Riturile Poporului Lui Israel

Riturile poporului lui Israel

ABLUȚIUNI

Purificări rituale, mergând de la cufundarea în întregime a corpului (tevila) până la stropirea mâinilor cu apă (netilat iadaim). Vechiul Testament (Lev. 11,30) prescrie cufundarea totală într-un izvor natural, un râu sau o mikve (baie rituală) pentru purificarea persoanelor sau obiectelor devenite impure prin contact direct sau indirect cu o sursă de necurăție (Puritate rituală). Astfel de surse erau men-struația, secreția seminală, bolile contagioase, cum ar fi gonoreea și diversele varietăți de lepră menționate în Lege, precum și contactul cu un om sau animal mort (Lev. 15,1-28; 22,1-6). Abluțiunea era totodată o îndatorire prealabilă pentru toți cei care asistau la slujbele oficiate la Templu, cu ocazia sărbătorilor și a altor ceremonii care cereau o stare de puritate rituală. Era de asemenea obligatorie pentru pivoți înainte de oficierea slujbei sau ile consumarea alimentelor aduse ca jertfe și o liaiuk (I'A. 10,1 K 21).

După suspendarea ritualului vacii roșii, a cărei cenușă era folosită în apa de purificare la Templu, abluțiunile rămase în vigoare sunt: cufundarea rituală pentru femei după ciclul menstrual sau altă pierdere vaginală de sânge și după naștere; purificarea ustensilelor culinare fabricate de neevrei; cufundarea rituală a prozeliților cu ocazia convertirii lor la iudaism; spălarea mâinilor înainte de a frânge pâinea (maim rișonim; Binecuvântările dinainte de mese), după trezirea din somn sau după utilizarea toaletei. În toate aceste cazuri, cufundarea sau spălarea este însoțită de binecuvântarea cuvenită, formulată de învățați. Netilat iadaim, abluțiunea care precedă consumarea pâinii, solicită un efort din partea persoanei care o efectuează: aceasta trebuie să-și verse apă pe mâna dreaptă, apoi pe stânga, folosind un recipient cu deschidere mare, margine netedă și o capacitate de aproximativ un sfert de log (cea. 280 ci).

Nu se prescrie nici o binecuvântare specială pentru alte abluțiuni aflate de asemenea în vigoare ca spălarea mortului înainte de înmormântare (tahara) și spălarea mâinilor în următoarele situații: la ieșirea dintr-un cimitir, după atingerea unor părți ale corpului de obicei acoperite, după ce-ți tai unghiile sau după ce-ți scoți pantofii, înainte de rugăciune și înainte de binecuvântările de după mese (maim uhronim), precum și înainte de consumarea legumelor (carpas) în timpul se-derului de Pesah (vestigiu al purificării din vremea Templului). De asemenea, leviții nu spun nici o binecuvântare când spală mâinile preoților, mai înainte ca aceștia să rostească binecuvântarea preoțilorla sinagogă. Unii evrei, în special hasidimii, obișnuiesc să facă o baie rituală în mikve înainte de lom Kipur și înainte de Sabat sau de sărbători. Sinagogile tradiționale au o chiuvetă în vestibul pentru astfel de scopuri rituale.

Riturile de acest tip se întemeiază pe considerente deopotrivă igienice și religioase. Nici o abluțiune nu este valabilă dacă omul sau obiectul în cauză nu este perfect curat, în așa fel încât nici un obstacol material să nu se interpună între omul sau obiectul respectiv și apele purificatoare. Când nu există apă disponibilă pentru spălarea mâinilor înainte de a mânca pâine, se poale folosi un înlocuitor (iarbă sau nisip).

Ioan Botezătorul era probabil apropiat de aceste grupări ascetice și practica abluțiunii stă probabil la originea botezului creștin.

ALUAT DOSPIT

Aluat a cărui deținere este interzisă evreilor începând din ajun de Pesah, mai exact începând după prima treime a acestei zile, și până la sfârșitul sărbătorii. Interdicția are ca scop comemorarea nopții Exodului când copiii lui Israel au părăsit în grabă Egiptul și au copt aluatul fără să-1 mai lase să crească (Ex. 12,39). Potrivit Bibliei, cine mănâncă pâine dospită pe durata Pesahului „va fi nimicit din Israel" (Ex. 12,15). Tehnic vorbind, există două substanțe interzise: seor, drojdia de orice fel, și hameț, orice produs care conține făină fermentată. în categoria hameț intră nu numai pâinea, ci și prăjiturile și pastele alimentare sub orice formă. Interdicția cuprinde pastele fabricate din cele cinci *specii de cereale: grâu, orz, secară, alac și ovăz. Dintre băuturi, whisky este hameț, deoarece se face din cereale fermentate. în zilele dinainte de Pesah, se elimină treptat din casă orice hameț, iar cu două zile înainte, stăpânul casei caută fărâmiturile care ar putea să mai fi rămas prin casă (Aluat dospit, Căutarea -lui), pentru a le arde a doua zi dimineața, în ajunul sărbătorii. Cei cărora operațiile de mai sus le-ar crea mari dificultăți au posibilitatea să vândă temporar hameț unui ne-evreu, pe durata sărbătorii. Dacă o fărâmă cât de mică de hameț cade într-o mâncare, aceasta nu mai poate fi păstrată, necum consumată, în timpul Pesahului.

ALUAT DOSPIT, CĂUTAREA -LUI

Ceremonie care, conform legii biblice, se desfășoară în noaptea dinainte de Pesah, așadar în noaptea de 13 spre 14 Nisan. Dacă Pastele cade într-o duminică, această căutare are loc în noaptea de joi spre vineri (12 spre 13). În privința Pesahului, Biblia poruncește: „Timp de șapte zile veți mânca azimi (mața). Din prima zi [adică din ajun], veți scoate aluatul dospit (hameț) din casele voastre" (Ex. 12,15). Mișna, în tratatul Pesahim, dă următoarele indicații: „La căderea nopții dinainte de ziua de paisprezece (Nisan), trebuie să purcedem la căutarea aluatului la lumina lămpii." Talmudul (Pes. 7b-8a) lămurește că, la ora aceea, toată lumea este acasă și că lumina lămpii este „bună" pentru a căuta în întuneric. Sunt citate de asemenea câteva pasaje biblice care permit realizarea unei paralele între această inspectare concretă și introspecția menită să curețe sufletul de orice urmă de necurățenie.

Regulile referitoare la bedikat hameț sunt următoarele: 1. În noaptea dinaintea ajunului de Paște, după slujba de seară, este interzis să mănânci ori să te apuci de orice altă treabă până nu ai terminat cu căutarea aluatului. Capul familiei rostește întâi binecuvântarea: „[…] care ne-ai sfințit prin poruncile Tale și ne-ai poruncit să scoatem aluatul din casă." 2. în continuare, el purcede la o scotocire atentă a casei (ori a locului unde se află), cercetând în special toate găurile și crăpăturile în care hameț s-ar fi putut depune în cursul anului. în lipsa soțului, soția sau alt adult din familie își asumă această sarcină. 3. Căutarea se efectuează în tăcere. Pentru o mai bună concentrare, se obișnuiește să se stingă lumina electrică și să se folosească o lampă cu ulei sau o lumânare. 4. Deoarece, știind că se apropie Pastele, s-a făcut deja curățenia de primăvară, aluatul a fost, aproape tot, îndepărtat din casă mai înainte. De aceea, se împrăștie câteva bucățele de pâine și firimituri prin casă (în general, pe bucățele de hârtie), ca să fie găsite în timpul ceremoniei și binecuvântarea să nu fi fost rostită degeaba. Unii evrei evlavioși pregătesc special în acest scop zece bucăți de pâine, conform procedeului mistic al lui Isaac *Luria. 5. Căutătorul adună cu grijă tot aluatul pe care-1 găsește cu ajutorul unor pene sau cu o lingură de lemn care se aruncă după aceea; aluatul, cu tot cu lumânarea și cu penele, se pune într-o pungă pentru a fi ars a doua zi. 6.0 dată încheiate aceste operații, căutătorul spune o formulă în aramaică prin care își declină dreptul de proprietate asupra oricărui hameț care poate să fi rămas în casă. 7. A doua zi dimineață, înainte de ora zece sau altă oră fixată de ra-binatul local, are loc arderea aluatului (biur hameț) în aer liber, după care se rostește din nou formula de mai sus, puțin schimbată. 8. Prima din aceste declarații cu caracter juridic este formulată în așa fel încât să excludă alimentele cu aluat dospit destinate micului dejun din dimineața de 14 Nisan. Legea iudaică permite recitarea acestor formule și în altă limbă, mai familiară celui în cauză decât ara-maica, de exemplu, în ebraică sau în limba locală.

DOLIU

Practici menite să exprime durerea la moartea unei ființe apropiate. Legea și tradiția iudaismului oferă un cadru de rituri și norme menite să ajute persoanele îndoliate să-și depășească treptat suferința, încă de la vârsta majoratului religios (12 ani la fete, 13 la băieți), oricine își pierde tatăl sau mama, soțul sau soția, fiul sau fiica, fratele sau sora, este ținut să respecte aceste norme. Unele dintre ele sunt valabile și la moartea unui învățat al Legii sau, pentru studenți, atunci când le moare profesorul de Tora. Durerea se exprimă cel mai adesea prin țipete ascuțite, prin sfâșierea veșmintelor și prin elogii funebre.

Iudaismul privește moartea cu oarecare seninătate. De-a lungul generațiilor, eroii biblici ca și învățătorii Legii au considerat moartea drept capătul firesc al vieții în această lume. Drept urmare, spun ei, frica de moarte nu-și are rostul. După Midraș (Gen 9,5), moartea este un element pozitiv al creației care nu trebuie regretat, ci acceptat cu înțelepciune.

Legile doliului încearcă să realizeze un echilibru între emoția firească și înțelepciunea filozofică. Este perfect normal ca o persoană îndoliată să geamă, să-și sfâșie veșmintele și să se ocupe de înmormântare, însă durerea nu trebuie să țină la nesfârșit. Diferitele ritualuri de doliu sunt astfel concepute încât să ajute persoana în cauză să trăiască mai departe și să-și învingă disperarea.

Controversa talmudică (Ber. 46b) privind binecuvântarea care se cuvine rostită în casa mortului ilustrează destul de bine problematica iudaică a morții: în timp ce marea majoritate a înțelepților susțin să se recite Baruh ha-tov ve ha-metiv, „Binecuvântat fie Dumnezeu cel bun și izvor de bunătate", Rabi Akiva propune Baruh daian ha-emet, „Binecuvântat fie Dumnezeu, judecător adevărat". Dacă înțelepții dădeau de înțeles că moartea trebuie acceptată ca o binefacere, binecuvântarea propusă, poate mai realist, de R. Akiva, exprimă resemnarea, în cele din urmă, tradiția a îmbinat ambele opinii, căci ambele versiuni sunt cuprinse în binecuvântările ce se rostesc la sfârșitul mesei de după înmormântare.

Doliul este un proces cu mai multe etape: din ziua morții până la înmormântare, persoanele îndoliate sunt în perioada de aninut, în care principala lor datorie este să se îngrijească de funeralii. În tot acest timp, ele sunt dispensate de îndeplinirea poruncilor pozitive cum ar fi rugăciunile, binecuvântările de după mese, purtarea filacterelor (tfilin). Ele nu sunt însă scutite de respectarea poruncilor negative. Dacă,dintr-un motiv sau altul, o persoană îndoliată nu se poate ocupa de înmormântare, dar numește pe altcineva care să preia această sarcină, înlocuitorul nu cade sub incidența legilor de aninut. Un onen (îndoliat) nu poate participa la mese festive, nici la orice altă activitate agreabilă.

La moartea cuiva, cei apropiați trebuie să-și sfâșie o haină de pe ei (keria, sfâșierea veșmintelor) fie la aflarea veștii, fie puțin înainte de înmormântare sau după aceasta, după cum este obiceiul locului.

După înmormântare, persoanele îndoliate se adună la domiciliul defunctului (sau orice altă locuință în care perioada de doliu urmează să fie respectată) unde iau masa tradițională, compusă din pâine și ouă fierte tari.

Începând din ziua înmormântării, urmează perioada de doliu, cunoscută sub numele de siva („șapte"), care durează șapte zile. în acest timp, cei îndoliați nu se bărbieresc, nu se tund, nu se spală, nu-și spală rufăria și nu îmbracă haine proaspăt spălate,nu muncesc, nu studiază Tora (exceptând fragmentele referitoare la doliu), nu întrețin relații conjugale, nu salută, nu poartă încălțăminte de piele și nu se așază decât pe podea sau pe bănci, în unele comunități, există obiceiul de a acoperi toate oglinzile din casa defunctului.

În această perioadă, prietenii îi vizitează pe cei aflați în doliu pentru a-și exprima compasiunea și a-i îmbărbăta. În unele locuri, ceilalți membri ai comunității gătesc pentru cei în doliu, deși în alte părți, acest obicei este considerat deplasat. În nici un caz, vizitatorii u salută, nu poartă încălțăminte de piele și nu se așază decât pe podea sau pe bănci, în unele comunități, există obiceiul de a acoperi toate oglinzile din casa defunctului.

În această perioadă, prietenii îi vizitează pe cei aflați în doliu pentru a-și exprima compasiunea și a-i îmbărbăta. În unele locuri, ceilalți membri ai comunității gătesc pentru cei în doliu, deși în alte părți, acest obicei este considerat deplasat. În nici un caz, vizitatorii nil-i vor saluta pe cei în doliu, ci se vor mulțumi să le adreseze cuvinte blânde, de îmbărbătare. Este interzis să atragi atenția în public asupra doliului tău în timpul Șabatulut. În particular însă, legile doliului sunt respectate și în această zi. În unele comunități, de Sabat, persoanele îndoliate nu stau la locul lor obișnuit din sinagogă. La sefarzi, pentru a-și exprima simpatia, membrii comunității își părăsesc adeseori și ei locurile obișnuite, venind să șadă lângă cei în doliu o parte a slujbei.

Perioada siva ia sfârșit în dimineața celei de-a șapte zile, fiind urmată de slosim, o perioadă de doliu mai moderat, care durează până în a treizecea zi de la moartea persoanei. În timpul slosim, cei îndoliați nu se tund, nu se bărbieresc, nu poartă haine noi și nu merg la petreceri. În uncie comunități, familia, cu excepția rudelor celor mai apropiate, își încheie doliul la capătul acestor 30 de zile. În alte părți, familia, cel puțin rudele foarte apropiate, țin doliu un an de zile, timp în care nu se tund și nu se bărbieresc, până când prietenii nu-i imploră să pună capăt întristării. Ceilalți membri ai familiei reîncep să se tundă și să se radă după trecerea perioadei de slosim. În timpul anului de doliu, rudele apropiate nu asistă la ceremonii publice și nu participă la petreceri iar bărbații spun Kadiș în fiecare zi. Cei care țin doliul de un an pot înceta să spună Kadiș cu o lună sau cu o săptămână înaintea aniversării morții (Iarțait).

Dacă vreuna din marile sărbători, — Roș Ha-șana, Iom Kipur, Sucot, Pesah sau Șavuot — se întâmplă să cadă în perioada de siva, doliul încetează în mod obligatoriu. Dacă înmormântarea are loc în zilele de semisărbătoare (hol hamoed), care se țin de Pesah și Sucot, legile de siva se aplică abia după sfârșitul sărbătorilor. Dacă o persoană află despre moartea unei rude în vreme ce alți membri ai comunității sale sunt în siva, poate să încheie doliul o dată cu aceștia. Dacă afli de moartea unei rude în interval de 30 de zile de la deces, perioada de siva trebuie respectată integral. Dacă vestea îți parvine după primele 30 de zile, se ține doar o perioadă de reculegere: este de ajuns să te descalți și să șezi circa un ceas pe jos sau pe o bancă. La vestea morții unei rude apropiate, sfâșierea unui veșmânt este obligatorie. În schimb, nu ești obligat să faci acest gest dacă este vorba de o rudă mai îndepărtată, de a cărei moarte afli abia după mai bine de 30 de zile. În ambele cazuri însă, se recită în mod obligatoriu binecuvântarea „Doamne, judecător adevărat".

Dacă defunctul era un păcătos notoriu, doliul devine facultativ. La fel, și în cazul sinucigașilor dacă nu avem motive să credem că gestul a fost săvârșit într-un acces, fie și trecător, de nebunie.

De aniversarea morții unei rude, se spune Kadiș și o rugăciune în memoria defunctului. Cu același prilej, se petrece o vreme cu studiul Torei, se citește o haftora și se aprind lumânări.

ÎNMORMÂNTARE

Înhumarea morților (kevura) care, în tradiția evreiască, presupune depunerea defunctului în pământ sau sub o grămadă de pietre. Obiceiul este o reflectare a versetului biblic: „căci ești țărână și în țărână te vei întoarce" (Gen. 3,19). în Israelul biblic, a lăsa un cadavru neîngropat era o faptă îngrozitoare (1 Regi 14,11; 16,4; Ier. 22,19) și unul din blestemele cele mai cumplite: „Trupul tău mort va fi hrana tuturor păsărilor cerului și fiarelor pământului și nu va fi nimeni să le tulbure." (Deut. 28,26). Talmudul (Sanh. 46b) deduce că îngroparea morților este o îndatorire religioasă, de vreme ce până și criminalii spânzurați beneficiau de acest tratament: „trupul lui mort să nu stea noaptea pe lemn, ci să-1 îngropi în aceeași zi" (Deut. 21,23).

În Biblie, referirile la moarte sunt legate frecvent de cele privitoare la înmormântare. Capitolul 23 din Geneză descrie pe larg episodul în care Abraham cumpără grota Macpela ca loc de odihnă pentru Sara. Despre Moise, Biblia spune că a fost îngropat în Moab unde, potrivit tradiției rabinice, Dumnezeu însuși l-ar fi înmormântat, fără ca locul exact să fie vreodată dezvăluit oamenilor (Deut. 34,6).

Înhumarea pioasă a morților a fost dintotdeauna caracteristică poporului evreu. În vechime, se foloseau în acest scop grote, catacombe și alte locuri asemănătoare. În prezent însă morții sunt îngropați în cimitire sau pe terenuri particulare. Până în Evul Mediu, morții erau înmormântați în sarcofage. După un an, oasele se dezgropau, apoi se înhumau definitiv într-o criptă sau într-un osuar. Obiceiul purta numele de likut ațamot („adunarea oaselor"), îmbălsămarea, consemnată în Biblie îir cazurile lui Iacob și Iosif (Gen.50,2.26), era un obicei egiptean care, ca și incinerarea,este interzis de legea evreiască și repudiat în egală măsură de evreii ortodocși și conservatori.

Potrivit precedentelor biblice (Gen. 25,9), sarcina îngropării morților revine în primă instanță familiei. Dacă defunctul nu are rude sau acestea, dintr-un motiv sau altul, nu sunt în măsură să întreprindă cele cuvenite, sarcina revine comunității. Talmudul precizează că înmormântarea unui mort fără rude și fără prieteni (met mi'(va) este o îndatorire religioasă dintre cele mai importante. Obligația este valabilă și pentru cadavrul unui străin, descoperit de exemplu la marginea drumului: acesta trebuie îngropat și anume cât mai aproape de locul în care a fost găsit (Meț;. 28b; B.K. 81a). Însuși marele preot, căruia legea îi interzice în mod normal orice contact cu morții, trebuie să se ocupe de înhumarea unui ine 1 mifva dacă nu există nici o altă persoană disponibilă (Naz. 7,1). Datoria înmormântării morților nu cunoaște nici o excepție sau restricție: conform unei norme din $ulhan aruh (l.D. 367,1), evreii trebuie să se ocupe și de înhumarea neevre-ilor (goim) dacă nu are cine să-i îngroape.

În general, comunitățile evreiești mai mari au o așa-numită „societate sfântă" (hevra kadișa) care se îngrijește de înmormântări. Până nu de mult, această societate era una din primele instituții pe care și le înființa orice comunitate. Deoarece înhumarea morților este una din poruncile pozitive ale Pentateuhului, toți cei ce participă activ la o înmormântare (cei care duc sicriul, groparii etc.) trebuie să fie de preferință evrei. În unele situații, — în prima zi a unei sărbători, de exemplu, când evreii nu pot îndeplini rituri funerare —, Halaha permite ca înhumarea să fie efectuată de neevrei.

„Însoțirea morților" este una dintre acțiunile umanitare fundamentale (gmilut hasadim), vor fi răsplătite în viața de apoi (Șab. 127a), deși membrii societăților de înmormântare își oferă serviciile ca simplu „act de bunăvoință" (hesed sel emel) fără să aștepte nici o recompensă. Atunci când cortegiul funerar se îndreaptă către cimitir, evreul este dator să i se alăture măcar câțiva pași (cel puțin doi metri). Gestul însoțirii are prioritate față de alte porunci și ignorarea acestei îndatoriri este interpretată ca o lipsă de respect față de morți (Ber. 18a; SAr., l.D. 361,3). Termenul halvaiat ha-met sau, mai general, levaia (dintr-un radical ebraic cu sensul de „a însoți") desemnează deopotrivă cortegiul funerar și slujba de înmormântare de la cimitir. Înhumarea trebuie efectuată într-un interval cât mai scurt de la deces. Legea iudaică nu admite întârziere decât în împrejurări speciale când este în joc cinstirea defunctului: de exemplu, ca să se pregătească giulgiul sau ca să poată ajunge rudele care vin de departe. Cu toate acestea, ceremonia întârzie frecvent peste 24 de ore în comunitățile ortodoxe. Nu se fac înmormântări de Șabat sau de Iom Kipur și, în prezent, există tendința de a dezaproba organizarea funeraliilor în prima și în ultima zi a sărbătorilor de pelerinaj. în Israel, în special la Ierusalim, înmormântarea poate avea loc și noaptea, inclusiv noaptea de după încheierea Sabatului. A fi îngropat în pământul lui Israel a fost întotdeauna un deziderat. Unii evrei, nu neapărat practicanți, își cumpără locuri de veci în Israel și-și iau din timp toate dispozițiile necesare în acest scop. Când înmormântarea are loc în diaspora, există obiceiul de a așeza puțin pământ din Israel în sicriu, sub capul ori sub trupul defunctului. O mare importanță se acordă și mormintelor familiale în care sunt îngropate generații după generații ale aceleiași familii. Pentru tradiționaliști este o chestiune de principiu religios să fie îngropați într-un cimitir evreiesc al cărui teren a fost sfințit cum se cuvine.

În marile cimitire evreiești, există uneori un rând sau o parcelă specială rezervată rabinilor și învățaților vestiți, conform principiului că „drepții și răii nu vor fi îngropați unii lângă alții" (Sanh. 47a). Cohanimii sau urmașii preoților nu au voie să se apropie de morminte și nici să joace un rol activ la înmormântări, deoarece sunt sub incidența unor legi care le interzic să se contamineze de necurăția morților (Preoți). Conform tradiției însă.co-hunimii sunt îngropați lângă o alee mai mare a cimitirului, astfel încât descendenții preoților să poată să asiste la funeraliile rudelor lor și să le viziteze mormintele fără să încalce legea.

Când membrii unei hevra kadișa preiau sarcina înmormântării, tot ei pregătesc și trupul în acest scop: îl spală bine, conform procedeului denumit tnhora (sau tahara, „purificare rituală"), apoi îl îmbracă într-un giulgiu de in alb (lahrihiri). La aș-chenazi, locul unde se efectuează aceste operații se numește „casa pentru tahara"; în loc de tahara, sefarzii folosesc uneori termenul rehița sau rehițat ha-met („toaleta mortului"). în sfârșit, după ce trupul a fost învelit în giulgiu, el este așezat într-un sicriu sau într-un coșciug în așteptarea înmormântării. Conform unui obicei străvechi încă în vigoare în Israel și la unii dintre sefarzii orientali, trupul se îngroapă direct în pământ, fără sicriu. Cu toate acestea, Iosif a fost înhumat în sicriu (Gen. 50,26) și se știe că acest tip de înmormântare se practica încă înainte de epoca talmudică. Maimonide susținea că evreii trebuie să fie îngropați în sicrie de lemn (Evel. 4,4) și procedeul este larg folosit în diaspora și chiar și în Israel, în cazul funeraliilor de stat sau militare. Evreii practicanți nu admit decât sicrie simple de lemn (aron), fără mânere de metal și fără podoabe; sicriele tapisate și ornamentate sunt interzise. După exemplul lui R. Iuda ha-Nasi (T.I., Kil. 9,4), unii evrei fac găuri pe fundul siciriului, pentru ca trupul să intre în contact direct cu pământul. In ladă sau în sicriu, mortul este dus la cimitir cu capul înainte. Bărbații adulți sunt înhumați cu șalul lor de rugăciune (tatii), din care se rupe un franj sau care se deteriorează în mod special spre a-1 face inutilizabil. În unele comunități orientale, defunctul este îngropat și cu fi-Iacterele lui (tfdin).

Folosirea giulgiului simplu de in are scopul de a șterge diferențele sociale. În antichitate, bogații erau înhumați în haine scumpe iar fața mortului era lăsată descoperită, în vreme ce săracii erau îngropați într-un giulgiu ieftin, care nu lăsa nici o parte a corpului la vedere. Spre a descuraja această tendință de discriminare socială, Raban Gămăliei al II-lea (m. cea. 110 e.n.) a lăsat dispoziții să fie înmormântat într-un giulgiu simplu de in alb (A/X. 27a-b; Ket. 8b). Pilda lui și o serie de legi menite să evite fala bogaților și stânjeneala săracilor în aceste împrejurări funerare au dus la adoptarea unei forme universale de înmormântare, valabilă până în zilele noastre. S-au iscat uncie controverse eu privire la obiceiul dle a pune flori pe sicriu sau pe mormânt, răspândit prinde evreii din țările musulmane, dar respins de sefarzii și așchenazii din Occident, care-l consideră o imitație a practicilor neevreiești (hukot ha-goim). Unele autorități halahice au tolerat această practică, larg acceptată în Israel, cu condiția ca florile sau coroanele să fie o expresie a respectului pentru morți și nu o manieră de a-și etala bogăția.

Pe morminte se așază o placă funerară cât mai curând posibil în limita termenului tradițional: la sfârșitul doliului de 30 de zile,în Israel,.sau după 11 luni de la deces, în diaspora. Legea iudaică interzice deshumarea morților cu excepția cazurilor când se are în vedere reinhumarea în Ereț Israel sau în locul de veci al familiei (ȘAr., I.D. 363,1; 364,5). Membrele amputate în timpul vieții trebuie îngropate, la fel și trupurile care au fost supuse la autopsie sau la disecție sau din care s-au extras organe pentru transplant. Copiii născuți morți sau care mor înainte de a împlini 30 de zile trebuie de asemenea înhumați, dar nu se ține doliu în acest caz.

În zilele noastre, obiceiurile funerare ale reformaților diferă de cele ale așchenazilor și ale sefarzilor tradiționaliști. La reformați, îmbălsămarea și incinerarea sunt în general acceptate și se găsesc destui rabini dispuși să țină slujba funebră la crematoriu. Atunci când se practică înhumarea, ceremonia poate fi întârziată mai multe zile, iar în locul giulgiului tradițional, defunctul este îmbrăcat în haine obișnuite, fără șal de rugăciune și fără pământ din Israel în sicriu. în cimitire, nu se rezervă locuri speciale pentru cohanimi și nu există prevederi speciale pentru sinucigași, nici pentru evreii căsătoriți cu persoane de altă religie. Slujbă funebră.

PIATRĂ FUNERARĂ

Reper amplasat pe un mormânt pentru a indica locul unde este îngropată o persoană. Prima mențiune biblică este cea a pietrei funerare ridicate de Iacob pe mormântul Rahelei (Gen. 35,20). În epoca talmudică, unul din principalele motive pentru ridicarea unei pietre funerare era, se parc, de ai împiedica pe preoți să se apropie de locul înhumării morților, căci contactul cu aceste locuri antrena o impuritate rituală. În acest sens. Mișun spune că autoritățile publice aveau obligația ca, o dată pe an, în luna Adar, să delimiteze mormintele din regiunea lor pentru a evita necurățenia rituală a celor care aduceau jertfa pascală (Șrk. 1,1). Același tratat inișnic semnalează (2.5) că, dacă h.mii adunați pentru o înmormântare depășeau cheltuielile respective, excedentul trebuia să fie folosit pentru ridicarea unei piete publice.Iliin semnalează o opinie potrivit căreia nu trebuie înălțate monumente pe mormintele celor drepți, deoarece aceștia rămân în amintire prin cuvintele lor.

În ultimele secole, obiceiul plăcilor funerare a fost adoptat de evreii de pretutindeni.

În ce privește poziția și data ridicării pietrei, părerile sunt divergente. Așchenazii din diaspora pun piatra vertical, în vreme ce sefarzii o așază orizontal pe mormânt. În Israel, obiceiul cere ca piatra să fie așezată la 30 de zile după deces, dar în restul lumii, piatra se pune de obicei după un an.

Ceremonia de sfințire a pietrei funerare include, în general, recitarea unor versete din Psalmul 119 (acrostih alfabetic) care îngăduie alcătuirea numelui defunctului, urmat de acrostihul cuvântului ebraic neșama („suflet"). Se rostește apoi EI male raha-mim — o rugăciune invocând mila lui Dumnezeu pentru defunct — și un Kadiș al îndoliaților.

Epitaful de pe pietrele funerare evreiești este, de regulă, scris în ebraică. El conține, în primul rând, o abreviere a expresiei „Aici odihnește" și se încheie cu o rugăciune pentru sufletul mortului, folosind formulări tipice ca: „Fie sufletul său adăugat la snopul celor vii", „ Binecuvântată fie amintirea" sau „Odihnească-se în Eden". începând din sec. al XlX-lea, textul ebraic a fost tot mai mult înlocuit sau însoțit de epitafuri în alte limbi, de obicei în limbile locale.

Pietrele funerare sunt decorate cu diferite motive artistice, inclusiv figuri de păsări și de animale. Dacă numele persoanei coincide cu numele unui animal (de ex. „Dov Baer" = urs, „Arie" = leu), o reprezentare a acestui animal poate fi gravată în piatră. Un alt motiv, mai ales pe mormintele celor tineri, reprezintă o întrerupere simbolizată printr-o coloană neterminată sau un copac frânt. Dacă defunctul era preot, se gravau două mâini în poziția binecuvântării sacerdotale. Pe mormintele leviți-lor, este frecvent motivul apei vărsate, ca simbol al datoriei lor de a spăla mâinile preoților înaintea binecuvântării.

Pe mormintele persoanelor bogate sau importante, se ridică uneori monumente mai complexe („corturi"). În unele țări musulmane și în mediile hasidice în special, mormintele marilor învățători ori ale oamenilor renumiți pentru evlavia lor sunt uneori însemnate cu un „corn", devenitul locuri de pelerinii), când se vizitează un mormânt există obiceiul de a se pune o pietricică pe piatra funerară în semn de respect față de defunct.

CĂSĂTORIA

Viața de familie

Cartea Genezei, cu episoadele sale din viața patriarhilor, a nevestelor și a copiilor lor fixează arhetipul imaginilor și valorilor care vor sta la baza familei evreiești tradiționale. Geneza descrie diferite familii cu problemele lor: neveste sterile și rivalități între frați, care amenință permanent continuitatea neamului. Teren de confruntări spirituale, familiile sunt, în același timp, caracterizate prin raporturi strânse și ambivalențe adânci. Eroii biblici nu-și pot afirma identitatea și nu pot atinge gloria decât în sânul familiei, iar problemele lor au în esență un caracter domestic.

În Biblie, se conturează clar deosebirile de roluri dintre sexe. Dacă bărbații ocupă locul principal în domeniul politic, femeile se revanșează dominând scena vieții private. Matriarhcle nu sunt nici pe departe niște creaturi docile, deplin supuse autorității conjugale: ele pretind (Gen. 30,1), dau ordine (Gen. 16,2) și chiar își păcălesc bărbatul (Gen. 27,5-17), dar nu pentru a-.și impune propria dominație, ci pentru a-și exercita rolul central în formarea neamului. Familiile biblice se luptă și se împacă. Coeziunea familială se păstrează datorită conștiinței unui destin istoric (Gen. 12,7; 26,2—4) și grație unor valori specifice, care se transmit de la o generație la alta. Familia biblică se numește bet av „casa tatălui" (Gen. 24,38; 46,31). A întemeia o familie se spune ,.a clădi o casă" (Deut. 25,10). Casa (bait) este o subdiviziune a clanului sau a familiei în sens larg (mispaha). Criteriile de apartenență familială sunt legăturile de sânge, legăturile legale ca în cazul' căsătoriei sau, uneori,proximitatea geografică. Familia este de asemenea structura care permite executarea unor acte de justiție, cum ar fi răzbunarea unei crime.

Fiecare familie își are propriile ei tradiții religioase și propriile locuri de înmormântare (Gen. 23,1-20). Dacă unul din membrii familiei sărăcește și este nevoit să-și vândă pământul, ceilalți au nu numai dreptul, ci și datoria să-1 răscumpere (Lev. 25,25). Oricum, în anul jubileului, pământurile vândute sunt înapoiate familiilor cărora le-au aparținut. Legea leviratului (Deut. 25,5-10) ilustrează foarte bine puterea interdependenței familiale: important este de a „ridica în Israel numele fratelui său […] de a ridica din nou casa fratelui său" (Deut. 25,7-9).

În Biblie, capul familiei este patriarhul care-și exercită autoritatea asupra nevestei și a copiilor. Nevasta are un statut însemnat în familie, dar inferior față de acela al bărbatului. într-adevăr, acesta o poate sili să se supună unui test de fidelitate (Num. 5.1 1-31). urmând ca ca să fie omorâtă dacă se dovedește vinovată. Femeile pot participa la sărbătorile religioase, beneficiază de dreptul de proprietate, inclusiv acela de a-și înstrăina bunurile, chiar dacă sunt măritate, și își moștenesc tatăl dacă acesta nu are fii (Num. 27.1-11). Nevasta își urmează bărbatul în robie dacă acesta nu are alt mijloc de a-și plăti datoriile (Ex. 21,2-3). Sterilitatea cuplului constituie motiv de divorț, dar bărbatul poate să-și lepede nevasta și dacă „a descoperit ceva rușinos în ea" (Deut. 24,1; Chil. 90a).

Rolul părinților reiese din numeroase pasaje presărate în tot cuprinsul Bibliei. În calitate de cap al familiei, tatăl are o autoritate cvasiabsolută asupra copiilor. Abraham este gata să-și jertfească fiul, pe Isaac (Gen. 22); Iefte chiar își jertfește fiica (Jud. 11,39); Iuda poruncește ca nora lui, Tamar să fie arsă de vie pentru vina de a fi încălcat legământul căsătoriei (Gen. 38.24). Considerați proprietatea tatălui, copiii pot fi ridicați și vânduți ca robi în schimbul unei datorii neachitate (2 Regi 4,1). Tatăl are dreptul să-și vândă fiica în căsătorie (Ex. 21.7-11), dar nu s-o prostitueze (Lev. 19.29). De asemenea, el poate să anuleze legămintele fetei (Num. 30,4-6), dar drepturile părintești încetează din momentul când fata împlinește doisprezece ani și jumătate, vârsta pubertății. A-și lovi sau a-și blestema părinții se pedepsește cu moartea (Ex. 21.15-17). Fiul răzvrătit este supus lapidării (Deut. 21,18-21). Femeia-mamă, deși subordonată soțului, ocupă un loc de cinste în familie. Ea își iubește copiii (Gen. 25.28) și se implică direct în primul stadiu al educației lor (Prov. 1.8). Maternitatea este o binecuvântare, sterilitatea o nenorocire (Gen. 30,23; 1 Sam. 1). Copiii, dar divin, asigură perenitatea numelui. O femeie fără copii poate recurge la serviciile altei femei pentru a căpăta urmași (Gen. 16.1-2; 30.3).

Modelul vieții de familie evreiești elaborat de Talmud a servit ca clement de referință până în epoca modernă. Vârsta optimă pentru căsătorie este fixată la 18 ani (Avo; 5.21), deși unii învățați recomandă o vârstă mai fragedă (Kicl. 29b). Celibatul, oricum rar întâlnit, nu este recomandat. Căsătoriile se aranjează de regulă prin înțelegeri între părinți. Logodna (eruxin) este echivalentă sub aspect legal cu o căsătorie: ea nu poate fi ruptă decât prin divorț, iar *adulterul, considerat ca atare chiar și în perioada logodnei, se pedepsește cu moartea. Nunta (nisiiin) are loc, în general, la un an după logodnă în cazul tinerelor fete și după 30 de zile. în cazul văduvelor. Anul de logodnă permite familiilor să pregătească nunta și să aranjeze casa pentru tineri. Deși poligamia este teoretic autorizată de Biblie, monogamia a fost decretată obligatorie la așchenazi în anul 1000 de către Rabenu Gherșom Meor ha-Gola. Viața sexuală este supusă unor reglementări, iar aspectele ei rituale, desemnate prin expresia tahurut ha-mișpaha ('..puritatea familiei"), au o deosebită importanță.

Divorțul, deși îngăduit de Biblie (Deut. 24,1—4) este dezaprobat de înțelepți (Ghir. 90b), care precizează totuși situațiile în care bărbatul poate cere desfacerea căsătoriei. Aceasta devine valabilă atunci când soțul îi înmânează actul de divorț (xhet) soției care însă nu poate proceda în același mod.

Copiii sunt datori să-și ..cinstească" părinții (Ex. 20.12), să-i ..respecte" (Lev. 19.3) pe scurt, să asculte de ei. Talmudul definește ..cinstirea" drept obligația de a le asigura părinților mâncare, băutură, îmbrăcăminte și mijloace de deplasare. Copiii respectuoși nu se așază pe scaunele părinților. nu-i întrerup când vorbesc și nu-i contrazic. Prima obligație este importantă mai ales când părinții îmbătrânesc și au nevoie de aceste servicii. Porunca se adresează în special adulților, deși tinerii nu sunt în nici un caz scutiți, iar cei ce o îndeplinesc, asigurându-le părinților cele necesare, vor avea parte de viață lungă. Respectul în schimb, este o datorie a copiilor la toate vârstele. Din vremuri străvechi și până în epoca modernă, copiii evitau să șadă pe scaunele părinților. Talmudul acordă o mare importanță cinstirii părinților: ..Există în om trei clemente strâns legate între ele: Cel Sfânt, binecuvântat fie El, tatăl și mama. Când oamenii cinstesc pe tații și pe mamele lor, cel Sfânt, binecuvântat fie El. spune: «îi socotesc [la fel de merituoșii ca și cum pe Mine M-ar cinsti în mijlocul lor»" (Kicl. 30b).

Este de datoria tatălui să se ocupe de circumcizia fiului său.să-1 răscumpere dacă este primul născut, să-linstruiască în Tora și să-1 învețe o meserie. Prin tăierea împrejur și prin răscumpărarea primului născut, tatăl își face fiul părtaș la legământul lui Abraham cu Dumnezeu și-l inițiază în memoria istorică a poporului evreu care începe o dată cu ieșirea din Egipt. Pentru copil, tatăl trebuie să fie un învățător, care să asigure transmiterea valorilor evreiești, și un model de comportament moral.

Datoria de a da o meserie fiului are rostul de a-i asigura independența economică.

Dintotdeauna, copiii sunt considerați o prelungire a existenței părinților. Necazurile și bucuriile, reușitele și eșecurile lor sunt resimțite ca atare. Copiii sunt sub presiunea speranțelor pe care și le pun în ei părinții: orice părinți, într-adevăr, se așteaptă ca fiul lor să ajungă învățat.

Armonia căminului este idealul la care aspiră familiile evreiești. Recomandările sunt foarte clare în acest sens: ,,Omul trebuie să cheltuiască sub posibilitățile lui pentru hrană, atât cât are posibilitate pentru haine și peste posibilitățile lui pentru a-și cinsti nevasta și copiii deoarece aceștia depind de el" (Hui. 84b). Această armonie nu este numai rezultatul concesiilor reciproce, ci se bazează și pe experiența împărtășită a celor sfinte.

Portretul familiei evreiești tradiționale a devenit ceva mai puțin idilic în epoca modernă. Curentele care au modificat și au perturbat structura familiei în societatea occidentală au influențat considerabil și familia evreiască. Principalii factori de schimbare sunt scăderea natalității, frecvența divorțurilor, căsătoriile mixte, celibatul autoimpus, homosexualitatea, alcoolismul, toxicomania, violența domestică, lipsa de locuințe și intrarea femeilor în câmpul muncii. Rezultatul este: un mare număr de femei care-și conduc singure familia, luptând pentru a-și câștiga independența materială; copii traumatizați de divorțul părinților; familii hibride, care necesită elaborarea unor noi relații între copii și socri; familii ai căror membri sunt separați de mari distanțe geografice; căsnicii mixte ai căror copii sunt rareori crescuți conform preceptelor iudaice. Această situație a determinat o reacție din partea comunităților evreiești care s-au mobilizat pentru a lupta împotriva dezagregării familiei, prin intermediul programelor educative și al serviciilor sociale. În vederea consolidării familiei, unele cercuri neortodoxe își încurajează membrii să vină împreună la sinagogă și să asiste la slujbe împreună, pe aceeași bancă. Pe de altă parte, la evreii originari din țările musulmane, cultul familiei a rămas deosebit de intens: vârstnicii se bucură de un adânc respect și există numeroase ocazii în care familia restrânsă sau lărgită se adună la un loc. Dacă unul din membrii familiei este bolnav sau lovit de vreo altă nenorocire, ceilalți nu ezită să își ofere sprijinul. Căminul evreiesc rămâne un factor esențial pentru perenitatea iudaismului: el asigură păstrarea conștiinței și a modului de viață evreiești.

FAMILIE, PURITATEA -EI

Ansamblu de legi care reglementează relațiile sexuale dintre soți. Acestea sunt interzise în timpul menstruației și încă șapte zile după aceea, denumite „zile curate". În tot acest interval, cuplurile practicante se abțin de la orice atingere fizică și evită să doarmă în același pat. La capătul acestei perioade de abstinență, femeia face o baie rituală (mikve) și, în aceeași noapte, se împreunează cu bărbatul ei. Legile purității familiale se întemeiază pe versetul Lev. 20,18: „Dacă un om se culcă cu o femeie care este la sorocul femeilor și-i descoperă goliciunea, dacă-i descoperă scurgerea și ea își descoperă scurgerea sângelui ei, amândoi să fie nimiciți din mijlocul poporului lor."

În epoca modernă, s-a observat că fecunditatea femeilor este mai mare exact în perioada în care legea permite reluarea raporturilor sexuale. S-a sugerat, totodată, că această abstinență periodică este de natură să contribuie la consolidarea relațiilor conjugale și la revigorarea vieții sexuale o dată cu reluarea contactelor în fiecare lună. Talmudul era deja conștient de acest aspect: „Bărbatul se obișnuiește prea mult cu nevasta lui, se satură de ea, de aceea Tora îl oprește să se apropie de ea [în fiecare lună], pentru ca el s-o iubească mereu ca în ziua nunții" (Nid. 31b). Respectarea legilor purității constituia, conform tradiției, unul din fundamentele familiei evreiești. În prezent însă, cei mai mulți evrei nu țin seama de aceste legi sau nici nu au habar de existența lor. Pentru evreii ortodocși, în schimb, ele își păstrează același caracter fundamental. De altfel, autoritățile halahice nu au încetat niciodată să susțină obligativitatea și însemnătatea lor. Totuși, în ciuda indicațiilor rabinice, legile purității au puțină trecere în afara comunităților foarte ortodoxe.

I. Femeia

La baza vieții sociale a iudaismului se află familia. Talmudul veghează constant să-i mențină puritatea și să-i asigure stabilitatea. Recunoscând locul de cea mai mare importanță pe care îl ocupă femeia în viața familiei, Talmudul îi atribuie un rang dintre cele mai onorabile. Mai ales dacă ținem seama de soarta femeii la popoarele din acea epocă, demnitatea pe care i-o conferă Talmudul capătă un relief care nu suportă nici o comparație. El n-o consideră sub nici un raport inferioară bărbatului. Dacă sfera sa de activitate diferă de cea care revine celuilalt sex, însemnătatea ei nu este deloc mai mică pentru bunul mers al comunității.

Adversarii iudaismului au dat o însemnătate mult prea marc dictonului următor: «Orice individ de sex masculin este obligat să rostească trei binecuvântări pe zi: pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu că a făcut din el un israelit, că nu l-a făcut să se nască femeie, că n-a făcut din el un bădăran» (Men., 43b). Contextul arată limpede că rugăciunea vrea să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru privilegiul legat de obligația de a îndeplini prescripțiile Tarei. Sub acest aspect, răspunderea bărbatului o depășea pe aceea a femeii, întrucât, dată fiind misiunea sa în viața domestică, femeia era scutită de un șir de îndatoriri religioase. Femeia este obiectul a trei porunci pozitive {hula, hadlaka, nida). Ea trebuia să oprească o bucată de aluat pentru a o da preoților (hala), trebuia să aprindă lumânările de Sabat (hadlaka), să vegheze asupra legilor de puritate ale familiei (nida). în general, halaha scutește femeia de poruncile pozitive punctuale: suflarea din șofar, șederea în suka, purtarea filacterelor și a veșmintelor rituale (talit, țițit) etc. Există totuși excepții de ia acest principiu, precum obligația de a asista la aprinderea candclabrului de Hanuka și la citirea cărții Estcr la Purim. Regula generală ar fi deci următoarea: «Femeile sunt scutite de obligațiile care sunt formulate cu termenul „trebuie" și a căror executare se cerc a avea loc într-un anumit moment al zilei» (Kid., 1, 7). în afara excepțiilor menționate mai sus, Talmudul nu stabilește nici o distincție în tot ce arc legătură cu responsabilitatea religioasă.

Principiul general era dedus din următorul text: «Iată legile pe care le vei înfățișa lor» (Ieșirea, 21, 1). «Scriptura îi așază pe bărbați și pe femei pe același plan față de toate legile Tarei» (B. k., 15a).

Este considerată meritorie femeia care își folosește influența pentru a-și încuraja soțul și fiii în dobândirea unei cunoașter. aprofundate a Tarei, lucru de care ea însăși este scutită din pricina multiplelor ocupații care îi umplu viața. «Cum își dobândesc femeile un merit? Trimițându-și copiii să studieze Tara la sinagogă și soțul să se instruiască în școlile rabinilor» (Ber., 17a).

Citatul următor subliniază cu tărie cât de hotărâtoare poate fi acțiunea pe care o exercită o femeie asupra existenței soțului său: «Se relatează că un israelit evlavios se însurase cu o femeie, cucernică și ea. Deoarece n-au avut copii, au divorțat. Bărbatul s-a recăsătorit cu o femeie rea; ea l-a stricat și pe el. Femeia divorțată s-a recăsătorit și ca. Soțul pe care 1-a luat era un om rău, dar ea 1-a adus pe drumul cel drept. Deci, totul depinde de femeie» (Geneza R., 17,7).

O altă istorioară, în întregime spre cinstea femeilor, are următorul cuprins: «Un împărat îi spunea lui rabi Gămăliei: „Dumnezeul vostru este un hoț, deoarece stă scris: „Dumnezeul cel Veșnic făcu să pogoare un somn adânc asupra lui Adam; el a adormit și Dumnezeu i-a luat una dintre coastele lui»" (Genezei, 2, 21). Atunci fiica rabinului se adresă tatălui său: „Dă-mi voie să răspund eu". Apoi ea i se adresă împăratului cu următoarele cuvinte: „Vă rog să-mi puneți la dispoziție un polițist, am o plângere. — Care-i problema? — Niște hoți au intrat la noi în timpul nopții și au furat o testea de argint, lăsând în locul ei una de aur. — Mi-aș dori și eu vizita unui asemenea pungaș!, strigă împăratul. Atunci fiica rabinului continuă: Așadar, a fost un lucru minunat pentru primul om că i s-a luat o coastă și a primit în schimb o femeie!"» (Sanh., 39a).

De ce a fost aleasă o coastă pentru crearea femeii? Iată ce se răspundea: «Dumnezeu s-a întrebat din ce parte a (corpului) bărbatului să facă femeia. Nu voi alege capul, zise El, pentru ca ea să nu ridice mândră propriul ei cap; nici ochiul, pentru ca să nu fie prea curioasă; nici urechea, pentru ca ea să nu se ducă să asculte pe la uși; nici gura, ca ea să nu fie prea vorbăreață; nici inima, pentru ca ea să nu fie prea geloasă; nici piciorul, pentru ca ea să nu plece mereu de acasă. O voi scoate dintr-o parte a corpului care rămâne ascunsă, pentru ca ca să fie modestă» (Geneza R., 18,2).

După câte se pare, idealul divin nu va fi realizat, căci nu sunt puțini rabini care atribuie femeii tocmai greșelile pe care Creatorul ar fi vrut să le evite. «Femeilor li se impută patru trăsături: sunt lacome, ascultă pe la uși, sunt leneșe și geloase. în plus, sunt vorbărețe și certărețe» (Ibidetn, 45, 6). În ce privește înclinarea lor spre flecăreală, se declara cam nepoliticos: «Zece măsuri de vorbe au coborât pe lume; femeile au luat nouă dintre ele, iar bărbații numai una» (Kid., 49b). Cât despre lenea femeiască, ca a devenit proverb: «Când ca doarme, îi cade din mână panerul». În schimb, s-a spus: «Femeia nu s-a obișnuit să rămână acasă trândăvind» (p. Ket., 30a).

În ce privește capacitatea intelectuală a femeii, nu se constată o unanimitate a părerilor. Uneori se declară că «femeile au spiritul luminos» (Sub., 33b); alteori, dimpotrivă, se contestă această trăsătură: «Femeia rămâne acasă, în timp ce bărbatul circulă în public și dobândește inteligență prin discuții cu alți bărbați» (Geneza R., 11, 1). Spre deosebire de această judecată, iată o alta formală: «Dumnezeu a dăruit mai multă inteligență femeii decât bărbatului». Și proverbe populare arată că femeia are spiritul judicios și, chiar dacă nu lasă să se întrevadă aceasta, ea urmărește cu tenacitate realizarea proiectelor sale. Iată două zicale de acest gen: «Femeia este mereu ocupată să uneltească, chiar și atunci când vorbește». «O gâscă umblă cu gâtul îndoit, dar nimic nu scapă ochilor ci» (Metf., 14b).

Sunt scoase în evidență și dragostea femeii pentru podoabe, precum și interesul pe care ea îl are pentru înfățișarea persoanei sale. «Lucrurile pe care femeia le dorește nu sunt decât podoabe» (Kit., 65c). «Toate gândurile femeii sunt pentru frumusețea ei. Dacă un bărbat vrea să facă plăcere femeii sale, să-i dea veșminte din in de calitatea cea mai bună» (Ibidem, 59b). Iată mai multe amănunte: «Podoabele femeilor sunt următoarele: roșu în jurul ochilor, părul împletit în bucle, fard pentru obraji. Femeii lui rabi Hisda îi făcea plăcere să împodobească fața nurorii sale. Odată, rabi Huna ben Hinena se afla Ia rabi Hisda. (Văzând ce face soția acestuia) el spuse: „Acest lucru este îngăduit doar unei tinere, nu unei femei în vârstă! — Dimpotrivă, strigă confratele său, lucrul acesta e permis și mamei tale și bunicii tale, chiar dacă este cu un picior în groapă, căci, după cum zice proverbul: O femeie de 60 de ani, la fel ca și o fetiță de 6 ani, aleargă atunci când aude sunet de tamburină"»(A/A., 9b).

Toți înțelepții sunt însă de acord să reproșeze femeilor o trăsătură hotărât caracteristică, anume predilecția lor pentru ocultism și pentru magie. Talmudul revine adesea asupra acestui fapt. «Femeile sunt lăsate pradă vrăjitoriei» (/orna, 83b). «Cu cât sunt mai multe femei, cu atât mișună mai multe vrăji» (Avot, 2, 8). «Majoritatea femeilor înclină spre vrăjitorie» (Scmh., 61a).

De aceea prescripția din Biblic: «Să nu Iași să trăiască o vrăjitoare» (Ieșirea, 22, 11) a fost scrisă la feminin.

Căsătoria. Divorțul

Biblia nu conține o legislație sistematică în privința divorțului. Cu toate acestea, cele două principii fundamentale în abordarea problemei decurg dintr-un pasaj biblic: ..Când cineva își va lua o nevastă și se va însura cu ea și s-ar întâmpla ca ea să nu mai aibă trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva rușinos în ea, să-i scrie o carte de despărțire și, după ce-i va da-o în mână să-i dea drumul de la casa lui" (Deut. 24.1-4). Din acest versete rezultă limpede că: 1. dreptul de a da divorț aparține în exclusivitate bărbatului și 2. actul de divorț trebuie să fie sub forma unui document scris (G/7/;. 20a). Cât despre ce înseamnă exact „ceva rușinos", înțelepții Mișnei au interpretat diferit această sintagmă. Școala lui Șamai crede că este vorba de infidelitate. În schimb, după școala lui Hilel. poate să fie și o greșeală mai măruntă, de exemplu,dacă nevasta a ars mâncarea. Rabi Akiva merge și mai departe, susținând că un bărbat are dreptul să-și lase nevasta dacă-și găsește alta mai frumoasă (Ghil. 9,10).

Există însă două situații în care bărbatul nu poate cu nici un chip să-și lase nevasta: dacă o acuză că n-a fost fecioară și se dovedește că acuzația este falsă (Deut. 22,13-19) și dacă a fost obligat să se însoare cu ea pentru că o violase (Deut. 22.28-29). Un bărbat nu putea să se însoare din nou cu fosta lui nevastă dacă între timp aceasta fusese măritată cu altul care murise sau o lăsase (Deut. 24,2-4). Preoții (cohanimi) nu aveau voie să se însoare cu femei divorțate (Lev. 21,7.14), interdicție care a rămas valabilă până în ziua de azi.

Literatura profetică și sapiențială dezaprobă la unison divorțul. Maleahi (2,14-16) scrie, reacționând probabil la obiceiurile vremii: „Căci Eu urăsc despărțirea în căsătorie, a zis Domnul, Dumnezeul lui Israel." În același pasaj,profetul descrie divorțul ca pe un act de perfidie, o trădare a legământului dintre soț și soție.

Deși, conform Bibliei, divorțul este apanajul bărbatului, documentele descoperite în colonia de la Elefantina din Egipt (sec. al V-lea î.e.n.) atestă că și femeia avea dreptul să ceară divorțul — libertate ce poate fi pusă pe seama unor influențe străine.

Talmudul spune că „altarul varsă lacrimi pentru bărbatul care-și lasă nevasta dintâi" (Saiih. 22a) și, într-adevăr, epoca talmudică aduce modificări importante la legea divorțului. Cea mai însemnată dintre ele constă în stabilirea unor situații în care bărbatul putea fi obligat de tribunal să-i acorde nevestei sale divorțul: 1. când, după zece ani de căsnicie, nu aveau copii; 2. când soțul contracta o boală respingătoare; 3. când soțul nu vroia sau nu putea să-și întrețină nevasta; 4. când refuza să aibă relații conjugale cu ca; 5. când continua s-o bată, deși fusese avertizat de tribunal să înceteze. Aceste prevederi par să fi fost menite să echilibreze situația, dând și femeii posibilitatea de a rupe o căsnicie intolerabilă. Deși,prin lege, bărbatul nu putea fi silit să divorțeze, Talmudul rezolvă problema arătând că omul trebuia constrâns de tribunal, fie și recurgând la forță, până când spune singur: „Vreau să divorțez." Sunt pomenite în Talmud cazuri în care „bărbatul este forțat să divorțeze de femeia lui". în Israel, unde nu există divorț civil, tribunalele rabinice ezită să uzeze de forță în cazurile care se înscriu în prima categorie, chiar dacă este clar că mariajul respectiv și-a pierdut orice rațiune de a fi. Totuși, tribunalele uzează uneori de constrângere, declarând că soțul care, în ciuda cererii tribunalului, refuză să divorțeze, se face vinovat de sfidarea curții. în această situație, bărbatul este predat autorităților laice care-l țin la închisoare până consimte să se supună hotărârii tribunalului rabinic. De regulă, înainte de a se adresa tribunalului, cuplul care intenționează să divorțeze întocmește un document legal prin care se stabilește cine va păstra copiii, cum se vor împărți bunurile comune, precum și un acord de pensie alimentară. În lipsa unui astfel de document, problemele respective rămân la latitudinea tribunalului rabinic.

Dacă nevasta înnebunește, bărbatul nu poate să divorțeze de ea. Totuși, dacă boala este incurabilă, el se poate recăsători cu condiția să obțină o aprobare în acest sens. semnată de o sută de rabini.

Actul de divorț (ghet) se redactează de către un scrib (șefer) și reproduce parțial o formulare a Mișnei. Documentul, scris aproape integral în aramaică, pe pergament, trebuie legalizat și semnat de doi martori. Ortografia și forma (12 rânduri) sunt prezentate amănunțit în literatura halahică. După ce soțul i-l înmânează oficial soției, actul este luat de rabinul care supervizează procedura. Acesta taie documentul în cruce, ca să nu mai poată fi folosit din nou, apoi îi dă femeii un alt certificat (petor), care atestă că este divorțată și că poate să se recăsătorească. Femeia însă nu poate contracta o nouă căsătorie mai devreme de 90 de zile de la divorț.

Un decret (takana) al lui Rabenu Gherșom (cea. 960-1030), reflectând probabil schimbări deja intervenite în practica uzuală, a revoluționat legea divorțului la așchenazi și a fost acceptat chiar și de unele comunități sefarde. El stipula că bărbatul nu poate divorța de nevasta lui fără consimțământul acesteia. Drepturile soției deveneau astfel aproape egale cu cele ale soțului și divorțul nu mai putea fi obținut decât cu acordul părților. Alți autori halahici au întărit decretul ulterior, declarând nule și neavenite toate divorțurile pronunțate fără respectarea noii legi. Un veac și jumătate mai târziu, Rubenu Tam a emis o ordonanță stabilind că asentimentul soției putea fi omis în uncie situații excepționale. Dacă, de pildă, soția se convertea la creștinism și părăsea comunitatea evreiască, tribunalul nu mai era dator s-o citeze și să-i ceară acordul. în astfel de cazuri, acțiunea de divorț a soțului era de ajuns.

Deși legea divorțului a cunoscut schimbări considerabile de-a lungul timpului, anumite probleme persistă până în ziua de azi. Dat fiind că soțul este cel ce înmânează actul de divorț soției, divorțul devine imposibil dacă bărbatul, să zicem, pleacă de acasă și domiciliul lui nu este cunoscut. De asemenea, numai în Israel, tribunalul rabinic arc putere de constrângere asupra soțului. în ambele situații, soția devine o aguna (o femeie „legată") și nu se poate recăsători după legea evreiască. Autoritățile halahice s-au străduit secole de-a rândul să rezolve această problemă și s-au avansat diferite soluții. O takima, propusă de Saul *Lieber-man și adoptată în 1953 de Adunarea rabinică (conservatoare), prevede introducerea în contractul de căsătorie (keluba) a unei clauze prin care soții consimt să se supună hotărârii unui bel clin (tribunal religios) conservator în cazul apariției unor grave neînțelegeri între ei. Validitatea clauzei a fost pledată cu succes în fața curții supreme a statului New York într-un proces care a creat un precedent juridic. Dacă soțul, în ciuda clauzei, refuză să se prezinte în fața tribunalului rabinic, acesta poate dizolva căsătoria conform principiului talmudic al anulării retroactive (hajkaat kidușin), divorțul nc-maifiind necesar în această situație. Invocat într-o serie de cazuri în epoca posttalmudică, principiul a fost rareori folosit pentru anularea unei căsătorii și nu este în general recunoscut de autoritățile halahice ortodoxe. Iudaismul reformat a renunțat complet la practica divorțului religios, divorțul civil fiind considerat ca suficient pentru a putea contracta o nouă căsătorie.

A se căsători și a întemeia o familie era o prescripție religioasă, prima din toate poruncile pe care Dumnezeu i-a adresat-o omului (Facerea, 1, 28). Talmudul insistă asupra acestui lucru: «Cel care nu se căsătorește trăiește fără bucurii, Iară binecuvântare, fără bine» (leb., 62b). «Un celibatar nu este un om în sensul deplin al cuvântului, căci stă scris: „El i-a creat bărbat și femeie, i-a binecuvântat și i-a numit cu numele de om" (Facerea, 5,2)» (Ibidein, 63a). A avea o femeie înseamnă a avea o casă; de aici zicala: «Casa unui bărbat este femeia sa» (lama, 1, 1), iar rabi lose zicea: n-am strigat-o niciodată pe femeia mea altfel decât «Casa mea» (Șab., 118b).

Este recomandată căsătoria timpurie. Pentru un bărbat este preconizată vârsta de 18 ani (Avot, 5,24). «Căsătoriți-vă fiul câtă vreme mâinile voastre mai sunt pe grumazul lui, de la 16 la 22 de ani sau, după altă opinie, de la 18 la 24 de ani» (Kid., 3()a). Stă scris că «Sfântul Unic (binecuvântat fie El!) veghează ca un bărbat să se căsătorească cel mai târziu până la 20 de ani și îl blestemă dacă n-a făcut-o până la acea dată» (Ibidein, 29b). Dar se insistă ca bărbații să nu se căsătorească nechibzuit dacă situația pe care o au nu le permite să întrețină o soție. Talmudul deduce din Deuteronom (20,5—7) următoarea îndrumare: «Tora ne învață drumul corect pe care trebuie să mergem: un bărbat trebuie, în primul rând, să clădească o casă, apoi să sădească o vie, și după aceea să se însoare» (Sat., 44a). Atât de importantă este căsnicia, încât «pentru ca să te căsătorești îți este îngăduit să vinzi chiar și un sul al Torei; mai este un singur alt caz pentru o asemenea îngăduință: nevoia de a-ți procura mijloacele pentru a-ți continua studiile». Este aspru condamnată căsătoria pentru bani: «Oricine se însoară cu o femeie pentru averea ei va avea copii care îl vor face de rușine» (Ibidein, 70a). Dacă nu există iubire conjugală, aceasta va avea urmări în caracterul copiilor.

Tatăl are datoria capitală să dea devreme un soț fiicei sale. Versetul: «Să nu-ți necinstești fiica împingând-o spre prostituție» (Levit., 19, 29) era aplicat tatălui «care întârzie să-și mărite fiica ajunsă la vârsta cuvenită» (Sanh., 76a). Legal, această vârstă era atinsă la 12 ani și jumătate, deși minoratul fiicei luase sfârșit la a douăsprezecea ci aniversare. După o lege talmudică, este interzis unui om să-și căsătorească fiica atâta timp cât ea este minoră, până ce ea a crescut și a spus: «Vreau să mă căsătoresc cu cutare» (Kid., 41a). Dacă tatăl o căsătorea totuși mai devreme, ea avea dreptul să rezilieze căsătoria când ajungea la vârsta de 12 ani; iar anularea avea loc fără divorț.

Domnea convingerea potrivit căreia căsătoriile nu numai că se fac în cer, dar sunt hotărâte încă înainte de naștere. «Cu 40 de zile înainte de crearea unui copil, o voce din ceruri (bat Kol) enunță că el se va căsători cu fiica cutăruia» (Sat., 2a). Pe această credință se bazează o istorie clasică. Iat-o: «O doamnă romană 1-a întrebat pe un rabin: în câte zile a creat universul Sfântul Unic (binecuvântat fie El!). — în șase zile. — De atunci și până acum ce mai face ci? — Organizează căsătoriile. — Zău, cu asta se ocupă'? Și eu pot face așa ceva. Am o mulțime de sclavi de ambele sexe; îi voi împerechea într-un răstimp mult mai scurt. — Acest lucru care vi se pare atât de simplu, zise rabinul, este pentru Dumnezeu la fel de greu cât și despărțirea apelor Mării Roșii. După asta, își luară rămas bun. Ce a făcut doamna romană'? A chemat o mie de sclavi din fiecare sex, i-a aliniat și a poruncit ca fiecare sclav să se însoare cu sclava pe care ea o indică. în răstimpul unei singure nopți, ea a reglementat această mie de căsătorii. A doua zi, perechile apărură în fața stăpânei lor. Starea lor era jalnică. Unul avea o rană la frunte, altul avea un ochi spart, un al treilea avea un picior rupt. O femeie zicea: Nu-1 vreau. Un bărbat spunea despre „soția" lui: N-o vreau. Atunci doamna trimise după rabin și îi spuse: Ceea ce mi-ai zis este perfect adevărat. Nu există o zeitate asemănătoare Dumnezeului tău, Tara ta este adevărată» (Geneza R.,6X, 4).

Sfaturile înțelepte pe care Talmudul le dă cu privire la alegerea unei soții arată că, în practică, această alegere era liberă. De exemplu, el condamnă cu tărie diferența excesivă de vârstă. Textul din Levitic pe care l-am citat mai sus era aplicat și unui tată «care-și dă fiica de soție unui bătrân» (Sanh., 76a). Se mai spune: «Acela care își mărită fiica cu un om în vârstă sau care ia pentru tânărul său fiu o bătrână cade sub incidența următorului verset: „Dumnezeu nu va ierta să adaugi beției setea" (Deuteronom, 29, 19 s.)» (tafem, 76b).

Se știe că, atunci când un bărbat murea fără a lăsa pe urma sa copii, văduva lui era obligată să se căsătorească cu fratele celui decedat; în legătură cu aceasta, Scriptura declară că «bătrânii din orașul său îl vor chema (pe cumnatul văduvei) și îi vor vorbi». (Deuteronom, 25, 8). Talmudul comentează: «Aceasta arată că bătrânii îi dădeau un sfat folositor: Dacă el era tânăr și femeia în vârstă, sau viceversa, ei îi spuneau: Ar fi o nesăbuință să te căsătorești cu o femeie mult mai tânără (sau mai în vârstă) decât tine; însoară-te cu o femeie a cărei vârstă se potrivește cu a ta și nu adu discordia în casa ta» (leb., 101b).

Deci, când făceai o alegere, trebuia să iei precauții înțelepte. «Chibzuiește când îți alegi o nevastă», sfătuiește Talmudul (Ibi-dem, 63a). Spre deosebire de cutuma care era respectată în țările din Orient, legea rabinică stipulează că «este interzis unui bărbat] să se căsătorească cu o femeie fără s-o fi văzut mai înainte, ca nu' cumva să descopere după aceea la ea un beteșug și să nu-i fie silă > de ea» (Kid., 41a). Nici principiul eugenie nu era neglijat, după cum se poate vedea din următorul sfat: «Un bărbat cu statură înaltă nu trebuie să se însoare cu o femeie înaltă, pentru ca ei să nu aibă copii costelivi, delicați; un bărbat scund nu trebuie să se însoare cu o femeie prea scundă, ca nu cumva copiii lor să rămâisa niște pitici» (Ber., 45b). Altă recomandare: «Când alegi o femeie, coboară o treaptă» (leb., 63a), căci, dacă iei de nevastă o femeie cu un rang social mai înalt cu al tău, riști să fii privit de sus de dânsa și de ai ei.

Căsătoria avea drept scop educarea unei familii, iar idealul era inițierea băieților în Tara. În aceste condiții, credința în ereditate stârnea dorința vie de a lua în căsătorie fiica unui cărturar. «Un bărbat ar trebui să vândă tot ce posedă pentru a se putea însura cu fiica unui cărturar, deoarece dacă s-ar întâmpla să moară sau să fie izgonit din țară, ar putea avea încredere eă copiii săi vor fi bine instruiți. Să nu se însoare cu fiica unui ignorant, căci dacă el moare sau este izgonit din țară, copiii săi nu vor mai învăța nimic. Un bărbat ar trebui să-și vândă toate bunurile pentru a se căsători cu fiica unui învățător sau pentru a-și căsători propria fiică cu un cărturar. Este ca și cum ai uni boabe de strugure cu alte boabe de strugure, ceea ce e bine și plăcut. Dar să nu se însoare cu fiica unui ignorant; ar fi ca și cum ai uni boabe de strugure cu niște boabe sălbatice, ceea ce este rău și respingător» (Pes. 49a).

Idealul conjugal promovat de către Talmud era dintre cele mai înalte. De obicei, el desemnează căsătoria prin cuvântul Kidu-șin, «sfințire». îi dă acest nume pentru că «soțul sustrage femeia sa din lume, ca și cum ca ar fi dedicată sanctuarului» (Kid., 2b). Aceasta implică cea mai strictă puritate la ambii parteneri. «Imoralitatea în casă este ca un vierme pe o plantă» (Sot., 3b). Este nenorocirea și pierderea ambilor soți. Un proverb zicea: «El printre fructele coapte, ca printre plantele în creștere».

În termeni mai clari, se declară că «atunci când și soțul și soția sunt merituoși, șehina locuiește împreună cu ei; în caz contrar, îi arde focul» (Ibidem, 17a). Această afirmație se bazează pe faptul că vorbele ebraice iș (soț) și ișa (femeie) formează o anagramă cu vorbele care semnifică: Dumnezeu (Yah) și foc (eș).

Alte texte care preconizează o viață de familie onorabilă sunt: «Cel care își iubește soția ca pe sine însuși, o cinstește mai mult decât pe sine, își îndrumă fiii și fiicele pe drumul cel drept, îi căsătorește devreme când au ajuns la vârsta potrivită; unui asemenea om i se aplică zicala: „Vei ști atunci că în cortul tău domnește pa cea" (Iov, 5, 24)» (leb., 62b). «Cinstește-ți soția; făcând așa, k vei îmbogăți. Un bărbat trebuie să aibă totdeauna grijă de cinste;! pe care o datorează soției sale; doar atunci se manifestă binecuvântarea în casa lui». (B. m., 59a). «Un bărbat trebuie să cheltuiască pentru alimentația lui personală mai puțin decât îi permit mijloacele, pentru îmbrăcăminte atât cât îi îngăduie mijloacele, și mai mult decât mijloacele pe care le are pentru a-și cinsti femeia și copiii, deoarece aceștia depind de el, în vreme ce el însuși depinde de Acela care a vorbit și Universul a fost creat» (Hui., 84b).

Soțul și soția sunt îndemnați să se considere reciproc ca tovarăși de muncă. De aici, proverbul: «Dacă soția îți este mică de statură, apleacă-te și vorbește-i în șoaptă» (B. m., 59a). Cu alte cuvinte: bărbatul să nu se creadă superior, să se sfătuiască cu femeia sa în legătură cu treburile sale. Este adevărat că în același text se găsește și indicația contrarie: «Cel care urmează sfaturile soției sale cade în ghehenă», dar această concluzie a fost dedusă din cazul extrem al regelui Ahab, care s-a potrivit — în dauna sa — sugestiilor lui Iezabcl.

Îndeosebi la începuturile epocii talmudice, când mai exista încă templul, încheierea căsătoriilor nu avea loc fără a lăsa un oarecare spațiu notei poetice. De exemplu, iată ce ni se povestește: «Israeliții nu aveau altă zi mai fericită decât 15 Av și ziua ispășirilor, când tinerii locuitori din Ierusalim ieșeau îmbrăcați cu haine albe împrumutate pentru această ocazie, ca să nu-i umilească pe aceia care n-ar fi avut o asemenea îmbrăcăminte proprie. Iar fetele din Ierusalim se duceau să danseze în vii, strigând: „Tineri, ridicați-vă privirile și vedeți pe cine vreți să alegeți ca soție. Nu țineți seama de frumusețe, gândiți-vă mai curând la familia fetei"» (Taan., 4, 8).

De obicei, dragostea cea mare era pentru prima femeie. De aceea sunt aforismele: «Când prima femeie a unui bărbat moare înainte de el, este ca și cum el ar fi văzut cu propriii săi ochi distrugerea templului. Când prima femeie a unui bărbat moare înainte de el, totul se întunecă în fața ochilor săi» (Sanh., 22a). «Un bărbat care se căsătorește a doua oară își va reaminti tot-dc?vna ce a fost și ce a făcut prima sa soție» (Ber., 32b).

Ca și Biblia, Talmudul autoriza poligamia, dar nu sfătuia să fie practicată. în paginile sale se întâlnesc păreri variate în această problemă. «Un bărbat se poate căsători cu atâtea femei câte socotește că este bine să aibă» (feb., 65a), afirmă o autoritate rabinică. O alta declară că «nu pot fi mai multe decât patru» (Ibidem, 44a). Totuși un al treilea rabin susține următorul principiu: «Un bărbat este obligat să divorțeze de femeia sa dacă ea dorește aceasta, atunci când el își mai ia o soție» (Ibidem, 65a). în ce îl privește pe marele preot, toți înțelepții erau de acord să admită că nu-i era îngăduit să aibă mai mult de o femeie (Iama, 13a). O istorie arată chiar că un asemenea caz ar fi fost privit ca ceva abominabil. «Fiul lui rabi Iehuda Prințul consacrase studiului 12 ani, departe de soția sa. Când s-a reîntors, a constatat că ea devenise sterilă. Aflând despre aceasta, tatăl său zise: „Ce-i de făcut? Dacă o repudiază, lumea va spune că această soție cucernică și-a așteptat zadarnic soțul vreme de mulți ani. Dacă el își mai ia o femeie pe lângă prima, lumea va spune că el are femeia sa și concubina sa!". Și atunci rabi Iehuda a început să se roage pentru nora sa și ea a fost vindecată de sterilitatea ei» (Ket., 62b).

Dar, în pofida tuturor precauțiilor luate, se întâmpla uneori ca un menaj să se găsească nepotrivit. în Talmud nu lipsesc opinii în această privință. «în Palestina, când un bărbat își lua o femeie, el obișnuia să-i pună întrebarea dacă aceasta este mâța sau moțe (leb., 63b). Cheia acestei întrebări ciudate o aflăm în două texte biblice: «Acela care a găsit (mata) o femeie a găsit fericirea» (Prov., 18,22). Și: «Găsesc (moțe) că femeia este mai amară decât moartea» (Eccles., 7,26). Că nu toate femeile au realizat perfecțiunea reiese limpede din observații precum acestea: «Printre cei care nu vor vedea niciodată ghehena se plasează acela care arc o femeie rea» (Erub., 41b). «Bărbatul condus de femeia sa face parte din aceia a căror existență nu este o viață» (Beții, 32b).

Sub legislația talmudică, dacă un bărbat și o femeie doreau să se despartă, dizolvarea căsătoriei lor nu ridica nici o problemă «O femeie rea este ca o lepră pentru soțul său. Cum poate fi vindecată? S-o repudieze prin divorț și (astfel) va fi vindecat de lepra sa» (feb., 68b). Se declara chiar că «dacă un bărbat are o femeie rea, divorțul este pentru el o datorie religioasă» (Ibidem).

În primul secol al erei noastre, școlile lui Șamai și Hillcl aveau vederi opuse în interpretarea textelor biblice (Deuteronom, 24, 1) care permit unui bărbat să-și alunge femeia «dacă ca nu mai are trecere în fața lui, deoarece a descoperit la ea ceva rușinos». Cuvintele «ceva rușinos» semnifică literal: «goliciunea (sau: slăbiciunea) unui lucru», ceea ce școala lui Șamai explica astfel: «Un bărbat n-are dreptul să-și repudieze soția decât dacă a descoperii că-i este necredincioasă». Cât despre școala lui Hillcl, ca se oprea la interpretarea vorbelor «ceva rușinos»3 și declara următoarele: dacă ca nu mai are trecere în fața lui». R. Akiva deduce: «El o poate repudia chiar, dacă zărește o femeie mai frumoasă decât ea» (Ghit., 9). Teoria cea mai largă, cea a discipolilor lui Hillcl, a precumpănit și a devenit lege.

Rabinii mențineau sistemul patriarhal al Bibliei, în virtutea căruia soțul exercita o autoritate absolută. Această regulă nu este discutată niciodată în Talmud. «O femeie poate fi repudiată, fie că ea consimte, fie că nu e de acord, dar un soț nu poate ii repudiat decât cu consimțământul său» (leb., 14, 1). Despărțirea consta într-o scrisoare de divorț, numită ghet, înfățișată femeii de către soț, fie personal, fie prin intermediul unui trimis al său. De fapt, numai soțul era cel care lua inițiativa divorțului, iar femeia nu-și putea repudia soțul. Deci această procedură o afecta pe femeie. Acest fapt era recunoscut și dădea loc la căutarea unor garanții, pe care vom avea prilejul să le discutăm mai departe.

Legea talmudică declară că «o femeie care a comis un adulter va fi repudiată» (Ket., 3, 5). Cu excepția acestui caz, desfacerea căsătoriei nu era încurajată, deși era admisă. Iată o spusă solemnă: «Dacă cineva își repudiază prima soție, altarul însuși varsă lacrimi asupra ci, după cum stă scris: „Iată încă ce mai faceți: acoperiți cu lacrimi altarul Domnului…, pentru că Cel Veșnic a fost martor între tine și femeia tinereții tale, căreia acum nu-i ești credincios"» (Malahi, 2, 13s). Aceste cuvinte: «El (Dumnezeu) urăște repudierea» erau comentate în acest fel de către un rabin: «Dacă tu o urăști (pe femeia ta), fă-o să plece». Dar un alt rabin le explica altfel: «Urât este acela care își lasă nevasta». Cele două texte sunt împăcate admițând că ultimul text se referă la prima soție, iar primul text — la a doua soție (Ghit., 90b).

O împrejurare putea preveni divorțuri pripite: anume faptul că această despărțire impunea să fie plătită ketubu, indemnizație conjugală daTorată legal femeii. Astfel, versetul care spune: «Domnul m-a dat pe niște mâini cărora nu le pot sta împotrivă» (Plângeri, 1, 14) era aplicat «unui bărbat care are o femeie rea, căreia, dată fiind ketuba sa, el îi datorează o sumă mare» (leb., 63b). Dar dacă purtarea femeii era scandaloasă, soțul putea divorța fără a plăti suma prevăzută în ketubu. «Iată în ce cazuri căsătoria este desfăcută fără ca femeia să primească ceea ce i se daTora în virtutea ketubei: dacă femeia a încălcat legea evreiască, de pildă circulând în public cu capul descoperit; dacă a uneltit intrigi pe stradă; dacă a stat de vorbă cu primii veniți; dacă a blestemat copiii soțului său, în prezența acestuia; dacă are o voce prea puternică, adică dacă vecinii pot auzi ce se petrece în casa ei» (Ket.,1,6).

Întrucât căsătoria avea ca scop să crească copii, sterilitatea femeii împiedica realizarea scopului. De aceea s-a stipulat că «dacă un bărbat se însoară cu o femeie și stă împreună cu ea zece ani fără ca ea să aducă pe lume un copil, nu-i este îngăduit acestui bărbat să fie scutit (de datoria de a procrea). Când a repudiat această femeie, ea se poate recăsători și al doilea său soț va rămâne și el împreună cu dânsa timp de zece ani. Dacă se constată din nou sterilitate, perioada de zece ani va fi calculată din momentul când a avut loc o ratare» (Zeb., 6, 6).

Cât despre tulburările mintale, în loc să fie considerate ca un motiv de divorț, ele puneau, dimpotrivă, piedici la desfacerea căsătoriei. «Dacă o femeie este lovită de nebunie, soțul său n-o poate repudia, iar dacă un soț devine alienat, el nu poate divorța» (Ibidem, 14,1). De ce? Pentru că, lipsită de protector, femeia slabă de minte ar deveni victima unor oameni rău intenționați. Iar dacă soțul afectat de asemenea tulburări nu poate divorța, aceasta se întâmplă deoarece pentru a da divorț (ghet) este nevoie să fii conștient de acțiunile tale.

Deși teoretic, așa cum am arătat, numai soțul putea pune capăt căsniciei, de fapt lucrurile nu stăteau așa. Iată cazurile în care avea loc această insistență: refuzul de a consuma căsătoria (Ket., 13, 5); impotența soțului (Ned., 11, 12); incapacitatea sau reaua voință arătată femeii, refuzând să o trateze cum se cuvine (Ket., 77a). «Dacă un bărbat s-a jurat să nu aibă nici un raport conjugal cu femeia sa, școala lui Șamai îi acordă un răstimp de două săptămâni, iar școala lui Hillel numai o săptămână» (Ket., 5,6); dacă, la sfârșitul acestei perioade el nu și-a anulat jurământul și n-a reînceput să coabiteze cu femeia sa, el este silit să divorțeze. Și o femeie se poate elibera de o căsătorie care îi displace, făcând jurământ să se refuze soțului său. Soțul are dreptul să anuleze acest jurământ și, dacă femeia persistă în atitudinea sa, el o poate repudia fără a-i plăti suma convenită prin ketuba (Ibidem, 63b).

O femeie mai poate divorța și dacă soțul său contractează o boală respingătoare sau întreprinde un fel de muncă ce-1 face respingător pentru ea. Dacă la un bărbat se manifestă defecte, tribunalul nu-1 va sili să-și repudieze femeia. R. Șimon b. Gămăliei zicea: «Aceasta pentru defectele de mică importanță, dar în caz de defecte grave, bărbatul este obligat să divorțeze. în următoarele cazuri divorțul este obligatoriu; dacă este atins de lepră sau dacă are un polip; dacă adună excremente de câine; dacă este turnător de cupru sau tăbăcar, fie că avea aceste meserii încă înainte de căsătorie, fie că a început să le exercite după căsătorie. R. Meir declara că în toate aceste cazuri, chiar dacă existase o înțelegere prealabilă între soți, femeia era autorizată să folosească acest argument: am crezut că-l voi putea suporta, dar acum văd că nu pot. înțelepții menționează că (dacă a existat o înțelegere) femeia este obligată să îndure aceste lucruri, cu excepția leprei, de care s-ar molipsi (Ket., 7,91).

Lipsa de acasă a soțului sau abandonarea femeii nu erau o cauză de divorț, oricare ar fi fost durata cât femeia a rămas fără știri de la soț. Femeia nu era autorizată să se recăsătorească decât în cazul când o mărturie demnă de încredere declara că cel absent este mort. în acest punct era admisă o concesie importantă, spre deosebire de dreptul comun. într-adevăr, nu se respectă legea care pretinde doi martori pentru a stabili un fapt. Era suficientă o singură atestare acceptabilă pentru ca să poată fi presupusă moartea soțului (feb., 88a). Pe de altă parte, în unele cazuri, femeia putea fi autorizată să nu plece din țară împreună cu soțul ei, dacă aceasta nu-i plăcea. «Soțul vrea să plece în Palestina și femeia refuză s-o facă? Va fi obligată să-l urmeze; dacă persistă în a se opune, va fi repudiată, fără plata ketubei. Dacă femeia este aceea care vrea să plece în Palestina și soțul refuză, acesta va fi obligat să se decidă; dacă nu consimte, vor divorța și soțul va plăti ketuba. Dacă femeia vrea să părăsească Palestina și soțul nu vrea, femeia va i constrânsă să rămână; daca refuză, va fi repudiată, fără a i se plai ketuba. Dacă soțul este cel care vrea să părăsească Palestina și femeia se opune, soțul va fi obligat să rămână pe loc, iar dacă re fuză, el va fi silit să divorțeze, plătind ketuba» (Ket., 110b).

În ansamblu, se paie că legea divorțului nu apăsa prea greu asupra soartei femeii. Oricât de ușoară a fost desfacerea căsăto riei, nu este deloc stabilit că s-ar fi abuzat de aceasta. înaltul ideal al vieții conjugale, inculcat și practicat sub regimul talmudic, poate cu ajutorul perspectivei unei separări posibile fără dificultate în caz de uniune nefericită, a tins în fapt să ridice sensibil nivelui relațiilor conjugale în sânul iudaismului.

Copiii

Dorința arzătoare de a avea copii, în special fii, care îi caracteriza pe orientali, se reflectă adesea în paginile Talmudului. Un joc de cuvinte face din copii (banim) niște constructori (bonim). Pe ei se sprijină viitorul, nu numai al familiei, ci și al comunității (Ber., 64a). O sterilitate voită este condamnată ca un păcat grav; se poate constata aceasta citind istoria legendară a unei discuții între Isaia și regele Eze-chias; «Isaia a venit la regele Ezcchias și i-a spus: Așa vorbește Domnul: „Dă casei tale poruncile tale, căci vei muri, nu vei mai trăi" (Isaia, 38, 1). Ce semnifică aceste cuvinte: „Vei muri, nu vei mai trăi"? — „Vei muri" în această lume. „Nu vei mai trăi" în lumea care va să vină. Ezechias întrebă: „De ce această pedeapsă aspră? — Pentru că nu ți-ai îndeplinit datoria de a procrea copii. — Iată motivul: Cu ajutorul Spiritului Sfânt, am văzut că din mine se vor naște copii nedemni. — Ai pătruns deci tainele Celui mai mizericordios. Trebuia să-ți fie de-ajuns să execuți ceea ce ți s-a prescris, lăsându-1 pe Sfântul Unic (binecuvântat fie El!) să facă ce socotește că este bine» (Ber., 10a).

În cazul în care concepția era susceptibilă să o pună în primejdie pe mamă, folosirea unor procedee anticoncepționale era nu numai autorizată, ci și recomandată. Legea se exprimă în felul următor: «Există trei categorii de femei care trebuie să evite maternitatea: minorele, femeile care sunt deja gravide și femeile care alăptează; primele, de teamă ca sarcina să nu le fie fatală, femeile însărcinate — de teamă să nu avorteze, femeile care alăptează — de teamă ca o nouă sarcină să nu le oblige să-și înțarce copilul, care ar putea să moară din această cauză» (leb., 12b).

Istoria patetică despre rabi Meir și cei doi fii ai săi ilustrează de minune felul în care erau apreciați copiii. «S-a întâmplat că, în timp ce rabi Meir era în casa de studiu în după amiaza unei zile de Sabat, cei doi fii ai săi au murit acasă. Mama lor îi culcă într-un pat și îi acoperi cu un lințoliu. Când s-a terminat Sabatul, rabinul s-a înapoiat acasă; el întrebă unde îi sunt copiii. Femeia îi zise: „Aș vrea să te întreb ceva. Cu mai mult timp în urmă, a venit careva aici și mi-a încredințat spre păstrare un obiect de valoare. Acum el îl cere înapoi. Trebuie sau nu să i-l restitui? — Neapărat, orice obiect lăsat în păstrare trebuie înapoiat proprietarului său. — Ei bine, fără ca măcar să-ți cer consimțământul, am restimit". Ea îl luă de mână, îl duse în cealaltă odaie și ridică lințoliul care acoperea trupurile. La vederea lor, el izbucni într-un plâns amar. Sărmana femeie îi spuse soțului său: Nu mi-ai spus tu că ceea ce îți este dat spre păstrare trebuie înapoiat la cerere? „Domnul a dat, Domnul a luat înapoi. Fie binecuvântat numele Său!". (Iov, 1,21)» (lalkut Prav., paragr. 964).

Această povestire nu exprimă numai o deplină supunere la hotărârile divine, dar arată și că părinții își socotesc copiii ca un dar prețios dat de Dumnezeu spre păstrare cu grijă și cu multă dragoste.

Sunt numeroase textele care arată preferințele ce se dădeau fiilor în raport cu fiicele și care explică și motivele acestor preferințe. De exemplu, iată cum era interpretat textul care spune: «Cel Veșnic l-a binecuvântat pe Abraham în toate lucrurile» (Facerea, 24, 1). «Ce înseamnă ,,în toate lucrurile?". Un rabin răspunse: Să nu aibă fiice. Altul, mai politicos, răspunse: Să aibă numai o fiică» (R.b., 16b). «Soția unui rabin născu o lată. El fu foarte dezamăgit. Pentru a-l consola, tatăl său îi spuse: Lumea a sporit (cu o unitate). Dar un alt rabin îi zise: Tatăl tău nu te consolează cu adevărat, deoarece este o axiomă rabinică faptul că, dacă lumea nu poate exista decât cu ființe de ambele sexe, fericit cel ai cărui copii sunt fii, nenorocit cel care nu arc decât fiice» (Ibidem).

Erau preferați fiii, deoarece erau un sprijin pentru părinții lor îmbătrâniți și puteau satisface ambiția paternă de a-i vedea devenind învățați vestiți. Neplăcerea de a avea fiice este menționată într-un citat din Siracid pe care l-a păstrat Talmudul. «Stă scris: O fiică este o comoară falsă pentru tatăl ei. Teama pe care 6 resimte pentru ca îl face să-și piardă somnul de noapte. Cât timp ea este mică, ci se teme să nu fie sedusă; în adolescență, se teme să nu se rătăcească; când c la vârsta măritișului, tatăl se teme că ea nu va găsi un soț; când e măritată, el se teme ca ca să nu fie sterilă; când a îmbătrânit, cine știe dacă ca nu se va apuca de vrăjitorie» (Sanh.,100b). Aceeași idee într-o explicație a binecuvântării sacerdotale: «Fie ca Domnul să te binecuvânteze și să te păzească» (Numeri, 6, 24); «Să te binecuvânteze dându-ți fii; să te păzească să ai fiice, deoarece ele au nevoie de o supraveghere amănunțită» (Numeri R., 11, 5).

Faptul că fiecare își iubește copiii mai mult decât orice, mai mult chiar decât pe părinții săi, a devenit proverbial: «Dragostea unui tată se îndreaptă spre copiii săi, iar dragostea copiilor se îndreaptă spre propriii lor copii» (Sot., 49a). A îngriji copiii, a veghea la bunăstarea lor, în special a întreține orfanii, era recomandat ca o lucrare bună, demnă de toată lauda. «Binecuvântat eslc cel care practică dreptatea tot timpul» (Ps., 106, 3): aceasta se referă la omul care își hrănește copiii câtă vreme sunt mici. Un rabin declară că acest text se aplică oricui primește la el orfani si îi căsătorește» (Ket., 50a).

Mai multe avertismente înțelepte sunt date părinților în ceea ce privește metodele bune sau proaste de comportare cu copiii. Rezultatul prost al atitudinii părtinitoare a lui lacob față de Iosif a inspirat următorul sfat: «Un om nu trebuie să facă niciodată deosebiri între copiii săi» (Șah., 10b). Se recomandă calea de mijloc între excesul de indulgență care nu corectează greșelile și severitatea peste măsură. «Dacă cineva se abține să pedepsească un copil, acesta va fi în cele din urmă un desfrânat fără speranță» (Exod. R., 1,1). Dar nu trebuie pedepsit un copil ajuns Ia vârsta adultă (M.K., I7a). Pe de altă parte, «omul nu trebuie să-și terorizeze excesiv copiii» (Clhit., 6b). Înțelepciunea față de copii și de femei constă în «a-i respinge cu mâna stângă și a-i atrage cu mâna dreaptă» (Seinuhot ,2,6).

Erau citate cazuri în care amenințarea cu pedeapsă dusese un băiat la sinucidere. De aceea se declara că «omul nu trebuie să-și amenințe niciodată copilul, ci să-i pedepsească imediat sau să nu spună nimic» (Ibidem).

Iată și altă recomandare, pe care am scmnalat-o mai înainte: «Niciodată să nu spui unui copil că-i vei da ceva și să nu-ți ții promisiunea, căci în felul acesta îl înveți sa mintă» (Suk., 46b).

Educația

Răspunderea principală care revenea părinților consta în a-și obișnui copiii să trăiască în așa fel încât să fie membri ai comunității lui Israel. Trebuiau făcute din ci inele solide ale lanțului neîntrerupt care să transmită, neștirbit, patrimoniul religios din generație în generație. în acest scop, datoria ineluctabilă nu era alta decât a inocula copiilor inițierea în cunoașterea Torei. Porunca: «Să le întipărești în mintea copiilor tăi» (Deuteronom, 6, 7) era privită cu toată seriozitatea și era inserată în rugăciunile rostite dimineața și seara.

Talmudul subliniază de nenumărate ori însemnătatea acestei datorii. «Acela care întipărește Tora în mintea copiilor săi face parte dintre aceia care culeg cu bucurie roadele ei pe lumea aceasta, iar capitalul subzistă pentru lumea care va să vină» (Sub., 127a). «Acela al cărui fiu muncește în Tora este ca și cum n-ar trebui să moară nicicând» {Geneza /?., 49,4). «Pe cel care își învață fiul cu Tora Scriptura îl socotește ca și cum ar fi primit-o el pe muntele Horcb, căci stă scris: „Tu o vei face cunoscută copiilor tăi și copiilor copiilor tăi" (Deuteronom, 4,9) și îndată după aceea: „în ziua în care ai stat în fața Dumnezeului tău, la Horcb" (Ibidem, 10)» (fier., 21b).

Un motiv al valorii deosebit de ridicate care era atribuită educației era dragostea de instruire. Un proverb foarte răspândit afirmă că «dacă ai dobândit cunoașterea, nu-ți lipsește nimic, dar dacă îți lipsește cunoașterea, n-ai dobândit nimic» (Levit. /?., 1,6). Mai mult decât atât, exista convingerea profundă că însăși existența comunității depinde de răspândirea cunoașterii. Este greu, pentru a exprima importanța educației, să folosești termeni mai energici decât cei din următoarele aforisme: „Nu vă atingeți de unșii mei și nu faceți nici un rău profeților mei" (I Cron., 16,22). „Unșii mei" înseamnă copiii din școli. „Profeții mei" sunt dascălii lor. Lumea nu există decât prin mijlocirea suflului școlarilor. Nu avem dreptul să întreruperii instruirea lor, nici măcar pentru a reconstrui templul. Orașul în care nu s-ar găsi nici un școlar va fi distrus» (Șab., 119b).

Foarte semnificativă este o legondă care face parte dintr-o veche omelie: «N-au existat niciodată pe lumea aceasta filosofi care să poată fi comparați cu Balaam, fiul lui Bcor și cu Oenomaos din Gadara. Toți păgânii veniră la acesta din urmă și îi spuseră: „Cum am putea lupta cu succes împotriva poporului lui Israel? — Duceți-vă, răspunse el, la sinagogile și la școlile lor; dacă auziți acolo vuietul copiilor care își recită lecțiile, nu-i veți putea răpune, căci patriarhul lor (Isaac) le dă această asigurare: «Vocea este cea a lui Iacob, dar mâinile sunt cele ale lui Esau» (Facerea, 27,22), ceea ce înseamnă că atunci când auzi vocea lui Iacob în casele de adunare, mâinile lui Esau sunt neputincioase"» (Geneza R., 65,20).

Ca urmare a acestei dorințe vii de instruire a copiilor, au fost instituite școli. Se pare că prima încercare în această direcție a făcut-o Simeon b. Șetah, în prima jumătate a secolului I dinaintea erei noastre. Dar un plan școlar mai sistematic a fost instituit de către Ioșua b. Gamla, care a fost mare preot cu câțiva ani înainte de distrugerea templului. «Păstrați o amintire bună omului al cărui nume a fost Ioșua b. Gamla, căci fără el Israel ar fi uitat Tora. înainte de ivirea lui, fiecare părinte trebuia să-și instruiască singur copilul, dar în felul acesta un orfan nu primea nici o învățătură, căci nu exista cine să i-o dea. S-a hotărât de aceea să fie stabiliți la Ierusalim dascăli care să-i învețe pe copii; părinții care locuiau în afara orașului urmau să-și aducă acolo copiii pentru a fi instruiți. Atunci s-a stabilit să fie instalați instructori (de un grad superior) în fiecare district, punând sub conducerea acestora pe băieții de 16 și de 17 ani. S-a întâmplat însă ca, atunci când dascălul avea să se plângă de unul dintre elevii săi, acesta să se revolte și să lipsească de la școală. în cele din urmă, a venit Ioșua ben Gamla, care a hotărât să fie stabiliți instructori în fiecare provincie și în fiecare oraș și să le fie încredințați copiii încă de la vârsta de șase sau șapte ani» (B.b., 21a).

Acesta trebuie considerat ca cel mai vechi document care atestă instituirea unei instruiri universale într-o țară. Cu timpul, se parc că acest sistem excelent a început să decadă, așa încât un rabin a ajuns să declare: «Dacă Ierusalimul a fost distrus, aceasta s-a întâmplat numai pentru că oamenii neglijau să-și trimită copiii la școală» (Șab., 119b). Exprimându-și în acest fel, el urmărea mai puțin să relateze pur și simplu un fapt istoric, cât să-și convingă contemporanii cât de periculoasă este nefolosirea școlilor pentru instruirea copiilor lor.

De altfel, nu toți părinții se arătau atât de neglijenți. în Talmud se povestește că un anumit rabin nu mânca nimic dimineața până nu-și ducea copilul la școală (Kid., 30a).

În secolul al III-lea, un rabin numit Hiya a făcut multe spre a trezi interesul pentru o educație elementară. Iată propriile sale spuse: «M-am străduit să împiedic ca Israel să uite Tora. Cum am procedat? Am tors in, am urzit plase și am prins cerbi. Pe acesta am copiat Pentateuhul. Apoi m-am stabilit într-un loc, unde m-am ocupat de instruirea unor copii. Pentru cinei dintre ci am predat cele cinci cărți ale lui Moise, iar pe alți șase copii i-am instruit în șase capitole ale MișneiK După aceea le-am spus: „Voi lipsi o bucată de vreme. Până Ia întoarcerea mea, fiecare dintre voi să-i învețe pe ceilalți Pentateuhul și Mișna în acest fel am împiedicat ca Tora să cadă în uitare în Israel» (B.m., 85b).

Merită să observăm cu cât zel se proceda la instruirea tuturor copiilor, indiferent de situația părinților lor. Copiii săraci nu erau nicidecum neglijați. Ba chiar un proverb spunea: «Să ai grijă de copiii celor săraci, căci de la ci vine Tara» (Ned., 81a).

În sistemul școlar al lui loșua b. Gamla, instruirea începea de la vârsta de 6-7 ani. Tratatul Avat (5, 24) recomandă chiar ca moment de pornire vârsta de 5 ani. Dar în altă parte se găsește următoarea recomandare: «înainte de șase ani nu trebuie acceptat un copil ca elev; începând de la șase ani să-l acceptăm și să-l îngrășăm cu Tora, ca și cum ar fi vorba de îngrășarca unei vite» (B.b., 21a). Toate autoritățile talmudice erau de acord că educația trebuie începută devreme: «numai studiul căpătat în tinerețe poate produce o impresie care durează».

În legătură cu aceasta, un rabin a declarat: «Cu ce se aseamănă acela care învață ca un copil? Cu cerneala care a servit să se scrie pe o hârtie curată. Și cu ce se aseamănă acela care învață ca un bătrân? Cu cerneala care s-a folosit pentru a scrie pe o hârtie murdară» (Avot, 11,25). Iată și alte afirmații referitoare la același subiect: «Dacă cineva învață Tora cât timp este tânăr, vorbele Tor el pătrund în sângele său și ies limpezi de pe buzele sale. Exact contrariul se petrece dacă ele sunt învățate la bătrânețe. Prin urmare, arc dreptate proverbul când zice: „Dacă nu le dorești cât limp ești tânăr, cum ai să ajungi la ele când ai îmbătrânit?"» (A.R.N., 24).

Talmudul îți creează impresia că școlile erau ceva obișnuit iar elevii — numeroși. Un rabin din secolul al II-lea afirma următoarele: «în orașul Betar existau 400 de sinagogi și în fiecare sinagogă câte 400 de dascăli elementari, având fiecare 400 de elevi (Cihit., 58a). Iată ce spunea alt rabin, în secolul al III-lea: «La Ierusalim existau 294 de tribunale și tot atâtea sinagogi, case de studiu și școli elementare» (Ket., 105a). Evident, aceste cifre sunt exagerate, dar arată oricum că instituțiile de învățământ nu lipseau.

Profesiei de educator i se acorda o mare considerație, era deosebit de stimată. În unele cazuri, legea evreiască îl pune pe dascăl mai presus decât părinții elevilor, «căci părinții se mărginesc să dea copiilor viață pe lumea aceasta de jos, în timp ce dascălul îi îndrumă spre viața care va să vină» (B.m., 2, 11). Se povestește că trei rabini călătoreau împreună să inspecteze starea educației ui cuprinsul Palestinei. «Ei au ajuns îritr-o localitate în care nu se afla nici un institutor. Au spus locuitorilor: „Aduccți-ne pe proteguitorii orașului!. A fost adusă garnizoana. Rabinii spuseră: ..Aceștia nu sunt protectorii orașului, ci distrugătorii lui. — Atunci cine sunt protectorii? au fost întrebați ei — Dascălii. Ei erau atât de buni paznici ai cetății iudaismului. încât era îndreptățit îndemnul: «Fie ca teama de stăpânire să fie egală cu frica de ceruri» (Avot, 4, 15).

Educatorului i se cereau calitățile morale și religioase cele mai înalte. I se aplica idealul descris de Malahi, 2,7: «Buzele preotului trebuie să păstreze știința și din gura lui așteptăm sa auzim legea, căci el este un trimis al Dumnezeului oștirilor». Iată în ce fel era comentat acest text: «Dacă educatorul este ea un trimis al Domnului oștirilor, așteptați să auziți din gura lui Toni: dacă nu lace asta, așteptarea nu arc rost» (M.k., 17a).

Răbdarea avea o însemnătate esențială în activitatea unui educator, «căci un om care nu se poate stăpâni nu poate preda învățătura». (Avot,2, 8).

O autoritate rabinică și-a exprimat preferința pentru un institutor cât mai în vârstă. «Cu cine seamănă acela care se duce să se instruiască pe lângă un tânăr? Cu omul care mănâncă aguridă și bea vin din pivnița sa (adică vin făcut din struguri verzi). Iar unul care se dorește instruit de un om în vârstă seamănă cu unul care mănâncă struguri copți și bea vin vechi» (Avod, 4, 20). Dar un coleg i-a adus următoarea obiecție: «Nu te uita la sticlă, ci la conținutul ei. O sticlă nouă poate fi umplută cu vin vechi, iar sticla veche poate să nu conțină nici măcar vin nou» (Ibidem. 7, 11).

Talmudul ne informează într-o anumită măsură asupra metodelor de instruire care erau folosite pe atunci. Se recomanda ea elevii dintr-o clasă să fie în număr limitat, pentru ca dascălul să poată supraveghea personal pe fiecare elev. «Numărul maxim de elevi care să fie încredințați unui singur dascăl pentru instruirea lor elementară este de 25. «Un dascăl trebuie să se exprime totdeauna în termeni conciși față de elevul său» (Pes., 3b). Deși se foloseau cărți de citire și era cultivată arta scrierii, materialul era costisitor și rar, astfel încât învățământul consta mai ales în exersarea memoriei prin repetare constantă. «Maestrul trebuie să repete lecția până ce elevul a învățat-o» (Erub., 54b). În ce privește studentul, «dacă învață Tora și nu reîncepe mereu s-o cerceteze, el seamănă cu omul care însămânțează și nu recoltează» (Sanh.. 99a). «Cel care repetă lecția sa de 100 de ori nu este la fel cu acela care o repetă de 101 ori.

Pentru a ajuta memoria, se recomandă studierea cu glas taie. Se relatează că un maestru spunea elevului său: «Deschide gura și studiază Scrierile Sfinte; deschide gura și studiază Mișun pentru ca ele să rămână eu tine» (Erub., 54a). In același context, este vorba despre un student care își învăța lecțiile fără a le rosti distinct; rezultatul a fost că la capătul a trei ani nu mai știa nimic.

Remarcabil este un fragment din Talmud care ne informează cum erau inițiați copiii în alfabetul ebraic. Pentru a ajuta memoria și a face învățământul mai atrăgător, erau formate cuvinte cu liecare literă, iar alfabetul slujea deja să dea o instruire religioasă și morală. Această lecție merită să fie ci Uită în întregime. «Se povestește că astăzi vin la cercul de studiu copii care recită lucruri al căror echivalent nu era spus nici măcar în vremea lui loșua, fiul lui Nun. A și B sunt inițialele a două cuvinte care înseamnă: „a dobândi înțelegere", G și D sunt inițialele vorbelor care înseamnă: .,a fi binefăcător pentru cel sărac". Din ce motiv piciorul lui G este îndreptat spre 13? Pentru că omul care face bine aleargă după cei sărac. De ce piciorul lui D este îndreptat spre G? Pentru a indica laptul că săracul înaintează spre cel care îl va ajuta. De ce fața lui D se îndepărtează de G? Pentru a ne învăța că milostenia se tace în taină, spre a nu-l umili pe acela care o primește. H și V desemnează numele Sfântului Unic (binecuvântat fie EI!) Z. RH. T, D, K, L indică: Dacă acționezi în acest sens (față de săraci), Sfântul Unic (binecuvântat fie El!) te va susține, ți se va arăta favorabil, îți va face binele, îți va da o moștenire și te va încununa în lumea viitoare.

Iată un M deschis și un M închis, care semnalează că unele doctrine sunt accesibile pentru rațiune, în timp ce altele îi scapă.

Iată un N îndoit și un N drept: cel care poartă credință lui Dumnezeu când se îndoaie (adică în vreme de restriște) va fi tot așa și în vremuri normale.

S și A furnizează două cuvinte care semnifică: „Să ai răbdare față de cel sărac" sau, după altă versiune: „Folosește proeede mnemonice" când studiezi Tara, pentru a-ți ajuta memoria s-o rețină.

lată un P curbat și un P drept, care figurează o gură deschisă și o gură închisă.

Iată un TZ curbat și un TZ drept, care arată că dacă un om este drept când se îndoaie (sub vremuri neprielnice), la fel va fi în timpuri normale.

K este inițiala lui „sfânt" și R inițiala lui „nesăbuit", „rău". Pentru ce K întoarce spatele lui R? Sfântul Unic (binecuvântat fie El!) zice: „Nu-I pot privi pe cel rău!". De ce piciorul lui K se îndreaptă spre R? Sfântul Unic (binecuvântat fie El!) zice: „Dacă cel rău se căiește, el poate intra prin interstițiu (și să se întâlnească asifel cu Sfântul Unic).

CH este inițiala cuvântului „ipocrizie", iar TH litera finală a cuvântului „adevăr". Pentru ce cuvântul care înseamnă „ipocrizie" (șeker) este format din trei litere consecutive ale alfabetului, în timp ce cele trei litere care formează cuvântul „adevăr" (emet) se găsesc respectiv la începutul, la mijlocul și la sfârșitul alfabetului? Pentru că ipocrizia este un lucru obișnuit, iar adevărul un lucru rar. Pentru ce cuvântul „ipocrizie" se odihnește pe un punct, în timp ce cuvântul „adevăr" are o bază solidă? Ca să ne învețe că adevărul persistă, spre deosebire de ipocrizie, de falsități» (Șah., 104a).

În școlile elementare era vorba mai ales să fie predate elevilor limba ebraică și Pentateuhul. Suntem informați că, în studierea celor cinci cărți ale lui Moise, se începea cu Leviticul. «De ce facem ca elevii să pornească de la Levitic și nu de la Facerea? Sfântul Unic (binecuvântat fie El!) a zis: întrucât copiii sunt puri, iar sacrificiile sunt și ele ceva pur, atunci cei puri să înceapă prin a se ocupa de lucruri pure» (Levit. /?., 7, 3).

Existau opinii variate cu privire la problema dacă trebuie studiată limba greacă. În ceea ce privește gândirea greacă, aproape -toată lumea era împotriva ci. Un rabin declara cu vehemențã: blestemat fie omul care a predat fiului său filosofia greacă» U. 82b). Motivul era efectul dăunător pe care ea îl produce asupra spiritului celor care se ocupau cu această filosofic. Un rabin ne informează următoarele: «în școala tatălui meu existau o mie de elevi; cinci sute studiau Tora, iar cinci sute — filosofia greacă: dintre aceștia din urmă n-a mai rămas nimeni, în afară de mine și de nepotul meu» (Ibidem, 83a). Se admite totuși că se cuvine o acută deosebirea între limba greacă și filosofic (Ibidem). Dimpotrivă, câțiva învățați recomandau călduros studierea limbii grecești. Binecuvântarea lui Noe: «Fie ca Dumnezeu să lărgească locurile stăpânite de lafet; el să locuiască în corturile lui Sem>< (Facerea, L), 27) era interpretată astfel: «Fie ca srjsele lui laici (adică limba Greciei) să se găsească în corturile lui 3em» (Mei>., 9b). De altf-l, un rabin care, întrebat fiind dacă un om putea să permită fiului său învățarea limbii grecești, a răspuns că-i era îngăduit, dacă găsea pentru asta un timp care să nu fie nici ziua, nici noaptea, și se referea în această privință la ioșua, 1,8. Dar unui dintre colegii săi declara: «Un om poate preda limba greacă fiicei sale, deoarece aceasta va fi pentru dânsa un talent» (p. Pea, 15c). Studenții erau împărțiți în patru categorii: «Există patru feluri de discipoli: aceia care pricep repede, dar uită tot atât de repede; ceea ce câștigă dispare prin ceea ce pierd; aceia care înțeleg greu și uită greu; la ei pierderea este compensată prin câștig; aceia care înțeleg repede și uită greu; ei au partea cea bună; aceia care înțeleg meu, dar uită repede; ci au partea cea rea» (Avot, 5, 15). Altă caracterizare: «Există patru varietăți printre cei eare se așază în lata înțelepților: ei seamănă fie cu un burete, fie cu o pâlnie, cu o strecurătoare sau cu un ciur. Buretele asoarbe totul. Strecurătoarca lasă să curgă vinul, dar reține drojdia. Ciurul evacuează tărâțea și reține ăina de calitate» (Ibidem, 18).

Sistemul educativ al Talmudului rezerva vreun loc pentru fete? în această privință se întâlnesc teorii diametral opuse. Astfel, un învățat declara: «Fiecare om este obligat să-și învețe fiica cu preceptele Tarei». îndată după aceea însă întâlnim aforismul: «Cei care predă Tom fiicei sale acționează ca și cum ar iniția-o la obscenitate» (Sot., 3,9). Trebuie să admitem că majoritatea înțelepților profesa și practica cea de-a doua opinie. De pildă, se observa că în Deuteronom, 11, 19, «îți vei învăța copiii», cuvântul ebraic «copiii» semnifică literal «fiii tăi», ceea ce exclude fiicele {KkL, 30a). Iar un rabin spunea: «Este preferabil ca spusele Torei să ardă în loc decât să fie făcute cunoscute unor femei» (p. Sot., XOa). Ni se mai relatează că atunci când o femeie a dorit să afle de la un rabin despre vițelul de aur, ca a primit următorul răspuns: «O femeie nu are ce să caute la învățătură, ea trebuie să știe să folosească fusul» (loina, 66b).

Este probabil că aceste puncte de vedere se referă Ia ceea ce noi numim educația superioară. Așa cum am arătat mai sus, toate obligațiile religioase, cu excepția uneia singure, priveau femeile tot atât de mult cât și pe bărbați. Prin urmare, ele aveau nevoie de instruire, deși mai puțin adâncită.

Dar această antipatie față de acordarea unei instruiri extinse femeilor ar putea rezulta și din alte motive. Conducătorii religioși ai Israelului știau ceea ce se întâmpla în Grecia și la Roma, unde educația femeilor le aducea în relații neîntrerupte cu bărbații, de unde rezulta uneori o delăsare a moralității. Teama că s-ar putea ajunge la aceasta se poate observa în aforismul citat mai sus, care lacc aluzie la obscenitate. În afară de aceasta, cu siguranță că rabinii nu ignorau ce se petrecea în creștinism, unde unele femei, inspirate de fervoarea lor religioasă, se consacrau celibatului. Comunitatea evreiască, care considera căsătoria ca starea pe care o vroia Dumnezeu, nu putea privi decât cu repulsie o asemenea perspectivă. Talmudul îi denunță pe unii indivizi «distrugători ai lumii», printre care există «ipocriții de sex feminin» (Sot., 3, 4), adică femeile cu pictate peste măsură. Eoartc probabil că, pentru a se opune acestor tendințe, rabinii se arătau atât de puțin favorabili unui studiu aprofundat pentru femei.

Cinstirea părinților

Cinstea care trebuie arătată părinților este o obligație religioasă căreia Talmudul îi acordă o importanță capitală. Este unul din preceptele, prin îndeplinirea cărora omul culege cu bucurie roadele în lumea aceasta pământeană, iar capitalul îi este păstrat pentru lumea care va să vină (Pes., 1,1). «Scrierile sfinte așează anstirea părinților pe aceeași linie cu datoria de a-l cinsti pe Atot-puternicul; stă scris: «Cinstește-ți tatăl și mama» (leșire11, 2), precum și «Cinstește-l pe Domnul cu bunurile tale» (Prov. ', 9). De asemenea, Scriptura pune teama (adică respectul) pentru )ărinți pe aceeași linie cu teama de Cel Veșnic; stă scris: «Fiecare dintre voi va respecta pe tatăl și pe mama sa» (Levit., 19, 3), precum și: «Te vei teme de Domnul, Dumnezeul tău» (Deuteronom, 6, 13) (Kid. 30b).

Din primele două texte se degaja concluzia că datoria față de părinți este chiar mai strictă decât cea care se pretindea față de Dumnezeu. «Mare este preceptul de a-și cinsti părinții, deoarece

Sfântul Unic – Dumnezeul poporului lui Israel – îi atribuie chiar mai multă importanță decât cinstirea care-i este acordată lui însuși. Stă scris: „Cinstește-ți tatăl și mama", precum și „Cinstește-L pe Cel Veșnic cu bunurile tale". Cu ce îl cinstești pe Dumnezeu? Cu ceea ce ți-a icordat, de pildă aducând la îndeplinire legi precum cele ale picclor care trebuie lăsate pe câmp, ale colțului ogorului, ale iijmclor, ale milosteniei față de sărac etc. Dacă ai mijloacele să e conformezi acestor porunci, fă-o, dar dacă aceste mijloace îți lipsesc, nu ești obligat s-o faci. Fie că ai sau nu ai mijloacele, ești obligat să îndeplinești porunca, chiar dacă ești un cerșetor care îmbla din poartă în poartă» (Pea., 15d).

Există cel puțin un caz în care cinstirea lui Dumnezeu depă-ește cinstirea daTorată părinților și anume atunci când respectarea winților ar antrena nesupunerea la o poruncă divină. «Ne-am putea gândi că chiar dacă un tată ar porunci fiului său să se întineze sau să nu înapoieze un obiect pierdut pe care el 1-a găsit, fiul ar fi obligat să se supună; de aceea trebuie predat următorul text: „fiecare om trebuie să-și respecte mama și tatăl și trebuie să respecte Sabaturile mele" (Levit., 1 3, 3). Fiecare dintre voi este legal și prin cinstirea care îmi este daTorată mie» (leh., 6a).

Mai sus sunt folosiți doi termeni: a se teme și a cinsti, lată cum sunt definiți ei:«Prin „a se teme" trebuie înțeles că el nu arc v<ne să ia locul tatălui său, să se așeze pe scaunul acestuia, să-i contrazică spusele sau să acționeze împotriva părerilor lui. Prin „a cinsti" trebuie înțeles că are datoria să-i asigure alimente, băutură, locuință, să-t ajute în toate și pentru toate» (Kid.. 31b).

În porunca a cincea, tatăl este menționat cel dintâi, dar în Le-vii., 19, 3, mama este menționată prima. Pentru a explica această deosebire, a fost emisă o teorie bazată pe atitudinea psihologică a unui fiu față de fiecare dintre părinții săi. «A fost revelat și cunoscut față de Acela care a vorbit și a adus universul la existență, că un fiu va înclina să-și cinstească mama mai mult decât pe tatăl său. pentru că mama îl câștigă prin vorbe pline de bunătate. De aceea Sfântul Unic a dat întâietate tatălui în porunca privind cinstirea datorată părinților. Dar a fost revelat si cunoscut în fața Lui și faptul că un fiu trebuie să se teamă mai mult de tatăl său decât de mama sa, deoarece tatăl este cel care îl învață.

S-a tras concluzia că în ce privește pietatea filială există egalitate între tată și mamă. Totuși, după legea talmudică, în caz de conflict în datoriile filiale, trebuie dată preferință tatălui. Un rabin a fost întrebat: «Dacă tatăl mi-ar spune: „Dă-mi apă să beau", și mama mi-ar face aceeași cerere, cui trebuie să-i răspund în primul rând — Atunci lasă cinstirea datorată mamei tale și cinstește-ți tatăl, căci atât mama ta, cât și tu aveți datoria să-i cinstiți pe el» (Kid., 31a).

O casă în care copiii îsi respectă părinții dobândește harul prezenței divine. «Atunci când un om își cinstește tatăl și mama, Sfântul Unic (binecuvântat fie El!) zice: „Țin socoteală de aceasta ca și cum aș locui împreună cu ei și aș fi cinstit și Eu". Iar când unom își năpăstuiește părinții. Sfântul Unic (binecuvântat fie El!) zice: „Am făcut bine că n-am rămas împreună cu ei, căci aș fi fost mâhnit și Eu"» (Ibidem, 38b și seq.).

Chiar dacă este martor la o provocare a tatălui său, un fiu este obligat să se stăpânească, să nu facă nimic lipsit de respect. Un rabin a fost întrebat: «Până la ce limită trebuie un om să-și cinstească părinții? — Presupuneți, răspunse el, că tatăl apucă o pungă plină cu bani și o aruncă în mare, fiul său fiind de față; acesta nu are voie să-l umilească» (Ibidem, 32a). Altă ipoteză: «Dacă un om își vede tatăl încălcând o prescripție a Torei, să nu-i spună: „Tată, încalci Legea", ci: „Tată, iată ce stă scris în Tora". Se va obiecta că exprimându-se în acest fel, fiul l-ar chinui și de aceea s-a recomandat să fie preferate următoarele exprimări: „Tată, în Tora există cutare și cutare verset"» (Ibidem), lăsându-1 astfel pe tată să tragă singur concluzia cuvenită.

Cinstirea nu trebuie doar să fie arătată prin vorbe; ea trebuie să fie inspiratoarea corectă a actelor. Citim în Talmud: «Un om care și-a hrănit tatăl cu păsări grase a meritat totuși ghehena, în vreme ce altul care și-a trimis tată) să macine la moară a meritat raiul. Cum de s-a putut întâmpla așa ceva? Iată explicația: Pentru primul, tatăl i-a spus: „Fiule, unde ai găsit aceste păsări? — Bătrâne, i-a răspuns el, mănâncă și taci din gură, deoarece câinii mănâncă și nu vorbesc". Cât despre celălalt, el era pe cale să macine la moară, când a sosit din partea regelui o poruncă de rechiziționare a morarilor. El îi spuse atunci tatălui său: Ia locul meu de aici, eu mă voi duce să macin pentru rege; în acest fel, dacă va fi vorba de vreo pedeapsă, este mai bine să o îndur eu» (p. Pes., 15c).

Unii rabini erau renumiți pentru respectul special pe care îl arătau mamei lor. Despre unul dintre ei se spune că: «atunci când o auzea pe mama sa umblând, el striga: „Mă scol în picioare în fața șehinei"» (Kid., 31b). Despre rabi Tarfon se povesteau multe istorii. De exemplu: «De fiecare dată când mama sa vroia să se urce în pat, el îngenunchea și ea urca pe dânsul; ca să coboare din pat, el proceda la fel» (Ibidem). «într-o zi de Sabat, mama sa coborî pentru a se duce în curtea casei; unul din papucii săi îi alunecă. Atunci el își puse mâinile sub picioarele mamei sale și ca merse astfel pe mâinile fiului său până ce a ajuns la pat, să se culce. Odată, când Tarfon era bolnav, înțelepții au venit să-1 vadă. Mama lui le zise: „Rugați-vă pentru fiul meu, Tarfon, care mă tratează cu mai mult respect decât mi se cuvine". Ei o întrebară de ce spune așa și ea le povesti istoria cu papucul. Atunci ei strigară: „Chiar dacă ar fi făcut de un milion de ori mai mult, tot n-ar fi îndeplinit nici jumătate din ceea ce Toru ne poruncește să facem în ce privește cinstirea părinților noștri"» (p. Pea., 15c).

Cele mai bune istorii privitoare la acest subiect sunt atribuite unui străin. «Un rabin a fost întrebat: „Până unde trebuie să meargă cinstirea părinților?". El răspunse: „Vedeți ce-a făcut un anumit păgân care locuia în Ascalon, pe numele lui Dama, fiul lui Nethina. S-a întâmplat că înțelepții au vrut să cumpere de la el niște pietre prețioase pentru efod, ceea ce i-ar fi adus un câștig de 600 000 (alții spun 800 000). Dar pentru asta îi trebuia o cheie care se afla sub perna tatălui său, care atunci dormea. Fiul refuză să-1 deranjeze. După un an, Sfântul Unic îl răsplăti făcând să se nască în cireada sa o vițică roșie. înțelepții lui Israel veniră s-o cumpere de la el. El le zise: Știu că dacă vă voi cere tot argintul de pe lume, ați accepta să-mi plătiți această sumă, dar vă cer numai să-mi dați suma pe care am pierdut-o când am adus cinstire tatălui meu"» (Kid., 31a).

Se parc că mama lui era slabă de minte și se purta cu el în public într-un chip deosebit de penibil, dar ci o suporta cu o abnegație desăvârșită. «El prezida consiliul orașului. O dată, mama îl pălmui în prezența întregii adunări. Papucul de care ea se slujea pentru a-l lovi îi scăpă din mână. El îl ridică de jos și i-l întinse, pentru ca ca să nu fie nevoită să se aplece» (p. Pea., 15c). «Altădată, el purta o haină de mătase brodată cu aur și ședea în compania unor nobili, oameni de scamă. Mama sa veni, îi smulse haina, îl lovi la cap și îl scuipă în față. Dar el n-o făcu de rușine» (Kid., 31a).

Respectul față de părinți se cuvine arătat și după moartea lor. «Fiecare om trebuie să-și cinstească tatăl, viu sau mort. Dacă a murit, fiul, când are prilejul să vorbească despre el, nu trebuie să spună: „Așa spunea tatăl meu", ci: „Așa vorbea tatăl meu, dascălul meu; fie ca eu să fiu ispășirea morții sale". Aceasta, vreme .Ic 12 luni după ce tatăl a decedat.

Conceptul de cãsãtorie

Deja din momentul Creației, căsătoria făcea parte din planul divin, așa cum arată istoria lui Adam și a Evei. Căsătoria este considerată o poruncă divină, o legătură sacră și mijlocul prin care fiecare individ se poate realiza deplin. Iudaismul legitimează căsătoria ca instituție socială, îi acordă statut ontologic, o situează într-un cadru de referință cosmic și nu pune niciodată la îndoială că aceasta este starea naturală și de dorit pentru orice adult. Căsătoria monogamă dintre un bărbat și o femeie este similară căsătoriei dintre Dumnezeu și poporul său (Osea 2,21-22; Cântarea Cântărilor) și căsătoriei dintre Sabat și poporul evreu. Contractând căsătorii, bărbații și femeile participă la cosmosul divin. Potrivit Zoharului, sufletul care coboară din cer este alcătuit din două părți, una masculină și alta feminină, care se separă și merg să locuiască în trupuri diferite: dacă se dovedesc merituoase, ele vor fi din nou reunite prin căsătorie. Căsătoria este norma și modul de viață ideal. Marele preot nu putea celebra riturile de lom Kipur dacă nu era căsătorit. În epoca talmudică, un înțelept era rareori necăsătorit.

Căsătoria este mai mult decât un contract între un bărbat și o femeie. Este o taină, o instituție a cărei semnificație cosmică este legitimată de motive religioase. Căsătoria este numită kidușin („sfințire") iar iudaismul îi conferă sfințenie căsătoriei, dându-i o recunoaștere divină.

Conceptul de kidușin înseamnă că femeia nu mai poate fi dată în căsătorie altei persoane (Kid. 2b); el presupune exclusivitatea și conduce astfel la intimitate. Căsătoria este ridicată de la nivelul unui contract privat la acela al moralității. Principalul obiectiv al unei căsătorii este construirea unui cămin, a unei unități independente (Gen. 2,18-24), a unei familii și, prin însuși acest fapt, participă la perpetuarea neamului omenesc (Gen. 1,28). Conform legii biblice, tânărul căsătorit era scutit de armată timp de un an; „Când un bărbat s-a însurat cu o femeie tânără, să nu plece la oaste, ci să fie liber pentru casa Iui timp de un an ca să bucure femeia cu care s-a luat" (Dcut. 24,5). Biblia îngăduia bărbatului să-și ia încă o nevastă, dar bigamia a fost interzisă în comunitățile așchenaze ca urmare a unui decret din anul 100 al lui Rabenu Gherșom Meor ha-Gola. În prezent, acest decret este în vigoare în aproape toate comunitățile evreiești, atât sefarde cât și așchenaze. O femeie căsătorită nu avea niciodată dreptul de a-și lua încă un soț.

Biblia ne dă puține informații despre ceremonia de căsătorie. Cu toate acestea, negocierile legate de încheierea unei căsătorii sunt descrise prin diferite exemple. Căsătoriile fiilor și fiicelor erau aranjate de tatăl lor. Astfel, Abraham trimite un slujitor de încredere să-i caute o soție pentru Isaac (Gen. 24,35-53) iar Iuda pune la cale căsătoria primului său născut (Gen. 38,6). O dată propunerea de căsătorie acceptată de tatăl fetei sau. în absența sa, de fratele ei mai mare, părțile se puneau de acord asupra cuantumului și a naturii sumei (mohar) pe care trebuia să o plătească viitorul soț. În vremurile vechi, soțul își „cumpăra"' soția sau soțiile, care deveneau proprietatea sa. Legea evreiască pune limpede în evidență concepția potrivit căreia soțul este acela care ia în căsătorie o femeie și nu invers. în epoca celui de-al Doilea Templu, exista însă o oarecare libertate de opțiune personală, căci de două ori pe an (la 15 Av și de lom Kipur) tinerii necăsătoriți își puteau alege viitoarele soții dintre fetele care dansau în vii. Talmudul stipulează: „Este interzis unui bărbat să-și logodească fiica minoră. Ceremonia de căsătorie propriu-zisă era ea însăși, la origine, un contract civil între soți, deși cărțile târzii ale Bibliei îl numesc „legământ" (Mal. 2,4; Prov. 2,17). Căsătoria era precedată de o perioadă de logodnă (1 Sam. 18,17-19). Ceremonia, indiferent de natura ci, era prilej de bucurie: se cântau cântece de dragoste în cinstea mirilor (Cânt. 4,1-7), urmate de un mare banchet (Gen. 29,27; Jud. 14,10) care dura în mod normal șapte zile (Gen. 29,7; Jud. 14,4).

În epoca talmudică, rămânând în prelungirea tradiției biblice, căsătoria evoluează în mod semnificativ. O noutate importantă se referă la mohar. Deoarece tatăl miresei putea să-l folosească în întregime după bunul său plac, cum a fost cazul cu Rahela și cu Lia (Gen. 31,33), o femeie putea să rămână complet lipsită de drepturi în caz de divorț sau de deces al soțului. Iată de ce practica mohorului a evoluat și s-a transformat, după mai multe stadii intermediare, în ketuba.

O altă evoluție importantă în epoca talmudică a fost schimbarea naturii căsătoriei care, din procedură civilă privată, cum fusese până atunci, devine o ceremonie religioasă publică necesitând prezența unui cvorum (minian) și recitarea unui număr bine stabilit de binecuvântări, ceea ce însă nu a modificat baza legală a căsătoriei.

Aptitudini pentru căsătorie

O persoană trebuie să fie din punct de vedere fizic, mental și ca vârstă aptă pentru căsătorie. Criteriul determinant este capacitatea acesteia de a încheia un contract și de a-și exprima voința. Această condiție îi excludea pe surzi, muți, minori, handicapați sau bolnavi mintal. Pentru a permite unei văduve fără copii de să încheie o nouă căsătorie cu altcineva decât fratele soțului, așa cum prescrie Biblia, se proceda, potrivit legii evreiești, la o ceremonie denumită halită.

O mare importanță era atribuită, în mod tradițional, virginității miresei care simboliza puritatea morală a căsătoriei; unei fecioare i se acorda prin ketuba dublul a ceea ce ar fi obținut o nevirgină. Cât privește vârsta, cum un băiat de treisprezece ani și o fată de doisprezece ani și jumătate sunt considerați adulți, căsătoria lor era perfect valabilă. Practica biblică a părinților de a-și mărita fetele minore a continuat o vreme și în epoca talmudică, până când amora Rav a interzis-o. Mișna declară că vârsta potrivită ar fi de optsprezece ani pentru un bărbat, dar căsătoriile precoce nu erau rare. în zilele noastre, comunitățile hasidice își căsătoresc copiii la optzprezcce ani; în comunitățile occidentale, factorii sociologici au împins vârsta nupțiali-tății mult mai târziu. Până nu demult, se mai găseau încă fete foarte tinere date în căsătorie în comunitățile evreiești nord-africanc sau kurde. în Israel, vârsta legală minimă este de optsprezece ani pentru bărbați și șaptesprezece ani pentru femei. Cât privește relațiile oprite de lege.

Zile sau perioade când nu se pot celebra
căsătorii

Nu se pot face căsătorii de Sabat sau de sărbători, inclusiv semi-sărbătorile (hol ha-moed) de Pesah și de Sucot. O excepție o constituie sărbătoarea de Hanuca. Interdicția are la bază ordonanța rabinică de a nu se amesteca două bucurii. Prin tradiție, căsătoriile nu au, pe cât posibil, loc nici în ajunul unei sărbători, dar sunt îngăduite în ajun de Sabat, vineri dimineața sau la începutul după amiezii, în timpul Omerului, de la Pesah la Șavuot, nu se celebrează căsătorii, în afara zilelor de lună nouă., de Lag ba-Omer( 18 Iyar) și de 3-5 Sivan. La sefarzi, ele sunt autorizate începând cu Lag ba-Omer. Căsătoriile sunt de asemenea interzise în cele trei săptămâni care precedă Tisa be-Av. În mod tradițional, se evită celebrarea unei căsătorii în cele zece zile de penitență dintre Roș Hașana și lom Kipur. O zi populară pentru căsătorii este marțea, care este socotită o zi norocoasă, deoarece, în vremea Genezei, Dumnezeu a spus de două ori în acea zi că lucrurile atunci create erau bune (Gen. 1,10.12).

Desfășurarea căsătoriei

În vremea Bibliei și a Talmudului, căsătoria era un proces în două etape, începând cu logodna, ki-dușin (sau enisin) și sfârșind cu nisuin (căsătoria).

1. Logodna

Termenul românesc corespunde, la evrei, cu două etape diferite: 1) șiduhin: angajamentul luat de un cuplu de a se căsători la o dată ulterioară și aranjamentele de ordin financiar sau altele, pe care familiile se angajează să le întreprindă. 2) kidușin (sau enisin): ceremonia prin care se stabilește o relație maritală înainte și separat de ceremonia căsătoriei, singura care permite consumarea căsătoriei prin coabitare. Este ceremonia care conferă partenerilor statutul de cuplu și prima etapă a procedurii de căsătorie în epocile biblică și talmudică; ea putea avea loc cu cel mult douăsprezece luni înaintea căsătoriei propriu-zise.

Șiduhin: Găsim în Gen. 34 un exemplu de negocieri preliminare în vederea căsătoriei,în care suma de bani pe care tatăl mirelui trebuie s-o dea viitorului cuscru poartă numele de mohar. în epoca talmudică, termenul a căzut în desuetudine, negocierile dintre părinții respectivi exprimându-se prin formulele: „Cât dai fiului tău?" ,,Cât dai fiicei tale?" (Kid. 9b). Tot atunci a devenit caduc și cuvântul șiduhin, vocabulă aramaică însemnând „liniște" (termenul ebraic curent pentru logodnă este enisin, care arc de fapt alt sens legal, vezi mai jos). Termenii acordului erau înscriși într-un document numit șetarpesiktu, iar suma dată fiului se numea nedunia („zestre"), termen utilizat ulterior, în limbaj curent, pentru suma oferită fetei.

Începând din Evul Mediu târziu, până în zilele noastre, acordul prenupțial comportă două etape: mai întâi un acord verbal (pe care așchenazii îl numesc în idiș vort, „cuvânt"); o ceremonie, kinian, semnificând acceptarea obligației de a se căsători, se celebrează,în general,în cursul mesei organizate pentru vort. Actul de acceptare se efectuează apucând un obiect, în general colțul unei batiste pe care oficiantul îl ține în mână. într-o a doua etapă, angajamentul astfel luat este înscris într-un document numit tenaim („termeni" ai acordului). Încălcarea acestor „termeni" este un lucru foarte puțin recomandabil. Ceremonia de tenaim se consideră îndeplinită atunci când mamele viitorilor soți sparg o farfurie sau un vas indicând astfel că „la fel cum un ciob nu poate fi reparat, tot astfel este mai bine să mergi până la căsătorie și s-o dizolvi apoi printr-un divorț decât să rupi o înțelegere prenupțială". Spargerea farfuriei are același sens ca spargerea unui pahar sub hiipa (vezi mai jos). Această ceremonie de logodnă se celebrează adesea printr-o masă după care logodnicii fac schimb de daruri numite sivlonot.

Kidușin sau enisin: Biblia desemnează ceremonia nupțială anterioară căsătoriei și coabitării soțiilor prin termenul de enisin (Deut. 20,7), termen folosit, sub aspectele sale juridice, și de Talmud. Totuși, înțelepții care au codificat desfășurarea ceremoniei au denumit-o kidușin sau „sfințire", vrând să spună că femeia devine astfel interzisă oricărui alt bărbat decât soțul ci, tot așa cum este interzis să utilizezi în scopuri profane un obiect închinat Templului (hekdeș: Kid. 2b). Referindu-se la acest stadiu al procesului matrimonial, Mișna declară: „O femeie se dobândește (în căsătorie) în trei moduri: prin bani, printr-un act juridic sau prin raporturi sexuale." Încă din epoca talmudică, înțelepții îi judecau cu asprime pe bărbații care contractau o căsătorie doar ca un mijloc de a avea raporturi sexuale. în decursul secolelor, s-a încetățenit obiceiul de a se pune pe degetul soției un inel simplu. Această etapă a ceremoniei începea cu următoarele cuvinte ale viitorului soț: „Tu îmi ești închinată (mekudeșet) prin acest inel, potrivit legii lui Moise și a lui Israel". Urmau binecuvântarea asupra vinului și încă o binecuvântare: „Binecuvântat fii Tu, Doamne, Dumnezeul nostru. Regele Universului care ne-ai sfințit prin poruncile tale și ne-ai poruncit castitatea și ne-ai îngăduit să ne unim prin legăturile căsătoriei. Binecuvântat fii Tu, Doamne, care sfințești pe Israel prin baldachinul nupțial și prin căsătorie". După ceremonie, soția continuă să locuiască la tatăl ei până la nisuin.

2. Nisuin

Această a doua etapă a procesului matrimonial, după care soția merge să locuiască la soțul ei, era însoțită de recitarea a șapte binecuvântări (seva berahol).

Un element important al acestei etape este prezența a doi martori care trebuie să asiste și să urmărească desfășurarea ceremoniei și fără de care procedura căsătoriei nu ar fi valabilă. în Evul Mediu, din cauza situației precare a multor comunități supuse frecvent expulzării, evreii așchenazi și-au luat obiceiul să întârzie ceremonia logodnei care a ajuns astfel să se desfășoare imediat înaintea ceremoniei propriu-zise de căsătorie (nisuin). Acest obicei este urmat în prezent și de evreii sefarzi. Totuși, ceremonia tradițională de tenaiin este celebrată și acum în mod curent în mediile hasidice.

Ceremonia de căsătorie în prezent

Chiar și în comunitățile evreiești ortodoxe unde ceremoniile sunt uniforme, obiceiurile legate de acest eveniment pot să varieze. Iată descrierea unei asemenea ceremonii: Mirele semnează keniba. Dacă ceremonia are loc înainte de căderea scrii, se celebrează slujba de după amiază iar mirele, care postește, recită confesiunea de Kipur. Mirele este condus la mireasă căreia îi acoperă fața cu un voal. Cuplul este apoi condus până sub baldachinul nupțial (hupa); tinerii soți sunt însoțiți fiecare de părinții săi sau, conform unui alt obicei, tații merg cu mirele și mamele, cu mireasa. Uneori, persoanele care însoțesc cuplul țin în mână lumânări aprinse. O dată ce mirii sunt sub baldachin, rabinul recită binecuvântarea asupra vinului și binecuvântarea de erusin. Mirele și mireasa beau din aceeași cupă. Mirele recită apoi formula consacrată (vezi mai sus: „Tu îmi ești închinată…") și pune inelul pe arătătorul mâinii drepte a miresei.

În acest moment, pentru a marca faptul că sunt de fapt două ceremonii, fiecare cu propriile sale binecuvântări, se citește ketuba și abia apoi se trece mai departe, la nisuin. Se recită apoi cele șapte binecuvântări asupra unei alte cupe de vin. în încheierea ceremoniei, mirele sparge un pahar (gest interpretat în diverse moduri, inclusiv ca o evocare a distrugerii Templului). În prezent, mirele zdrobește paharul cu piciorul; în Evul Mediu, acesta era aruncat într-un perete iar în Germania, exista un colț în curtea sinagogii (traustein) special rezervat în acest scop.

La evreii conservatori și reformați, nunta se desfășoară potrivit schemei tradiționale, cu câteva variante. Se omite însă adesea (ca si în cazul ceremoniilor ortodoxe moderne din afara Israelului) obiceiul ca mirele să pună un voal pe chipul miresei înaintea ceremoniei sau ca părinții să-i însoțească pe miri până la baldachin cu lumânări în mâini. Izolarea în iluid nu mai e respectată.

Conservatorii și reformații au introdus dubla uzanță a inelului, mireasa punând și ea un inel pe degetul mirelui, cu sau fără binecuvântare ori versete biblice. în plus. ceremonia reformată cuprinde adeseori poeme, texte sau cântece alese de rabin și de tânăra pereche. Ceremonialul legat de alaiul nupțial variază după obiceiul locului.

Ca și în epoca biblică în care căsătoriile erau prilej de petreceri și veselie, Talmudul consideră că este o poruncă divină să-i înveselești pe miri, participând la cântece și dansuri. Și tot Talmudul povestește că înțelepții participau și ei la festivități, unde veneau cu lumânări aprinse și cu ramuri de mirt, dansau și luau parte la bucuriile prilejuite de eveniment.

Cu timpul, fiecare comunitate și-a dezvoltat propria sa manieră de a-și exprima bucuria, prin muzică și cântăreți și chiar prin orchestre specializate în căsătorii (klezmer, în idiș), prin cântece, acrobații și „dansul mitrei", în cursul căruia mirele dansează succesiv cu câțiva invitați aleși, fiecare din ei ținând de colțul unei batiste iar mirele de celălalt. Un personaj obișnuit al banchetelor de nuntă era, mai ales la evreii așchenazi. bufonul (badhan sau marșul ik).

LEVIRAT

Căsătorie poruncită de lege între o văduvă al cărei soț a murit fără copii, și fratele defunctului. Scopul acestei porunci rezultă din Deut. 25,6: „întâiul născut pe care-l va naște să poarte numele fratelui mort, pentru ca numele său să nu fie șters din Israel." Episodul lui Iuda și Tamar (Gen. 38) atestă vechimea îndelungată a obiceiului la israeliți ca și la alte popoare vecine. Deosebirea fundamentală dintre cazul relatat în Geneză și legea din Deuteronom constă în procedeul denumit halită, prin care fratele mortului poate refuza să se conformeze, procedeu care lipsește din Cartea Genezei. Într-adevăr, Deutcronomul descrie ritualul prin care văduva și cumnatul ei pot fi scutiți de această obligație. în cadrul acestei ceremonii, care se desfășoară în prezența Bătrânilor, văduva își somează cumnatul să-și îndeplinească îndatorirea; dacă ci persistă în refuzul lui, ea trebuie „să-i scoată încălțămintea din picior și să-1 scuipe în față'' (să scuipe „în fața lui", interpretează rabinii). în vreme ce săvârșește acestea, femeia trebuie să rostească: „Așa se face omului care nu vrea să ridice casa fratelui său" (Deut. 25.9). În cazul când cumnatul nu o vrea de nevastă, văduva nu se poate recăsători până nu se îndeplinește halită. Denumirea ceremoniei provine din verbul ebraic halat, „a descălța".

Legile privitoare la levirat sunt expuse pe larg în tratatul talmudic Ievumot. Leviratul nu are loc decât în cazul unei văduve complet lipsite de urmași. Această interpretare a legii se bazează pe ambiguitatea termenului ben (jiu) din Deut. 25,9. Într-adevăr, în acest context, ben poate fi luat în sensul de „copil" — indiferent dacă este vorba de un băiat sau de o fată. De asemenea, leviratul nu se aplică dacă defunctul are copii de la altă femeie ori dacă i se naște un copil postum, indiferent dacă acesta moare curând după naștere (Lev. 2,5; 22b; Nid. 5,3). Mișna adaugă că obligația leviratului nu incumbă decât fraților defunctului născuți înainte de moartea lui.

Legea nu are relevanță decât dacă femeia este încă aptă pentru a avea copii. După decesul soțului, văduva și cumnatul sunt uniți printr-o legătură (zică) juridică.

Din punct de vedere juridic, văduva și cumnatul nu sunt obligați să facă nuntă, deoarece sunt deja legați prin zică. Rabinii Talmudului au simțit totuși nevoia de a introduce o imitație de ceremonie nupțială, denumită inaamar („declarație"), spre deosebire de căsătoria obișnuită care poartă numele de kidușin (Tos. /ev. 7,2; T.B. /ev. 52a). Învățații au discutat îndelung pentru a stabili care soluție era preferabilă: leviratul sau halită. Academiile ba-biloniene erau împărțite: școala din Sura susținea prima opțiune, cea din Pumbedita pleda pentru cea de-a doua. Mai târziu, autoritățile rabinice sefarde s-au pronunțat în favoarea leviratului, considerând că Biblia și Talmudul ar fi abolit acest obicei dacă el n-ar fi avut nici un rost. În 1944, marele rabinat al Palestinei a introdus un amendament (takana), potrivit căruia cumnatul era dator să asigure întreținerea văduvei până la hulita. In 1950, rabinatul isruclian promova un alt amendament prin care halită devenea obligatorie, dând văduvei libertatea să se recăsătorească dacă și cu cine dorea. Astfel, fratele defunctului își pierdea dreptul de a se căsători cu fosta cumnată chiar dacă ar fi dorit s-o facă. Această rakana a fost impusă nu numai așchenazilor, ci și sefarzilor și evreilor orientali care până atunci practicaseră leviratul, obiceiul fiind de altfel destul de potrivit cu vechile structuri poligame ale comunităților respective. Conform acestor prevederi, cumnatul poate fi somat de tribunalul rabinic să procedeze la halită, fiind pasibil de arestare dacă nu se conformează într-un interval de trei luni.

Iudaismul reformat a abolit leviratul și totodată l-a socotit inutil. ludaismul conservator a desființat de asemenea leviratul, dar atitudinea sa rămâne ambiguă în ceea ce privește halită. Cât despre iudaismul ortodox, acesta se conformează în continuare principiului rabinic, potrivit căruia o femeie trecută prin halită este asimilată cu o femeie divorțată și deci nu se poate căsători cu un cohen (preot). Reformații și conservatorii nu țin seama de această regulă. întrucât ci nu respectă oricum nici legea care interzice căsătoria unui cohen cu o femeie divorțată.

Ceremonia hulitei trebuie efectuată în fața unui tribunal rabinic alcătuit din cinci membri. Văduva citește pasajul biblic referitor la levirat (Deut. 5.7-10), apoi îl descalță pe cumnat de pantoful drept (pantoful trebuie să nu conțină nici un element de metal) și scuipă pe jos în fața lui.

PRIMUL NĂSCUT, RĂSCUMPĂRAREA -LUI

Practica de a plăti o sumă de bani unui *preot pentru primul copil de sex masculin. In epoca biblică, primul băiat născut avea întâietate și autoritate asupra celorlalți copii ai familiei (Gen. 49,3). Ca și primele roade și primii născuți ai animalelor (Num. 18, 15-18, Deut. 15,19-23), fiii întâi născuți erau socotiți ca aparținând lui Dumnezeu.

Obligația de răscumpărare a primului născut este menționată întâia oară în legătură cu moartea primilor născuți ai egiptenilor (Ex. 13,13; 22,28; 34,20; Num. 3,13). „Căci orice întâi născut al copiilor lui Israel este al Meu, atât din oameni cât și din dobitoace; Mie Mi i-am închinat în ziua când i-am lovit pe toți primii născuți din țara Egiptului" (Num. 8,17). Caracterul tragic al acestei corelații reprezintă poate un ecou al practicii cananeene de sacrificare a fiilor întâi născuți, de altfel violent denunțată în Biblie.

În vreme ce cartea Exodului se mărginește să prescrie răscumpărarea fiului întâi născut, Cartea Numeri (3,44—51) precizează și modalitatea: plătind cinci sicii preotului. Cum Dumnezeu se învoise să și-i închine pe leviți în locul primilor născuți, au mai rămas de răscumpărat 273 dintre aceștia care depășeau numărul total al leviților. Pentru aceștia, Moise a luat câte cinci sicii de cap, suma astfel obținută fiind înmânată lui Aaron și fiilor săi.

Legile amănunțite cu privire la răscumpărarea primilor născuți sunt regrupate în al optulea capitol al Mișnei, Behorot, și dezvoltate în Ghemara la acest capitol. Regulile stabilesc că fiii de cohanimi (preoți) și de leviți, ca și aceia ai femeilor provenite din aceleași familii nu trebuie răscumpărați. Dacă mama a adus pe lume un nou născut mort sau a pierdut o primă sarcină, al doilea fiu nu este considerat întâi născut.

Talmudul riu oferă nici o precizare sub ce formă trebuie plătiți cei cinci sicii. în epoca gheonimilor a fost stabilit un ceremonial: în a treizeci și una zi de la nașterea copilului (dacă această zi nu coincide cu un Sabat sau cu o sărbătoare nelucrătoare, în care caz ceremonia se amână pentru seara următoare), tatăl declară preotului că acest copil este fiul întâi născut al mamei sale, care trebuie deci răscumpărat, apoi recită versetele Num. 18,16 și Ex. 13,1. Preotul se adresează atunci tatălui, între -bându-1 ce preferă: să i-l încredințeze lui pe fiul său sau să-1 răscumpere cu cinci sicii. Tatăl îi răspunde că vrea să-și răscumpere fiul și îi dă cei cinci sicii, apoi recită două binecuvântări, cea dintâi cu privire la îndeplinirea poruncii pidion ha-ben, cea de-a doua exprimând recunoștința față de Dumnezeu (Șeehianu). În izvoarele antice, ceremonia există atât în versiune ebraică cât și în versiune aramaică. De la sfârșitul Evului Mediu, s-a încetățenit versiunea ebraică.

VIN

Biblia îi atribuie lui Noe prima vie din care acesta obține vin și îl bea (Gen. 9,20-21). Vinul era unul din produsele pământului lui Israel, pe care Pentateuhul îl citează ca un semn de fertilitate și de abundență a pământului (Gen. 49,11; Deut. 33, 28). Descoperirile arheologice au confirmat existența unei mari producții de vin în anticul Israel.

Vinul era o băutură care însoțea cu regularitate masa principală a zilei. De fiecare dată când Biblia citează cuvântul „cupă" — „cupa mea este plină ochi" (Ps. 23 ,5) — este vorba totdeauna de vin care „înveselește inima omului" (Ps. 104,15).

Vinul ocupa un loc important în uzajul ritual și religios, Tora determină pentru fiecare tip de sacrificiu cantitatea de vin care trebuie împrăștiată ca libație pe altar ( Num. 28-29). în schimb, era interzis *preoților aflați în serviciu să bea vin (Lev. 10,9). A oferi un pahar cu vin îndoliaților era o practică ce s-a transformat în ritual. Această practică se regăsește în versetul „Dați |…| vin celor care au amărăciune în inimă" (Ps. 31,6).

Acest obicei foarte răspândit antrena inevitabil cazuri de beție, stare ferm condamnată de către Biblie, unde ea figurează în povestea lui Noe (Gen. 9,21-24) și în cea a lui lui Lot (Gen. 19,31-38). Fideli tradițiilor strămoșilor lor nomazi, recabiții se abțineau de la vin (Ier. 352 et infra). în cursul perioadei de legământ, nazireul trebuia să se abțină de la a bea vin și chiar orice lichid în care au fost muiați struguri (Num. 6,3).

Unele vinuri erau tratate cu mirodenii diverse. înainte de a li băut, vinul era diluat cu apă la o treime din volumul său. Masa principală consumată scara (în epoca talmudică nu se mânca decât dimineața și seara) cuprindea două mâncăruri, fiecare însoțită de un pahar cu vin.

Unele rituri fundamentale sunt însoțite de consumarea unuia sau mai multor pahare de vin și de o binecuvântare specială: „Binecuvântat fii Tu, Doamne 1..-1, care creezi roadele viei." Rabinii spuneau: „Nu există veselie fără vin" (dar, exceptând sărbătoarea de Purim, cereau să se evite excesele). Se bea un pahar cu vin la o circumcizie, două la o căsătorie; fiecare pahar reprezenta una dintre familii și cei căsătoriți gustau din ele, pe rând. în cursul celor șapte zile de doliu, familia îndoliată bea zece pahare de vin, practică părăsită în epoca post-talmudică. Sabatul și zilele de sărbătoare sunt celebrate recitând sfințirea (kidufj) pe o cupă de vin. în ce privește ceremonia încheierii Sabatului sau a unei sărbători (havdală), și ea era marcată printr-o rugăciune și un pahar cu vin. Una dintre particularitățile *sederului de Pesah este consumarea a patru pahare de vin; la fel și la se-derul de Tu bi-Șvat, instaurat de către Isaac Luria (Anul Nou al Pomilor).

Întrucât și ceremoniile păgâne cuprindeau consumul de vin, rabinii au interzis să se bea acest vin, numit iain neseh. Interdicția privea vinul atins de un neevreu. Ea s-a extins la orice vin produs de un neevreu, chiar în scopuri care nu aveau nimic de-a face cu idolatria. Comitetul legislativ al iudaismului conservator a abrogat această interdicție, care n-a fost urmată niciodată de către iudaismul reformat.

Bibliografie.

La Bible de Jerusalem, Paris, 1998.

Biblia sau Sfânta Scripturã, Editura IBMBOR, București, 1992;

Abrudan Pr. Prof. Dumitru, Cornițescu Pr. Prof. Emilian, Arheologie biblică. București, 1994

Braniște Pr. Prof. Ene, Noțiuni de istoria sfântă a Vechiului Testament și Noului Testament București. 1991

Bogdaproste Drd.Gheorghe, Valoarea Vechiului Testament pentru creștini după Fericitul Augustin, în "Studii Teologice", XXIII( 1971), nr. 1 –2

Burtan Drd. Gheorghe, Rolul îndrumător al Vechiului Testament în "Studii Teologice", XXV(1973),nr.9-10

Cazelles H., Histoire politique d'Israel, Paris 1982.

Childs B.S., Myth and Reality in the Old Testament, SCM, London, 1960, pp. 65-69.

Clement Alexandrinul, Pedagogul, trad. de Pr.D.

Einstein, Albert “Idei și opinii”, Editura Universitãții, 1976.

Enciclopedia Judaica, vol 37, litera PR.

Fecioru, în "Părinți și scriitori bisericești", 1982, nr.4

Flaviu, Iosef, “Antichitãți Iudaice”, Partea a II-a, Editura Hasefer, București, 2000;

Lhiman S. Z., The Canonization of the Hebrew Scripture: the Talmudic and Midrashic Evidence, Hamden, 1976.

G.F. Moore, “Judaism in the First Centuries of the Christian Era”, 3 vol, 1927, 1930;

Negoiță Pr. Prof. Athanase, Teologia biblică a Vechiului Testament București, 1992

Prelipceanu Pr. Prof. Vladimir, Neaga Pr. Prof. Nicolae, Bârna Pr. Prof. Gheorghe, Studiul Vechiului Testament București, 1955

Sfântul Simeon Noul Teolog, “Discursuri teologice și etice” Scrieri I, Editura Deisis, Sibiu, 2001;

Sfântul Grigorie de Nyssa, “Despre facerea omului” – P.S.B. vol. 30., Editura IBMBOR, București, 1998.

A.Cohen, Talmudul, Ed Hasefer, București, 2002.

Talmudul Babilonian, versiunea electronicã în limba englezã.