Ceramica In Zona Muscel

Cuprins

Introducere……………………………………………………………………p. 3

Capitolul I. Ceramica din zona Muscel din Evul Mediu până în contemporaneitate

I. 1 Ceramica – aspect definitoriu al civilizației umane….p.5

I. 2 Centrul ceramic Câmpulung Muscel…………………….p.9

I. 3 Centre ceramice zonale……………………………………….p.15

Capitolul II. Ornamentarea și cromatica ceramicii populare din Muscel

II. 1 Ornamentarea ceramicii populare din Muscel……..p. 19

II. 2 Cromatica pieselor ceramice………………………………p. 27

Capitolul III. Trezorerii ale ceramicii populare zonale și reflectarea ei în folclorul muscelean

III. 1 Ceramica populară reflectată în folclorul muscelean….p.29

III. 2 Ceramica populară în recuzita unor obiceiuri tradiționale din Muscel………………………………………………………………………….p. 33

Capitolul IV. Trezorerii ale ceramicii populare zonale și reflectarea acesteia în studii de specialitate

IV. 1 Muzeul de etnografie și de artă populară Câmpulung Muscel……………………………………………………………………………..p. 46

IV. 2 Reflectarea ceramicii populare din zona Muscel în studii și albume de specialitate………………………………………………………p. 49

IV. 3 Ceramica populară la sfârșit de mileniu………………p. 52

Concluzii…………………………………………………………………p. 55

Bibliografie…………………………………………………………….p. 57

Anexe……………………………………………………………………p. 59

=== Ceramica in Muscel ===

Cuprins

Introducere……………………………………………………………………p. 3

Capitolul I. Ceramica din zona Muscel din Evul Mediu până în contemporaneitate

I. 1 Ceramica – aspect definitoriu al civilizației umane….p.5

I. 2 Centrul ceramic Câmpulung Muscel…………………….p.9

I. 3 Centre ceramice zonale……………………………………….p.15

Capitolul II. Ornamentarea și cromatica ceramicii populare din Muscel

II. 1 Ornamentarea ceramicii populare din Muscel……..p. 19

II. 2 Cromatica pieselor ceramice………………………………p. 27

Capitolul III. Trezorerii ale ceramicii populare zonale și reflectarea ei în folclorul muscelean

III. 1 Ceramica populară reflectată în folclorul muscelean….p.29

III. 2 Ceramica populară în recuzita unor obiceiuri tradiționale din Muscel………………………………………………………………………….p. 33

Capitolul IV. Trezorerii ale ceramicii populare zonale și reflectarea acesteia în studii de specialitate

IV. 1 Muzeul de etnografie și de artă populară Câmpulung Muscel……………………………………………………………………………..p. 46

IV. 2 Reflectarea ceramicii populare din zona Muscel în studii și albume de specialitate………………………………………………………p. 49

IV. 3 Ceramica populară la sfârșit de mileniu………………p. 52

Concluzii…………………………………………………………………p. 55

Bibliografie…………………………………………………………….p. 57

Anexe……………………………………………………………………p. 59

Introducere

Mi-am ales această lucrare de licență deoarece eu, personal, sunt fascinată de tot ceea ce înseamnă cultura populară a poporului românesc, care luminează etapele definitorii ale istorie neamului românesc, dsespre care informațiile scrise lipsesc cu desăvârșire.

Ceramica arheologică – document istoric incontestabil – este, în același timp, un album semnificativ, ilustrând preocupările artistice al predecesorilor noștri care și-au ctitorit viața în spațiul carpato-danubiano-pontic.

Nimic ca ceramica nu înlesnește a urmări prin epoci înaintările progresive ale inteligenței unei societăți, a unui popor și măsura aplicării omului contra lucrurilor artistice.

Am încercat în această lucrare să conturez materialul imagistic, scoțând în evidență particularitățile civilizației materiale și spirituale ale neamului românesc.

În urma studierii documentației am putut constata că, apariția roții olarului a determinat trecerea de la o producție casnică la o producție menită să servească necesitățile unei întregi colectivități sociale. Practicarea meșteșugului olăritului în arealul geografic muscelean a fost atestată încă din neolitic, prin vasele ceramice descoperite în cursul cercetărilor arheologice efectuate în unele localități din zonă.

În urma elaborării acestei dizertații, cunoștințele mele de cultură generală s-au amplificat, s-au îmbogățit și s-au diversificat. Mai mult decât atât, am dobândit o viziune de ansamblu asupra civilizației și culturii populare în general și al celei din arealul muscelean în particular.

Originalitatea lucrării mele de licență cosntă în faptul că am făcut o scurtă călătorie prin creația populară, mai ales prin folclorul muscelean care reprezintă o amplă cronică a vieții poporului român, prin reflectarea sub o multitudine de aspecte, a existenței sale multiseculare, cât și o sursă inepuizabilă de învățăminte desprinse din experiența generațiilor care și-au ctitorit vetrele în arealul geografic național.

Sub influența vădită a folclorului, ceramica a oferit scriitorilor români elemente de comparație extrem de sugestive, conferind textele o remarcabilă plasticitate.

Constituind o reflectare pe plan spiritual a experienței de viață a oamenilor din arealul geografic al Muscelului, folclorul zonal relevă, în contextul ocupației tradiționale menționate, modul în care piesele ceramice de uz cotidian, au prezentat un rol semnificativ în cadrul existențial al locuitorilor din zona Muscel.

Capitolul I

Ceramica din zona Muscel din Evul Mediu până în contemporaneitate

I. 1 Ceramica – aspect definitoriu al civilizației umane

Constituind un izvor documentar nemijlocit, ceramica arheologică luminează, într-o măsură considerabilă, etape definitorii ale istoriei neamului românesc, despre care informațiile scrise lipsesc cu desăvârșire, dispersează conul de umbră ce învăluie trecutul unor așezări umane, proiectând, asemenea unui reflector, imagini cuprinzătoare ale stadiului evolutiv al culturii materiale și spirituale dintr-un areal geografic.

Ceramica arheologică – document istoric incontestabil – este, în același timp, un album semnificativ, ilustrând preocupările artistice ale predecesorilor noștri care și-au ctitorit viața în spațiul carpato-danubiano-pontic.

Pe teritoriul actual al județului Muscel, cercetările arheologice sistematice efectuate până în prezent au relevat existența unor așezări fortificate sau deschise, a unor necropole geto-dacice, în care ceramica depistată a constituit principalul izvor istoric ce a facilitat încadrarea cronologică acestora în epoci, perioade și culturi.

“Confecționarea vaselor din lut a constituit o preocupare constantă a unor meșteșugari specializați, manifestată încă din zorii civilizației umane. Apariția roții olarului a determinat trecerea de la o producție, prin excelență, casnică (destinată unei singure familii) la o producție menită să satisfacă necesitățile unei întregi colectivități sociale.”1

Ceramica produsă cu ajutorul acestui important mijloc tehnic, deși mult mai evoluată, nu a înlocuit complet ceramica realizată exclusiv cu mâna. Ambele tipuri ceramice au coexistat o perioadă îndelungată de timp.

În contextul procesului istoric evolutiv al societății umane pe teritoriul patriei noastre, dezvoltarea meșteșugului olăritului este evidentă, începând cu secolul al -X-lea a. Hr., odată cu generalizarea utilizării roții olarului.

Acest instrument indispensabil în producerea ceramicii – roata olarului – “se compunea dintr-un ax vertical sprijinit la capătul inferior pe un suport de lemn prevăzut cu un lăcaș care îi permitea mobilitatea. La capătul superior, era fixată, pe un ax, o roată mare de lemn, care se mișca o dată cu axul. La mijlocul axului, se mai fixa o șaibă de lemn, și astfel, olarul punea în mișcare discul superior al roții. Roata era pusă în mișcare cu mâna stângă, iar, cu dreapta, se dădea pastei de argilă forma cuvenită. Pentru ca bucata de argilă să nu se lipească de disc, se presăra nisip sau cenușă. Acest sistem de roată era primitiv și prezenta mai multe deficiențe: mișcare neuniformă, participarea meșterului numai cu o singură mână pentru a da formă vasului, lipsa unei depline simetrii a formei și ornamentului etc.”2

Ulterior, majoritatea acestor deficiențe au fost înlăturate prin modificarea roții olarului în așa fel, încât rotația sa în jurul unui ax să poată fi asigurată prin utilizarea picioarelor care puneau în mișcare un disc mai mare.

Roata de picior permitea, astfel, folosirea ambelor mâini în modelarea lutului; mișcarea roții se uniformiza, formei vasului i se putea asigura o simetrie, iar elementelor ornamentale – o dispunere cvasiregulată.

Meșteșugul olăritului implica, pe lângă roata olarului, și existența unui cuptor de ars obiectele confecționate din lut.

Structura morfologică a cuptoarelor descoperite în cursul investigațiilor arheologice era extrem de simplă: “Ele erau săpate în pământul viu. Baza cuptoarelor avea formă circulară, cu un diametru de circa 0,80 m, în timp ce partea superioară avea forma unei calote. Orificiul de aerisire se afla în vârful calotei. Cuptorul nu era prevăzut cu un grătar.”3

Practicarea meșteșugului olăritului în acest areal geografic este atestată încă din neolitic, prin vasele ceramice descoperite în cursul cercetărilor arheologice efectuate în unele localități din zonă.

Vasele erau, la început, modelate cu mâna din pastă argiloasă preparată superficial, fără o selecție riguroasă a impurităților pe care aceasta le conținea. Arderea lor se efectua în cuptoare primitive amenajate în gropi care ofereau, totuși, posibilitatea diferențierii arderii în: oxidantă sau reductoare.

Sub aspect morfologic, formele pieselor ceramice erau “rudimentare, cu pereții groși, findul masiv și gura fără buze modelate.”4

Decorul se reducea, inițial, la lustruirea suprafeței vaselor, pentru ca, ulterior, decorul linear format din ornamente incizate sau excizate să confere ceramicii atribute estetice semnificative.

În epoca neolitică, ceramica se diferenția, sub aspectul destinației sale, în: ceramică utilitară (vase de provizii pentru păstrarea alimentelor și vase pentru servitul mâncării) și ceramică de ritual – amplu decorată cu cea utilitară, incluzând: cupe, fructiere cu picior, pahare, linguri mari pictate, urne pentru ofrandele alimentare utilizate în practica funerară.

În epoca bronzului, sub influența principiilor tehnologice specifice metalurgiei, prepararea argilei este mai elaborată, asigurându-se, astfel, confecționarea unor vase de lut ai căror pereți erau incomparabil mai subțiri decât în etapele istorice anterioare, cu forme din ce în ce mai variate, prezentând un decor amplificat, gravat, uneori precum și o utilizare intensă a “lustrului metalic” pentru obținerea unor efecte decorative speciale.

În această perioadă, ceramica rituală înregistrează apariția urnelor funerare.

I. 2 Centrul ceramic Câmpulung Muscel

Geneza celui mai vechi oraș medieval românesc format între Carpați și Dunăre, Câmpulung Muscel, a fost explicată în mod diferit de către cercetătorii care au abordat complexul proces economico-social al trecerii de la obștea țărănească la comunitatea orășenească.

Constantin D. Aricescu atribuie, pe baza tradiției orale, în Istoria Câmpulungului, întemeierea orașului legendar Negru Vodă.

În Letopisețul Țării Românești, se consemnează, referitor la geneza orașului Câmpulung Muscel, următoarele: “Iar când au fost cursul anilor de la zidirea lumii 6798, iar de la Hristos, 1290, Radu Negru voevod, mare herțeg pre Amlaș și Făgăraș, ridicatu-s-au de acolo cu toată casa lui și cu mulțime de oameni, pogorând pe apa Dâmboviței, au început a face țară nouă. Întâiu, au făcut orașul ce-i zice Câmpulung; acolo, au făcut și o biserică mare și frumoasă.”5

Versiunea arabă a Letopisețului Țării Românești (1293-1664), descoperită în anul 1970, la Deis-es-Sir (Liban), versiune aparținând lui Macarie Zaim, confirmă construirea de către Negru Vodă a unei “mărețe biserici” în anul 1292, în Câmpulung- element determinant pentru antedatarea localității în raport cu atestarea inițială internă: anul 1300 – inscripționat pe lespedea funerară a comitelui Laurențiu de Longocampo, aflată în Biserica Bărăția din Câmpulung.

Câmpulung este un toponim topografic, relevând caracteristicile zonei în care s-a constituit așezarea: o depresiune întinsă, situată de-a lungul unei ape – Râul Târgului; toponimul este compus prin contopire din substantivul câmp și adjectivul lung (la origine, lat. Campus, și, respectiv, longus).

În documentele slave, acest toponim de origine latină, este menționat frecvent, sub formele: Dolgopol, Dolgopolie, iar, în documentele germane, sub forma Langenau.

Analizând in extenso arhitectura locală, arh. Constantin Joia consemna, în volumul său Sensuri și valori regăsite, următoarele: “În Câmpulung, trecerea de la casa țărănească la casa urbană se face întâi cu adăugarea camerelor atenanse, dotate invariabil cu pridvor pe parter și etaj, spre deosebire de nucleul principal, care rămâne cu parterul închis și cu pridvorul la etaj în fațada din curte.”

După cum remarca Flaminiu Mârțu – unul dintre autorii monografiei Câmpulung Muscel, ieri și azi – “printr-o fuziune a elementelor geniului creator cu elemente de cultură și artă feudală, s-a format o rezultantă de creație artistică cu profil orășenesc, pe care o surprindem în nota constructivă, arhitecturală, laică și de cult, în cioplitul în lemn și în piatră, în meșteșugul zugrăvitului, pictură, ceramică, prelucrarea metalelor prețioase.”6

O edificatoare imagine a interioarelor caselor din oraș în anul 1885 este prezentată plastic de către C.D.Aricescu în Istoria Câmpulungului : “Interiorul caselor moșilor noștri câmpulungeni – consemna memorialistul – era simplu și curat ca inima lor… La cei avuți, velințe de lână, mese și scule din lemn, laviți lungi și late pe lângă pereți, în loc de fotoliuri și canapele, oale și străchini pe căminul celor mai neavuți și un tron în colțul palatului unde era toată averea nevestei și a fetelor, cusute de chiar mâinile lor.”

Dintre meșteșugurile practicate în zona Muscelului medieval, a căror dezvoltare a fost determinată de satisfacerea necesităților urbane, dar și de efectuarea unui comerț favorizat de existența unui târg orășenesc periodic, prin care se asigura un schimb intens de mărfuri între diferite categorii de producători – olăritul înregistra o amploare considerabilă.

Toponimia orașului Câmpulung Muscel păstrează o denumire semnificativă: Cartierul olarilor – revelatorie în sublinierea frecvenței acestei categorii de meșteșugari stabiliți în zona de sud-est a localității, în imediata vecinătate a unor dealuri bogate în “materii argiloase și feruginoase, marne.”7

Existența, în cartier, a Bisericii Sf. Gheorghe Olari – edificată în secolul al XVII-lea de către breasla olarilor – constituie un argument incontestabil al ponderii numerice și al posibilităților economice ale acestei categorii socio-profesionale patronate de – Sfântul Gheorghe – sfântul protector al breslei.

Cercetările arheologice efectuate, între anii 1975-1977, de către un colectiv format din: Gheorghe I. Cantacuzino (responsabil), Spiridon Cristocea, Theodor Mavrodin, Flaminiu Mârțu, și Ștefan Trâmbaciu – reprezentând Direcția Patrimoniului Cultural Național, Muzeul Județean Argeș și Muzeul orășenesc Câmpulung Muscel – care vizau deslușirea însemnătății reședinței domnești de la Câmpulung la începutul statului feudal de sine stătător – s-au soldat, printre altele, cu depistarea unor “piese arheologice ceramice de interes pentru cunoașterea culturii materiale orășenești”.8

Dintre numeroasele fragmente ceramice descoperite în incinta Mânăstirii Negru Vodă și în afara acesteia, autorul semnalează un “vas cu corp globular, care avusese toartă”9 datat “anterior locuirii din perioada Curții Domnești”, precum și “fragmente de vase de uz comun, din pastă aspră brun-cenușie, provenind de la oale cu buza îngroșată sau de la o cană cu gura pronunțat profilată databile secolele XIII-XIV”.10

Fragmentele ceramice din secolul al XIV-lea provin de la oale cu buza îngroșată, cu secțiunea triunghiulară, dar și de la oale cu toartă și bunză înaltă, iar cele din secolele XIV-XV, de la vase cu picior, de dimensiuni mici sau de la vase smălțuite, decorate cu sgraffito.

Secolului al XVI-lea îi aparțin, potrivit specialiștilor menționați, fragmente de oale sau căni cu o toartă , cu buza înaltă, decorate cu dungi subțiri, albe.

Continuitatea unei ceramici locale este probată prin foarte frecventele fragmente ceramice din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, provenind din vase de forme foarte variate – oale, căni, ulcioare, străchini – atât smălțuite cât și nesmălțuite.

Ceramica din secolul al XIX-lea, între care se numără fragmente de farfurii din porțelan produse în manufacturi apusene este, de asemenea, semnificativă numeric demonstrând intensitatea și varietatea relațiilor comerciale dintre orașul Câmpulung Muscel și vestul Europei.

O dezvoltare substanțială a ceramicii zonale se înregistrează în perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, când se produc marile tipsii-talere, unele policrome și reminiscențe ale tehnicii ornamentale sgraffito, piese care îmbogățesc patrimoniul muzeelor de etnografie.

Retrospectând evenimentele care au marcat istoria orașului, C. Rădulescu-Codin menționa că, în secolul al XVIII-lea, meșteșugul olăriei în Câmpulung era în plină ascensiune.

Arta de a mânui lutul și de a-i da forme pe cât de variate pe atât de grațioase și de a-l împodobi cu gingașe desenuri și a-l îmbrăca cu felurimi de vopsele smălțuite era destul de cunoscută .11

Autorul nu se rezumă la generalități, ci, inserează, în textul referitor la acest meșteșug, elemente informaționale care relevă amploarea acestuia în orașul muscelean, deoarece olarii de aici se duceau cu marfa la București, în apropiere de Târgu de Afară și de atunci a luat ființă mahalaua olarilor din București cunoscută sub acest nume încă din anul 1793.

Diversitatea și calitatea produselor ceramiștilor musceleni sunt confirmate, în anul 1786, prin actul de angajare, din porunca voievodului Nicolae Mavrogheni, a 11 olari din Câmpulung pentru confecționarea tuburilor de aducțiune a apei și ornamentarea cișmelelor care se construiau în capitala Țării Românești.

Olarii câmpulungeni erau renumiți în epocă pentru specializarea lor în confecționarea conductelor de apă: “În 1786, olarii aduși din Câmpulung împreună cu alții din Dâmbovița din ordinul lui Nicolae Vodă Mavrogheni au lucrat la cișmelele din București pentru cari Mavrogheni a adus apele din Crețulești, Giulești și Crevedia, ca un dar domnesc – prin ajutorul acestor olari, Domnul a dat apă în credințele mai multor boeri.”12

Catagrafia redactată de către preotul Dimitrie în anul 1840 cuprindea, în rândul enoriașilor săi, pe olari, tecari și lemnari.

Breasla cea mai bine reprezentată în parohie o constituia cea a olarilor, înregistrând 9 familii. Meseria olăritului era practicată de generații succesive de meseriași, nominalizându-se, în catagrafie, printre aceștia: “Gheorghe sin Nistor olar și Ion sin Gheorghe Nistor olar”.

Exceptând producția variată de vase ceramice destinate uzului casnic, intens solicitate de către locuitorii satelor învecinate orașului, printre care, renumitele “ulcioare cu toartă alveolată în motivul cap de șarpe și cu pastile rozete”13, producția de ceramică ornamentată pentru interior (plăci-cahle, tipsii-talere) surprinde prin varietatea decoratiei și prin policromie, urmărind satisfacerea gusturilor estetice ale unor orășeni înstăriți, negustori și meșteșugari.

O gamă ornamentală diversă cu reprezentări antropomorfe și zoomorfe: cavaleri călări (sec. XIV-XVII), motive solare ale tradiției, îndepărtate (Phoebus-Apollon cu diademă de raze), cervidee, păsări, conferă ceramicii câmpulungene valențe particularizatoare, alături de dominanta smalțului verde crud, de tehnica alveolării marginilor vaselor și de sgrafitare.

În conceperea partiturii decorative, influențele transilvane sunt sesizabile, confirmându-se, și sub acest aspect, relațiile cultural-artistice dintre românii de pe ambele versante ale Carpaților.

I. 3 Centre ceramice zonale

Semnalat, în lucrări de sinteză vizând civilizația rurală, ca o profesiune auxiliară a locuitorilor unor comune din județul Muscel, olăritul se practica, la sfârșitul secolului al XIX-lea, în Grigoreni, Piscani, Clucereasa, Domnești, Golești (pe Bratia), Leicești, Retevoiești, Priboieni, Mălureni și Stroești.

Determinarea exactă a numărului celor care se îndeletniceau cu acest meșteșug tradițional este o operație extrem de dificilă, întrucât olăritul constituia o ocupație anexă – reprezentând o sursă suplimentară de venituri, în afara celor obținute din agricultură sau din creșterea animalelor, timpul afectat ocupației fiind relativ redus în comparație cu profesiunile de bază, iar, în procesul complex al producerii vaselor din lut, erau antrenați mulți dintre membrii familiilor de olari, în special femeile.

Astfel că statistica meșteșugarilor redactată de către Dionisie Pop Marțian în anul 1863 nu este întru totul edificatoare asupra numărului exact al meseriașilor din Argeș și Muscel care se ocupau, la mijlocul secolului al XIX-lea, cu olăritul, întrucât cifrele înregistrate includeau: meșterii, calfele și învățăceii care plăteau impozite către stat și, implicit, posedau permisele impuse de practicarea legală a unei meserii.

Statistica menționată înregistrează în județul Argeș: 14 olari în mediul rural și 54 în mediul urban (18 olari în Pitești și 36 – în Curtea de Argeș), iar, în Muscel: 86 de olari – în mediul rural și 21 – în Câmpulung Muscel.

Numărul olarilor din satele județului Muscel este superior numărului olarilor înregistrați în mediul rural în fiecare dintre județele Munteniei și Olteniei care fac obiectul investigației statistice din anul 1863.

Dezvoltarea olăriei în Argeș și Muscel a fost facilitată de: posibilitatea procurării argilei de calitate superioară pentru confecționarea vaselor chiar de pe teritoriul localităților în care domiciliau olarii; de asigurarea lemnelor de foc – pentru arderea vaselor în cuptoare – din pădurile limitrofe; de densitatea sporită a populației din așezările în care se practica acest meșteșug deținătoare a unor suprafețe din ce în ce mai reduse pentru a permite asigurarea existenței exclusiv din ocupațiile tradiționale: agricultura și creșterea animalelor, precum și de modalitatea favorabilă a desfacerii produselor ceramice în zonele de câmpie, prin efectuarea unui troc cu grâu și porumb – produse agricole deficitare în așezările rezidențiale ale olarilor.

Se presupune că unele centre de olari, printre care Câmpulung Muscel, au dispărut ca atare în prima jumătate a secolului al XX-lea, din cauza intensificării procesului de urbanizare, care a determinat modificarea structurală a opțiunilor profesionale ale locuitorilor, iar altele (Domnești, Retevoești) au fost “înghițite” de centrul ceramic Cosești – cu satele sale constituente, centru prolific, datorită angrenării unui număr sporit de locuitori în arta modelării lutului – fenomen social explicabil prin gradul accentuat de pauperizare generat de diminuarea, pri acte de succesiune familială, a loturilor de teren deținute -, prin creșterea considerabilă a producției specifice care a impus extinderea ariei de valorificare a acesteia în zonele rurale din majoritatea provinciilor românești.

Dintr-o asemenea analiză relevând cauzele dispariției meșteșugului în localitățile nou menționate, se omite, însă, un factor care a influențat esențial acest proces regresiv: penetrația accelerată, în modul de viață urban, dar și rural, a produselor din faianță mult mai diversificate morfologic și, implicit, utilitar, în stare să satisfacă exigențele unei populații care, chiar dacă nu trăia la standarde înalte de civilizație, încerca, cu certitudine, să le mimeze.

Dispariția olăritului în: Domnești, Retevoești, Oești se explică, mai ales, prin numărul redus de meșteșugari care practicau o profesie lipsită de perspectiva esențială a comercializării produselor în contextul concurenței defavorizante a ceramicii utilitare din faianță, de starea socială prosperă a acestora determinată de practicarea unor îndeletniciri generatoare de un venit sigur (în special, creșterea oilor), dar și de dispariția fizică în timp a meseriașilor neinteresați, din diverse motive, în perpetuarea meșteșugului, prin inițierea urmașilor lor în tainele acestuia.

Dicționarul geografic al județului Muscel de Constantin Alessandrescu, apărut în anul 1893, constituie, de facto, un dicționar geografic, statistic, economic și istoric al județului Muscel, elaborat pe baza statisticilor din anul 1889 și 1890.

Reprezentând, la peste o sută de ani de la apariția sa, un document probatoriu al situației meșteșugarilor din Muscel la sfârșitul secolului al XIX-lea, Dicționarul geografic inserează elemente informaționale care relevă, printre altele, stadiul dezvoltării ceramicii în zonă.

Referirile la industria județului Muscel, includ, printre altele, consemnarea unei realități evidente pentru analiștii fenomenului economic zonal: fabricarea vaselor de pământ a luat un avânt foarte mare.

Semnalând ocupațiile locuitorilor din Câmpulung Muscel, se menționează că locuitorii din Scheiu se îndeletnicesc cu facerea de șițe și donițe; iar cei din apusul orașului se ocupă în special cu olăria.14

Informația inserată în acest context, potrivit căreia “Domnul Niță Miler, unul din fabricanți, a fost medaliat la Expozițiunea din Paris din anul 1889, pentru diverse olării” este concludentă pentru confirmarea stadiului avansat al dezvoltării ceramicii câmpulungene, care se comercializa, conform aceleiași surse, alături de alte produse ale industriei naționale: șiță, doniți, stofe de lână, pânzeturi, costume naționale, curelărie, tăbăcărie, etc.

Olăritul era un meșteșug practicat și în alte localități ale județului Muscel. Astfel, la Coșești, se consemna că “locuitorii săi, pe lângă agricultură și creșterea vitelor trebuincioase lor la munca câmpului, îmbrăcăminte și îndestularea casei, se mai ocupă, și cea mai însemnată parte din ei, cu fabricarea vaselor de lemn: buți, putini, vedre, dar și cu fabricarea de oale de pământ.”15

Locuitorii satului Golești de pe Bratia – numit, astfel, după numele boierilor Golești din satul ononim de pe râul Argeș, care au avut aici proprietate și case, afară de agricultură, se mai ocupă cu olăria și rotăria.

O referire la meșteșugul olăritului practicat în Muscel se semnalează și în cazul comunei Domnești, unde se înregistrează ca meseriași, în comună: dulgheri, olari, cojocari și frânghieri.

În cadrul expozițiilor și concursurilor organizate pe plan național, meșteșugarii din centrele de olărit muscelene obțineau succese notabile.

Astfel, la concursul de olărie organizat, la 21 mai 1908, în cadrul Târgului Moșilor din București, se înregistrau, printre participanți, olari din județul Muscel, ponderea numerică având-o meșteșugarii din Golești-Bratia.

Întrunind aprecierile extrem de favorabile ale juriului, unui ulcior lucrat “artistic” de Ion P. Cârlănaru i-a fost acordat premiul I, piesa fiind similară celor folosite în ceremonialul nunții tradiționale din Muscel. Ulciorul decorat cu stilizări de vrejuri, frunze și flori, limbi angobate, butoni în relief “înflorați” prin ștanțare, se află, actualmente, în colecția Muzeului Țăranului Român.

Capitolul II

Ornamentarea și cromatica ceramicii populare din Muscel

II. 1 Ornamentarea ceramicii populare din Muscel

“Ornamentica, prin invenția de forme libere, de sine stătătoare, ades mai presus de natură și de orice context al ei, prin născocirile ei liniare, prin ritmica și culorile utilizate, trebuie privită ca o expresie directă, ca spovedanie și comunicare a unui duh.”

Lucian Blaga

Fenomen specializat al artei populare, “ornamentica este depozitarea tainelor colective ale fiecărei etnii” – considera poetul filosof Lucian Blaga -, aserțiunea sa fiind reluată de către etnologul Nicolae Dunăre, care observa, printre altele, că teza lui N. Hartmann: “Ornamentul are funcția unei decorațiuni” impune clarificări suplimentare, întrucât “caracterul realist al ornamentației populare se afirmă prin comunicarea unui anumit înțeles, preluat din realitatea concretă, prelucrat și generalizat în contextul artei populare, parte încorporată în istoria propriului popor”.16

Ornamentica pieselor de ceramică populară din zona Muscel se circumscrie ideatic, prin sensurile sale mitice, acestui fenomen etnocultural.

Motivele ornamentale de o diversitate considerabilă include valori semantice comune etniei, multe dintre acestea pierzându-și, însă, semnificațiile ancestrale, prezența decorurilor fiind explicată, exclusiv, prin rațiuni de ordin estetic.

Referindu-se la originea elementelor ornamentale, în lucrarea sa L'art prehistorique, L.R. Nougier consideră că acestea sunt ecoul pe plan suprastructural al unei realități economice predominante într-o perioadă istorică determinată: “Geometrismul ar fi caracteristic marilor civilizații fundamental agricole, iar stilul figurativ, realist, cu inspirație animalieră ar fi propriu marilor civilizații pastorale”.

Integrând olarii în categoria cu totul specială a sacerdoților forțelor telurice ai zeităților ahtonice și, mai ales, a acelei zeițe Mame (Geea, Gaia), acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici prelua sintagma lui Mircea Eliade care situa pe olari între “oamenii focului – executanții unor operațiuni cu caracter liturgic”17, întrucât “ei mânuiau pămâtnul pe care-l frământau, îl modelau și-l supuneau focului, ceea ce le conferea un rol magic, căci pământul era depozitarul unor forțe ce-și aveau și un rost de seamă în funcționarea mecanismelor cosmice.”18

De aceea, simbolistica ornamenticii populare prezintă conotații mitice de un real interes în explicarea prezenței deloc întâmplătoare a unor motive decorative pe vasele de lut din zona Muscelului.

Simbolurile solare au semnificație benefică, prin excelență, soarele fiind considerat sursa vieții pe Terra.

Motivele astrale înregistrează o frecvență apreciabilă în decorarea pieselor ceramice, începând cu epoca dacică, o utilizare accentuată semnalându-se în perioada feudală, mai ales, în secolele XIV-XVII.

Preferința meșterilor olari pentru preluarea și prelucrarea motivelor astrale este evidentă, în special, în contemporaneitate. Astfel, steaua, morișca, roata, roata solară, vârtelnița, rozeta, cercul, cercul tăiat, rombul – elemente reprezentative ale soarelui în arta populară se disting, printr-o consistentă diversitate morfologică, în decorarea vaselor de lut.

Steaua prezintă, în acest context al motivelor astrale, semnificații diferite, corelate, de obicei, unor momente determinante din viața omului.

Asocierea stelei cu viața umană este relevată de credința generalizată în popor, potrivit căreia fiecare om are, pe cer, o stea a lui, care răsare când acesta se naște și a cărei lumină se stinge, steaua căzând pe pământ, când omul moare.

Motivul decorativ al stelei se întâlnește în ornamentarea unor vase de lut din zonă.

Simbol fundamental al culturii universale, cercul semnifică veșnicia, perfecțiunea, reprezentând, în codul artei populare românești, o imagine solară cu implicații semantice specifice.

Crucea este, de asemenea, un simbol fundamental al culturii universale, avâdn sensuri profunde.

În concepția populară, crucea este un însemn al existenței, în spiritul unei viziuni profund optimiste, un meșter pietrar din Albeștii Muscelului compara crucea cu un stâlp de hotar între viață și moarte, într-o imagine remarcabilă prin plasticitatea sa.

Imaginea de stâlp al existenței, se circumscrie ideatic în universal, crucea fiind considerată “în textele liturgice, arbore al vieții – potrivit lui Mircea Eliade -, arbore cosmic, prin ea, se făcea legătura cu cerul și, prin ea, întreg universul era salvat. Noțiunea de salvare reia și completează pe cea de regenerare cosmică și de nemurire.”19

O modalitate de interpretare artistică a semnului crucii – element sugerat de motivul floarea în cruce denumit, astfel, pentru floarea cu patru petale – se constată în cazul unor vase de lut lucrate în centrele de olărit din Muscel.

Vârtelnița – motiv cosmomorf – este un simbol al succesiunii anotimpurilor, un semn al rotației soarelui. Motivul este prezent pe unele vase de lut.

Spirala – motiv decorativ ancestral – apare în ornamentarea ceramicii populare din arealul muscelean dar și din cel argeșean și se continuă până în contemporaneitate, armonizându-se cu alte elemente ornamentale în frize decorative, care împodobesc vasele confecționate din lut.

În plastica decorativă a ceramicii argeșene, se remarcă, de asemenea, compoziții ornamentale rezultate din ritmarea unor motive frecvent utilizate în decorarea obiectelor de uz gospodăresc, motivul astral conceput sub forma roții solare – prezentând, conform tradiției populare, o valoare magică și atribuindu-i-se un rol protector.

Simbolismului solar îi aparține și imaginea stilizată a berbecului sau a calului înaripat din structura morfologică a ulcioarelor de nuntă, precum și șerpii care decorează, în relief, pântecele chiupurilor.

Motivul șarpelui – utilizat în decorarea vaselor de lut se întâlnește încă din “ceramica anterioară etnogenezei dace”, alături de: cerc, spirală, zigzag, linia sinuoasă, soarele sau steaua.20

Șarpele este figurat în diverse ipostaze: în poziție ondulatoriale, încolăcit, în spirală sau sub forma unui ghem pe unele piese ceramice.

Reprezentarea plastică a calului înaripat se asociază cu semnificația simbolică, apotropaică, a acestui animal în codul artei populare românești, fiind protectorul unui cuplu constituit.

Nu este exclus ca reprezentarea acestui animal fantastic să fi fost inspirată dinn lectura celei mai răspândite cărți populare din literatura noastră veche, romanul fabulos Alexandria – supoziție care ar atesta asimilarea povestirilor populare, în care predomină motivele supranaturale, în arta ceramică populară argeșeană.

Prezența vulturului constituie, probabil, un ecou al heraldicii locale, deoarece, în structura peceții orașului medieval menționat, apare un alt element compozițional.

Motivul “S” orizontul sau cârligul este considerat un simbol al fertilității, pe plan mitic, un ecou al cultului șarpelui, cu rol apotropaic asupra unui cuplu recent constituit, cult regăsit în credința populară cu largă circulație în Muscel, potrivit căreia șarpele casei este păzitorul liniștii căminului conjugal, uciderea acestuia fiind fatală unității familiale.

Motivele ornamentale prezintă, așadar, la originea lor, valori simbolice. Valul, valul meandric, linia sinusoidală simbolizează forme de relief, dar și apa, reprezentând, implicit, o reflectare a cultului ploii pe plan ornamental.

Valul constituie un element decorativ caracteristic ceramicii roșii, nesmălțuite.21 Începând cu epoca neolitică, ornamentarea vaselor de ceramică se efectua prin zgârierea acestui motiv în pastă; ulterior, după secolul al XIV-lea, valul va fi aplicat cu brumă brună, roșie sau neagră pe câmpul afectat decorării pieselor ceramice.

Continuitatea acestei modalități de realizare a decorului vaselor este evidentă: “linia sinuoasă a valului meandric încolăcește umerii vaselor mari de provizii din nordul Munteniei în acea firească desfășurare ca acum 6000 de ani.”21. Printre centrele ceramice din acest spațiu geografic, se află și centre de acest gen din Muscel.

Decorul linear a fost frecvent utilizat în ornamentica pieselor ceramice, mai ales, datorită modalității extrem de simple de realizare a unor motive rezultate din: linii paralele, linii întretăiate, zigzaguri, linii în curbă sau spirale.

Caracterul arhaic al acestui sistem ornamental se atestă temporal prin decorul unor fragmente ceramice depistate în cursul săpăturilor efectuate în zona Argeș și Muscel.

Ornamentele lineare sunt distribuite, de asemenea, pe pântecele vaselor de lut lucrate actualmente în atelierele olarilor musceleni.

Ansamblul ornamental al unor piese ceramice este completat cu un element decorativ – dintele de lup -, prin multiplicarea căruia se obțin efecte artistice variate.

“Dintele de lup este cunoscut ca element decorativ încă din neolitic, fiind utilizat cu precădere la ornamentarea ceramicii”23

În aceeași gamă ornamentală, se integrează și semicercurile intersectate care apar pe unele vase de lut.

De o varietate remarcabilă, ornamentele vegetale inspirate din realitatea ambientală, caracteristică unui cadru de viață tipic vetrelor existențiale ale olarilor, se circumscriu registrului ornamental specific ceramicii populare muscelene.

Brăduțul – motiv de tradiție predacică -, pomul vieții, glastra cu flori, frunza, floarea, vița de vie se regăsesc în decorul produselor ceramice ale centrelor de olari din zonă.

Un simbol decorativ frecvent întânit în ornamentarea unor vase de lut este pomul vieții – element definitoriu în peisajul nostru mioritic. Considerat – de Romulus Vulcănescu – simbol cosmogonic, pomul constituie o formă de reprezentare a axului lumii, prin însăși natura sa constituentă: rădăcina leagă infernul cu lumea materială a trunchiului, iar, prin ramuri, cu transcendentul – ideea preluată și de către acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici în Cuvânt înainte la volumul Georgetei Roșu, Ulcioare de nuntă.

Brăduțul reprezintă un motiv ancestral a cărui prezență în repertoriul decorativ al ceramicii populare este semnalată pe vase de lut datând din din a doua epocă a fierului – La Téne- (sec. II a. H.).

Brăduțul – diminutiv lexical din cuvântul brad – este asociat ceremonialului nunții, deoarece, cu el, se împodobesc carul cu zestrea miresei și porțile mirilor, numele său fiind atribuit unei hore care se joacă, în ajunul nunții, la casa miresei. El semnifică trăinicia vieții familiale, forța, semeția omului comparat cu un brad, în expresia: “om falnic cu bradul”.

Dintre motivele fitomorfe extrem de variate: pomul vieții, brăduțul, floarea, frunza, vrejul cu frunză, ramura, frunza înregistrează diverse reprezentări decorative.

Frunza este redată în frize decorative, sub formă ovoidală prelungită, limbul alungindu-se spre vârf pe pântecele vaselor decorate astfel cu humă albă, în centrele de olari de la Cândești, Poienița și Cândești.

În unele cazuri, frunza se realizează în relief, cu ajutorul unor șuvițe de lut aplicate pe pântecele vaselor nearse (chiupuri, ulcioare de nuntă, ulcioare simple), nervurile frunzei fiind incizate cu un cuțit special.

Vița de vie constituie un ornament fitomorf stilizat, care prezintă, în afara valorii simbolice de glorificare a vieții, un rol particularizator, întrucât apare pe unele ulcioare pentru păstrarea vinului destinat consumului curent.

Elemente decorative de ordin mitic: calea robilor, torsade, hore, sunt prezente în repertoriul ornamental al ceramiștilor musceleni și argeșeni.

Torsada – cu valoare simbolică de delimitare a zonei sacre, ca ecou al magiei ancestrale – apărând sub forma unui brâu incizat în bârna mediană a majorității bisericilor din lemn – a fost preluată, probabil, din același considerente mitice, cu rol protector, de către olari, în decorarea imenselor chiupuri de lut destinate păstrării produselor cerealiere.

Depozitarea tainelor colective ale fiecărei etnii, ornamentica pieselor ceramice, deși și-a pierdut sensurile ancestrale, constituie o expresie directă, o spovedanie și o comunicare a unui duh – duhul patimii de frumos care înnobilează cu hat artistic sufletele celor care dau, din viața lor, viața lutului.

II. 2 Cromatica pieselor ceramice

“Culoarea este un mijloc de expresie intimă.”

– H. Matisse-

Convergența consecventă dintre ornament și culoare, în decorul tradițional, este evidentă în diverse domenii ale artei populare.

Valoarea simbolică a culorilor nu mai este percepută cu aceeași în prezent, în arta modelării și decorării lutului.

Preferințele spre o gamă cromatică utilizată preponderent sunt motivate de către olari prin tradiție: “Așa făceau moșii noștri de la care am învățat meșteșugul olăritului, așa facem și noi!… Aceleași văpseli folosim!” mărturisește meșterul olar Ion Enoiu din Bălilești.

“Mesajele etnopsihologice și socioculturale ale nuanțelor cromatice, semnificațiile lor etnologice și magice”24 invocate de către etnologi sunt dificil de descifrat, apelând exclusiv la modul în care olarii din zona Muscel și nu numai ei percep valorile semantice ale culorilor utilizate.

De aceea, reproducerea codului acestora a fost determinată de necesitatea interpretării cu ochi mult mai avizați a mesajului de frumusețe trasmis, prin intermediul cromaticii, de către cei care au modelat lutul în vase de forme variate, cu o perfecțiune, surprinzătoare, înnobilându-le prin ornament și culoare.

Semantica nuanțelor cromatice caracteristice artei populare românești – mai evidente, de altfel, în portul popular – a fost sintetizată cu o extremă relevanță de către prof. dr. Nicolae Dunăre, în excelentul său studiu, Ornamentică tradițională comparată.

Potrivit distinsului cercetător, clujean, “galbenul auriu sugerează chemarea soarelui, optimismul; portocaliul bătând în roșu corespunde plenitudinii forței, vigorii, vestirii apropiatei pârguirii; roșu – ca para focului, adică roșu deschis, semnifică realizarea visurilor, fructul vieții; albastrul arată persepctiva speranțelor puse în viitorime; albastrul închis, dar,mai ales, negrul reflectă bătrânețea, apusul, încheierea naturală a rostului vieții.”25

Albul semnfică puritatea, liniștea, pacea sufletească; verdele este purtătorul unui mesaj de speranță, sugerând, aluziv la culoarea frunzelor proaspete, o viață care renaște.

Compoziția ornamental-cromatică este corelată formei obiectului ceramic de înfrumusețat.

Decorativismul artei ceramice populare muscelene impune, ca normă principală de realizare a acestuia, bunul simț estetic înnăscut al meșterilor olari.

Culoarea însăși conferă ceramicii populare muscelene note individualizatoare.

Capitolul III

Trezorerii ale ceramicii populare zonale și reflectarea ei în folclorul muscelean

“Pildele la vorbă tocma ca niște glume, însă, nu puțină învățătură”

Iordache Golescu

III. 1 Ceramica populară reflectată în folclorul muscelean

Constituind o amplă cronică a vieții poporului român, prin reflectarea, sub o multitudine de aspecte, a existenței sale multiseculare, creația populară literară este, în același timp, o sursă inepuizabilă de învățăminte desprinse din experiența generațiilor care și-au ctitorit vetrele în arealul geografic național – inclusiv, a celor ce au dat și dau viață, din viața lor, lutului -, experiență sintetizată în ingenioase proverbe și zicători care poartă structural, în componența lor, certe indicii lexicale ale acestei ocupații tradiționale.

Magistral definit, pentru neprețuita operă de desțelenire a folclorului românesc, de către Nicolae Iorga, drept “un scormonitor al comorilor pe care le păstra, în umilința ei țărănească, închise în cămări străbune, limba noastră, cu frumusețea expresivă a cuvintelor, cu sentențioasa înțelepciune a zicalelor ei”, cărturarul iluminist din Goleștii Muscelului – Iordache Golescu extrăsese, din filonul de aur al creației populare, seva înțelepciunii neamului, în opera «Pilde, povățuiri, cuvinte adevărate și povești».

Relevând sensul educativ al creației folclorice incluse în culegerea sa paremiologică, Iordache Golescu menționa, în preacuvântare, virtualele valențe moralizatoare ale acesteia:

“Așadar, vorba, îmbinându-se cu pilde, cu povățuiri și cu cuvinte adevărate și orice asemănări i celelalte poveți ce s-au însemnat aici, nu puțină plăcere ne va aduce la desfătarea ei și nu puțin folos vom dobândi din sfatul ei cel dulce, dacă nu ne vom supăra de cuvintele cele adevărate, ce urmează lor.”26

Iordache Golescu a șlefuit cu migală, în stilul său inconfundabil, diamantele de adevăruri eterne, culese din popor, dându-le o strălucire unică, dezvăluindu-le voit esențele ce relevau cert experiențe de viață și înscriindu-le ca tabele de legi în imensa carte a omeniei față de oameni.27

Din culegerea paremiologică a cărturarului muscelean, se reproduc, în continuare, exclusiv pildele și povățuirile inspirate din experiența umană a meșterilor olari – cu aplicabilitate și la viața celorlalți trăitori din societatea românească -, proverbe și zicători care nu mai comportă societatea explicații suplimentare, datorită semnificativelor tâlcuiri ce le însoțesc, concepute de autor și inserate în opera menționată:

«Oala s-a spart în capul meu.» (Adică mie mi-a găsit vină, pe mine m-a bătut spre pilda altuia, nefiind vinovat.)

«Oala dogită în zadar o mai legi.» ( Se zice pentru cele de tot slabe, când vrem să le cârpim.)

«Urcior fără mânușă.» (Se zice pentru cel pe care n-ai de unde-l prinde.)

«În oala acoperită, nu cad gunoaie.» (Ne arată că lucrul trebuie păstrat pururea curat și nevătămat.)

«Până oala colcăiește, prietenul ne trăiește.» (Adică prietenul ne iubește până sunte în stare bună, până avem ce să-i dăm să mănânce.)

«Unde nu-ți fierbe oala, să nu-ți bagi coada.»(Adică să nu ne amestecăm unde n-avem treabă, unde nu e slobod.)

«Capacul după oală.» (Adică orice după cuviința sa.)

«Departe oala de căldare, ca nu cumva lovindu-se să se spargă.» (Adică cel mai slab de cel mai tare, ca să nu se vatăme.)

În afara acestora, în folclorul românesc și, implicit, în cel muscelean, circulă, sub diverse variante, și alte proverbe, pe care Iuliu A. Zanne le-a preluat, probabil, din aceeași sursă și le-a inserat în volumul său «Proverbele românilor», restituindu-le, astfel, marelui autor, poporului român.

Sub influența vădită a folclorului, ceramica a oferit scriitorilor români elemente de comparație extrem de sugestive, conferind textelor o remarcabilă plasticitate.

Expresiile și locuțiunile populare – reproduse selectiv- al căror nucleu referențial îl constituie domeniul ceramicii aparțin tezaurului spiritualității românești reprezentând – precum observa prozatorul Mihail Sadoveanu – “elemente de tradiție fixate în cristali nemuritori de pietre rare.”

Aceste “nestemate ale spiritului național”, care împrumută limbii bogății semantice evidente, dând culoare și expresivitate vorbirii, au fost preluate din folclor de către marii condeieri ai neamului și îngemănate în scrierile lor, cu convingerea că aduc un spor temeinic de frumusețe operelor literare.

Constituind o reflectare pe plan spiritual a experienței de viață a oamenilor din arealul geografic al Muscelului, folclorul zonal relevă, în contextul ocupației tradiționale menționate, modul în care piesele ceramice de uz cotidian au prezentat un rol semnificativ în cadrul existențial al locuitorilor din zona Muscel.

III. 2 Muzeul de etnografie și de artă populară Câmpulung Muscel

La etajul acestei monumentale clădiri – restaurate, în anul 1930, de către arhitectul câmpulungean Dimitrie Ionescu- Berechet, exponent de marcă al arhitecturii naționale românești-, s-a organizat o expoziție permanentă de ceramică musceleană.

Conceput tematic ca “o oglindă cât mai fidelă a diversității artei populare muscelene, un summum al creativității iscusiților meșteri țărani din zonă”28 – după cum observa principalul său inițiator, profesorul Octavian Bodea-, Muzeul de etnografie și de artă populară din Câmpulung Muscel este rezultatul unor asidue cercetări de teren în aria fostului județ Muscel, efectuate în perioada anilor 1975-1977.

Inaugurat în anul 1977, muzeul prezintă, în structura sa tematică: interioare țărănești specifice zonei Muscelului, port popular muscelean de o diversitate suprinzătoare, precum și secvențe extrem de sugestive redând expozițional, prin obiecte caracteristice ocupațiile tradiționale ale locuitorilor din acest areal geografic dens încărcat de istorie.

Colecția de ceamică populară – incluzând aproximativ 1000 de piese care datează din secolele XIX-XX – este semnificativă pentru relevarea varietății creației meșterilor olari din centrele de pe valea râului Bratia (Poienița, Ulita, Golești, Priboaia, Bălilești, Românești) și de pe valea Râului Doamnei (Coșești și Petrești).

Constituită din vase de lut cu caracter utilitar, dar și cu rol, prin excelență, decorativ, colecția de ceramică musceleană cuprinde: cești- pentru servitul băuturii, decoarate în valuri sau cu motive florale policrome; bolcuțe- pentru apă, care se ofereau ca obiecte de schimb între parteneri, în cursul străvechiului obicei al “verilor” și “suratelor” de oală, obicei extrem de răspândit în așezările muscelene; ulcioare – pentru transportat și depozitat apa; oale sau ulcele – reprezentând gama completă a vaselor din lut utilizate în gospodăriile țărănești, vase de “talie mijlocie”, cu capacitate de 1-2 litri, în care “se mulgeau vacile, dar se fierbeau și legumele”29-, oale cu baieră sau cu toartă – destinate transportului hranei lichide la locurile de muncă situate departe de vatra satului; pârnaie – recipiente de formă tronconică, cu capacitate de 3 până la 10 litri, având circumferința părții superioare de circa 30-40 cm, vase în care “se punea laptele la prins, de seara până dimineața”30; oțetare sau cațaveici cu capacitate de până la 50 de litri, servind la conservarea oțetului, magiunului de prune, murăturilor și a unturii, cațaveicile fiind folosite, mai ales, pentru fierberea sarmalelor la nunți sau la înmormântări.”31

Prin forma și prin capacitatea lor, aceste vase de lut amintesc de marile chiupuri (doliumuri) dacice destinate păstrării cerealelor.

Dintre gazornițe – vase speciale, pentru depozitarea gazului lampant-, este expusă o piesă unicat, prevăzută cu șurub din lut ars făcut manual din șnururi de argilă.

Vasele miniaturale cu caracter predominant decorativ – figurinele de lut – excelează prin inventivitatea meșterilor olari musceleni, captând interesul constant al vizitatorilor muzeului etnografic muscelean.

Sun expuse: chisele pentru dulceață, turturașe de formă sferică sau imaginând păsări (cocoși, găini etc.) precum și fluierice (căluți, broaște ș.a.)

Etalarea complexă a ceramicii muscelene în expoziție a implicat, printre altele, relevarea specificității decorului dominant al vaselor de lut produse în centrele prezentate.

Astfel, vasele provenite din centrele de olari de pe Valea Bratiei sunt decorate în limbi de var trasate pe jumătatea inferioară a acestora-, spre deosebire de cele din centrele de pe Valea Râului Doamnei, pe care motivul calea rătăcită este celmai frecvent utilizat ca ornament.

Muzeul etnogafic și de artă populară al municipiului Câmpulung Muscel reprezintă un autentic tezaur de creativitate, relevând, prin secvența sa consacrată ceramicii muscelene, talentul meșterilor care și-au plămădit, din lut și din gând, piesele expuse, constituite în mărturii indubitabile de temeinică frumusețe și utilitate.

III.3 Ceramica populară în recuzita unor obiceiuri tradiționale din Muscel

Cultura tradițională a poporului român constituie, în esență, o nesecată comoară de obiceiuri, rituri și ceremonialuri.

Obiceiurile populare fundamentale cu caracter ritualic și ceremonial se referă la momente esențiale din viața omului: nașterea, nunta și înmormântara precum și la unele date calendaristice din ciclul anual.32

Obiceiurile tradiționale au, la obârșia lor, credințe cărora li se conferă, pe temeiul unei îndelungate experiențe de viață, un incontesatbil pașaport pentru eternitate.

Existența fiecăruia dintre noi a fost, este și va fi marcată, într-un mod, mai mult sau mai puțin determinant, de unele obiceiuri populare, pe care într-o retrospectare, cât de cât obiectivă a unui curriculum vitae, prin excelență, spiritual, nu le putem cu totul ignora.

Mărturisirea de credință a luceafărului liricii românești, Mihai Eminescu, din “Trecut-au anii” confirmă impactul semnificativ al “eresurilor” populare asupra sufletului său de copil:

“Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri,

Și niciodată n-or să vie iară,

Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară

Povești și doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea de copil o-seninară,

Abia-nțelese, pline de-nțelesuri”…

Definind obiceiul drept un “comportament social-cultural stabilit de tradiția comunitară”, etnologul Romulus Vulcănescu considera că orice obicei “trece prin două faze: formarea lui de-a lungul mai multor generații și fixarea ca normă formalizată, unanim recunoscută de colectivitate”33, determinativul “unanim” fiind, însă, după opinia noastră, neacoperitor, întrucât elimină, din această ecuație semantică, elementul individual, particularizator sub raport social-comportamental.

În caz contrar, Friedrich der Grosse von Hohenzollern, regele Prusiei (1740-1786), n-ar fi definit obiceiul prin sintagma: “rațiunea proștilor”, detașându-se complet de definiția considerată clasică: “a doua natură” – atribuită lui Aristotel și Cicero, completată de Blaise Pascal prin “ a doua natură care distruge pe prima.”34

Dar filosofând despre obicei, fără a-l pune în dialog cu ceramica populară, apare riscul, evident, de a călca în străchini…”

Cum intră, așadar, într-un dialog informațional ceramica populară și obiceiurile tradiționale?

“Olăritul, unul dintre cele mai vechi meșteșuguri – consemna sintetic acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici – mai menține și astăzi, în anumite medii rurale, tradiții străvechi, care vin din timpurile îndepărtate ale neoliticului, cu tot repertoriul de simboluri legate de viața spirituală a acelor vremuri îndepărtate, simbouri care poate nu sunt străine de ceea ce am putea numi Revelația primordială.”35

Observând că vasele de ceramică însoțesc cele mai importante momente ale existenței umane, de la primul scăldat al noului născut – pentru care se încălzește apa într-o oală de lut nouă, ca pruncul să aibă cele glas frumos – și până la înmormântare, când sfârșitul unui destin este marcat prin spargerea unei oale, pentru ca necazurile de acest fel să dispară de la casa respectivă, Ion H. Ciubotaru sesiza, în aceste practici corelate olăritului, amplul sistem de gândire mitică, specifică satului românesc.

Impresionat de ulcioarele nupțiale realizate cuatâta măiestrie de talentații olari din Câmpulung, ulcioare împodobite cu protome zoomorfe și avimorfe care au o vechime considerabilă și au fost învestite încă de la început cu sensuri propițiatoare, urmărindu-se impulsionarea fertilității tinerei perechi, Ion Ciubotaru își ilustrează aserțiunea prin descrierea unui ulcior din zona Muscel care prezintă deosebit de explicit această intenție. Nu numai că barza este înconjurată de mai mulți pui, dar, la pieptul fiecărei păsări, se profilează câte un cap de copil.

Ulicoarele de nuntă reprezentau elemente de recuzită în ceremonialul nunți tradiționale, fiind utilizate la masa mare sau la chemarea la nuntă, ca purtătoare ale unor simboluri apotropaice, cu rol benefic asupra cuplului constituit, vizând prosperitatea acestuia și continuitatea familială prin urmași.

Rolul lor simbolic în contextul acestui ceremonial a fost abandonat, ulcioarele de nuntă reprezentând, actualmente, piese ceramice decorative de excepție în organizarea interioarelor moderne.

Ritualul înmormântării include credințe populare și practici tradiționale, din recuzita cărora fac parte și unele piese ceramice.

Analizând inventarul funerar al mormintelor din orânduirea feudală, arheologul Dinu V. Rosetti considera că acesta este datorat supraviețurii unor rituri vechi ale căror obârșii se pierd în antichitate și în comuna primitivă.

Perpetuată în timp, credința că un ban depus în gura sau la mâna mortului era menit plăților impuse acestora o dată cu trecerea lor în lumea umbrelor a fost relevată arheologic și prin săpăturile efectuate în arealul geografic al Muscelului, la Cetățeni și Suslănești.

Banul folosit drept obol funerar al lui Charon a fost înlocuit sporadic la Cetățeni, de o rondelă în formă de de monedă tăiată dintr-un vas geto-dacic sau dintr-o amforă de import, discul de lut ars fiind simplu sau gravat cu inițiale ori cu semnul crucii.

“Prezența ceramicii autohtone în ritualul funerar din veacurile XIII-XIV înregistrează un aspect cu totul particular, înlocuind, în unele morminte, moneda, într-o practică ritualică multiseculară.”36

Utilizarea cu caracter de ritual a vasului funerar de lut este atestată, în secolele XIII-XIV, înn majoritatea localităților muscelene în care s-au efectuat cercetări arheologice vizând aspectele culturi materiale și spirituale în perioada feudalismului.

Printre practicile ritualice corelate oficierii înmormântării, practici în care vasele de ceramică sunt utilizate, se consemnează, zonal, și obiceiul ca groparii, după ce terminau de săpat groapa, să se spele pe mâini cu apă turnată dintr-o oală nouă de o persoană din familia celui decedat.

Exceptând rolul tradițional al ceramicii populare în contextul ceremonialului familial, prezența acesteia în cadrul ceremonialului asociat unor date calendaristice oferă elemente de interes incontestabil.

În repertoriul atât de divers al obiceiurilor populare în care piesele ceramice constituie componente indispensabile de recuzită impuse de desfășurarea unui ritual prestabilit este inclus, printre altele, cel al punerii oalelor din noaptea Anului Nou.

Aria de practicare, în zona Muscel, a acestui obicei este extinsă, limitele ei neputând a fi, însă determinate cu certitudine.

O credință perimaritală practicată, în seara Anului Nou, la Boțești-Muscel și nu numai acolo, constituie, de facto, o versiune a ritualului punerii oalelor, precizându-se ab initio, pentru participanți, semnificația obiectelor ascunse sub vasele de lut.

Operațiunea în sine presupunea ca “o femeie în vârstă să ia 9 oale din lut ars, să le așeze cu gura în jos pe o masă, punând sub fiecare, fără să observe tinerii prezenți, câte un obiect”37 cu semnificație determinantă, indicând caracteristicile esențiale ale unei persoane considerate viitor partener de viață: monedă (persoană bogată), pieptene (~ cu dinții mari), felie de pâine (~ harnică și pricepută în ale gospodăriei), șuncă (~ grasă, bine dezvoltată), cărbune stins (~ brunetă), zahăr cubic (~ drăgăstoasă), creion (~ știutoare de carte), floare – chiar uscată (~ frumoasă, gingașă), lână de oaie (~ în vârstă, dar înstărită).

Fetele și băieții veneau pe rând în fața mesei cu oale, se închinau de trei ori și alegeau una din oale, obiectul de sub oală prevestind, așadar, însușirile viitorului soț sau soții.

De talentul și dibăcia interpretării semnificației obiectului, depindea hazul celor care credeau că-și pot cunoaște astfel viitorul partener de viață.

În așezările din partea de nord a județului, scena – încărcată, în general, de imprevizibil -era augumentată pe planul surprizelor, întrucât, sub una dintre oalele de pe masă, se punea un maț de porc umflat bine cu aer, iar, când oala era ridicată brusc de o bătrână, datorită anulării presiunii vasului, mațul sărea departe, producând panică, mai ales că se invoca insistent prezența unui spiriduș în încăpere.

Dintre credințele și practicile augurale din Muscel, Adriana Rujan și Costin Alexandrescu reproduc – în ampla culegere de Colinde și obiceiuri de iarnă din Argeș-Muscel – obiceiul ca “femeile care au copii mici să ducă plocon de Anul Nou moașelor, pentru ca acestea să le ridice copiii. Ploconul constă – potrivit informațiilor furnizate de C. Rădulescu-Codin și Dumitru Mihalache – din “ o ploscă cu rachiu, un urcior de vin, o strachină de piftii, orez sau prune uscate etc. Moașa ia copilul în mâini și, ținându-l vertical, îl ridică de trei ori, cu capul până în podină, urându-i să crească mare și voinic, să fie norocos și sănătos.”

Un obicei premarital consemnat în aceeași zonă etnografică implică participarea fetei de măritat și a unie persoane de același sex din familie la “punerea plumbului sau a cerii topite într-un vas.” Obiceiul se desfășoară conform unui scenariu prestabilit: “Fata se despoaie până în brâu și pune o strachină cu apă rece în cap. Mă-sa sau o soră îi toarnă plumbul topit în strachină, unde, din pricină că se răcește brusc, formează fel de fel de figuri. Închide ochii coboară strachina în jos și deschide ochii în apă. În felurile figuri din apă, își vede fata și rânduiala ei.”

Obicei străvechi, generalizat în Muscel, numit «Datu´ de-a verii» sau «Datu´ de-a surata» constituie o modalitate perpetuată într-o comunitate umană de a se conferi o confirmare publică unor legături de suflet stabilite în timp între diverși membri ai acesteia.

Obiceiul vărului de oală presupune un ceremonial aparte, întrucât cei doi protagoniști având fiecare, în mâna dreaptă, câte o ulcică nouă de lut, plină ochi cu vin ales, golesc simultan ulcelele, “bând până în fund, pe nerăsuflate”, cu brațele încrucișate, poziția aceasta semnificând unitatea spirituală dintre parteneri.

Obiceiul era practicat de “oameni de toate vârstele, copii, tineri sau bătrâni cu grade apropiate de rudenie sau vechi prieteni” și consta din convenția prestabilită de a-și dărui “unii altora câte o strachină nouă în care se află un colac, puțină colivă sau colarez, o gogoașă, o felie de cozonac, un covrig (tăiat superficial pe lumgimea sa exterioară, special pentru acest eveniment), o bomboană, o bucată de zahăr cubic, un ciubuc din zahăr, o turtă dulce, alte produse zaharoase sau de patiserie, un buchet de flori și o lumânare înfiptă vertical în colivă sau în colarez. Vasul astfel împodobit atrage privirea și trezește plăcerea descoperirii conținutului său, atunci când, în fiecare an, prin rotație, verii, verișoarele sau suratele se întâlnesc la una din gazde, la care se bea și o cantitate mică de țuică. După gustare sau petrecere, are loc și schimbul de vase cu lumânările aprinse.

În practica descântecelor – “creații populare în versuri, dezvoltate pe un fond de credințe naive, ca auxiliar al medicinii primitive, a căror sorginte se află în veche credință despre puterea vorbei asupra elementelor naturii”38, așadar, în ritualul rostirii formulelor magice specifice, în afara gesturilor cărora li se conferă o semnificație specială, recuzita utilizată de descântător este extrem de diversificată, incluzând cu precădere piese ceramice noi de lut.

Element indispensabil în desfășurarea unor descântece, vasul nou de lut ars este utilizuat ca recipient al “apei proaspete de izvor”, în care se pun “câțiva cărbuni aprinși, făcându-se în permanență semnul crucii deasupra lor. Se rostește descântecul de nouă ori, apoi cel deochiat se spală pe față și pe frunteapa din strachină.”39

Variantele locale ale practicării descântecelor implică folosirea unei străchini pline cu apă de la izvor, în care se pun trei cărbuni aprinși, semnul crucii fiind făcut, însă, cu un fir de busuioc, în tot cursul descântecului propriu-zis.

Descântecul de bubă (durere de stomac provocată de o răceală) se efectuează utilizându-se, de regulă, apă proaspătă de la izvor pusă într-o oală nouă de pământ, care se agită continuu cu fir de busuioc.

În același tip de recipient – oala de lut ars -, se toarnă apă de la izvor și se pun boabe de grâu și de porumb sau, în alte cazuri, un ban de argint, apa agitându-se, în timpul descâtencului de mușcătură de șarpe, cu o nuia verde de alun.

În practica descântecelor de dragoste, se foloseau, în diverse localități muscelene, fire de păr de porc, pe care o bătrână vrăjitoare le arunca peste cărbunii aprinși, luați din vatra sobei, într-o strachină nouă, adusă de persoana beneficiară a acestui ritual.

Dans de mare virtuozitate, un spectacol fermecător, prin ritm și culoare, Călușul – considerat de către specialiști “un mit, un ritual, un ceremonial-, este asociat temporal Rusaliilor – una dintre cele mai mari sărbători ale poporului român, pline de adânci și multiple semnificații folclorice și etnografice, moștenire de la strămoșii noștri, romani.”40

În cursul ritualului de inițiere în tainele Călușului, se folosește, printre altele ustensile, un ulcior de lut ars, plin cu apă neîncepută de la șapte fântâni, pentru ca membrii formației să prindă puteri sporite.

Vătaful sporește cu apa din ulcior pe călușari și fiecare bea câte o înghițitură, începând cu vătaful, dinspre răsărit spre dreapta, ulciorul ajungând, în cele din urmă, iarăși, la vătaf.

Ca dans al fertilității, Călușul include, în desfășurarea sa, scene de pantomimă, în care piese ceramice devin elemente indispensabile în relevarea mesajului transmis.

Astfel, falusul “de lut uscat, ars” sau de lemn avea, în optica tradițională a călușarilor musceleni, valențe tămăduitoare, fiind principalul instrument cu ajutorul căruia mutul formației acționa în diverse ocazii.

În practica taumaturgică a călușarilor, tămăduirea unei fete bolnave se oficia conform unui ritual în recuzita căruia, era inclusă o oală nouă cu apă, un cuțit și găteje de foc.

Călușarii se așezau în linie, scoteau un chiot ușor, mergeau în sărituri până în dreptul bolnavei și băteau cu toții pământul într-un loc.

Șeful călușarilor aprindea focul, punea oala să fiarbă și juca până apa dădea în clocot. Atunci, se opreau din joc, tăiau găina și o cufundau de trei ori în apa clocotită. Apoi, o junghiau cu cuțitul, o despicau și îngropau măruntaiele care nu se mănâncă.

În descrierea recuzitei practicilor religioase ocazionate de sărbătoarea Rusaliilor, folcloristul Tudor Pamfile insistă asupra modului în care produse de ceramică populară erau utilizate, în acest context, în Țara Românească, ilustrând, prin studiul său Sărbătorile de vară la români, obiceiurile practicate în județul Muscel.

În Țara Românească, precum în județul Muscel, se împart de pomană străchini și anume: până la prânz pentru morți, deoarece “pleacă sufletele morților”, iar după prânz, fiecare își dă pentru sufletul său.

Numeroas practici de acest gen implicau folosirea apei neîncepute aduse de la o fântână din afara vetrei satului, întrucât se considera că apa acesteia nu este spurcată precum este cea a fântânilor din gospodăriile oamenilor.

De altfel, construcția unei astfel de fântâni izolate, destinate drumeților constituia o operațiune încărcată de simboluri apotropaice, ea fiind protejată împotriva spiritelor malefice prin decuparea, în bârnele superioare ale pereților laterali, a unor capete de cai. Este interesant de consemnat că, imediat după definitivarea construcției, se punea într-un cui, o ulcică nouă, pentru ca drumeții să-și poată, astfel potoli setea.

Majoritatea fântânilor construite în același mod, în vecinătatea unor așezăminte monahale, erau considerate fântâni de leac sau izvoare tămăduitoare și constituiau un loc de pelerinaj pentru bolnavi, care credeau că, dacă vor bea apă neîncepută de acolo, se vor însănătoși.

Pentru ca tratamentul să fie eficient, condiția esențială era ca bolnavii să meargă fiecare cu o oală nouă, pe care nu o umpleau direct de la uluc (jghiab scobit într-un lemn, prin care curge apa), ci țineau oala cu fundul în sus sub uluc, apa scurgându-se pe pereții vasului de lut și formînd, astfel, o băltiță, din care, apoi, se umplea – cu apă neîncepută – oala.

Investigând complexul sistem de obiceiuri tradiționale, în contextul desfășurării cărora, ceramica populară prezintă un rol evident, încărcat, deseori, de simboluri semnificative, ne redescoperim noi înșine rădăcinile ancestrale, marcate de credințe care au conferit trăinicie și individualitate spirituală neamului românesc.

Capitolul IV

Trezorerii ale ceramicii populare zonale și reflectarea acesteia în studii de specialitate

IV. 1 Muzeul de etnografie și de artă populară Câmpulung Muscel

La etajul Casei Ștefănescu din Câmpulug Muscel, monument de arhitectură medievală din secolul al XVII-lea, actualmente, Muzeul de etnografie și artă populară din zona Muscelului, restaurată de către arhitectul câmpulungean Dimitrie Ionescu-Berechet, exponent de marcă al arhitecturii naționale românești-, s-a organizat o expoziție permanentă de ceramică musceleană.

Conceput tematic ca “o oglindă cât mai fidelă a diversității artei populare muscelene, un summum al creativității iscusiților meșteri țărani din zonă”41 – după cum observa principalul său inițiator, profesorul Octavian Bodea-, Muzeul de etnografie și de artă populară din Câmpulung Muscel este rezultatul unor asidue cercetări de teren în aria fostului județ Muscel, efectuate în perioada anilor 1975-1977.

Inaugurat în anul 1977, muzeul prezintă, în structura sa tematică: interioare țărănești specifice zonei Musceului, port popilar muscelean de o diversitate surprinzătoare, precum și secvențe extrem de sugestive redând expoziționalul, prin obiecte caracteristice, ocupațiile tradiționale ale locuitorilor din acest areal geografic dens încărcat de istorie.

Colecția de ceramică populară – incluzând aproximativ 1000 de piese care datează din secolele XIX-XX – este semnificativă pentru relevarea varietății creației meșterilor olari din centrele de pe valea râului Bratia (Poienița, Ulita, Golești, Priboaia, Bălilești, Românești) și de pe valea Râului Doamnei (Coșești și Petrești).

Constituită din vase de lut cu caracter utilitar, dar și cu rol, prin excelență, decorativ, colecția de ceramică musceleană cuprinde: cești – pentru servitul băuturii, decorate în valuri ssau cu motivele florale policrome; bolcuțe -pentru apă, care se ofereau ca obiecte de schimb între parteneri, în cursul străvechiului obicei al verilor și suratelor de oală, obicei extrem de răspândit în așezările muscelene; ulcioare – pentru transportat și depozitat apa; oale sau ulcele – reprezentând gama completă a vaselor din lut utilizate în gospădăriile țărănești, vase de talie mijlocie, cu capacitate de 1-2 litri, în care “se mulgeau vacile, dar se fierbeau și legumele”42 -, oale cu baieră sau cu toartă – destinate transportului hranei lichide la locurile de muncă situate departe de vatra satului; pârnaie – recipiente de formă tronconică, cu capacitate de 3 până la 10 litri, având circumferința părții superioare de circa 30-40 cm, vase în care “se punea laptele la prins, de seara până dimineața”43; oțetare sau cațaveici cu capacitate de până la 50 de litri, servind la conservarea oțetului, magiunului de prune, murăturilor și a unturii, cațaveicile fiind folosite, mai ales, “pentru fierberea sarmalelor la nunți sau la înmormântări.”44

Prin forma și capacitatea lor, aceste vase de lut amintesc de marile chiupuri (doliumuri) dacice destinate păstrării cerealelor.

Dintre gazornițe – vase speciale pentru depozitarea gazului lampant -, este expusă o piesă unicat, prevăzută cu “șurub din lut ars făcut manual din șnururi de argilă.”45

Vasele miniaturale cu caracter predominant decorativ – figurinele de lut – excelează prin inventivitatea meșterilor olari musceleni, captând interesul constant al vizitatorilor muzeului etnografic muscelean.

Sunt expuse: chisele pentru dulceață, turturușe de formă sferică sau imaginând păsări (cocoși, găini etc.) precum și fluierice (căluți, broaște ș.a.).

Etalarea complexă a ceramicii muscelene în expoziție a implicat, printre altele, relevarea specificității decorului dominant al vaselor de lut produse în centrele prezentate.

Astfel, vasele provenite din centrele de olari de pe Valea Bratiei sunt decorate în limbi de var trasate pe jumătatea inferioară a acestora-, spre deosebire de cele din centrele de pe Valea Răului Doamnei, pe care motivul calea rătăcită este cel mai frecvent utilizat ca ornament.

Muzeul etnografic și de artă populară al municipiului Câmpulung Muscel reprezintă un autentic tezaur de creativitate, relevând, prin secvența sa consacrată ceramicii muscelene, talentul meșterilor care și-au plămădit, din lut și din gând, piesle expuse, constituite în mărturii indubitabile de temeinică frumusețe și utilitate.

IV. 2 Reflectarea ceramicii populare din zona Muscel în studii și albume de specialitate

Studiul amplu, cu caracter monografic realizat în contextul cercetărilor privind fenomenul de artă populară în zonele Argeș și Muscel – inițiate de Secția de artă populară din Institutul de istoria artei al Academiei Române – relevă, în esența sa, existența, în zonele menționate, a unei “arte populare remarcabile, cu particularitățile ei specifice, dar, în același timp, cu trăsături comune dezvoltării fenomenului artistic popular de pe cuprinsul întregii țări.”

Cercetările întreprinse de către autori, în arhive și pe teren, s.-au desfășurat, în perioada anilor 1949-1964, urmărindu-se evoluția fenomenului de artă populară “începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în contemporaneitate, în condițiile noi de viață”.

Importanța studiului privind stadiul de dezvoltare a ceramicii zonale este incontestabilă.

Capitolul «Olăritul» include, în structura sa, secvențele: «Date privind olăritul și trecutul lui« (p. 221-227), «Olăria de pe Valea Doamnei« (p. 235-239), «Olăria de pe valea Bratiei» (p. 239-243) și «Câetav caracteristici ale olăriei din Argeș și Muscel» (p. 243-244).

Materialul ilustrativ (fig. 142-155) – selecționat cu extremă rigurozitate – facilitează asimilarea conținutului de idei al studiului referitor la ceramica zonală, prin prezentarea unor piese de lut caracteristice centrelor de olari menționate: Valea Doamnei: Coșești (cuptor de oale umplut, acoperit cu cioburi; diferite vase din lut decorate și puse la uscat; oțetar; oțetar decorat cu linii ondulate) și Petrești (oale cu decor caracteristic pentru Moși); Valea Bratiei: Poienița (ulcior și străchini;oală; vase decorate și puse la uscat) și Vlădești (ulcior).

Capitolul «Olăritul» relevă, în sinteză, străvechea tradiție a acestui meșteșug în unele localități din zona Muscel, insistându-se asupra caracterului popular al ceramicii produse în orașul Câmpulung Muscel, caracter determinat de diminuarea importanței orașului, de viața cvasirurală a olarilor și de desfacerea produselor lor în lumea satelor.

Ceramica mai luxoasă produsă în perioada în care orașul devenise cetatea de scaun a Țării Românești interesa curțile voievozilor și boierilor, vasele amintind ceramica emailată bizantină răspândită începând cu secolul al XI-lea, în Valahia.

Plăcile ceramice decoperite în cursul săpăturilor arheologice relevă procedee tehnice caracteristice secolelor XV-XVII.

Autorii consideră că producția recentă a olarilor din zona Muscel și din alte centre rurale din regiune “conservă elemente de tradiție extrem de importante pentru istoricul interesat de studierea culturii materiale locale din trecut.”

Redactorul capitolului consacrat «Olăritului», Paul H. sTHAL, menționează că “se pot recunoaște elementele unui prim strat, cel mai vechi, în care sunt găsite oțetare, urcioare, blide ce constituie, până în zilele noastre baza producției”, vase a căror origine îndepărtată este legată de ceramica daco-romană – supoziție confirmată de existența unor forme intermediare între vechile amfore, de exemplu, și oțetarele sau ulcioarele actuale.

Cel de-al doilea strat- caracteristic pentru prima parte a feudalismului – cuprinde elemente ceramice prezentând similitudini cu ceramica bizantină: ”vase cu bază înaltă, email translucid, contur sgrafitat al motivelor decorative.”

Utilizarea emailului – determinată de influența ceramicii orientale extrem de solicitate în casele boierești, în special, în perioada dominației otomane – este relativ tardivă, semnalându-se, în unele centre rurale de olărit, către sfârșitul secolului al XIX-lea.

Vasele de lut nesmălțuite care continuau să se producă erau de o frumusețe remarcabilă.

Cel de-la treilea strat – specific secolelor XVIII-XIX – atestă influența ceramicii aduse din Orient, prin frecvența culorilor și a smalțului.

În ultima perioadă corelată pătrunderii masive a capitalismului în lumea satelor, răspândirea produselor industriale a facilitat utilizarea smalțului și a unor culori variate de către meșterii olari, deși se constată că, în paralel, se continua “producerea vaselor caracteristice perioadei celei mai vechi, uneori, fără a se adăuga nici unul din elementele noi primite în țara noastră în decursul vremii.”

Studierea complexă a ceramicii populare din zona Muscel impunea cu acuitate, în afara tratării ample a olăritului din centrele:Valea Doamnei și Valea Bratiei, efectuarea unei analize la fel de pertinente a ceramicii populare produse la Câmpulung Muscel și pe Valea Vâlsanului, mai ales că statistica publicată de Dionisie Pop Marțian în anul 1863, semnala existența unui număr apreciabil de olari (21) în Câmpulung, în afara celor 86 de olari (meșteri, calfe și învățăcei) din mediul rural al județului Muscel – “cel mai mare număr din toate județele din Oltenia și Muntenia.”

IV. 3 Ceramica populară la sfârșit de mileniu

Olarul autentic este o personalitate complexă. El întrunește mai întâi calitățile unui geolog empiric, apt să descopere și să combine cele mai bune surse de materie primă.

Este un tehnolog desăvârșit în pregătirea și prelucrarea pastei, a coloranților și a smalțurilor, în construirea cuptoarelor și în stăpânirea secretelor arderii argilei. În fine, este un artist sensibil, capabil să modeleze contururi armonioase, să coloreze motivele decorului, să imagineze compoziții rafinate.

Revitalizarea centrelor de olari din zona Muscel presupune, printre altele, implicarea susținută a instituțiilor culturale în valorificarea tradițiilor artistice populare, prin organizarea unor expoziții temporare sau permanente, urmărindu-se achiziționarea pieselor ceramice selecționate de specialiști, de către muzeele cu profil etnografic din zonă și din țară, pentru ca artiștii populari să s simtă, astfel, stimulați în efortul lor de a perpetua o ocupație străveche, în care utilul și frumosul se regăsesc într-o perfectă armonie în lucrurile născute din mâinile măiestre ale olarilor ce modelează lutul, din sufletele celor ce dau viață, chiar și efemeră unor creații artistice de valoare, din efemeritatea propriei lor vieți.

Binomul: homo-humus, în această nobilă accepție, își va dovedi viabilitatea doar într-o societate evoluată care respinge soluțiile facile de renunțare la tradițiile individualizatoare ale spiritului neamului românesc.

Relativ recenta Consfătuire pe teme de ceramică populară organizată la Sibiu, în data de 10 decembrie 1999, de către Forumul Democratic German din România – la care au participat, ca reprezentanți ai județului nostru, profesorul Grigore Constantinescu și meșterul olar Ion Cristescu din Coșești – a relevat îngrijorătoarea criză înregistrată în ultimele decenii de către ceramica populară, întrucât “numărul olarilor se împuținează de la o zi la alta, interesul pentru această străveche ocupație se manifestă din ce în ce mai puțin în rândul tinerilor, oferta de obiecte nu mai satisface decât în mică măsură în lumea satului contemporan.”

Considerat ireversibil, fenomenul impune inițierea unor măsuri imediate de contracare a sa, prin: înființarea unei asociații profesionale a olarilor – în genul breslelor – care să creeze facilități în exercitarea profesiunii; organizarea periodică a unor târguri ale olarilor; publicarea unui buletin propriu, “care să conțină probleme de actualitate ale domeniului ceramicii populare: tehnica utilizată, modul și locul de procurare a diferitelor materiale, programele târgurilor de olari (din țară și din străinătate), calendarul expozițiilor de ceramică ș.a.”

Revigorarea acestei meserii tradiționale în zona Muscel reprezintă o preocupare constantă a Centrului Creației Populare Câmpulung Muscel, care a constituit recent, pe centre de olărit, evidența unor tineri entuziaști proveniți, în majoritatea cazurilor, din familii de olari, pentru inițierea lor în tainele meșteșugului, sub îndrumarea competentă a unor meșteri.

În acest context, se preconizează organizarea unor cursuri de vară în centrele tradiționale de olărit, reluându-se, de fapt, cursurile Cercurilor de ceramică populară cu conținut predominant, practic, desfășurate în deceniul al nouălea al secolului XX, sub egida Școlii populare de artă din Câmpulung Muscel.

Orice tergiversare a acestei acțiuni ar determina dispariția iremediabilă, într-o perioadă relativ scurtă, a olăritului în Muscel.

De altfel, elaborarea studiului «Ceramica din Argeș și Muscel din cele mai vechi timpuri și până în actualitate» a fost determinată de necesitatea intensificării demersurilor vizând salvarea unei meserii multimilenare care conferă unora dintre localitățile muscelene aura unor vetre de permanență înnobilate prin arta fascinantă a modelării lutului.

Concluzii

Ceramica constituie cea mai mare parte a materialului arheologic rezultat în urma unei săpături arheologice. O caracteristică importantă a ceramicii este fragilitatea, însă ea poate fi înlocuită foarte ușor. Are funcții practice care îi determină forma și ornamentația. Oglindește foarte bine trecerea timpului, evoluția tehnologiei de producție și influența schimburilor comerciale.

Ceramica constituie un izvor documentar nemijlocit, ceramica arheologică luminează într-o măsură considerabilă, etape definitorii ale istoriei neamului românesc, despre care informațiile scrise lipsesc cu desăvârșire, dispersează conul de umbră ce învăluie trecutul unor așezări umane, proiectând, asemenea unui reflector, imagini cuprinzătoare ale stadiului evolutiv al culturii materiale și spirituale dintr-un areal geografic.

Constituirea vaselor din lut a constituit o preocupare constantă a unor meșteșugari specializați, manifestată încă din zorii civilizației umane.

Apariția roții olarului a determinat trecerea de la o producție prin excelență casnică (destinată unei singure familii) la o producție menită să satisfacă necesitățile unei întregi colectivități sociale.

Olarul autentic este o personalitate complexă care întrunește mai întâi calitățile unui geolog empiric, apt să descopere și să combine cele mai bune surse de materie primă.

Orașul Câmpulung Muscel nu este menționat ca centru ceramic tradițional, deși olăritul – care, actualmente, a fost abandonat – marchează toponimic localitatea, prin numele cartierului Olari, iar Biserica «Sf. Gheorghe» Olari reprezintă o mărturie incontestabilă a existenței unui puternice comunități de meseriași specializați în modelare a vaselor de lut, comunitate comanditară a edificării acestui lăcaș de cult.

Dezvoltarea olăriei în Argeș și Muscel a fost facilitată de: posibilitatea procurării argilei de calitate superioară pentru confecționarea vaselor chiar de pe teritoriul localităților în care domiciliau olarii; de asigurarea lemnelor de foc – pentru arderea vaselor în cuptoare – din pădurile limitrofe; de densitatea sporită a populației din așezările în care se practica acest meșteșug deținătoare a unor suprafețe din ce în ce mai reduse pentru a permite asigurarea existenței exclusiv din ocupațiile tradiționale: agricultura și creșterea animalelor, precum și de modalitatea favorabilă a desfacerii produselor ceramice în zonele de câmpie, prin efectuarea unui troc cu grâu și porumb – produse agricole deficitare în așezările rezidențiale ale olarilor.

În final o sa închei cu o definiție frumoasă a termenului de olărit oferită de Ion H. Ciubotaru:

“ Olăria se înscrie în rândul artelor celor mai vechi generate de binomul homo-humus. În mentalitatea populară, creația divină a fost imaginată, la multe popoare, ca o artă ceramică. Omul primordial nu era decât o bucată de lut însuflețită, numele lui Adam fiind pus în relație cu termenul adamah, însemnând, în ebraică, “pământ roșu”, “argilă”…

Bibliografie

Alexandrescu, Al., Păunescu, A., Așezarea din sec. III e.n. de la Podul Dâmboviței, în Studii și comunicări, Muzeul Pitești, 1971

Alessandrescu, C., Dicționarul geografic al județului Muscel, Editura Casa Școalelor, 1924

Badea, Octavian, Muzeul etnografic al Muscelului, comunicare la Sesiunea Științifică a Muzeului Județean Argeș, Pitești, 1982

Bănățeanu, T., Focșa, M., Ornamentul în arta populară românească, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1963

Biju, Mircea, Traian, Mic dicționar al spiritului uman, Editura Academiei Române, București, 1983

Cantacuzino, Gheorghe, I., Mavrodin, T., Ștefan Trâmbaciu, Principalele rezultate ale cercetărilor de la fosta curte domnească Câmpulung , din anii 1975- 1977, în Studii și comunicări. Muzeul Câmpulung Muscel, 1981

Codin-Rădulescu, C., Câmpulungul Muscelului. Istoric și legendar însoțit de Călăuza vizitatorului, Câmpulung- Muscel, 1925

Codin-Rădulescu, C., Monografia comunei Priboieni-Muscel, Câmpulung, 1934

Constantinescu, Grigore, Destine literare, Editura Paralela 45, Pitești

Constantinescu, Grigore, Monumente memoriale din județul Argeș. Cruci de piatră, Editura Paralela 45, Pitești

Crișan I. H., Ceramica daco-getică, Editura Polirom, București, 1968

Florescu, Radu, Daicoviciu, Hadrian, Roșu, Lucian, Dicționar enciclopedic de artă veche a României, Editura Academiei Române, București, 1980

Dinu, Constantin C., Dinu, Niculina N., Stănescu, Elena C., Boțești- pagini din istoria unei vechi așezări de moșneni, Pitești, 2000

Dunăre, Nicolae, Ornamentică tradițională comparată, Editura Albatros, București, 2001

Eliade, Mircea, Traité d´histoire des religions, Paris, 1975

Fierăscu, C.,Ghiță, Gh., Mic îndrumător în terminologia literară, Editura Enciclopedică, București, 1979

Golescu, Iordache, Proverbe comentate, Editura Albatros, București, 1973

Iorga, Nicolae, Arta populară în România, Editura Științifică, București, 1937

Mârțu, Flaminiu, Meșteșugurile în Câmpulung, în «Câmpulung Muscel – ieri și azi», Câmpulung, 1974

Nicolescu, Corina, Petrescu, Paul, Ceramica românească tradițională, Editura Științifică, București, 1974

Nicolescu, Stoica, Letopisețul Țării Românești, Casa Școalelor, București, 1909

Slătineanu, Barbu, Ceramica românească, Editura Științifică, București, 1981

Stahl, Paul, Petrescu, Paul, Arta populară din zona Argeș-Muscel, Editura Albatros, București, 1967

Șăineanu, Lazăr, Dicționar universal al limbii române, Editura Litera, Chișinău

Pamfile, Tudor, Sărbătorile de vară la români, Editura Casa Școalelor, București, 1910

Pop, Mihai, Ruxăndoiu, Pavel, Folclor literar românesc, Editura Polirom, București, 1978

Popescu, Emilia, Popescu, Eugenia, Castrul roman Jidava-Câmpulung, în Studii și comunicări, Muzeul Pitești, 1968

Rosetti, Dinu V., Moneda și podoaba în ritualul funerar în Țara Românească în veacurile XIII-XIV, în Studii și comunicări, Muzeul Pitești, 1971

Roșu, Georgeta, Ulcioare de nuntă, Editura Minerva, București, 1997

Vlăduțiu, Ion, Turism cu manualul de etnografie, Editura Polirom, București, 1976

Vulcănescu, Romulus, Dicționar de etnologie, Editura Științifică, București, 1979

Vulcănescu, Romulus, Mitologie romană, Editura Academiei Române, București, 1987

Zanne A.I., Proverbele românilor, Editura Enciclopedică, București, 1990

ANEXE

ANEXA 1

Vase ceramice tradiționale

ANEXA 2

Vase ceramice din zona Muscel

ANEXA 3

Ceramica dacică timpurie – cultura Basarabi

ANEXA 4

Arta olăritului

ANEXA 5

Ceramica decorativă

ANEXA 1

Vase ceramice tradiționale