Politica Externa a Lui Mircea Cel Batran
Cuprins
Introducere……………………………………………………………………..pag. 3
Capitolul I. Configurarea geo-politică a spațiului est-european la sfârșitul secolului al XIV-lea
I. 1 Ungaria și Sigismund de Luxemburg în secolul al XIV-lea….pag. 8
I. 2 Polonia și Vladislav Iagello în secolul al XIV-lea………………pag. 13
I. 3 Serbia și Bulgaria în secolul al XIV-lea……………………………pag. 17
I. 4 Cucerirea otomană…………………………………………………………pag. 21
Capitolul II. Țara Românească și vecinii ei în timpul lui Mircea cel Bătrân
II. 1 Peninsula Balcanică…………………………………………………..pag. 24
II. 2 Moldova ………………………………………………………………….pag. 28
II. 3 Imperiul Otoman ………………………………………………………pag. 30
Capitolul III. Alianțe externe și politica militară a lui Mircea cel Bătrân
III. 1 Campania din Dobrogea (1388)……………………………….pag. 35
III. 2 Alianța lui Mircea cel Bătrân cu polono-litvanii (1389-1391)..pag. 38
III.3 Marile bătălii din anii 1394 și 1396 (de la Rovine și de la Nicopole)……………………………………………………………………………..pag. 41
III.4 Mircea cel Bătrân sub semnul marilor inițiativelor politice….. pag. 55
Capitolul IV. Mircea cel Bătrân în conștiința posterității
IV. 1 Mircea cel Bătrân- unul dintre cei mai străluciți voievozi români………………………………………………………………………………………..p.58
IV. 2 Mircea cel Bătrân în conștiința posterității………………………..pag. 61
Concluzii……………………………………………………………………………pag. 63
Bibliografie………………………………………………………………………..pag. 65
=== Mircea cel Batran- Politica externa ===
Cuprins
Introducere……………………………………………………………………..pag. 3
Capitolul I. Configurarea geo-politică a spațiului est-european la sfârșitul secolului al XIV-lea
I. 1 Ungaria și Sigismund de Luxemburg în secolul al XIV-lea….pag. 8
I. 2 Polonia și Vladislav Iagello în secolul al XIV-lea………………pag. 13
I. 3 Serbia și Bulgaria în secolul al XIV-lea……………………………pag. 17
I. 4 Cucerirea otomană…………………………………………………………pag. 21
Capitolul II. Țara Românească și vecinii ei în timpul lui Mircea cel Bătrân
II. 1 Peninsula Balcanică…………………………………………………..pag. 24
II. 2 Moldova ………………………………………………………………….pag. 28
II. 3 Imperiul Otoman ………………………………………………………pag. 30
Capitolul III. Alianțe externe și politica militară a lui Mircea cel Bătrân
III. 1 Campania din Dobrogea (1388)……………………………….pag. 35
III. 2 Alianța lui Mircea cel Bătrân cu polono-litvanii (1389-1391)..pag. 38
III.3 Marile bătălii din anii 1394 și 1396 (de la Rovine și de la Nicopole)……………………………………………………………………………..pag. 41
III.4 Mircea cel Bătrân sub semnul marilor inițiativelor politice….. pag. 55
Capitolul IV. Mircea cel Bătrân în conștiința posterității
IV. 1 Mircea cel Bătrân- unul dintre cei mai străluciți voievozi români………………………………………………………………………………………..p.58
IV. 2 Mircea cel Bătrân în conștiința posterității………………………..pag. 61
Concluzii……………………………………………………………………………pag. 63
Bibliografie………………………………………………………………………..pag. 65
Introducere
Mircea cel Bătrân a fost unul dintre cei mai străluciți voievozi români, în timpul domniei sale, Țara Românească atingând cea mai mare întindere din toate timpurile. Acest motiv a fost unul dintre cele mai importante atunci când m-am decis să-mi aleg această lucrare de licență.
În această lucrare, voi încerca să prezint, în linii mari, domnia lui Mircea cel Bătrân și politica externă a acestuia care se contura ca o sinteză a istoriei românești din secolul al XIV-lea. Ea reprezintă un maximum al dezvoltării statului muntean și ca o întindere teritorială și ca putere militară.
Apărător al unor străvechi pământuri românești, cunoscător lucid al realităților, diplomat chibzuit, viteaz comandant care a știut, de câte ori a fost nevoie, să arate tăria armatelor noastre, gospodar care a înțeles că țara este cu atât mai puternică cu cât întocmirile sale sunt mai bine așezate. Mircea, numit în hrisoave cel Bătrân, s-a rânduit, prin faptele sale, printre marii conducători ai neamului nostru.
Un motiv în plus pentru care mi-am ales acest subiect este faptul că Mircea cel Bătrân a fost și un domnitor spiritual, acesta fiind și un ctitor de biserici.
În această lucrare mă voi axa pe politica externă a marelui voievod.
Politica externă a marelui voievod a fost dominată de primejdia otomană. De remarcat că toate luptele pe care Mircea cel Bătrân a fost silit să le poarte au fost cu turcii, nicidecum cu ungurii, polonii sau moldovenii, cu care, de altfel, a încheiat alianțe trainice în lupta comună antiotomană.
În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească cunoaște o importantă dezvoltare economică (mineritul, meșteșugurile și comerțul), politică (sporirea prestigiului Țării Românești și a influenței în sud-estul european), cetăți ș.a. Remarcabil comandant militar și om politic, el s-a aflat în bune relații cu ungaria, Polonia și Moldova, a repurtat victorii asupra turcilor și a intervenit, după anul 15402, în luptele pentru succesiune din Imperiul Otoman.
Mircea cel Bătrân, mai mult decât înaintașii săi, a consolidat alianța cu țara frățească vecină, Moldova, contribuind în mare măsură la sudarea unității întregii suflări românești de la începutul secolului al XV-lea (spre Transilvania era direct angajat, prin posesiunile de peste munți). În sfârșit, alt merit istoric: Mircea cel Bătrân este acela care a desăvârșit unitatea însăși a Țării Românești, prin alipirea Dobrogei la trupul țării.
Acestea sunt motivele pentru care am ales să înfățișez domnia și personalitatea lui Mircea cel Bătrân în această lucrare.
Capitolul I
Configurarea geo-politică a spațiului est-european la sfârșitul secolului al XIV-lea
În Europa Răsăriteană, secolul al XIV-lea fusese o epocă de consolidare, de întărire a popoarelor vechi pe pământul pe care crescuseră cu rădăcini adânci. Cu toate luptele pentru tron, răscoalele nobililor anarhici, cuceriri de provincii dincoace și dincolo de Dunăre, de către suveranii ambițioși, totuși, adevăratul tablou al acestui secol, este o consolidare a puterii atât pe plan economic cât și pe cel politic. În acest secol s-a produs un proces de creștere a populației în Răsăritul Europei, care până acum era slab populat. Populația se stabilizează, epoca marilor colonizări germane la orașe, în sud-est (Polonia, Ungaria, Țările Române și Serbia), terminându-se în această perioadă, iar bogățiile miniere din Ungaria, Polonia, Peninsula Balcanică și Muntenia sunt din nou exploatate după secole de părăsire.
„În secolul precedent și în secolul al XIV-lea au apărut primele monede polone, sărbești și românești. Pe de altă parte, statele s-au consolidat din punct de vedere politic, existând la popoarele slave două mari opere legislative, cea a lui Cazimir cel Mare în Polonia și a contemporanului său Ștefan Dușan în Serbia.”1
Tot în această perioadă a avut loc cristalizarea unei vieți de stat românești, în nordul Dunării, prin întemeierea celor două Principate Române. Toate aceste fenomene politice nu erau simple coincidențe, ci erau rezultatul creșterii populației, a înfloririi economice și a creării unei conștiințe de stat.
În același timp cu consolidarea puterii s-a născut și o criză politică primejdioasă, și anume a fost vorba de o serie de crize dinastice, aproape concomitente. Statele din Răsărit (ca și cele din restul Europei) s-au întemeiat pe autoritatea unor dinastii naționale, ridicate de șefii locali, ce au unit prin vitejia, stăruința și cumințenia lor triburile risipite ale neamului lor sau ale unor neamuri străine supuse. Secolul s-a deschis cu stingerea dinastiei naționale a Ungariei, dinastia Arpadienilor, cu moartea lui Andrei al III-lea în anul 1301. Dinastia angevină care a urmat, se va stinge și ea în anul 1382. A venit apoi rândul Poloniei, în anul 1370, care a pierdut prin moartea lui Cazimir cel Mare pe ultimul rege din dinastia națională a Piastilor. Tot în aceeași perioadă s-a stins și dinastia Nemania, care a fondat statul național sârbesc. După moartea lui Ștefan Dușan (1355), fondatorul imperiului sârbesc, fiul său Uroș a domnit mai mult nominal și a murit în anul 1371, un an după Cazimir, regele Poloniei. În Bulgaria, din cea de-a doua jumătate a secolului precedent s-a stins familia Asanizilor, de neam românesc, întemeietoarea celui de-al doilea imperiu.
În urma stingerii familiilor domnitoare în statele catolice, în Polonia și Ungaria, au fost alese dinastii străine, din cauza alianțelor de familie: Angevinii, franco-italieni, apoi Luxemburgenii germani în Ungaria și Iagelonii litvani în Polonia. La slavii balcanici, dimpotrivă s-au ridicat șefi locali în fruntea țării, care nu aveau însă autoritatea locală a vechilor dinastii. Schimbarea dinastiilor a însemnat o criză de autoritate, desfacerea unor șefi locali de sub autoritatea centrală, lupte pentru tron și războaie civile în toate aceste țări.
„Cea mai grea lovitură dată tuturor statelor Europei răsăritene, în afara de Polonia care era mai ferită, a fost în această perioadă, cucerirea otomană. Cucerirea otomană a întrerupt evoluția normală politică și economică a acestei părți a continentului, a distrus în sudul Dunării, nobilimea, adică pe seniorii stăpâni ai marilor exploatări agricole, și a făcut pe unii să-și încordeze toate puterile într-o supremă sforțare de apărare, care nu mai îngăduia o dezvoltare normală a civilizației.”2
În această criză dramatică a secolului al XIV-lea trebuie să înțelegem și istoria românească din acea vreme.
I. 1 Ungaria și Sigismund de Luxemburg în secolul al XIV-lea
Ungaria în vremea lui Mircea cel Bătrân ajunge la apogeul întinderii ei teritoriale; ea se întindea aproape cât era Ungaria veche de la 1918, în cadrele fostei monarhii Austro-Ungare. În două direcții ea depășise aceste granițe prin stăpânirea unor provincii mult disputate și a căror încorporare la coroana maghiară nu trebuia să fie de lungă durată. Este vorba de Dalmația cucerită de Ludovic cel Mare de la Venețieni (era vorba de numai o parte a coastei adriatice între Spalato și Raguza) și Galiția dezlipită de la Polonia și alipită ca provincie autonomă la coroana Ungariei. Prin Galiția nu se înțelegea atunci toată Galiția din fostul imperiu austriac, ci numai partea orientală, locuită de ruteni până la San, pe când cea occidentală din jurul Cracoviei făcea parte integrantă din Polonia, sub numele de Polonia Mică. În cursul domniei lui Sigismund de Luxemburg atât Galiția reluată de poloni cât și Dalmația au fost pierdute. Nobilii croați rebeli cedară Dalmația Veneției de la 1409, așa că încercarea Ungariei de a-și croi o ieșire la Marea Adriatică s-a năruit, după o lunga luptă cu italienii.
Încercări de întindere ale Ungariei spre Sud prin ocuparea Banatului Severinului și chiar pentru un moment al Vidinului (așa numitul Banat al Ungariei), fusese fără urmări. În schimb, în Serbia de nord-vest, între Sava și Drina se întindea Banatul sârbesc de Maćva, care cuprindea și cetatea Belgradului la vărsarea Savei în Dunăre, sub stăpânirea ungurească, pentru care luptase regele Carol Robert de Anjou împotriva sârbilor.
„Ungaria medievală era în realitate un stat federativ; la început, a fost silit din lipsă de principii politice și forțe organizatoare de stat să păstreze sub conducerea lui pur militară organizațiile local ale diferitelor popoare supuse, în toată diversitatea lor. Astfel a rămas Croația slavonă cu banul ei, Transilvania românească cu voevodul ei. Mai târziu, nobilimea maghiară sau maghiarizată, întinzându-se prin achiziții de moșii în toate provinciile, a păstrat sub altă formă acest particularism provincial. Comitatele aveau nobilimea lor particulară, cu oastea lor, cu dietele lor provinciale, cu scaune de judecată.”3
Angevinii, Carol Robert (1308-1342) și mai ales Ludovic cel Mare (1342-1382), au început după modelul francez să întărească autoritatea centrală, trecând asupra sfatului regal atribuțiile autonomiilor locale. În acest sfat intrau, pe lângă nobilii cu dregătorii (veri barones regni) și nobili provinciali fără demnități chemați de rege (barones solo nomine). Armata însă, era o organizație locală, nu centralistă, bazată pe sistemul feudal al banderiilor, adică al cetelor comandate de marii proprietari de moșii, în locul vechiului sistem al cetăților regale, în jurul cărora se grupau proprietarii militari, jobbagiones. Această schimbare de sistem militar, care oferea puterea deplină nobilimii, a avut loc tocmai în timpul domniei celor doi regi angevini. Noul sistem era o întărire a forței armate ungurești prin puterea cavaleriei nobile, dar prezenta și o primejdie de anarhie internă, prin decăderea autorității centrale.
Ungaria sub cei doi Angevini ajunsese la culmea puterii sale, atât politice, cât și economice, prin marea ei întindere teritorială, populație deasă, organizarea unei armate în stil occidental, mari și bogate legături comerciale, dar cuprindea în același timp germenii decăderii și anarhiei mai ales din pricina puterii centrifuge a nobililor din provinciile autonome.
„Ludovic cel Mare a întrunit sub sceptrul său domnia Ungariei și a Poloniei, însă la moartea lui, în anul 1382, cele două țări s-au despărțit din nou, căci guvernarea sa în Polonia, prin interpuși și favoriți, nemulțumise nobilimea acestei țări. Ultimul angevin din Ungaria lăsase două fete, Maria și Hedviga. Pentru Maria s-a făcut numeroase planuri de căsătorie și în cele din urmă a fost făgăduită de soție, printr-un tratat, lui Sigismund de Luxemburg, fiul împăratului Carol IV. Sigismund de Luxemburg era al doilea fiu al împăratului și a fost numit de tatăl său principe al Brandenburgului, pe care îl cedează mai târziu familiei Hohenzollern.”4
Toată politica lui Sigismund de Luxemburg a avut un caracter religios-catolic, mai întâi prin lupta împotriva turcilor ca rege al Ungariei, apoi prin încercarea lui ca împărat de a face o uniune europeană creștină. Toată politica lui, în aparență haotică, se luminează prin această idee a unității Europei creștine în lupta împotriva turcilor. Tot în această lumină se explică și politica lui Mircea, de alianță cu acest suveran al creștinătății.
„Alături de nobili, sprijinitori ai puterii centrale, se poate adăuga și o serie de nobili străini stabiliți în Ungaria, ca Vladislav de Oppeln, silezian, fostul favorit al regelui Ludovic cel Mare, căsătorit cu Elisabeta fiica lui Nicolae Alexandru domnul Țării Românești. Mai târziu, acesta a devenit guvernator al Galiției și chiar regent al Poloniei. Dintre nobilii străini ai Ungariei s-a aflat și Herman de Cylli de origine german și Știbor de Styborzyć, mai târziu voievod al Ardealului, de origine polon.”5
Familia Horvathy din Croația, în frunte cu Pavel episcopul de Zagreb și Ioan, fiul său, grupează în jurul lor pe toți nemulțumiții, răsculând în anul 1383 Dalmația și Croația și chemând pe tronul regal al Ungariei pe Carol zic cel Mic, din ramura Angevinilor rămasă în Italia. Amenințate să piardă domnia Ungariei cele două regine mama și fiica, se văd nevoite acum să cheme în ajutor pe Sigismund, care sosește în anul 1385 la Buda și încheie căsătoria sa cu fiica lui Ludovic cel Mare. Lipsit de sprijin financiar și de sprijinul nobililor, Sigismund este silit însă, să se retragă. Carol Robert de Anjou sosește la Buda și este proclamat rege al Ungariei, însă peste două luni acesta este asasinat de partizanii reginei mame (24 februarie 1386). Reginele în frunte cu Nicolae de Gara pornesc atunci spre Croația împotriva familiei Horvathy, dar sunt învinse la Djacovar. În momentul acesta, în Ungaria se instalează anarhia: Nicolae de Gara este ucis, regele Tvartko al Bosniei trece de partea învingătorilor și ocupă o parte a Dalmației, sârbii fac incursiuni în părțile Belgradului, iar Hedviga din Polonia, recent căsătorită cu Vladislav Iagello, ocupă definitiv Galiția. Abia în toamna anului 1386 Sigismund a pornit cu o oaste mare, ca să elibereze tronul și pe soția sa, a ocupat Buda și în primăvara următoare a pornit spre Croația. Luptele cu rebelii au avut loc în același timp și în Banatul Timișoarei. Sigismund Bathory a izbutit să încheie o alianță cu venețienii și cu ajutorul acestui act diplomatic a învins pe dușmanii săi. Nobilii rebeli au fost siliți să o elibereze pe regina Maria (iulie 1387), după care au ucis-o pe regina mamă Elisabeta. Sârbii au fost învinși de Nicolae Gar fiul, care se împăcase cu cneazul Lazăr și o luase în căsătorie pe fiica lui în căsătorie, iar Tvartko a fost silit să-și oprească înaintarea; Ioan Horvathy a fugit în Serbia, unde a luat parte la lupta de la Kossovo, înainte de a se fi declarat aliatul lui Baiazid.
Războiul nu s-a terminat cu aceasta; după moartea lui Carol cel Mic, s-a ridicat Vladislav de Anjou, ful său, ca pretendent la tronul unguresc și încercările sale de a pune mâna pe tronul Ungariei au ținut până la moartea sa în anul 1416, iar luptele cu bosniacii pentru Dalmația sudică nu au încetat timp de zece ani.
„Consecințele indirecte ale acestor stări de lucruri au fost și ele de mare însemnătate politică pentru Sud-Estul Europei. Pentru a avea mână liberă, Sigismund a fost silit să încheie un armistițiu cu Polonia (1388) și în cele din urmă a renunțat fără luptă la Rusia Roșie, cum era denumită atunci Galiția, fără a încerca o recuperarea a acesteia. Interesele lui Sigismund erau acelea de a se afla în bune legături cu puternicul vecin, Vladislav Iagello, ca să poate învinge opoziția nobililor unguri și a pretendentului napoletan, de aceea pacea cu Polonia nu a fost tulburată.”6
O altă urmare a slăbirii coroanei ungurești a fost trecerea Moldovei sub suzeranitatea lui Vladislav Iagello; închinarea de la Liov a lui Petru Mușat, în septembrie 1387, este o urmare a victoriei polone în Rusia Roșie, ea se produce abia o lună după căderea cetății Haliciului pe Nistru, unde se împotrivise până în august o garnizoană ungurească.
În aceste împrejurări critice pentru Ungaria, protectoare de nevoie a Țării Românești și suzerana ei, s-a urcat pe scaunul de la Curtea de Argeș Mircea cel Bătrân. Anul 1386, anul urcării sale pe tron a coincis cu momentul în care Carol cel Mic a sosit la Buda, acolo unde acesta și-a găsit moartea și când reginele au fost prinse de rebeli.
În aceste condiții este firesc ca Mircea cel Bătrân să se gândească la o apropiere de Polonia și în tot timpul domniei lui, a urmat o politică savantă de echilibru, care s-a sprijinit rând pe rând pe cele două state de la nord, între care au au urmat necontenit certuri alternate cu împăcări. Ungaria, pentru motivele amintite mai sus, era un stat puternic și bogat, cu care noul domn al Țării Românești nu se putea pune rău tocmai în preajma înfruntării primejdiei turcești și de aceea legătura lui cu Sigismund de Luxemburg, care au fost permanente, explică în mare parte politica lui Sigismund de Luxemburg.
I. 2 Polonia și Vladislav Iagello în secolul al XIV-lea
Polonia era un stat nou pentru Sud-Estul Europei, centrul ei de greutate aflându-se în Evul Mediu spre Marea Baltică și spre Germania, doar cu legături și în Boemia. Polonia nu avusese legături comerciale cu regiunile balcanice și ale Mării Negre. Cucerirea Rusiei Roșii (Galiția Orientală) împreună cu Liovul și Haliciul, asupra principilor ruși aflați în decadență, efectuată de către Cazimir cel Mare, în anul 1340, a reprezentat nu numai o deschidere de drumuri noi pentru negoț, ci și o deschidere de noi perspective istorice.
Polonia așezată la Nistru și la Ceremuș a început încă din acea perioadă, împreună cu Ungaria, să fie un stat sud-est european. Polonia avea o suprafață care nu era mai mare decât cele două principate române reunite și cuprindea în anul 1382, la moartea lui Ludovic cel Mare, Polonia Mare, regiune cunoscută mai târziu sub numele de Posnania, mai întinsă spre Est până la Plock pe Vistula și la linia Rawa-Radom, dar micșorată la nord, unde cavalerii teutoni stăpâneau Thorn și Culm pe Vistula și întreg așa numitul coridor al Danzigului. Varșovia cu tot ținutul înconjurător nu făcea parte din Polonia, ci era un stat separat, principatul Mazoviei, care se va reuni cu Polonia abia în secolul al XVI-lea.
„La nord, accesul Poloniei la Marea Baltică era tăiat de așezarea Cavalerilor Teutoni în Prusia; la Sud, Marea Neagră era departe. Spre Răsărit se întindea uriașul stat litvan. Acest mare ducat cu capitala la Vilno era, în afară de Lituania propriu-zisă, cu populație păgână, un stat rusesc ortodox, deoarece cuprindea întinse teritorii locuite de ucrainieni (rușii mici) și de rușii albi. Granița nordică se întindea până spre Mitau-Dvinsk, unde ieșirea la Marea Baltică era tăiată de cavalerii ordinului german al Purtătorilor de Spadă din Letonia (Curlanda), apoi spre nord-est se afla statul rusesc al Novgorodului, mai la sud cnezatul Tverului (azi Kalinin)și încă mai la sud marele cnezat al Moscovei, a cărui pe atunci nu era nici jumătate cât a Litvaniei. Stăpânirile litvane spre răsărit se întindeau până nu departe de Moscova și până la Volga Superioară, iar Smolenskul, care era un cnezat autonom, era vasal marelui cneaz litvan. Mai la sud Litvania cuprindea întreaga Ucraină dincoace și dincolo de Nipru, până la afluentul sudic de pe malul sudic al Niprului, Worskla, care forma granița cu tătarii Hanatului din Crimeea și din câmpiile de la sud spre Marea Neagră între Nipru și Nistru. În aceasta din urmă parte nu exista o graniță definită între stăpânirea litvano-rusă și cea a mongolilor stepei.”7
Datorită faptului că în Litvania populația era mai mult rusească, statul litvna era puternic influențat de acest popor; actele și scrisorile se elaborau în limba rusă apuseană iar primii Iagelloni din Polonia scriau mai mult în limba rusă. La moartea lui Ludovic cel Mare, cneaz al Litvaniei era păgânul Iagaïlo, încă din anul 1377, acesta fiind cel care guverna țara direct sau prin vasalii săi de la Smolensk, Pinsk, Kiev, și din Podolia. Litvania se afla în legături bune cu tătarii hanului Mamai, datorită alianței împtotriva Moscovei. Litvania se afla însă în război cu cavalerii teutoni și era grav amenințată de aceștia, prin tăierea accesului la mare și prin înaintarea continuă a cavalerilor în interior. Această primejdie comună și pentru Polonia a creat apropierea între acest stat și Litvania.
Polonia era, mai ales prin legislația lui Cazimir cel Mare, un stat occidental, adică semifeudal. Guvernată de un sfat de demnitari și de o dietă, cu o numeroasă nobilime mică, pe care se întemeia apărarea țării, în sistemul banderiilor, Polonia se asemăna ca structură cu Ungaria Angevină. Aceeași politică de colonizări orășenești și agricole, caracteristică pentru tot sfârșitul Evului Mediu oriental, ca și a regilor unguri, adusese în Polonia pe cetățenii nemți în orașe, cu drept de Magdeburg, mai ales la Cracovia și la Lwów, apoi și pe armeni și pe evrei în orașe, fără să mai vorbim despre întinsa colonizare a satelor românești din Galiția, sate privilegiate cu drept valah. Polonia se asemăna foarte mult cu Ungaria din punct de vedere al elementelor de putere ( populația numeroasă, buna stare economică) dar și din punct de vedere al elementelor de slăbiciune (tendinșele anarhice ale nobilimii). În schimb, Litvania era un stat orientat spre Răsărit, cu imense terenuri pustii de colonizare, cu o nobilime de mari proprietari, supusă autocrației marelui duce. Tocmai existența unor pământuri libere, la dispoziția suveranului, ca mai târziu la Moscova, asigura marelui duce autoritatea asupra nobilimii seniorilor proprietari, care depindeau prin danii și colonizări noi de acesta. Litvanii, deși foarte influențați, chiar în familia domnitoare, de ortodoxie, rămăseseră în mare parte păgâni până în această epocă târzie. Totuși, nobilii poloni care încoronaseră pe Hedviga de Anjou ca rege, în anul 1384, o siliră să ia în căsătorie pe Iagaïlo păgânul, botezat acum cu numele de Vladislav, contra voinței ei, la 18 februarie 1385.
„Vladislav Iagello nu a fost un rege mare prin calitățile sale de stăpânitor, care erau mediocre, însă s-a aflat aproape întotdeauna într-o situație favorabilă din cauza marilor mijloace de care dispunea țara lui și prin așezarea ei geografică. Căsătoria lui Vladisla Iagello cu Hedviga a avut consecințe istorice foarte mari. Polonia unită cu Litvania printr-o uniune personală devine statul cel mai mare și cel mai puternic din Răsăritul Europei, răsturnând în favoarea ei situația în care predomina până acum Ungaria. Din această cauză între cele două state va începe o rivalitate politică ce va ține, chiar sub aparența împăcărilor și alianțelor, un secol și jumătate. Polonia devenea un stat sud-est european, interesată în politica împotriva tătarilor împotriva tătarilor și mai târziu a turcilor. Ea intră în legături cu Principatele Române, este un factor politic ce apare acum în această parte a continentului. Marile interese comerciale ale Liovului în negoțul spre Marea Neagră și Levant se nasc în această perioadă, deschizându-se o nouă arteră comercială a Europei Răsăritene, care leagă orașele hanseatice prin intermediul Poloniei cu Caffa în Crimeea, Chilia și Cetatea Albă în Țările Române. Această apariție de forță nouă se produce tocmai când Ungaria era tulburată de anarhie prin lupta pentru tron și marea răscoală a nobililor.”8
Consecințele nu au întârziat să apară: mai întâi, Hedviga a trecut cu oastea polonă sprijinită de litvani în Rusia Roșie, în anul 1387 și au cucerit pe rând Liovul, Haliciul într-o campanie care a ținut câteva luni. Cetățile au fost încredințate nobililor poloni, iar privilegiile orășenilor ruteni, armeni, jidovi și tătari au fost confirmate; Pocuția a fost cuprinsă în cucerirea polonă. Peste câțiva ani și Podolia, stat vasal rutean, va fi alipită la Polonia.
Consecința cea mai însemnată a unirii Poloniei cu Litvania, a fost trecerea Principatelor Române în zona de influență polonă, din cea ungurească în care gravitau până atunci. Legată de deschiderea drumului comercial spre Marea Neagră, vasalitatea Moldovei sub coroana polonă însemna accesul liber al acesteia spre Marea Neagră. Tot atunci, în domnia lui Vladislav Iagello, prin înfrângerea cavalerilor teutoni din Prusia, Polonia își deschide drum și spre Marea Baltică.
Ascensiunea politică a Poloniei a adus și apropierea, nu numai cu Moldova, dar și cu Țara Românească, prin tratatele încheiate de Mircea cel Bătrân cu Vladislav Iagello.
I. 3 Serbia și Bulgaria în secolul al XIV-lea
Sârbii, popor de păstori și țărani din ținuturile aspre, neroditoare și greu accesibile ale Peninsulei Balcanice apusene, s-au ridicat încet sub jupanii lor din văile muntoase. Neamul Nemania unise triburile despărțite, crease o oaste, ridicase mînăstiri și biserici din piatră, fundase un stat puternic sprijinit pe orașele comerciale de pe malul Adriaticei. Ștefan Dusan (1331-1355) a dus poporul său la cea mai înaltă putere și glorie; după slăbirea Bizanțului și înfrângerea bulgarilor la Velbujd a creat din țara oamenilor de la munte un adevărat imperiu balcanic. După cucerirea Macedoniei, a Albaniei, a urmat apoi Thesalia și Epirul, până aproape de golful de Corint.
„Alături de împărat se afla patriarhul sârbilor cel nou, încoronat la Ipek, țara era guvernată după un codice de legi, stabilit de împărat în două mari adunări generale ale nobililor, soldaților și preoților, Zakonikul lui Dusan, operă de legislație care ținea seama și de tradiția slavă, dar și de cea bizantină.”9
Primejdia turcească amenința libertatea poporului sârb. Dintre toți jupanii și cnezii s-a ridicat decât unul, cneazul Lazăr, fiul lui Pribaț logofătul lui Ștefan Dușan.
Cnezatul lui Lazăr cuprindea la început numai valea Moraviei cu regiunile muntoase Novo Erdo și Rudnic, capitala sa era la Crusevaț pe Morava. În Macedonia se formase un stat sârbescs separat condus de craiul Marco, care avea reședința la Prilep. Vecinul său spre răsărit era Constantin de la Strumița și Velbujd. Amîndoi vecinii, Marco și Constantin, dinaștii macedoneni, au pierit luptând împotriva lui Mircea cel Bătrân la Rovine.10
Ținutul stăpânit de Lazăr atingea Dunărea de amândouă părțile ale gurilor Moravei și din cauza aceasta, în titlul său, cneazul se intitula și domn al Podunaviei, adică al ținutului de pe malul Dunării, titlul care a fost imitat și de Mircea cel Bătrân. În stăpânirea sa nu intra însă, Belgradul cu ținutul Maćva, unde se afla banul unguresc, nici regiunea Crainei cu Cladova. La răsăritul statului sârbesc se afla pe atunci țaratul bulgar de la Vidin al lui Stracimir. Granița sârbo-bulgară nu urma pe atunci, ca în epoca contemporană, linia Timocului, ci era mult mai pe la Apus. Granița începea între Nis și Pirot, mergea spre Nord atingând Dunărea la cotul de la Milanovaț. În concluzie, întreaga regiune numită Craina cu Cladova și Negotinul, făcea parte în Evul Mediu din Bulgaria, nu din Serbia și abia în secolul al XIX-lea a fost alipită la statul sârbesc.
Cu toată căderea imperiului și ivirea stăpânirilor particulare, Serbia în ajunul luptei cu turcii era o țară bogată și puternică. Ea avea moneda proprie de argint, orașe cu negustori italieni și coloni de sași ca în Ardeal, legături comerciale pe drumuri interne cu orașele de la Marea Adriatică și în special cu Raguza.
Ca și în Ungaria, Serbia era într-un moment de criză politică, cu atât mai gravă cu cât se afla mai aproape de noii năvălitori păgâni ce se abătuseră asupra Europei.
Vechiul imperiu al valahilor și al bulgarilor de la Târnovo era în secolul al XIV-lea un stat bulgăresc sub dinastia numită Șișmanizilor originară din Vidin. Țarul Ivan Alexandru (1330-1371) fusese la începutul domniei un învingător, care lărgise dincolo de Balcani, în dauna grecilor, hotarele ținuturilor sale. Din căsătoria lui cu Teodora, fata lui Basarab domnul Țării Românești s-a născut Stracimir, pe care, încă din timpul vieții sale, Ivan Alexandru l-a numit guvernator și domn al Vidinului. Dar după repudierea țarinei românce, Teodora, trimisă de soțul ei la mânâstire, să-și isprăvească viața în rugăciuni, țarul bulgar a căzut în mrejele unei evreice. Pe aceasta țarul a luat-o în căsătorie după despărțirea de fiica domnului român. Din a doua căsătorie a lui Ivan Alexandru s-a născut un alt fiu, Șișman. Între cei doi fii ai țarului a început o mare rivalitate. Deși Șișman a încercat să stăpânească întreg teritoriul Bulgariei și chiar dacă era aliat cu cneazul Lazăr, acesta nu a izbutit să înlăture pe fratele său mai mare din Vidin, astfel încât Bulgaria rămânea împărțită și învrăjbită. Șișman domnea la Târnovo până la Balcani, stăpânind între anii 1378 și 1382 și Sofia, iar dincolo de Balcani se întindeau turcii. Stracimir stăpânea la Vidin, un ținut întins cuprinzând, la nord și Craina, iar la sud regiunea Oreahova-Vrata. Stracimir era aliatul și prietenul domnilor Țării Românești, cu care îl lega o dublă alianță de familie. El a despărțit biserica din Vidin de scaunul mitropolitan de la Târnovo și a a intrat în legături directe cu patriahia din Bizanț, care a numit în anul 1392 pe Ioasaf mitropolit al Vidinului. Vidinul era atunci un centru comercial important, avea legături comerciale cu Raguza, cu sașii de la Brașov și bătea monede proprii de argint.
„Configurația politică a Peninsulei Balcanice la urcarea pe tron a lui Mircea cel Bătrân era următoarea: Stracimir era ruda domnitorului român și aliatul său, Șișman era dușmanul lor (ucisese pe Dan predecesorul lui Mircea) și era aliat cu Lazăr al Serbiei. Deși aliat cu Lazăr, Șișman pierduse în anul 1382 Sofia. Tocmai în momentul în care Mircea cel Bătrân s-a urcat pe tronul Țării Românești, Șișman a încheiat o înțelegere împotriva păgânilor, cu Lazăr și cu Tvartko al Bosniei, dar fără fratele său, Stracimir de la Vidin. În lupta de la Pločnik (1387) turcii au fost învinși, însă în anul următor oștile otomane în frunte cu sultanul Murat sosie din Asia s-au ivit răzbunătoare. Șișman s-a supus sultanului (1388), apoi în anul următor a fost rîndul lui Lazăr, care și-a găsit moartea pe Câmpul Mierlelor de la Kossovo.11
Alături de stăpânirile celor doi frați rămași învrăjbiți în fața primejdiei, s-a dezlipit din vechea Bulgarie a Asăneștilor o a treia țară, despotatul lui Dobrotici, Dobrogea de mai târziu, de la gurile Dunării până la Silistra și la Varna. Ținutul acesta maritim, în care bizantinii păstraseră până târziu mai multe cetăți, era orientat mai mult spre Bizanț, decât spre Bulgaria. Dobrotici avea întinse legături comerciale pe mare cu Veneția și Genova, cu familia domnitoare a Paleologilor, care-i dăduse titlul de despot. În anul 1385, locul lui Dobrotici va fi luat de fiul acestuia, Ivanco, după a cărui scurtă stăpânire Dobrogea urma să treacă sub sceptrul puternicului domnitor romîn de peste Dunăre.
Deși împărțită și lipsită de regiunile de dincolo de Balcani, Bulgaria era și ea încă o țară bogată, prin agricultura din valea Dunării, era o țară populată, cu orașe mari, în care veneau negustori italieni, greci și raguzani. Prin fațada maritimă de la Răsărit, în special prin porturile Mesembria și Anhialos în care comerțul era înfloritor, avea relații cu Bizanțul și cu coloniile italiene de la Marea Neagră.
Nu se cunosc destul de multe despre legăturile istorice ale românilor cu bulgarii, însă ele erau evident mult mai importante decât cele cu sârbii, atât în domeniul economic, politic cât și în privința influențelor culturale reciproce.
I. 4 Cucerirea otomană
Răsăritul Europei se afla la sfârșitul secolului al XIV-lea într-o perioadă de criză, pe care am putea-o numi criză de creștere. Era o epocă de creștere a populației, de formare de state pe baze naționale, de întărire a organizației politice cu legiuri noi, precum și a celei militare. Drumurile de comerț continentale se deschideau în sudul și în nordul Dunării: drumul polon prin Liov, legat de Flandra și de orașele hanseatice, drumul interior prin Balcani al Raguzanilor în Serbia și Bulgaria, ridicarea economică a Vidinului, Brașovului și Silistrei. Căderea vechilor dinastii, Piast, Angevini, Nemania și ridicarea particularismului nobililor, precum și al provinciilor în Ungaria, Serbia și Bulgaria, a provocat o epocă tulbure de lupte interne și răscoale.
„Această situație îngăduia o cucerire străină și în momentul acesta au apărut turcii otomani. La început, soldații robi ai selgiucizilor, mai târziu mercenari în slujba împăraților și pretendenților bizantini, au fost chemați în Europa de către creștini. Ioan Cantacuzino, venețienii, Ștefan Dușan au avut legături cu ei, dar data primei lor cuceriri în Europa s-a socotit a fi luarea, în urma unui cutremur, a cetății Gallipoli în anul 1354. Sub domnia sultanului Murat I (1359-1389) progresele noii puteri au fost fulgerătoare; după căderea Adrianopolului, turcii au pătruns în valea Mariței și au învins la Cirmen (1371) pe principii sârbi macedoneni Vucașin și Uglieșa, care au fost uciși. Marco, fiul cel dintâi și toți principii sârbi din Macedonia s-au declarat supuși ai Semilunei. Garnizoanele turcești au fost așezate la Filipopol, apoi la Sofia și la Niș. În preajma campaniilor mari care duseseră la supunerea bulgarilor și apoi a Serbiei sub stăpînirea turcească, țările cuprinse de otomani au alcătuit o fâșie lungă de la Marea de Marmara până la Munții Balcani, lăsând în urmă Constantiopolul grecesc, la nord Bulgaria, la sud Salonicul. Macedonia era vasală, dar nu ocupată militar de turci, care aveau numai câteva garnizoane înaintate în diferite puncte.”12
Calitatea de popor asiatic luptător, de călăreți viteji, care avea să se ciocnească cu popoarele de agricultori ale Europei răsăritene, explică destul de complet izbânzile repezi ale otomanilor. Ceea ce este mai greu de explicat este așezarea lor trainică în această parte a continentului, întemeierea unui imperiu care nu s-a contopit cu europenii și cu cultura lor, precum și durata seculară a acestei formațiuni neeuropene.
„Imperiul militar a fost un stat militar, având o organizație autocrată fără nobilime anarhică, întemeiat pe o armată de proprietari colonizați pe pământ (timare), formînd o cavalerie rapidă. Armata aceasta avea în fond un caracter feudal, dar colonizarea putea fi mereu înnoită prin noile cuceriri, ea era la dispoziția monarhului, care o făcea numai pentru credincioșii lui. Ca și în Rusia, istoria puterii otomane era istoria unei colonizări, dar nu de mari mase, ci numai a unei clase militare stăpânitoare. Ienicerii au format apoi infanteria: ei erau un ordin religios monastic, închinat luptei pentru Islam, puterea lor stătea în pregătirea lor asemănătoare cu a cavalerilor cruciați, dar în plus cu o disciplină de fier. În epoca lui Mircea cele două corpuri principale ale oștii otomane erau achingii călări și azabii pedeștri, cei mai aleși oșteni specialiști.”13
Victoriile otomane se datorau unei supremații morale asupra creștinilor, cel puțin în domeniul solidarității de stat, al idealului războinic și al disciplinei. Căderea Imperiului Otoman va începe în momentul când această superioritate va dispare, când șefii locali nu vor mai fi fanatici apărători ai sultanului și când noi terenuri de colonizat și de exploatat nu vor mai fi deschise. Imperiul Otoman a fost un stat de exploatare al supușilor, nu de fructificare economică a bogățiilor și a muncii pentru întreaga societate; în această privință căderea lui se poate asemăna cu aceea a imperiului spaniol.
Popoarele balcanice și cele nord dunărene nu erau lipsite de virtuți războinice și au dovedit-o în ciocnirea lor cu valul cotropitor otoman. Acestea erau popoare agricole: nici sârbii, nici bulgarii și nici românii nu aveau din această pricină spirit ofensiv. Lupta lor, în special a românilor, a fost o apărare a ogoarelor și a muncii sătești. Meritul cel mai mare al lui Mircea cel Bătrân și al neamului în epoca sa a fost următorul: de la Mircea cel Bătrân a început rezistența care a făcut pe turci să renunțe de a cuceri pământul românesc și i-a silit să-l lase românilor, pe când cel al sârbilor, bulgarilor, grecilor și mai târziu chiar al ungurilor, le-a fost luat de cuceritorii otomani.
Acest fapt istoric, care nu poate fi lămurit prin declamații, ci cere explicații de fapte, își are cheia în domnia lui Mircea cel Bătrân.
Capitolul II
Țara Românească și vecinii ei în timpul lui Mircea cel Bătrân
II. 1 Peninsula Balcanică
Comparativ cu situația de la mijlocul secolului al XIV-lea, în preajma anului 1380 se anunțau unele modificări pe harta politică a Răsăritului Europei și mai ales a Peninsulei Balcanice. Acestea se datorau atât mișcărilor ivite în interiorul statelor din această parte a continentului, cât și unui factor politico – militar specific- ofensiva otomană. Acest peisaj de geografie istorică din ajunul guvernării lui Mircea cel Bătrân, ne ajută să înțelegem evoluția ulterioară, dramatică pe alocuri, ca și implicațiile politicii militare a voievodului român.
În Peninsula Balcanică se distinge, în primul rând, Imperiul Bizantin, cel mai vechi stat din sud-estul Europei, anterior întins de la Marea Neagră la Marea Adriatică (nu mai puțin în Asia Mică), dar care fusese slăbit considerabil pe parcursul secolului al IXV-lea, când pierde toate posesiunile asiatice și în bună parte și pe cele de pe continentul european. De fapt, Imperiul Bizantin s-a dezagregat atunci prin acțiunea crizei profunde ce l-a cuprins în interior, în toate sferele vieții (economice, sociale și politice). Dezagregarea Imperiului era rezultatul urmărilor războiului civil din anii 1341-1347, când împăratul legitim Ioan V Paleologul (1341-1391) fusese detronat de viitorul său socru, Ioan VI Cantacuzino (1347-1354). De această criză a profitat vecinul din vest- țarul Ștefan Dușan al Serbiei (1331-1355), care a cucerit posesiunile bizantine din Macedonia, Thesalia, Epir, și Albania (a ocupat pentru o scurtă perioadă Adrianopolul, după care, țarul Dușan a murit în drum către Constantinopol, în anul 1355). Tocmai atunci au apărut și turcii osmani, mai întâi la Tzympe (1352), pentru ca în martie 1354 să cucerească cetatea Kalliopolis (Gallipoli). Nu au fost singurii care au profitat de slăbiciunea Bizanțului: lor li s-au adăugat venețienii și genovezii, care și-au disputat hegemonia militară și comercială în estul Mării Mediterane, în Marea Egee, și la Marea Neagră și mai ales la Constantinopol (în anul 1380 s-a desfășurat războiul dintre cele două puteri maritime, pentru insula Tenedos, încheiat cu pacea de la Torino, 8 august 1381).
„Efectele crizei din Bizanț s-a resimțit și pe teritoriul românesc, în ținutul de la Dunărea de Jos, mai exact la gurile fluviului, unde, după războiul purtat de bizantini cu genovezii, între anii 1349-1351, pozițiile imperiului au fost pierdute la Vicina, Chilia și Licostomo, zone în care s-au instalat pe rând administrația civilă și militară genoveză, alungată apoi de voievozii Țării Românești.”14
Fostul Imperiu Bizantin era pur și simplu o amintire în epoca aceasta, deoarece în ultimii ani domnia lui Ioan V Paleologul s-a exercitat numeroase oaze de efectivă stăpânire: Constantinopolul cu un mic ținut în jur, apoi Salonocul cu un teritoriu restrâns și câteva insule din Marea Egee (Thasos, Samothrake, Imbros și Lemnos, câteva insule lângă Eubeea, stăpânită de Veneția). A mai existat un teritoriu bizantin, în Peloponez -despotatul Moreeei- condus de fiul lui Ioan V, anume Theodor I Paleologul. Silit de împrejurări, basileul amintit și-a împărțit tronul cu uzurpatorul Ioan VI Cantacuzino, cu fiul său Andronic IV (1367-1379) și cu un nepot, Ioan VII (1390). Când în anul 1390 i-a succedat cel de-al treilea fiu, Manuel II, a cărui domnie a durat până în anul 1425, problemele grave cu care s-a confruntat Imperiul l-a copleșit pe acesta, manipulat continuu de venețieni, turci, etc.
Au avut loc restructurări marcante și în restul Peninsulei Balcanice. Întinsul imperiu ridicat de Ștefan Dușan s-a risipit după dispariția sa, deoarece între anii 1335 și 1371 au fost create state autonome în Albania (sub Balsha II-ucis în anul 1385), în Macedonia și Zeta. Macedonia a cuprins după anul 1371, stătulețe conduse de kralj-jupani: Marko Kraljević la Prilep, Constantin Dejanović la Strumița și Velbujd, Vuk Branković la Kossovo. Serbia însăși a fost redusă la stăpânirea cneazului Lazăr Grebljanović (1371-1389), un nepot natural al marelui Dușan, cu capitala la Kruŝevac; Lazăr, eroul sârb de la Kossovo Polje, s-a străduit să-și mărească teritoriul, spre Branicevo, la Dunăre și spre Peć (sau Ipeh) în sud, dar ținutul din jurul Belgradului nu i-a aparținut, aici stăpânind Ungaria -în banatul de Mačva. De asemenea, în Bosnia guverna un rege, Tvrtko (1353-1391). Acest mozaic de stăpâniri mărunte a facilitat cucerirea otomană, soarta impusă de această cucerire făcând ca trei dintre cei numiți să moară: unul apărându-și țara -Lazăr al Serbiei, alți doi înfeudați turcilor- Marko și Constantin, ucis la Rovine.
Tot după anul 1371, odată cu stingerea bătrânului țar Ivan Alexandru, Bulgaria a reprezenta o diarhie: în nord-vest, cu capitala la Vidin, a domnit Ivan Sramițir (1360-1365, 1369-1396), văr și cumnat cu Vladislav I- Vlaicu al Țării Românești (care l-a ajutat pe țarul din Vidin să-și recapete tronul, în anul 1369), iar în rest, guvernând din Târnovo s-a aflat Șișman (1371-1393), frate vitreg cu țarul vidinean (Șișman în limba turco-cumană semnifica Grasul- ambii dispărând de pe scenă în timpul sultanului Baiazid I al turcilor.15
Pe țărmul apusean al Mării Negre și în apropiere de Dunărea de Jos a apărut o țară a Cavarnei, moștenită în secolul al XIV-lea de Balica, iar apoi de fratele său Dobrotici, care s-a declarat drept despot (sau primise acest titlu de la Bizanț, deorece se căsătorise cu fiica unui demnitar bizantin). Centru lui Dobrotici era Caliacra, pe țărmul mării. În jurul anului 1370, fiul său Ivanco (supranumit Terter) a pus mâna pe Silistra (sau Dârstor, din mai vechiul Durostorum), constituindu-se acolo o formațiune statală, Ivanco bătând și monedă proprie pe care îi apare numele precum și însemnul heraldic bizantin, acvila bicefală. După dispariția lui Dobrotici, prin anul 1386, fiul său Ivanco îl moștenește-dar intervin otomanii și, împotriva acestora, Mircea cel Bătrân, care încorporează stăpânirea fostului despot sub ascultarea lui.
II. 2 Moldova
Moldova era un stat feudal relativ tânăr, structurile ei interne abia se consolidau și un mare merit în această privință i-a revenit voievodului-întemeietor de dinastie, Petru I al Mușatei sau Mușatinul (1375-1391).
„Când Mircea a preluat tronul din țara vecină de la sud-est, Petru I s-a aflat în al unsprezecelea an al domniei. La vest, Moldova se învecina cu voievodatul Transilvaniei, la nord cu Polonia (cu precizarea că Galiția sau Rusia Roșie, cu Liovul, aparțineau Ungariei -revenind Poloniei după anul 1386), la est cu Lituania (care cotropise Ucraina), iar la sud-est cu tătarii din hanatul Kipčak, care dominau și asupra părții de sud a teritoriului moldovean. Capitala Mușatinului era Suceava, un oraș în dezvoltare, întărit de voievod cu două cetăți- una spre apus (Cetatea Șcheia), cealaltă la est, viitoarea Cetate de Scaun a domnilor moldoveni. Moldova își dezvoltă sistemul ei defensiv tocmai în timpul acestui voievod, care construiește și Cetatea Neamțului (respectiv nucleul patrulater al acesteia)- alte cetăți, mai vechi, existând la Hotin și la Moncastro sau Cetatea Albă.”16
Ca și în țara de la sud de Carpați, economia din Moldova era predominant agrar-pastorală; ramurile meșteșugărești erau aceleași, comerțul intern și de tranzit era în pli progres- datorită și marelui drum comercial ce străbătea țara în lung, venind din Polonia și ajungând la Cetatea Albă și la gurile Dunării.
Litovenii au obținut de la Ludovic I al Ungariei, prin 1379-1380, dreptul de depozit (Staperecht), râvnind totodată la exclusivitatea pieței moldovene. Existau condiții propice pentru dezvoltarea orașelor- și atunci era vorba mai ales de Baia, Siret, Bârlad, Suceava, ca și pentru apariția monedei; baterea acesteia se datorează tocmai voievodului Petru I Mușatinul: o solidă piesă de argint, în sistemul groșilor polonezi, cu stema Moldovei pe avers (bourul legendar) și flori de crin pe revers.
Nu se cunoaște ansamblul raporturilor stabilite între Mircea cel Bătrân și Petru I Mușatinul, dar se cunoaște cu siguranță evenimentele create în Rusia Roșie în anii 80, evenimente care au constituit, alături de altele, temeiul apropierii politice, a celor două țări românești de Polonia-Moldova, mai ales, rămânând multă vreme în sfera de influență a acestui regat.
II. 3 Imperiul Otoman
Istoria îndepărtată a turcilor a început în miezul Asiei, iar a turcilor osmani sau otomani în Asia Mică, în strânsă legătură cu a turcilor selgiucizi, ai căror continuatori au fost. Peste stăpânirile bizantine de acolo s-a constituit treptat un imperiu- Sultanatul de Rum sau de Anatolia, din secolele X-XII ( Rum provine de la rhomaioi, romei sau bizantini), destrămat apoi prin loviturile de la rhomaioi, romei sau bizantini), destrămai apoi prin loviturile primite din partea mongolilor dinn secolul al XIII-lea (astfel s-a explicat migrarea acestor turci selgiucizi, care se aflau prin anii 1262-1264, în Dobrogea, menționați aici de geograful arab Ibn Battuta, prin anii 1330-1331.) În pragul secolului al XIV-lea, pe ruinele fostului Sultanat s-au aflat deja risipite mai multe emirate; un astfel de principat (sau beilic) a existat în nord-vestul Anatoliei, cu capitala la Sögüt, avându-l în frunte pe Ertogrul. Moștenitorul acestuia s-a chemat Uthman (se pronunța: usman sau osman), întemeietorul dinastiei otomane (1281-1236).
„Au existat și alte emirate, precursoare ale Imperiului Otoman. De exemplu, în estul Mediteranei, în fața coastei Ciprului, s-a găsit emiratul Karaman (sau Karamanoglu- fiii lui Karaman), fosta capitală a selgiucizilor. În partea opusă, pe coasta Mării Negre, ființa emiratul Candaroglu sau Kastamonu (fosta provincie bizantină Paflagonia, care a dat și un împărat Bizanțului, pe Mihai IV Paflagonianul); beiul de la Kastamonu a fost și el implicat în afacerea Musa. A mai existat și emiratul de Aydân sau Aydânoglu, din vestul Asiei Mici (cu Smirna-Izmir).”17
Toate aceste emirate au fost supuse pe rând succesorilor lui Osman și îndeosebi în timpul lui Orhan Gazi (1326-1359), Murad I (1360-1389) și Baiazid I (1389-1402). Presiunea turcilor osmani s-a dezlănțuit și împotriva necredincioșilor, în speță bizantinii din Asia Mică și de mai departe. Orhan a cucerit de la ei Prusion (Bursa sau Brusa, 1326), apoi Niceea (Iznik, 1329), prima devenind capitala statului otoman. În anii războiului civil din Bizanț, când împăratul uzurpator s-a luptat cu adepții minorului Ion V Paleologul și cu regenta Ana de Savoia , turcii lui Umur bei se alătură uzurpatorului Ioan VI Cantacuzin. În aceste împrejurări s-au implantat turcii lui Orhan în peninsula Gallipoli (Gelibolu)- un cap de pod strategic de prima mână, bază pentru viitoarele operații de cucerire în Europa.
Acestea au avut loc sub sultanul Murad I, supranumit Împăratul, cel care a dezvoltat statul otoman și organizarea acestuia. A instituit funcții noi- ca acelea de mare vizir și de beylerbeg, sau beilerbei-și tot lui Murad I i s-a datorat crearea corpului militar de ieniceri, în anul 1363, faimosa oaste de pedestrași. Existau și alte trupe: de călăreți-spahii, de timarioți- călăreți cu feude, sistem tipic pentru oastea turcă; un rol însemnat l-a avut trupele specializate- azapii (azab- celibatar), echipați cu arcuri și săgeți, cu paloș, care erau pedeștrii și luptau totdeauna în fașa oastei centrale, erau deci primii expuși loviturilor inamice; au mai existat faimoșii acângii – o cavalerie ușoară, alcătuită numai din turci și rezidând la hotarele statului (uç sau udj) mai ales în Rumelia. Acângii erau bine organizați, cu legi proprii, catastife. Înaintea oricărei expediții poruncite de sultan ei au îndeplinit misiuni de recunoaștere- deveneau deci cercetași în țara inamicului.
Cu astfel de trupe a pornit Murad I la cucerirea Peninsulei Balcanice: în anul 1361 a căzut Tzurulon și Didymoteichos, iar în anul 1362 marele centru bizantin de pe drumul imperial (ce străbătea Peninsula), Adrianopolul, a devenit a doua capitală turcă după Brusa, pentru ca în anul 1363 să fie cucerită și cetatea Philippopol. A urmat un răgaz ceva mai îndelungat, în care turcii și-au pregătit cu grijă viitorul asalt european, iar creștinii au încropit cunoscuta coaliție (la care a participat și Vlaicu Vodă)- învinsă însă în anul 1371 la Cernomen (Čirmen) pe Marița; s-a deschis astfel drumul către ținuturile bulgare și sârbo-macedonene. Preliminariile cuceririi au loc în anii 80: Sofia, în 1382, cade în fața atacurilor otomane și apoi, în 1386, Niș-ul. Primejdia trucească se apropia, nestăvilită, către linia Dunării.
Capitolul III
Alianțe externe și politica militară a lui Mircea cel Bătrân
Așa cum s-a arătat, în ultimul sfert al secolului al XIV-lea situația politică internațională din Sud-Estul Europei se complică, datorită, pe de o parte, cuceririi otomane în Peninsula Balcanică, iar pe de altă parte, mișcărilor din interiorul acesteia. Se adaugă anarhia feudală ivită după dispariția regelui Ludovic I, în Ungaria, nu mai puțin și disensiunile dintre aceasta și regatul polon învecinat, odată cu ascensiunea noului rege Vladislav II Jagello. În anii 80 ai secolului se crease deja o conjunctură care avantaja și netezea de fapt penetrarea turcească spre Dunăre și spre vestul Peninsulei Balcanice.
„Marile Puteri ale vremii asistau neputincioase la creșterea puterii lui Murad I, deoarece nu puteau interveni din pricina gravelor probleme lăuntrice cu care erau ele însele confruntate, în timp ce statele mici din Balcani acceptaseră supunerea față de otomai – sau, ca Lazăr al Serbiei (ajutat de bosnieci), au căutat printr-un disperat efort să-i stopeze (victoria cneazului de la Pločnik, 1387). Nu a fost totuși de ajuns, pentru că oștile sultanului se vor năpusti curând căte nord-estul Peninsulei și apoi către Serbia însăși.”18
În astfel de circumstanțe, nu este greu de dedus că voievodul Mircea cel Bătrân a fsot nevoit, la rândul său, să evalueze raporturile de forță din arena internațională, să-și cristalizeze intenții și să ia decizii pe planul relațiilor externe. Acest lucru se petrece de fapt chiar în primii săi ani de domnie. În cadrul confruntărilor amintite, cu efectele militare implicate, voievodul român a dat dovadă de un remarcabil simț politic: orientându-se în hățișul intereselor contradictorii ce dominau atunci relațiile interestatale, domnul Țării Românești a exploatat cu dibăcie situațiile ivite, folosind deopotrivă, puterea sa militară și demersurile diplomatice, căutând permanent ca asigurarea echilibrului între puteri să fie în folosul țării sale.
Întreaga politică externă și militară a voievodului a fost subordonată aceluiași țel strategic de care am amintit: luptă tenace, pe toate planurile, pentru apărarea integrității teritoriale a Țării Românești și a libertății ei politice – principiu fundamental, promovat și aplicat de Mircea cel Bătrân, apărat când a fost cazul cu arma în mână.
III. 1 Campania din Dobrogea (1388)
În legătură cu evenimentele din anul 1388 subzistă încă nelămuriri, datorită penuriei documentare și mai ales unor confuzii ce caracterizează sursele existente (în cea mai mare parte de proveniență turcească). Este vorba, în primul rând, de împrejurările în care dispare Dobrotici (angajat de mai multă vreme într-un conflict cu genovezii, sprijiniți de otomani), ca și de acelea în care fiul său Ivanco (numit probabil și Terter) ajunge în fruntea despotatului mărunt de la Marea Neagră și Dunăre; după cum se conturează o opinie din istoriografia actuală, Ivanco-Terter stăpânea atunci Silistra și un teritoriu din jurul cetății, contopite apoi cu restul despotatului lui Dobrotici pe care l-a moștenit pentru scurtă vreme. Dobrotici pe care l-a moștenit pentru scurtă vreme. Dobrotici a murit prin anul 1386, iar în anul următor Dobrotici a reglementat diferendele cu genovezii, prin cunoscutul tratat din 27 mai 1387, el devenind totodată și vasal (tributar) al turcilor care se aflau deja în coasta stăpânirii sale. În al doilea rând, este vorba de desfășurările concrete pe tărâm militar, din partea otomanilor, care au avut loc – potrivit unor izvoare turcești – în anul 790 H (11 ianuarie-30 decembrie 1388), desfășurări care l-au antrenat și pe voievodul Mircea cel Bătrân.
Expediția condusă de vizir – numit și Candarlî Ali-pașa – a avut loc în anul 1388, dar urmprile ei au fost cu totul altele decât cele ce rezultă din datele disparate oferite de izvoarele citate în ceea ce privește teritoriul numit mai târziu Dobrogea. Aflând de șovăielile țarului Șișman, poate și la apelul stăruitor al lui Ivanco, Mircea cel Bătrân s-a decis să intervină cu oastea sa, ocupând Silistra împreună cu o bună parte din despotatul lui Ivanco, precum și întregul teritoriu dintre Dunăre și Marea Neagră. În acele împrejurări a dispărut de pe scenă și Ivanco (posibil în urma complot organizat de turci, ca răzbunare). Tradiția târzie bulgară, consemnată, de pildă, de Paisie de la Hilandar (Hilandarski), secoluul al XVIII-lea, redă ceva mai fidel conținutul desfășurărilor din anul 1388: oastea turcă „au bătut-o vlahii și toți (turcii) până la unul sau doi s-au înecat în Dunăre; astfel au scăpat în acea vreme bulgarii și vlahii de cotropirea turcească.” Cu alte cuvinte, rezultă că Mircea cel Bătrân a fost atras de evenimente, organizând campania sa dobrogeană ca ripostă la planurile de cucerire otomane de la Dunărea de Jos. În nici un caz nu poate fi vorba de alungarea turcilor din Dobrogea (adică de luarea în stăpânire a unui ținut ocupat înainte de otomani), cum încearcă să acrediteze anumite curente istoriografice.
Departe de a fi un simplu episod din seria amplelor încleștări de mai târziu, începutul domniei voievodului Mircea cel Bătrân ni se prezintă, odată cu anul 138, într-o lumină pe care o exprimă cât se poate de limpede titlul purtat de el în documentul sigur datat (4 septembrie 1389): „marele și singurul stăpânitor domn Ioan Mircea […] domn a toată Ungrovlahia și al părților Podunaviei și al celor de peste munți.”19
Mircea cel Bătrân deținea Silistra, Vicina, Chilia și celelalte cetăți din Dobrogea; numai stăpânirea genoveză de la Licostomo mai ființa atunci, dar în decurs de un deceniu va fi înlăturată și aceasta.
Cuceririle militare au fost dirijate între anii 1388-1389 către vestul și nord-vestul Peninsulei Balcanice (când se ocupă Albania de sud și o parte din Epir), ținta principală devenind însă Serbia, împotriva căreia se îndreaptă sultanul Murad I în persoană. Lupta decisivă s-a dat pe Câmpul Mierlei (Kossovo Polje) sau Cossovo. Se ridică problema dacă aici a luat parte și Mircea cel Bătrân, respectiv dacă a trimis oaste în ajutorul celui atacat, Lazăr cneazul, căzut eroic pe câmpul de luptă (sultanul Murad însuși fiind ucis în cortul său de către un sârb.)20
Potrivit analelor sârbești, lupta s-a dat pe la 15 sau 21 iunie 1389 (surse otomane indică și data de 10 august), dar primele surse citate nu menționează participarea românilor, exceptând varianta unui letopiseț sârbesc (de la Studenița), care amintește de Basarabii, aflați, nu alături de cneazul Lazăr, ci în tabăra otomană, în rând cu tătarii, grecii, albanezii – fapt ce pune sub semnul îndoielii credibilitatea izvorului. În schimb, sursele turcești, aproape în majoritate, vorbesc de participarea oastei românești la amintita luptă. Amănunte despre desfășurarea luptei se găsește și la cronicarii Enveri, Neșri, Idris Bitlisi și Sa'adennin, ultimul amintind și de participarea moldovenilor și indicând cifra de 200.000 ostași ghiauri, același mai precizând că oastea ungurească și oastea românească „au stat pe cele două aripi” în cursul încleștării21
Dacă este oarecum îndoielnică participarea moldovenilor, același lucru se poate afirma și despre unguri și în bună măsură despre Mircea cel Bătrân. S-a obiectat astfel, că atunci, în anul 1389, cneazul Lazăr era învrăjbit cu Sigismund de Luxemburg (o expediție a acestuia avusese loc împotriva sârbilor cu câteva luni înainte de Cosovo) și nu întreținea raporturi bune nici cu Stracimir din Vidin. Ori, un ajutor al lui Mircea trebuia să străbată prin ținuturi stăpânite de unguri și de Stracimir; în plus, deși se ridicase steagul de luptă împotriva otomanilor, voievodul român era desigur mai preocupat de întărirea pozițiilor sale în Dobrogea nou stăpânită. Problema participării unor oșteni români la bătălia care avea să facă din Serbia o țară vasală turcilor a rămas și rămâne încă destul de controversată în istoriografie.
III. 2 Alianța lui Mircea cel Bătrân cu polono-litvanii (1389-1391)
Această alianță a fost de fapt efectul relațiilor cu vecinul din nord-vest, cu Sigismund de Luxemburg al Ungariei. Ca urmare a așezării sale geografice și a raporturilor multiple stabilite în decursul vremii cu acest vecin care era regatul Ungariei. Țara Românească a fost permanent ținta expansiunii acestui regat, cum au dovedit-o ținta expansiunii acestui regat, cum au dovedit-o intervențiile militare întreprinse de regii angevini (în 1330 și 1368).
„Această politică de dominare a fost moștenită și de Sigismund de Luxemburg, care, din prudență, nu afișa pe față așa- numitele drepturi de stăpânire asupra Țării Românești (exceptând anii 1396-1397), deoarece Mircea cel Bătrân și-a dovedit de la început forța. Cert este că, pe ascuns, în strategia sa politică și militară regele Sigismund considera Țara Românească ca pe o țară supusă voinței sale.”22
Însăși intrarea Dobrogei în stăpânirea lui Mircea cel Bătrân nu era în măsură să-l bucure prea mult pe regele din Buda, întrucât acțiunea militară izbândită fulgerător de voievodul român leza interesele strategice ale Ungariei la Dunărea de Jos și în Orient (astfel cu vor fi acestea direcționate în scurtă vreme de însuși Sigismund de Luxemburg), iar în chip direct pe cele ale negustorilor genovezi, alianții de nădejde ai regilor unguri. Astfel existau suficiente motive ca Mircea cel Bătrân să se desprindă oarecum de Sigismund, îndreptându-și atenția asupra regelui din nord, Vladislav Jagello, a cărui atitudine îi convenea voievodului român, deorece exprima adversitatea față de intențiile expansioniste și hegemoniste ale lui Sigismund. Intermediarul noilor relații previzibile a fost voievodul Moldovei, Petru I Mușatinul, care se închinase deja, ca vasal, în anul 1387 – cu prilejul descinderii regelui Vladislav la Liov. Drept urmare, în anul 1389, Mircea cel Bătrân îi trimite la Radom pe boierii săi Manea și Roman Herăscu, însoțiți fiind de boierul moldovean Drăgoi, care încheie acolo preliminariile unui tratat militar preventiv – o alianță politică și militară îndreptată vădit împotriva lui Sigismund. Actul încheiat trebuia să fie confirmat printr-o scrisoare cu pecete din partea voievodului și pintr-un act similar al regelui polon, ceea ce se și traduce în fapt, păstrându-se doar scrisoarea lui Mircea cel Bătrân, datată 20 ianuarie 1390, la Lublin. Dar s-au mai purtat discuții în această privință, și anume la Suceava (martie 1390), pentru ca o reconfirmare să aibă loc din partea voievodului la Liov, la 6 iulie 1391.
Prin tratat se consemna, de fapt, o alianță militară încheiată pe picior de egalitate între cei doi suverani; nu era vorba de o supunere din partea voievodului Țării Românești.
Mircea cel Bătrân se angaja: „promitem și făgăduim să-l ajutăm pe amintitul domn Vladislav, regele, cu toată puterea și mijloacele noastre, atunci când va cere ajutorul nostru, și pe oamenii supuși lui, iar împotriva altor dușmani și a oricăror vătămători ai susnumitului domn Vladislav, regele, să-l ajutăm după bunul plac al învoielii noastre, iar acest lucru se cuvine și trebuie să-l facem ca unui prieten.”23
În aceeași termeni sună și învoiala (sau rânduiala întregului tratat: ordinatio) din partea regelui Vladislav: „ la cererea noastră – stă scris în actul lui Mircea cel Bătrân -, trebuie și va fi dator să ne ajute împotriva {lui Sigismund}, regele Ungariei, și a supușilor lui, prin toată puterea și mijloacele lui, iar împotriva altor dușmani de-ai noștri ne va ajuta ca prieten, după bunul plac al liberei lui înțelegeri”.24
Din cele consemnate se distinge unele nuanțări în clauzele acestui tratat politic și militar: între cei doi suverani se stabilesc raporturi de reciprocitate în ce privește obligația fiecăruia de a sări în ajutorul celuilalt – dar numai în eventualitatea acțiunilor pornite de la un inamic comun, Sigismund și cei din subordinea lui; în rest, într-ajutorarea era lăsată la liberul arbitru al semnatarilor, adică nu era obligatorie (Mircea putea sau nu să-l ajute Vladislav II Jagello dacă acesta ar fi fost atacat de cavalerii teutoni, și invers, regele putea sau nu să intervină alături de voievod în cazul unui atac turcesc). Aceste distincții se datorau, distanței geografice dintre cele două țări semnatare, dar mai ales faptului că au fsot luate în considerare posibilitățile reale de ajutorare din partea Țării Românești, respectiv a Poloniei.
O asemenea alianță preventivă nu a avut efecte propriu-zise pe tărâm militar, deoarece nu se posedă nici o știre despre situații în care prevederile ei au fost aplicate. Dar alianța a avut un fundal politic evident și tocmai în acestă direcție s-au resimțit efectele ei, căci a avut menirea să-i deschidă ochii regelui Sigismund, determinându-l pe acesta la o atitudine mai reținută – de așteptare -, pentru ca în scurtă vreme el să fie obligat să caute la rândul lui căile pentru o înțelegere cu Mircea cel Bătrân și până la umră să conlucreze cu acesta din urmă. Dar până as e ajunge la această treaptă nouă în relațiile dintre Ungaria și Țara Românească, voievodul român a trebuit să fie supus la grele încercări, iar în alte ocazii, când relațiile externe dintre cele două țări vor fi iarăși afectate, Mircea cel Bătrân va folosi din nou o armă din arsenalul său politic și diplomatic: reînnoirea alianței cu regele polon.
III. 3 Marile bătălii din anii 1394 și 1396 (de la Rovine și de la Nicopole)
În anul 1390, când Mircea cel Bătrân era angajat în perfectarea alianței cu Vladislav II Jagello, Imperiul Otoman, condus acum de Baiazid I, reia ofensiva spre linia Dunării. Pornit pe cuceriri, sultanul a ordonat lui Firuz-bei (care se remarcase în anul 1387, cu prilejul luptelor împotriva beiului de Karaman) să atace Vidinul, fără ca acesta să fi reușit, deoarece Stracimir s-a opus cu succes (posibil cu ajutor românesc). Firuz-bei a trecut totuși Dunărea, jefuind cumplit teritoriul Țării Românești din fața Vidinului. Era prima incursiune otomană pe pământul românesc de la nord de Dunăre (Firuz- bei va cădea în luptă la Ankara, în 1402).25
Mircea cel Bătrân a trebuit, la rândul său, să-i înfrunte pe otomani. În anul 1392, văzând că lucrurile se precipită la Dunăre, pornește la acțiune și Sigismund de Luxemburg. El îl atacă pe vasalul turcilor, Ștefan Lazarević al Serbiei, învingându-l la Golubac. Cele întâmplate scoteau de acum în evidență faptul că aportul regelui Ungariei la lupta antiotomană se impunea cu necesitate. Mircea cel Bătrân însuși a înțeles acest lucru; presiunea turcească dinspre sud îl determină să lase pe un plan secundar alianța cu regele polon și să prefere înțelegerea cu regele Ungariei.
O asemenea politică se cerea afirmată fără nici o așteptare din partea voievodului român. Baiazid I s-a decis să pună în joc însăși existența țaratelor bulgare și totodată să cucerească Țara Românească. Ambițiile sultanului vizau, evident, și Constantinopolul, pe care îl asediază în anul 1393 – anul în care el supune Bulgaria lui Șișman: la 17 iulie 1393 a căzut capitala țaratului, Târnovo, iar Șișman a fost prins și întemnițat la Filibe (Philippopol-Plovdiv), peste doi ani fiind executat (3 iulie 1395). Totodată, sultanul Baiazid s-a îndreptat cu forțe militare și asupra Silistrei, pe care a asediat-o de pe uscat și și de pe apă (organizând o blocadă completă cu corîbiile de luptă.) Au avut loc numeroase atacuri – respinse însă de garnizoana românească și de locuitorii orașului. Până la urmă, prin viclenie – potrivit cronicii lui Leunclavius- cetatea a căzut în mâinile turcilor: apărătorii au fost ademeniți de promisiunea că se vor putea retrage pe un drum anumit, dar au fost până la ultimul măcelăriți de otomani.
Trebuie făcută precizarea că forțele sultanului au izbutit să ocupe vremelnic Silistra, fără însă ca restul Dobrogei să fie cucerit. Numai din Dobrogea era posibilă o acțiune fulgerătoare și eficace împotriva teritoriilor ocupate de turci și care constituiau zone de margine ale Imperiului Otoman, ca aceea desfășurată îndată după evenimentele de la Silistra, în anul 1393, din ținutul Karînovasî. Mircea cel Bătrân a pornit atunci într-acolo cu cavaleria sa, prădând o zonă întinsă și provocând pierderi oastei otomane.
Mircea cel Bătrân întreținea de pe atunci legătur cu opozanții lui Baiazid din interiorul Imperiului Otoman, care îl informau pe domnul de la Dunăre despre mișcările și intențiile sultanului. Unul dintre aceștia era beiul de Kostamonu, hulit tocmai pentru faptul că l-ar fi instigat pe voievod la devastarea ținutului Karînovasî. Este vorba despre Isfendijar, fiul lui Kötörüm Baiazid (Baiazid „paraliticul”, mort în anul 1385).
Desfășurările din anul 1393 au dezvăluit cu claritate intențile cuceritoare așle sultanului. Următoarea țintă după ocuparea Bulgariei de la Tîrnovo și a Silistrei avea să fie Țara Românească. Baiazid I a fost silit să nu-și pună imediat planul în aplicare, fiind reținut de problemele ivite în Asia Mică. În ceea ce privește pericolul care îl amenința pe voievodul român, cu siguranță că acesta nu a stat cu brațele încrucișate: a luat măsuri de apărare în interiorul țării și la granițe, a făcut demersuri pe lângă regele polon, pe lângă Sigismund și pe lângă alți suverani creștini. Regele Ungariei și voievodul Transilvaniei, Frank Scécsenyi, erau oarecum informați de către Mircea cel Bătrân despre situația Țării Românești și despre iminența invaziiei otomane, care periclita grav însuși regatul Ungariei. Acest lucru a rezultat din scrisoarea expediată la 26 mai 1394 cavalerului curții din Buda, Gheorghe (sau Grigore) de Beclean, trimis sol la voievodul Transilvaniei. Rezultatul soliei nu a fost însă pe măsura așteptărilor voievodului român. Chiar dacă domnul Țării Românești a primit promisuni de ajutor, acestea nu s-au realizat.
În concluzie Mircea cel Bătrân s-a aflat singur în fața gravului pericol otoman.
a. Bătălia de la Rovine (10 octombrie 1394)
În vederea începerii campaniei de la nord de Dunăre, a venit din Anatolia la Adrianopol însuși sultanul, care și-a constituit o armată puternică, în rândul căreia au fost chemați și vasalii săi – Ștefan Lazarević din Serbia, Marko Kraljević de la Prilep și Constantin Dejanovic (sau Dragaš) de la Velbujd, probabil și alții (nu există lămuriri cu privire la participarea bulgară la luptă, dat fiind faptul că Șișman era acum un pașalâc). Potrivit relatărilor din cronicile turcești, oastea otomană s-a îndreptat apoi către Nicopole, de unde a trecut apoi Dunărea. S-a presupus, pe baza unui izvor semioficial, că itinerarul lui Baiazid ar fi urmat un drum dinspre apus, respectiv pe la Severin – ipoteză ce se dovedește totuși greșită; Leunclavius se referă chiar la o expeditio pontica din partea lui Baiazid, indiciu în plus că sultanul urmărea nu numai supunerea teritoriului românesc de la nord de Dunăre, ci și Dobrogea, care se afla în stăpânirea lui Mircea cel Bătrân.
În legătură cu data expediției turcești și cu locul unde s-a desfășurat bătălia principală dintre oastea lui Mircea cel Bătrân și armata otomană condusă de Baiazid I s-au emis diferite ipoteze. Astfel, referitor la prima problemă, izvoarele turcești încurcă cronologia, deoarece devansează anul: 1389- 1390 (Orudj), 1390- 1391 (Neșri). Chiar cele bizantine nu sunt explicite, deoarece așază lupta după cea de la Nicopole (Chalcocondil). Numai cronica anonimă bulgară o situează înainte de 3 iulie 1395, zi în care a murit țarul Șișman. Într-un grup de vechi letopisețe sârbești (10 la număr), redactate până în jurul anului 1460, bătălia de Rovine este datată 10 octombrie 1394. O astfel de datare, este, în general, acceptată și de istoricii români. Cât privește locul în care s-a desfășurat bătălia principală, confruntarea directă dintre oștile voievodului român și trupele sultanului, indicațiile izvoarelor sunt vagi sau contradictorii – de pildă: „pe malul unui râu (cronica anonimă bulgară); „ într-un loc neprielnic” (Phrantzes). Unele cronici turcești indică totuși locul bătăliei (ugraș yerinde) pe râul Argeș: „Arkîs” ( Enveri), „Arkaș” (Neșri), iar Leunclavius, care preia ca atare informațiile turcești, se exprimă astfel: „in loco quem Turci tam Arcas quam Artzes nominant.”26
Izvoarele turcești încearcă să descrie locul bătăliei, ambianța geografică a acesteia, referindu-se la pregătirile făcute de Mircea cel Bătrân. În tradiția istorică există și o denumire propriu-zisă pentru locul bătăliei: Urvina din baladele sârbești, topic consemnat și de scrierile italienilor Mauro Orbini și Giacomo di Pietro Luccari – de fapt un termen al slavilor de sud: U rovinah ( „La șanțuri”, care poate să însemne și „râpe” sau chiar „loc mlăștinos”); La Rovine, cum stă scris și într-o variantă a letopisețului muntenesc, care situează locul pe râul Ialomița (există și păreri care îl așază lângă Craiova, în legătură cu o luptă din anul 1395, neverificabilă documentar, confundată probabil cu aceea la care a participat regele Sigismund).27
Indiferent de localizarea bătăliei principale, invazia lui Baiazid din anul 1394 a reprezentat un vast teatru de operațiuni militare și de jafuri, mai ales, care au avut loc înainte și după bătălie. Bandele de azapi și acângii cutreierau peste tot – ceea ce, într-un fel, îi ușura lui Mircea cel Bătrân posibilitatea de a-i ușura lui Mircea cel Bătrân posibilitatea de a-i lichida pe rând sau de a-i hărțui, o tactică tradițională în purtarea războiului de către români. În cursul acestor atacuri ale avangărzii trupelor otomane a fost incendiată cetatea de pământ de la Frumoasa, printre primele obiective aflate în calea armatei lui Baiazid, care a cucerit și cetatea Turnu de pe malul Dunării. Despre tactica de hărțuială și de înfometare a invadatorilor există mărturia bizantinului Laonic Chalcocondil.
O problemă importantă și viu disputată de istoricii care s-au ocupat de analiza bătăliei de la Rovine este aceea a efectivelor care au participat la lupte și mai ales cea legată de valoarea și componența celor din oastea voievodului român. Se poate afirma că oastea condusă de Baiazid I întrecea oricum numeric pe cea a lui Mircea cel Bătrân, deoarece altfel sultanatul nu s-ar fi aventurat să treacă Dunărea. Raportul numeric dintre cele două oști nu se poate totuși determina cu exactitate. Istoricul militar Ion Cupșa consideră ca raportul era de 4/1 în favoarea otomanilor, a căror armată o estimează la 40.000 ostași. Numai trupele vasalilor sârbo-macedoneni însumau circa 8.000 de ostași (pe baza datelor din izvoarele sârbești), ceea ce nu este tocmai sigur.
Mircea cel Bătrân, în schimb, a adunat o oaste în stare să reziste: țărani (cei liberi în primul rând), curteni, târgoveți și steaguri boierești. Disproporția pe plan numeric dintre cele două oști a fost însă redusă treptat de Mircea, prin hărțuirea neîncetată a dușmanilor, ale cărui forțe s-au subțiat prin luptele de întâmpinare și de urmărire ale oastei voievodului. Oastea românească era alcătuită din pedestrime și cavalerie, cum indică și izvoarele turcești. Obligația oșteanului era aceea de a veni la luptă cu armele și calul său, gata echipat: nu era deci o sarcină a domniei să procure arme pentru fiecare ostaș.
Lupta decisivă între oastea lui Mircea cel Bătrân și armata otomană condusă de Baiazid s-a dat deci la Rovine, la 10 octombrie 1394. Urmând itinerarul spre nord-est, de la Turnu (Nicopolul Mic) către inima Țării Românești, sultanul viza neîndoielnic ocuparea capitalei, a Argeșului. Există toate temeiurile să se presupună că însuși voievodul a intuit intențiile lui Baiazid, atrăgându-l pe acesta într-un ținut dificil pentru desfășurarea luptei. Voievodul fructifica și în acest fel avantajele cunoașterii terenului. Ar fi putea vorba de la nord de Pitești, situat la confluența Vâslanului cu râul Argeș, lângă Merișanii de azi (sat care exista probabil și în timpul lui Mircea cel Bătrân). Aici, la circa 20 de km de orașul-capitală Argeș, în lunca și șesul cu mlaștini dintre cele două ape, cu munți (ai Făgărașului) profilați în zarea nordică – aici s-a dat, probabil, una din marile bătălii din istoria românilor, comparabilă cu lupta purtată de Basarab I în anul 1330 (la Sălătruc, în Loviște sau Posada, cum s-a afirmat fără prea mult temei în istoriografie) sau cu aceea de mai târziu, a lui Mihai Viteazul de la Călugăreni (1595).
La Rovine, fapt relatat nu atât prin documentele, ci transmis mai cu seamă prin cronici sau pe cale orală, din generație îm generație, a fost o luptă pe viață și pe moarte.
„Au căzut acolo numeroși combatanți, între ei, aflându-se alături de otomani, eroul de mai târziu al baladelor sârbești, marko Kraljević, cneazul din Prilep; au mai căzut: Constantin Dejanovic de la Strumița, socrul împăratului bizantin Manuel I Paleologul, apoi un Andrea și un Comnen (cum indică letopisețul sârbesc de la Dečani). Craiul Ștefan Lazarević a scăpat teafăr, dar evenimente ulterioare vor face ca el să se întâlnească din nou cu Mircea cel Bătrân ca aliat.”28
Afirmația din izvoarele turcești, potrivit căreia voievodul român a suferit o înfrângere pe câmpul de luptă de la Rovine, este eronată; ea nu se poate susține prin nimic; în realitate, moralul oastei de invazie cedase încă înainte de luptă și se prăbușise cu totul în cursul desfășurării ei. La Rovine, otomanii s-au lovit de dârzenia și vitejia românilor, au fsot cuprinși de spaimă, dându-și seama că voievodul și oștenii lui luptau cu numai cu gândul la biruință. Nu au folosit nimic la stratagemele la care a fost silit să recurgă sultanul, fie încropirea unor fortificații din pământ și trunchiuri de copaci, o tabia, pentru ca la adăpostul ei să se zăgăzuiască deruta alor lor (Chalcocondil), fie graba cu care vizirul Candarlî Ali-pașa a strâns în cursul nopții leșurile turcilor, aruncându-le în apa din apropiere și lăsând pe loc pe cele ale românior, cu scopul de a-i speria pe aceștia și a-i demoraliza (Orudj). La Rovine, victoria a fost de partea celor care își apărau glia, adică a românilor.
Cu toată victoria repurtată la rovine, războiul de apărare din anul 1394 nu se terminase pentru Mircea cel Bătrân; oastea condusă de Biaizid I suferise doar o înfrângere, ea nu fusese complet zdrobită, ci silită numai să se retragă. Mai mult, a intervenit o împrejurare pe care voievodul nu a prevăzut-o: tradărea unei părți a boierimii muntene care, ademenită de turci, a trecut de partea unui vlastelin (potrivit cronicii anonime), așadar un boier, pe nume Vlad, care se ridică împotriva lui Mircea. Există păreri în istoriografie că Vlad era totuși os omenesc; de pildă , P. P. Panaitescu nu excludea posibilitatea ca el să fi fost fiul lui Dan I. Prin acea trădare se inaugura în istoria Țării Românești și a Moldovei un șir (nu prea mare) de uzurpatori care s-au ridicat împotriva domnior legitimi și bravi aflați în viață, iubiși de popor, cum au fost Mircea cel Bătrân și atâția alții.
Boierimea avea propriile ei interese economice și politice, iar acestea nu coincideau totdeauna cu ale domnilor aleși de ea, mai cu seamă dacă aceștia își manifestau din plin puterea cu care erau învestiți, ei neîmpăcându-se cu creșterea autorității centrale. Cântărind, în conjunctura dată, între poziția domnului din țară și puterea externă reprezentată de turci, o parte din boierii lui Mircea cel Bătrân au găsit atunci prilejul să se scuture de sub autoritatea acestuia și să-l prefere pe omul ales de turci, deoarece aceasta a fost de fapt menirea istorică a lui Vlad I Uzurpatorul. În circumstanțele stabilite, o parte a boierimii nu i-a mai acordat încrederea lui Mircea cel Bătrân, temându-se de victoria repurtată la Rovine și mai cu seamă presată de intervenția invadatorilor otomani. Învingător pe câmpul de luptă, voievodul a devenit un învins politic. 29
Este greșit să se considere global boierimea ca fiind gata oricând la trădare sau urzind și uneltind continuu împotriva domnului din fruntea țării; o astfel de apreciere generală nu corespunde realităților medievale. Indiscutabil, în majoritate, boierimea din Țările Române a fost – în epoca eroică, de viață independentă – unul din stâlpii de apărare ai Țării Românești, un reazem de nădejde al voievozilor, inclusiv al unuia ca Mircea cel Bătrân. Altfel, lesne de înțeles, acesta nu ar fi putut realiza marile inițiative politice și militare pe parcursul domniei. Mircea cel Bătrân s-a sprijint și pe țărănime, în special pe cea liberă, ca și pe pătura orășenească în curs de consolidare, inclusiv în campaniile militare purtate de voievod.
Astfel ajunge Vlad I stăpân pe capitala Țării Românești, unde au fost purtate lupte – pentru că arheologia a sesizat urmele unui mare incendiu la Curtea domnească, într-un nivel datat cu monede emise de voievod înainte de 1394. Cu același prilej au loc incursiuni ale acângiilor și în alte zone (atunci dispare prin incendiu o parte din așezarea de la Târgoviște). Așa cum a menționat și P.P. Panaitescu (pe baza unui izvor târziu – o cronică latină a catolicilor din Târgoviște, din anul 1761, semnalată de B.P. Hașdeu), în tradiția locală s-a păstrat amintirea faptului că „în vremea lui Mircea Senex, când s-a bătut cu turcii, împăratul turcesc a ars Târgoviștea și ,mânăstirea catolică”.
După bătălia de la Rovine o situație cu totul nouă se ivește în Țara Românească: stăpâneau simultan doi domni – unul legitim, Mircea cel Bătrân (opiniile din istoriografie nu sunt însă unanime în identificarea părții stăpânite de el în continuare, unii vorbind de vestul țării, cu Severinul), iar celălalt, Vlad I Uzurpatorul, care stăpânea singur centrul țării, până la Dunăre, inclusiv Argeșul și se intitula „Wlad Woyeuoda Bessarabie necnon Comes de Seuerinio”(28 mai 1396). Prin jocul nefericit al alianței vremii, acesta din urmă a devenit dintr-o dată pionul de manevră al turcilor, al regelui polon și, oricât de neverosimil, al lu Sigismund de Luxemburg.
Vladislav Jagello nu vedea cu ochi buni apropierea voievodului romîn de Sigismund (și neînțelegând că ea s-a datorat împrejurărilor de după bătălia din anul 1394). Regele polon îi obligă pe noul domn al Moldovei și pe boierii săi să i se supună (6 ianuarie 1396), în actul slavonesc dat din Suceava arătându-se că Ștefan I va lupta împotriva craiului Ungariei, împotriva voievodului Basarabiei, împotriva turcilor, împotriva tătarilor, împotriva prușilor. Aparent, prin voievodul Basarabiei l-am putea înțelege pe Vlad, cu atât mai mult cu cât sunt menționați și turcii; în realitate, era vorba de Mircea cel Bătrân, deoarece Vlad I va mulțumi regelui polon peste un an, când i se închină, pentru că a fost ajutat să capete tronul Țării Românești.
La rândul său, Sigismund de Luxembrug a luat în serios, de data aceasta, supunerea voievodului moldovean, căci în pragul anului 1395 el și-a mobilizat oastea și s-a îndreptat împotriva lui Ștefan I, venind din Transilvania (în oaste se aflau îndeosebi trupe din Banat și Ardeal inclusiv secuii, în frunte cu comitele lor Ștefan de Kanisza). Dar expediția regală nu a fost norocoasă, pentru că suferă o înfrângere la Ghindăoani (ianuarie 1395); regele Sigismund se fălea totuși cu o victorie, deoarece în actul de la 3 februarie 1395, dat înaintea Cetății Neamțului (ante castrum Nempch).
După acest insucces militar politic, Sigismund de Luxemburg și Mircea cel Bătrân, strâmtorat și el se văd efectiv împreună, atât în sensul că împrejurările i-au așezat de aceeași parte a baricadei de luptă, cât și în acela că ei se întâlnesc abia acum față în față: la Brașov, către ambii se îndreaptă la începutul primăverii.
Tratatul de la Brașov (7 martie 1395) stipula printre altele oprirea comerțului de tranzit către Țara Românească.
La Brașov au avut loc tratative între cei doi suverani; chiar strâmtorat și cu un uzurpator în coastă, voievodul român și-a apărat cu demnitate poziția, căci tratatul încheiat cu regele, la 7 martie 1395, conține clauze reciproce pe picior de egalitate. În condițiile date, Mircea cel Bătrân și apropiații săi au acceptat o formă de vasalitate, fără ca ceremonia prestării omagiului vasalic față de suzeran să fi avut loc ca atare.30
Clauzele tratatului sunt de ordin politic și militar semnificativă rămânând clauza în care se vede că Mircea cel Bătrân își apără prestigiul său de domn și voievod. În tratat au fost prevăzute și situațiile în care, din motive obiective, oastea regală ar fi fost obligată să întârzie la cucerirea și ocuparea unor orașe, pământuri, cetăți – ceea ce îi revenea și oastei voievodului, cu atât mai mult acolo unde efectivele dușmane ar fi fost mai numeroase decât ale părților semnatare.
În tratat sunt consemnate măsurile ce se impuneau a fi luate cu privire la îngrijirea răniților, la paza avutului lor, la modul în care să se poarte corespondența între cei doi semnatari ai tratatului. Prevederile tratatului din 7 martie 1395 – departe de a fi fost înrobitoare pentru Mircea cel Bătrân – par totuși că sunt în avantajul lui Sigismund care încerca să profite de situația voievodului (indiscutabil, regele mai ales a putut cere includerea unor stipulații privind desfășurări militare la Dunărea de Jos, unde el avea substanțiale interese economice, politice și militare). Important este că tratatul a avut aplicabilitate imediată, tocmai datorită colaborării în spiritul acestuia între cei doi suverani s-a ajuns la luptele de recuperare a tronului Țării Românești. Imediat după aceea au avut loc acțiuni militare împotriva lui Vlad și a otomanilor în anul 1395 (uzurpatorul ceruse ajutor de la turci). Documentele vremiimai amintesc că regele în persoană a participat apoi la o luptă desfășurată probabil lângă Craiova (mai 1395); Sigismund reușind să cucerească pe seama sa cetatea Turnu (Nicopolul Mic), regele a lăsat acolo o garnizoană, moartea reginei silindu-l acolo să se înapoieze în mare grabă la Buda, dar în cale i se ivește Vlad I. Românii, care foloseau unele săgeți otrăvite, erau din oastea lui Vlad I, iar amintita Posadă (a cărei identificare a preocupat pe numeroși istorici români, Dimitrie Onciul, de pildă, crezând că este numele trecătorii dintre Rucăr și Bran) se afla cu siguranță în munții Cernei, deci în vest, pentru că, potrivit itinerarului lui Sigismund din acel an, regel se afla la Orșova (20 august), lângă Severin (25 august) și la Caransebeș (25 august – 2 septembrie 1395). Afirmația de mai sus este logică: regele, în doliu, a trebuit să aleagă drumul cel mai scurt către Buda, și nu unul ocolit prin Brașov sau Sibiu. Mai târziu, în anul 1408, când relațiile lui Sigismund de Luxemburg cu Mircea se vor răci, regele a pus pe nedrept acest atac pe seama voievodului român. Oricum, documentul citat ne dezvăluie în partea apuseană a Țării Românești și că, probabil, stăpânea acea parte de pământ românesc. Tot atunci, în august, otomanii au prădat în Țara Românească.
b. Bătălia de la Nicopole (25 septembrie 1396)
Din nefericire, nu se știe cu siguranță ce a făcut în această perioadă Mircea cel Bătrân de început de toamnă a anului 1396. Unii istorici admit că voievodul a părăsit atunci, în 1396, Țara Românească, stabilindu-se la Brașov; alții consideră că el își aduna de fapt oastea în Dobrogea, ceea ce pare mai probabil. Oricum, Sigismund a încercat într-un fel să profite încă o dată de situația defavorabilă în care se găsea Mircea cel Bătrân, inițiind demersuri pe lângă uzurpatorul din Argeș.
„Acțiunea regelui a rămas însă fără efect, deoarece Vlad I avea, oarecum, spatele asigurat și, în plus, a căutat la rîndul lui să se supună lui Vladislav II Jagello, cum se stipulează în actul dat de el din Argeș (26 mai 1396), în care el arată că domnia Țării Românești i-a fost dăruită lui de către regele polon și că acesta, ca unic suzeran, i-a confirmat-o prin privilegiile sale. Toate aceste fapte îl determină pe Sigismund de Luxemburg să-și schimbe încă o dată politica față de Mircea și să îmbrățișeze eficient cauza acestuia.”31
Tocmai atunci regele, la îndemnul papalității (Bonifaciu IX la Roma și Benedict XIII, antipapă, la Avignon), preconiza organizarea unei cruciade antiotomane. Apelul regelui Sigismund a fost ascultat și urmat. La Buda, potrivit înțelegerii, se adună forțele de luptă ale cruciaților. Printre cruciați erau și nume strălucite, floarea cavalerilor și principilor apuseni: contele Filip de Artois, conții de la Marche și de Eu, amiralul Franței Jean de Vienne și mareșalul Jean de Maingre zis și Boucicaut (sau Boucicault), seniorii Enguerand de Coucy și Guy de la Trimouille, apoi fiul ducelui de Burgundia, contele Jean de Nevers (zis Sans Peur „Fără frică”). Mai veniseră grafi din Germania, conți și cavaleirtot de acolo, ca și din Anglia, Știria, Austria, etc.
De la Buda, cruciații coboară de-a lungul Dunării, fiind întâmpinați la Timișoara de căte Sigismund de Luxemburg, comandantul suprem al cruciaților (20 iulie 1396); împreună, ajung la Orșova, iar de aici, trec peste Dunăre, continuă drumul spre Vidin, unde îi întâmpină de data aceasta bătrânul țar Stracimir, care li se alătură. Trec apoi pe la Rahova, pe care o cuceresc din mâinile turcilor cu dificultate, ceea ce vădea încă din această fază a luptelor, slăbiciunile conglomeratului cruciat. În sfârșit, după alte peripeții, ajung în fața cetății Nicopole – fosta cetate bulgară, apărată acum de turci, ținta expediției creștine. Aici, potrivit înțelegerii dinainte, sosește oastea transilvăneană condusă de voievodul Știbor (numit în această funcție în anul precedent), precum și oastea lui Mircea cel Bătrân. De asemenea, din Rhodos, (insulă aparținând Veneția), au venit și au ancorat pe malul Dunării 30 de corăbii, pline nu atât cu ostași venețieni, cât cu provizii.
Vrednică de amintit în acest sens este și diploma privilegiată acordată de rege lui Știbor (8 decembrie 1397), după consumarea campaniei de la Nicopole și după alungarea lui Vlad I. Sigismund evocă meritele voievodului Transilvaniei și, totodată, faptul că acesta, ăn drum spre Nicopole, a fost atacat de Vlad I. Știbor și Vlad I s-au măsurat într-o luptă directă, care pe care, cum erau uzanțele în lumea cavalerilor, ultimul fiind înfrânt ( a căzut de pe cal apucat de cangea lui Știbor).
Se pot face aproximații în legătură cu efectivele militare care au participat, într-o tabără și alta, la bătălia de la Nicopole. Izvoarele sunt contradictorii, ele având tendința de a amplifica numărul oștenilor adverși. Bavarezul Schiltberger (care se afla în slujba cavalerului Reichartinger, participant la cruciadă), căzut prizonier la Nicopole, aprecia că oastea lui Sigismund număra „cam 60.000 de oameni” (înțelegându-se oastea proprie, diferită de cea apuseană și de a lui Mircea cel Bătrân), pe când cea a lui Baiazid era de 200.000 de oameni
„Oastea cruciaților s-a grăbit să asedieze cetatea Nicopole înainte ca sultanul Baiazid să vină cu grosul trupelor sale, asediu care a durat 16 zile, folosindu-se artileria – respectiv bombardele. Baiazid cu luptătorii lui sar în ajutorul cetății, care era comandată de un muhafâz, Doĝan-bei. Instalându-se pe platoul din față, sultanul a orânduit trupele de ieniceri, în mijlocul cărora a stat tot timpul, în față avându-i pe cavalerii-spahii, iar în prima linie – potrivit obiceiului – pe azapi și acângii; marginea platoului a fsot împănată cu șiruri de pari ascuțiți. Lupta propriu-zisă s-a dat la 25 septembrie 1396.”32
Lipsiți de coeziunea necesară (Sigismund nu a reușit totuși să-i țină în frâu pe semeții cavaleri apuseni anarhici; ei se aflau la masă când apăruse sultanul, și nu credeau în ruptul capului că trupele acestuia ocupaseră deja platoul cetății), făcând paradă de vitejie nesăbuită și certându-se între ei, cruciații se năpustesc în atacuri izolate cu steagurile lor, ușurând astfel sarcina ienicerilor pedeștri, care îi încercuiesc, ăi dau jos de pe cai, și, astfel, împovărați în zalele lor, sunt măcelăriți pe rând. Intervine și iureșul cavaleriei ușoare de spahii, care alături de azapi și acângii desăvârșesc înfrângerea cruciațiolor, dezastrul lor total.
Dezastrul oastei cruciaților a fost explicat de către participanții creștini: ungurii și nemții îi învinuiau pe francezi – îngâmfați și nedisciplinați, și, dimpotrivă, aceștia din urmă îi arătau cu degetul pe unguri – de rea credință și lași: așa considerau cei care au scăpat cu viață și nu au fost luați în captivitate de către turci. În realitate, cauzele dezastrului au fsot altele. Acolo, la Nicopole s-au înfruntat două concepții în purtarea războiului: o concepție întemeiată pe oastea greoaie, a cavaleriei occidentale, iar alta sprijinită pe acțiunea unităților mobile și sprintene, ilustrate de oastea lui Baiazid I.
Victoria sultanului Baiazid a avut consecințe fatale pentru țaratul bulgar al lui Stracimir; țarul a fost prins și întemnițat în Asia Mică (la Brusa, unde i se pierde urma), iar teritoriul stăânit de el a devenit pașalâc turcesc. În ceea ce privește pe regele Sigismund, acesta a vrut să se retragă prin Țara Românească, dar încă o dată Vlad I îl împiedică. Abia după trei luni, adică la 20 decembrie 1397, regele a ajuns pe țărmul Adriaticei, la Raguza.33
Stăpânitorul de moment din Argeș avea totuși zilele de domnie numărate, deoarece Știbor, potrivit diplomei amintite, a debarcat la Licostomo și de aici împreună cu alții a ajuns mai repede în regat, căci izbucniseră acolo uneltiri împotriva regelui, potolite de Știbor. Cu prilejul întoarcerii sale sau curând după aceea, spre sfârșitul anului 1396 și cu concursul militar al lui Mircea cel Bătrân, Vlad I a fost prins. Vlad, s-a arătat el însuși supus, sperând în milostivirea regelui – în fața căruia a fost și adus, în ianuarie 1397.
După capturarea lui Vlad I, tronul întregii Țării Românești este iarăși în mâinile lui Mircea cel Bătrân. Doi ani de restriște se încheiau cu o mare izbândă pentru legitimul voievod român. Numai în calea acestuia, deloc netedă, se vor ivi în curând alte impedimente – și ele vor veni tocmai din partea regelui Sigismund, care nu a înțeles deplin sensul inițiativelor politice și militare promovate de Mircea cel Bătrân la începutul secolului al XIV-lea. Voievodul a fost permanent angajat în campania antiotomană, al cărui promotor principal s-a dovedit.
III. 4 Mircea cel Bătrân sub semnul marilor inițiativelor politice
În scurtă vreme după ce Mircea cel Bătrân se afla din nou în fruntea Țării Românești, se cristalizează și noile direcții ale politicii externe ale voievodului român. În cadrul acestora un loc de frunte îl va ocupa alianța cu Țara Moldovei. Unele restructurări îmn privinț alianțelor din această parte a continentului se petrec chiar în anul 1397, când la 14 iulie se încheie o pace între Sigismund de Luxemburg și Vladisla II Jagello; starea conflictuală dintre cei doi monarhi înceta – ceea ce avea implicații și asupra Țărilor Române, deoarece Ungariei căpătă mână liberă la Dunăre și chiar la est de Carpați.
În conjunctura ivită, domnia voievodului Țării Românești se consolidează rapid. Faptul îi îngăduie să inițieze ample planuri de politică externă și să se angajeze din nou în operații militare împotriva otomanilor. Este de reținut în această ultimă privință opinia lui Barbu T. Câmpina, potrivit căreia a doua parte a domniei lui Mircea cel Bătrân se caracterizează mai ales prin războiul de uzură purtat de bandele turcești, ale căror incursiuni porneau îndeosebi din provinciile de margine ale Imperiului Otoman, din udj-uri, cărora voievodul român a trebuit să le facă neîncetat față. Nu întîmplător Mircea cel Bătrân se află deseori pe linia Dunării (în anul 1399, 1403, 1409, 1411) de unde expediază scrisori către aliați sau emite acte interne. În această etapă a domniei sale nu a mai avut loc vreo mare bătălie pe teritoriul Țării Românești asemănătoare în amploare celei de la Rovine; în perioada dată toate expediile întrerprins de Mircea cel Bătrân contra otomanilor, care constituiau, în continuare, un mare pericol pentru Țara Românească, s-au desfășurat în afara granițelor țării. Incursiunile de jaf otomane au fost mai frecvente îndată după bătălia de la Nicopole, Baiazid căutând să se răzbune pentru participarea lui Mircea la cruciada creștină.
În anul 1397, o armată otomană trece Dunărea, dar este învinsă și respinsă de români. Ceea ce nu făcuseră cavalerii feudali coalizați în anul precedent, a reușit cu mult mai puține mijloace, dar cu știință militară superioară, domnul român. Nu se știe sigur unde s-a dat lupta; după unii pe Ialomița.
Curând după aceasta se produce un eveniment de cea mai mare însemnătate pentru sud-estul continentului: înfrângerea lui Baiazid la Ankara (28 iulie 1402) de către hanul mongolilor, Tamerlan sau Timur-Lenk (adică Timur cel Șchiop), care ajunsese cu cuceririle sale până în Asia Mică. Sultanului i-au venit în ajutor contingente tătare (trecute prin Moldova și Muntenia) și sârbești. Biruința lui Timur a fost completă și Baiazid este prins; purtat într-o cușcă în suita învingătorului, el nu a rezistat prea mult acestei umilințe. Moartea sa (1403) declanșează o aprigă competiție între moștenitori, pentru putere. Cel mai în vârstă dintre fii, Suleiman stăpânitor în partea europeană, urmărea să ocupe și Anatolia, unde se afla un frate al său Mehmed; Musa – un al treilea fiu al răposatului sultan – a intrat în rândul lui în acest război ce va dura până în anul 1413. Această conjunctură este folosită în plin de Mircea pentru a consolida poziția țării. În anul 1403, împotriva lui Suleiman, își unesc eforturile Ungaria (Sigismund de Luxemburg), Serbia (Ștefan Lazarevici), Bosnia (Ștefan Ostojan), Muntenia.
În anul 1408 este respins un atac turcesc asupra Silistrei; o inscripție, fragmentar păstrată, amintește cum orașul „a fost scăpat de primejdie” de Mircea.34
În anul 1417, reacția sultanului Mahomed I nu a întârziat să apară; concentrează numeroase forțe. Oștile otomane atacă în Dobrogea, unde cuceresc Enisala și Isaceea, apoi în stânga Dunării, ocupă cetățile Giurgiu și Turnu. Din nou, într-un moment de maximă tensiune și primejdie, românii se aflau sub o singură cârmuire, ca pe timpul lui Baiazid, dispunea de considerabile mijloace militare.
După aproape trei decenii, singura alternativă posibilă, aceea menită să salvgardeze esențialul, a fost pentru Mircea cel Bătrân reglementarea politică a confruntării.Sultanul, întârind cetățile Giurgiu, Isaccea și Enisala, se întoarse la Adrianopol.
Aproape treizeci de ani au luptat românii, sub conducerea lui Mircea, împotriva amenințării dinspre miazăzi. Biruiseră, de câteva ori, oștile invadatoare. Disproporția de forțe era însă prea mare, iar înțelegerea dintre puterile europene care ar fi trebuit să facă front comun și permanent, prea redusă. Aceeași dramatică experiență, vor face, mai târziu, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul; și ei vor lupta cu toate puterile și vor birui, de mai multe ori; și ei, sub covârșitoarea superioritate militară a adversarului, vor găsi o soluție viabilă, prin negocierea politică. Suferințele și pierderile foarte mari nu au fost în zadar însă; a fost apărat și afirmat dreptul la viață, pe temeiuri proprii, într-un stat românesc. Rezultat fundamental, determinând pentru întreaga noastră istorie până în secolul al XIX-lea, datorat vitejiei, rezistenței și sacrificiilor celor mulți, sub înțeleapta conducere a lui Mircea voievod.
Cu o deplină cunoaștere a realităților europene, cu hotărâre și curaj, el a unit și condus eforturile tuturora, pentru păstrarea țării, pentru salvgardarea statului. Este foarte mult, când ne gândim că, în aceeași ani, țările sud-dunărene intrau, pentru sute de ani, sub ascultarea Porții.
Capitolul IV
Mircea cel Bătrân în conștiința posterității
IV. 1 Mircea cel Bătrân- unul dintre cei mai străluciți voievozi români
La 23 septembrie 1386, acum 610 ani, urca pe tronul Munteniei Mircea cel Bătrân, unul dintre cei străluciți voievozi români, care va domni 32 de ani și se va dovedi un diplomat iscusit, un bun conducător de oști și un chivernesit gospodar.
În timpul domniei sale, deci între 1386 și 1418, Țara Românească a atins cea mai mare întindere din toate timpurile, cum reiese din impunătorul titlu pe care l-a purtat: „Eu cel întru Hristos Dumnezeu binecredinciosul și bine cinstitul și de Hristos iubitorul și singurul stăpânitor, Io, Mircea, mare voievod și domn, cu mila și cu darul lui Dumnezeu stăpânind și domnind peste toată țara Ungrovalahiei și părțile de peste munți, încă și spre pările tătărești, și Almașului și Făgărașului herțeg, și Banatului de Severin domn, și de amândouă părțile peste toată Dunărea și până la marea cea mare, și cetății Dârstorului stăpânitor.”35
Politica externă a marelui voievod a fost dominată de primejdia otomană. De remarcat că toate luptele pe care Mircea cel Bătrân a fost silit să le poarte au fost cu turcii, nicidecum cu ungurii, polonii sau moldovenii, cu care, de altfel, a încheiat alianțe trainice în lupta comună antiotomană. Dar, raportul de forțe a devenit repede inegal și domnitorul muntean a trebuit să recunoască superioritatea otomană și să ajungă la o înțelegere cu Poarta, plata haraciului, modalitatea de a păstra ființa statului muntean și a-i asigura continuitatea vieții politice.
Mircea cel Bătrân a fost unul dintre cei mai străluciți voievozi pe are i-a avut Țara Românească. Viteaz în război, iscusit diplomat în timp de pace, bun organizator și cârmuitor de țară, puțini din domnii noștri îi pot sta alături. Dușmanii înșiși l-au lăudat; astfel un cronicar al turcilor, Leunclavius îl socotește drept cel mai viteaz și cel mai ager dintre principii creștini. Pe vremea lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a atins cea mai mare întindere din toate timpurile. Țara Românească se întindea așadar și peste munți, unde domnul avea ca feude Amlașul și Făgărașul, cuprindea și malul drept al Dunării începând cam din dreptul Turtucaiei. Felul în care Dobrogea a ajuns în mâna lui Mircea cel Bătrân nu este încă bine lămurit. Probabil, faptul a avut loc prin luptă, poate prin lupta cu turcii care-l atacaseră pe Ivanco.
În afară de luptele sale strălucite, Mircea cel Bătrân mai este însemnat și prin felul cum a știut să gospodărească țara, făcând să rezolve comerțul și viața economică, în general.
Ca o sinteză a istoriei românești din secolul al XIV-lea, se afirmă cârmuirea lui Mircea cel Bătrân. Ea reprezintă un maximum al dezvoltării statului muntean și ca întindere teritorială și ca putere militară; în același răstimp, viața economică și cultural-religioasă cunsoc manifestări importante.36
Apărător al unor străvechi pământuri românești, cunoscător lucid al realităților, diplomat chibzuit, vitez comandant care a știut, de câte ori a fost nevoie, să arate tăria armatelor noastre, gospodar care a înțeles că țara este cu atât mai puternică cu cât întocmirile sale sunt mai bine așezate. Mircea, numit în hrisoave cel Bătrân, s-a rânduit, prin faptele sale, printre marii conducători ai neamului nostru.
IV. 2 Mircea cel Bătrân în conștiința posterității
Continutor și înnoitor în gospodărirea Țării Românești, diplomat și oștean călit în luptele pentru apărarea libertății acestei țări, Mircea cel Bătrân s-a bucurat de un binemeritat prestigiu printre contemporani, impunându-se pri faptele sale atât prietenilor cât și dușmanilor. De altfel, ce poate fi mai grăitor decât însăși spusa izvoarelor otomane de mai târziu?
„Regele regilor din țările creștine din vremea sa”, sau „principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”37 – cu această aură nepieritoare a fost văzută și simțită personalitatea voievodului, astfel a rămas Mircea cel Bătrân în conștiința posterității.
În cinstirea lui s-au întrecut toate generațiile de pe pământul românesc. Pagini înălțătoare i-au fost dedicate de cărturari și luptători pentru idealurile unității naționale și ale independenței.
Prinosul recunoștinței a izvorât din toate straturile sufletului românesc, deoarece Mircea cel Bătrân a împodobit cu numele său localități și licee de pe întinsul țării, iar monumente comemorative se găsesc pretutindeni, și mai ales acolo unde el a stăpânit; cel mai nou, la Tulcea, în preajma Mării celei Mari, este opera prestigiosului artist al poporului, sculptorul Ion Jalea.
„Apărător al unor străvechi pământuri românești, cunoscător lucid al realităților, diplomat chibzuit, viteaz comandant care a știut, de câte ori a fost nevoie, să arate tăria armatelor noastre, gospodar care a înțeles că țara este cu atât mai puternică cu cât întocmirile sale sunt mai bine așezate.”38
Pe lângă toate calitățile domnitorului se mai adaugă și aceea că este un mare iubitor de cultură. Faptul este atestat, printre altele, și de preocuparea și grija manifestate de voievod pentru înflorirea sub multiple aspecte a culturii Țării Românești.
Dispunând de însemnate resurse materiale, Mircea cel Bătrân a fost unul din principalii constructori în domeniul arhitecturii religioase din Țara Românească, ridicând biserici și mînăstiri. Ctitoria sa de căpetenie este Cozia, de pe malul drept al Oltului. Biserica mânăstirii reprezintă un cap de serie pentru numeroase un cap de serie pentru numeroase alte edificii de cult din Țara Românească.
În timpul lui Mircea cel Bătrân, cultura a cunoscut un adevărat avânt, conturându-se gusturi și mentalități noi în domeniul culturii. Din vremea lui Mircea cel Bătrân se cunoaște un Evangheliar, copiat și împodobit de Nicodim, în anul 1405. În strînsă legătură cu cultura sa, se află și arta epocii lui Mircea cel Bătrân. În epoca respectivă, manifestările artistice de nivel popular sunt cu totul remarcabile, ele fiind mai ales probate de numeroasele descoperiri arheologice (produse ceramice, podoabe, etc.). Unele vase confecționate de olarii din această vreme sunt unicate. În rest, locul principal în arta timpului l-au avut arhitectura și ramurile specializate adiacente (pictura murală, sculptura, cu o mențiune specială și pentru stilul decorativ prin ceramoplastie, documentat la Cotmeana, Cozia și Târgoviște).
Concluzii
Politica externă a marelui voievod a fost dominată de primejdia otomană. Toate războaiele lui Mircea cel Bătrân s-au făcut cu turcii, nici unul cu ungurii, cu moldovenii și cu atât mai puțin, prin urmare, cu polonii. Turcii, în plină expansiune cuceritoare, aveau mai multe mijloace decât domnul muntean. Dar rezistența lui îndelungată – provocând admirația adversarilor înșiși a avut un rezultat de cea mai mare însemnătate: a păstrat ființa statului muntean în timp ce Bulgaria cădea sub loviturile lui Baiazid și era prefăcută pașalâc turcesc. Țara Românească a putut rezista și a asigurat astfel continuitatea vieții sale politice.
Pentru scurt timp, Mircea a nutrit speranța că primejida otomană poate fi înlăturată prin alungarea turcilor din Europa; se bizuia pe puterea armatei sale și pe ajutoarele principilor creștini, mai ales pe Sigismund al Ungariei, cu care se întâlnise la Severin în toamna anului 1406, și pe Ștefan Lazarovici al sârbilor, pe care îl ajutase în recucerirea cetății Belgradului.
„Timp de aproape 15 ani, Mircea cel Bătrân a fost principele creștin care s-a bucurat de cea mai mare faimă și autoritate în răsăritul Europei, fiind singurul care a învins de două ori pe temutul Baiazid Ilderim. Venețienii l-au considerat cel mai puternic dintre principii creștini care au luptat cu otomanii, iar cronicarul turc Leuclavius l-a numit „principe între creștini, cel mai viteaz și cel mai ager”.
Turcii reprezentau spre finele secolului al XIV-lea, cea mai puternică și ofensivă forță militară a sud-estului european; ca urmare, după aproape trei decenii de luptă, Mircea cel Bătrân a fost obligat – dată fiind disproporția covârșitoare de forțe – să stabilească un modus vivendi, o reglementare politică a raporturilor cu noii stăpâni ai Peninsulei Balcanice. Îndelungata rezistență – o recunosc și adversarii – realizată atât prin vitejia și sacrificiile celor mulți sub conducerea lui Mircea, cât și prin acțiunile politico-administrative ale domnului, a avut un rezultat de cea mai mare însemnătate: a păstrat ființa statului muntean, în timp ce alte țăril la sud de Dunăre, cândva mai puternice și mult mai întinse, erau transformate, pentru sute de ani, în pașalâc turcesc. Fapt capital, deoarece fără această continuitate a vieții de stat, cele mai multe din manifestările ulterioare ale poporului nostru până în secolul al XIX-lea, ar fi fost altele.
Manifestările politicii sale externe nu au avut o singură direcție însă. Pe lângă preocuparea principală – combaterea primejdiei turcești – se adăugau, firesc, raporturile cu Ungaria, Polonia, Moldova. Trebuiau avute în vedere multiple interese și rezultanta lor nu putea fi uniformă. Până spre finele anului 1394, punctul de greutate îl constituie colaborarea cu polonii. Din anul 1395 înainte, intervine alianța cu Ungaria, fără însă ca relațiile prietenești cu Polonia să fie scăzute. În țările din sudul Dunării evenimentele evoluau rapid – în general în favoarea Imperiului Otoman – în timp ce reacțiile tuturor statelor europene implicate în aceste desfășurări au fost diverse. Alianțele dintre statele creștine pentrui stăvilirea și respingerea otomanilor n-au avut durată.
Dacă Mircea a folosit prilejurile favorabile ale conjuncturii internaționale, el a înțeles, pe măsură ce faptele se acumulau, că pentru apărarea țării factorul esențial îl constituie forțele sale proprii, ale poporului român.
Bibliografie
Lucrări generale
Decei, Aurel, Istoria Imperiului otoman până la 1656, Editura Militară, București, 1978
Giurescu, Constantin C., Giurescu , Dinu C., Istoria românilor, vol. 2, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976
3. Iorga, Nicolae, Istoria românilor, vol. 2, Editura Academiei Române, București, 1962
4. Ștefănescu, Ștefan, Istoria medie a României, Editura Minerva,București, 1991
5. Ștefănescu, Ștefan, Istoria medie a României, Editura Minerva, București, 1991
6. *** Istoria românilor, vol. V, coord: prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 275
Lucrări speciale
Câmpina, Barbu, Lupta Țării Românești împotriva expansiunii otomane (1335-1415), Editura Militară, București 1973
Constantinescu, Nicolae, Mircea cel Bătrân, Editura Militară, București, 1981
Giurescu , Dinu C., Țara Românească în secolele XIV și XV, Editura Academiei Române, București, 1973
Panaitescu, P.P., Mircea cel Bătrân, Editura „Casa Școalelor”, București, 1944
Panaitescu, P.P., Mircea cel Bătrân și suzeranitatea ungurească, București, Editura Academiei Române, 1957
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politica Externa a Lui Mircea Cel Batran (ID: 150891)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.