Razboiul de 30 de Ani Si Urmarile Sale In Politica Europeana

CUPRINS

Introducere …………………………………………………………………3

Capitolul I: Contextul internațional înaintea izbucnirii Războiului de

treizeci de ani…………………………………………………6

Habsburgii spanioli……………………………………….7

Anglia…………………………………………………….14

Franța…………………………………………………….17

Habsburgii vienezi………………………………………21

Capitolul II: Desfășurarea războiului……………………………………25

Capitolul III: Urmările Războiului de treizeci de ani………………….47

Tratatele de la Westfalia………………………………..47

2. Tratatul din Pirinei………………………………………48

Concluzii …………………………………………………………………..50

Bibliografie…………………………………………………………………52

Lista anexelor………………………………………………………………55

=== A1 ===

ANEXA 1

REGELE FILIP AL II-LEA AL SPANIEI

=== A2 ===

ANEXA 2

REGINA ELISABETA I A ANGLIEI

=== A3 ===

ANEXA 3

REGELE HENRIC AL IV-LEA AL FRANȚEI

=== A4 ===

ANEXA 4

DEFENESTRAREA DE LA PRAGA

=== A5 ===

ANEXA 5

ÎMPĂRATUL FERDINAD AL II-LEA

=== A6 ===

ANEXA 6

REGELE LUDOVIC AL XIII-LEA AL FRANȚEI

=== A7 ===

ANEXA 7

CARDINALUL RICHELIEU

=== A8 ===

ANEXA 8

REGELE GUSTAV ADOLF AL SUEDIEI

=== lucr ===

Introducere

Războiul de treizeci de ani a durat din 1618 până în 1648 și a fost un război purtat sub pretext religios. Cauza principală a fost lupta pentru hegemonie în Europa, în special ambiția Franței, condusă de cardinalul Richelieu, de a se profila pe plan european în detrimentul Sfântului Imperiu Roman de Neam German. Astfel regatul Franței, prin subsidii financiare și sprijin moral, a încurajat și amplificat resentimentele antiimperiale ale principilor protestanți germani. Aceștia, sub conducerea principelui elector Frederic al IV-lea al Palatinatului, au pus pe picioare, în anul 1608, Uniunea Protestantă, în sprijinul căreia au intervenit militar, pe parcursul războiului, Franța, Olanda, Danemarca, Suedia – cu regele Gustav Adolf și Transilvania. De partea cealaltă, principele elector Maximilian I de Bavaria a organizat în anul 1609 coaliția intitulată Liga Catolică, proimperială.

Războiul a fost declanșat prin incidentul din Praga, când doi reprezentanți ai împăratului și notarul acestora au fost aruncați pe fereastră (defenestrați) de stările cehe nemulțumite. Aceasta a fost scânteia începerii războiului care a urmat. Frederic al V-lea ("Regele de o iarnă"), cel care a fost ales de stările protestante de la Praga ca rege al Boemiei, în ciuda împotrivirii reprezentanților imperiali (care au fost aruncați pe fereastră, dar au supraviețuit), nu s-a putut menține decât până în anul 1620. În Bătălia de la Muntele Alb (Kutna Hora), armatele stărilor protestante cehe, aflate sub conducerea lui Frederic al V-lea, au fost înfrânte de trupele imperiale comandate de generalul Johann von Tilly și Wallenstein. Astfel, Frederic al V-lea a fost nevoit să fugă în Olanda, iar împăratul Ferdinand al II-lea și-a impus pretențiile asupra coroanei Boemiei.

Războiul s-a desfășurat în cea mai mare parte pe teritoriul Sfântului Imperiu Roman provocând pagube economice imense. Localități și bunuri materiale au fost distruse, foametea și epidemiile au dus la dispariția aproape totală a populației din regiunile implicate în război. În sudul Germaniei numai o treime din populație a supraviețuit acestui război nimicitor, fiind necesar mai mult de un secol pentru refacerea pierderilor.

Războiul a început ca un conflict religios, de felul celor din Franța sau din Țările de Jos, numai că a luat proporții internaționale, întinzându-se din Danemarca până în Transilvania. Aceasta a fost cu putință din două motive. Pe de o parte, calvinștii din Cehia, care nu vroiau să se lase conduși de germani, formau un grup influent în politica și economia țării lor. Pe de altă parte, a apărut problema Mării Baltice.

În regiunea Balticii, puterea dominantă la începutul secolului al XVII-lea era Danemarca, de care Norvegia nu era încă despărțită. Suedia deținea Finlanda și Estonia. Cu forța ei militară, sub conducerea tânărului și viteazului rege Gustav Adolf, a închis. pentru o sută de ani, ieșirea la mare a Rusiei. De asemenea, a respins pe poloni de pe o fâșie întinsă a țărmului baltic. Domnia lui Gustav Adolf (1611-1632) a avut drept consecință construirea unui stat puternic prin reforme legislative și militare, prin stimularea economiei și a culturii, prin dezvoltarea marinei comerciale.

Interese de negoț în bazinul Balticii nu aveau numai statele germane din nord și orașele hanseatice (Hamburg, Lübeck, Danzig – astăzi Gdansk), ci și Anglia, Olanda, chiar Spania. Pentru bogățiile ei – grâne, pește, lemn, minereu de fier și aramă – regiunea putea fi exploatată ca o colonie.

Începută în 1618, la Praga, prin aruncarea pe fereastră a doi dregători imperiali, revolta Cehiei a fost înăbușită de trupele lui Ferdinand al II-lea. Bătălia de la Muntele Alb (1620)a fost urmată de o represiune sângeroasă, de confiscarea averilor nobilimii, de convertirea cu sila la catolicism. Urmărindu-și planurile de a slăbi puterea împăratului, Anglia, Olanda și Franța s-au străduit, cu bani și diplomație, să provoace în nordul Germaniei o intervenție daneză, repede învinsă, apoi una suedeză.

Gustav Adolf a murit în lupta de la Lützen. Dar și dușmanul său, Wallenstein, care-și formase o armată de mercenari, va fi ucis din ordinul împăratului. Ca și Mihai Viteazul, Wallenstein a căzut victimă Habsburgilor, ostili oricărei politici independente în zona pe care o dominau. Din 1635 intra în luptă și Franța, care-i avea în față pe spanioli atât în sud, cât și în nord, în Flandra. Ea trimitea trupe în Germania, dar și ajutoare bănești în Portugalia și Catalonia, focare de revoltă împotriva Spaniei.

Războiului de 30 de ani i-a fost pus capăt prin Pacea Westfalică. Acest document a marcat începutul sistemului statal european bazat pe state-naționale. Cu toate acestea Sfântul Imperiu Roman a continuat să existe (până în 1806), însă cu puteri mult slăbite față de perioada medievală.

Am ales să prezint în lucrarea mea de disertație Războiul de 30 de ani pentru că mă interesează foarte mult dinastia habsburgică și influența sa în istoria europeană. Am structurat aceasta temă pe trei capitole: ,, Contextul internațional înainte de izbucnirea războiului”, ,, Desfășurarea războiului” și ,,Urmările războiului”.

În încheierea acestei scurte introduceri doresc să aduc mulțumiri domnului profesor coordonator Ion Pătroi pentru preocuparea și interesul pe care le-a arătat față de lucrarea de față. Îndrumările sale și înțelegerea de care a dat dovadă au fost factori esențiali care au contribuit la elaborarea acesteia.

Capitolul I:

Contextul internațional înainte de izbucnirea

Războiului de treizeci de ani

Timp de un secol, de la mijlocul secolului al XVI-lea la mijlocul secolului al XVII-lea, Europa trăiește încă sub influența Habsburgilor.

Dacă, în aparență, fiul lui Carol Quintul continuă politica tatălui său, planul lui este cu totul diferit. Bineînțeles, Filip al II-lea intenționează să se folosească de bazele esențiale ale puterii Habsburgilor pe care le-a moștenit, dar scopul nu este reinstaurarea puterii imperiale. Filip al II-lea vrea să impună în Europa hegemonia Spaniei.

Realizând împărțirea statelor sale, Carol Quintul a separat puterea reală a Habsburgilor de pretențiile potențiale la titlul imperial. Odată cu Imperiul, Habsburgii din Viena moștenesc și mitul „Imperiului mondial". Într-o bună zi, Europa le va confirma cu duritate această separare, în momentul în care unul din ei va dori să înlocuiască realitatea cu simbolul. Filip al II-lea de Habsburg este cel ce moștenește mijloacele acestei puteri.

Tatăl său nu a reușit să facă din el „regele romanilor", care ar fî putut să materializeze într-o zi visele sale de măreție: particularismul germanic s-a opus ca un spaniol să-i urmeze unui burgund pe tronul imperial. Cedând deci în fața particularismelor europene, Carol Quintul a făcut din fiul său regele Spaniei și cel mai puternic suveran din Occident. Introducând în jocul său o Europă care se sustrage tentativelor de unificare, el a deschis calea către concepția hegemonică a Europei din epoca modernă.

Habsburgii spanioli

Într-adevăr, Filip dispune de teritorii care îi permit să intervină în întreg Occidentul. Primind de la tatăl său coroanele spaniole, el se consacră țelului de a desființa acele libertăți și privilegii care au contribuit în primul rând la eșecul lui Carol Quintul. Dorința sa unificatoare găsește curând ocazia să se manifeste: tronul portughez, devenit vacant în 1580, Filip își cere drepturile moștenite de la mama sa, infantă portugheză, și zdrobește cu o armată spaniolă rezistența locală. împreună cu coroana Portugaliei, Filip al II-lea adaugă posesiunilor sale și imperiul portughez, cel mai întins din lume după cel spaniol.

Carol Quintul i-a lăsat și posesiunile italiene: statul milanez, prin care se stabilește legătură cu ramura mezină a Habsburgilor care domnește la Viena, și Regatul celor două Sicilii, care asigură regelui Spaniei stăpânirea Mediteranei occidentale. Temându-se ca aceste state să nu-și revendice o autonomie care ar face puterea sa iluzorie, Filip al II-lea întreprinde hispanizarea lor sistematică. Întreaga Italie se află astfel în mâinile sale și într-un mod mult mai sigur decât în timpul lui Carol Quintul: marele duce de Toscana este supusul său, iar papa însuși evită cu greutate imixtiunile agenților spanioli.

Filip dispune, în sfârșit, de o splendidă moștenire burgundă: cele „șaptesprezece provincii ale Țărilor de Jos". Dar dacă Burgundia lui Carol Quintul guvernase posesiunile Habsburgilor, în timpul lui Filip al II-lea ea nu este decât o provincie îndepărtată a Spaniei și suportă curând guvernarea dură a proconsulilor spanioli. Peninsula iberică reprezintă în ochii lui Filip al II-lea piesa principală a ansamblului. Industriile artistice – moștenite de la secolele de dominație musulmană – lâna oilor, dar mai ales galioanele încărcate cu aur și metale prețioase aduse din America îi furnizează bogățiile. Fără îndoială, o parte din acest aur trece în mîinile negustorilor francezi, italieni sau flamanzi stabiliți la Sevilla. Dar mai rămâne destul pentru a înarma infanteria spaniolă care domina timp de aproape un secol câmpurile de bătălie ale Europei.

Filip al II-lea se stabilește în inima Spaniei, din care face centrul Europei. Departe de capitalele istorice ale Castiliei, la poalele munților Sierra de Guadarrama, într-un loc arid și pustiu, regele construiește palatul Escurial. Închis în spatele zidurilor sale reci, unde aduce sicriele împăratului, ale reginei defuncte și ale infanților, Filip al II-lea își țese până la sfîrșitul secolului urzeala complicată a politicii sale europene.

La 29 de ani, după ce a guvernat Spania în numele lui Carol Quintul timp de mai mulți ani, Filip al II-lea ajunge putere. Rege profund credincios, el este convins că Dumnezeu i-a încredințat sarcina să apere religia catolică amenințată de reformatori. O astfel de concepție exclude orice compromis. Spirit intransigent, preferă să piardă partea de nord a Țărilor de Jos decât să accepte ca religia să nu fie catolică aici. De asemenea, pentru că i se pare de neconceput să împartă ceea ce Dumnezeu i-a dat, el refuză să numească împuterniciți. Stăpân al unui guvern centralizat la maximum, birocrat prin temperament, el consideră că trebuie să rezolve singur toate problemele. Încetineala administrației de la Madrid devine proverbială: „Dacă moartea ar trebui să mă caute la Madrid, aș fi nemuritor", declară în glumă un contemporan.

Această mașinărie greoaie constituie instrumentul politicii hegemonice a lui Filip al II-lea. Politica sa este incontestabil imperialistă. El vrea să impună Europei dominația spaniolă. Dacă ale concepțiile sale sunt diferite de cele ale lui Carol Quintul, aplicarea lor în practică are aceleași caracteristici: statele naționale din Europa, și mai ales cel mai puternic dintre ele, regatul Franței, sunt principalii dușmani, iar cel mai bun instrument al politicii expansioniste rămâne catolicismul roman. Filip al II-lea, mai mult încă decât tatăl său, identifică apărarea catolicismului roman cu scopurile sale imperialiste. Papii protestează zadarnic, ei nu-1 pot împiedica pe regele Spaniei să facă din catolicism principalul pretext al intervențiilor sale în întreg Occidentul.

Primul său obiectiv este să pună capăt interminabilului conflict cu Franța. Războiul fiind reluat în Italia, imediat după urcarea sa pe tron, regele Spaniei hotărăște să-1 termine și își aruncă toate forțele în bătălie. La 10 august 1557, o armată spaniolă venită din Țările de Jos zdrobește la Saint-Quentin armatele franceze ale conetabilului de Montmorency.

Această bătălie pare hotărâtoare din cauză că cele două monarhii sunt, din punct de vedere financiar, pe marginile prăpăstiei: Spania va da faliment în 1557, iar Franța doi ani mai târziu. Mai mult, nici unul dintre cei doi suverani nu dorește să continuie un război de care li se pare că profită Reforma.

Tratatul de la Cateau-Cambresis (1559) reflectă această situație: neputând să-și permită să învingă Franța printr-o reluare a ostilităților, Filip al II-lea cere numai ca aceasta să renunțe la pretențiile sale teritoriale în Italia. Sub aparențele de compromis, această pace catolică consolidează considerabil poziția Habsburgilor. Lăsând Franța pe miinile unei regente, moartea accidentală a lui Henric al II-lea întărește această preponderență spaniolă pe continent.

Filip al II-lea caută să profite de această situație pentru a deveni generalisimul lumii catolice.

Preocupat mai ales să asigure moștenirea spirituală a statelor sale, el restabilește Inchiziția atât de dragă regilor catolici: rarii reformați din peninsulă plătesc cu viața lor crima de a nu avea aceeași credință ca suveranul lor. Convertiți cu forța la catolicism de zelul Isabellei cea Catolică, musulmanii din Castilia, cărora li se reproșează că sub aparența creștină își păstrează limba, ritualurile și obiceiurile, sunt și ei persecutați.

Deci, un rege catolic care și-a dovedit credința este cel care se alătură cruciadei pe care papa Pius al V-lea se chinuie să o organizeze încă de la începuturile pontificatului său. Și nu fără motiv: în timp ce pirații din Africa de nord aduc nesiguranța până în mijlocul posesiunilor spaniole din Mediterana occidentală, la cealaltă extremitate a teritoriilor Habsburgilor, turcii obțin succese care îl obligă pe împărat să accepte un armistițiu. În sfârșit, sultanul amenință să cucerească Ciprul posesiune venețiană.

Preocupate de certurile proprii, statele europene primesc fără entuziasm cruciada propăvăduită de Pius al V-lea. În timp ce Franța, aliata turcilor împotriva Habsburgilor, se oferă ca mediator, suveranii europeni, de la împăratul Maximilian până la Elisabeta a Angliei, se tem ca Filip al II-lea să nu profite de cruciadă pentru a-și extinde dominația.

După multe negociere papa Pius al V-lea reușește să organizeze o expediție de vase spaniole, genoveze și piemonteze comandată de însuși fratele regelui Spaniei: don Juan de Austria obține la Lepanto (1571) în largul Corintului, o strălucită victorie asupra flotei turcești. Spania câștigă astfel un prestigiu considerabil.

Lepanto este totuși ultimul succes al regelui Spaniei. De altfel, un succes mai mult aparent decât real: flota turcească nu este distrusă. Ciprul rămâne în mâinile otomanilor, iar puterea de care dă dovadă Filip al II-lea continuă să îngrijoreze statele europene. Franța, ale cărei teritorii sunt încercuite, este mai neîncrezătoare decât niciodată, iar Anglia protestantă îl consideră pe Filip drept dușmanul său firesc. Îngrijorate pentru independența lor, tinerele state naționale europene încearcă să zdrobească pretențiile hegemonice ale Spaniei. Rând pe rând, Țările de Jos, Anglia sau Franța scapă de sub dominația ei.

Chiar dacă împăratul Carol Quintul considera cele „șaptesprezece provincii" ale Țărilor de Jos drept inima însăși a Imperiului său, din simpatie dar și din prudență, el le-a lăsat totuși libertățile și privilegiile moștenite din trecutul lor glorios. Ambiția nu-1 lăsa să uite că Țările de Jos erau provinciile cele mai bogate din Europa, iar Anvers capitala economică a lumii. În timpul ultimilor ani ai domniei sale, apariția garnizoanelor spaniole în orașele Flandrei a trezit îngrijorarea Țărilor de Jos. Instalarea puterii lui Filip al II-lea nu putea decât să agraveze situația. Pentru a se apăra de intransigența suveranului spaniol, Țările de Jos aleg și ele calea particularismului național.

Când îl moștenește pe Carol Quintul, Filip al II-lea părăsește Țările de Jos și nu mai revine aici. Sora sa vitregă, Margareta de Parma este cea care guvernează asistată de cardinalul Granvelle. Interesat și plutocrat, acesta din urmă provoacă opoziția nobililor olandezi. Membri ai ordinului burgund al Lânii de Aur, contele de Egmont și Wilhelm de Nassau, prinț de Orania, se fac purtătorii de cuvînt ai insatisfacției unei nobilimi ale cărei motive de nemulțumire sunt numeroase: prezența garnizoanelor spaniole în orașele Flandrei și Valoniei, introducerea iezuiților și Inchiziției pe acest teritoriu preferat de umaniști, în care predomină reforma calvinistă, și crearea a patruzeci de noi episcopate.

Separarea de la Granvelle (1564) nu ajunge să restabilească calmul: doi ani mai târziu, două sute de nobili conduși de Ludovic de Nassau și îmbrăcați sărăcăcios („săracii") cer rechemarea inchizitorilor. Regele Spaniei hotărăște să reprime revolta și să înece erezia în sânge.

Investit cu puteri depline, ducele de Alba se năpustește asupra Țărilor de Jos cu o armată de 27 000 de oameni. Severitatea represiunii pe care o practică aici înspăimîntă Europa. Un tribunal al tulburărilor, înființat la Bruxelles, înmulțește execuțiile (mai mult de 8 000). Devenit un dușman neîmpăcat al lui Filip al II-lea, prințul de Orania trece în Germania unde recrutează mercenari și unde, fără greutate, face să fie detestat numele călăului din Țările de Jos.

Pe lângă teroare, exploatarea financiară exercitată de Spania îndepărtează definitiv pe supușii săi din Țările de Jos. Alba împrăștie trupele lui Wilhelm de Orania, dar acesta găsește aliați de temut printre marinarii aspri din Zelanda, Olanda și Friza: cuceriți de propăvăduința calvinistă și înzestrați cu „scrisori de împuternicire" semnate de Wilhelm, „săracii mărilor” jefuiesc Marea Nordului și marchează cu atrocități zelul lor anticatolic și antispaniol. În 1572, ei cuceresc provincia Utrecht unde Wilhelm depune jurămînt și devine „stathouder" (locotenent) al regelui de Olanda. Alungându-i pe spanioli din Walcheren, ei sunt în curând stăpînii părții de nord a Țărilor de Jos.

Represiunea nemiloasă duce deci la un eșec absolut total: incapabil să înăbușe erezia, Filip al II-lea s-a arătat a fi neputincios în fața „săracilor". Chiar în momentul în care victoria de la Lepanto îi satisfăcea ambiția, proprii săi supuși îi aduc cea mai crudă ocară. Ei îi oferă generalisimului cruciadei imaginea ereziei triumfătoare; suveranului care visează să domine Europa, ei îi dovedesc neputința sa de a se face ascultat de propriile sale state.

În zadar îl înlocuiește Filip pe ducele de Alba cu don Juan de Austria, gloriosul învingător de la Lepanto, el nu reușește să reinstaureze dominația spaniolă. Decât să o suporte, olandezii preferă să deschidă digurile, iar provinciile din sud, după jefuirea Anversului de către trupele spaniole (1576), se alătură lui Wilhelm de Orania pentru a-i alunga pe spanioli.

Pentru a evita pierderea în întregime a Țărilor de Jos, Alessandro Farnese, numit de Filip în 1578, se folosește de neîncrederea religioasă a catolicilor din sud față de Wilhelm de Orania, care se prezintă drept șef al calviniștilor. Dacă acesta reușește să-i readune sub autoritatea regelui Spaniei, el nu poate să împiedice cele șapte provincii calviniste din nord (Olanda, Zelanda, Utrecht, Guelderland, Ijssel, Overland, Friesland și Groningen) de a se proclama „Provincii Unite". Insurecția din Țările de Jos împotriva lui Filip al II-lea se termină cu despărțirea celor Șaptesprezece Provincii: incapabil să unifice Europa, Filip al II-lea nu a reușit decât să provoace formarea unui nou stat.

Asasinarea prințului de Orania (1584), departe de a estabili situația, hotărăște Anglia să susțină Provinciile Unite. Începînd din acel moment, războiul capătă caracterul unei fapte neiertătoare între credința catolică, al cărei apărător este Filip și protestantism, forță centrifugă ce trebuie distrusă acolo unde este ea mai puternică. încă o dată, motivele religioase coincid cu vederile politice ale lui Filip.

Pentru a instaura în Europa dominația Spaniei catolice, pentru a se restabli și în Provinciile din nordul Țărilor de Jos autoritatea sa pierdută, trebuie lovită Anglia, centrul calvinismului european.

Anglia

Sub domnia Tudorilor, monarhia engleză se întărește, Henric al VIII-lea (1509-1547) este unul din cei trei mari suverani ai Europei. Odată cu el apare doctrina care va servi drept bază politicii europene a Angliei: echilibrul european. Securitatea Angliei putând fi amenințată dacă un stat reușește să-și instaureze hegemonia pe continent, acesta trebuie să treacă de partea adversarilor puterii dominante în acel moment.

Trebuie de asemenea să se stabilească de unde vine pericolul: confruntat cu fastul nemaipomenit al lui Francois I și cu umilința prefăcută a lui Carol Quintul, Henric al VIII-lea crede la început că Franța este aceea care amenință stabilitatea continentului. Odată ambițiile lui Carol Quintul date la iveală, Anglia adoptă față de Habsburgi o atitudine cu atît mai ostilă cu cât problema religioasă adaugă noi motivații.

S-a văzut că Henric al VIII-lea, catolic intransigent, salutat de suveranul pontif cu titlul de „apărător al credinței", a fost obligat din motive personale să se despartă de Roma. Totuși, este o falsă schismă și o falsă reformă, pentru că esența dogmei și a ritualului catolic este păstrată. Nu există deci nimic care să facă Anglia să devină în Europa apărătoarea Reformei în fața catolicismului reprezentat de Spania.

Se putea crede chiar că, legată de împrejurări neprevăzute, reforma anglicană era sortită eșecului. Poate că ar fi fost așa dacă gafele lui Filip al II-lea, adăugate la ura tradițională față de Roma, nu ar fi transformat noua religie în cheia de boltă a patriotismului britanic, provocat de acțiunile spaniole. Când Maria Tudor, preacatolica fiică a Catherinei de Aragon, se urcă pe tron, anglicanismul pare să fie condamnat. Căsătoria sa cu Filip al II-lea schimbă situația. Cu toate că cele două regate rămân separate, regele Spaniei intenționează să se folosească de Anglia în politica sa europeană. Astfel, o împinge pe Maria să-și angajeze țara în război împotriva Franței, ceea ce o face să piardă Calais-ul prin tratatul de la Cateau-Cambresis. Filip încurajează mai ales pe soția sa să restabilească catolicismul în Anglia prin orice mijloace. Represiunea întreprinsă de aceasta (mai mult de 300 de morți pe rug) îi aduce Mariei porecla de „Sângeroasa" și îi ridică pe englezi împotriva catolicismului.

În 1558, când se termină domnia lugubră a Mariei Tudor, Elisabeta, fiica celei de-a doua soții a lui Henric al VIII-lea, se urcă pe tron. Pentru că este reformată, ea nu este recunoscută de catolici, care o consideră drept suverană legitimă pe verișoara sa, Maria de Stuart, regina Scoției. Căutând mai ales să restabilească pacea, Elisabeta refuză să intervină în conflictele continentale și se opune la susținerea „săracilor" din Țările de Jos, răsculați împotriva lui Filip al II-lea. Ambiția ei este să-și construiască o flotă puternică care, prin expediții împotriva galioanelor spaniole ce vin din America, să contribuie la îmbogățirea regatului său.

Supărat, Filip al II-lea caută să alunge pe negustorii britanici din Portugalia. El încearcă mai ales să se debaraseze de Elisabeta susținând drepturile la coroană ale verișoarei sale, Maria Stuart. Eșecul acestui complot nu face decît să-i unească pe englezi în jurul suveranei lor. Aceasta nu mai are nici o ezitare când asasinarea lui Wilhelm de Orania scoate la iveală amploarea și pericolul proiectelor europene ale lui Filip al II-lea.

Elisabeta îl trimite pe favoritul ei, Robert Dudley, împreună cu vreo 6 000 de oameni, în ajutorul răsculaților din Țările de Jos. În același timp, ea se arată neîndurătoare în noul complot țesut în jurul Măriei Stuart. Acuzată de asasinarea celui de-al doilea soț al ei, este condamnată la moarte. Execuția face din ea o martiră a credinței și agravează tensiunile dintre Anglia și Filip al II-lea. Acesta din urmă este convins că trebuie să învingă Anglia pentru a înfrânge rezistența provinciilor nordice din Țările de Jos și să pună capăt hoțiilor de nesuportat ale piraților englezi.

Surd la sfaturile pentru prudență ale unor consilieri ai săi și ale papei însuși, el concentrează pe Tage (mai 1558) flota cea mai puternică care s-a văzut vreodată: 132 de nave, la care se vor adăuga cele ale escadrei flamande ale lui Farnese, șef al expediției, având 30 000 de oameni și 2 400 de tunuri. Deosebit de puternică, dar greu de manevrat, „Invincibila Armada" cunoaște trei dificultăți: furtunile și coliziunile la care se adaugă hărțuielii piraților englezi.

Pe coastele Flandrei, „Armada" este înfrântă definitiv: comandată de marinari remarcabili, flota britanică, inferioară, pătrunde cu îndrăzneală în mijlocul greoaiei flote spaniole. Blocat de o flotă olandeză, Farnese nu poate să-i dea ajutor. Pentru a scăpa de urmăritori, „Armada", fără hărți și piloți, intră în Marea Nordului unde este împrăștiată de scoțieni irlandezi, de furtuni și uragane. Numai jumătate din „Armada" se întoarce în Spania.

Odată cu puterea navală a Spaniei se prăbușesc și pretențiile hegemonice ale lui Filip al II-lea. El supraviețuiește zece ani dezastrului Armadei și vede afirmîndu-se puterea engleză, căreia a vrut să-i dea lovitura de grație. În ciuda acestui eșec, el crede încă posibilă realizarea ambiției lui Carol Quintul: alipirea posesiunilor din Țările de Jos la regatul Spaniei, anexând și Franța Regilor Preacreștini.

Franța

Ocrotită de pacea de la Cateau-Cambresis, puterea franceză se descompune după moartea lui Henric al II-lea (1559). Neavând timp îndelungat un rege adult, reapar slăbiciunile monarhiei franceze, mai întâi prin turbulența marilor feudali.

Rege la 15 ani, François al II-lea este lipsit de cultură și de energie. El îi lasă pe cei din familia de Guise, unchii soției sale, Măria Stuart, să guverneze în locul său. Această situație stimulează ambițiile: alți mari feudali (Montmorency, Bourbon) pot să aibă pretenții să-1 sfătuiască pe rege, fiind chiar mai îndreptățiți decât de Guise. Aceste rivalități se vor agrava datorită strânsei legături dintre certurile religioase și luptele politice: condusă de Coligny și de Bourboni, nobilimea protestantă se ridică împotriva familiei de Guise care-i persecută pe reformați.

Având drept scop să-1 răpească pe rege pentru a-1 sustrage influenței familiei de Guise, conjurația de la Amboise este demascată și reprimată cu asprime. Poetul Agrippa d'Aubigne (1552-1630) povestește că fratele său 1-a pus să jure că-i va răzbuna pe condamnații spânzurați de ferestrele castelului de la Amboise.

Moartea lui François al II-lea (1560) a retezat influența familiei de Guise. Catherina de Medici devine regentă în numele lui Carol al IX-lea, al doilea fiu al său. Ea încearcă, printr-o politică de toleranță, să dezamorseze situația pe care dușmăniile religioase și vechile rivalități senioriale o fac explozivă. Dar dorința sa se lovește de manevrele familiei de Guise și de presiunile ginerelui său, Filip al II-lea. In timp ce suveranul spaniol amenință că va interveni în Franța pentru a distruge erezia, familia de Guise se însărcinează să pună gaz pe foc: la Vassy, în Champagne, oamenii ducelui de Guise împrăștie o adunare protestantă și ucid vreo treizeci de reformați (1562). Este începutul războaielor religioase.

Agravat de implicațiile religioase, războiul pentru putere pe care îl provoacă familia de Guise și Bourbon depășește curând granițele regatului francez. Prințul de Conde, fratele lui François de Guise, apelează la prinții lutherani germani și la Elizabeta a Angliei și în felul acesta regența și familia de Guise sunt împinse către prinții catolici și mai ales către Filip al II-lea, care arde de nerăbdare să intervină.

În nemilosul război civil care sfâșie Franța se înmulțesc masacrele și asasinatele. La asasinarea lui François de Guise (1563) se răspunde în noaptea de 23 spre 24 august 1572 cu masacrul hughenoților (noaptea Sfintului Bartolomeu): trei mii de protestanți sunt uciși, printre care amiralul de Coligny, devenit consilierul principal al tânărului rege Carol al IX-lea.

Manevrând între facțiunile politice rivale, Catherina de Medicis încearcă să păstreze pentru ea tronul fiilor săi. Ea învrăjbește cele două partide și înlesnește pe rând adversarilor să-1 pună pe rege sub dominația lor. Preocupată să-1 controleze pe rege, ea nu ezită să-1 elimine pe cel care îi câștigă bunăvoința.

Urmîndu-i fratelui său Carol al IX-lea (1574), Henric al III-lea trebuie deci să înfrunte o situație foarte complexă. Inteligent, autoritar și lucid, el nu știe să-și folosească aceste calități din lipsă de voință și de spirit metodic. Încă de la venirea sa pe tron, el încearcă să restabilească pacea prin concesii făcute protestanților. Nu reușește decât să dezlănțuie agitația catolică întreținută de Henric de Guise, care își ascunde cu greutate pretențiile la tronul Franței și pune bazele Sfintei Ligi (1567): o adunare generală a tuturor asociațiilor catolice din provincie hotărâtă să impună catolicismul, la nevoie chiar împotriva voinței regelui. Amenințarea este cu atât mai mare cu cât umbra lui Filip al II-lea se profilează în spatele Ligii. Acesta din urmă îl finanțează de altfel pe Henric de Guise.

Situația lui Henric al III-lea este compromisă și de moartea tânărului duce de Alençon (1584), ultimul fiu al Catherinei de Medicis: regele nu are moștenitor direct. În ordinea succesiunii, cel ce ajunge primul pe listă este Henric de Navarra. Dar succesiunea sa la tronul Franței este problematică: el este șeful partidului protestant. Henric al III-lea trebuie să aleagă între urmașul său protestant și rivalul său catolic, ducele de Guise. Pentru a-și salva coroana, el îl alege mai întâi pe Henric de Guise. Dar se simte repede înlăturat de acesta, care se sprijină pe cler și beneficiază de încrederea poporului parizian.

Fugind din capitală, ajunge la Blois, unde convoacă Stările generale (1589) înainte de a-1 asasina pe Henric de Guise și pe fratele său, cardinalul de Lorena. La Paris izbucnește o revoltă și Mayenne, ultimul frate al lui Henric de Guise este numit locotenent-general al regatului. Renegat de supușii săi catolici, Henric al III-lea nu are altă alternativă decât să se împace cu Henric de Navarra și să-și unească armata cu armata acestuia din urmă pentru a asedia capitala. Înjunghiat (la 1 august 1589) de Jacques Clement, un călugăr fanatic, înainte de a muri, Henric al III-lea îl desemnează drept moștenitor legal pe Henric de Navarra.

Filip al II-lea, care se mulțumise până atunci să subvenționeze Liga, hotărăște să intervină. Situația este avantajoasa pentru că majoritatea seniorilor catolici refuză să-1 considere regele lor pe Henric al IV-lea. Pentru Europa catolică, singurul rege adevărat al Franței este bătrânul cardinal de Bourbon, pe care Mayenne, ultimul frate al lui Henric de Guise, îl proclamă rege la Paris, sub numele de Carol al X-lea, dar care, prizonier al lui Henric al IV-lea, nu mai are nici o putere.

Începe atunci o lungă perioadă de războaie. Franța apare ca un câmp de luptă închis, în care se înfruntă Europa catolică și Europa protestantă. Henric al IV-lea, rege fără regat, încearcă să i-1 smulgă lui Mayenne, aliat al lui Filip al II-lea, ale cărui trupe au pătruns în Franța.

Începe o luptă ciudată, fără victorii hotărâtoare, adversarii ferindu-se să bruscheze lucrurile. În timp ce Mayenne, depășit de intransigența membrilor parizieni ai Ligii, a făcut eforturi deosebite pentru a rezista presiunilor continue ale lui Filip al II-lea, Henric de Navarra intenționează să cucerească odată cu regatul și inimile supușilor săi. În acest scop, el începe să plece urechea la sfaturile binevoitoare ale celor care, urmând sugestia lui Henric al III-lea pe patul de moarte, îl împing să se lepede de protestantism pentru a face să dispară ezitările francezilor.

Din rațiuni politice, temându-se de puterea lui Filip al II-lea, națiunile Europei nu-i refuză lui Henric al IV-lea sprijinul lor. Acestea își intensifică eforturile cînd regele Spaniei își dezvăluie planurile: moartea cardinalului de Bourbon lipsind Liga de justificare, un emisar spaniol propune deputaților din Stările generale să o numească regină a Franței pe Isabelle-Claire-Eugenie, fiica lui Filip al II-lea și a Elisabetei de Valois.

Acest proiect, care pregătește embrionul unui nou imperiu occidental, determină Liga și pe parlamentari să înceapă negocierile cu Henric de Navarra. După ce a abjurat religia protestantă, el intră triumfător în Paris (22 martie 1594). Ambițiile de hegemonie europeană ale lui Filip al II-lea s-au spulberat. Moartea sa, câțiva ani mai târziu, nu înseamnă totuși sfârșitul intențiilor imperialiste ale Habsburgilor: ele vor constitui de acum înainte preocuparea ramurei vieneze a familiei.

Habsburgii vienezi

Moartea lui Filip al II-lea de Spania consfințește eșecul încercării acestuia de a domina Europa. Totuși, puterea spaniolă rămâne considerabilă chiar dacă peninsula este slăbită de scăderea transporturilor de metale prețioase și de emigrația tot mai mare, consecință a sărăcirii economice și a unei politici religioase intransigente. Țările de Jos, chiar micșorate prin desprinderea Provinciilor Unite calviniste, constituie un puternic cap de pod în nordul Europei, iar posesiunile din Italia, comunicând ușor cu cele austriece ale ramurii mezine, reprezintă replica meridională a Flandrei. Numai caracterul lor slab împiedică pe urmașii lui Filip al II-lea să reia la rândul lor politica imperialistă a singuraticului de la Escurial.

Ultima încercare a Habsburgilor de a domina Europa vine de la Sfântul Imperiu germanic, pe care dezbinarea suveranilor săi și lipsa de autoritate a împăraților, păreau să-1 hărăzească unei lente alunecări în anarhie. Ferdinand I este ales împărat în 1558, după abdicarea fratelui său, Carol Quintul. El poate încă să ofere iluzia unui suveran independent, dornic să reunească forțele Imperiului pentru a-i respinge pe turci, care ocupă statele sale din Ungaria. Puterea sa depinde totuși de bunăvoința prinților germani pe care este obligat să-i menajeze, aplicând prevederile Păcii de la Augsburg.

Această slăbiciune a Habsburgilor de Viena este încă și mai evidentă în timpul succesorilor imediat următori ai lui Ferdinand I . Incapabili să guverneze imperiul, sau luptîndu-se între ei pentru putere, ei lasă calea liberă prinților protestanți sau catolici, care se înfruntă direct, formând partide bine organizate. Punând capăt certurilor dintre calviniști și luterani, prinții protestanți se organizează în Uniunea evanghelică, grupată în jurul Electorului palatin, în timp ce catolicii formează o Ligă Sfântă condusă de ducele de Bavaria.

Germania de la începutul secolului al XVII-lea este deci farârnițată, dezbinările religioase adăugîndu-se farâmițării politice care fac neputincios „Sfîntul Imperiu de naționalitate germanică". Dar dacă vine un împărat energic care să redea forța posibilităților pe care le presupune un titlu imperial, Sfântul Imperiu ar putea pretinde conducerea Europei din care ar extirpa erezia.

Astfel gândesc iezuiții care conduc Contrareforma în statele Habsburgilor. Ei nu-1 simpatizează pe Mathias, împărat din 1612 până în 1619, care încearcă zadarnic să desființeze cele două ligi rivale: Uniunea Evanghelică și Liga Sfântă. În schimb, iezuiții au să-i propună un succesor ales dinainte: vărul său, arhiducele Ferdinand de Styria, pe care l-au crescut ei și cu ajutorul căruia speră să asigure succesul Contrareformei în Imperiu.

Sub influența lor, împăratul Mathias îl recunoaște pe Ferdinand drept succesor și îl prezintă el însuși drept viitor rege al Boemiei (1617). Cehii, care au obținut (1609) recunoașterea oficială a Bisericii husite, sunt cu atât mai îngrijorați cu cât Ferdinand a demonstrat deja în Styria zelul său catolic: el a oferit protestanților posibilitatea de a alege între convertire și exil. Desigur, Ferdinand jură să respecte acele „lettres de Majeste" care garantează libertatea religioasă a cehilor, dar nu-și ține promisiunea. Tracasările și persecuțiile împotriva protestanților provoacă agitația nobilimii.

Cehii hotărâți să-și apere drepturile au convocat o dietă protestantă la 23 mai 1618 la palatul Hradčany. Despre evenimentele care au urmat s-a păstrat un document din acele vremuri:

„După ce Stările care erau de față luară o hotărâre comună, în miercurea următoare, adică la 23 mai, fiecare din ei merse la castel călare, însoțit de câte un slujitor, având cu sine spada și pistoalele. Înaintară cererile lor înalților slujbași ai regelui, arătându-și dorința ca aceștia să fie înlăturați. În vreme ce, dintre autorități, primarul Adam van Steinberg, împreună cu domnul Poppel, călugăr din ordinul sfintei cruci și prior la biserica preacuratei fecioare, se învoiră la această dorință, măriile lor judele provincial Wilhelm Slabata din Chlum … și comitele Martinitz Schmesanssky nu primiră să se învoiască, ci aruncară vorbe aspre împotriva reprezentanților stărilor. Aceștia îi luară deoparte pe cei doi arătați mai sus, amintiții Slabata și Schmesanssky, împreună cu secretarul acestuia, magistrul Filippo Fabricio, și-i aruncară din cancelarie pe fereastră, jos în șanț, cu mantalele pe ei și încinși cu săbiile, așa cum erau. Deoarece, spre marele lor noroc, căzură pe o grămadă de gunoi, nu li s-a întâmplat nici o vătămare a vieții lor, deși căzuseră de la o înălțime de 40 de coți și cu toate că cei de sus, după ce băgară de seamă că mai sunt în viață, trăseseră câteva lovituri de pistol după ei. N-au fost însă atinși, astfel că se putură strecura și scăpa de primejdie”.

Acest fapt, rămas în istorie sub numele de „defenestrarea de la Praga”, a însemnat începerea insurecției antihabsburgice în Boemia și, în ultimă instanță, a Războiului de 30 de ani.

Capitolul II:

Desfășurarea războiului

La 17 august, Dieta Boemiei l-a declarat pe Ferdinand căzut din drepturi și l-a ales rege pe principele palatin Frederic, dar la 28 august1619 Ferdinand a obținut demnitatea imperială, fiind proclamat împărat sub numele de Ferdinand al II-lea. Noul împărat primește ajutoare din partea Spaniei, Poloniei, a papei Grigore al XV-lea. De partea lui Frederic de Palatinat intervine doar Gabriel Bethlen, principele Transilvaniei.

În mai 1618, când se declanșa războiul, odată cu defenestrarea de la Praga, guvernul francez lui Albert de Luynes se găsea într-o mare strâmtorare din cauza evenimentelor interne și a certurilor de la Curte. Evenimentele internaționale găseau guvernul francez nepregătit.

În 1620, bătrânul ministru al lui Henric al IV-lea, prezidentul Jeannin, considera că împăratul este slab și ar trebui ajutat împotriva principilor prea puternici. El se mai gândea că victoria protestanților în Imperiu ar încuraja pe hughenoții francezi și ar pune în pericol Franța. Tot Jeannin a fost de părere ca, în locul unei armate, să fie trimisă la împărat o ambasadă.

Scopul acesteia era de a determina cele două părți și partide în luptă, să ajungă la unele concesiuni reciproce și la o înțelegere. În plus, ambasadorii francezi erau autorizați să negocieze cu principele Gabriel Bethlen pentru a-l determina să rupă alianța cu Frederic de Palatinat și să încheie pace cu împăratul separat.

Medierea Franței s-a soldat cu încheierea tratatului de la Ulm (3 iulie 1620) între Uniunea evanghelică și Liga catolică. Ambele partide se angajau să nu declanșeze operațiunile militare dacă erau respectate următoarele condiții: protestanții nu trebuiau să îl ajute pe principele palatin, iar catolicii să respecte integritatea Palatinatului.

Ferdinand al II-lea, care nu trimisese la Ulm nici un reprezentant, a profitat de pe urma păcii încheiate. Inactivitatea Uniunii evanghelice a făcut posibilă unirea trupelor catolice și înaintarea spre Boemia, iar victoria decisivă a lui Maximilian de Bavaria asupra cehilor la Muntele Alb (8 noiembrie 1620), ocuparea Boemiei și invadarea Palatinatului de trupele spaniole conduse de Ambrogia Spinola (1621) a anulat dintr-o singură lovitură strădaniile diplomației franceze. Abia acum Luynes si-a dat seama că intervenția ambasadorilor săi nu a făcut altceva decât să grăbească victoria împăratului asupra cehilor.

Înăbușirea insurecției din Boemia nu a însemnat sfârșitul războiului. Aliații împăratului, Spania și Bavaria, nu erau deloc mulțumiți cu rezultatele războiului și ca să forțeze mâna împăratului au invadat Palatinatul. În aceste condiții Ferdinand s-a văzut obligat să-i atace pe Mansfeld și Christian de Anhalt în Germania de nord. Declanșarea simultană a operațiunilor militare și pe frontul hispano-olandez a complicat și mai mult lucrurile.

Una din problemele capitale ale diplomației habsburgice în timpul Războiului de 30 de ani a fost asigurarea comunicațiilor între posesiunile spaniole și cele austriece. Drumul cel mai rapid și sigur trecea prin valea superioară a râului Adda sau Valtelina.

Trecătoarea Valtelina se deschidea în sud spre Milano, iar în nord spre Tirol și era locuită de o populație de catolici, ce căzuseră sub stăpânirea grisonilor protestanți, aliați ai Franței. În 1620, catolicii s-au răsculat și, sub pretextul protejării lor, spaniolii și austriecii au invadat Valtelina, au nimicit pe grisoni și au ridicat o serie de fortărețe, legătura dintre cele două ramuri ale Casei de Austria fiind astfel asigurată.

Albert de Luynes nu a înțeles marea dispută politică ce se ducea pe plan european. El așteaptă rezolvarea problemelor politice de către rege. Nevăzând nici un semn din partea regelui, care să-l îndrumeze, el părăsea ideea luptei armate pentru Valtelina și pornea pe linia negocierilor cu Spania.

Urmarea a fost tratatul de la Madrid din 25 aprilie 1621 prin care Spania consimțise să evacueze Valtelina, dar au pus asemenea condiții încât practic tratatul nu avea nici o valoare.

Politica catolică a lui Luynes, care îi paralizase pe aliații Franței din Germania în momentul hotărâtor și lăsase Casei de Austria controlul asupra Valtelinei, a produs efecte grave și în interior. Foarte periculoasă a fost revolta care a izbucnit la protestanții din centrul Franței, care fuseseră instigați de repunerea în drepturi a cultului catolic în vechiul regat autonom al Béarnului.

Béarnul, fostul domeniu al Ioanei d’Albert, rămăsese o provincie protestantă, bunurile bisericii catolice fiind confiscate. Adunarea clerului ceruse în 1617 restituirea acestor moșii. După ce a dus tratative cu mama sa, în 1620, Ludovic al XIII-lea, însoțit de Luynes, s-a deplasat în Béarn. A cucerit cu ușurință provincia și a proclamat alipirea ei la Coroană.

Dar traducerea în fapt a proclamației a fost considerată de protestanți ca semn prevestitor al unei noi politici față de ei și au început să se înarmeze. La 23 de ani după Edictul de la Nantes, războaiele religioase reîncepeau.

Pentru a duce această campanie, Luynes și-a atribuit spada de conetabil. Totul s-a terminat la asediul cetății Montauban, unde Albert de Luynes și-a găsit sfârșitul, murind din cauze naturale – o febră infecțioasă în decembrie 1621.

Situația politică devine acum mai confuză ca oricând. Ludovic al XIII-lea trebuia să se apere acum atât împotriva protestanților cât și împotriva spaniolilor. Condé spera să acapareze puterea, însă regele își aducea aminte că acesta trecuse pe la hughenoți, de aceea ezita să-l numească prim-ministru.

Împins de Condé, Ludovic al XIII-lea se îndreaptă mai întâi împotriva protestanților reușind să obțină o serie de victorii. Totuși asediul orașului Montpellier amenința să se termine la fel de prost ca și cel de la Montauban. Imediat pacea a fost, în sfârșit, încheiată la 18 octombrie 1622. Ea restabilea, aproape fără deosebiri, situația anterioară confruntării armate. Dar încă din acești ani se ridică irezistibil steaua lui Richelieu.

În clipa în care Richelieu ia în mâinile sale energice cârma politicii franceze, Războiul de 30 de ani era în plină desfășurare, harta politică și confesională a Europei în continuă mișcare, evenimentele evoluând într-un sens primejdios pentru Franța și pentru numeroase alte țări ale continentului ca urmare a violentei reafirmări a puterii și intențiilor Casei de Habsburg.

În această vreme, tendința spre crearea unor state centralizate sub egida monarhiei absolute, tendință realizată deocamdată numai în unele state ale Europei apusene, părea pe punctul de a se materializa și în vastul spațiu al Sfântului imperiu roman de națiune germană. Pe de altă parte, mobilurile fixate de Conciliul de la Trento și urmărite cu tenacitate de capucini și iezuiți, păreau gata să-și dea roadele.

Împotriva luteranismului, mai static și mai limitata la lumea germanică, erau recucerite necontenit poziții, mai ales în sudul Germaniei. Restabilirea unității spirituale și politice a Europei părea a începe să intre în schemele reale și posibile.

Casa de Habsburg a urmărit să coordoneze ambele tendințe: cea spre unitatea politică și cea spre unitate confesională, pentru a restaura autoritatea sa și întrona absolutismul imperial în Germania, deschizându-și drumul spre asigurarea supremației ei în Europa.

Omul care părea să realizeze acest mare vis, sub inspirația și cu ajutorul iezuiților, părea a fi fost găsit în persoana lui Ferdinand al II-lea care avea toate calitățile pe care le cereau teoreticienii iezuiților de la un suveran creștin: era credincios fanatic, energic, neîndurător, lipsit de scrupule și, mai ales, devotat duhovnicului său, evident, care făcea parte din ordinul lui Iisus.

Contraofensiva catolică urma să se desfășoare în trei etape:

într-o primă etapă trebuia lichidat protestantismul în Boemia;

în a doua etapă se urmărea centralizarea Germaniei sub coroana imperială și unificarea ei spirituală prin lichidarea luteranismului;

în a treia etapă se urmărea statornicirea hegemoniei lor prin nenumărate coroane purtate, de la Madrid până la Viena, de principi ai Casei de Habsburg.

Visul de hegemonie dinastică al lui Filip al III-lea urma să se realizeze mai ales când, după moartea lui, fiul său Filip al IV-lea, va găsi, pentru ai duce la bun sfârșit ideile politice, o puternică personalitate în care contemporanii au văzut o bună bucată de vreme un egal și chiar un superior al cardinalului Richelieu, pe contele-duce de Olivares.

Richelieu a fost singurul om de stat care a avut de la început viziunea urmărilor acestei politici pentru soarta continentului și s-a străduit să i se împotrivească și s-o înfrângă. Ajuns prin-ministru al Franței la 31 august 1624, Richelieu a preluat politica lui Henric al IV-lea, devenind adevăratul succesor al acestuia.

Ca și acesta el a urmărit să realizeze alianțe cu principii protestanți în defavoarea Casei de Habsburg. Ludovic al XIII-lea nu a fost un instrument orb în mâinile lui Richelieu, care a avut mult de luptat pentru a-l convinge pe rege de justețea politicii sale, căutând să-i imprime conștiința măreției regale.

Richelieu a înțeles repede necesitatea revenirii la politic lui Henric al IV-lea. În acest sens s-au reluat legăturile tradiționale cu olandezii, iar prin tratatul de la Compiègne din 10 iunie 1624 Franța le asigură din nou subsidii pentru războiul contra Spaniei. Cardinalul relua astfel drumul politic întrerupt în timpul lui Concini și Luynes.

Unii istorici francezi numesc perioada nouă, care se instaurează în Franța, odată cu preluarea conducerii de către cardinalul Richelieu, lupta națională împotriva Casei de Austria. Victoria de la Muntele Alb asupra cehilor răsculați, era un semn al creșterii puterii imperiale, fapt care lovea direct Franța.

Deceniul al treilea al secolului al XVII-lea era pentru Franța foarte complex și dificil, deoarece ea a putut face față cu mare greutate tuturor problemelor ridicate de viața politică internă și europeană. Lui Richelieu i-a fost clar că prima lovitură trebuia dată hughenoților și nobilimii franceze anarhice, care s-a răsculat în mai multe rânduri, la îndemnurile fratelui regelui Gaston d’Orléans, împotriva cardinalului.

Pe plan extern, instrucțiunile date de Richelieu diplomaților francezi arătau că el inaugura o politică laică, ce viza interesele generale ele statului. El a prezentat lui Ludovic al XIII-lea un proiect de punere a tuturor afacerilor străine într-o singură mâna: ordonanța din 11 martie 1626, încredințând politica externă primului secretar de stat, numit special în acest scop, Plilypeau d’Herbault.

Începând cu Richelieu influența diplomației franceze crește mereu, ajungând în timpul lui Ludovic al XIII-lea predominantă și universală. Richelieu a fost primul om de stat care a acordat diplomației importanța meritată. Principiile elaborate de el și transmise continuatorilor săi pot fi rezumate în șase puncte principale: interesele statului sunt mai presus de orice opinii și prejudecăți sentimentale, doctrinare sau ideologice; politica oricărui guvern nu poate fi încununată de succes dacă nu se bucură de sprijinul opiniei publice naționale; tratativele diplomatice trebuie să constituie o activitate permanentă, ele nefiind rezultatul unui fapt întâmplător, ci un act conștient, negocierile constituind, mai mult decât modalitatea de reglementare a chestiunilor litigioase, un mijloc de informare; echilibrul politic dintre marile puteri este singura modalitate de asigurare a liniștii și siguranței statelor europene; orice tratat (de pace, de alianță, comercial, etc.) trebuie încheiat cu maximă responsabilitate și odată semnat se impune respectarea lui cu strictețe, deoarece tratatul este necesar să cuprindă stipulații precise, excluzându-se orice subterfugii sau interpretări ulterioare, care pot crea stări de tensiune; ambasadorul are obligația respectării instrucțiunilor, pentru a nu compromite bunele intenții ale suveranului său.

De la 1626, Richelieu se bucura de toată încrederea regelui astfel că putea să pună în aplicare principiile pe care le enunțase. El s-a amestecat în afacerea Valtelina pentru a opri drumul expansiunii spaniole. Atâta timp cât Richelieu nu a dobândit o victorie deplină asupra dușmanilor săi dinăuntru, nu a avut nici putința să întreprindă în afara acțiunea care, totuși, devine cu fiecare zi mai necesară.

Ferdinand al II-lea a triumfat asupra electorului palatin și apoi asupra regelui Danemarcei, venit în ajutorul protestanților din Germania. Dacă primele succese au fost culese datorită trupelor Ligii catolice, condusă de ducele Bavariei, în schimb, împăratul nu a întârziat să constituie, sub ordinile lui Wallenstein, o adevărată armată imperială.

La 6 martie 1629, Edictul de restituție ordonă ca toate bunurile ecleziastice care au fost secularizate în Germania din 1552 încoace de către protestanți, ca urmare a tranzacției de la Passau, să fie redate imediat bisericii catolice. Prin acestea se înțelegeau, în primul rând, arhiepiscopatele Magdeburg, Bremen și episcopatele Minden, Halberstadt, Verden, Lübeck, și Brandenburg. Wallenstein este însărcinat cu punerea în practică a Edictului. Ruina protestantismului german ar fi urmat în mod fatal și Ferdinand al II-lea ar fi izbutit acolo unde Carol Quintul a dat greș.

Întreaga Germanie nordică și centrală era astfel amenințată de soarta înspăimântătoare pe care o suferise Boemia de pe urma invaziei armatelor catolice și a agenților împăratului și iezuiților. Dar la această dată Richelieu, având mâinile libere în urma capitulării cetății La Rochele, putea să acționeze și era hotărât să intervină.

Spania și posesiunile habsburgice din Italia și Germania constituia în acea vreme o masă de aproape 50 000 000 de oameni, cărora le-ar fi fost relativ ușor să zdrobească rezistența unui popor de mai puțin de 20 000 000 de oameni cât avea Franța, fără armată puternică și fără flotă, pândit de răscoala forțelor anarhice ale nobilimii și ale protestanților. Dar ochiul ager al cardinalului găsește, în cercul de fier care se pregătea să sugrume Franța, două puncte nevralgice: unul, masiv, politic și spiritual, Germania, altul pur strategic și abia însemnat pe hartă – Valtelina.

Germania va fi o piesă fundamentală în arsenalul diplomatic al cardinalului. Dar în 1624 cartea germană părea imposibil de jucat pe față. Cealaltă carte, aparent minoră, Valtelina, putea fi jucată și trebuia neapărat. Richelieu a jucat-o imediat cu mare succes și cu mult curaj.

Între blocul militar și naval al colosul habsburgic spaniol și blocul militar al colosului habsburgic austriac era numai două puncte de contact: pe Rin, unde trupele spaniole puteau veni din Țările de Jos meridionale reintegrate oficial în sfera coroanei spaniole în urma morții în 1621 a arhiducelui Albert, și în Alpi, la sud de limita teritorială a cantoanelor elvețiene, în înalta vale a Valtelinei, pe unde trupele spaniole din posesiunile milaneze sau genoveze puteau înainta, fie spre comitatul liber al Burgundiei, la Besançon și Dôle, fie spre Tirolul austriac.

În 1622 Valtelina era neutră și se găsea sub arbitrajul papei care fusese autorizat să instaleze garnizoane papale în regiune. Exista primejdia ca aceste garnizoane să fie substituite de armatele spaniole. În aceste condiții Richelieu acționează. Marchizul de Coevreur trimis pe lângă cantoanele elvețiene ca ambasador extraordinar, dar având misiuni secrete, ridică în grabă o armată de mercenari elvețieni și ocupă Valtelina în noiembrie 1624. În același timp, aliatul lui Richelieu, ducele de Savoia, atacă portul Genova.

Acțiunea franceză a luat pe neașteptate pe habsburgici. Ferdinand al II-lea era prea prins în problemele germane pentru a se ocupa de un adversar care la acea dată, după o perioadă de peste 60 de ani de eclipsă diplomatică în Europa, părea o cantitate neglijabilă.

În Spania, Don Gasparo de Guzman, conte de Olivares, ajunsese de curând prim-ministru al tânărului rege Filip al IV-lea, care se urcase pe tron la 16 ani – în 1621. Olivares va cârmui Spania între 1621 și 1643, dar cu toate însușirile sale, va fi incapabil să împiedice decadența colosului spaniol.

În 1624, el trebuia să facă față unor probleme delicate, izbucnise iarăși războiul în Țările de Jos și trebuia să se preocupe de relațiile anglo-spaniole. Olivares a reușit să depresoare Genova, dar în problema Valtelinei a trebuit să se mulțumească cu tratatul de la Monçon, semnat la 2 mai 1626, care a stabilit status-quo-ul existent înainte de începerea conflictului – neutralitatea Valtelinei, ceea ce dorise și Richelieu.

În Franța urmează răscoalelor hughenoților înfrânți odată cu capitularea fortăreței La Rochelle în 1628. Împotriva englezilor care atacau insula Ré, spaniolii promiseseră o flotă pentru a-i ajuta pe francezi. Însă cele 14 vase au venit după ce victoria franceză fusese obținută. Richelieu a înțeles că în cazul unui război cu Anglia, Spania va lăsa tot greul pe umerii Franței.

În războiul din Germania, după retragerea principelui Transilvaniei din conflict, își face apariția pe teatrul de operațiuni un alt principe protestant, Christian al IV-lea (1588-1648), regele Danemarcei. În primăvara anului 1625 danezii, în frunte cu regele, pătrund în Westfalia. Ei sunt însă înfrânți de formidabila armată a lui Wallenstein în bătăliile de la Dessau (24 aprilie 1626) și Lutter am Barenberge (27 august 1626), ducatul Holstein fiind ocupat.

Asediul nereușit al Stralsundului (1626), dorința împăratului de a-i sprijini pe spaniolii din Italia și nu, în ultimă instanța, propriile sale interese, l-au determinat pe Wallenstein să-i impună lui Christian al IV-lea condiții ușoare pentru încheierea păcii. Abandonându-și aliații, regele Danemarcei a semnat tratatul de la Lübeck (22 mai 1629).

Pacea de la Lübeck a consacrat victoria împăratului pe toate fronturile. Stăpân pe situație Ferdinand al II-lea emite faimosul Edict de restituție. Împăratul săvârșește însă o greșeală politică cu grave consecințe asupra mersului războiului. În loc să înapoieze domeniile revendicate foștilor posesori le-a distribuit, în cea mai mare parte, membrilor familiei sale. Acest lucru i-a descumpănit până și pe catolici și s-a văzut clar că Ferdinand al II-lea urmărea instaurarea absolutismului.

Acest lucru i-a permis lui Richelieu să intervină în politica internă a Imperiului. Într-o primă etapă, Richelieu s-a gândit să-l înlăture pe Wallenstein, apoi să creeze în Germania un partid catolic ostil împăratului, să încheie o alianță cu Bavaria și, în cele din urmă, să ocupe ducatul Lorenei, eliminând astfel obstacolul ce stătea în calea armatelor franceze în înaintarea lor spre Rin.

Ca să-l înlăture pe Wallenstein, Richelieu a profitat de două fenomene principale: teama principilor germani de atotputernicia acestuia și de dorința împăratului ca Dieta imperială să recunoască succesiunea fiului său la tronul Sfântului Imperiu.

În Italia, la 26 decembrie 1627 murea Vincent al II-lea duce de Mantua. El lăsa moștenire statele sale lui Carol de Gonzague, duce de Nevers. Nici spaniolii, nici ducele de Savoia nu erau de acord. Ducele de Nevers era francez și l-a invitat pe Ludovic al XIII-lea să revină la politica tatălui său de a elibera Italia de spanioli.

Olivares, împotriva recomandării lui Wallenstein, știindu-l ocupat pe Ludovic al XIII-lea la asediul fortăreței La Rochelle, nu face pace în sudul Alpilor, ci asediază unul din cele două orașe fortificate ale ducatului – Casal, celălalt, Mantua, era asediat, la rândul său, de imperiali.

Ludovic al XIII-lea s-a decis să apere pe ducele de Nevers și deci interesele Franței în Italia. După căderea orașului La Rochelle, în plină iarnă, regele a pătruns cu trupele în Savoia unde a zdrobit trupele ducelui Carol-Emmanuel, impunând acestuia neutralitatea și libera trecere prin Savoia, putând astfel aduce întăriri și provizii la Casal.

Trecătoarea Susa a fost ocupată, iar Casalul eliberat de trupele franceze. În urma negocierilor se încheiau două tratate importante. Unul la Susa (19 aprilie 1629), când se va crea o ligă defensivă împotriva Spaniei, formată din Franța, Veneția, Roma papală și noul duce de Mantua. Al doilea tratat semnat la Paris (24 aprilie 1629) restabilea vechile alianțe cu Anglia.

Întrucât veștile erau rele, în februarie 1630, regele și Richelieu erau din nou în Italia. În martie 1630 Richelieu ocupa Pignerolul, iar regele Savoia. Însă abia la 4 septembrie 1630 Spinola încheie armistițiu, iar Dieta de la Regensburg trebuia să ia act de acest fapt.

Era momentul când Richelieu pregătea introducerea în arena politico-militară a Europei pe regele Suediei, Gustav Adolf. La Dieta de la Reghensburg cardinalul a trimis pe Brûlart de Léon, însoțit de principalul său colaborator Părintele Joseph. Acesta i-a instigat pe electori să ceară rechemarea lui Wallenstein și , o dată obținută, să refuze alegerea fiului lui Ferdinand al II-lea ca rege al romanilor, ceea ce însemna că acesta era recunoscut ca succesor la tronul imperial.

În 1631, trimisul lui Richelieu, Charnacé, semna la Baerwald cu Gustav Adolf un tratat de alianță secret. În schimbul subsidiilor date de Franța, regele suedez își lua angajamentul să întrețină în Germania, timp de cinci ani, o armată de 30 000 de oameni. Armata suedeză era atunci, alături de armata spaniolă, cea mai bună din Europa.

Stările din Imperiu au refuzat să pornească războiul împotriva Franței, iar armata suedeză a intrat pe teritoriul său, așa că împăratul a devenit mai maleabil. Tratatul încheiat la Ratisbona (13octombrie 1630) stipula numai renunțarea directă și indirectă a Franței la orice agresiune împotriva Imperiului. Dar și aceasta a fost o concesie făcută de Părintele Joseph din proprie inițiativă, crezând că astfel salvează situația din Italia.

Richelieu a dezavuat comportarea ambasadorilor săi, iar Ludovic al XIII-lea a refuzat să ratifice tratatul pe motiv că negociatorii francezi depășiseră puterile și drepturile încredințate. Acest tratat ar fi însemnat ca Franța să nu poată ajuta pe regele Suediei. În continuare Franța a rămas în afara războiului, dar își rezolva problemele prin intermediul suedezilor.

Pacea în Italia a fost semnată la Cherasco în iunie 1631. Se confirma lui Carol de Gonzague posesiunea ducatului Mantua, cu investitură imperială. Un acord secret semnat cu ducele de Savoia la 19 octombrie 1631, permitea lui Ludovic al XIII-lea să mențină o garnizoană în Pignerol, fortăreață care în 1632 va fi predată Coroanei franceze printr-o vânzare în toată regula.

Prin manevre strălucite Părintele Joseph a obținut, cu ajutorul principilor întruniți la Ratisbona, destituirea lui Wallestein. Ca preț tacit al destituirii, Dieta a acordat fiului împăratului titlul de rege al romanilor, Ferdinand al II-lea săvârșise însă o mare greșeală dispensându-se de serviciile celui mai capabil general și de cea mai puternică armată chiar în momentul când regele Suediei debarca în Pomerania.

Contrar așteptărilor, principii protestanți l-au primit destul de rece pe Gustav Adolf, cei mai mulți refuzând să-i cedeze fortărețele, iar Saxonia și Brandenburg-ul, pe al căror ajutor scontase, s-au declarat neutre. Numai cu Pomerania a reușit să încheie un tratat. Acest lucru nu l-a împiedicat să-și desfășoare campania.

La Breintenfeld (17 septembrie 1631) și pe râul Lech (6 aprilie 1632), trupele Ligii catolice, singura forță militară rămasă la dispoziția împăratului, în urma licențierii trupelor lui Wallestein, sunt pe rând înfrânte de trupele suedeze. Richelieu, satisfăcut de dezastrul forțelor habsburgice, folosește prilejul pentru a rezolva, în interesul Franței, problemele spinoase din nordul Italiei.

Nemaiavând de ales, împăratul îl recheamă pe Wallenstein, acordându-i puteri dictatoriale. Acțiunile lui Gustav Adolf se arătau acum opuse scopurilor urmărite de Richelieu; eroul suedez încetează să mai fie un instrument al politicii franceze. Regele suedez urmărea constituirea unui imperiu protestant germano-suedez, ceea ce implica lichidarea catolicismului în Germania și eliminarea Casei de Habsburg din Europa. Centrală. În schimb, Gustav Adolf oferea Franței tot malul stâng al Rinului, inclusiv Alsacia, ducatul de Luxemburg și comitatul Burgundiei. Astfel se putea reconstitui vechea Galie a lui Caesar, Franța și-ar fi realizat astfel dintr-o dată unitatea teritorială și politică. Dar cu ce preț?

În locul șubredului imperiu de la granițele răsăritene ale Franței, pe care Richelieu, pe drept cuvânt, îl considera ca fiind cea mai slabă verigă din lanțul habsburgic care-i încercuia țara, s-ar fi clădit, prin forța armelor și cimentul fanatismului protestant, un imperiu puternic condus de geniul și energia lui Gustav Adolf și al cancelarului Oxenstierna.

Richelieu respinge propunerea regelui suedez și se întreba dacă îl va putea opri din marșul său victorios fără ca Franța să lupte împotriva lui. La începutul anului 1632 Ludovic al XIII-lea declara ambasadorului venețian de la Paris că „ e timpul de a opri progresul gotului”. Iar „gotul” spunea plin de bravadă, atunci când a aflat că sunt trimise trupe franceze prin Lorena, spre Rin: „Să aibă grijă regele Franței să nu trimită prea departe trupele sale, căci eu voi veni la Paris în fruntea a 100 000 de oameni și vom rezolva acolo cearta noastră”.

Nu a mai fost nevoie de o intervenție franceză împotriva suedezilor pentru că Wallenstein, cu armata sa, a dat bătălia decisivă cu Gustav Adolf la Lützen (16 noiembrie 1632). În timpul luptei Gustav Adolf este omorât, dar suedezii obțin o victorie deplină sub conducerea lui Bernard de Saxa- Weimar.

Cardinalul avea acum la dispoziție tocmai ceea ce râvnise să aibă: o armată puternică în Germania, fără un conducător periculos ca Gustav Adolf. Este adevărat că îndată după moartea regelui, cancelarul Oxentierna fusese ales conducătorul suprem, politic și militar, al Ligii protestante compuse din Suedia și din principii germani reformați. Dar cancelarul nu avea prestigiul și nici geniul militar al răposatului rege. Trupele suedeze se vor menține însă în Germania încă 16 ani.

Încă de la începutul anului 1633 ofensiva catolică ia amploare. În seara zilei de 25 februarie 1633, Wallenstein, ale cărui planuri tindeau la constituirea unui regat germano-ceh sau, poate, chiar la coroana imperială, este asasinat în fortăreața Eger din porunca bănuitorului Ferdinand al II-lea.

Imediat, noul comandant suprem al trupelor imperiale, Gallas, obținând ajutorul spaniolilor, începe împotriva trupelor protestante, suedezo-germane, o serie de operațiuni de învăluire spre malurile Rinului, operațiuni care duc la 6 septembrie 1634 la marea victorie catolică de la Nordlingen: toată artileria suedeză e capturată de spanioli, împreună cu 300 de steaguri, 6 000 de ostași și trei generali.

La 12 septembrie 1634 vestea dezastrului de la Nordlingen ajungea la Ludovic al XIII-lea. Spaniolii erau gata să atace. Olandezii ezitau să continue războiul. În aceste împrejurări aliații trebuiau încurajați și confederații trebuiau asigurați că Franța este gata să intre în războiul deschis.

Franța a atacat pentru a nu fi atacată și zdrobită. În septembrie 1634 Franța asigură pe aliați de ajutorul ei. Richelieu avea nevoie de cel puțin câteva luni pentru a pregăti trupele, de aceea s-a limitat să dea aliaților speranțe și asigurări. Ezitarea cardinalului de a se angaja imediat în război nu avea alte motive decât starea internă a regatului francez. După rezolvarea dificultăților interne, peste câteva luni, Franța intră în război.

Oxenstierna a venit personal în Franța și a semnat acordul de la 28 aprilie 1635, prin care Suedia și Franța se obligau să nu încheie pace separată cu dușmanul lor comun. Richelieu desfășoară, prin agenții săi, o intensă propagandă împotriva Suediei.

Primele confruntări armate sunt defavorabile Franței zadarnic își trimite Richelieu în fruntea trupelor pe oamenii lui cei mai de încredere, cei care îl ajutaseră până atunci cu atâta vitejie: cardinalul de La Valette, mareșalul de Brézé, prințul de Condé. Armatele combinate austro-spaniole, comandate de cardinalul-infante, fratele regelui Spaniei, și de Johan von Woerth, treceau frontiera de nord a Franței și, în 1636, reușeau să cucerească fortăreața Corbie, pavăza Parisului, stârnind în capitală o panică de nedescris. Formații de croați înaintau, jefuind și dând foc, până la câțiva kilometri de Paris.

Richelieu, fără să-și piardă cumpătul, a pus la cale noi planuri diplomatice și strategice. La chemarea regelui, francezii răspunseseră printr-o ridicare patriotică în masă, care a îngăduit formarea unei armate noi, de peste 600 000 de voluntari. Un plan gigantic, făurit de cardinal, prevedea constituirea unui clește în care să fie prinsă puterea habsburgică trupele franceze vor da mâna cu cele olandeze în Flandra, Bàner va ataca Boemia, Bernard de Saxa-Weimar va înainta spre Dunăre către Viena, unde murise Ferdinand al II-lea, în timp ce György Rakóczi, cu trupele transilvănene și sprijinit de turci, va năvăli în Ungaria și se va îndrepta și el spre Viena.

În același timp Richelieu a încercat să obțină alianța electorului Bavariei, convingându-l că ar putea, cu sprijinul uneltelor diplomatice franceze din Germania, să fie ales împărat. Dar înțeleptul și lealul Maximilian nu a primit. Drept urmare, fiul lui Ferdinand al II-lea, nevolnicul Ferdinand al III-lea, a fost ales împărat de colegiul electoral.

Spaniolii au bătut în retragere în fața forțelor superioare franceze iar în luna noiembrie Corbie a fost recucerit. La rândul lor imperialii atacaseră cetățile de pe Saône, dar acest zăgaz a rezistat mai bine decât cel de pe Somme, fortărețele franceze neputând fi cucerite. La Saint-Jean-de-Losne, mica garnizoană locală a respins 50 000 de oameni ai lui Gallas și Jean de Werth.

Planul imaginat de Richelieu era însă prea îndrăzneț, pentru a reuși. Báner nu a reușit să se mențină în Boemia iar trupele franceze nu au reușit să se întâlnească cu cele olandeze Bernard de Saxa-Weimar a reușit să ocupe Alsacia în 1638.

În 1637 moare aliatul Franței, ducele de Savoia, anulând dintr-o dată succesele obținute cu atâta efort în Italia. În plus Bernard de Saxa-Weimar nu mai voia să părăsească Alsacia și să o lase în mâinile regelui francez. Toate planurile lui Richelieu păreau sortite eșecului.

Norocul proverbial al cardinalului l-a ajutat și de această dată. Ca și în cazul lui Gustav Adolf, ducele de Saxa-Weimar moare și el în 1639. Moartea acestuia i-a îngăduit lui Turenne, care își face atunci debutul în cariera armelor, să atragă contigentele weimariene în serviciul direct al lui Ludovic al XIII-lea.

Prin tratatul de la 3 octombrie 1639 Franța intră, în sfârșit, în stăpânirea Alsaciei. În fruntea trupelor nou obținute este pus singurul general francez care izbutise să-și însușească principiile strategiei suedeze: Jean-Baptiste de Budés, conte de Guébriant.

Pe la frontiera din Nord, francezii pătrund în Artois: Hesdin cade în 1639; Arras în 1640; Bapaume în 1641. Olandezii provoacă în 1639 o înfrângere hotărâtoare flotei spaniole. Suedezii, sub conducerea lui Báner și apoi a lui Tortenson, încep să hărțuiască trupele imperiale, având spatele acoperit prin tratatul de neutralitate încheiat de Oxenstierna cu un tânăr suveran german, despre care se va vorbi multă vreme, Frederic-Wilhelm de Hohenzolern, cel pe care istoria avea să-l cunoască sub numele de „marele Elector”.

În plus, politica centralizatoare a lui Olivares a stârnit în diferite provincii aflate sub dependență spaniolă o asemenea nemulțumire încât două răscoale izbucnesc aproape în același timp în 1640: una în Portugalia și alta în Catalonia.

La 7 iunie 1640, în plin centru al Barcelonei, țăranii din munți se strâng ca să-l ucidă pe detestatul vicerege castilian Caloma. Agenții lui Richelieu sunt trimiși îndată să ațâțe lucrurile. Răsculații sunt trimiși guvernului spaniol, iar deputații Cortesului catalan au proclamat republica. Prin tratatul de la 16 septembrie 1640 regele Franței este recunoscut ca suveran (conte) al Cataloniei, cu drepturi vechi, de la Carol cel Mare și paladinul Roland.

Flota franceză este trimisă imediat să protejeze bogata provincie împotriva unei acțiuni ofensive a marinei spaniole. La 1 decembrie 1640 răsculații distrugeau forțele spaniole care veniseră să-i „pacifice”. Profitând de marile tulburări din Spania, trupele franceze încep cucerirea provinciilor spaniole de dincoace de Pirinei, Roussillonul și Cerdaga. Richelieu însuși vine să conducă asediul capitalei Roussillonului, Perpigam, care arborează drapelul francez puțin înainte de moartea cardinalului.

La 6 decembrie 1640 se încheia o convenție cu deputații Cataloniei, numit „tratat de alianță perpetuă”. Printr-un nou tratat, semnat la 6 septembrie 1641, se mai adaugă încă șase articole, iar Catalonia și Roussillon intrau sub ascultarea și protecția regelui Franței.

La cealaltă extremitate a Peninsulei Iberice Portugalia se răscoală și ea, în ziua de 1 decembrie 1640, la știrea răscoalei biruitoare din Catalonia. Întreaga nobilime îl proclamă rege pe Joâo de Braganza, care ia numele de Ioan al IV-lea, la 28 ianuarie 1641, când este proclamat rege în mod solemn de Cortesul portughez. Și la Lisabona, flota franceză a apărut încărcată de ostași și de ajutoare. Trupele spaniole au fost înfrânte peste tot.

Printr-un tratat încheiat la aprilie 1641 la Péronne, prințul de Monaco și urmașii lui cereau protecția regelui Franței, obligându-se să întrețină cinci sute de soldați, francezi din naștere. Spaniolii au fost alungați, însă regele Spaniei a confiscat teritoriile prințului. Ludovic al XIII-lea l-a despăgubit, iar apoi teritoriile și bunurile i-au fost restituite în urma păcii din Pirinei la 1659.

Olivares va suporta consecințele acestor eșecuri, fiind demis de rege, în luna ianuarie 1643. În locul său va fi numit nepotul său, Don Juan de Haro. La 4 decembrie 1642 se stingea din viață unul din cei mai mari oameni de stat pe care i-a dat Franța – cardinalul Richelieu. A murit într-atât de temut, că nicăieri nimeni nu îndrăznea să spună că e mort, nici chiar în străinătate. Se temeau ca, de ciudă, printr-o sforțare cumplită de voință, să nu-i treacă prin minte a se întoarce.

La Roma, când papa a aflat de moartea neașteptată a cardinalului, a rostit aceste cuvinte enigmatice: „Dacă există un Dumnezeu, cardinalul de Richelieu va avea multe socoteli de dat. Iar dacă nu există, atunci înseamnă că a trăit o viață frumoasă”.

Printre istorici se află destui care au judecat aspru realizările cardinalului. I s-a imputat vina de a fi divizat Europa prin exces de naționalism și lipsă de perspectivă europeană în politica și diplomația sa.

Toate acestea nu-i diminuează cu nimic meritele bine reliefate ale lui Richelieu: extraordinara sa putere de muncă, luciditatea gândirii, lupta neobosită ce a purtat-o tot timpul pentru grandoarea regatului francez și gloria lui Ludovic al XIII-lea.

Marele cardinal nu a murit fără să-și asigure succesiunea. După moartea Părintelui Joseph, el a crescut în serviciile Franței pe un alt florentin, Mazarin, pe care-l numise în Consiliu. După moartea lui Richelieu, Ludovic al XIII-lea l-a numit pe acesta șef al Consiliului Regal. Mazarin va continua politica dusă de predecesorul său jucând un rol important în cadrul tratatelor de pace ce au pus capăt Războiului de 30 de ani.

La moartea sa, Richelieu lăsa o doctrină de stat și, pentru a o realiza, o administrație, o organizație, o armată închegată, o flotă puternică, generali experimentați. Între 1624 și 1642, el încheiase 74 de tratate cu diferite state europene, fiind vorba de alianțe antihabsburgice care i-au asigurat succesul politicii sale.

La câteva luni după moartea marelui cardinal, la 14 mai 1643 murea și Ludovic al XIII-lea la vârsta de 42 de ani. Tânărul rege, Ludovic al XIV-lea nu avea decât 5 ani. După cutumă, regența revenea mamei, Ana de Austria, lipsită de orice orizont politic, spaniolă prin origine și din fire. Părea că politica franceză se va schimba radical pe plan intern și extern, mai ales că rechemase pe toți exilații care complotaseră împotriva lui Richelieu.

Dar acesta pregătise un bun urmaș, pe Mazarin. Încă la 16 decembrie 1642, Ludovic al XIII-lea îl numise în Consiliu. La decembrie 1642, regele trimisese o scrisoare către ambasadorii francezi din țările europene în care îi asigura de continuitatea politicii interne și externe. Mazarin a înțeles că trebuie să continue politica lui Richelieu. De aceea păstra întreaga organizare de stat așa cum o stabilise el. Pe plan intern încearcă o împăcare cu cei care fuseseră loviți de regimul lui Richelieu. Pe plan extern războiul continua cu toată vigoarea. Guvernele, suedez și francez, își promiteau fidelitate reciprocă.

Diplomația imperială a încercat să despartă Franța de Suedia. Însă încercările imperialilor n-au avut nici un efect. La 17 mai 1643, fără a comunica soldaților moartea regelui, tânărul comandant Enghien elibera Rócroy, puternica fortăreață la granița franceză spre Flandra. Din 18 000 de soldați, spaniolii pierdeau 7 000 ca prizonieri, iar 8 000 erau morți. Nemaiavând ce face împăratul a fost nevoit să accepte încheierea păcii.

Capitolul III:

Urmările Războiului de treizeci de ani

1. Tratatele de la Westfalia

Încheiate după un secol și jumătate de războaie duse de națiunile Europei împotriva imperialismului habsburgic, tratatele de la Westfalia (1648) și Pirinei (1659) consfințesc din punct de vedere juridic eșecul tentativei hegemonice a lui Carol Quintul și a urmașilor săi. Habsburgii sunt loviți chiar în inima acestui imperiu din care au vrut să facă instrumentul dominației lor.

Ferdinand al II-lea voise să instaureze autoritatea absolută a împăratului asupra Germaniei. Urmașii săi învinși trebuie să recunoască „libertățile" prinților germani, care continuă farâmițarea politică a Imperiului și condamnă pe împărat la neputință, „împăratul iezuiților" a vrut, ca și Carol Quintul și Filip al II-lea, să-și bazeze tentativa hegemonică pe o recucerire catolică a Germaniei. Tratatele de la Westfalia condamnă Sfântul Imperiu să nu mai fie romanic decât cu numele: în statul lui, fiecare prinț poate să aleagă și să impună poporului său religia pe care o dorește.

Tratatele de la Westfalia fac din Sfântul Imperiu o confederație foarte slabă, formată din 350 de principate libere din punct de vedere politic și religios: ele pot chiar să încheie tratate cu străinătatea. Din ce în ce mai derizoriu, titlul imperial rămâne supus alegerii marilor Electori (opt, în loc de șapte), Electorul Palatin recâștigîndu-și titlul electoral pe care Ferdinand al II-lea i-1 ridicase.

Consecințele teritoriale sunt mai mici. Habsburgii cedează Franței un ansamblu destul de confuz de drepturi feudale și de proprietăți asupra Alsaciei. Suedia își realizează ambițiile: primind Pomerania orientală și episcopatele de Boemia și de Verden, ea își asigură controlul estuarelor fluviilor germane Oder, Elba și Weser. Spre deosebire de Alsacia, pe care negociatorii din Westfafia au avut grijă să o separe de Imperiu, aceste posesiuni dau regelui Suediei titlul de prinț german și dreptul de a face parte din Dietă.

În sfîrșit, un alt stat german, Brandenburgul, capătă din aceste tratate avantaje cărora viitorul le va arăta importanța. Deja moștenitor al ducatului de Cleves (1614) și stăpîn al Prusiei (1618), noul Elector de Brandenburg, Frederic-Wilhelm de Hohenzollern, primește Pomerania orientală și o întreagă serie de teritorii situate de-a lungul fluviilor germane (Halberstadt, Minden, Magdeburg).

2. Tratatul din Pirinei

Modificările teritoriale aduse de tratatul din Pirinei nu sunt nici ele cu mult mai importante. Spania învinsă nu cedează Franței decât Roussillon și Artois. Și chiar dacă tînărul rege al Franței, Ludovic al XlV-lea, se căsătorește cu fiica cea mai mare a Iui Filip al II-lea, infanta Maria-Tereza, el trebuie să renunțe – pentru 500 000 de scuzi de aur – la toate drepturile eventuale asupra succesiunii Spaniei.

Pentru a încheia conflictele europene în curs nu mai rămânea decât să se pună capăt lungului război dus de tânăra putere suedeză împotriva vecinilor săi danezi și polonezi pentru stăpânirea coastelor Balticii. Încheiată sub auspiciile lui Mazarin, în 1660, pacea de la Oliva pune capăt acestui război din nord și asigură, în schimbul a1ipirii teritoriului Suediei, împăcarea polonezilor cu suedezii.

După un secol de războaie, Habsburgii trebuie să constate eșecul ambițiilor lor. Tentativele lor hegemonice bazate pe cucerirea catolică au sfârșit printr-un fiasco în Europa statelor naționale. Rând pe rând, Filip al II-lea al Spaniei, apoi Habsburgii din Viena au fost înfrânți în încercarea de a realiza aceste Proiecte ambițioase. Noul echilibru european, așa cum reiese din tratatele de la Westfalia și din Pirinei se bazează pe dubla preponderență a Franței în Europa occidentală și a Suediei în Europa de nord.

Dar ar fi simplist să se reducă Europa la această preponderență franco-suedeză. Europa statelor naționale, care iese întărită din eșecul Habsburgilor, este cu mult mai complexă. Lipsită de visul ei imperial, Austria rămîne o putere națională de prim-plan, Prusia se afirmă în ciuda tulburărilor prin care a trecut, Anglia și-a consolidat vocația maritimă și colonială, iar Rusia, ieșită din izolarea pe care a cunoscut-o în timpul perioadei sale de constituire, începe să privească spre Europa.

Noi state au luat ființă, altele s-au consolidat și vor zdruncina și complica echilibrul european. Epoca echilibrului statelor naționale începe la mijlocul secolului al XVII-lea.

Concluzii

Războiul de treizeci de ani a durat din 1618 până în 1648 și a fost un război purtat sub pretext religios. Cauza principală a fost lupta pentru hegemonie în Europa, în special ambiția Franței, condusă de cardinalul Richelieu, de a se profila pe plan european în detrimentul Sfântului Imperiu Roman de Neam German.

Astfel regatul Franței, prin subsidii financiare și sprijin moral, a încurajat și amplificat resentimentele antiimperiale ale principilor protestanți germani.

Aceștia, sub conducerea principelui elector Frederic al IV-lea al Palatinatului, au pus pe picioare, în anul 1608, Uniunea Protestantă, în sprijinul căreia au intervenit militar, pe parcursul războiului, Franța, Olanda, Danemarca, Suedia – cu regele Gustav Adolf și Transilvania. De partea cealaltă, principele elector Maximilian I de Bavaria a organizat în anul 1609 coaliția intitulată Liga Catolică, proimperială.

Războiul a fost declanșat prin incidentul din Praga, când doi reprezentanți ai împăratului și notarul acestora au fost aruncați pe fereastră (defenestrați) de stările cehe nemulțumite. Aceasta a fost scânteia începerii războiului care a urmat.

Frederic al V-lea ("Regele de o iarnă"), cel care a fost ales de stările protestante de la Praga ca rege al Boemiei, în ciuda împotrivirii reprezentanților imperiali (care au fost aruncați pe fereastră, dar au supraviețuit), nu s-a putut menține decât până în anul 1620.

În Bătălia de la Muntele Alb (Kutna Hora), armatele stărilor protestante cehe, aflate sub conducerea lui Frederic al V-lea, au fost înfrânte de trupele imperiale comandate de generalul Johann von Tilly și Wallenstein. Astfel, Frederic al V-lea a fost nevoit să fugă în Olanda, iar împăratul Ferdinand al II-lea și-a impus pretențiile asupra coroanei Boemiei.

Bernhard von Sachsen-Weimar obține prima izbândă hotărâtoare împotriva armatei suedeze la Nördlingen. Războiul s-a desfășurat în cea mai mare parte pe teritoriul Sfântului Imperiu Roman provocând pagube economice imense.

Localități și bunuri materiale au fost distruse, foametea și epidemiile au dus la dispariția aproape totală a populației din regiunile implicate în război. În sudul Germaniei numai o treime din populație a supraviețuit acestui război nimicitor, fiind necesar mai mult de un secol pentru refacerea pierderilor.

BIBLIOGRAFIE:

Bainville, Jacques, Istoria Franței,Ed. „Naționala Ciornei”,București, f. a.

Barber, John, Istoria Europei moderne, Ed. Coresi, București, 1998

Bercé, H.; Molinier; A., Péronnet, M., Le XVIIe siecle: de la Contre-Réforme aux Lumiéres, Ed. Librairie Hachette, Paris, 1975

Berstein, Serge; Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. III, Ed. Institutul European, Iași, 1998

Bertier de Sauvigny, G. de, Histoire de France, Ed. Flamarion, Paris, 1977

Carmona, Michel, L’homme en vert, Historia, nr. 435, februarie, 1983

Carpentier, Jean; Lebrun, François, Istoria Franței, Ed. Institutul European, Iași, 2001

Castelot, André, Louis XIII intime, étrange Louis XIII, Historia, nr. 492, decembrie, 1983

Idem, Istoria Europei, Ed. Humanitas, București, 1997

Ceachir, Nicolae; Bercan, Gheorghe, Diplomația europeană în epoca modernă, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1984

Chartrou-Charbonel, J., La Réforme et les guerres de religion, Ed. Librairie Armand Colin, Paris, 1936

Duby, Georges, coordonator, Histoire de France:des origines à nos jours,Ed. Larousse, Paris, 1995

Erlanger, Philippe, Henri III, le méconnu,Ed. Librairie Academique Perrin, Paris, 1975

Idem, La Reine du massacre, Historia, nr. 340, martie, 1975

Grămadă, Ilie, Franța lui Richelieu și Mazarin, Ed. Junimea, Iași, 1971

Goubert, Pierre, Du bon Roy Henry à la Régence d’Anne d’Autriche (1598-1643), Historia, nr. 435, februarie, 1983

Honotaux, Gabriel, La France en 1614, Ed. Nelson, Paris, f. a.

Howard, Michael, Războiul în istoria Europei, Ed. Sedona, Timișoara, 1977

Iorga, Nicolae, Istoria poporului francez, Ed. Serviciul geografic al armatei, București, 1919

Kilsby, Jill, Spania: mărire și decădere – 1492-1643, Ed. All Educational, București, 1998

Lăzărescu, Dan, A., Richelieu din Diplomați iluștri, vol. 2, Ed. Politică, București, 1970

Madaule, Jacques, Istoria Franței, vol. 1, Ed. Politică, București, 1979

Madelin, Louis, Les Grands serviteurs de la monarchie: Richelieu, Mazarin, Colbert, Louvois, Ed. Flammarion, Paris, 1933

Maland, David, Europe in the Seventeenth Century, Ed. St. Martin’s Press, New York, 1967

Mazzucconi, Ridolfo, Noaptea Sfântului Bartolomeu, Ed. Helicon, Timișoara, 1994

Michelet, Jules, Istoria Franței, vol. 1, Ed. Minerva, București, 1973

Mureșan, Camil; Francisc, Pall, Lecturi din izvoarele istoriei evului mediu, Ed. de stat didactică și pedagogică, București, 1961

Nica, Traian; Dincă, Daniela, Histoire de la civilisation française, Ed. Universitaria, Craiova, 2002

Perry, Marvin, Western Civilization: a brief survey, vol. 1, Ed. Houghton Mifflin Company, New York, 1990

Rady, Martyn, Franța: Renaștere, religie și refacere (1494 – 1610), Ed. All Educational, Timișoara, 1999

Randell, Keith, Reforma catolică și Contrareforma, Ed. Bic All, București, 2001

Idem, Jean Calvin și Reforma târzie, Ed. All Educational, București, 1998

Repeteanu, Liana Rodica, Précis d’histoire et de civilisation françaises, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2000

Servien, Henri, Petite histoire de France, Ed. Editions de Chiré, Paris, 1978

Tilly, Charles, Revoluțiile europene (1492 – 1992), Ed. Polirom, București, 2002

Treasure, Geoffrey, Richelieu și Mazarin, Ed. Junimea, Iași, 1971

Wilkinson, Richard, Ludovic al XIV-lea, Franța și Europa: 1661 – 1715, Ed. All Educational, București, 2001

LISTA ANEXELOR

ANEXA 1 – REGELE FILIP AL II-LEA AL SPANIEI

ANEXA 2 – REGINA ELISABETA I A ANGLIEI

ANEXA 3 – REGELE HENRIC AL IV-LEA AL FRANȚEI

ANEXA 4 – DEFENESTRAREA DE LA PRAGA

ANEXA 5 – ÎMPĂRATUL FERDINAD AL II-LEA

ANEXA 6 – REGELE LUDOVIC AL XIII-LEA AL FRANȚEI

ANEXA 7 – CARDINALUL RICHELIEU

ANEXA 8 – REGELE GUSTAV ADOLF AL SUEDIEI