China In Perioada 1900 1914

Cuprins

Introducere……………………………………………………..pag 3

Capitolul I. Confruntarea marilor interese chino-japoneze

I. 1 Evoluția istorică a civilizației chinezești ………………..pag. 5

I. 2 Agresiunea străină și crizele frontaliere ale Chinei la sfârșitul secolului al XIX-lea ……………………………………………………………………….. pag. 10

I. 3 Războiul chino-japonez și împărțirea Chinei de către imperialiști..pag.15

Capitolul II. Mișcări împotriva imperialismului chinez

II. 1 Răscoala boxerilor (Yihetuan)………………………….pag. 20

II. 2 Ascensiunea mișcării revoluționare burgheze……pag. 27

II. 3 Întemeierea Ligii Tongmenghui……………………….pag. 33

Capitolul III. Prăbușirea Imperiului chinez și întemeierea Republicii Chineze

III. 1 Insurecția de la Wuchang și prăbușirea dinastiei Qing………pag. 39

III. 2 Stăpânirea seniorilor războiului din Beiyang……………………pag. 45

III. 3 Ideologia și cultura în perioada revoluției burgheze………….pag. 52

Capitolul IV. Instaurarea Republicii Chineze

IV. 1 Revoluția chineză din 1911…………………………………………..pag. 61

IV. 2 Consecințele revoluției chineze din anul 1911………………..pag. 64

IV.3 Anii de început ai republicii………………………………………….pag. 69

Concluzii………………………………………………………………………pag. 73

Bibliografie…………………………………………………………………..pag. 76

Anexe ………………………………………………………………………….pag. 78

=== China in perioada 1900-1914 ===

Cuprins

Introducere……………………………………………………..pag 3

Capitolul I. Confruntarea marilor interese chino-japoneze

I. 1 Evoluția istorică a civilizației chinezești ………………..pag. 5

I. 2 Agresiunea străină și crizele frontaliere ale Chinei la sfârșitul secolului al XIX-lea ……………………………………………………………………….. pag. 10

I. 3 Războiul chino-japonez și împărțirea Chinei de către imperialiști..pag.15

Capitolul II. Mișcări împotriva imperialismului chinez

II. 1 Răscoala boxerilor (Yihetuan)………………………….pag. 20

II. 2 Ascensiunea mișcării revoluționare burgheze……pag. 27

II. 3 Întemeierea Ligii Tongmenghui……………………….pag. 33

Capitolul III. Prăbușirea Imperiului chinez și întemeierea Republicii Chineze

III. 1 Insurecția de la Wuchang și prăbușirea dinastiei Qing………pag. 39

III. 2 Stăpânirea seniorilor războiului din Beiyang……………………pag. 45

III. 3 Ideologia și cultura în perioada revoluției burgheze………….pag. 52

Capitolul IV. Instaurarea Republicii Chineze

IV. 1 Revoluția chineză din 1911…………………………………………..pag. 61

IV. 2 Consecințele revoluției chineze din anul 1911………………..pag. 64

IV.3 Anii de început ai republicii………………………………………….pag. 69

Concluzii………………………………………………………………………pag. 73

Bibliografie…………………………………………………………………..pag. 76

Anexe ………………………………………………………………………….pag. 78

Introducere

China ocupă un loc de seamă în istoria universală. Prin munca sa creatoare și activă, poporul chinez a adus un aport uriaș la tezaurul culturii umane. Datorită însemnătății sale culturale, economice, politice și militare, China a fost vreme de multe secole cea mai importantă țară din Asia Răsăriteană. În epoca modernă, ea a devenit, însă și punctul în care se concentrează contradicțiile imperialiste din zona Oceanului Pacific.

Poporul chinez este unul dintre cele mai vechi popoare ale lumii. În cursul îndelungatei sale existențe, poporul chinez a creat o civilizație bogată și originală.

Mi-am ales acest subiect de lucrare de licență deoarece, eu personal sunt fascinat de tot ceea ce înseamnă istoria Chinei, religie, cultură, știință, multe dintre ele fiind și astăzi mistere. M-a fascinat această civilizație, mai ales prin măreția ei: istoria de mii de ani, construcțiile imense și misterioase făcute pentru scopuri de mai mult ghicite de noi, zeități puternice și enigmatice, a căror personalitate străbate veacurile, știința mai avansată decât cea de astăzi, cultura și civilizația de nedescris, și, un popor la fel de misterios ca și misterul vieții. Încă un motiv în plus pentru care mi-am ales acest subiect este faptul că, eu cred că lumea chineză este total diferită, atât de aparte în raport cu toate celelalte din Europa.

Am încercat în acestă lucrare să conturez, scoțând în evidență particularitățile civilizației materiale și spirituale ale Chinei, asemănările și deosebirile față de celelalte civilizații, dar și influența asupra civilizațiilor europene.

Subiectul tezei de licență este structurată pe patru mari capitole.

Primul capitol își propune să prezinte confruntarea marilor interese chino-japoneze. Cauza principală a acestui conflict a reprezentat-o lupta înverșunată pentru împărțirea teritoriilor în lume.

În capitolul al II-lea am prezentat mișcările care s-au succedat împotriva imperialismului chinez. Cea mai importantă dintre ele a reprezentat-o mișcarea Yihetuan, cunoscută în Occident sub numele de răscoala boxerilor.

În capitolul al III-lea am prezentat, în linii mari, prăbușirea Imperiului chinez și modul în care a fost întemeiată Republica Chineză.

În capitolul al IV-lea am prezentat declanșarea revoluției din anul 1911 și consecințele ei, cea mai importantă dintre ele fiind instaurarea Republicii Chineze.

În urma elaborării acestei lucrări de licență, cunoștințele mele de cultură generală s-au amplificat, s-au îmbogățit și s-au diversificat. Mai mult decât atât, cu această ocazie, am dobândit o viziune de ansamblu asupra civilizației și culturii chineze.

Capitolul I

Confruntarea marilor interese chino-japoneze

I. 1 Evoluția istorică a civilizației chinezești

China ocupă un loc de seamă în istoria universală. Datorită însemnătății sale culturale, economice, politice și militare, China a fost vreme de multe secole cea mai importantă țară din Asia Răsăriteană. În epoca modernă, ea a devenit, însă, obiectul expansiunii coloniale a țărilor capitaliste și punctul în care se concentrează contradicțiile imperialiste din zona Oceanului Pacific. Puterile capitaliste- Anglia, S.U.A., Franța, Japonia și altele- au înrobit China, transformând-o într-o țară semicolonială.

“Poporul chinez este unul dintre cele mai vechi popoare ale lumii. Primele monumente de civilizație chinezești- monumentele In- datează din perioada dinastiei In (Șan), care a domnit între anii 1766- 1122 î.e.n. Istoriografia contemporană consideră că poporul chinez a luat ființă în perioada dintre mileniile IV-II î.e.n.”1

Potrivit mitologiei chineze, prima dinastie a Chinei a fost dinastia Sia (2205-1766 î.e.n.). În cursul îndelungatei sale existențe, poporul chinez a creat o civilizație bogată și originală.

Întreaga lume cunoaște străvechile monumente ale civilizației chineze, ca, de pildă, Marele zid chinezesc, ridicat cu peste 2000 de ani, marele canal imperial, sistemul de irigație, etc. Ceea ce hotărăște asupra importanței civilizației chinezești sunt scrierea și literatura. Cele mai vechi monumente ale culturii chineze sunt cărțile clasice aparținând școlilor lui Confucius și Dao, care au apărut în secolele VI-II î.e.n. Literatura istorică, ale cărei baze au fost puse de Sam Țian (155- 88 î.e.n.)- părintele istoricilor chinezi, ocupă de asemenea un loc de seamă în cultura chineză. Dup modelul lăsat de acesta, au fost întocmite numeroase monografii ale dinastiilor precum și tratate de istorie. În tezaurul civilizației chineze găsim numeroase opere filosofice, etico-religioase și istorice, enciclopedii uriașe, opere poetice și de proză literară.

Arta este una dintre cele mai timpurii și mai mature ale civilizației chineze. China a exercitat o uriașă influență culturală și politică asupra dezvoltării popoarelor din Asia. Japonia, de pildă și-a însușit în mare măsură civilizația chineză, inclusiv scrierea. Coreea, Vietnamul, Birmania și alte țări din Asia au cunoscut și ele puternica influență a civilizației chineze.2

După cum se știe, în China, istoria a început devreme; în epoca în care se constituie Imperiul, în secolul al III-lea î. Hr. această istorie este deja veche de peste un mileniu. Până în acel momente ea nu se fondează decât pe cronologii aride, pe tradițiisau pe cercetările arheologice. Începând din secolul al III-lea î. Hr., avem de-a face cu analele redactate de către istoricii, conștienți de misiunea lor. Împărații ajung foarte repede să fie personal interesați de redactarea acestor istorii și desemnează comisii de specialiști însărcinate să elaboreze ceea ce numim analele oficiale. În timpul fiecărei domnii sunt înregistrate faptele și gesturile suveranului, precum și toate evenimentele sau incidentele considerate ca fiind marcante; în felul acesta se constituie însemnările veridice (shi lu) ce vor servi la redactarea istoriei oficiale, care, în principiu, nu era realizată decât de către dinastia următoare.

“Sunt consemnate două zeci și patru de istorii (er shi si shi) dintre care prima este Memorii istorice, scrisă de istoricul Si ma Qian (Sseu-ma Ts'ien), iar ultima este Istoria dinastiei Ming redactată în timpul ultimei dinastii, Qing (Ts'ien), iar ultima este Istoria dinastiei Ming redactată în timpul ultimei dinastii, Qing Ts'ing.

Toate istoriile urmează un plan comparabil, ale cărui direcții majore sunt ușor de descifrat Toate încep cu analele principale (ben ji) care sunt relatări ale domniilor succesive ale dinastiei, urmează tabelele(biao), care sunt liste ale marilor demnitari și ale funcționarilor superiori, tratatele (zhi), care prezintă, sub forma de dizertații separate, probleme de economi, ritual, organizare militară etc, și, în sfârșit, monografiile (zhuan), biografii ale unor personaje celebre, care s-au distins la curtea dinastiei, sau chiar și unele note despre țări străine.

“Acestei istorii oficiale i s-au alăturat destul de curând o întreagă serie de istorii paralele, redactate, mai ales începând din secolul al XI-lea, de către particulari, erudiți izolați, îndemnați nnumai de propriul lor interes pentru trecut, ale căror lucări permit completarea și reconsiderarea celor ce sunt relatate în anale.”3

Oficială sau privată, istoria rămâne apanajul unui grup social limitat, cel al funcționarilor literați. Fie că scriu la curte, sub autoritatea imperială, sau pe cont propriu, în solitudinea unei provincii sau în tristețea unui exil, cu toți nu văd decât un aspect al lucrurilor, iar operele lor nu reflectă decât preocupările mediului căruia îi aparțin.

O altă caracteristică a acestei istorii tradiționale este faptul că ea rămâne în mod decisiv legată de scris. Raritatea vestigiilor arhitectonice în China, datorată utilizării unor materiale perisabile, precum și dezvoltarea precocea unei scrieri originale, apoi a imprimeriei, au făcut ca documentul scris, și mai ales documentul imprimat, să fie mult timp considerat singurul document posibil.

Dar istoria Chinei nu este numai opera chinezilor. Japonezii s-au interesat foarte repede de istoria acestui vecin, de la care împrumutaseră foarte multe, la fel ca și europenii, pasionați de studierea unui stat de a cărui organizare și imensitate erau intrigați. Începând cu sfârșitul secoluluial XVII-lea, lucrări de vulgarizare apăreau deja în Occident, pentru a face cunoscute marelui public informațiile pe care primii misionari reușiseră să le adune. A urmat în secolul al XVIII-lea, momentul bine cunoscut al entuziasmului filosofilor sinofili; China era folosită drept exemplu, dar atunci când îi era studiat trecutul, lucrul acesta se făcea în general prin apelul la istoricii chinezi.

“După bulversările provocate de Revoluție și de Imperiu, europenii s-au întors din nou către China, dar cu preocupări mai ambițioase. Știința trecutului progresează în Occident, ceea ce face să apară ideea de a aplica la textele chineze tehnici riguroase de analiză filologică, tehnici care își dovediseră utilitatea în studiile latine sau biblice. În acest context ia naștere sinologia, care înseamnă aplicarea la domeniul chinez a metodelor puse la punct de către istorcii trecutului occidental; astfel apar studiile și traducerile lui Stanislas Julien și Edouard Chavannes.”4

Una dintre tendințele acestei sinologii este aceea de a se refugia în studiul trecutului antic, în defavoarea secolelor mai recente; Imperiul sang (sec. VII- IX) cunoaște o certă popularitate, în timp ce epoca Ming (sec. XIV-XVII) este menționată sporadic.

În cursul ultimelor decenii, condițiile s-au schimbat mult. În contact cu Occidentul, istoricii chinezi au început să-și reconsidere propria istorie și adoptarea unei interpretări marxiste i-a determinat pe unii dintre ei să facă mai mult loc problemelor țărănimii și mișcărilor țărănești, precum și rolului deținut de minoritățile naționale, adică de populațiile ne-chineze ale Imperiului (mongoli, tibetani, uiguri etc). Pe de altă parte, dezvoltarea economică a Chinei a impus realizarea a numeroase fundații și trasamente, care au condus la descoperirea unor situri arheologice; săpăturile s-au multiplicat într-un ritm accelerat, oferind un material cărui interpretare permite repunerea în discuție a datelor istorice tradiționale.

Conjunctura este nouă și în Occident, unde realizările Chinei au creat un nou val de curiozitate și unde fulgerătoarele progrese al științelor umane au oferit noi metode de studiu, dintre care unele, cum sunt sociologia sau lingvistica, încept să fie aplicate în China. Ele permit eliminarea anumitor erori și ne arată sub ce unghi poate fi înțeleasă istoria Chinei.

I. 2 Agresiunea străină și crizele frontaliere ale Chinei la sfârșitul secolului al XIX-lea

În cursul ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea, principalele țări capitaliste au trecut una după alta la stadiul imperialismului. Pentru a-și asigura piețe, surse de materii prime și baze pentru exportul capitalurilor, ele s-au angajat într-o luptă înverșunată pentru împărțirea teritoriilor în lume. Extremul Orient a devenit mărul discordiei. Statele Unite, Japonia, Marea Britanie, Ruisa, Franța și Germania au pus mâna pe regimuri frontaliere întinse din China, dând naștere în acele zone unor situații dintre cele mai critice.

“Statele Unite, care doreau de mult timp să cucerească Taiwanul, au luat drept pretext uciderea echpajului navei Rover, care naufragiase și a a trimis nave de război să invadeze insula și să debarce trupe la Laugqiao (astăzi Hengchun), la extremitatea sudică a insulei, în anul 1867. Poporul autohton gaoshan i-a respins pe agresori.”5

În anul 1874, încurajată de Statele Unite, Japonia a invadat Taiwanul cu 3000 de soldați. Populația locală gaoshan și han i-a opus o rezistență îndârjită de pe poziții strategice. Greu încercați, agresorii japonezi nu au putut înainta. Totuși, prin mijlocirea Statelor Unite și Marii Britanii, guvernul corupt al dinastiei Qing a acceptat să plătească japonezilor suma de 500.000 de taeli de argint în schimbul retragerii trupelor.

În timpul anilor '60 și '70 ai aceluiași secol, Marea Britanie a trimis în permanență în Tibet spioni deghizați în călători sau în exploratori. În anul 1875, când împăratul Guanxu a urcat pe tron, după moartea împăratului Tongzhi, interpretul englez Augustus Raymond Margary în fruntea a 200 de oameni înarmați, pornind din Birmania, a trecut frontiera de sud-vest a Chinei și a pătruns în Yunnan. Localnicii-populația jingpo- au încercat să-l oprească din drum. Deoarece Margary a deschis focul, apărătorii l-au ucis și au gonit pe oamenii săi din Yunnan.

Britanicii s-au folosit de acest incident pentru a-i smulge Curții dinastiei Qing Tratatul de la Yantai din 1876, conform căruia , Marea Britanie își putea trimite oamenii să facă investigații cu caracter comercial în Yunnan, sau să se ducă în India, pornind din interiorul Chinei, prin Tibet, sau să se întoarcă din India pe același drum. Astfel, Marii Britanii i s-au deschis provincialilor Yunnan și Tibet.

Dupa semnarea tratatului de la Yantai, Marea Britanie și-a trimis oameni pentru activități de agresiune în Tibet. În anul 1888, Marea Britanie a dezlănțuit un război de agresiune împotriva Tibetului, dar s-a lovit de rezistența îndârjită a armatei și a populației tibetane. Peste 100 de soldați din trupele agresoare au fost uciși sau răniți. Cu toate acestea, guvernul corupt al dinastiei Qing i-a interzis poporului tibetan să reziste agresorului, care, astfel și-a putut continua intruziunea. În anul 1890, el a negociat cu Marea Britanie și a semnat Convenția de la Sikkim-Tibet, cu privire la problema frontierei. În anul 1893, a dat curs cererii britanice privind deschiderea unui oraș comercial în Tibet, lăsând de atunci această regiune în voia infiltrării engleze.

În timp ce Statele Unite și Japonia își debarcau trupele în Taiwan, iar Marea Britanie își deschidea un drum care străbătea frontiera de sud-vest a Chinei, Rusia și-a extins agresiunea în Xinjiang. În 1865, Yakub Beg, un ofițer al armatei din Khohand, în Asia Centrală a profitat de tulburările interne din Xinjiang pentru a cuceri Kaxgar. În 1870, el ocupa cea mai mare parte a teritoriilor situate în nordul și în sudul Munților Tianshan. Dornice amândouă să-și extindă colaborarea lui Yakub Beg. În 1871, Rusia a trimis trupe pentru a ocupa regiunea Ili și a impus diferitelor etnii ale populației locale o crudă stăpânire colonială.6

Agresiunea Rusiei și a lui Yahob Beg a ridicat împotriva acestora populația locală, care a început să se organizeze pentru luptă, mai înainte ca guvernul Qing să încerce să redobândească teritoriile pierdute. În anul 1876, Curtea i-a ordonat lui Zuo Zongtang să-și conducă trupele în Xinjiang. Luptând în coordonare cu populația diferitelor minorități etnice care luaseră armele, trupele dinastiei Qing au învins banda lui Yakub Beg și au recâștigat, în anul 1878, teritoriile pierdute. Doar regiunea Ili rămânea sub ocupație rusă.

Curtea dinastiei Qing a trimis în mai multe rânduri ambasadori pe lângă guvernul rus pentru a cere retrocedarea regiunii Ili. În februarie 1881, Rusia a silit guvernul dinastiei Qing să semneze inechitabilul Tratat de la Sankt-Petersburg, care restituia regiunea Ili Chinei, dar îi răpea teritorii întinse la vest de râul Khorgos. Prin acest tratatși printre altele, încheiate mai târziu cu privire la frontiere, Rusia a smuls Chinei teritorii de peste 70.000 Km², precum și importante prerogative politice și economice.

După încheierea tratatului de la Sankt-Petersburg, Rusia a pătruns de mai multe ori în regiunea chineză a Peninsulei. În anul 1892, violând Protocolul cu privire la frontiera chino-rusă în regiunea Kaxgar, semnat în anul 1884 și referitor la frontiera dintre cele două țări în regiunea Pamirului, Rusia a ocupat peste 20.000 km² de teritoriu chinez, la vest de lanțul muntos Sarykol. Guvernul Qing a declarat că nu va renunța la suveranitatea asupra teritoriilor din Pamir, situate dincolo de pozițiile ocupate atunci de trupele chineze. Totuși, în anul 1895, Rusia și Marea Britanie au semnat între ele un acord pentru a-și împărți teritorii situate la vest de lanțul muntos Sarykol.

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, Franța a invadat sudul, apoi nordul Vietnamului și s-a slujit de ele ca de o trambulină pentru incursiunile ei în China. Armata Pavilioanelor Negre a lui Liu Yougfu, o fostă unitate a țăranilor răsculați, care acționa la granița chino-vietnameză, și pe cursul mijlociu al fluviului Honghe (fluviul Roșu) a luptat alături de armata și de populația vietnameză, împotriva invadatorilor francezi și a câștigat mai multe bătălii.

Totuși, puterea militară și diplomatică a Chinei se afla în mâinile lui Li Hongzhang, care, prin politica sa împăciuitoare și concesivă, a încurajat acțiunile agresive ale colonialiștilor francezi, iar acestea, în cele din urmă, au extins războiul până în China.

În august 1894, navele de război franceze au atacat fortăreața de la Jilong, în Taiwan și au debarcat trupe pe insulă. Garnizoana din Taiwan a contraatacat, ucigând și rănind peste 100 de soldați agresori și respingându-i pe ceilalți. Contingentul francez în derută, a atacat Fuyhon, în Fujian. Când navele de război franceze au bombardat flota din Fujian, aceasta a reacționat precipitat. Unele dintre navele ei au fost scufundate, ofițerii și echipajele chineze au luptat în condițiile cele mai nefavorabile.

În timpul bătăliei navale, 9 din cele 11 nave ale escadrei din Fujian au fost distruse, iar 700 de ofițeri și membrii echipajelor au fost uciși sau răniți, ceea ce a dovedit stupiditatea politicii de înnoire a grupului de occidentaliști.

“Agresiunea franceză a stârnit indignarea poporului chinez. În regiunile de coastă, lupta împotriva agresiunii a culminat cu jefuirea bisericilor și alungarea misionarilor. Chinezii de peste mări au sprijinit mișcarea populară prin contribuții bănești, iar muncitorii din Hong-Kong au intrat în grevă, în semn de protest.”7

În luna octombrie a aceluiași an, navele de război franceze au atacat din nou insula Taiwan. Armata și populația locală le-au pricinuit o gravă înfrângere la Danshui, în nordul insulei. Zeci de soldați francezi au fost uciși sau răniți, iar ceilalți au ridicat pânzele. În martie 1885, navele franceze au hărțuit orașul Shenhai, în Zhejiang, dar au fost respinse de garnizoana locală.

Îndreptându-se împotriva provinciei Zhejiang, agresorii francezi au atacat strâmtoarea Zhennanguan (astăzi Youyiguan), în Guanxi, la frontiera chino-vietnameză. Populația locală, aparținând naționalităților zhuang, yao, ba, yi și han, precum și circa 1000 de vietnamezi, li s-a alăturat în luptă. Trupele franceze s-au retras în debandadă. Generalul Feng i-a urmărit pe agresorii francezi, care aveau să recunoască mai târziu că suferiseră o înfrângere dezastruoasă.

Când știrea a ajuns la Paris, Cabinetul francez a demisionat. Haosul politic și militar în care se afla Franța a creat o situație prielnică rezistenței Chinei împotriva agresiunii franceze. Totuși, deși deținea avantajul în război, în aprilie 1885, James Duncan Campbell, un comisar vamal englez, a semnat la Paris, în numele guvenului Qing, un acord de armistițiu francez. În luna iunie, Li Hongzhang și un delegat francez, care îngăduia Franței să deschidă orașe comerciale în Yunnan și Guangxi, de-a lungul frontierei cu Vietnamul și silea China să consulte Franța, în cazul în care ar dori să construiască o cale ferată în regiuni. Poarta de sud-vest a Chinei se deschidea și mai larg agresiunii străine.

I.3 Războiul chino-japonez și împărțirea Chinei de către imperialiști

Războiul chino-japonez din 1894-1894 a fost pornit de Japonia în vederea anexării Coreei și extinderii influenței sale în China.

Încă din anul 1870, Japonia invadase de mai multe ori Coreea și îi smulsese privilegii cu privire la comerț și la staționarea trupelor, transformând treptat această țară într-o semicolonie.

În agresiunea ei împotriva Coreei, Japonia primise ajutorul Statelor Unite și sprijinul Marii Britanii. Aceasta din urmă, încerca să-și apropiw de Japonia din cauza rivalității de interese care o opuneau adeseori Rusiei, în cursul agresiunii sale în Asia de Est.

“Coreea și China fuseseră multă vreme vecine bune, având numeroase tradiții culturale comune, precum și de interese identice, însă Japonia devine din ce în ce mai agresivă în Coreea, impulsionată și de sprijinul pe care i-l acorda S.U.A.”8

În primăvara anului 1894, în Coreea a izbucnit o mare răscoală țărănească. Înfricoșați, stăpânitorii feudali au cerut guvernului Qing să le trimită în ajutor trupe, pentru reprimarea răscoalei. Cu acest prilej, Japonia și-a desfășurat aproape în totalitate forțele navale și peste 10.000 de infanteriști în regiunea Seul- Inchun. Când, în luna iunie, 1500 de chinezi au sosit la Asan, răscoala luase sfârșit. Guvernul Qing a propus Japoniei ca ambele țări să-și retragă trupele din Coreea, dar aceasta a refuzat, sub pretextul de a ajuta Coreea în reformele ei interne.

Spre sfârșitul lunii iulie, lângă insula Pog, în largul localității Asan, flota jaoneză a deschis pe neașteptate focul asupra navelor de război chineze, scufundând un transport de trupe închiriate Marii Britanii și provocând moartea a peste 700 de soldați chinezi aflați la bordul navelor. Apoi armata japoneză a atacat trupele chineze la Asan, silindu-le să se retragă din Pyongyang. Sprijinite de poporul coreean, trupele chineze au ripostat.

La două zile după bătălia de la Pyongyang, pe Marea Galbenă a izbucnit o mare bătălie navală, între flota japoneză și flota din Beiyang sub comanda amiralului Ding Ruchang. Lipsită de experiență și luată prin surprindere, flota chineză s-a lăsat încercuită de adversar, dar a continuat să lupte cu mult curaj.

La sfârșitul lui octombrie, armata japoneză a declanșat împotriva Chinei o ofensivă pe scară mare, din două direcții diferite. O coloană a armatei a traversat fluviul Yalu și a cucerit Jiulian și Andong (astăzi Dandong, Liaoning); a doua coloană a armatei a debarcat în peninsula Liaodong, a ocupat Jinzhon și a atacat din spate Dalian și Lüshun.

La jumătatea anului 1895, japonezii au debarcat în peninsula Shandong și au atacat prin spate portul Weihaiwei, blocându-i intrarea. În februarie, atacată simultan din față și din spate și paralizată, flota din Beiyang a fost distrusă. În martie, trupele japoneze din Shengjiang au ocupat Niuzhuang, Yinkon și alte localități. Cuprins de panică, guvernul Qing a cerut pace.9

Înfrângerea a dovedit că noua politică de occidentalizare nu putea asigura Chinei nici independența nici prosperitatea.

În martie 1895, însoțit de John Watson Foster, consilierul său american, Li Hongshang a negociat pacea cu Japonia, la Shimonoseki. Sub presiunea și amenințarea Japoniei și a Statelor Unite, el a semnat umilitorul Tratat de la Shimonoseki, conform căruia:

China trebuia să cedeze Japoniei peninsula Liaodong, Taiwan și insulele Penghu;

să plătească Japoniei suma de 200.000.000 de taeli;

să deschidă comerțului exterior orașele Shashi, Chongqing, Suzhon și Hongzou;

să acorde Japoniei dreptul de a construi uzine în toate orașele comerciale;

Ocuparea de către japonezi a peninsulei Liaodong, în urma semnării tratatului, împiedica Rusia să-și extindă influența în nord-est. Aliniindu-se cu Franța și Germania, ea a cerut Chinei să răscumpere peninsula de la Japonia cu prețul de 30.000.000 de taeli de argint.

Tratatul de la Shimonoseki a inaugurat o nouă etapă a agresiunii străine în China. Fondurile care le îngăduiau puterilor străine să investească în uzinele din China. Fondurile care le îngăduiau puterilor străine să investească în uzinele din China corespundea nevoii lor immediate de a exporta capitalul. Ele au accelerat procesul de colonizare a Chinei.

Cu toate acestea, poporul chinez a întâmpinat tratatul cu o extremă indignare. El a condamnat crimele agresorilor, a denunțat trădarea guvernului Qing, s-a opus cedării Taiwanului și plății unor despăgubiri și a cerut să se reziste agresiunii.

“În mai, armata japoneză a debarcat la nord-est de Jilong, în extremitatea nordică a Taiwanului. Guvernatorul Tang Jingsong a fugit pe continent, iar Taiba s-a predat fără luptă. Localnicii din etniile han și gaoshan s-au organizat într-o armată de voluntari, sub comanda lui Xu Xiang și a altora. De comun acord cu armata Pavilioanelor Negre, condusă de Liu Yongfu, devenit comandant al garnizoanei din Taiwan, Taizhong și Zhanghua. În lupta de la Zhanghua, cea mai mare luptă dată împotriva grosului forțelor japoneze, voluntarii chinezi și Pavilioanele Negre au scos din luptă un mare număr de soldați inamici, suferind și ei pierderi grele. În cursul luptelor de lângă Taiwan, din octombrie, pușcașii marini japonezi au debarcat în apropierea orașului, în sprijinul infanteriei, în timp ce garnizoana chineză lupta singură. Lipsit de alimente și de întăriri, orașul a cedat.”10

După războiul chino-japonez, Marea Britanie, Rusia, Statele Unite, Japonia, Franța și Germania și-au disputat cele mai bune părți din dezmembrarea Chinei. Împărțirea Chinei s-a desfășurat într-o epocă în care principalele țări capitaliste ajunseseră la stadiul de imperialism.

Vânzându-și mărfurile și acaparând materii prime, puterile imperialiste au rivalizat în ceea ce privește investițiile de capitaluri în China. Ele au acordat credite guvenului Qing, au deschis noi bănci, precum Banca Indochinei, aparținând francezilor, Banca Ruso-chineză, iar mai târziu, International Banking Corporation din Statele Unite, au înființat uzine, au construit căi ferate și au exploatat mine, instaurându-și controlul și monopolul asupra finanțelor și economiei Chinei.11

“Puterile imperialiste și-au atribuit iarăși teritorii concesionate și sfere de influență în China. În noiembrie 1897, Germania sprijinită de Rusia, a trimis trupe să ocupe golful Jiaozhou din provincia Shandong. În anul 1899, ele au început o cursă acerbă pentru a cuceri porturi maritime și a-și asigura zone de influență în China. Germaniei i s-a concesionat golful Jiaozhou, ea obținând, de asemenea, căi ferate în Shandong și de a exploata mine pe un spațiu de influență în această provincie. Rusia care, în anul 1896, silise guvernul Qing să semneze Acordul pentru construirea și administrarea căii ferate din China de Est, ce-i acorda dreptul de a construi această cale ferată în Heilongjiang și în Jilian, a închiriat după aceea Lüshun și Dalian și a obținut totodată dreptul de a costrui și a administra o ramificație a căii ferate respective, care ducea la Dalian, astfel încât nord-estul a devenit sfera ei de influență. Franței i s-a concesionat Guangzhouwan (astăzi Zhanjiang, provincia Guangdong), ea obținând dreptul de a construi o cale ferată care lega Vietnamul de Yunnan; ea a cerut, de asemenea, ca provinciile Yunnan, Guangdong și Guangxi să nu fie cedate vreunei terțe țări și și-a creat astfel sfera ei de influență în aceste trei provincii. Marea Britanie, care își asigura o sferă de influență în valea fluviului Changjiang, a închiriat atunci peninsula Kowloon și portul Weihaiwei pentru a contrabalansa influențele franceze și ruse și a-și menține poziția dominantă în valea fluviului amintit. Japonia, care ocupase Taiwanul, a început sa înglobeze în sfera ei de influență provincia Fujian.

În timp ce aceste puteri imperialiste se luptau pentru obținerea unor sfere de influență în China, Statele Unite, care se pregăteau să înceapă războiul împotriva Spaniei pentru posesiunea Filipinelor, lipseau de la împărțirea prăzii. În anul 1899, ele au început să proclame o politică a ușilor deschise, care recunoscând sferele de influență și privilegiile diferitelor puteri străine în China, cerea deschiderea acestor teritorii concesionate și a sferelor de influență, pentru a li se îngădui să se bucure de aceleași privilegii și posibilități. Marea Britanie a fost prima care și-a dat acordul, urmată de celelalte puteri. Începând de atunci, Statele Unite și-au extins necontenit agresiunea în China.

Rivalitățile de interese între puterile imperialiste au pus China în fața primejdiei de a fi dezmembrată și au împins națiunea chineză într-o criză fără precedent.

Capitolul II

Mișcări împotriva imperialismului chinez

II. 1 Răscoala boxerilor (Yihetuan)

În anul care a urmat înfrângerii mișcării de reformă, a izbucnit o mișcare patriotică și antiimperialistă, care a avut repercusiuni internaționale: mișcarea Yihetuan (cunoscută în Occident sub numele de răscoala Boxerilor). Yihetuan, cunoscută la început sub numele de Yiheciuan (Societatea pumnilor dreptății și armoniei) era la originile ei o societate secretă antimanciuriană, născută în rândurile țăranilor și meșteșugarilor.

“Compusă mai cu seamă din țărani, mișcarea se născuse în urma intensificării agresiunii străine, din cauza gravității fără precedent a dezastrului național și constituia o dezvoltare a luptei, continuată după Războiul chino-japonez împotriva noii împărțiri imperialiste a Chinei. Era, totodată, rezultatul mai multor decenii de proteste naționale împotriva agresiunii misionarilor și a bisericii lor.”12

Activitatea mișcării s-a desfășurat în provincia Shandong. Încă de la începutul secolului al XIX-lea, Yiheciuan dădea lupte necontenite împotriva manciurienilor, având organizații de tot felul; către sfârșitul secolului al XIX-lea, mișcarea, care câștiga teren în provincia Shandong sub lozinca “Împotriviți-vă manciurienilor și reînviați imperiul Min”, organizează răscoale armate. Trupele manciuriene se văzură învinse și guvernatorul provinciei Shandong, fu silit să recunoască organizația Yiheciuan drept o societate legală. În momentul acesta, mișcarea a fost denumită Yihetuan, care își schimbă lozinca din “Împotriviți-vă manciurienilor și reînviați imperiul Min” în “Apărați dinastia și distrugeți-i pe străini”.

Izbucnirea mișcării antiimperialiste și patriotice Yihetuan, în Shandong, i-a înfricoșat pe agresori. Miniștrii plenipotențiari american și britanic de la Beijing îndemnau fără încetare guvernul Qing să reprime răscoala, și chiar l-au silit să-l înlocuiască pe guvernatorul provinciei Shandong, cu Yuan Shikai. Acesta a condus 7000 de oameni din Armata nouă din Zhili în Shandong și, în colaborare cu forțele armate locale, i-a reprimat sălbatic pe răsculați. La începutul anului 1900, o parte a armatei Yihetuan a părăsit provincia Shandong plecând în Zhili, unde a format, împreună cu forțele locale, o forță mai puternică. În luna mai, una dintre detașamentele lor a ocupat Zhozhou (la circa 50 km sud-vest de Beijing) și a amenințat capitala, în timp ce altul se apropia de Tianjin și se pregătea să intre în acest oraș.13

Răscoala s-a transformat încet într-o mișcare foarte puternică, ceea ce le-a determinat pe puterile imperialiste să avertizeze foarte prompt guvernul manciurian că dacă ezită să pună în aplicare măsuri rapide de suprimare a răscoalei, vor recurge la o intervenție armată. În aprilie 1900, adepții mișcării Yihetuan au intrat în mare număr în Pekin, înălțând lozinci antiimperialiste pe biserici și făcând incursiuni misiunilor străine. Între timp, Marea Britanie, Statele Unite, Japonia, Italia, Rusia țaristă, Germania și Franța făceau manevre cu flota militară în largul portului Dagu și, în același timp, își aduseseră trupele în orașele Pekin și Tianjin. Intervenția armată a forțelor imperialiste s-a izbit de rezistența dârză a mișcării Yihetuan și a trupelor manciurene.

“Forțele Yihetuan care luptau împotriva agresiunii au obținut sprijinul întregii țări, iar rândurile lor au sporit, datorită participării entuziaste a populației. Simțindu-se amenințată de mișcare, Curtea dinastiei Qing a încercat să o întoarcă în avantajul ei. După nenumărate deliberări secrete, Curtea dinastiei Qing a hotărât să recunoască statutul legal al mișcării Yihetuan și a consimțit, în mod tacit, să-i deschidă porțile capitalei. Integrarea mișcării locale din Beijing în cea a noilor veniți a extins considerabil influența mișcării Yihetuan. În câteva zile, sute de mii de orășeni, inclusiv soldații manciurieni și han din armata Qing, s-au alăturat forțelor Yihetuan. În acel moment, detașamentul Yihetuan care acționa lângă Tianjin a intrat în oraș și a luptat împotriva agresorilor străini.14

Extinderea rapidă a mișcării Yihetuan la Beijing și la Tianjin a încurajat poporul din întreaga țară. În scurtă vreme, din Zhili și Shandong mișcarea s-a extins în alte provincii din nord -Shanxi, Shaanxi, Henan și Mongolia Interioară -și chiar din nord-est. Între timp, acțiunea de masă împotriva agresiunii bisericilor înflăcărase provinciile din sud, urmând celor din nord. Valul antiimperialist a măturat cu furie întreaga țară.

Pentru a zdrobi mișcarea Yihetuan, puterile imperialiste s-au coalizat și au pornit un război de agresiune împotriva Chinei. Puterile imperialiste și vice-regii s-au întrunit în orașul Shandong și au ținut o consfătuire în vederea semnării unui acord de apărare mutuală. Întrunirea a stabilit că puterile imperialiste răspundeau de posesiunea concesiunilor străine de la Shandong, iar vice-regii și guvernatorii provinciilor sudice și răsăritene și-au asumat răspunderea menținerii ordinei în zonă.

Pentru a zdrobi mișcarea Yihetuan, puterile imperialiste s-au coalizat și au pornit un război de agresiune împotriva Chinei. În iunie 1900, Marea Britanie, Rusia, Japonia, Statele Unite, Germania, Franța, Italia și Austria au organizat o armată de 2000 de oameni, care au debarcat la Dagu, un port din golful Bohai, la circa 60 km de sud-est de Tianjin și a înaintat spre Beijing. Răsculații și armata Qing au început o luptă sângeroasă cu agresorii, la Luofa și Langfang, pricinuind pierderi grele inamicului. Armata aliată s-a retras în grabă, în concesiunea străină de la Tianjin.

În acest timp, navele de război străine, adunate în largul portului Dagu și aflate sub comanda unui ofițer de marină rus, au atacat și au ocupat fortăreața de la Dagu. Trupele ruse, care numărau 2000 de oameni, au tras salve de tun asupra pozițiilor forțelor Yihetuan. Acționând împreună, forțele Yihetuan și armata Qing, comandate de Cao Futian, au ucis și au rănit peste 500 de ruși, repurtând o victorie strălucită. Un alt contingent, condus de Zhang Decheng, a ocupat concesiunea străină de la Tianjin. La bătălie a luat parte și detașamentul Felinarului Roșu, compus mai ales din femei tinere.15

În aceste împrejurări, Curtea dinastiei Qing a trebuit, ca la 21 iunie, să declare război puterilor imperialiste, dar numai pentru a juca un război dublu. Deși i-a răsplătit cu bani și cereale pe oamenii din forțele Yihetuan, pe care îi numea supuși cinstiți și a numit proprii ei ofițeri la comandă pentru a-i înșela și controla mai bine, Curtea dinastiei Qing a încercat prin activități camuflate să tranzacționeze cu imperialiștii la momentul potrivit. La patru zile după declarația de război, împărăteasa Cixi a decretat încetarea atacurilor împotriva legațiilor și pregătirea tratativelor de pace.

La sfârșitul lunii iunie, trupele străine, numărând mii de oameni, au atacat Tianjin. Forțele Yihetuan și o parte a armatei Qing au rezistat și au scos din luptă aproape 1000 de soldați inamici. Cu toate acestea, la ordinul secret al Curții, unii comandanți ai armatei imperiale au întreprins acțiuni împotriva forțelor Yihetuan. Sub focurile încrucișate ale reacționarilor din interior și exterior, răsculații au suferit pierderi grele, ceea ce a slăbit considerabil puterea lor de apărare și a dus la căderea orașului Tianjin la 14 iulie.

După căderea orașului Tianjin, Curtea dinastiei Qing s-a grăbit să capituleze. Ea a trimis emisari în cartierul legațiilor, pentru a se interesa de sănătatea membrilor corpului diplomatic străin și a-și exprima dorința de a prezenta scuze, de a plăti despăgubiri și de a-i pedepsi pe vinovați. Imperialiștii nu au dat ascultare acestor cereri și s-au pregătit să profite și mai mult de pe urma războiului de agresiune. La 4 august, armata aliată a celor opt puteri, numărând 20.000 de oameni, a plecat din Tianjin spre Beijing. În timp ce forțele Yihetuan și trupele Qing luptau cu mult curaj, Curtea l-a numit pe Li Hongzhang reprezentant plenipotențiar, însărcinat să ceară pace. Împărăteasa văduvă Cixi a fugit la Xi'an, luând cu sine pe împăratul Guangxu. În drum, ea i-a ordonat lui Li Hongzhang să negocieze rapid pacea cu agresorii, iar autoritățile militare locale să distrugă forțele Yihetuan. În marșul lor de la Tianjin la Beijing, forțele aliate au săvârșit toate crimele inimaginabile – incendii, asasinate, jafuri și violuri – răzând de pe suprafața pământului sate întregi. După ocuparea orașului Beijing, soldații lor au fost autorizați să devasteze capitala timp de trei zile. Ei au furat și distrus tezaurele culturale și artistice ale dinastiilor trecute, precum și bunurile poporului, au umilit și masacrat populația.

Deși a luat parte la constituirea armatei aliate, Rusia și-a trimis propriile forțe armate să ocupe China de Nord-Est. În iulie 1900, când mișcarea Yihetuan a cuprins nord-estul, ea a adunat 150.000 de soldați și a invadat din mai multe direcții provinciile Heilongjiang, Jilin și Shengjiang (actualul Liaoning), sub pretextul protejării căii ferate a Chinei de Est. În octombrie, întregul nord-est se afla practic sub control rus. Pe unde treceau, agresorii jefuiau, incendiau și ucideau. Peste 7000 de persoane, la Hailanpao și în 64 de sate de la est de fluviul Heilongjiang au fost ucise, arse de vii sau înecate în fluviu. Orașul antic și istoric Aihun (Aigun) a fost ars și transformat în ruine. 16

Forțele Yihetuan și populația diferitelor etnii din nord-est au luat armele pentru a se împotrivi sălbaticei agresiuni ruse. Forțele populare au adunat rapid 200.000 de oameni. La lozinca “Să rezistăm bandiților ruși, ca să recucerim teritoriul național”, ele au hărțuit peste tot inamicul, necontenit.

După ce au ocupat orașul Beijing, puterile imperialiste au căutat să exploateze cât mai bine victoria. Concentrându-se pentru pradă, contradicțiile dintre ele aveau să degenereze în confruntări armate, astfel că au trebuit să accepte propunerea Statelor Unite de a duce din nou o politică “a ușilor deschise”, care, menținând domnia dinastiei Qing sub autoritatea împărătesei văduve Cixi, și garantând de formă integritatea teritorială și administrativă a Chinei, urmărea de fapt să stabilească un condominium asupra Chinei. Pe această bază, ele au început negocieri de pace cu Li Hongzhang și au silit Curtea dinastiei Qing să semneze în cea de a noua lună a anului 1901, Protocolul internațional din 1901. Conform clauzelor acestui tratat inechitabil, Curtea dinastiei Qing trebuia să prezinte scuze puterilor străine și să-i pedepsească pe funcționarii care le jigniseră; să plătească o despăgubire de 450.000.000 de taeli de argint într-un termen de 39 de ani, ceea ce revenea de fapt, dacă se includeau dobânzile, la aproape un miliard de taeli; să permită puterilor imperialiste să controleze vama maritimă chineză și impozitul, drept despăgubire de război; să înființeze la Biejing un cartier al legațiilor, în care vor putea staționa trupe străine, iar chinezii nu vor fi autorizați să locuiască, să distrugă fortăreața Dagu și să permită trupelor străine să staționeze în punctele strategice, de-a lungul căii ferate de la Beijing la Tianjin și la Shanhaiguan: și să interzică, pentru totdeauna, sub pedeapsa cu moartea, orice activitate antiimperialistă. Asemenea unui jug greu pe umerii poporului chinez, Protocolul consolida dominația imperialistă în China. Împărăteasa văduvă Cixi, pe deplin satisfăcută că își păstrează domnia, a mers până acolo încât și-a exprimat dorința de a da satisfacție puterilor străine pe măsura tuturor resurselor Chinei, hotărâtă să slujească cu credință țările imperialiste în dominația lor asupra Chinei.

Dacă impetuoasa mișcare antiimperialistă și patriotică Yihetuan a eșuat, în urma reprimării ei de către puterile imperialiste și slugile acestora, ea a reușit totuși, prin lupta ei îndârjită, să pună stavilă puterilor imperialiste în complotul lor ce urmărea dezmembrarea Chinei, dovedind uriașa forță potențială a poporului chinez.

II. 2 Ascensiunea mișcării revoluționare burgheze

După semnarea Protocolului internațional din anul 1901, care era un tratat inechitabil, țările imperialiste și-au consolidat exploatarea și dominația în China. Continuând să înființeze noi uzine, ei și-au asigurat dreptul de a deschide mine și au căutat să controleze căile ferate prin investiții directe și prin credite cu dobândă mare. Înstrăinarea permanentă a drepturilor asupra minelor și căilor ferate a reprezentat pentru China o problemă de extremă gravitate, la începutul secolului XX.17

Puterile imperialiste și-au disputat cu înverșunare drepturile și interesele Chinei, mai cu seamă în nord-est, care a devenit centrul rivalităților dintre ele. După ce au invadat și ocupat această regiune, rușii au avut intenția să înființeze aici o Rusie galbenă și au refuzat să-și retragă trupele. Japonia, care de multă vreme avea ambiții cu privire la același teritoriu, a reușit să-și asigure sprijinul Statelor Unite și al Marii Britanii. În cele din urmă, în 1904, pe teritoriul chinez a izbucnit un război imperialist între Rusia și Japonia, pentru stăpânirea nord-estului Chinei. În 1905, cu medierea Statelor Unite, cei doi beligeranți au încheiat un tratat de pace, pentru a-ș împărți prada, conform căruia, Rusia a trebuit să cedeze definitiv Japoniei teritoriile concesionate de la Lũshun și Dalian, calea ferată Changchun-Dalian (sudul manciurian), și alte drepturi și interese. Deoarece, la începutul ostilităților, Curtea dinastiei Qing își proclamase neutralitatea și desemnase drept câmp de luptă regiunea situată la est de râul Liaohe, ea nu a putut după război, decât să recunoască prevederile tratatului pentru împărțirea zonei de nord-est. Începând de atunci, influența Rusiei s-a retras spre partea nordică a nord-estului chinez, în timp ce influența Japoniei a început să se instaureze în partea sudică.

Încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Marea Britanie și Rusia începuseră o luptă înverșunată pentru controlul asupra Tibetului. La sfârșitul anului 1903, în timp ce Rusia era ocupată în nord-est, Marea Britanie a profitat de acest lucru pentru a declanșa o nouă invazie a Tibetului. Armata și populația tibetană au rezistat și au dat dovadă de un remarcabil eroism în bătălia pentru apărarea orașului Gyangze în sudul Tibetului. Armata britanică a ocupat și jefuit Lhasa în august 1905. În 1906, Marea Britanie a impus Curții dinastiei Qing un tratat inechitabil – Convenția cu privire la Tibet între Marea Britanie și China – care a deschis orașele Gyangzě și Gartok comerțului.

Curtea dinastiei Qing și-a văzut domnia confruntată cu grave dificultăți, deoarece trădase mișcarea Yihetuan și capitulase în fața puterilor imperialiste. Ea a promulgat în 1901 o reformă instituțională și a instaurat timp de câțiva ani o nouă administrație. Unele dintre măsurile luate în cadrul acestei noi administrații, ca de pildă, promovarea și deschiderea de școli și trimiterea de studenți în străinătate, erau menite să calmeze contradicțiile dintre stăpânitori și burghezia națională. Dar sarcina majoră care îi revenea noii administrații era aceea să instruiască trupe și să colecteze fonduri pentru întreținerea lor. În 1903, la Beijing a fost creat un serviciu pentru instruirea militară, care a întreprins imediat o reformă a administrării trupelor. În 1905, a fost elaborat un plan ambițios, care urmărea să creeze o armată nouă de 36 de zhen (garnizoane sau divizii). În același an, a fost înființat un departament de poliție și polițiștii care au început să fie instruiți. Toate aceste măsuri urmăreau să consolideze stăpânirea dinastiei Qing asupra poporului. Curtea a finanțat noua administrație, majorând taxele și impozitele existente și înființând altele noi. Inaugurând noua administrație, ea dorea să obțină noi favoruri din partea puterilor imperialiste.

“Agresiunea imperialistă, precum și politica de trădare și asuprire a Curții dinastiei Qing, făceau ca viața poporului să devină tot mai grea. Mișcările populare continuau fără întrerupere. În 1902, în provincia Zhili, țăranii au ridicat stindardul răscoalei sub lozinca «Să răsturnăm dinastia Qing și să-i alungăm pe străini». Timp de trei ani consecutiv au avut loc insurecții armate de maximă amploare, declanșate de etnicii han, zhuang, miao, yao și alții, din Guangxi. Mișcarea pentru redobândirea drepturilor asupra căilor ferate și minelor, împotriva controlului imperialist a câștigat treptat în amploare, începând din 1903. În 1905, ca răspuns la discriminările exercitate în Statele Unite asupra muncitorilor chinezi emigrați, în toată China a avut loc o mișcare de boicotare a mărfurilor americane. Declanșată la inițiativa burgheziei naționale, ea s-a bucurat de sprijinul activ al muncitorilor, țăranilor, studenților și a altor orășeni. După 1905, mișcările spontane ale populației s-au înmulțit: peste 130 în 1909, și peste 290 în 1910. Luptele împotriva sporirii taxelor și impozitelor sau pentru acapararea depozitelor de orez au izbucnit peste tot, în diferite provincii. Două dintre cele mai importante au fost jefuirea orezului la Changsha, în Hunan, și protestele împotriva taxelor la Laiyang, în Shandong. În 1910, bazinul fluviului Changjiang a avut de suferit de pe urma inundațiilor și a secetei.”18

În cele din urmă, Curtea s-a văzut silită să autorizeze vânzarea orașului cu preț redus. În același an, țăranii din Laiyang au cerut ca orezul înmagazinat în vederea unei calamități naturale, care pe atunci era acaparat de către funcționari și notabilități să fie folosit pentru ajutorarea populației și pentru impozite. Dar cererile au fost respinse de autorități, iar reprezentanții țăranilor au fost arestați. Zeci de mii de oameni au încercuit orașul de reședință al districtului Laiyang și au avut loc mai multe lupte înverșunate. Rezistența spontană a maselor a dat o lovitură grea domniei feudale a dinastiei Qing și a grăbit revoluția democratică burgheză.

Revoluția democratică burgheză, antiimperialistă și antifeudală, a început mai exact o dată cu activitatea dr. Sun Yat-sen. Sun Yat-sen (1866-1925), cunoscut sub numele de Sun Wen și de Sun Zhongshan, s-a născut într-o familie de țărani din satul Cuiheng, districtul Xiangshan, provincia Guangdong (lângă Macao). În adolescență, el a venit la Honolulu, unde a primit o educație occidentală. Întors în China, în 1885, el a studiat medicina la Guangzhou. În această perioadă, a făcut cunoștință cu tineri patrioți și cu membrii unor societăți secrete și, împreună, au denunțat adeseori cumplita stăpânire a dinastiei Qing. Mare admirator al Revoluției Taiping, Sun s-a numit Hong Xiuquan al doilea. El era influențat și de ideile reformiste. În 1894, i-a scris lui Li Hongzhang cu speranța de a vedea îndeplinirea câtorva reforme capitaliste, dar s-a lovit de un refuz. Conștient de gravitatea crizei care amenința țara, Sun Yat-sen și-a dat seama că sub domnia dinastiei Qing, China nu va putea niciodată să devină puternică și prosperă și că singurul mijloc de a salva țara era răsturnarea stăpânirii feudale printr-o revoluție.

“În noiembrie 1894, Sun Yat-sen i-a adunat pe rezidenții chinezi din Honolu pentru a întemeia asociația Xingzhonghui (Asociația pentru renașterea Chinei), prima organizație revoluționară burgheză. În anul următor, el s-a întors la Hong-Kong, și-a adunat tovarășii și a stabilit aici Marele cartier general al asociației Xingzhonghui. Asociația și-a propus ca obiectiv, în termeni clari și expliciți, crearea unui guvern al poporului.”19

Imediat după întemeiere, asociația Xingzhonghui s-a pregătit pentru o insurecție armată, care trebuia să aibă loc în octombrie 1895, la Guangzhou. Dar scurgerile de informații au făcut ca răscoala să fie reprimată și să eșueze. Urmărit de guvernul dinastiei Qing, Sun Yat-sen a fugit în străinătate. În Japonia, în Europa și în America, el a avut prilejul să cunoască mai multe teorii revoluționare burgheze. El a căutat atunci să-și dezvolte organizația revoluționară, în vederea unei noi insurecții armate. Profitând de mișcarea Yihetuan, care avea loc în țară, asociația Xingzhonghui, sub conducerea lui Sun Yat-sen a organizat o răscoală armată la Huizhou (Waichow), în Guangdong. Armata răsculată a reușit să adune în două săptămâni până la 20.000 de oameni și a înfrânt în mai multe rânduri trupele Qing. Mai târziu, încercuită de dușmani superiori numeric și lipsită de orice ajutor din afară, răscoala a eșuat. Fără să-și piardă curajul, Sun Yat-sen a perseverat în lupta revoluționară și a continuat să caute o cale de salvare națională.

Capitalismul chinez a început să se dezvolte la începutul secolului XX, o dată cu dezvoltarea păturilor mijlocie și inferioară ale burgheziei naționale. Datorită mișcării populare care urmărea trimiterea de studenți în străinătate și deschiderii în țară a unor școli de tip nou, s-a format un mare număr de intelectualim, pentru această clasă. Învățând din eșecul mișcării reformiste și inspirați din mișcarea țărănească patriotică și antiimperialistă, ei au devenit conștienți de necesitatea răsturnării dinastiei Qing, pentru a se pune capăt asupririi imperialiste și feudale. În China, ca și în străinătate, ei au organizat grupuri revoluționare, au publicat ziare și reviste și au difuzat ideile revoluției democratice burgheze. Orașele Shanghai și Tokyo au devenit centrele activității lor.20

Zhang Taiyan (1869-1936) s-a remarcat prin influența considerabilă pe care o exercita în domeniul propagandei. Originar din districtul Yuhang, în Zhejiang, el era cunoscut și sub numele de Zhang Binglin. În acea epocă, reformiști precum Kang Youwei și Liang Qichao, care fugiseră în străinătate, rămâneau în continuare la ideile lor cu privire la reformă, propovăduiau monarhia constituțională și se opuneau revoluției.

În timp ce grupurile revoluționare burgheze încercau să răspândească ideile cu privire la revoluția democratică, au apărut noi organizații revoluționare. În anul 1904, Huang Xing, în înțelegere cu Chen Tianhua, Song Jiaoren și alți militanți, au format asociația Huangxinghui (Asociația pentru renașterea Chinei), la Changzha, în timp ce Cai Yuanpei, Zhang Taiyan, Tao Chengshang și alții organizau societatea Guangfuhui (Societatea pentru refacerea Chinei), la Shanghai. Tineretul revoluționar din China a înființat Kexue Buxisuo (Centrul de studii științifice în timpul liber). Toate mișcările armate organizate de aceste grupuri s-au încheiat prin eșecuri.

Sub conducerea lui Sun Yat-sen, asociația Xingzhonghui și-a continuat activitatea în străinătate. Ea s-a dezvoltat în rândurile chinezilor de peste mări și a făcut propagandă revoluționară, luptând împotriva lui Kang Youwei, Liang Qichao și a altor reformiști.

II. 3 Întemeierea Ligii Tongmenghui

Dezvoltarea rapidă a situației revoluționare cerea, în vederea conducerii ei, organizarea unui partid politic național unit. Sun Yat-sen și Huang Xing au adunat atunci o parte dintre membrii societăților Xingzhonghui, Huangxinghui, Guangfuhui, Kexue Buxisuo și ai altor grupuri revoluționare și au întemeiat, în august 1905, la Tokyo Zhongguo Tongmenghui (Liga revoluționară din China). Liga l-a ales pe Sun Yat-sen ca președinte, a format un grup executiv și și-a însușit programul lui Sun Yat-sen, care urmărea expulzarea țăranilor (manciurienilor), progresul Chinei, întemeierea unei republici și egalizarea proprietăților agrare. În manifestul scris în prefața primului număr al ziarului Ligii Tongmenghui, Min Bao (Ziarul Poporului), Sun Yat-sen concentra acest program în formula Celor Trei Principii ale Poporului – Naționalismul, Democrația și Bunăstarea poporului. Principiul Naționalismului avea ca obiectiv răsturnarea guvernului aristocrației manciuriene. Principiul Democrației cerea abolirea monarhiei autocrate și crearea unui guvern republican. Principiul Bunăstării poporului prevedea evaluarea și fixarea prețului pământului, vărsarea în contul statului a veniturilor provenind din creșterea prețului pământului, ca urmare a dezvoltării economiei sociale după revoluție și, totodată, cumpărarea treptată de către stat a terenurilor proprietarilor funciari. Cele Trei Principii ale Poporului – un program politic, care traducea intenția burgheziei chineze de a instaura o republică și de a dezvolta capitalismul, reprezentau un vibrant apel de alăturare la forțele revoluționare.

“Crearea Ligii Tongmenghui și formularea programului ei a inaugurat o nouă etapă a revoluției democratice în China. Cu toate acestea, programul nu emitea o lozincă explicită de luptă împotriva imperialismului și feudalismului și nu cuprindea un proiect agrar. El era un program de revoluție națională și democratică dar nu radical, care reflecta slăbiciunea și tendința spre compromis a burgheziei naționale chineze. Liga Tongmenghui efectua două feluri de activități: dezbaterea cu reformiștii asupra problemelor de ideologie politică și organizarea unei serii de răscoale armate.”21

Conduși de Huang Youwei și Liang Qichao și făcând din ziarul Xinmin Congbao (Ziarul Noului Popor) propria lor fortăreață, reformiștii elogiau monarhia constituțională și denigrau revoluția. După opinia lor, nu era necesară răsturnarea guvernului Qing pentru a face China puternică și să i se ceară să aplice o anumită formă de monarhie constituțională. Ei condamnau revoluția armată care, după opinia lor, ar stârni în mod inevitabil un război intern și intervenție străină, și care, departe de a fi o manifestare patriotică, ar putea duce țara la catastrofă. Bazându-se pe ziarul Min Bao, revoluționarii replicau, afirmând că, în nici un caz, Curtea nu avea intenția de a renunța la putere și că ea nu ar putea institui o monarhie constituțională. Ei subliniau, de altfel, că ea devenise o slugă a imperialiștilor și că, dacă acest guvern de trădare națională nu era răsturnat, China mergea spre pierzanie, astfel încât singura soluție pentru țară ar fi aceea de a promova drepturile poporului și a instaura democrația. Ei considerau că dragostea de patrie pe care o propovăduiau reformiștii nu era altceva decât dragostea pentru un guvern trădător și că sprijinul acordat de reformiști monarhiei și împotrivirea lor față de republică, era de fapt o crimă împotriva Chinei. Marea dezbatere a dezvăluit poziția reformiștilor, favorabilă dinastiei Qing și împotrivirea lor față de revoluție. După ce i-au învins pe reformiștii în plan ideologic, revoluționarii au preluat conducerea ideologică, atrăgând poporul la cauza lor și însuflețind atmosfera revoluționară a timpului.

Mișcările conduse de Tongmenghui au început în anul 1906, o dată cu cele ale țăranilor și ale minerilor din districtul Pingxiang, în Jiangxi și din districtele Liyuang și Liling, în Hunan. Membrii Ligii, care participau la ele, au răspândit mesaje revoluționare cu privire la programul politic al acesteia, pentru a-i câștiga pe țărani de partea mișcării. Trupele insurecționale, ale căror efective au ajuns rapid la circa 30.000 de oameni, au cucerit patru sau cinci districte și au înfrânt de mai multe ori armata Qing. Doar consolidându-și armata cu trupe venite din mai multe provincii a reușit Curtea dinastiei Qing să le zdrobească în cele din urmă. În anii 1907 și 1908, Tongmenghui a dezlănțuit pe rând șase răscoale, în Guangdong, Guangxi și Yunnan. Sun Yat-sen a luat parte la lupta din trecătoarea Zhennanguan, în Guanxi. Xu Xilin, un membru al societății Guangfuhui și revoluționarul Qiu Jin (1877-1907) au condus, de asemenea, mișcări în provinciile Anhui și Zhejiang, în 1907.22

La 27 aprilie 1911, după șase luni de pregătire, Sun Yat-sen și Huang Xing au dezlănțuit Insurecția din Guangzhou, care a zguduit întreaga țară. Revoluționarii au atacat din mai multe direcții. Peste 100 de insurgenți, în fruntea cărora se afla Huang Xing, au spart porțile reședinței guvernatorului general din Guangdong-Guangxi, apoi s-au avântat în lupte de stradă împotriva puternicelor trupe trimise de Curtea dinastiei Qing pentru a-i reprima. Izolate și inferioare din punct de vedere numeric, forțele insurecționale au fost înfrânte după o noapte de lupte violente: Huang Xing și însoțitorii lui au scăpat, plini de răni. Aproape 100 de militanți au murit în bătălie sau au fost executați după ce au fost prinși. Bravând moartea, populația din Guaghzhou a recuperat cadavrele a 72 de martiri și le-a înhumat la Huanghuagang, la periferia orașului Guangzhou.

Dată fiind slaba lor bază de mase și adoptarea, cel mai adesea, a unor tactici de atacuri prin surprindere, cu caracter pur militar și aventurist, insurecțiile repetate ale Ligii Tongmenghui s-au soldat toate prin eșecuri. Cu toate acestea, ele au dat de fiecare dată lovituri grele stăpânirii dinastiei Qing. Curajul și spiritul de sacrificiu al revoluționarilor au îmbărbătat voința de rezistență a întregii națiuni și au încurajat un număr mai mare de oameni să intre în luptă împotriva dinastiei Qing.23

În fața ascensiunii mișcării revoluționare, Curtea dinastiei Qing a făcut apel la sprijinul păturii superioare a burgheziei, pentru a preveni revoluția și, pentru a asigura stabilitatea veșnică a Imperiului, a anunțat în 1905 promovarea unei politici de pregătire pentru un guvern constituțional. Pentru început, ea a reformat sistemul administrativ, pentru a concentra puterea în mâinile aristrocrației manciuriene și a reduce autoritatea guvernatorilor locali. Ea a chemat la Curte pe doi dintre cei mai puternici guvernatori locali: pe Zhang Zhidong, guvernatorul general din Hubei și Hunan, precum și pe Yuan Shikai, guvernatorul dinn Zhili, conferindu-le titlul de mare minstru în Marele Consiliu de stat, privându-i astfel de orice putere reală.

De îndată ce Curtea dinastiei Qing a anunțat pregătirile în vederea formării unui guvern constituțional, reformiștii din Jiangsu, Zhejiang, Hubei, Hunan, Guangdong și din alte locuri, au înființat organe însărcinate cu elaborarea unei constituții. Intenția lor era de a cere, prosternându-se și trimițând petiții, ca dinastia să întemeieze o monarhie constituțională, cu speranța de a înăbuși dezvoltarea mișcării revoluționare și de a găsi un prilej pentru a intra în guvern. Cunoscuți sub numele de constituționali, ei îi aveau ca principali reprezentanți, în străinătate, pe Kang Youwei și Liang Qichao, iar în țară pe Zhang Jian, Tang Shouqian și Tan Yankai.24

În august 1908, Curtea a publicat un Plan al Constituției Imperiale, care prevedea o perioadă pregătitoare de nouă ani pentru instalarea unui guvern constituțional, ceea ce denotă lipsa ei de bunăvoință. În luna noiembrie a aceluiași an, a murit împărăteasa văduvă Cixi, la o zi după decesul împăratului Guangxu. Pe tron a urmat Puyi, cu titlul de domnie Xuantong. La puțin timp după ce a ajuns să dețină puterea, Zaifeng l-a silit pe Yuan Shikai să se retragă.

În 1909 și 1910, au fost înființate succesiv în provincii birouri consultative, iar la Beijing, un Consiliu de stat. Constituționalii, care dețineau aici un rol predominant au prezentat zadarnic petiție după petiție, cerând o constituție, deoarece Curtea le-a răspuns prin interdicții. În mai 1911, Curtea a format un nou cabinet, în care 9 din cei 13 miniștri erau nobili manciurieni, dintre care 5 membri ai familiei imperiale, astfel încât puterea politică și militară a fost concentrată și mai mult în mâinile clanului imperial. Pregătirea în vederea adoptării constituției s-a dovedit a fi o înșelătorie, ceea ce a stârnit o nemulțumire generală în rândurile seniorilor militari, înalților funcționari și constituționalilor, care reprezentau pătura superioară a burgheziei, iar faptul acesta a izolat Curtea dinastiei Qing.

În eforturile ei pentru a obține credite din partea puterilor imperialiste, în mai 1911, Curtea a decretat naționalizarea principalelor linii de cale ferată, le-a retras industriașilor locali dreptul de a construi căile ferate Guangzhou-Hankou și Sichuan-Hankou, pentru a-l vinde unor puteri străine. În urma acestui fapt, în cele patru provincii direct interesate – Sichuan, Hunan, Hubei și Guangdong – a izbucnit o mișcare de masă pentru apărarea căilor ferate. În Sichuan, a avut o forță deosebită. În luna iunie, peste tot în această provincie, s-au înființat asociații pentru apărarea căilor ferate, cu participarea a sute de mii de oameni: în august, la Chengdu, zeci de mii au asistat la un miting pentru apărarea căilor ferate, la care muncitorii și studenții au fost îndemânați să facă grevă și să refuze să plătească impozite. Constituționalii au încercat să stăvilească mișcarea, dar nu mai aveau mijloacele nececare. În septembrie, guvernatorul general din Sichuan, Zhao Erfeng a ordonat să fie masacrați zeci de petiționari la Chengdu. Acest incident sângeros nu a făcut decât să stârnească indignarea populară. Wu Yongshan (alias Wu Yuzhang), și alți membri din Tongmenghui au instaurat, după o insurecție, puterea revoluționară la Rongxian. Mișcarea pentru apărarea căilor ferate s-a dezvoltat devenind o răscoală armată, care a zdruncinat stăpânirea imperială la Sichuan. Se pregătea o furtună revoluționară, care avea să răstoarne dinastia Qing.

Capitolul III

Prăbușirea Imperiului chinez și întemeierea Republicii Chineze

III.1 Insurecția de la Wuchang și prăbușirea dinastiei Qing

La 10 octombrie 1911, a izbucnit Insurecția de la Wuchang. Promotorii ei, Wenxueshe (Cercul literar) și Gongjinhui (Societatea pentru progresul comun) erau două organizații asociate ale ligii Tongmenghui, care desfășuraseră o activitate de propagandă revoluționară și o muncă de organizare în rândurile Noii Armate și ale societăților secrete din Hubei, câștigând de partea cauzei lor 5000 de ofițeri și soldați, adică aproape o treime din armata provincială. Încurajate de lupta armată care încorona mișcarea de apărare a căilor ferate în Sichuan, ele au hotărât să declanșeze o răscoală la 11 octombrie. Pe 9 octombrie însă, explozia întâmplătoare a unei bombe a alertat autoritățile: cartierul general al mișcării insurecționale a fost percheziționat, iar planul răscoalei a fost percheziționat, iar planul răscoalei a fsot descoperit. Ruicheng, guvernatorul general din Hubei și Hunan, a ordonat să fie arestați și executați numeroși conducători revoluționari. Această situație critică i-a determinat pe revoluționarii din rândurile Noii Armate să grăbească izbucnirea răscoalei. În noaptea de 10 octombrie, a răsunat prima salvă a revoluției. Insurecția din Wuchang începuse. Armata revoluționară a atacat reședința guvernatorului general, i-a pus pe fugă pe Ruicheng și pe funcționarii lui și a cucerit Wuchang, după o noapte de luptă. Pe data de 12 octombrie ea a ocupat Hanyang și Hankou, cele două aglomerări urbane care formau, împreună cu Wuchang, orașul Wuhan.

“Victoria insurecției din Wuchang a stârnit un val de entuziasm în întreaga țară. Revoluționarii au îndemnat Noua Armată și societățile secrete din diferite provincii să se răscoale, și în luptele spontane au fost atrași numeroși țărani, muncitori, meșteșugari și localnici. La sfârșitul lunii noiembrie, 14 provincii își declaseră independența față de Curtea dinastiei Qing, a cărei stăpânire se prăbușea.” 25

A doua zi după Insurecție, revoluționarii au început să pregătească instalarea unui guvern. La recomandarea constituționalilor, un fost comandant al Noii Armate, Li Yuanhong, a fost ales guvernator militar. Pe data de 12, Tang Hualong, un partizan cunoscut al monarhiei constituționale, a fost numit ministru al afacerilor civile în noul guvern. Apoi a fost abrogată domnia lui Xuantong, iar numele țării a fost schimbat în Republica China (Zhonghua Minguo). Revoluționarii uitaseră că Li Yuanhong era un om extrem de ostil față de revoluție și, ceea ce era și mai rău, nu fuseseră conștienți de necesitatea de a prelua direct puterea politică. Crezând că este de preferat să invite personalități de mare prestigiu în guvern, pentru a câștiga populația de partea lor, ei au lăsat în seama funcționarilor feudali puterea politică pe care o cuceriseră cu prețul unor lupte sângeroase. După răscoalele victorioase desfășurate în provincii, unii constituționali notorii și foști politicieni birocrați au profitat de tendința spre compromis și împăcare a revoluționarilor burghezi, pentru a se infiltra în aparatul guvernamental și a-i prelua conducerea. Cheng Dequan, fostul guvernator din Jiangxu s-a mulțumit să pună în fața reședinței sale un panou pe care scria Guvernul militar și să-și schimbe titlul în cel de guvernator militar, păstrând intact tot restul. La zece zile după ce provincia Hunan s-a declarat independentă de Curtea dinastiei Qing, partidul constituțional condus de șeful biroului consultativ, Tan Yankai, a ordonat să fie executat guvernatorul militar revoluționar, păstrând intact tot restul. La zece zile după ce provincia Hunan s-a declarat independentă de Curtea dinastiei Qing, partidul constituțional condus de șeful biroului consultativ, Tan Yankai, a ordonat să fie executat guvernatorul militar revoluționar Jiao Dafeng și a acaparat puterea în Hunan.

În noiembrie, guvernul militar din Hubei a invitat la Wuhan pe reprezentanții celorlalte provincii răsculate, pentru a discuta cu privire la formarea unui guver central. La 2 decembrie, armata revoluționară din Jiangsu-Zhejiang a atacat și a cucerit orașul Nanjing. Conferința a hotărât ca orașul Nanjing să fie sediul guvernului provizoriu al Republicii China și, imediat după aceea s-a mutat acolo. La 25 decembrie, Sun Yat-sen s-a întors în China și după patru zile a fost ales președinte provizoriu al Republicii. La 1 ianuarie 1912, el a depus jurământul și a proclamat întemeierea Republicii China. A fost adoptat calendarul gregorian, iar anul 1912 a devenit anul 1 al Republicii. După el, Li Yuanhong a fost ales vicepreședinte, și un Senat provizoriu a început să funcționeze la Nanjing, în calitate de organ legislativ. Un regim republican burghez se născuse.

“Guvernul provizoriu de la Nanjing, condus de Sun Yat-sen, era produsul unei revoluții democratice burgheze. Din cauza slăbiciunii revoluționarilor burghezi și a tendinței lor spre compromis, el era în realitate un guvern de coaliție, format din revoluționari, constituționali și foști funcționari. Cu toate că revoluționarii predominau în guvern, constituționalii și foștii oficiali dețineau puteri importante în fruntea ministerelor de Interne, al Industriilor și al Comunicațiilor. Cele mai multe dintre posturile guvernatorilor militari din provincii erau deținute de constituționali și de foști funcționari și, de fapt, guvernu provizoriu nu-și putea exercita asupra lor autoritatea unui guvern central.”26

Guvernul provizoriu de la Nanjing a promulgat mai multe legi pentru reforma politică, socială și economică. Cele mai importante, care priveau de pildă abolirea torturii, interzicerea traficului de mână de lucru chineză în străinătate, interdicția de a cultiva mac și de a fuma opiu, încurajarea deschiderii de întreprinderi industriale și comerciale și a chinezilor de peste mare de a face investiții în țară, favorizau aplicarea unei politici democratice și dezvoltarea capitalismului. Dar, întrucât guvernul a lăsat intacte bazele societății semicoloniale și semifeudale, el era incapabil să satisfacă cererile vitale și imediate ale poporului, mai cu seamă revendicările țăranilor privind pământul, iar baza lui de mase era foarte fragilă.

Teama și dușmănia puterilor imperialiste față de revoluție le-a determinat pe acestea ca după Insurecția de la Wuchang să susțină activ Curtea dinastiei Qing în eforturile ei de a lichida revoluția. La jumătatea lunii octombrie 1911, circa zece nave de război britanice, americane, japoneze, germane și franceze s-au adunat în largul orașului Wuhan, așteptând ordine și amenințând armata revoluționară. Puse în fața dezvoltării rapide a revoluției, puterile imperialiste au fost silite să-și proclame neutralitatea, dar în realitate ele au continuat să intervină în problemele Chinei. De asemenea, au continuat să trimită încasările vamale la Beijing, iar consorțiul băncilor celor patru puteri (Marea Britanie, Franța, Germania și Statele Unite) a acordat Curții dinastiei Qing credite care se ridicau la peste 3.000.000 de taeli de argint, cu speranța de a putea salva domnia dinastiei care se clătina. Rusia, în ceea ce o privea, încerca să saboteze și să divizeze China, profitând de evenimente. La instigarea ei, prinții mongoli au declarat independența Mongoliei Exterioare; trupele ruse au ocupat drumul de la Hulun (în prezent Hailar), Manzhouli și din alte locuri ale provinciei Heilongjiang.

Rapida destrămare a puterii dinastiei Qing a determinat statele imperialiste să-și caute o nouă slugă. Ele i-au ales pe Yuan Shikai, un reprezentant al proprietarilor funciarilor și al compradorilor și au exercitat presiuni asupra Curții Qing pentru a-l plasa într-un post important. Aceasta l-a numit, la 14 octombrie, guvernator general în Hubei și Hunan, apoi, la 22 octombrie, comisar imperial al trupelor armatelor chineze, însărcinat cu reprimarea revoluției. Yuan Shikai a evitat să accepte numirea, dorind puteri mai mari. În noiembrie, Curtea a fost silită să-l numească prim-ministru la Beijing și, în consecință, fostul cabinet al clanului imperial a trebuit să demonstreze. Dobândind puterea politică și militară, Yuan Shikai a dat ordin trupelor armatelor chineze, însărcinat cu reprimarea revoluției. Yuan Shikai și l-au ajutat să întreprindă negocieri între nord și revoluționarii din sud. La deschiderea negocierilor, la 18 decembrie, consulii britanic, american, rus, japonez, francez și german au prezentat celor două părți un memorandum prin care le cerea să ajungă în cel mai scurt timp posibil la o soluție pașnică, cu scopul de a-i sili pe revoluționari să-i predea puterea. Constituționalii, care se infiltraseră în rândurile revoluționarilor, l-au susținut și ei pe Yuan Shikai. Ei au încercat ca prin presiuni interne să creeze o atmosferă de compromis și să saboteze revoluția.

“Sub presiunea forțelor reacționare interne și externe, revoluționarii au început să tranzacționeze. La 15 ianuarie, ei au acceptat să-i transmită puterea politică lui Yuan Shikai, cu condiția ca acesta să sprijine republica și să determine abdicarea împăratului dinastiei Qing. La 12 februarie 1912, împăratul Puyi a abdicat, punând capăt celor 2000 de ani de monarhie feudală în China. În ziua următoare, Sun Yat-sen a demisionat din funcția sa de președinte provizoriu al Republicii, fiind înlocuit de Yuan Shikai, ales la 15 februarie de Senatul provizoriu. La câteva zile după aceea, Li Yuanhong era ales vicepreședinte. La 10 martie, Yuan Shikai a intrat oficial în funcție la Beijing și a instaurat o guvernare contrarevoluționară, care reprezenta clasa marilor proprietari funciari șia compradorilor. Astfel, roadele revoluției au fost culese de Yuan Shikai, un agent al puterilor imperialiste. În China începea domnia seniorilor războiului din Beiyang.”27

A doua zi după numirea în funcție a lui Yuan Shikai, Sun Yat-sen a proclamat p'o Constituție provizorie, elaborată în grabă de Senatul provizoriu, la Nanjing, conform căreia, drepturile suverane trebuiau să aparțină întregului popor din Republica China, care trebuia să se bucure de libertatea cuvîntului, a publicațiilor, a întrunirilor și de asociere, precum și de dreptul de a înainta petiții, de a alege și de a fi ales. Constituția provizorie avea caracterul revoluționar și democratic al unei Constituții republicane burgheze.

În calitate de republică democratică burgheză, Republica China nu a avut decât o scurtă apariție pe scena istoriei. Revoluția democratică burgheză din 1911 a fost înăbușită de forțele reacționare chineze și străine. Ea răsturnase un împărat feudal, dar nu și exploatarea și asuprirea imperialistă și feudală. China rămânea o societate semicolonială și smeifeudală. Forțele imperialiste și feudale continuau să domine, iar revoluția democratică antiimperialistă și antifeudală a poporului chinez era departe de a fi înfăptuită.

III. 2 Stăpânirea seniorilor războiului din Beiyang După ce a uzurpat președinția provizorie, Yuan Shikai a reprimat cu sălbăticie forțele democratice și a instaurat treptat un regim autocratic. În interiorul ligii Tongmenghui, un grup condus de Song Jiaoren încerca să ducă în cadrul constituției provizorii o luptă parlamentară împotriva lui Yuan Shikai, pentru realizarea unei politici democratice burgheze. Pentru a câștiga alegerile parlamentare naționale și a aplica în cadrul parlamentului o politică de partid, Song Jiaoren și tovarășii lui au format, în august 1912, partidul Guomindang (Partidul Naționalist), pornind de la un nucleu constituit din membrii ligii Tongmenghui și în colaborare cu unii constituționali și foști funcționari. Programul Partidului chema la unitate politică, la dezvoltarea autonomiei locale și la îmbunătățirea bunăstării poporului. El reprezenta un mare pas înapoi, față de cel al ligii Tongmenghui.

Partidul Guomidang a câștigat majoritatea locurilor în cursul alegerilor parlamentare naționale, care au avut loc la sfârșitul anului 1912 și la începutul anului 1913. Bazându-se pe majoritatea obținută de partidul lor. Song Jiaoren și alți conducători ai Guamidangului sperau să formeze un cabinet puternic, astfel încât să reducă și să limiteze puterile lui Yuan Shikai. Dar la 20 martie 1913, Song Jiaoren a fost asasinat în gara Shangai de către agenți ai lui Yuan Shikai.28

Această crimă a provocat reacții violente în rîndurile revoluționarilor. Sun Yat-sen a lansat un apel pentru răsturnarea imediată a lui Yuan Shikai, dar Hunag Xing, susținut de majoritatea parlamentarilor partidului Guomidang, s-a opus recurgerii la forța militară, care, după opinia lui, ar fi avut foarte puține șanse de succes, și s-a pronunțat pentru o soluție pașnică, prin luptă legală în cadrul parlamentului. Cu toate acestea, Yuan Shikai a dat ordin să fie înlăturată prin forță militară puterea instaurată de Guomidang în mai multe provincii din sud. El a primit un ajutor substanțial din partea puterilor imperialiste. Consorțiul celor Cinci Puteri, format din Marea Britanie, Franța, Germania, Japonia și Rusia, i-a acordat credite care se ridicau la 25.000.000 de lire sterline, iar Statele Unite au recunoscut regimul lui. În iunie 1913, el a dat ordin să fie demiși membri Guomindangului din funcțiile de guvernatori militari în provinciile Jiangxi, Anhui și Guangdong. În fața acestei noi provocări partidul Guomidang a luat în cele din urmă armele, în vederea declanșării unei mișcări, cunoscută sub numele de A Doua Revoluție. În iulie 1913, Li Liejun, guvernatorul militar din Jiangxi, precum șio Huang Xing, i-au declarat război lui Yuan de la bazele lor de la Hukou și Nanjing. Provinciile Anhui, Hunan, Guangdong, Fujian și Sichuan și-au proclamat și ele independența. Dar forțele care se împotriveau lui Yuan erau slabe din cauza lipsei de coeziune în rândurile partidului Guomidang, iar A Doua Revoluție a luat sfârșit în mai puțin de două luni, printr-un eșec total. Yuan Shikai și-a extins controlul asupra provinciilor din sud, în timp ce Sun Yat-sen și Huang Xing erau siliți să fugă iarăși în Japonia.

“După zdrobirea celei de-A Doua Revoluții, Yuan S hikai a vrut să fie ales oficial președinte. La 6 octombrie, ziua stabilită pentru vot, el a trimis așa-numite grupuri de cetățeni, formate din mii de jandarmi în uniformă, ca să încercuiască parlamentul și să-i împiedice pe parlamentari să plece mai înainte ca Yuan să fie ales. A doua zi, Li Yuanghong a fost ales vicepreședinte. Marea Britanie, Franța, Rusia, Japonia, Germania și alte țări imperialiste au recunoscut simultan guvernul lui Yuan Shikai, asigurându-l pe acesta de sprijinul lor.”29

Ajuns președinte, Yuan Shikai a scos în afara legii, în luna noiembrie, partidul Guomidang, iar în ianuarie 1914 a ordonat dizolvarea parlamentului. În mai, el a abrogat Constituția provizorie și a publicat un document reacționar, Constituția provizorie și a publicat un document reacționar, Constituția Republicii China, înlocuind sistemul cabinetului ministerial cu sistemul prezidențial și extinzându-și la maximum puterile în vederea exercitării unei dictaturi.

Deși republica nu mai exista decât cu numele, Yuan Shikai a încercat să scape și de acesta, urmărind să-și întemeieze propria dinastie imperială. Țările imperialiste au continuat să-l sprijine în ambițiile lui, crezând că astfel își pot extinde propria lor influență în China. În august 1914, în Europa a izbucnit primul război mondial. Țările europene fiind ocupate cu războiul, Japonia a profitat pentru a-și trimite trupele să ocupe Qingdao și calea ferată Jiaozhou-Jinan. În ianuarie 1915, drept condiții pentru a sprijini urcarea pe tron a lui Yuan Shikai, ea a prezentat Cele douăzeci și una de cereri, solicitând, mai cu seamă, transferarea către Japonia a drepturilor Germaniei asupra provinciei Shandong și deschiderea pentru această țară a altor localități ale peninsulei; recunoașterea intereselor deosebite ale Japoniei în Liaoning, Jilin și estul Mongoliei Interioare. Prelungirea concesiei pentru Lüshun și Dalian, precum și a celei pentru calea ferată învecinată: exploatarea în comun cu Japonia a uzinei siderurgice de la Hanyeping; angajamentul de a nu închiria și de a nu ceda unor terțe țări porturile și estuarele de pe coasta Chinei sau insulele din largul coastelor chineze; solicitarea unor consilieri japonezi pentru problemele politice, financiare și militare; administrarea, împreună cu Japonia, a departamentelor de poliție și a arsenalelor. Cu excepția câtorva capitole deosebite, rezervate unor negocieri ulterioare, Yuan Shikai, a acceptat în secret, la 25 mai 1915, toate aceste cereri. Cu sprijinul Japoniei, al Statelor Unite și al altor puteri, Yuan Shikai s-a proclamat Împărat al Imperiului Chinez în decembrie 1915.

Stăpânirea reacționară a lui Yuan Shikai a provocat poporului chinez suferințe de neînchipuit, și peste tot au izbucnit mișcări spontane de masă, în semn de protest. Cea mai mare a fost mișcarea ce a izbucnit în anul 1912, la Bailang, în Henan și care a cuprins întreaga provincie, apoi provinciile Anhui, Hubei, Shaanxi și Gansu, înfruntând timp de peste doi ani forțele armate trimise de Yuan Shikai. De îndată ce s-a aflat că Yuan acceptase Cele douăzeci și una de cereri, în Shangai, Beijing, Shenyang, Changsha, Hankou și alte orașe, a izbucnit o mișcare de boicotare a mărfurilor japoneze. Studenții au intrat în grevă, au ținut discursuri și au împărțit manifeste. Muncitorii au făcut greve de protest împtriva agresiunii japoneze și a trădării lui Yuan, iar oamenii de afaceri patrioți au organizat ligi pentru boicotarea mărfurilor japoneze. Studenții au intrat în grevă, au ținut discursuri și au împărțit manifeste. Muncitorii au făcut greve de protest împotriva agresiunii japoneze și a trădării lui Yuan, iar oamenii de afaceri patrioți au organizat ligi pentru boicotarea mărfurilor japoneze.

“În iulie 1914, Sun Yat-sen a organizat în Japonia partidul Zhonghua Gemingdang (Partidul Revoluționar al Chinei) cu scopul de a distruge politica autocrată și de a instaura o adevărată republică, continuând să lupte împotriva lui Yuan Shikai. Când Yuan Shikai a anunțat restaurarea imperiului, Sun Yat-sen a publicat o proclamație, îndemnând poporul să se ridice împotriva uzurpatorului.”30

Când mișcarea împotriva lui Yuan Shikai era la apogeu, Cai E, fostul guvernator militar al provinciei Yunnan, a înființat Huguojon (Armata pentru Salvarea Republicii) și a declarat, la 25 decembrie 1915, independența acestei provincii. L-au urmat alte provincii.

În ziua de anul 1916, Yuan Shikai a proclamat acest an drept anul I al dinastiei, cu nume de domnie Hongxian (Marea Constituție) și a trimis în Yunnan peste 100.000 de soldați ca să distrugă armata Huguojun. Dar armata lui Yuan, divizată și demoralizată a suferit numeroase înfrângeri. Unii oameni de încredere ai lui Yuan, precum Feng Guozhang și Duan Qirui, alarmați din cauza dezintegrării puterii centrale, au trimis împreună o telegramă, cerându-i lui Yuan să renunțe la regimul imperial. Conștiente de izolarea lui Yuan Shikai, Japonia, Statele Unite și alte puteir străine, i-au retras și ele sprijinul. Prins între dificultățile din interior și cele din exterior. Yuan s-a văzut silit să își abroge dinastia, la 22 martie 1916. El spera totuși să-și păstreze funcția de președinte, dar dușmănia crescândă a poporului i-a zădărnicit încercările de păstrare a puterii. A murit la 6 iunie, disperat.

După moartea lui Yuan Shikai, situația s-a înrăutățit rapid: seniorii războiului, sprijiniți fiecare de către o putere imperialistă, au început să se certe pentru putere, înființând fiecare regimuri separatiste, care se luptau între ele. În sud, principalele forțe ale seniorilor războiului erau formate de clica din Yunnan, condusă de Tang Jiyao și clica din Guangxi, condusă de Lu Rongting, ambele formate în cursul războiului împotriva lui Yuan Shikai, purtat de Huguojun, și aflate în strânsă legătură cu englezii și americanii, Clica din Yunnan ocupa provinciile Yunnan și Guizhou, iar cea din Guangxi, provinciile Guangdong și Guangxi. Seniorii din Beiyang au format două clici, cea din Anhui, condusă de Duan Qirui și cea din Zhili, condusă de Feng Guozhang. Clica din Anhui, sprijinită de Marea Britanie și Shandong, Zhejiang și Fujian. Clica din Zhili, sprijinită de Marea Britanie și Statele Unite își avea bazele în Jiangsu, Jiangxi și Hubei. În nord-est, profitând de sprijinul japonez, Zhang Zuolin și-a extins teritoriul, formând clica din Fengtian (Liaoning) care atârna greu în raportul de forțe dintre clicile din Anhui și din Zhili. Și alți miitariști, mai puțin importanți, își însușiseră teritorii.

În iunie 1916, Li Yuanghong au urmat la președinție și a reinstaurat Constituția provizorie. În august, el a convocat din nou parlamentul. Duan Qirui, numit prim-ministru, deținea puetrea reală în cadrul guvernului. El a încercat să-i elimine pe Li Yuanhong și forțele care se împotriveau clicii din Anhui. Lupta dintre ele a izbucnit pe față când s-a pus problema participării Chinei la primul război mondial. Clica din Zhili, sprijinită de Statele Unite, se opunea declarării războiului cu Germania, în timp ce clica din Anhui, a lui Duan Qirui, cu sprijinul Japoniei, silea parlamentul și pe Li Yuanhong să-și dea acordul. În mai 1917, sprijinit de forțele apropiate Marii Britanii și Statelor Unite, Li Yuanhong l-a demis pe Duan Qirui din funcția de prim-ministru. Hotărât să-și apere puterea politică prin forță militară, Duan Qirui i-a îndemnat pe seniorii războiului din Zhili, Fengtian, Shandong, Henan și din alte provincii să-și declare independența, a organizat la Tianjin un Cartier general al provinciilor independente și și-a anunțat intenția de a trimite trupe la Beijing. Nedispunând de forțe armate personale, Li Yuanhong nu a avut altă soluție decât de a face apel la medierea lui Zhang Xun, guvernatorul militar al provinciei Anhui.

Însă Zhang Xun fusese întotdeauna partizanul restaurării dinastiei Qing. Cu sprijinul secret al lui Duan Qirui, el a început prin a-l sili pe Li Yuanhong să dizolve parlamentul, apoi, aducându-și armata la Beijing l-a obligat să demisioneze. La 1 iulie, el a reinstaurat domnia lui Puyi, ceea ce a stârnit imediat protestele energice ale poporului. Cele mai multe dintre ziarele din Beijing și-au manifestat împotrivirea, închizându-și porțile. La Changsha, a avut loc un miting, cu participarea a peste 10.000 de oameni, care au cerut trimiterea de trupe pentru represiune. La Shanghai, Sun Yat-sen a convocat o întrunire a revoluționarilor, personalităților politice și militare, și a publicat o declarație care condamna forțele restaurării. După ce l-a înlăturat pe Li Yuanhong și a dizolvat parlamenrul, Duan Qirui a crezut că și-a atins țelul și și-a schimbat brusc atitudinea: el a condamnat restaurarea și a trimis trupe la Beijing pentru a-l goni pe Zhang Xun. Pentru a doua oară, Puyi a anunțat că abdică, punând capăt unei restaurări care durase 20 de zile. Duan Qirui și-a recăpătat postul de prim-ministru.

“Dând ascultare îndemnului imperialismului japonez, Duan Qirui a declarat război Germaniei, în luna august. În interiorul țării, în loc să reinstaureze Constituția provizorie și parlamentul, el a încercat să unifice țara prin forță. Pentru a-și extinde puterea ei, el a obținut din partea Japoniei un credit de 500.000.000 yeni, ipotecând căi ferate, telecomunicații, mine, păduri și altele, vânzând fără rușine suveranitatea națională.” 31

Sun Yan-sen l-a condamnat cu asprime pe Duan Qirui, care, după opinia lui, acționa ca un autocrat, sub masca de republican, și a preconizat sprijinirea Constituției provizorii și restaurarea parlamentului. În septembrie, el a convocat la Guangzhou o sesiune extrarodinară șia format un guvern militar pentru apărarea Constituției. Sun Yat-sen a fost ales generalisim, iar Lu Rongting și Tang Jiyao au fost numiți mareșali. Întrucât cuvântul de ordine privind salvarea Constituției își pierduse puterea de atracție și o parte din baza de mase, Sun Yat-sen trebuia de acum încolo să conteze pe sprijinul seniorilor locali ai războiului.Militariștii din sud-vest, care se prefăceau că sprijină Constituția, nu se gândeau în realitate decât să-și păstreze propriile teritorii. Cu scopul de a se debarasa de Sun Yat-sen, ei au colaborat cu unii funcționari și politicieni, pentru a manipula sesiunea extraordinară a parlamentului și, în mai 1918, ei au reorganizat guvernul militar. Sun Yat-sen a fost silit să demisioneze și să plece din Guangzhou. Eșecul mișcării pentru salvarea Constituției l-a învățat pe Sun Yat-sen că militariștii din nord, ca și cei din sud, nu erau decât șacali de pe același munte și că nu puteau conta pe ei pentru a face revoluția.

III. 3 Ideologia și cultura în perioada revoluției burgheze

Curentul ideologic predominant în știință și cultură, la începutul secolului XX, era cel al revoluției democratice burgheze. În comparație cu reformiștii, revoluționarii conduși de Sun Yat-sen își consacrau în mai mare măsură eforturile căutării adevărului, inspirându-se din Occident. Ei au introdus în China teorii politice, istoria, filosofia și alte științe din perioada revoluției burgheze din Occident, considerând lucrarea Contractul social al lui Rousseau, drept biblia lor, iar Revoluția franceză și Războiul de independență din America, drept modele care trebuiau urmate. Pe această bază, ei au respins feudalismul și reformismul, au ridicat steagul republicii democrate și au ales calea revoluției sângeroase. Doctrina Celor Trei Principii ale Poporului, formulată de Sun Yat-sen, a devenit programul politic al revoluției democrate, condusă de burghezie.

Sun Yat-sen credea în teoria evoluționistă a Occidentului, dar se împotrivea teoriei vulgare și contrarevoluționare, preconizatede reformiști. După opinia lui, procesul conform căruia vechiul loc noului, ține de o lege naturală, ineluctabilă. Astfel, progresele civilizației umane și schimbările de sistem politic, reprezintă curente istorice inevitabile, ceea ce înseamnă că revoluțai democrată este o necesitate istorică. Sun Yat-sen se opune teoriei apărate de reformiști, care doreau să se progreseze pas cu pas, în ordine, și că, în consecință era nevoie de reformă și nu de revoluție. Convins că evoluția civilizației reprezenta o dezvoltare permanentă de la o etapă primară la o etapă superioară. El prevedea, dintr-un punct de vedere activ și progresist, perspectiva istorică în care nou veniții îi depășesc pe cei vechi.32

Sun Yat-sen a prevăzut în anul 1905 apariția în decursul dezvoltării istorice, a unui mare salt înainte, care avea să-i îngăduie Chinei să depășească Japonia și țările capitaliste occidentale, în câteva decenii. În pofida opiniilor sale burgheze și a concepțiilor evoluționiste, pline de erori idealiste și metafizice, Sun Yat-sen era în permanență în avangarda cursului istoriei, conștient de faptul că lupta pentru independență și eliberare națională era, în cursul secolului XX, un curent mondial, căruia nu i se putea împotrivi nimeni.

Din punct de vedere epistemologic, Sun Yat-sen a făcut afirmația, conform căreia cunoașterea vine după practică, iar faptele preced teoriile, exprimând în cuvinte simple o teorie materialistă a cunoașterii, diametral opusă apriorismului idealist al cunoașterii înaintea practicii. El apăra teoria, conform căreia, cunoașterea este dificilă, iar practica ușoară, cerându-le revoluționarilor să fie fără teamă și legați de practică. Cu toate acestea, în ceea ce privește esențialul, el rămânea un empiric, care se mulțumea să enumere fapte percepute, făcând din ele o simplă sinteză; el ignora generalizarea științifică și nu înainta mai mult pentru a explora natura intrinsecă a lucrurilor și fenomenelor. Prin practică, el înțelegea nu o practică socială, ci un act individual independent, fără legătură cu clasa căreia îi aparțineai. Cel mai adesea, el separa cunoașterea de practică, iar uneori punea accent pe rolul cunoașterii raționale, luate izolat. De asemenea, îi împărțea pe oameni în funcție de darul lor firesc în diferite categorii, precum clarvăzătorii și ignoranții, părăsind astfel punctul de vedere al practicii, pentru a aluneca în mlaștina teoriei geniului. Această contradicție în teoria sa cu privire la cunoaștere, care-i reflecta prejudecata de clasă în calitate de revoluționar la cunoaștere, care-i reflecta prejudecata de clasă în calitate de revoluționar burghez, îl împiedica să aprecieze la justa lui valoare rolul istoric al maselor populare.

“Revoluționarul și propagandistul burghez Zhang Taiyan era și el un gânditor remarcabil. În operele sale, precum Cartea nemulțumirilor, el exprima idei materialiste și ateiste. El se opunea religiei și teologiei și nega existența zeităților și a demonilor. După opinia lui, nu există zeități și, după moarte, oamenii nu devin stafii, ci oase uscate, carnea lor fiind transformată în substanțe minerale sau organice. El explica origine omenirii, conform teoriei evoluției biologice emise de Darwin, afirmând că omul, departe de a fi creat de o divinitate, pornind de la maimuță, care ea însăși, provenea din fauna acvatică. Cu toate acestea, după eșecul Revoluției din anul 1911, în loc să-și dezvolte mai în profunzime opiniile materialiste, el s-a orientat spre filosofia budistă și a intenționat să întemeieze o religie nouă, ca un compromis cu idealismul.”33

La începutul secolului XX, în China au apărut lucrări de istorie a unor țări străine, sub formă de traduceri sau expuneri, menite să răspândească ideile revoluției democrate burgheze, mai ales istoria revoluțiilor engleză și franceză și a mișcărilor de independență din America, Italia, Grecia și din alte țări.

În această perioadă, Liang Qichao și alții, pornind de la un punct de vedere evoluționist au criticat istoriografia chineză tradițională, considerând vechile lucrări de istorie drept simple culegeri de biografii ale unor împărați, regi, generali și miniștri, care nu explicau nici tendința evoluției istorice, nici corelarea evenimentelor. El a recomandat o nouă istorie, burgheză, și le-a cerut istoricilor să descrie fenomenele evoluției maselor populare și să deducă din ele regulile generale. Zhang Taiyan exprima aceleași opinii. Pornind de la aceste concepții, Xia Zhengyou a publicat, în 1904, un Manual de istorie a Chinei (intitulat mai târziu Istoria Chinei antice), în care încerca să explice principiul major al evoluției maselor din timpurile vechi până în zilele noastre. Dar punctul său de vedere idealist nu i-a îngăduit să expună legile dezvoltării istorice și să judece în mod științific problemele istorice importante.

Revoluționarii burghezi acordau o mare atenție educației. Zhou Rong a cerut să se întreprindă o muncă de educație revoluționară, pentru a învăța poporul să lupte pentru cauza revoluționară a răsturnării stăpânirii dinastiei Qing și să se opună sistemului monarhic, pentru a restaura drepturile firești ale omului. Chen Tianhua afirma că pentru a rezista în fața agresiunii imperialiste, trebuia ca în primul rând să studieze punctele forte ale străinilor și că pentru a învăța de la ei, trebuiau deschise mai multe școli și trimiși studenți în străinătate. Pentru a forma noi adepți ai cauzei revoluției, în timp ce-și asigurau bazele pentru activitatea lor. Revoluționarii burghezi au înființat mai multe școli, dintre care cea mai renumită era Școala patriotică, fondată în 1902, la Shanghai, de către Cai Yuanpei, care le preda studenților cunoștințe în legătură cu drepturile poporului și cu revoluția împotriva dinastiei Qing, făcând totodată cu ei instrucția militară. La Shaoxing, Xu Xilin a înființat pe rând Școala primară Recheng, Școala publică Yuequn și Școala Datong. Aceasta din urmă le oferea studenților o educație militară. Qiu Jin (1875 – 1907), născută la Shaoxing, provincia Zhejiang, cunoscută sub numele de Jianxiong sau Luptătoarea de la lacul Jianhu, era inspectoarea administrativă a acestei școli, din care ea a făcut un centru de pregătire pentru răscoală. În 1906, ea se numărase printre întemeietorii Școlii publice din Shanghai, care primea studenți chinezi întorși din Japonia.

“În primii ani ai secolului XX, Curtea dinastiei Qing, condusă de împărăteasa văduvă Cixi, a început să transforme academiile de stil vechi din capitalele provinciale în universități și să deschidă peste tot școli primare și secundare, cu intenția de a înșela poporul. A fost numit un intendent al Educației pentru conducerea Universității din capitalăși administrarea problemellor școlare naționale. În 1905, a fost înființat un minister al Educației. Dar toate aceste schimbări nu erau decât de formă: educația, în esență, se baza tot pe autoperfecționare și pe studiile clasice, acordând importanță, în primul rând, recitării clasicilor confucianiști și respectării moralei feudale. În 1906, un decret al Curții dinastiei Qing a stabilit ca scop al educației, învățarea credinței față de suveran și a cultului confucianismului, ceea ce demonstra scopul real al reformelor în domeniul educației.”34

Misionarii occidentali au întemeiat numeroase școli și biserici în slujba agresiunii culturale în China. La sfârșitul secolului al XIX-lea, doar în provinciile Zhili, Shandong, Shanxi și Henan se numărau peste 500 de școli primare și secundare, conduse de Biserica catolică. În 1898, în China funcționau peste 1100 de școli misionare americane. La începutul secolului XX, misionari au deschis și școli superioare și universități, precum Universitatea Huiwen, la Beijing, Universitatea Wenhua, la Wuchang, Universitatea Qilu, la Jinan și Universitatea St. John, la Shanghai.

În această perioadă au fsot traduse numeroase opere literare occidentale. Traducătorul cel mai fecund a fost Lin Shu (1852-1924), cunoscut și sub numele de Lin Qinnan, originar din Minhou, provincia Fujian. Prima sa traducere și cea mai populară a fost Dama cu camelii de Alexandre Dumas-fiul, publicată la Fouzhou, în 1899. Traducerile s-au înmulțit în primii ani ai secolului XX. În anul 1911, s-au tradus sute de romane, iar traducerile, mai cu seamă datorită muncii lui Lin Shu, acopereau un spațiu tot mai larg, de la Shakespeare și Dickens, la Balzac, Hugo, Pușkin, Tolstoi și alții. În 1905, înn momentul culminant al mișcării de protest împotriva maltratării muncitorilor emigranți chinezi din America, Lin Shu a tradus Coliba unchiului Tom de Harriet Beecher-Stowe, cu scopul de a stimula patriotismul chinezilor prin aprin această povestire despre sclavii negri maltratați în Statele Unite. Celebrul scriitor Lu Xun (1881-1936) a tradus și el romane străine, la începutul secolului XX.35

Reformiștii au preconizat o înnoire a romanului chinez, subliniind rolul acestuia în reforma politică și socială, spre deosebire de disprețul manifestat de scriitorii feudali ortodocși față de acest gen literar. Printre numeroasele romane care reflectau revendicările politice ale reformiștilor și realitatea întunecată a epocii, cele mai cunoscute au fost Revelații din lumea oficială de Li Baojia, Douăzeci de ani de aberații de Wu Woyao, Floarea din Marea păcatelor de Zeng Pu. Scrise în stilul limbajului popular și ușor de citit, aceste romane denunțau, prin intermediul satirei și al hiperbolelor, activitățile criminale ale clasei stăpânitoare feudale și ale agresorilor străini. Totuși, aceste revelații și critici erau departe de a se putea compara, din punct de vedere ideologic și artistic, cu cele din operele anterioare, precum Visul din Pavilionul roșu sau Istoria romanțată a oamenilor de litere.

Intelectualii revoluționari au încercat să-și răspândească ideile prin poezie și alte forme literare populare. Qiu Jin, poetă și revoluționară, a scris numeroase poeme pentru a-și exprima voința de nezdruncinat și patriotismul fierbinte. O asociație de poeți, dintre care ceimai mulți erau membrii ai ligii Tongmenghui, a întemeiat în 1909 Clubul din Sud și a publicat poeme pentru revoluție în revista Clubul din Sud.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX, Opera din Beijing a reprezentat genul de teatru predominant al scenei chineze. Sinteză a mai multor genuri de opere locale, ea avea rădăcini profund în cultura populară. În domeniile cântului, jocului actoricesc, declamației și al luptei mimate, ea a depășit celelalte forme de operă și de dramă, câștigând o largă audiență în toate sectoarele societății. În bucuria generată de pacea vremelnică instaurată după zdrobirea Revoluției Taiping, Curtea dinastiei Qing a transformat orașul Beijing într-un pol de atracție pentru artiștii de operă din toată țara, ceea ce a îngpduit operei acest oraș să asimileze chintesența diverselor teatre locale. În ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea, repertoriul Operei din Beijing s-a îmbogățit cu subiecte de o mare varietate. Pe scenă au urcat actori renumiți, care au creat figuri artistice remarcabile, pline de viață și de frumusețe. Opera din Beijing a început să exercite o mare influență în întreaga țară. Cheng Changgeng și Tan Xinpei au fost actorii care au contribuit cel mai mult la formarea și dezvolatarea acestui gen de operă. Cheng Changgeng (1812-1882), originar din Qianshan, provincia Anhui, s-a remarcat prin succese artistice fără precedent. Rolurile sale cele mai apreciate erau cel al lui Lu Su în Adunarea eroilor și al lui Wu Zixu, în Trecătoarea Wenzhao. Tan Xinpei (1847-1917) era originar din Jiangxia (în prezent districtul Wuchang, Hubei). Nemulțumindu-se cu un singur model de joc, el a combinat caracteristicile unor stiluri diferite pentru a-și forma propria sa școală. Mișcarea revoluționară burgheză, care căpăta amploare la începutul secolului XX, a avut repercusiuni asupra Operei din Beijing. După asedierea orașului de către forțele aliate ale celor opt puteri, celebrul actor Wang Xiaonong (1858 – 1918) a scris piesa Lacrimile din templul strămoșilor, inspirată din istoria lui Liu Chen, rege al regatului Shu de Nord (în prezent în provincia Sichuan), la sfârșitul Epocii Celor Trei Regate, care, împotrivindu-se capitulării în fața inamicului, a plâns în timp ce aducea jertfe în templul strămoșilor. Piesa urmărea să promoveze patriotismul și să denunțe corpuția de la Curtea dinastiei Qing. Unii autori au încercat chiar să joace în costume contemporane opere care au satire împotriva politicii momentului. La Shanghai, unii actori ai Operei din Beijing au participat la atacul împotriva Uzinei de construcți mecanice Jiangnan, după declanșarea Revoluției din 1911. La rândul lor, membrii dinastiei Qing, precum împărăteasa văduvă Cixi, au exercitat o influență considerabilă asupra dezvoltării Operei din Beijing, făcând din ea un instrument de apărare a domniei lor reacționare și al propriei lor plăceri, astfel încât repertoriul ei cuprindea și multe lucrări mediocre, care propovăduiau morala feudală, superstiția și desfrâul.

Drama modernă în stil occidental la începutul secolului XX, în legătură, încă din primele zile, cu mișcarea revoluționară. Un grup de studenți chinezi de la Tokyo a întemeiat, în 1907, Asociația Sălciilor de primăvară. În cadrul mișcării de protest împotriva maltratării muncitorilor chinezi emigrați, ei au reprezentat în public o piesă în cinci acte, adaptată după Coliba unchiului Tom. Piese precum Qiu Jin și Xu Xilin au fost jucate pe scenă în Shangai. Două trupe profesioniste, Trupa Progresului și Asociația Noii Drame, au fost întemeiate în 1910 și, respectiv, în 1912. 36

La începutul secolului XX, China, încă înapoiată în plan științific și tehnic, a înregistrat totuși unele realizări remarcabile. În 1905, s-a construit, sub supravegherea inginerului șef Zhan Tianyou, o cale ferată care lega orașele Beijing și Zhangjiakou, administrată de guvernul chinez. Această cale ferată de 200 de km nu era lungă, dar întrucât ea trebuia să traverseze Munții Yanshan, care aveau o topografie complexă, construirea ei a fost dificilă. Anumite elemente imperialiste au făcut glume pe seama acestei acțiuni, spunând că inginerul chinez în stare să realizeze o asemenea cale ferată încă nu se născuse și dacă aceasta nu era doar un vis, Chinei, fără ajutor străin , îi va trebui cel puțin o jumătate de secol. Penru prestigiul țării, Zhan Tianyou (1861-1919), originar din Wuyuan, în provincia Anhui (astăzi, în Jiangxi), a preluat conducerea lucrărilor de construcție a acestei căi ferate. Fără să dea înapoi din fața nici unei dificultăți, el și muncitorii au redus la jumpătate lungimea căii ferate față de cea a primelor proiecte european și american și, pentru a rezolva problema pantelor abrupte, au folosit pe drumurile în serpentină două locomotive. Calea ferată a fost pusă în funcțiune în octombrie 1909, cu doi ani înainte de termenul fixat.

În același timp și Feng Ru a obținut rezultate bune în conceperea și fabricarea avioanelor. Acest rezident chinez în Statele Unite și-a definitvat în 1908 primul avion, unul dintre cele mai vechi din lume, cu ajutorul financiar al altor chinezi din localitatea sa. După mai multe încercări, el a reușit în cele din urmă să construiască, în 1910, un avion capabil să atingă 104 km/oră și o altitudine de peste 230 m. În luna octombrie a aceluiași an, aparatul a obținut premiul I la un concurs internațional de aviație. Inventatorul s-a întors în China în februarie 1919, aducând cu sine un monoplan și un biplan, precum și trei asistenți. După Insurecția din Wuchang, el a organizat, împreună cu alți câțiva revoluționari, escadronul de recunoaștere aeriană al Expediției de Nord. Din nefericire, a murit în cursul unui zbor de încercare în 1912, la Guangzhou.

Realizările lui Zhan Tianyou și Feng Ru, înfăptuite în condiții dificile, erau dintre cele mai remarcabile. Ele dovedesc geniul creator și inventiv al poporului chinez. Cu toate acestea, în China semicolonială și semifeudală, asuprirea și jafurile exercitate de forțele imperialiste și de puterea reacționară au întârziat cu mai multe decenii progresul științific și tehnic.

Capitolul IV

Instaurarea Republicii Chineze

IV. 1 Revoluția chineză din 1911

Dat fiind că guvernarea manciuriană a pierdut tot mai mult sprijinul popular, ultimii ani cât s-a aflat la putere ar putea fi descriși pe bună dreptate ca o revoluție pe cale să izbucnească. Nu era nevoie decât de o scânteie declanș. Un astfel de evenimeent s-a petrecut la 10 octombrie 1911 și este cunoscut în China sub denumirea de Dublul zece. La acea dată la Wuhan (Wuchang), un oraș de pe râul Yangzi (Yangtze) din provincia Hubei (Hupei), armata a refuzat să dea ascultare ordinului de a suprima un grup de disidenți. Incidentul nu constituia un eveniment deosebit în sine; tulburările de acest gen la nivel local au fost frecvente în istoria Chiinei. Totuși, în atmosfera tensionată din acel moment, insubordonarea armatei a avut o semnificație aparte. O serie de astfel de tulburări au izbucnit și în provinciile învecinate. Profitând de ocazie, revoluționarii politici locali s-au alăturat armatei în opozița acesteia față de Beijing. La sfârșitul lui noiembrie, toate provinciile de la sud de Beijing, exceptând trei dintre ele, s-au autoproclamat independente față de controlul guvernului central. Evenimentele au luat o întorsătură revoluționară în noiembrie, când delegați din provinciile răsculate s-au reunit la Nanjing (Nankking) pentru a proclama republica. Sun Yat-sen, care era în SUA și nu a participat în mod direct la evenimentele în mod direct la evenimentele din Dublul zece, a fost invitat să fie primul președinte al republicii. El a revenit în China și a fost insatalat ca președinte la 1 ianuarie 1912.

“În cazul în care autoritatea guvernului central ar fi fost reafirmată era nevoită de un răspuns prompt și hotărât. Pentru a realiza însă acest lucru Beijingul trebuia să facă apel la comandanții de armată loiali din provincii, dar aceștia erau greu de găsit. Guvernul manciurian a pierdut controlul militar la nivel local. Singura șansă era de a desfășura trupele de la Beijing în zona de sud a Chinei pentru a reimpune autoritatea regimului.”37

Confruntat cu insurecția și revolta, guvernul manciurian a fost obligat să apeleze la discretitatul general Yuan Shikai în chip de salvator. Yuan s-a arătat dispus să facă acest lucru, dar numai dacă i s-ar fi respectat condițiile. El s-a îndreptat spre sud și a recucerit cu ușurință o serie de regiuni, dar atunci când armata sa a ajuns la Wuhan, locul său de desfășurare al Dublului zece, Yuan era departe de a fi un radical din punct de vedere politic, dar nu avea nici un respect față de curtea care îl umilise. El a considerat că această situație este ocazia de a-și folosi puterea militară pentru a acționa în chip de arbitru, ceea ce i-ar fi adus putere indiferent de modul în care ar fi evoluat evenimentele politice. Oferta quid pro quo pe care a făcut-o republicanilor era următoarea: dacă aceștia erau dispuși să îl accepte în locul lui Sun Yat-sen ca președinte, va folosi autoritatea, de care dispune pentru a instaura un regim acceptabil și pentru a-i convinge pe manciurieni să abdice fără să opună rezistență. Nu există documente care să ateste negocierile care au avut loc între Yuan și revoluționari, dar se pare că au existat neînțelegeri de ambele părți. Totuși, de îndată ce la începutul lui februarie 1912, Sun Yat-sen și-a arătat disponibilitatea de a ceda funcția de președinte lui Yuan, înțelegerea a fost încheiată. Yuan a lansat aopi un soi de ultimatum manciurienilor – să abdice sau vor fi înlăturați prin forță. Unii dintre curteni au susținut că dinastia ar trebui să încerce să lupte înainte de a ceda puterea, dar regentul și Longyu, împărăteasa-mamă, au refuzat să se mai facă noi vărsări de sânge. La 12 februarie 1912, Longyu a emis un decret oficial de abdicare în numele împăratului de cinci ani PuYi.

“Revoluția din 1911-1912 a fost tipic chinezească. Declarația oficială de abdicare stipula că mandatul cerului a fost cedat de manciurieni republicii. Familiei imperiale i s-a acordat un subsidiu și i s-a permis să rămână să trăiască în Orașul Interzis din Beijing. Revoluția din 1911 a fost o revoluție parțială. Ceea ce i-a lipsit a fost o participare politică în sensul occidental al termenului. Au fost adoptate o serie de detalii democratice, dar principiul reprezentativității în adevăratul sens al cuvântului nu a fost prevăzut niciodată. Nu s-a produs de fapt o adevarată ruptură cu trecutul. Multe dintre oficialitățile imperiale au rămas în funcții, iar corupția și facționalismul au continuat să fie trăsăturile dominante ale vieții publice din China”38

S-au făcut numeroase eforturi pentru a prezenta revoluția din 1911 ca o revoluție burgheză, dar în timp ce clasa mijlocie din China a beneficiat în cele din urmă de pe urma căderii dinastiei Qing, există foarte puține dovezi că aceasta este clasa care a inițiat revolta de la Wuhan. Această revoltă a fost de fapt opera armatei. Este adevărat că redicalii au profitat de ocazie pentru a i se alătura, dar acest lucru s-a petrecut în termenii dictați de reprezentanții armatei, care au rămas în mare măsură cei care au controlat lucrurile. O interpretare mult mai convingătoare a evenimentelor din 1911 este cea care le consideră o revoluție a reprezentanților provincilor împotriva reprezentanților de la centru. Dublul zece a fost un triumf al regionalismului. El a reprezentat o fază particulară în lupta pe termen lung dintre autocrația centrală și autonomia locală, o luptă care avea să își pună amprenta pe istoria Chinei din următorii patruzeci de ani.

IV. 2 Consecințele revoluției chineze din anul 1911

Revoluția din 1911 a fost urmată de o dezvoltare a industriei. Primul război mondial a favorizat dezvoltarea capitalismuului chinez. În 1918, importurile de mărfuri engleze scăzuseră cu aproape jumătate față de 1913, cele provenind din Franța au fost reduse cu o treime, în timp ce importurile din Germania au fost complet întrerupte. Lupta antimiperialistă a maselor populare, mai cu seamă campania de boicotare a mărfurilor japoneze, a dat un puternic impuls dezvoltării capitalismului național. Între 1912 și 1919, capitalul național a finanțat consturirea a peste 470 de uzine și mine, care, împreună cu expansiunea întreprinderilor existente, a făcut ca noile investiții să ajungă la cel puțin 130.000.000 de yuani, adică mai mult decât suma totală din cei 50 de ani precedenți.

Dezvoltarea industriei naționale se manifesta mia cu seamă în industria ușoară, de textile și de morărit. În 1911, existau doar 20 de filaturi cu ceva mai mult de 500.000 ringuri; în 1917 funcționau 35 de filaturi înzestrate cu peste 650 de mii de ringuri. Numărul de unități de morărit a crescut și mai rapid, de la 40 în 1911, la 120 în 1919, cu investiții care au crescut de la circa 6.000.000 de yuani, la aproximativ 45.000.000 de yuani. Alte industrii ușoare – fabrici de chibrituri, filaturi și țesătorii de lână, papetării, tăbăcării, manufacturi de țigări și de săpun – au cunoscut și ele o mare dezvoltare în această perioadă. Industria grea, care înregistrase unele progrese, era controlată, mai cu seamă, de puterile străine.39

Primul război mondial a oferit, de altfel, Japoniei și Statelor Unite prilejul de a-și accelera agresiunea în China. În 1917 și 1918, importurile americane în China urcau la circa 600.000.000 de taeli de argint, adică 60% din valoarea totală a importurilor britanice în 1913. Investițiile japoneze în întreprinderile chineze au crescut de la circa 380.000.000 yeni în 1913, la peste 880.000.000 în 1919. Capitalul japonez controla aproape întreaga producție de fontă și de minereu de fier, precum și o treime din producția de cărbune. Întreprinderile japoneze dețineau peste un sfert din utilajele filaturilor și țesătoriilor în funcțiune în China. Expansiunea economică a Japoniei în China a exercitat o nouă presiune asupra capitalismului chinez și a devenit o piedică în calea dezvoltării lui.

Cu toate acestea, progresul capitalismului chinez nu schimbase caracterul semicolonial și semifeudal al societății. Industria națională nu era încă destul de puternică pentru a înlătura controlul imperialismului asupra industriei grele sau predominanța acestuia în industria ușoară, iar dezvoltarea capitalismului național nu putea să zdruncine poziția predominantă a economiei feudale în ansamblul economiei naționale. Zdrobitoarele arende feudale, camăta și profiturile comerciale, toate contribuiau la frânarea formării și expansiunii capitalului industrial. În China, capitalismul era în conflict cu feudalismul, rămânând totodată dependent de el.

Capitalismul chinez a cunoscut totuși o dezvoltare importantă, iar rândurile proletariatului chinez au sporit. Numărul muncitorilor din industrie, care se cifra la circa 500.000 sau 600.000 înaintea Revoluției din 1911, a crescut la peste 2.000.000 în 1919. Ei erau concentrați mai cu seamă în mine, căi ferate, industria textilă, fabricile de chibrituri și țigări, precum și în transporturile maritime și fluviale, în vreo zece mar orașe, precum: Shanghai, Wuhan, Tianjin, Guangzhou, Qingdao, Dalian și Harbin. Doar orașul Shanghai singur număra de la 300.000 la 400.000. Marea concentrare, caracteristică proletariatul chinez, i-a îngăduit acestuia să se organizeze și să se unească relativ devreme, devenind o puternică forță de luptă.

“Revoluția din 1911 nu a adus schimbări notabile statutului politic și condiției economice a proletariatului. Sub domnia militariștilor, muncitorii trăiau în condiții mai grele, fără să se bucure de nici un drept democratic, cum sunt cele de a se întruni, de a-și expune opinia și dreptul la grevă. Reglementările cu privire la siguranța publică și la poliție, din 1912, și Legea securității publice și a poliției, din 1914, promulgate de Yuan Shikai, considerau grevele drept delictele împotriva ordinii și a legii și proclamau necesitatea de a împiedica pe toate căile asocierea și acțiunea muncitorilor. Exploatarea și asuprirea sporite, îndurate de proletariatul chinez sub triplul jug al imperialismului străin, al feudalismului și al capitalismului național, au stârnit o puternică împotrivire și tot mai multr greve. Din 1912 până în mai 1919, au izbucnit peste 130 de greve, adică de peste două ori mai multe decât în cei șapte ani precedenți. Această perioadă a marcat progrese importante, atât în ceea ce privește amploarea grevelor, cât și în nivelul luptei.” 40

Proletariatul chinez juca, de asemenea, un rol tot mai important în lupta politică împotriva imperialismului și a trădării militariștilor. În 1912, când s-a stârnit mișcarea de protest împotriva politicii ruse de sprijinire a independenței Mongoliei Exterioare, muncitorii chinezi din manufacturile de ceai, care aparțineau industriașilor ruși din Hankou, au intrat spontan în grevă. În timpul mișcării patriotice împotriva semnării celor Douăzeci și una de Cereri dintre Japonia și Yuan Shikai, docherii din Shanghai, Changsha și din alte orașe. În 1916, muncitorii de la întreprinderile franceze din Tianjin au declanșat o grevă împotriva intenției Franței de a-și extinde concesiile în oraș. Sub impulsul acțiunii muncitorilor, studenții din Tianjin au intrat și ei în grevă, iar comercianții și-au închis prăvăliile. Lupta împotriva imperialismului a atins un nou nivel, o dată cu participarea muncitorilor din Beijing și din alte localități la numeroase greve de solidaritate. Muncitorii din toate sectoarele industriale din Tianjin s-au grupat în uniuni profesionale care au preluat conducerea luptei și au organizat manifestații. Greva a durat cinci sau șase luni, până când a făcut să eșueze scopurile agresive ale imperialismului francez. Aceste lupte dovedesc că proletariatul chinez reprezenta, încă de atunci, o forță puternică.

“Apariția grevelor de solidaritate și a grevelor concertate indică faptul că în această etapă a mișcării muncitorești chineze, luptele revendicative, dispersate sau spontane, pentru îmbunătățirea condițiilor de viață, au cedat rapid locul luptelor politice, unite și îndreptate împotriva imperialismului și feudalismului. Din ianuarie 1912 până în aprilie 1919, au avut loc șase sau șapte mari greve unite ale muncitorilor din industrie. În cursul mișcării sale au fost întemeiate sindicate, în locul vechii organizații profesionale sau corporative. În 1917, unul dintre ele a condus o grevă la Editura pentru comerț din Shanghai, cerând să nu intervină în activitățile sindicale. Dezvoltarea mișcării muncitorești chineze în acea epocă dovedește evoluția proletariatului chinez, de la o clasă în sine, la o clasă pentru sine, condiție prealabilă nașterii Partidului Comunist Chinez.”41

Mișcarea noii culturi pentru modernizarea culturii chineze datează de la întemeierea Revistei tineretului, în anul 1915, la Shanghai. Primul redactor-șef al revistei,Chen Dixu (1880-1942), originar din Huaining, în provincia Anhui, a jucat un rol conducător în noua mișcare. În 1916, revista, intitulată de acum înainte Tineretul, s-a mutat la Beijing, unde a devenit în scurt timp centrul dezvolătrii treptate a mișcării noi culturi. În jurul revistei Tineretul se adunaseră intelectuali, printre care, Li Dazhao și Lu Xun, care erau primii și cei mai importanți redactori și colaboratori.

Mișcarea noi culturi avea ca obiectiv principal promovarea democrației și științei. Prin democrație, se înțelegea instaurarea unui guvern democrat-burghez, după modelul francez. Partizanii democrației considerau că Revoluția din 1911 nu reușise să instaureze o adevărată democrație în China. Propagând ideile democrate burgheze și opunându-se domniei autocrate, ei sperau să instaureze o republică burgheză, demnă de acest nume. Li Dazhao subliia că popor și suveran, libertate și autocrație erau concepte ireconciliabile și că monarhia însemna moartea republicii, iar autocrația, sfârșitul libertății. El a chemat la luptă hotărâtă împotriva partizanilor restaurării, trădători ai națiunii și dușmani au republicii, declarând că nu li se va acorda indulgența și că trebuiau extirpați și împiedicați să crească din nou și să se răspândească iarăși. Deși acste propuneri erau nerealizabile în condițiile de atunci, ele au dezvăluit și zdruncinat totuși stăpânirea reacționară a seniorilor feudali al războiului. Partizanii democrației au încurajat studierea științelor, lupta împotriva superstițiilor și a ascultării slugarnice, folosirea cunoștințelor științifice moderne, ca arme împotriva credinței în zeități și demoni. Ei au criticat de asemenea, teoria mandatului divin încredințat suveranilor și pe cea a predestinării, propagând opinii ateiste și filosofia materialist-burgheză a Occidentului.

IV. 3 Anii de început ai republicii Regionalismul care a jucat un rol atât de important în revoluția din 1911 a continuat să fie un factor important în zorii republicii. Liga unională a lui Sun Yat-sen, care curînd după căderea dinastie manciurienilor s-a autointitulat partid parlamentar și a adoptat numele de Comingdan (GMD), i-a oferit lui Yuan Shikai președinția republicii în februarie, în speranța că acesta va veni spre sud la Nanjing pentru a forma noul guvern. Reprezentanții GMD au considerat că o dată ce acesta va fi departe de Beijing, sediul puterii centrale, va fi mult mai ușor de controlat și îl vor putea obliga să își onoreze angajamentul față de republică. Tocmai de aceea, Yuan a refuzat să părăsească Beijingul. Autoritatea sa era recunoscută în nord și nu era dispus să o riște printr-o acțiune necugetată. Delegația de la Nanjing, trimisă la Beijing pentru a-i asigura o escortă prezidențială pentru călătoria sa în sud, a fost nevoită să revină fără el.

“Realitatea era că republicanilor lui Sun Yat-sen le-au fost dejucate planurile. Ei puteau desigur, să refuze să recunoască numirea lui Yuan în funcția de președinte. Dar acesta ar fi fost un gest gratuit. Autoritatea de care se bucura la vremea aceea GMD se limita la provinciile din sud. Chiar dacă reprezentanții GMD aveau pretenția că alcătuiesc un partid național, ei aveau autoritate numai la nivel regional. Mai mult, neimplicându-se în activitatea politică oficială, ei continuau să acționeze ca triada societății secrete de dinainte de revoluție. Așa cum Sun Yat-sen și unii dintre susținătorii săi mai luminați au recunoscut, naivitatea GMD și lipsa de experiență în ceea ce privește politica democratică i-au forțat să să joace un rol minor în anii de început ai republicii.”42

Acest lucru a fost evident în modul în care Yuan a curmat criticile și rezistența din partea GMD. Un exemplu grăitor în acest sens s-a petrecut în 1913. Yuan, din dorința de a asigura finanțarea guvernului său, a negociat un împrumut străin de 25 milioane de lire sterline. Termenii impuși de consorțiul alcătuit din șase națiuni care au avansat banii erau foarte restrictivi și prevedeau importante sume din venitul intern al Chinei ca garanție. Republicanii au condamnat demersul lui Yuan, considernd că în acest fel a pus în pericol suveranitatea Chinei așa cum făcuseră și manciurienii. (Acceași critică va fi rostită la adresa lui în 1915 când a părut că cedează în fața celor 21 de cereri ale Japoniei). Printr-o “A doua revoluție” GMD a încercat să organieze rezistența armată într-o seamă de provincii din sudul Chinei. Dar Yuan a reușit să depășească pericolul și de această dată. Neținând cont de acuzațiile pe care reprezentanții GMD i le aduceau că își depășește atribuțiile prezidențiale, Yuan fie i-a demis pe comandanții militari din provinciile cheie, fie i-a mituit făcându-și-i loiali. Apoi, armata sa a zdrobit rapid rezistența celor ce i se mai opuneau. Era limpede că partidele republicane din China erau prea prost organizate pentru a constitui o opoziție reală. Sun Yat-sen a plecat în noiembrie 1913 în Japonia, dezamăgit, dar deloc surprins de eșecul celei de-a doua revoluții. El a pus ineficiența prestație a GMD pe seama structurii acestuia; dacă GMD nu se va reorganiza ca un organism disciplinat, condus de la centru, el nu va putea deține adevărata putere în China. În Japonia, Sun Yat-sen va începe să își restructureze partidul în acest sens.

Pentru moment, însă, Yuan Shikai părea să dețină controlul în China. Înfrângând rezistența provinciilor, a încercat să își consolideze puterea dizolvând parlamentul și interzicând o serie de partide, inclusiv GMD. A făcut un nou pas în direcția centralizării puterii prin dizolvarea adunărilor regionale, care fuseseră create în timpul manciurienilor și consfințite prin constituția republicană din 1912. A fost impus un control central asupra taxelor pe venit, iar oficialitățile din administrația locală răspundeau direct în fața autorităților de la Beijing. Astfel de măsuri aveau însă să întărească opoziția provincialilor. În pofida succesului de care s-a bucurat în a-și impune autoritatea asupra Chinei republicane, Yuan nu putea întotdeauna să își impună voința. Puterea sa era relativă. Se bucura desigur de mult mai multă putere decât orice grup sau întreprindere, dar autoritatea sa nu a fost niciodată absolută. Poate tocmai pentru că era conștient de acest lucru, Yuan a considerat că este preferabil să reinstaureze monarhia. Dacă avea să devină împărat, își putea impune mult mai lesne autoritatea decât în calitate de președinte. Ca răspuns la ceea ce a numit un apel spontan din partea poporului, dar care de fapt fusese cu rigurozitate organizat de susținătorii săi la ordinul său, Yuan a anunțat la sfârșitul anului 1915 că de dragul națiunii va reinstaura titlul imperial, pe care apoi și-l va aroga. În ziua de Anul Nou 1916 el a fost oficial întronat împărat.

“Trimful său a fost îndoielnic. În loc să unească națiunea și să facă regimul mai ușor de suportat, întronarea sa a provocat și o mai acerbă opoziție. O serie de provincii și-au declarat independența față de Beijing și s-au răsculat. Mult mai gravă a fost însă lipsa de loialitate a generalilor din armata lui Yuan de la Beijing. Ei erau nemulțumiți de comportamentul său dictatorial și de numeroasele demiteri și l-au informat că nu îl vor sluji ca împărat. Nici un comandant nu poate supraviețui fără loialitatea ofițerilor săi. Conștient de acest lucru, în martie 1916, Yuan Shikai a renunțat la tron. Trei luni mai târziu avea să moară.”43

Yuan Shikai nu poate fi expediat în câteva cuvinte, spunând despre el doar că a fost un oportunist care a subordonat nevoile Chinei dorinței sale de putere. Istoricii moderni, deși acceptă că a fost mânat de ambiții personale, evidențiază faptul că a încercat să satisfacă nevoile acute ale Chinei. În pofida faptului că în cele din urmă a fost depășit de problemele pe care le-a avut de înfruntat, încercarea lui Yuan de a introduce reforme în domeniul administrativ și economic este meritorie. Mai mult, lupta lui pentru a-și impune autoritatea asupra provinciilor a fost o recunoaștere a unui fapt esențial – și anume că numai prin reinstaurarea unei autorități centrale reale, China avea șanse să dezvolte o coeziune care ui-ar fi permis să devină un stat-națiune modern. Unii istorici când vorbesc despre Yuan îl consideră un conservator modernizator. Trebuie să recunoaștem că dacă Yuan a comis greșeli, același lucru îl putem spune și despre contemporanii săi republicani. Nici unul dintre politicienii sau partidele care au acționat în anii de început ai republicii nu a găsit adevăratele soluții pentru problemele constituționale și politice ale Chinei. Republica ce a înlocuit dinastia manciurienilor nu avea nimic de câștigat din amestecul de naivitate și corupție care au trecut drept politică în această perioadă.

Concluzii

China ocupă un loc de seamă în istoria universală. Prin munca sa creatoare și activă, poporul chinez a adus un aport uriaș la tezaurul culturii umane. Datorită însemnătății sale culturale, economice, politice și militare, China a fost vreme de multe secole cea mai importantă țară din Asia Răsăriteană. În epoca modernă, ea a devenit, însă și punctul în care se concentrează contradicțiile imperialiste din zona Oceanului Pacific.

Poporul chinez este unul dintre cele mai vechi popoare ale lumii. În cursul îndelungatei sale existențe, poporul chinez a creat o civilizație bogată și originală.

În secolul al XX-lea, amploarea tratatelor inechitabile a determinat apariția unei mișcări împotrva străinilor, cunoscută sub numele de răscoala boxerilor. Acestei revolte împotriva pierderii suveranității chineze i s-a alăturat guvernarea manciurienilor. Deși revolta a fost curmată în cele din urmă de o armată internațională alcătuită din efective adunate din zonele străine concesionate, ea a demonstrat profunda nemulțumire care frământă societatea chineză. Mai mult, faptul că reprezentanții administrației manciuriene nu au reușit să îi conducă pe boxeri la victorie a evidențiat o dată în plus ineficiența autorităilor imperiale. Acest lucru s-a adăugat tot mai marilor dificultăți cu care se confrunta guvernul în încercarea de a-și impune voința națiunii. Dacă reprezentanții guvernului ar fi fost mai eficienți în activitatea lor, problemele s-ar mai fi atenuat, dar la începutul secolului XX nu se mai putea vorbi de o conducere efectivă. Concret, autoritatea o deținea în continuare împăratul manciurian din Beijing, dar puterea imperială era exercitată de mai vârstnica împărăteasă mamă Cixi (Tzu-hsi), care a încercat să mențină casa regală, decăzută din punct de vedere financiar și moral, printr-o combinație de înțelegeri cu state străine, întârzierea reformelor economice și politice, asasinate și reprimarea cu brutalitate a disidenților. Această stare de fapt nu putea dura. În momentul morții împărătesei Cixi în 1908, Imperiul manciurian nu se mai bucura de loialitatea acelor chinezi care erau dornici să redobândească prestigiul pierdut al națiunii lor. Din numeroasele grupuri revoluționare care au apărut în China de când aceasta a început să fie umilită de Occident în anii 1840, cel mai important s-a dovedit a fi mișcarea republicană condusă de Sun Yat-sen. Sun, care își făcuse studiile în străinătate, și devenise doctor în medicină, dorea ca China să adopte principii progresiste occidentale, ca de pildă democrația, naționalismul și socialismul. Partidul pe care îl conducea și-a formulat obiectivele sub forma unui program intitulat cele trei principii ale poporului.

Totuși, dat fiind că tradiția politică chineză era atât de diferită, era puțin probabil ca populația Chinei să înțeleagă sau să interpreteze concepte precum democrația și guvernul reprezentativ în sensul occidental al acestora.

China este un exemplu elocvent în ceea ce privește probleme care au afectat celelalte națiuni care în secolul XX au încercat să treacă direct de la autoritarism la democrație. Modul în care China își percepea identitatea colectivă ca națiune era tributar vechiului său sistem imperial. Atunci când imperiul s-a destrămat nu mai exista nici o instituție și nici o ideologie îndeajuns de puternică pentru a-l înlocui imediat. A urmat apoi o perioadă dificillă pentru China, în care ea a încercat să umple vidul creat cu concepte occidentale. Reformiștii și revoluționarii din China s-au aflat în fața unei dileme. Instinctiv, ei respingeau Occidentul, dar realizau totuși că dacă nu vor imita modalitățile specifice Occidentului nu vor fi capabili să modernizeze China în forma pe care o doresc.

Bibliografie

Lucrari generale

Bernstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria secolului XX, vol. 1, Editura All, București, 1998

Childe, G. V., Făurirea civilizației, Editura Științifică, București, 2002

Jukov E.M., (coord.), Istoria universală, vol.2, Editura Corint, București, 1997

Zartarian, Vahé, Marile civilizații, Editura Lider, București, 2001

*** Istoria universală, vol. 1. De la origini până la sfârșitul marilor imperii, Editura Univers Enciclopedic, București, 2005

Lucrări speciale

Cazan, Gheorghe, Scurtă istorie a Chinei, Editura Tineretului, București, 1959

Efimov, G., Istoria modernă și contemporană a Chinei, Editura de Sta pentru Literatură, București, 1978

Gernet, Jacques, Lumea chineză, vol. 2, Editura Meridiane, București, 1985

Lynch, Michael, China: de la Imperiu la Republica Populară 1900-1949, trad. Simona Ceaușu, Editura Bic All, 2004

Lombard, Denys, China imperială, Editura Corint, București, 2003

Mitu, Sorin, Istoria Asiei moderne – De la marile descoperiri geografice la primul război mondial, Editura Corint, București, 2003

Negru, Mihail, China și poporul chinez de la origine până azi, Editura Corint, București, 2003

Linggui, Fang, Shuduo, Gong, Zhao, Yang, Zhonghi, Zhu, Scurt tratat de istorie a Chinei, trad. Ștefan Velescu, Editura Enciclopedică, București, 1997

Anexe

HARTA FIZICĂ A CHINEI

Anexa 1

HARTA POLITICĂ A CHINEI

ANEXA 2

SUN YAT-SEN

PRIMUL PREȘEDINTE AL REPUBLICII CHINA

ANEXA 3