență legătură cu aliații săi din Înțelegerea Balcanică și mai ales cu Turcia, Gafencu făcea tot ce putea în sensul unor legături economice, politice și militare cât mai strânse cu statele garante, menajând însă cu grijă susceptibilitatea Germaniei.
Guvernul turc era mulțumit de felul cum ministrul de externe al României purtase tratativele diplomatice atât la Berlin, cât și la Paris, Londra și în celelalte capitale ce vizitase.
Începuse să se organizeze într-un anumit fel barajul antinazist, fapt mai mult decât necesar, deoarece la 27 aprilie Hitler denunțase atât tratatul naval anglo-german, cât și tratatul de neagresiune germano-polonez. Primejdia războiului plutea deasupra Europei.
IV. 3 Declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial. Situația Înțelegerii Balcanice
Animate de o stare de spririt, statele Înțelegerii Balcanice continuau într-un anumit fel să ia măsuri de apărare. În iulie, Marele Stat iugoslav a făcut cunoscut că angajamentele militare româno-iugoslave sunt neschimbate, vădind o evidentă dorință de a lega și mai strâns între ele cele două armate. În consecință declara că, dacă Marele Stat-Major român găsește necesar, poate trimite propuneri pe baza cărora s-ar putea începe discuții tehnice, afirmând totodată că nu se opune ca o comisie militară română să ia contact aici (la Belgrad) în cel mai strict secret.51
Paralel cu propunerile iugoslave de a lua contact cu autoritățile militare române, aveau loc acțiuni similare ale României la Ankara. În august 1939 însă, atmosfera politică internațională era atât de încordată, tensiunea atât de puternică și războiul atât de iminent, încât România a simțit nevoia unor discuții cu aliații săi.
La 11 august 1939 a avut loc în acest scop vizita lui Carol al II-lea în Turcia, după ce mai întâi avusese o întrevedere cu regele George al Greciei.52
Intrând în examinarea problemelor celor mai stringente, Carol al II-lea a arătat lui Inönü, președintele Turciei că naziștii au concentrat la granița Sileziei, su pretextul unor manevre, circa 1.500.000 până la 2.000.000 de soldați, tocmai în apropierea zonei de joncțiune dintre armatele română și polonă. După părerea lui Carol al II-lea, aceste trupe erau destinate pentru o acțiune nu atât în direcția Poloniei, cât în direcția sud-est, în primul rând în contra României, spre a pune mâna pe petrolul acesteia, și în al doilea rând împotriva Turciei, spre a pune mâna pe Strâmtori.
O chestiune mult dezbătută de cei doi șefi de stat a fost poziția guvernului iugoslav, influențat prea mult de Berlin și de Roma. Carol al II-lea și-a exprimat convingerea că un atac hitlerist asupra României ar duce la generalizarea războiului și, în acest caz, Iugoslavia va fi alături atât de celelalte state ale Înțelegerii Balcanice, cât și de Franța și de Marea Britanie.
Autoapărarea celor două state, ca și a Înțelegerii Balcanice în general, se dovedea a fi încă lipsită de măsuri concrete în domeniul militar. Existau elemente care vădeau serioase posibilități de dezvoltare în această direcție, Înțelegerea Balcanică putând deveni, dacă ar fi fost sprijinită de toate marile puteri antinaziste, o reală în fața invaziei fasciste.
România și aliatele sale făceau în aceste zile eforturi pentru a organiza un baraj antihitlerist. Incontestabil, faptul că Polonia nu extinsese până la clauza erga omnes tratatul care lega ambele țări, slăbea rezistența antihitleristă a întregii regiuni danubiene. România, după documentele diplomatice italiene, își punea atunci unele speranțe și în sprijinul Italiei, dat fiind rolul pe care acest stat îl putea juca în Balcani.
Eforturile de autoapărare se manifestau în forme din în ce mai variate, mai complexe, vizibile în multiplele acțiuni ce se purtau în scopul menținerii statu-qou-ului teritorial.
În ajunul celui de-al doilea război mondial, statele Înțelegerii Balanice făceau în continuare eforturi pentru a crea atât în Balcani, cât și în Europa Centrală zone ale păcii, zone de neutralitate, încercând și pe această cale să reziste Germaniei naziste.
Războiul mondial a fost declarat de Germania în cunoscutele și dramaticele împrejurări din 1 septembrie1939. Invazia Poloniei a întărit și mai mult voința statelor Înțelegerii Balcanice de a căuta prin multiple și variate mijloace să-și mențină integritatea teritorială și suveranitatea națională. Concomitent s-au încercat unele acțiuni destinate să ducă la întărirea Înțelegerii Balcanice și implicit la o mărire a capacității de rezistență a fiecăruia dintre statele participante la această organizație antirevizionistă.53
Guvernul român pentru a pune în vigoare planul să referitor la crearea unui bloc al neutrilor, al unor zone neutre în Balcani și în Europa Centrală, își stabilise un program bine delimitat: mai întâi, un punct de vedere comun despre neutralitate al tuturor statelor din Înțelegerea Balcanică; ar fi urmat apoi demersuri pentru a căpăta avizul favorabil al Marilor Puteri beligerante; după aceea se puteau începe negocieri Ungaria, Bulgaria și Italia pentru a le atrage spre blocul neutrilor. În acest climat politic, dipomații englezi și francezi susțineau formarea blocului balcanic al neutrilor, unde Italia ar fi trebuit, după părerea lor, să joace un rol important. Atragerea Italiei și pe această cale spre politica lor era urmărită cu perseverență de anglo-francezi.
Tratatul de asistență anglo-franco-turc scotea în evidență poziția celor două mari puteri occidentale față de Balcani în general și față de statele Înțelegerii Balcanice în mod special. Art. 3 din acest pact conținea decizii concrete referitoare la Înțelegerea Balcanică, subliniind că, atâta timp cât vor fi în vigoare garanțiile date de Franța, și de Regatul Unit, prevăzute în declarațiile lor din 13 aprilie 1939 Turcia va coopera cu cele două state dându-le întregul său ajutor în cazul în care aceste state ar fi angajate în ostilități privind una sau alta din garanțiile menționate.
Atitudinea Marilor Puteri față de Balcani în general și față de Înțelegerea Balcanică în mod special, ca și față de planul român referitor la blocul neutrilor, se desemnaseră destul de clar spre sfârșitul lunii octombrie 1939.
Oricât de precară era situația, mai ales din cauza poziției șovăielnie a Belgradului (la Belgrad se punea din nou problema dacă angajamentele asumate de Turcia erau sau nu compatibile cu intrarea sa în blocul neutrilor), totuși, statele Înțelegerii Balcanice au făcut unele sondaje și unele demersuri directe la Budapesta și la Sofia cu scopul de a trezi interesul pentru blocul neutrilor.
Evident, cântărind avantajele unei participări alături de Germania, guvernul fascist și, mai ales Benitto Mussolini, ajunseseră la concluzia că este preferabilă o alianță cu al III-lea Reich.54
Până spre sfârșitul lunii noiembrie 1939, Italia nu trecuse la nici o acțiune deschisă favorabilă blocului neutrilor. De aceea, în pofida declarațiilor Marelui Consilui fascist, care afirmase că tot ceea ce se poate întâmpla în bazinul dunărean și în Balcani nu poate să nu intereseze în mod direct Italia, dată fiind frontiera comună teritorială și maritimă existentă după unirea regatului Albaniei la regatul Italiei. În pofida sfaturilor moderatoare date de Ciano Ungariei, statele Înțelegerii Balcanice nu-și mai făceau deloc iluzii asupra ajutorului pe care Italia l-ar fi putut da unui eventual bloc al neutrilor.
Sfârșitul anului 1939 și începutul anului 1940 au arătat din ce în ce mai mult statelor Înțelegerii Balcanice că sprijinul pe care-l puteau căpăta de la anglo-francezi era destul de nebulos în comparație cu presiunile concertate ale unor Mari Puteri ce începuseră să se exercite îndeosebi în România.55
Guvernul statului român dovedise pe deplin celor doi aliați occidentali cât de tare se simțea legat de ei și cât de mult dorea să fie mai sigur de ajutorul concret pe care l-ar primi în caz de agresiune. Despre colaborarea leală cu Marea Britanie și cu Franța, demn de relevat este mai ales planul de distrugere a industriei petrolifere întocmit de Marele Stat-Major în scopul de a opri, în caz de agresiune, Germania sau oricare alt stat invadator să utilizeze această industrie. Planul fusese alcătuit încă din septembrie 1939, în urma convorbirilord dintre guvernul român și șefii misiunilor diplomatice ale Marii Britanii și Franței, cu toate că se cunoștea interesul crescând al Germaniei pentru petrolul românesc.
Presiunile exercitate de Germania în statele Înțelegerii Balcanice aveau loc din ce în ce mai consecvent. Concomitent, discuțiile purtate de miniștrii celui de-al III-lea Reich la Atena și la București în legătură cu diferite chestiuni politice și economice erau marcate de aceeași notă de iritare și de continută amenințare. Neîncrederea Germaniei față de statele Înțelegerii Balcanice creștea. Era era convinsă că blocul neutrilor nu era decât un mijloc de a se apăra de naziști.
Într-o asemenea atmosferă plină de surde primejdii, de îndoieli și de nebuloase speranțe de securitate, statele Înțelegerii Balcanice și-au dat seama că trebuie să renunțe la blocul neutrilor și să-și întărească propriile legăguri în cadrul Înțelegerii Balcanice. La o asemenea decizie se ajunsese din cauză că Iugoslavia, deși se declara în continuare partizană a unui astfel de bloc considera că realizarea sa practică nu ar putea fi atinsă prea repede.
Statele Înțelegerii Balcanice s-au hotărât, date fiind impedimentele ce se ridicau în fața formării unui bloc al neutrilor, să examineze noi mijloace de întărire a legăturilor dintre ele cu prilejul sesiunii ordinare ce urma să se țină la Belgrad între 2 și 4 februarie 1940.56
A opta sesiune a Înțelegerii Balcanice s-a deschis, așadar, la 2 februarie 1940, într-o atmosferă prienică, cele patru state fiind hotărâte să întărească legăturile dintre ele. În mod oficial, cei patru au declarat că nu există nici un pericol imediat pentru pacea Balcanilor.
Fără să se pronunțe formula bloc regional, Înțelegerea Balcanică extinsese obligațiile reciproce dintre membrii săi cu privire la apărarea în comun a acestei regiuni.
Una dintre concluziile majore ce s-a degajat din totalitatea dezbaterilor sesiunii a fost aceea de a continua și pe viitor o politică de conciliere cu toate statele din Balcani și din bazinul danubian, fapt care caracteriza pe deplin poziția Înțelegerii Balcanice. Conferința Consiliului permanent s-a încheiat sub semnul dorinței de solidaritate a Înțelegerii Balcanice, producând satisfacție în toate cele patru state.
În general, în întreaga Înțelegere Balcanică exista o atmosferă constructivă, care dădea nădejde că războiul va fi îndepărtat de această regiune57
În curând însă au început să sosească știri că Germania începuse noi convorbiri cu Italia. Această stare de fapt a devenit evidentă în statele Înțelegerii Balcanice prin nenumărate acțiuni semnificative care s-au desfășurat spre sfârșitul lunii martie 1940.
Gravele evenimente care începuseră să se desfășoare cu rapiditate la 10 aprilie 1940, când naziștii au ocupat Danemarca și au invadat Norvegia, au găsit, așadar, Înțelegerea Balcanică insuficient pregătită pentru o rezistență militară.
Imediat după primele succese în Norvegia, tonul naziștilor față de unele state neutre din Balcani a devenit deosebit de amenințător. Miniștrii celui de-al III-lea Reich au cerut în forme ultimative demobilizarea rezervelor și executarea totală a angajamentelor economice. Gestul constituia nu numai o imixtiune directă a celui de-al III-lea Reich în treburile interne ale unor state suverane, ci și o sfidare față de declarațiile oficiale și de inițiativele politice ale primului ministru englez.
Excepționala gravitate a situației ar fi cerut Înțelegerii Balcanice luarea unor măsuri de amploare împreună cu cele două state garante, Anglia și Franța. Ajutorul acestora devenea însă, în noile circumstanțe internaționale, mai mult decât problematic, în timp ce Germania le acapara din ce în ce mai mult economia.
Înfrângerea evidentă a Franței, situația grea în care se găsea Marea Britanie au fost în această perioadă factori care au exercitat de bună seamă, o influență hotărâtoare asupra poziției statelor grupate în Înțelegerea Balcanică.
Iugoslavia se temea din ce în ce mai mult de Italia, care, evident, se pregătea să intre în război alături de Germania. Ea spera, însă că apropierea de U.R.S.S îi va da posibilitatea să contrabalanseze presiunea italiană.
Situația României era însă cu mult mai gravă decât a aliatelor sale. Guvernul dictaturii regale a decis la 28 mai, în condițiile iminentei înfrângeri a Franței, să renunțe la politica de neutralitate și să se apropie de Germania. Spre sfârșitul lunii iunie, noul guvern, care primise la 27 iunie un ultimatum sovietic referitor la Basarabia, a pus întrebări privind un eventual sprijin statelor Înțelegerii Balcanice. Iugoslavia a arătat că nu o poate ajuta, iar răspunsul de la Ankara nu putea fi satisfăcător. Basarabia și Bucovina de nord au trecut în componența Uniunii Sovietice.
La 3 iulie, după ce guvernul dictaturii regale a renunțat la garanțiile anglo-franceze și a ieșit din Societatea Națiunilor, sperând, în mod eronat, că Germania îi va da ajutor problema Transilvaniei, situația în cadrul Înțelegerii Balcanice s-a schimbat cu totul.58
După mutilarea României prin al doilea dictat de la Viena și după instaurarea dictaturii militare fasciste la 6 septembrie 1940, situația așa precară din sânul Înțelegerii Balcanice s-a înrăutățit.
Când la 30 octombrie 1940 Italia Fascistă a atacat Grecia, Înțelegerea Balcanică, slăbită și hărțuită de presiunile continue ale Axei, nu a fost în măsură să-și ajute aliata.
Înțelegerea Balcanică, în totalitatea sa, puternic zdruncinată mai ales de fulgerătoarele succese ale Germaniei, a fost pusă în situația de a nu putea da replica cuvenită naziștilor. Retragerea României, evident, a slăbit-o. Greutățile pe care le avea Grecia în lupta cu Italia nu au putut fi ușurate de aliații săi, care acum numai uniți și susținuți de Anglia și U.R.S.S. ar fi fost capabili să-i dea un ajutor eficient.
Organizația antirevizionistă din Balcani a fost lăsată singură, pradă invadatorilor.
Incapacitatea acestei organizații de a-și dovedi eficacitatea în momentele grele, generate mai ales de temporarele victorii ale naziștilor, dovedește că politica antirevizionistă, activitatea meritorie pentru păstrarea statu-qou-ului teritorial nu a fost sprijinită pe o bază materială eficientă, stringent necesară pentur transpunerea în practică a acestei politici. Tratatele militare încheiate între cele patru state nu au corespuns necesităților impuse de război.59
Politica antirevizionistă a celor patru aliați nu a fost susținută printr-o politică militară adecvată, fapt care s-a răsfrânt în mod negativ mai ales asupra activității din anii 1939-1940, când condițiile internaționale modernizarea mijloacelor și metodelor de apărare a statelor.
Totuși, eșecul din anul 1940 al Înțelegerii Balcanice este departe de a avea semnificația unui eșec al ideilor, al principiilor, sub obediența cărora a stat alianța celor patru state. Principiile de drept internațional pe care le-a promovat și le-a apărat Înțelegerea Balcanică fac parte integrantă astăzi din principiile instituționalizate în Cartea Organizației Națiunilor Unite. Activitatea pentru securitate, precum și principiile privind deplina egalitate între statele mari și mici, dreptul suveran al popoarelor de a dispujne de propriul lor destin, de a păstra neatinsă suveranitatea națională și de interzice orice amestec străin în treburile interne constituie acum obiective majore, nu numai ale statelor din regiunea Balcaniclor, ci ale statelor de pretutindeni.
Concluzii
În urma realizării acestui proiect, am reușit să conștientizez tot mai mult rolul pe care l-a avut Înțelegerea Balcanică în menținerea securității zonale.
Întreaga activitate a Înțelegerii Balcanice arată că această organizație politică a constituit un real instrument de securitate, care, în ciuda unor serioase chestiuni litigioase, a tins în mod permanent să-și apropie Bulgaria.
Acest fapt devine evident, când la 31 iulie 1938, Înțelegerea Balcanică încheie cu Bulgaria acordul de la Salonic, dovedindu-se odată mai mult politica de pace urmărită de această organizație antirevizionistă.
În primăvara și vara anului 1938, când agresivitatea Germaniei a luat forme amenințătoare, când Marea Britanie și Franța și-au dat seama, prea târziu, de catastrofala politică ce purtaseră, acordând continuu concesii naziștilor, statele grupate în Înțelegerea Balcanică s-au străduit din greu să apere securitatea peninsulei, menținând în mod oficial o politică de neangajare față de cele două blocuri.
Incontestabil că în sânul Înțelegerii Balcanice au existat în această grea perioadă din istoria omenirii multe asperități, ca și puncte de vedere diferite asupra metodelor ce trebuiau utilizate pentru a salvgarda securitatea regională.
În orice caz, în timp ce al doilea război mondial a izbucnit în condițiile cunoscute, Înțelegerea Balcanică, schimbîndu-și metodele, a continuat, sub diferite aspecte politice, activitatea pentru securitatea Balcanilor. A încercat în acest scop să înfăptuiască un bloc al neutrilor făcând, concomitent, demersuri diplomatice destinate să atenueze provocările Germaniei.
Succese temporare repurtate de naziști la începutul războiului au împiedicat realizarea acestor planuri de rezistență. Prin dreptul pumnului, germanii au dezmenbrat România ocupând-o, în fond, din punct de vedere militar în octombrie 1940; Italia fascistă a atacat atunci Grecia; Iugoslaia era grav amenințată, iar Turcia își apăra cu greu neutralitatea.
În septembrie 1940, regimul militar-fascist instaurat în România a hotărât, la cererea lui Adolf Hitler, retragerea din Înțelegerea Balcanică.
Cu toate acestea, deși foarte slăbită, organizația nu a fost cu totul desființată. Ea și-a păstrat existența, în pofida tuturor vicisitudinilor.
În urma realizării acestui proiect, cunoștințele mele de cultură generală s-au amplificat, s-au îmbogățit și s-au diversificat. Mai mult decât atât, am dobândit o viziune de ansamblu asupra importanței organizației Înțelegerea Balcanică.
Bibliografie
Lucrări generale
Alexandrescu, Ion, Botoran, Constantin, Constantiniu, Florin, Duțu, Alexandru, Otu, Petre, România de la război la pace. 1939-1947. Semnificații politice, Editura Cârlova, București, 1997
Bacon, Jr. Walter, Nicolae Titulescu, Editura Institutul European, Iași, 1999
Botoran, Constantin, Zaharia, Gheorghe, Politica de apărare națională a României în contextul european interbelic. 1919-1939, Editura Științifică, București, 1981
Constantiniu, Florin, Duțu Alexandru, Retegan, Mihai, România în război 1941-1945. Un destin în istorie, Editura Militară, București, 1995
Georgescu, Titu, Istoria românilor, Editura Fundației România de Mâine, București, 1999
Retegan, Mihai, În balanța forțelor, Editura Semne, București, 1997
Scurtu, Ioan, Complot împotriva României 1939-1947, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1994
Sonea, Emilia, Sonea, Gavrilă, Viața politică a României 1933-1938, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978
*** O istorie a românilor, coord: Stephen Fischer-Galați, Dinu C. Giurescu, Ioan-Aurel Pop, Editura Fundația Culturală Română, București, 1998
Lucrări speciale
Campus, Eliza, Elemente fundamentale ale securității României în perioada interbelică, Editura Politică, București, 1994
Campus, Eliza, Înțelegerea Balcanică, Editura Academiei Române, București, 1972
Campus, Eliza, România și conferințele balcanice, Editura Militară, București, 1969
Matei, Gheorghe, Politica externă a României în perioada Munchenului (martie 1938- martie 1939), în Probleme de politică externă a României (1919-1939), Editura Militară, București, 1971
Titulescu, Nicolae, La politique extérieure de la Roumanie (1937). Édition soignée par George C. Potra et Constantin I. Turcu, Édition Encyclopédiques, 1996
Titulescu, Nicolae, Politica externă a României (1937), Editura Enciclopedică, București, 1996
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Intelegerea Balcanica (ID: 150900)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.