Miscarea Legionara, Evolutie Politica Si Ideologica In Context International

INTRODUCERE

Mișcarea Legionară, Garda de fier, C. Z. Codreanu, constituiau în perioada dintre anii 1947-1989 subiecte ale istoriei ce nu puteau fi abordate din punct de vedere științific decât prin dogmele materialismului istoric. Momentul decembrie 1989 a adus, pe lângă multe alte libertăți, și libertatea de a scrie istoria “așa cum a fost”, departe de orice interpretare cu coloratură politică.

Acest aspect s-a dovedit a fi un imbold în plus pentru studierea unei mișcări politice paradoxale, blamată de unii, dar în același timp evocată favorabil de ultimii apologeți în viață ai “Căpitanului”. Istoria plină de violență, dar și de acțiuni edilitare bisericești, practica asasinatului politic, dar și proclamarea necesității virtuților morale, dar mai ales adeziunea ideologică a mai multor intelectuai interbelici de faimă, toate acestea nu puteau decât să suscite interesul pentru gruparea “Arhanghelului Mihail”.

Datorită amintitei abordări istorice din partea istoriografiei comuniste, cele mai importante titluri ce rețin atenția în perioada respectivă (1947-1989) aparțin unor istorici străini. Aceștia au furnizat opere de reală valoare, cum a fost cazul lui EugenWeber, a istoricului spaniol Francisco Veiga ori al celui german, Armin Heinen, a cărui teză de doctorat, “Legiunea <<Arhanghelului Mihail>>. Contribuție la problema fascismului internațional”, reprezintă, în opinia noastră, cea mai documentată și, în fond, cea mai valoroasă lucrare istorică pe această temă. Nu trebuie uitată nici contribuția lui N. Nagy-Talavera care a analizat în paralel fascismul maghiar și cel românesc. Un controversat, dar nu mai puțin interesant studiu a oferit și Henry Roberts, preocupat mai ales de problemele politice ale unui stat pe care îl definea agrar.

După 1989, au apărut excelente studii despre legionarism din partea mai multor analiști ai fenomenului precum Gh. Buzatu, Dragoș Zamfirescu, R. Ioanid, Z. Ornea, F. Müller ori C. Petculescu. Desi uneori cu interpretări diferite, ce au dat naștere polemicilor, acești autori au impus tratarea științifică a subiectului, dar au și publicat, prin asiduă muncă în arhive, importante documente ale perioadei.

Problema evreiască a intrat în atenția autorilor J. Ancel și L. Volovici ce au dezbătut cu obiectivitate dacă a existat o asemenea problemă în perioada interbelică în România și în ce mod s-a manifestat aceasta în plan intelectual-cultural.

În ceea ce privește sursele utilizate de autorul acestei lucrări, menționăm în primul rând documentele republicate, extrase din diferite fonduri ale Arhivelor Naționale Istorice Centrale, precum Fondul Ministerului de Interne, ori ale Ministerului de Justiție – Direcția Judiciară a Comisiei Centrale Electorale. De ajutor au fost și fondul Casa regală Diverse ori Ministerul Justiției Direcția Judiciară. Au fost urmărite în special informațiile despre activitatea membrilor Gărzii de Fier, a mediului în care și-au desfășurat aceștia propaganda, iar ca surse au fost utilizate rapoarte ale Siguranței Generale, note informative ale Corpului de Detectivi.

De mare importanță s-au dovedit presa vremii și în special publicațiile apropiate ideologic de “cămășile verzi”: “Axa”, “Buna Vestire”, “Însemnări sociologice”. Nu au fost neglijate pulicațiile independente, dar care au inserat în paginile lor articole semnate de intelectuali apropiați crezului Mișcării: “Vremea” (M. Eliade, E. Cioran, C. Noica), “Dreapta” (M. Vulcănescu), “Predania” (N. Ionescu), “Credința” (M. Eliade). Problema dizidenței lui M. Stelescu și a conflictului cu C. Z. Codreanu care i-a urmat, a condus la îndreptarea atenției noastre către publicația “Cruciada Românismului”, în care polemica a fost întreținută.

Mărturiile contemporane evenimentelor au fost extrase din jurnale ale personalităților timpului (C. Argetoianu, Carol al II-lea, A. Călinescu, G. Gafencu) ori prin intermediul memoriilor (N. Crainic, M. Eliade, A. Vaida-Voevod), ca să le amintim doar pe unele dintre ele.

Capitolul referitor la evoluția ideologică a Mișcării Legionare a impus necesitatea utilizării operelor semnate de lideri gardiști și publicate până în anul 1940, inclusiv: I. Banea, E. Bernea, Tr. Brăileanu, Alexandru Cantacuzino, C.Z. Codreanu, V. Marin, M. Polihroniade.

Doctrina legionară a fost dezvoltată și de apologeți străini ai lui Codreanu : Paul Guiraud ori Julius Evola, savant italian.

Al III-lea capitol al lucrării a încercat să surprindă similitudinile ascensiunii a trei mișcări de extremă dreaptă: fascismul, nazismul și legionarismul: au fost urmărite evoluția politică, cauzele creșterii numerice a militanților, rezultatele electorale, structura socială, factorii decisivi în preluarea puterii în cazurile fascismului (octombrie 1922) și a nazismului (ianuarie 1933) ori doar propulsarea pe scena politică, în cadrul legionarismului (decembrie 1937).

Acest ultim capitol a pus accent pe lucrări monumentale ale unor istorici reputați, E. Santarelli, L. Salvatorelli, P. Milza, G. Badia, dar și cartea de căpătâi sau “Biblia” nazismului, cum neinspirat a fost numită, “Mein Kamp” (“Lupta mea”), autor Adolf Hitler.

În finalul lucrării au fost introduse anexe constând în hărți ale României, Germaniei și Italiei, absolut necesare pentru înțelegerea unor evenimente dezbătute în paginile lucrării: rezultate electorale și interpretarea lor geografică. Pentru o mai bună fixare a cunoștințelor au fost realizate și grafice sugestive în legătură cu evoluția numerică a numărului membrilor de aderenți.

Prezenta lucrare nu se dorește a fi decât o nouă contribuție pe marginea unui subiect departe de a fi epuizat.

CAPITOLUL I

EVOLUȚIA POLITICĂ A MIȘCĂRII LEGIONARE

Ascensiunea Gărzii de Fier în anul 1933

Odată cu înființarea Gărzii de Fier ca instrument politic al Mișcării Legionare, în aprilie 1930, a început și adevărata luptă politică a lui Codreanu și a camarazilor săi pe care au înțeles încă de la început să o ducă sub semnul violențelor: campaniile antisemite din Bucovina și din Maramureș (iunie – iulie 1930), sprijinul moral acordat lui Gh. Beza, macedoneanul ce a vrut să-l asasineze pe subsecretarul de stat C. Angelescu (iulie 1930).

A urmat, în mod logic, prima dizolvare a Gărzii de Fier, decizie ce a aparținut ministrului de interne de atunci, Ion Mihalache. Pe 3 ian. 1931 Garda de Fier era desființată și interzisă, ceea ce nu i-a împiedicat pe legionari să se înscrie, în aprilie 1931, pe lista electorală sub o nouă titulatură: „Gruparea C.Z. Codreanu”; aceasta a obținut 11.000 voturi la alegerile parțiale din județul Neamț (31 august 1931) și prima alegere a lui Codreanu în Camera Deputaților. În aprilie 1932, tatăl său, Ion Zelea Codreanu a obținut și el un loc de deputat, după succesul legionarilor în alegerile parțiale organizate în județul Tutova.

Toate aceste rezultate electorale au anunțat oarecum cele 70.000 de voturi pe care Legiunea le-a primit în alegerile parlamentare generale între 17 iulie 1932 – 20 iulie 1932 și care au adus legionarilor cinci locuri în Camera Deputaților.

Anul 1933 a adus Gărzii de Fier sporirea numărului de membri, iar acest fapt a avut loc, culmea, în contextul violențelor de la sfârșitul anului care au culminat cu asasinarea primului – ministru în funcțiune, liberalul I.C. Duca.

Ascensiunea Gărzii de Fier s-a produs sub influența unor factori de ordin extern și aici ne referim la o anumită tendință de evoluție spre extrema dreaptă: cucerirea puterii, pe cale legală, a lui A. Hitler, liderul național – socialist, în ianuarie 1933, dar și sub influența unor aspecte ale crizei social – politice din România: tulburările muncitorilor de la Atelierele Grivița, dar mai ales modul brutal în care guvernul condus de Vaida – Voevod a intervenit (prilej pentru Codreanu de a pleda pentru cauza muncitorilor, de la tribuna parlamentară, pe 16 ianuarie 1933. A fost prima încercare a gardiștilor de a-și apropia mișcarea muncitorească), scandalul Skoda (una din „panamalele” românești, în martie 1933), frustrările tinerei generații de intelectuali în legătură cu lipsa locurilor de muncă.

Semne vădite ale crizei economice declanșate în 1929 și ale felului în care a lovit aceasta societatea românească interbelică, toate acestea au favorizat căutarea unei alternative la sistemul politic românesc, și această alternativă a încercat să o ofere Garda de Fier.

Propaganda legionară a folosit absolut toate mijloacele pentru a putea populariza ideile „Căpitanului”. La începutul anului 1933, pe 24 ianuarie 1933, legionarii bucureșteni însoțiți de către studenți și conduși de preotul Georgescu – Edineți, au dorit să depună o cruce la Monumentul Eroului Necunoscut, în parcul Carol, dar au fost împiedicați de către autorități (după acțiunile de protest în principalele centre universitare, manifestarea a avut loc cu un număr sporit de participanți: de la o mie s-a ajuns la 7.000 – 8.000!).

Ascensiunea gardistă a fost favorizată de diferite împrejurări fie ele de natură externă ori internă, dar o mare importanță a avut-o determinarea legionarilor, credința Căpitanului că numai doctrina sa poate salva România (vezi în acest sens cap. II al acestei lucrări), ceea ce nu exclude, repetăm, și atitudinea tolerantă a unor oameni politici: Vaida – Voevod, V.V. Tilea.

Exista un puternic contingent de politicieni care au intuit foarte bine pericolul reprezentat de legionari; ei au fost adversarii de temut ai Gărzii de Fier: V. Madgearu, P. Andrei, A. Călinescu.

Dintre membrii P. Liberal pot fi amintiți în acest sens I.G. Duca și V. Iamandi. De altfel, Duca și-a manifestat intențiile în legătură cu Garda de Fier încă din vara lui 1933 când a avut întâlniri cu politicieni francezi; în declarațiile sale se angaja public „să termine cu problema legionară dacă va ajunge să formeze un guvern”. Tot pe această linie intransigentă vis – a – vis de extrema dreaptă, se înscria declarația sa din 6 noiembrie 1933, redată de ziarul „Adevărul” prin care era schițat programul unei eventuale guvernări liberale:

„Întărirea ideii de autoritate azi măcinată printr-o guvernare lipsită de prestigiu și de simțământul de ordine. Combaterea fără șovăire a tuturor carențelor rezemate pe ura de clasă și de rasă și care, lăsate libere și uneori susținute de ajutor străin, ar putea primejdui unitatea statului, pacea socială și libertățile politice chezășuite de așezământul constituțional”.

Duca viza schimbarea atitudinii statului față de legionari cărora le reproșa antisemitismul („ura de rasă”) și ajutorul primit de la o putere străină (a se înțelege Germania nazistă): „susținute de ajutor străin”. Discursul nu făcea diferențe între extremismul de dreapta (legionarii) și extremismul de stânga (comuniștii), ba din contră cele două mișcări erau așezate pe același palier, ceea ce reprezenta iarăși o schimbare, deoarece guvernul lui Vaida – Voevod (1932, 1933) urmărea să folosească pe legionari împotriva comuniștilor.

Pe 14 nov. 1933, deci la numai opt zile de enunțarea programului liberal de întărire a autorității, Duca era numit prim – ministru și putea aplica programul său de guvernare.

Guvernul I.G. DUCA (14 nov. 1933 – 29 dec. 1933) și Garda de Fier

Numirea lui I.G Duca la președinția Consiliului de Miniștri a avut darul de a surprinde oamenii politici, știute fiind raporturile încordate dintre liderul liberal și Carol al II-lea. În 1930, în condițiile venirii pe tronul României a lui Carol al II-lea, pe 6 iunie, I.G. Duca a adoptat o poziție dură față de noul monarh și sugestivă în acest sens este o declarație a sa:

„Am scrutat tot ce-mi poate spune judecata și conștiința mea și două motive, unul de ordin etic și altul de ordin politic și național, mă împiedică definitiv să primesc soluția de azi.”

Prin gestul său de a acorda investitura lui Duca, regele (căruia prin Constituție îi aparținea prerogativa de numire a primului – ministru) a urmărit să înlăture posibilitatea ca liberalii să treacă în tabăra adversarilor săi.

Istoricul A. Heinen a găsit și o explicație de naturea ce reprezenta iarăși o schimbare, deoarece guvernul lui Vaida – Voevod (1932, 1933) urmărea să folosească pe legionari împotriva comuniștilor.

Pe 14 nov. 1933, deci la numai opt zile de enunțarea programului liberal de întărire a autorității, Duca era numit prim – ministru și putea aplica programul său de guvernare.

Guvernul I.G. DUCA (14 nov. 1933 – 29 dec. 1933) și Garda de Fier

Numirea lui I.G Duca la președinția Consiliului de Miniștri a avut darul de a surprinde oamenii politici, știute fiind raporturile încordate dintre liderul liberal și Carol al II-lea. În 1930, în condițiile venirii pe tronul României a lui Carol al II-lea, pe 6 iunie, I.G. Duca a adoptat o poziție dură față de noul monarh și sugestivă în acest sens este o declarație a sa:

„Am scrutat tot ce-mi poate spune judecata și conștiința mea și două motive, unul de ordin etic și altul de ordin politic și național, mă împiedică definitiv să primesc soluția de azi.”

Prin gestul său de a acorda investitura lui Duca, regele (căruia prin Constituție îi aparținea prerogativa de numire a primului – ministru) a urmărit să înlăture posibilitatea ca liberalii să treacă în tabăra adversarilor săi.

Istoricul A. Heinen a găsit și o explicație de natură politică externă: „La un an după «acapararea puterii» în Germania, opinia publică a statelor parlamentare occidentale devenise sensibilă față de orice aspirații autoritare. România, care depindea atât politic cât și economic de democrațiile europene, nu putea să se sustragă unei astfel de presiuni.”

Carol al II-lea a dat astfel asigurări puterilor occidentale (Franța, Marea Britanie) că în România se garantau libertățile cetățenilor, regimul democratic, iar față de extremismele politice se arăta intransigență.

Opinia publică internațională tocmai la o asemenea politică se și aștepta: raporturi bune între suveran și partidele politice pe plan intern, iar pe plan extern amplificarea „legăturilor economice, politice și diplomatice” ale României cu aliații ei tradiționali. Singură presa germană făcea notă discordantă.

Istoricii Mușat și Ardeleanu au atribuit lui Carol și dorința ca „printr-o abilă manevră” să „compromită liberalismul tradițional” și să răstoarne „printr-un act de violență inedită” raportul dintre cele două „mari grupări și orientări politice” din interiorul P.N. Liberal: „bătrânii” – „tinerii” liberali.

Dacă se admite o asemenea ipoteză și anume că regele l-a numit pe Carol pentru ca apoi, prin moartea sa, să-l aducă pe Tătărescu (din „gruparea” tinerilor liberali), trebuie afirmată și implicarea lui Carol în asasinatul de la Sinaia iar în acest sens este destul de greu de dat un verdict.

Carol a avut de grijă să numească în funcții importante oamenii săi de încredere, cum ar fi: gen. Uică (Ministru de Război), prefectul Poliției Capitalei, Gabriel Marinescu, pe șeful Jandarmeriei, generalul Dumitrescu (tatăl lui Puiu Dumitrescu, secretarul regelui) ș.a.

În alcătuirea guvernului figurau și reprezentanți ai „tinerilor” liberali (Gh. Tătărescu la Industrie și Comerț, Inculeț la Interne, V. Iamandi, subsecretar de stat la Interne etc), dar și „bătrâni” liberali ca D. Brătianu la Finanțe, ori V. Antonescu la Justiție.

N. Titulescu își păstra postul la Ministerul de Externe, garanție a continuității liniei politicii externe românești.

De altfel diplomatul român a avut un rol foarte important în înlăturarea lui Vaida – Voevod și numirea lui Duca, iar în acest sens merită a fi consemnate mărturiile lui G. Gafencu. În”Însemnările” sale politice, Gafencu nota pe data de 5 ianuarie 1934 referitor la evenimentele din noiembrie 1933:

„sunt convins că a contribuit [Titulescu n.a.] în mod hotărâtor la alungarea lui Vaida și la înlăturarea lui Duca”.

Apoi Gafencu explica modalitatea prin care a putut acționa Titulescu:

«a participat la alarmarea centrelor apusene cu privire la primejdia Gărzii de Fier și a adus apoi la cunoștința regelui, în calitate de intermediar „dezinteresat”, ostilitatea Parisului împotriva lui Vaida, pe care el o provocase».

Prin aceasta, Titulescu ar fi urmărit întărirea poziției sale „privilegiate, de unic reprezentant al României față de străinătate, de unic reprezentant al străinătății în România.”

Imediat după numirea noului premier, legionarii au adoptat o poziție foarte dură, iar aceasta s-a intensificat pe măsură ce s-au întețit represiunile împotriva mișcării legionare, după debutul campaniei electorale (19 nov. 1933). Legionarii au contestat în primul rând amestecul puterilor străine în numirea lui Duca – „presiune conjugată a Franței și a finanței internaționale asupra politicei interne românești”, dar și rolul lui Titulescu „obscure mașinațiuni în care cu regret trebuie să constatăm și amestecul domnului Titulescu”. F. Veiga, istoric spaniol, a considerat declarațiile lui Duca la Paris ca fiind o greșeală, tocmai pentru că ele legitimau acuzațiile legionarilor.

În concepția legionarilor și evreii au decis instituirea guvernului Duca și amintim în acest sens declarația profesorului Ion Zelea Codreanu, tatăl „Căpitanului”.

„Camarazi, la cârma guvernului a venit Duca, în urma pactului încheiat cu bancherii jidani, cu Wieder și Lupeasca. Duca și-a luat angajamentul ca să fie băgați în țară 150.000 de jidani din Germania și să distrugă Garda de Fier”.

Această acuzație fantezistă se încadra în discursul antisemit gardist: evreii erau făcuți responsabili pentru toate tarele societății românești și nu de puține ori chiar învinuiți de a corupe politicienii români.

Declarații asemănătoare au oferit însă și oameni politici români, cum a fost cazul lui Gafencu:

„Dl. Duca a avut, din ziua întâi, ponosul de a fi un guvern adus de străini. O altă intervenție îi fu și mai fatală. Intervenția evreiasc […] fu o zestre care apăsa, ca o piatră de mormânt, pe spinarea noilor miniștri”.

Afirmația nu trebuie să mire prea mult deoarece însuși Gafencu era în opoziția politică (era membru PNȚ), iar mai toate celelalte partide politice au contestat numirea guvernului Duca; pentru toate aceste partide nu era decât o pregătire pentru campania electorală.

Campania electorală (19 nov. 1933 – 19 dec. 1933)

Cinci zile după investirea lui Duca, a debutat și campania electorală ce, pe drept cuvânt, a fost considerată drept una dintre cele mai violente din istoria democrației interbelice românești.

Pe de o parte, liberalii nu au mai făcut concesiile pe care le realizaseră guvernele anterioare față de Mișcarea Legionară, iar pe de alta, P.N.L. a organizat alegerile în conformitate cu „tradiția de conducere autoritară, legată dintotdeauna de numele acestui partid”,în alegerile din 1933 un adversar politic a decis însă să răspundă „cu violență la violență” – Garda de Fier. Legionarii nu s-au putut adapta noii situații impuse de guvern, cu atât mai mult cu cât erau obișnuiți a nu întâmpina dificultăți majore în alegeri (vezi alegerile din iunie 1931 și iulie 1932 când autoritățile chiar au sprijinit gruparea lui Codreanu).

Propaganda gardistă a elaborat chiar propria versiune în legătură cu violențele din nov. – dec. 1933: se vorbea de existența unui plan al liberalilor de a provoca membrii legionari prin obstrucții la încercările „cămășilor verzi” de a-și răspândi ideologia (mar-șuri, slujbe religioase); la răspunsul violent al legionarilor, guvernul se putea justifica prin dizolvarea Gărzii:

„Planul a fost acesta: Legiunea va fi provocată în perioada electorală, la depunerea listelor, prin împiedicarea la propagandă, manifestări, etc., pentru ca să fie pusă în situația de a reacționa. La reacțiunea ei se va produce dizolvarea ca măsură de siguranță internă și… desigur foarte justificată”.

Cu siguranță nu a existat un asemenea plan, dar adevărul este că liberalii au luat măsuri împotriva Gărzii de Fier: de multe ori liderii organizațiilor de județ legionare au fost împiedicați să depună listele electorale ale Gărzii de Fier, numeroase manifestări ale respectivului partid au fost interzise etc.

Iată câteva astfel de cazuri ale unei practici de altfel curente pe perioada alegerilor în România interbelică: la Cetatea Albă profesorul Sima Simulescu a fost împiedicat să depună lista prin arestare; la Hotin jandarmii au ocupat Tribunalul pentru ca legionarii să nu depună listele; situația s-a repetat la Ismail (șeful organizației locale, N. Totu, a ocupat cu armele tribunalul); la Bihor, la Timișoara, la Vlașca (unde V. Christescu a amenințat jandarmii cu revolverul). Legionarul Ion Banea amintea cazul unui candidat al Gărzii (profesorul Ghenadie) care a fost bătut chiar în palatul de justiție.

Printre adepții lui Codreanu au fost înregistrate și victime: pe 23 nov. 1933 a fost ucis, pe când lipea afișe electorale, studentul Virgil Teodorescu; pe 28 nov. 1933 a fost asasinat Niță Constantin, la Iași, iar pe 9 dec. Nicolae Bălăianu.

Numeroase incidente au declanșat și legionarii „pentru intimidarea autorităților și adversarilor politici”.: la Valodin, la Reni, în comuna Eschi – Baba. Mari tulburări au avut loc la Iași și la Constanța în cadrul unor mișcări de protest împotriva guvernului în legătură cu omorârea lui Teodorescu; pe 25 noiembrie, la Iași, incidentele s-au soldat cu 115 persoane arestate, cinci studenți fiind răniți.

Dizolvarea Gărzii de Fier (9 dec. 1933)

În acest context, primul – ministru I.G. Duca a decis dizolvarea Gărzii de Fier. În jurul acestui act s-a iscat o mare controversă încă din perioada contemporană evenimentelor; s-a speculat mult, mai ales în legătură cu adevăratul autor al dizolvării, iar principalele persoane vizate au fost Carol al II-lea și N. Titulescu.

Două ipoteze au fost vehiculate: prima, că Duca a fost cel care a dorit dizolvarea și a arătat acest fapt încă din vizita efectuată la Paris în vara lui 1933; a doua îl avea în vedere pe ministrul de externe, N. Titulescu care ar fi exercitat presiuni asupra guvernului și a regelui.

Cele mai multe mărturii l-au indicat însă ca autor al actului dizolvării pe N. Titulescu și este de ajuns să enumerăm numai câteva surse: „Însemnările politice” ale lui A. Călinescu (vezi afirmațiile lui Blumenfeld), „Însemnările politice” ale lui G. Gafencu, afirmațiile lui V. Iamandi (citat în „România după Marea Unire” a istoricilor Mușat și Ardeleanu).

În preajma campaniei electorale din decembrie 1937 au ieșit la lumină numeroase aspecte atunci când N. Titulescu a căutat să se disculpe în fața opiniei publice și să demonstreze legionarilor că nu el a impus dizolvarea. Diplomatul român a nominalizat pe liberali ca autori: „dizolvarea Gărzii de Fier este opera unui partid, care a venit la putere expressis verbis pe baza acestui punct de program. Este vorba de p.n.l.[sic]” Titulescu și-ar fi afirmat în acel context neamestecul în luptele politice interne, motivând că era doar un „simplu tehnician în guvern”.

În același articol, intitulat ‚Eu și Garda de Fier”, N. Titulescu accepta că liberalii îl puteau considera solidar „cu actul juridic al dizolvării Gărzii de Fier”, dar nu dorea să fie asociat și cu „punerea în practică a măsurilor luate împotriva membrilor ei”. Cu alte cuvinte, politicianul țărănist înțelegea să se delimiteze de violențele guvernului care au indignat pe legionari.

Declarațiile lui Titulescu au declanșat o reacție foarte dură din partea foștilor săi colegi de cabinet din decembrie 1933. Mai mulți politicieni, titulari ai unor posturi în amintitul guvern, au remis presei un comunicat prin care aminteau decizia Consiliului de Miniștri de pe data de 7 dec. 1933 prin care se hotăra nedizolvarea Gărzii; totodată aceștia au menționat opoziția lui Titulescu la această decizie în momentul în care a aflat, pe 8 decembrie.

„dl. Titulescu cere dizolvarea Gărzii de Fier ca o soluție reclamată imperios de necesitatea politicii externe.[…] Duca s-a văzut nevoit să cedeze stăruințelor sale.” [ale lui Titulescu n.a.].

Comunicatul, în care se menționa și amenințarea lui Titulescu cu demisia din guvern în caz că nu se ținea cont de dorința sa, era semnat, printre alții, de către: Gh. Tătărescu, dr. C. Angelescu, V. Antonescu, I. Inculeț, I. Nistor, R. Franasovici, V. Iamandi.

La fel de categoric a fost și fratele lui I.G. Duca, Grigore G. Duca; el a inter-venit în această polemică pe 14 dec. 1937 și, la rândul său, l-a incriminat pe Titulescu de a fi fost autorul dizolvării:

„dumneavoastră, domnule Titulescu, ați fost inițiatorul și susținătorul aprig al dizolvării Gărzii de Fier […] Ați motivat necesitatea acestei măsuri invocând imposibilitatea de a vă îndeplini programul de politică externă.”

I.G. Duca avea în programul său rezolvarea problemei legionare și cu siguranță că s-a gândit și la desființarea Gărzii de Fier, dar șovăia deoarece nu cunoștea intențiile regelui. Într-un final, poziția radicală a lui Titulescu se pare că l-a convins, dar o nouă problemă s-a ivit: Carol a refuzat să semneze un decret regal (iar tocmai pentru aceasta pleda Titulescu; diplomatul român dorea să înfățișeze occidentului un monarh intransigent față extrema dreaptă); s-a adoptat soluția jurnalului Consiliului de Miniștri. În fapt a fost cu adevărat o abilă manevră a Palatului de a-și declina responsabilitatea în legătură cu grava chestiune de politică internă. Duca a devenit responsabil în fața opiniei publice, dar mai ales a legionarilor.

Care au fost calculele lui Carol? Foarte greu de spus! Posibil ca el să-și fi dat acordul în favoarea dizolvării pentru a fi sancționată poziția lor față de Elena Lupescu, ori din rațiuni de politică externă; posibil să nu fi dorit decât să-l compromită pe vechiul său adversar, Duca. În final, politicianul liberal s-a dovedit a fi doar un pion în jocul regelui.

Jurnalul Consiliului de Miniștri prin care se dizolva Garda de Fier avea la bază „referatele d-lor miniștri de interne și de justiție”, iar ca acuzații li se aduceau: folosirea terorii și a violenței, dorința de a instaura „un regim social și politic contrar celui statornicit atât prin Constituție, cât și prin tratatele de pace”, faptul că organizația reprezenta un „izvor permanent de dezordine”, și că „aduce anarhie în țară”.

Ținerea oricăror adunări, inclusiv adunările limitate, formarea de cortegii, precum și orice acțiune politică sau de propagandă, individuală sau de grup, publică sau clandestină a membrilor acestor grupări sau a altor persoane care vor urmări scopurile grupării dizolvate.

Adunarea de fonduri sau a oricăror alte mijloace materiale în vederea alegerilor legislative care încep la 20 decembrie 1933, în numele și cu semnul grupării «Garda de Fier» sunt nule și neavenite.”

În urma deciziei, Garda de Fier nu mai putea să participe la alegeri; Codreanu a îndemnat pe legionari să voteze cu partidele din opoziție și anume cu țărăniștii lui Maniu, cu averescanii ori cu partidul lui Gh. Brătianu.

Nu actul dizolvării în sine a condus la evenimentele ulterioare (asasinarea lui Duca, represiunea împotriva Gărzii), ci valul de arestări ce i-a urmat, comportamentul abuziv al poliției și a jandarmeriei: „Decizia de dizolvare din 9 dec.[…]ca și mijloacele forțelor de ordine, au violat toate principiile statului de drept.” Violența forțelor de ordine a fost folosită de către propaganda legionară, iar urmarea a fost sporirea popularității Mișcării Legionare, chiar și după omorârea lui Duca.

După aproape un an de la incidentele de pe 10 decembrie, în Circulara din 1 decembrie 1934, Codreanu evoca ziua masivelor arestări de legionari care dobândea funcția de simbol al jertfei legionare:

„să facem din ziua de 10 decembrie o zi de post și rugăciune, ziua suferinței pentru credință în Țara noastră, pentru credința în viitorul ei[…] se vor citi numele tuturor celor care au avut rolul de călăi morali sau materiali.”

Ultima frază sublinia încă o dată dimensiunea vindicativă a ideologiei legionare, ceea ce s-a numit „sfânta răzbunare legionară”.

În legătură cu numărul celor arestați atunci, legionarii au avansat ipoteze exagerate; de exemplu, Ion Banea vorbea despre „20.000 mii numărul celor care au umplut pușcăriile”; mult mai veridic ni se pare punctul de vedere al istoricului C. Petculescu,ce a menționat un total de peste 1.800 de arestări, „dintre care un număr de 412, cuprinzând aproape întreaga elită a mișcării, au fost reținuți pentru cercetări”.

Pe 20 dec. 1933 s-au desfășurat alegerile generale pentru Parlamentul României, care, conform unor legi nescrise ale sistemului electoral românesc interbelic, au fost câștigate de către guvern. Astfel, PNL a repurtat o victorie confortabilă, pe când PNȚ a înregistrat „cel mai slab rezultat de la înființare”.

Alegerile au scos la iveală disensiunile dintre partidele politice, dar mai ales dezbinările dintre membrii PNL (între „bătrâni” și „tineri”), în interiorul PNȚ între maniști și vaidiști, la care s-a adăugat împărțirea opiniei publice în două tabere în legătură cu oportunitatea actului de dizolvare a Gărzii de Fier.

Asasinatul de la Sinaia 29 dec. 1933

Trecerea legionarilor în ilegalitate a continuat să țină capul de afiș al ziarelor; legionarii au dus o campanie de amenințări la adresa puterii. Noul „comandant” al gardiștilor, gen. Cantacuzino – Grănicerul a adresat, după valul de arestări, două scrisori: una primului ministru I.G. Duca și o alta ministrului de Interne, Ion Inculeț.

În cuprinsul scrisorii adresate lui Duca, generalul i-a cerut să revină „asupra ilegalei dizolvări”, să permită legionarilor să participe la alegeri și să fie eliberați toți cei arestați. Finalul era mai interesant deoarece cuprindea amenințări directe la adresa lui Duca:

„Dacă nu binevoiți a îndeplini legalitățile de mai sus, în fața lui Dumnezeu și a opiniei publice, mă veți considera vă rog, nevinovat, de măsurile cu urmări foarte grave ce voi fi silit de dumneavoastră să le aplic.”

Tot în același registru se încadra și scrisoarea adresată lui Inculeț, cu mențiunea că aceasta era poate și mai explicită în modul cum ar putea acționa Garda de Fier:

„Dragă Iancule, și dumneata și Titulescu,[…] cred că v-ați iscălit amândoi sentința la moarte[…] Mă rog lui Dumnezeu să n-am a aplica tot ce clocotește în sufletul meu, dar în ceea ce mă privește, merg până la sacrificiul suprem, ca și cei 200.000 legionari.”

Poziția lui Gh. Cantacuzino indică starea de spirit ce domnea printre gardiști și faptul că aceștia nu excludeau o acțiune violentă. Totodată scrisorile generalului se situau pe linia constantă a acestei formațiuni politice de a intimida și de a amenința cu moartea adversarii politici. În ciuda acestei atitudini a legionarilor, este greu de dovedit că asasinarea lui Duca a fost dictată de șefii Gărzii de Fier.

C. Argetoianu era de părere că asasinarea lui Duca nu ar fi avut loc dacă dizolvarea nu ar fi fost urmată de „bătăile, arestările, schingiuirile și omorurile Poliției”.

Motivele care au stat însă la baza asasinatului politic nu scuză în nici un fel crima ce a fost întrecută în bestialitate doar de asasinarea lui Stelescu ori a lui Iorga și Madgearu.

Pe data de 29 dec. 1933, pe peronul gării de la Sinaia, primul – ministru I.G. Duca a fost împușcat mortal de către Nicolae Constantinescu. Acesta a avut complici pe doi tineri macedoneni, Iancu Caranica și Doru Belimace. Toți trei erau membri ai fostei organizații politice Garda de Fier.

La proces, criminalul a căutat să ia toată vina asupra sa pentru a nu implica în vreun fel pe liderii Mișcării. În declarația la proces, Constantinescu a afirmat că a conceput planul în închisoarea Făgăraș, apoi a căzut de acord cu Caranica, despre care a remarcat că avea „aceeași stare de agitație ca și mine”. Atentatorii au ajuns la ora 14 la Sinaia, au așteptat la restaurantul gării până pe la 1530, apoi, spre seară, s-au plimbat. Deci ore întregi cei trei indivizi n-au atras atenția nimănui! După ce l-a împușcat pe Duca, asasinul s-a predat, recunoscându-și vina.

Bineînțeles că mari semne de întrebare au fost puse în legătură cu paza ce trebuia asigurată primului – ministru: „O jalnică lipsă de pregătire, de seriozitate și de curaj la păzitorii ordinii publice. O neglijență,[…] criminală în jurul siguranței primului – ministru”, ceea ce l-a făcut pe N. Crainic să-l bănuiască de complicitate pe ministrul de Interne, Ion Inculeț:

„acela care a organizat izolarea lui I.G. Duca, pregătind astfel circumstanțele prielnice asasinării, și deci cunoscând-o anticipat, a fost însuși ministrul de Interne, Ion Inculeț!” În acest sens, profesorul de teologie a invocat și mărturiile pe care i le-a făcut V. Iamandi (subsecretar de stat la interne) și care îl implicau pe Inculeț în asasinat.

Având în vedere ierarhia strictă din cadrul Gărzii de Fier, cultul pentru respectarea ordinelor, este de crezut că cei trei asasini nu au acționat doar din propria inițiativă sau măcar fără să-și fi consultat șeful, pe Codreanu. Au existat voci care au pledat pentru implicarea lui Codreanu în atentat: martorul acuzării la proces, Crăciunescu Florica; fostul fruntaș gardist Stelescu: „el [Codreanu n.a.] a dat ordin de omorârea lui Duca; l-am citit și eu” (nu trebuie însă uitat conflictul ce s-a ivit între cei doi și care a dus la eliminarea lui Stelescu din Mișcarea Legionară; de aceea informațiile provenite de la această sursă trebuie folosite cu circumspecție).

De asemenea, raportul Ministerului de Interne l-a incriminat pe „Căpitan” de organizarea atentatului, chiar și cu fabricarea petardelor folosite pentru a se crea diversiune în noaptea de 29 decembrie:

„Atentatul de la Sinaia a fost pregătit de C.Z. Codreanu care a instruit timp de mai multe zile pe atentatori; fabricarea petardelor s-a făcut în decembrie 1933, în locuința lui C.Z. Codreanu din Bulevardul Ferdinand, de Sterie Cuimetti și Ștefan Anastasescu, sub conducerea lui C.Z. Codreanu.”

Istoricul F. Veiga a lansat o altă ipoteză în care sugera că firele atentatului ar conduce spre alte medii și anume spre camarila regelui, dar și spre centrul simbolic de decizie legionar (generalul Cantacuzino cu precădere). Referindu-se la rolul lui Cantacuzino – Grănicerul, autorul spaniol a adus în discuție mărturia unui apropiat a familiei Duca, M. Enescu, și anume o amenințare telefonică a generalului adresată lui Duca: „Duculețule, păzește-ți pielea!” Dar Zizi Cantacuzino ar fi servit ca o „curea de transmisie”, pentru că „întâietatea politică duce mai degrabă la anumite elemente ale «camarilei».”

Teoria aceasta a numit-o Veiga „strategia ghiontului” dat monarhului de către camarilă pentru a impune o dictatură. A existat o întâlnire între Cristescu, directorul Siguranței generale, și A. Călinescu, în care primul recunoștea cu nonșalanță:

„Siguranța cunoștea intențiile Gărzii de Fier de a asasina pe Duca, și acesta fusese prevenit. Însăși persoana atentatorului era cunoscută. Organele subalterne au fost însă lipsite de vigilență în ziua atentatului.”

În ceea ce privește amestecul lui Gh. Cantacuzino în organizarea atentatului, N. Crainic era sigur că generalul nu ar fi putut fi cooptat în acțiune datorită caracterului său:

„sunt convins că Zizi Cantacuzino n-a avut nici un amestec în asasinat. Cei care l-au organizat n-ar fi putut conta pe discreția acestuia, care ar fi spus tot.”

Dacă a existat totuși cineva care a avut numai de câștigat de pe urma asasinatului, atunci acela a fost cu siguranță regele Carol al II-lea. În primul rând a scăpat de o personalitate incomodă, un politician care ar fi avut puterea de a menține în prim plan pe „bătrânii” liberali. În plus, prin dispariția lui Duca, regelui i s-a oferit o excelentă ocazie de a impune în „ierarhia puterii în PNL […] gruparea «tineretului liberal», înclinată la o colaborare cu monarhia pe multiple planuri ale vieții social – politice și economice.”

Totodată, Garda de Fier, prin gestul ei de extremă violență, era discreditată în fața opiniei publice românești, cât și a celei internaționale.

Dacă unii istorici nu afirmă ca certă implicarea regelui în asasinat, subliniind doar avantajele care au decurs din acea situație, totuși un observator contemporan al evenimentelor politice românești, Henri Prost, nu considera hazardată ipoteza ca palatul, „cu complicitatea ministrului de Interne, Inculeț, și a prefectului poliției, Gabriel Marinescu”, să fi avut un rol important în evenimentul de pe 29 decembrie: „împușcau astfel doi iepuri dintr-o lovitură” – asasinarea lui Duca și arestarea legionarilor.

Cu toate aceste mărturii, unele dintre ele categorice, altele simple ipoteze, este foarte greu de dat un „verdict”. Cu siguranță cei trei atentatori au acționat cu girul, cu încuviințarea șefilor legionari, atât al lui Codreanu cât și al lui Cantacuzino; camarila a acționat discret și a permis condiții favorabile asasinatului, cu cunoștința lui Carol.

Rămâne totuși un mister cât de mult s-au implicat celelalte personaje în afara celor trei asasini, într-o dramă în care doar cei trei au fost condamnați în urma procesului din martie – aprilie 1934.

Măsurile guvernului dr. C. Angelescu (30 dec. 1933 – 2 ian. 1934)

Imediat după atentat, a urmat un nou val de arestări, operate de noul guvern condus de C. Angelescu și care a proclamat totodată starea de asediu în nouă mari orașe, în județele Prahova, Dâmbovița.

Prin decret se prevedea:

„Art. 1. Guvernul este autorizat a declara starea de asediu generală sau parțială în condițiile legii din 10 dec. 1864.

Art. 2. Toate puterile atribuite de legi și regulamente, în tot ce este referitor la menținerea ordinei publice și a siguranței statului trec în mâinile autorităților militare […].

Art. 3. Tribunalele militare vor cerceta și judeca toate crimele și delictele ce interesează Constituția, ordinea publică și siguranța statului, oricare ar fi calitatea infractorilor și a complicilor lor, în conformitate cu legile militare, ordinare și speciale.

Art. 4 Autoritățile militare, în baza art. II din legea stării de asediu din 10 dec. 1864, au dreptul:

de a face perchezițiuni oriunde și oricând va cere trebuința […];

de a ordona depunerea armelor și a munițiunilor și de a proceda la căutarea și ridicarea lor;

de a cenzura presa la orice publicațiuni, având dreptul de a împiedica apariția unor anumite știri sau articole;

de a opri sau dizolva orice adunare oricare ar fi numărul participanților și în orice loc s-ar întruni […].

Art. 5. Starea de asediu prevăzută prin decretul de față se va ridica atunci când se va crede că liniștea și ordinea sunt complet restabilite […]”

Pe 3 ian. 1934 un nou prim – ministru a fost numit, Gh. Tătărescu, reprezentant al „tinerilor” liberali; el și-a îndeplinit mandatul până în decembrie 1937. Imediat după ce a fost numit, acesta a intensificat arestările printre membrii legionari, peste două mii au fost arestați. Pe 26 ian. 1934 Armand Călinescu nota în jurnalul său trimiterea în judecată a asasinilor lui Duca, dar și a tuturor fruntașilor fostei Gărzi de Fier „în cap cu generalul Zizi Cantacuzino, Stelescu, Cotigă, N. Crainic, Dragoș Protopopescu” etc. Asemenea, pe Nae Ionescu pentru instigațiune la complot.

Singur, C. Codreanu, nu a putut fi prins, dar a apărut, însoțit de unul dintre apărători, col. Zăvoianu, care îl și găzduise în ultima perioadă, în prima zi a procesului. În periplul său, Codreanu s-a ascuns la un moment dat și la o anumită doamnă Cernăianu care era, nici mai mult nici mai puțin, decât rudă a Elenei Lupescu. După P. Șeicaru, „Codreanu ar fi fost ascuns la început la Cernăianu, care era însurat cu o nepoată a Lupeascăi”. Stelescu a dezvăluit același secret în martie 1936 lui A. Călinescu: „A doua zi după crimă, Codreanu cu Szilaghi (un legionar) se duc și se ascund la doamna Cernăianu. Aceasta comunică la telefon doamnei Lupescu. După o oră, doamna Cernăianu primește un telefon de la palat – nu știe Stelescu cine vorbea – în care i se spune: «Musafirul să rămână». Și Codreanu a rămas acolo opt zile.”

De altfel, Stelescu l-a acuzat și în periodicul său, „Cruciada Românismului”, în aprilie 1935, pe Codreanu, de a fi acceptat să locuiască la o rudă de-a Elenei Lupescu: „În timp ce toți stăteam la Jilava și în alte închisori, tu te adăposteai la o doamnă. Era o persoană dușmană acțiunii tale”; după un an, Stelescu a repetat acuzația într-un interviu acordat ziarului „Raza”, pe 21 aprilie 1936. Întrebat de ce a părăsit Garda de Fier, Stelescu a motivat printre altele: „Adăpostirea domnului Codreanu la o gazdă care pentru mine e identică, pur și simplu, cu trădarea cauzei legionare”.

În legătură cu aceste acuzații, Codreanu nu a dat niciodată vreo explicație, dar implicarea Elenei Lupescu în ascunderea lui la Cernăianu nu poate fi contestată. Putea fi un semn de bunăvoință prin care atât regele, cât mai ales, „duduia”, încercau să-l înduplece pe Codreanu, cunoscut ca având o poziție intransigentă față de camarila regală și de concubina regelui Carol al II-lea.

Procesul Nicadorilor (martie – aprilie 1934)

Pe 19 martie 1934 a debutat oficial procesul asasinatului din gara Sinaia, încredințat competenței instanțelor militare și anume Consiliului de Război. Președinția Consiliului a exercitat-o generalul Ignat; apărarea a invocat prezența a 809 martori (dintre care au lipsit 363), iar acuzarea 33 martori (au lipsit 12). Numai și aceste detalii ar trebui să vorbească de la sine despre complexitatea procesului în care au fost acuzați pe lângă Constantinescu Nicolae, pentru asasinat, și Belimace și Caranica, pentru complicitate la asasinat, alți 42 de inculpați: pentru complot – C. Codreanu, gen. Cantacuzino, V. Ionescu, Gh. Clime, I. Hodoș, V. Silaghi, I. Dumitrescu, iar pentru asociație la complot – M. Stelescu, Ion. Z. Codreanu, I. Moța, Tr. Cotigă, I. Gârneață, N. Crainic ș.a.

Reprezentantul acuzării a fost comisarul regal special gen. Petrovicescu. În rechizitoriul său, acesta a acuzat pe membrii Gărzii de Fier că au încălcat „dorința de ordine în stat”, „prin organizarea poliției legionare”. De asemenea a subliniat scopul „Echipelor Morții”: „violența, propaganda” și le-a reproșat faptul că au fost „implicate în diferite procese” și că prin acțiunile lor „au tulburat ordinea publică”.

În finalul rechizitoriului său, gen. Petrovicescu a cerut următoarele sentințe: încadrarea lui N. Constantinescu la asasinat cu complot și cu premeditare, pentru Belimace și Caranica – complicitate la asasinat, în schimb pentru Codreanu și Cantacuzino lăsa la „deplina apreciere a Onoratului Consiliu”. Pentru ceilalți acuzați, comisarul cerea achitarea. Menționăm că pronunțarea rechizitoriului a venit după audierea martorilor și de aceea a fost influențată de desfășurarea procesului.

Mare importanță în favoarea inculpaților au avut depoziția lui N. Constantinescu, dar și a lui Codreanu și ale altor lideri legionari precum V. Ionescu, Clime ori Polihroniade. De asemenea senzație au produs și mărturiile lui Nae Ionescu și ale politicienilor din opoziție. Toate aceste declarații, asociate cu presiunea opiniei publice, au influențat decizia finală a Tribunalului.

Inculpații au beneficiat de serviciile a nu mai puțin de 147 apărători, printre care figurau și câțiva generali ca Popescu Sanitaru, Constantin Dragu, Odobescu, Nicolae Răducu, Butunoiu, Ion Macri, dar și avocați celebri în epocă: Nelu Ionescu, Brăescu, Hentescu, Paraschivescu Felicia, N. Paicu, Bianchi, Grigore Iunian, ori alții ca Sturza, Cioc, Bârsan, Eugen Goga etc. Simpatiile politice ale apărătorilor se îndreptau în genere spre opoziție (spre fosta Gardă de Fier, PNȚ, PNL – aripa Gh. Brătianu).

Avocații au încercat „să compromită guvernul liberal, subliniind că faptele inculpaților au fost determinate de greșelile guvernanților”.

Prima depoziție a aparținut asasinului lui Duca, N. Constantinescu. Acesta a încercat să sensibilizeze Consiliul de Război prin asumarea fără echivoc a crimei – „să fim pedepsiți cât de greu, însă numai noi cei trei, cari suntem exclusiv responsabili de actul făcut.” –, dar și prin motivația pe care a dat-o gestului său, anume că s-a încercat „o acțiune salvatoare pentru țară; trebuia întreprinsă o acțiune de care întreg neamul românesc trebuia să profite, suprimarea unui demon și a unui tiran, gest prin care vom zgudui întreaga credință românească.” Era o declarație mai degrabă demagogică, cu atât mai mult cu cât asasinul nu ezita să se descrie, în ciuda crimei, ca un „om de onoare și având o conștiință creștină.”

La sfârșitul procesului, Constantinescu a avut ocazia să-și spună ultimul cuvânt, exemplu edificator al fanatismului legionar și exprimare lămurită a unui credo legionar prin care făptașul ținea să amintească lipsa de regret și conștiința unei jertfe, a unui sacrificiu. Pasajul merită a fi citat mai pe larg tocmai pentru că el constituie un fel de preambul al următorului capitol al prezentului studiu, capitol dedicat ideologiei legionare și a influenței acesteia asupra unor intelectuali români de marcă.

„fără sacrificiu și fără jertfă nu se pot obține realizări mari. Am convingerea fermă că pe altarul pe care stau presărate atâtea morminte ale camarazilor noștri dragi căzuți pe toate câmpurile țării și peste toate suferințele noastre ale celorlalți, se va înălța în curând, foarte curând o Românie Nouă, tânăr cinstită și viguroasă care va avea marele merit de a fi națională și de a fi creștină. Să trăiți.”

Se pare că liderul legionarilor, Codreanu, a impus celor trei asasini să ia crima asupra lor și să salveze astfel restul membrilor gardiști, asigurându-i că urma să fie eliberați imediat ce Legiunea ar fi ajuns la putere.

Corneliu Zelea Codreanu, în depoziția sa, a prezentat ideologia legionară, a adus argumente în favoarea antisemitismului Gărzii: „predominanța evreilor” în condițiile în care „tinerii nu au loc de muncă”. A explicat fanatismul legionar pe care l-a prezentat ca fiind absolut necesar pentru a fi opus fanatismului comuniștilor. Foarte mult s-a bazat Codreanu pe problema tinerei generații; Căpitanul a sugerat că tinerii aveau de înfruntat două probleme: naționalismul românesc și „problema morală a conducătorilor națiunii române”. Între acestea două, Codreanu sugera că tinerii au ales lupta naționalistă.

Codreanu a respins acuzația de terorism; a asigurat Consiliul de Război că Garda de Fier a acționat întotdeauna în legalitate, dovadă fiind, în opinia sa, toate deciziile favorabile în procesele în care legionarii au fost implicați.

Decizia celor trei de a-l asasina pe Duca, a fost pusă pe seama „umilințelor” și a „durerilor” pe care le-au suferit legionarii; Codreanu a mai menționat că ea a aparținut în exclusivitate lor, mai ales că el [Codreanu n.a.] „a fost întotdeauna contra violențelor [sic.]”.

Prin întreaga sa declarație, Codreanu a urmărit să îndrepte privirile celor cinci judecători, militari de carieră, iubitori de ordine și de legalitate, către acele elemente ale doctrinei legionare ce puteau trezi simpatie printre ofițeri: anticomunismul și naționalismul; a respins în același timp acuzațiile de complot și de terorism. Extrem de sugestivă în acest sens a fost convertirea ulterioară la gardism a însuși comisarului acuzării, gen. Petrovicescu care în timpul guvernării legionare a fost numit Ministru de Interne.

Ca martori ai apărării au fost chemați o serie de oameni politici din opoziție; mare impresie a produs declarația lui Alexandru Vaida – Voevod, încă țărănist la acea dată. Fost prim – ministru, acesta a înștiințat instanța de judecată că liderul legionar i-a”garantat mereu liniștea și ordinea”; Vaida s-a autointitulat chiar „naș al Gărzii de Fier” deoarece i-a sugerat mai multe idei lui Codreanu în ceea ce privește doctrina. Despre actul de dizolvare din 9 dec. 1933 politicianul din Ardeal afirma că a fost o „mare greșeală: era mai bine să se lase curs liber să participe Garda de Fier în alegeri.”

Favorabilă Gărzii a fost și mărturia lui O. Goga care a dezmințit caracterul subversiv al Gărzii de Fier și a subliniat aspectul de „nobilă exaltare a tineretului”. Interesantă a fost ultima sa afirmație prin care legitima violența legionară: „și eu aș răspunde la violență cu violență” (poziția aceasta explică evoluția politică a lui Goga către alianța politică cu A. C. Cuza.).

Un alt lider al opoziției politice, C. Argetoianu, reproducea în mare parte afirmațiile lui Vaida – Voevod: nu a întâmpinat probleme din partea Gărzii de Fier pe timpul mandatului său la Ministerul de Interne în guvernul Iorga (1931 – 1932), „nu au fost subversiuni” ale legionarilor și a considerat dizolvarea ca pe un act „ilegal”.

Toate aceste mărturii au influențat Consiliul prin faptul că au oferit un plus de respectabilitate pentru Mișcarea Legionară; politicienii respectivi nu urmăreau însă decât să lovească prin acest mijloc guvernul liberal și să folosească pe gardiști în propriile scopuri; Vaida a sprijinit Garda de Fier cât timp a fost ministru de Interne (1928 – 1930) ori prim-ministru (1932, 1933); O. Goga a urmărit mereu cu simpatie mișcarea legionarilor (vezi și articolele reunite sub titlul „Mustul care fierbe”, în care elogia pe tinerii naționaliști Codreanu și Moța, la acea dată membri LANC). Ulterior atât Vaida, cât și Goga au devenit adversari politici ai Gărzii, când au înțeles că nu-și pot subordona această organizație politică.

Avocatul Vasiliu – Cluj a mai adus un element care a înclinat balanța în favoarea inculpaților. El a cerut încă de la începutul procesului de a completa instrucția cu două acte: actul de deces al lui Sterie Ciumetti și actul medico – legal de autopsie a cadavrului acestuia. Se urmărea compromiterea autorităților și demascarea metodelor abuzive ale poliției.

Sterie Ciumetti era casierul Gărzii de Fier și din depoziția comisarului Negrescu a reieșit că a fost arestat prima dată pe 10 decembrie 1933, apoi iar în seara de 29 spre 30 decembrie, după asasinarea lui Duca. Se pare că anchetatorii au încercat să-l forțeze pe Ciumetti să mărturisească locul în care se ascundea la acea dată Codreanu; acesta a refuzat să facă vreo confesiune și a fost „asasinat cu șapte gloanțe” și „aruncat în lacul Fundeni”. Se menționa și că fusese „împușcat în spate”.

Pe data de 6 apr. 1934 Consiliul de Război a pronunțat sentința în procesul asasinatului de la Sinaia: cei trei asasini au fost condamnați la „muncă silnică pe viață”, dar ceilalți acuzați au fost achitați, inclusiv fruntașii Gărzii de Fier. Comisarul Regal Hotineanu a fost cel care a comunicat sentința acuzaților, în închisoarea Consiliului de Război. Sentința a fost în concordanță cu recomandarea pe care gen. Petrovicescu o făcuse în rechizitoriul său de pe 30 martie 1934, cu mențiunea că acesta lăsa la latitudinea Consiliului cazurile lui C. Codreanu și a Generalului Cantacuzino.

A fost o surpriză însă pentru V. Iamandi care era și în noul guvern (al lui Gh. Tătărescu) subsecretar de stat la Ministerul de Interne și care pleda pentru condamnarea întregii structuri de conducere a Gărzii, considerând că atentatul împotriva lui Duca ar fi fost un complot; Iamandi nu se aștepta ca doar asasinii să fie condamnați.

Garda de Fier a dispus de mai multe atuuri pentru a tranșa în favoarea ei decizia Consiliului de Război. Foarte mult a cântărit prezența printre acuzați a lui Zizi Cantacuzino; deoarece era general, el nu putea fi judecat decât de instanțe militare superioare, conforme cu gradul său în Armata română. Nu a fost de neglijat nici calitatea de ofițeri de carieră a trei dintre numeroșii apărători ai legionarilor: colonelul Ștefan Zăvoianu, gen. (r) Dragu, gen. (r) Butoianu, ultimii doi membri ai unei organizații radicale de dreapta, „Cultul Patriei”.

Atmosfera în care s-a desfășurat procesul, depozițiile martorilor apărării, dar mai ales ale celor trei asasini de la Sinaia (mai exact a asasinului și a complicilor săi) au avut o mare influență asupra judecătorilor. N. Crainic, acuzat și el în proces, vorbea despre „atmosfera naționalistă de maximă exaltare”, despre „solidaritatea fanatică” ce a impresionat Consiliul.

Posibil ca însuși regele Carol al II-lea să fi fost implicat în pronunțarea sentinței prin intermediul generalului Moruzi, unul dintre oamenii săi de încredere, dar nu s-a putut dovedi în ce măsură. Istoriografia dinainte de 1989 a afirmat implicarea regelui „care a transferat procesul de la autoritățile civile la cele militare” și care autorități (comandanți, Minister de Război) „erau oamenii lui Carol, erau la ordinele și discreția regelui și a camarilei regale”; în favoarea acestei argumentații s-a adus vizita generalului Moruzi la Consiliul de Război, urmată de o întrevedere de trei sferturi de oră și, în urma căreia, generalul de cavalerie i-ar fi transmis lui Zizi Cantacuzino că va fi eliberat: «Dragă Zizi, vei face Paștele acasă!».

Atât asasinarea lui I.G. Duca, cât și procesul celor care au comis ori comandat crima, au dus, în mod paradoxal, la sporirea popularității Mișcării Legionare. Fosta Gardă de Fier, ce s-a reorganizat ulterior sub numele de partidul „Totul pentru Țară”, prin atentatul asupra primului – ministru, se implica „în afacerile statului”, se dovedea a fi „o opțiune serioasă pentru guvernare, căpătând totodată recunoaștere internațională”. Mișcarea a câștigat aderenți mai ales în lumea studențească și în mediile intelectualilor. Nu puțini au fost cei care i-au considerat pe gardiști drept „martiri politici”.

Legiunea în anii 1934-1935

Mișcarea legionară a trecut prin momente grele imediat după asasinarea primului ministru I. G. Duca, dar membrii ei au privit din nou cu încredere viitorul după sentința favorabilă pronunțată in procesul asasinilor de la Sinaia. Cu toate acestea,partidul Garda de Fier, a rămas desființat, ceea ce nu i-a împiedicat pe legionari să desfășoare propaganda politică mai ales prin intermediul taberelor de muncă, dar și prin alte mijloace inventive. De exemplu in cartierul Bucureștii-Noi legionarii dețineau o fabrică de cărămidă chiar prin apropierea căii ferate; la trecerea trenurilor, puteau fi observate, două semne ale Gărzii de Fier mari de 2-2,30 metri înălțime și vopsite cu var alb!Cei 60-70 de legionari ce munceau în tabără salutau pe cei din trenuri cu „Trăiască Garda de Fier”.

Tot in luna iulie anului 1934 legionarii făceau propagandă la Cetatea Albă prin grupuri de studenți conduși de M. Stelescu: „În timpul zilei făceau plajă, având pe corp imprimat<<svastica>> cu creion chimic”.

Însuși directorul ziarului „Cuvântul”, Nae Ionescu, proaspăt apropiat al Legiunii, s-a implicat in propaganda gardistă, donând in comuna Giulești Ilfov un teren pe care urmau să fie construite „biserici și ferme model”.

Anul 1934 a însemnat pentru Legiune un an de stagnare în ceea ce privește numărul de membri, iar cifrele se învârt undeva in jurul a 20-30.000 membri.

Mare importanță a avut atitudinea guvernului Tătărescu care, în ciuda programului politic anunțat cu ocazia investirii oficiale, a manifestat toleranță față de propaganda legionară. Chiar de la început discursul lui Tătărescu s-a caracterizat printr-o anumită ambiguitate”:

„Înțelegem să facem o politică neșovăitoare pentru menținerea ordinei; pentru înfrânarea ațâțărilor primejdioase și anarhice dar și o politică de moderațiune și de conciliere pentru pacificarea spiritelor rătăcite, fiind convinși că numai astfel se pot crea condițiuni prielnice și atmosfera trebuitoare pentru o acțiune constructivă pe care țara o reclamă și o așteaptă de la conducătorii ei “

La sfârșitul anului 1934, la o dată simbolică, 10 decembrie (ziua „suferinței legionare”),s-a decis înființarea unui nou partid politic al Legiunii, Partidul „Totul pentru Țară”, sub conducerea gen. Gh. Cantacuzino. Ideea se pare că aparținea încă din 1933 generalului , dar legionarii au așteptat limpezirea situației politice. Adevăratul conducător rămânea însă C. Codreanu, aceasta a fost și condiția pusă de Cantacuzino-Grănicerul pentru a accepta funcția de președinte al nou-înființatului partid. Totodată au fost statuate și principiile pe care urma să acționeze partidul:

„În ordinea spirituală: Înălțarea morală a poporului Român ; Cinste, Demnitate, Ordine, Dar de muncă și Credință în Dumnezeu.

În ordinea Națională: Apărarea legală a României în contra primejdiilor mereu crescânde care o pândesc, fie din afară, fie din înăuntru.

În ordinea Socială: Dreptate și pâine pentru toți acei cari muncesc.

În ordine Statală: o organizare monarhică de stat și în stat, adecvată nouilor împrejurări de viață românească.

În ordinea Internațională: Pace și bună învoire cu toți cei ce vor respecta hotarele României și toate drepturile noastre de stat liber.”

Pe 1 ian. 1935, Corneliu Codreanu a subliniat importanța anului anterior pentru evoluția politică a propriei mișcări și faptul că Legiunea a trecut prin cele mai grele încercări de la înființarea ei din 1927. Anul 1935 s-a caracterizat printr-o oarecare normalizare a raporturilor cu autoritățile, astfel încât pe 20 martie 1935 partidul „Totul pentru Țară” a fost trecut în mod oficial pe lista electorală, iar în mai 1935 legionarii se puteau lăuda cu o creștere a numărului de membri: aproximativ 4.200 de cuiburi, adică 34.000 membri, rod al bogatei propagande prin intermediul numeroaselor tabere de muncă.

Propaganda legionară -tabăra de muncă de la Carmen Sylva

(iulie – sep. 1935, iulie – sept. 1936)

Mișcarea legionară a folosit numeroase modalități pentru a realiza propaganda, dar cea mai eficientă a fost în mod sigur organizarea de tabere de muncă și de șantiere. Conștienți probabil de eficacitatea acestora în planul imaginii Legiunii, gardiștii au sporit treptat numărul taberelor: dacă în anul 1934 existau doar 4 tabere de muncă -cărămidăria din Giulești, construirea unei școli la Dealul Negru pentru moți, construirea unei case de adăpost pe muntele Rarău și reconstruirea bisericii căzute în ruină de la Cotiugenii Mari -, în 1935 au fost organizate 20 tabere (printre care la Drăgășani, Arnota, Giurgiu, Aci-liu), iar în 1936 taberele de muncă „aveau să capete o extensie deosebită”, istoricul A. Heinen menționând 50.

O mare publicitate se făcea taberelor de muncă ale legionarilor mai ales prin intermediul publicațiilor apropiate Legiunii („Cuvântul”, „Axa”, „Însemnări Sociologice”, „Buna Vestire”). Erau prezentate opiniei publice fotografii, interviuri, reportaje în legătură cu lucrările ce se desfășurau; de exemplu lucrările pentru construirea sediului Mișcării, de la București, Casa Verde, începută pe 4 august 1933, vizitată și de oameni politici ca Averescu (octombrie 1933) ori politicieni străini ca E. Coselschi (nov. 1933).

Explicația succesului de care s-au bucurat taberele de muncă și șantierele legionare rezidă în orientarea spre construcții de interes obștesc precum: școli, biserici, diguri, drumuri, case culturale, cămine studențești etc. Atitudinea populației nu putea fi decât una favorabilă, deoarece legionarii veneau în ajutorul lor, într-un mod dezinteresat, după cum afirma propaganda legionară.

Însuși Codreanu a fost, se pare, inițiatorul organizării taberelor de muncă după cum a mărturisit în cartea sa „Pentru legionari”, ea însăși redactată într-o tabără, la Carmen Sylva în perioada dec. 1935 – sept. 1936 (pe 1 oct. 1936 cartea a apărut în librării). Astfel în mai 1924, la Ungheni, Codreanu a înființat o cărămidărie pentru a construi un cămin studențesc în Iași. Pe acea vreme Codreanu era membru LANC. Și Paul Guiraud, apologet francez al Mișcării, sublinia aspectul de „creație absolut originală a lui Codreanu; nici o țară nu prevăzuse încă această metodă de disciplină colectivă și de viață comună.”

Organizarea taberelor de muncă venea în acord cu doctrina legionară a „omului nou” și cu „ideologia faptei”.

Într-o scrisoare trimisă în august 1935, de la Carmen Sylva, Codreanu identifica patru aspecte pozitive ale taberelor: se obținea sănătatea fizică a legionarilor care munceau, se crea un popor de oameni „sănătoși, cumpăniți și severi”, se realiza coeziunea comunității legionare și, nu în ultimul rând, avea loc educația propriu – zisă: „modul cum trebuie să se comporte față de Dumnezeu, față de viață, față de Țara sa, față de lume, față de el însuși.”

Anul 1935 a stat sub semnul întrebării omului corect: „Anul acesta taberele au rostul educativ de a crea sau a începe crearea omului corect. Am creat până acum: omul de credință, omul viteaz, omul de jertfă. Acum ne trebuie omul corect. Corect din toate punctele de vedere: în raport cu lumea din afară (ținută, atitudine, bună credință, respect etc), în raport cu organizația, în raport cu camarazii, în raport cu șefii săi, în raport cu țara sa, în raport cu Dumnezeu.”

Educația se realiza prin discuții între tineri ce formau Frățiile de Cruce, dar mai ales prin „discursuri” ale Căpitanului, desfășurate într-o atmosferă specială, menită să impresioneze. Dar iată mărturiile unui legionar L. Croitoru:

„discuțiile aveau loc în interiorul taberei, într-un cadru natural, aparte, cuprinse între limita plajei și partea superioară a falezei – pe o pantă domoală. În mijloc era Căpitanul, așezat pe o piatră sau un loc mai înalt – iar de jur împrejurul lui erau frații de cruce, așezați pe pământ. Un foc de tabără lumina locul și chipurile celor din apropierea lui. Toți erau concentrați asupra ceea ce le spune Căpitanul, ca și întrebărilor pe care unii din frații de cruce le puneau. În acele momente domina o atmosferă de comunitate spirituală, care s-ar putea asemui cu adunările creștinilor din perioada de început[…] când apostolii le vorbeau credincioșilor, undeva în mijlocul naturii sau în catacombe.”

Temele abordate erau cele care vizau cultivarea virtuților; Căpitanul le cerea adepților cinste, bun simț, modestie, corectitudine, punctualitate, simțul onoarei. Tinerii sosiți în taberele legionare puteau fi atrași tocmai prin acest „program” onorabil al Legiunii, ce ținea de omul nou: „C.Z. Codreanu vedea în eradicarea mitei, bacșișului, hoției și corupției, în general, o problemă de demnitate umană și națională”.

Scopul declarat al taberelor de muncă rămânea însă realizarea deplinei armonii între diferitele categorii sociale. În această idee Legiunea a combătut comunismul și doctrina „luptei de clasă”; pentru legionari mai importantă era noțiunea de comunitate națională, iar pentru aceasta în tabere și pe șantiere munceau alături unii de alții studenți, muncitori, țărani, intelectuali:

„Codreanu vedea în muncă,[…] în munca manuală,marea lege, legea umană prin excelență. Îi place să se plieze împreună și fără distincție, muncitori și studenți. Munca astfel îndeplinită este a solidarității sociale în act și nu în declarații.[…] legea sa dură comună creează un spirit comunitar indispensabil.”

Codreanu a căutat să stabilească o relație cordială între studenți (viitori intelectuali) și muncitori și țărani încă de la începutul activității sale politice atunci când el însuși era student la Facultatea de Drept. Despre tabăra de la Ungheni, declara că a distrus, pentru prima dată, o mentalitate foarte răspândită în epocă: „e rușine pentru un intelectual să muncească cu brațele”; primii care ar fi înțeles valoarea taberelor ar fi fost țăranii și muncitorii, „despărțiți sufletește de celelalte categorii și sfioși, pentru că munca lor nu era prețuită.”

După 12 ani, liderul cămășilor verzi avea aceeași concepție a necesității apropierii de categoriile sociale ale țărănimii și muncitorimii. Nu este exclus să fi fost și un calcul politic potrivit căruia Mișcarea Legionară nu putea deveni partid de masă fără adeziunea celor două categorii amintite mai sus. Dar mai sigur este că era o rațiune ce ținea mai degrabă de naționalismul lui Codreanu, de coeziunea comunității naționale; de aceea legionarii trebuiau „să înțeleagă, să prețuiască, să respecte și să iubească pe camarazii lor muncitori și țărani pentru a nu le mai pune jugul pe grumaji. Muncind cot la cot cu ei, mâncând aceeași masă, îmbrăcând aceeași umilă dar sfântă haină a muncii, […] se stabilesc în sânul nației, nu raporturi de rob și de vită de la exploatatori la exploatați, ci raporturi de frate și de camarad. Cu toții jertfind pentru acea mare realitate: neamul.”

Structura pe profesii a participanților de sex masculin la tabăra de la Carmen Sylva în vara lui 1936 atestă reprezentarea tuturor categoriilor sociale: 32,8% elevi și studenți, 15,4% absolvenți de liceu și de școli superioare și facultăți, 28,2% funcționari, meseriași cu calificare, publiciști, preoți, 1,3% liber profesioniști, 8,2% meseriași, comercianți, 8,8% țărani, 3,9% muncitori și 1,4% alții.

Cu toate acestea animozitățile nu lipseau între intelectuali pe de o parte și ceilalți participanți din tabere pe de alta. Intelectualii erau nemulțumiți că nu se făcea nici un fel de diferență între ei și muncitori și tineri fără studii complete. Pentru a atenua aceste nemulțumiri, Centrul legionar a hotărât înființarea unui Stat Major al taberei de muncă de la Carmen Sylva, format din intelectuali și care trebuia să funcționeze pe lângă comandamentul taberei. Nu puteau face parte din acel Stat Major decât cei cu licența luată, iar ca atribuții aceștia ajutau la conducerea și administrarea taberei pe Codreanu.

Din 1935 Codreanu a stabilit regula ca orice legionar ce dorea să avanseze în ierarhia Mișcării, să participe obligatoriu la cel puțin o tabără de muncă. Taberele de muncă au dobândit un rol important în promovarea legionarilor.

„Fiecare venind în tabără, își capătă pecetea de legionar. Nu se mai dă nici un grad, fără a fi trecut prin tabără, nimănuia, orice vârstă ar avea. La plecarea din tabără, fiecare primește o diplomă, cu mențiunea Comandantului. Pentru legionarii vechi, se vor face înaintări.”

Pentru a înțelege mai bine mecanismul înaintării în ierarhia legionară, trebuie neapărat menționate treptele acesteia. Primul grad era cel de membru, urmat de cel de legionar (erau membrii cu vechime de trei ani și care trebuiau să aibă la activ două tabere de muncă), apoi instructor legionar, comandant ajutor, Comandant legionar, Membru în Senatul Legiunii și Comandantul Legiunii.

De asemenea, ar trebui făcută diferența între cele două forme de organizare a muncii legionarilor în interes obștesc: taberele de muncă și șantierele.

Prima diferență se făcea în funcție de caracterul de școală legionară, iar acesta era prezent numai la taberele de muncă. Șantierele presupuneau o muncă de minimum trei zile, cu minimum cinci legionari și reprezenta un „bine public, pe care legionarii îl fac fără să ceară nimănuia ceva în schimb”, la inițiativa unui șef de cuib local. Tabăra de muncă avea în vedere o muncă de cel puțin o lună, cu participarea a peste 30 de legionari.

Organizarea taberelor de muncă era foarte strictă. Ele erau conduse de comandanți legionari delegați de la Centru și era absolut necesară prezența unui misionar legionar ce trebuia să se ocupe de „educația spirituală a legionarilor.”

Pentru studenții ce urmau să vină în tabere, erau trimise ordine de la Comandantul Centrului Studențesc legionar înaintea începerii vacanței de vară, prin care studenții erau obligați să presteze două zile de muncă în județele de obârșie ori cel puțin două săptămâni la taberele generale de muncă de la Carmen Sylva ori Arnota.

În cazul taberei de la Carmen Sylva, aprovizionarea legionarilor participanți trebuia asigurată de camarazii din Dobrogea. Codreanu a ordonat înființarea a 14 centre de aprovizionare, la Silistra, Bazargic, Constanța, Tulcea etc. Acestea trimiteau alimentele pe adresa: „C.Z. Codreanu, Tabăra legionară Carmen Sylva, 500 m. distanță de Movilă spre Farul Tuzla.”

Într-o circulară din 31 mai 1935, Codreanu a indicat legionarilor strictul necesar cu care puteau să se prezinte la Carmen Sylva: „pătură, veselă, haine de lucru, chiloți și ceva alimente.”

Tabăra de la C. Sylva avea caracter de tabără generală (ca și cea de la Arnota), dar căpăta o mare importanță prin prezența Căpitanului. Multe decizii se luau acolo prin convocarea de consilii ce trebuiau să vizeze „directivele activității viitoare”.

Se pare că în tabără munca fizică era dublată cu pregătirea militară, dacă am da crezare unor note informative ale Siguranței generale, ce menționau: „exerciții de tragere la țintă”, „ochire și tragere cu revolverul, marșuri”.

Taberele de muncă erau prezentate de propaganda legionară ca o prefigurare la scară miniaturală a viitoarei Românii legionare, erau modele ale ulterioarei comunități legionare în care urmau să se nască omul nou legionar. Într-o ordine firească, legionarii vedeau următoarea evoluție: cuib legionar – tabere de muncă – statul legionar. Taberele trebuiau să dovedească importanța pe care Mișcarea Legionară o acorda muncii, considerată alături de credință și de jertfă, una din „cele mai de seamă virtuți ale națiunii.”

Congresul de la Tg. Mureș (3 – 5 aprilie 1936)

Congresul studențesc de la Tg. Mureș s-a dovedit în fapt a fi un congres al studenților legionari; A. Călinescu vorbea chiar despre „un congres al Gărzii de Fier”. Oricum în ultimii ani Mișcarea Legionară avea mulți aderenți printre studenți, iar conducătorii organizațiilor studențești făceau parte din partidul „Totul pentru Țară”. Pe 17 mai 1934 Gh. Furdui devenise președinte al Centrului Studențesc București, pe 20 nov. 1934 Tr. Cotigă a fost ales președinte U.N.S.C.R., iar în aprilie 1935 Moța a fost însărcinat de Codreanu să înființeze „Asociația Generației Mișcării Studențești de la 1922”. În nov. 1935 Gh. Furdui îl înlocuia pe Cotigă la președinția U.N.S.C.R. și a organizat în următorul an Congresul din aprilie 1936. Toate acestea vorbesc despre simpatia de care se bucura Legiunea în mișcarea studențească și care s-a adeverit prin organizarea congresului studențesc de la Tg. Mureș. Practic atitudinea guvernului era dictată de la Palat. Regele Carol al II-lea încă spera, la acea dată, să atragă simpatia studenților, iar un gest s-a vrut a fi simbolic: regele a donat 100.000 lei din caseta sa personală lui Gh. Furdui în urma audienței acestuia la Palat.

Guvernul a sprijinit pe congresiști prin mai multe măsuri: în primul rând a aprobat oficial desfășurarea Congresului; în al doilea rând, se pare că Ministerul de Interne, Ion Inculeț, „a donat însemnate sume de bani din cunoscutul fond al «Ordinei Publice»”, iar E. Titeanu, subsecretar de stat și R. Franasovici, ministrul Departamentului Lucrărilor Publice și Comunicațiilor, s-au ocupat de tot ceea ce a însemnat organizarea: asigurarea de trenuri speciale, gratuite, cazarea participanților la Congres.

Măsurile au fost luate în ciuda opoziției rectorilor Universităților de la Cluj, Iași și alte centre și a dr. C. Angelescu, ministrul Învățământului.

În vederea participării la Congres, studenții bucureșteni s-au adresat Centrului studențesc București; 1200 de studenți, în majoritate legionari s-au înscris. Totodată s-a aprobat formarea unei poliții a Congresului în vederea menținerii ordinii și care trebuia să cuprindă două sute de legionari.

Considerându-se ulterior că numărul studenților (1.200 studenți) era prea mare, s-a decis reducerea la 800 și care dispuneau de legitimație de călătorie pe C.F.R. În final însă, la tren au sosit cei 1.200 studenți, la care s-au adăugat alte două sute, fără legitimații. Printre studenți, s-au strecurat și mulți legionari, îmbrăcați în cămăși verzi, fără nici o legătură cu studențimea.

O adevărată propagandă legionară s-a desfășurat pe tot parcursul drumului spre Tg. Mureș. Chiar de la plecare „s-au scris cu creta pe cele 15 vagoane” mai multe sloganuri legionare precum: „Trăiască Garda de Fier!”, „Trăiască Corneliu Codreanu!”, „Trăiască gen. Cantacuzino!” și de asemenea semnele electorale ale Gărzii și ale partidului „Totul pentru Țară”, iar în gări s-a făcut propagandă Legiunii.

Foarte grave s-au dovedit a fi incidentele de la Sinaia unde studentul Lupașcu a tras semnalul de alarmă și a oprit trenul din care au coborât doar „legionarii puri”. Aceștia au profanat placa comemorativă ridicată cu ocazia asasinării lui Duca: au cântat „Imnul legionarilor căzuți”, au „desenat cu creta, pe placă, însemnul Gărzii de Fier”, au jucat o horă, iar în tren studenții au strigat în favoarea Nicadorilor.

Alte incidente au avut loc la Lunca Bradului unde jandarmii aveau ordin să nu mai lase pe legionari să coboare din trenuri. S-a dat ordin studenților să ocupe frânele trenului și ușile, de teamă ca trenul să nu fie întors din drum.

Incidente aveau loc în paralel și în acceleratul de Iași care aducea pe congresiștii din acel centru universitar și în care legionarii „țineau pe fochist sub amenințarea revolverului”. Cum la ora două noaptea, acceleratul de Iași a oprit la Lunca Bradului, i-au fost atașate alte cinci vagoane, dintre care trei cu studenți și două cu soldați și a ajuns la Tg. Mureș la 430 dimineața.

Pe data de 3 aprilie 1936 a avut loc și prima ședință a Congresului studențesc, la sala Palatului Cultural și care l-a avut ca președinte pe Gh. Furdui. Studenții, după intonarea Imnului regal, au mulțumit regelui pentru ajutorul dat și pentru atitudinea sa. În acea ședință de deschidere au mai luat cuvântul prof. Giurescu, prof. Dan Rădulescu, căp. Șiancu, Radu Budișteanu, Sergiu Florescu (ultimii patru legionari de vază).

Scrisori au fost trimise lui Mussolini, dar și mitropolitului Bălan, lui D. Protopopescu, lui O. Goga, generalului Cantacuzino și lui C.Z. Codreanu.

Numeroase rapoarte au fost citite și ele trebuiau să oglindească problemele studențimii române. Principalele teme abordate au avut în vedere problemele cu care se confruntau, în diferite zone geografice ale țării, românii: „Problemele Românilor Macedoneni și Timoceni”, „Problema moților”, „Situația românilor maramureșeni”, doctrina românismului, problema evreiască, francmasoneria, legătura studențimii cu Biserica.

În plan politic cea mai importantă ședință a fost cea organizată pe 4 aprilie, la ora 2000, ședința „steagului negru”.

Două probleme au fost atacate de fruntașii studențimii legionare: aceea a Ocultei și cea a trădătorilor.

Alexandru Cantacuzino a vorbit despre „forțele oculte” care în, opinia sa, influențau negativ pe regele Carol al II-lea și care „întunecau Coroana Regală”. Cu siguranță referirile vizau camarila regală.

Alți trei congresiști au dezvăluit problema „trădătorilor și mișeilor” a căror nume ar fi trebuit citite la fiecare congres: „Ori moartea trădătorilor, ori moartea noastră” (Trifa).

O propunere a fost însă imediat acceptată de către Gh. Furdui: Paul Craja a cerut înființarea a zece echipe care să se ocupe cu executarea pedepselor.

Inamicii Mișcării Legionare au fost împărțiți în două categorii: „trădători” (M. Stelescu, Amedeu Bădescu, Gh. Beza) și „canalii” (V. Iamandi, col. G. Marinescu, I. Mihalache, A. Călinescu, V. Madgearu, Pleșea, chestorul Parizianu, Gh. Tăslăuanu, doamna Lupescu despre care se spunea că ea „conduce forțele oculte”).

Imediat s-au oferit legionari pentru îndeplinirea sarcinilor: Gh. Furdui pentru M. Stelescu, Alex Cantacuzino pentru ocultă (pentru Elena Lupescu), P. Mărculescu pentru V. Madgearu, I. Craja pentru A. Călinescu, Ioraș pentru G. Marinescu, Ștefan Georgescu pentru Pleșa, iar N. Crudu pentru Gh. Tăslăuanu. Pentru celelalte trei echipe nu s-au fixat echipele.

Toate aceste echipe ce trebuiau să „repare onoarea și să spele rușinea” au prestat un jurământ:

„Jur cu prețul sângelui că vom apăra onoarea și vom pedepsi pe trădători. Dacă vom da un pas înapoi, asupra mea să cadă blestemul neamului întreg. Așa să-mi ajute Dumnezeu.”

Pe 5 aprilie, generalul Cantacuzino a fost primit în gara Tg. Mureș de două companii de legionari în cămăși verzi. Aceștia i-au dat șefului partidului „Totul pentru Țară” „onorul și raportul”.

Șocul autorităților a fost deplin în fața planurilor congresiștilor. Într-o notă informativă despre congresul de la Tg. Mureș, scrisă pe 8 aprilie 1936, erau comentate măsurile represive ale ministerului de Interne și anume: sancționarea incidentelor de la Sinaia, din gara Ciumeni și de la Tg. Mureș și sesizarea Ministerului Instrucțiunii pentru a se lua măsuri potrivit disciplinei universitare. Autorul notei nu ezita însă să-l incrimineze pe ministrul de Interne, pe Inculeț și pe E. Titeanu pentru că ar fi trebuit să prevadă „caracterul eminamente codrenist” al Congresului. În finalul notei se amintea vinovăția guvernului pentru toate cele întâmplate la Tg. Mureș.

Într-o convorbire cu A. Călinescu, Ion Inculeț a declarat că nu dorea să protejeze pe gardiști, ci a crezut că Mișcarea putea fi supravegheată mai ușor „lăsând-o să activeze fățiș”.

Pe 11 aprilie, Ministerul de Interne a sesizat Ministerul Justiției în legătură cu evenimentele de la Tg. Mureș, mai exact cu formarea „echipelor morții” și cu:

„misiunea de a aplica sancțiuni unor personalități politice și administrative, considerate de legionari vinovate că au împiedicat în trecut acțiunile Gărzii de Fier și vă rugăm să binevoiți a dispune sesizarea instanțelor respective, întrucât aceste fapte se încadrează în art. 1 al legii pentru reprimarea unor noi infracțiuni contra liniștei publice.”

Evenimentele petrecute la Congresul studențesc de la Tg. Mureș au fost denunțate de partidele politice. Acestea au reproșat atitudinea guvernului Tătărescu, mai ales grupul „bătrânilor” liberali condus de Dinu Brăteanu, dar și grupul „Hașiștilor” ce cuprindea printre alții pe V. Iamandi.

Țărăniștii au adresat pe 16 aprilie, prin I. Mihalache, un memoriu regelui în care se „protesta energic împotriva atitudinii guvernului față de mișcarea legionară”, iar pe 21 aprilie A. Călinescu a ținut un discurs la Pitești, „împotriva dreptei și atitudinii guvernului”.

Carol al II-lea însuși și-a schimbat atitudinea față de mișcarea lui Codreanu; el a înțeles că nu putea să-și subordoneze politic această organizație care înțelegea în schimb să atace oamenii de încredere ai regimului său: pe G. Marinescu, pe E. Lupescu și alții. Prefectul poliției, G. Marinescu, mărturisea lui Călinescu că „regele ar fi foarte afectat de turnura luată” și că a primit mână liberă „să ia măsuri severe contra lor”.

Au fost arestați mai mulți congresiști printre care și Alex. Cantacuzino, pe 17 aprilie, „pentru decizia de a conduce, alcătui echipele de sancțiune în cadrul Congresului Tg. Mureș 4 aprilie 1936” și pentru că „s-a asociat ca să prepare și să execute o crimă contra unei persoane”.

Reacția studenților nu s-a lăsat mult așteptată, iar pentru 7 mai 1936 UNSCR – ul a anunțat greva generală la toate universitățile românești, timp de trei zile, „în semn de solidarizare cu cei arestați și ca un avertisment celor ce ne atacă: că stăm gata de răsboiu și de moarte”. Manifestul nu uita să se pronunțe și împotriva camarilei regale pe care o vedeau în spatele acelor măsuri:

«Se urmărește asasinarea noastră morală. Se caută asasinarea noastră fizică. „Oculta” dictează. Francmasoneria uneltește. Jidănimea plătește. Presa ațâță. Politicienii execută! Toți se luptă ca să ne distrugă.»

Deciziile luate la Congresul de la Tg. Mureș au fost puse în practică de alți legionari. Stelescu a fost asasinat în iulie 1936, V. Madgearu amenințat cu moartea în propria sa casă în august 1936. Toate aceste acte de violență legionară l-au speriat pe rege care și-a schimbat ulterior atitudinea față de gardiști și sub influența memoriului lui Codreanu din nov. 1936, dar și a înmormântării lui Moța și Marin, moment în care Legiunea și-a arătat forța de care dispunea.

Carol al II-lea a înțeles că legionarii puteau transpune în fapte toate deciziile luate.

Asasinarea lui M. Stelescu

Mihail Stelescu era născut în 1906 și deci cu șapte ani mai tânăr decât Codreanu. Încă din 1925 s-a alăturat Frățiilor de Cruce ale L.A.N.C.-ului, iar în 1927, pe 8 nov. 1927, a devenit membru al Gărzii de Fier prin ceremonia de la Iași. Prin activitatea sa extrem de prolifică în județul Covurlui, Stelescu s-a făcut remarcat și a avansat rapid în ierarhia legionară astfel încât în 1930 se afla deja în vârful conducerii legionare.

În urma alegerilor din 1932, Stelescu a căpătat dreptul de a reprezenta Legiunea în Camera Deputaților. În anul 1933 a fost numit conducător al organizațiilor legionare de tineret și pentru alegerile din 1933 decembrie figura pe listele pentru județul Tighina. Se pare că s-a pronunțat împotriva asasinării lui Duca , ceea ce nu l-a scutit însă de a fi arestat pe 5 ianuarie 1934.

În interiorul Legiunii, Stelescu s-a manifestat drept un element extrem de activ, implicat în mai multe violențe legionare cum a fost cazul atentatului împotriva ziarului „Dimineața”, în 1930 , ori a înfruntării cu jandarmii cu ocazia depunerii crucii la mormântul Eroului Necunoscut, în ianuarie 1933.

Se pare însă că tocmai acele inițiative ale lui Stelescu și care asigurau Gărzii „succese senzaționale”, îi confereau o poziție oarecum independentă în Legiune și poate chiar incomodă.

Numeroase mărturii ale politicienilor români din perioada interbelică apreciau calitățile tânărului deputat Stelescu. Astfel Goga admira „atitudinea, retorica, inteligența și spontaneitatea” sa, în timp ce Vaida își amintea în memoriile sale de un Stelescu „sprintenel, care dispunea de o volubilitate mare a cuvintelor [și] vioiciune în expunere, simțindu-se acasă la tribună”. Toate acestea în condițiile în care Codreanu nu avea o vocație oratorică, ba mai mult, „se ferea să țină vreodată vreun discurs”.

Existau deci destule premise pentru o ruptură între Codreanu și tânărul său colaborator. Conflictul a izbucnit în septembrie 1934, în urma unor acuzații de complot a lui Stelescu împotriva lui Codreanu ; primul a fost acuzat că ar fi vrut să-l otrăvească pe „Căpitan”.

Pe 25 septembrie 1934 s-a întrunit Consiliul de Onoare al Mișcării Legionare sub președinția gen. Cantacuzino-Grănicerul în cazul Stelescu. După o deliberare de patru ore, Consiliul a comunicat deciziile:

M. Stelescu a fost găsit „vinovat ca legionar”, „vinovat de înaltă trădare” și „față de Codul de Onoare, […] desonorat și deci descalificat”.

În continuare, Consiliul, alcătuit din 23 de persoane, a hotărât „eliminarea din Gardă a lui M. Stelescu pe termen nelimitat”. Se acorda totuși vinovatului șansa de a-și răscumpăra greșeala „prin jertfă” ; aceasta însă într-un viitor neprecizat, care rămânea la latitudinea lui C.Z. Codreanu. Aceste excluderi erau în general apanajul Centrului legionar , mai ales că Stelescu era unul dintre membrii importanți ai conducerii legionare.

În același context a fost exclus din Legiune și V. Cotea pentru „hotărârea luată și pregătirile făcute în scopul de a-și asasina pe propriul său șef” ; el ar fi recunoscut de altfel tentativa de asasinare a lui Codreanu.

Legionarilor li s-a interzis să mai aibă vreo legătură cu cei doi „trădători” cărora nici nu li se „putea întinde mâna”. Armata legionară nu mai avea voie să intoneze cântecele alcătuite de M. Stelescu.

Sancțiuni au mai primit și alți legionari: au fost eliminați pe trei ani din Garda de Fier, Teaciuc Teodor, Petrescu, Mazilescu pentru că nu au prevăzut complotul, iar pe cinci ani legionarul gălățean Otto Stoperec pentru că a participat la „acțiuni de destrămare a Gărzii de Fier”. Sectorul III Albastru al Capitalei a fost desființat pentru totdeauna pentru că acolo a fost inițiat complotul, iar Frățiile de Cruce din București desființate de asemenea.

Ruptura dintre Stelescu și Codreanu a avut cu totul alte motive decât pretinsa tentativă de ucidere a Căpitanului. Stelescu era nemulțumit de marginalizarea sa și a lui Moța și Clime, vechi legionari, în favoarea noilor aderenți precum M.Polihroniade și V.Ionescu, V.Christescu și de asemenea de hotărârea lui Codreanu de a nu-l mai lăsa să candideze în județul Covurlui și Cahul, ci în județul Tighina, unde Garda nu avea mulți aderenți, în alegerile din decembrie 1933.

Alte decizii l-au mai nemulțumit pe Stelescu: faptul că i se încredințau misiuni în urma cărora putea lesne intra în conflict cu poliția și cu jandarmeria. De exemplu, a participat la acte violente împotriva ridicării unui monument în memoria lui Duca .

La rândul său, Căpitanul se temea de popularitatea de care se bucura în cadrul Legiunii Stelescu și de actele sale de independență.

Scandalul provocat prin eliminarea lui Stelescu din Legiune a afectat foarte mult Mișcarea în planul imaginii. Până atunci gardiștii făceau impresia unei unități depline de idei, a unei discipline demne mai degrabă ierarhiei militare. Chiar legionarii făceau uz de toate aceste elemente în propaganda lor: cultul pentru Căpitan, supunerea necondiționată față de șef ; nu ezitau să atace orgoliile celorlalți politicieni care duceau la dizidențe politice. Or toate se întâmplau la acea dată Mișcării Legionare, ceea ce însuși Codreanu a recunoscut în ordinul de zi semnat pe 25 sept. 1934:

„În urma acestor întâmplări nenorocite, cari au atins onoarea niciodată până acum, pătată a Gărzii noastre cari au atins mândria noastră: Disciplina, Încrederea nelimitată în șefi și Blocul nostru sufletesc, de care se înfricoșau toți adversarii […], stăm răniți în mândria noastră și onoarea noastră de armată.”

Un an mai târziu, Codreanu sugera faptul că trădarea nu a făcut decât să întărească organizația sa:

„Trădarea ? Ne mărește durerea. Dar ne mărește și gloria. Căci […] legionarii luptă, luptă contra tuturor, cu inima sfâșiată de durere. Dar luptă. Rezistă. Înving. E mare gloria lor.”

Codreanu a știut să păstreze coeziunea mișcării, a integrat acest neplăcut eveniment în dialectica legionară a victoriei în contra dușmanilor omniprezenți. În final a reușit chiar să elimine pe adversarul incomod care a devenit, cu timpul, Stelescu.

Fostul deputat legionar, odată eliminat, a întors definitiv spatele legiunii și nu a intenționat în nici un fel să-și răscumpere greșeala printr-o mare jertfă. Ba din contră, a întemeiat împreună cu adepții săi, o grupare a sa „Vulturul Alb”, iar pe 22 nov. 1935 a înființat „Cruciada Românismului”. La revista cu același nume Stelescu i-a avut drept colaboratori pe S. Lecca, pe Al. Talex, pe C. Bărcăroiu.

O mare contribuție financiară la editarea periodicului „cruciat”, a avut-o gen. N. Rădescu , dar fonduri numeroase a primit Stelescu în desfășurarea propagandei și de la Constantin Caragea .

Noul partid politic și-a definit foarte repede un program politic care nu încadra nici la dreapta, nici la stânga „Cruciada”. Din preceptele morale ale Gărzii, noua mișcare nu uita lupta împotriva abuzurilor, demagogiei, necinstei, crimei, tiraniei ; se pronunța contra democrației „definitiv șubrezită”și contra burgheziei liberale, „irefutabil compromisă”. Stelescu dorea să lupte împotriva partidelor și împotriva șefilor de partide și se pronunța contra stării de asediu și a cenzurii impuse de guvern.

Un atac dur a declanșat Stelescu la adresa francmasoneriei ; el l-a acuzat pe Codreanu de a fi avut relații cu aceasta, dar și pe mulți politicieni pentru că erau membri ai lojelor: pe Vaida, pe Goga, pe Gh. Cuza, pe Dan Rădulescu și pe E. Titeanu.

O notă distinctă față de doctrina legionară o constituia poziția lui Stelescu față de implicarea preoților în activitatea politică ; el nu era de acord cu aceasta, masoneria fiind responsabilă de acest aspect, deoarece urmărește să lovească în religia creștină.

De asemenea, în ceea ce privea modelul politic extern, Stelescu ar fi optat mai curând cu fascismul , deși în opinia sa „Cruciada” nu era „nici fascistă, nici hitleristă”.

Mijloacele de a duce propaganda politică erau însă cam aceleași cu ale fostei Gărzi de Fier, undeva peste limita legilor: „dacă erați adevărați cruciați trebuia să fiți de 20 ori arestați până acum.”

În aprilie 1935, M. Stelescu a luat o decizie surprinzătoare și care s-a dovedit a fi și riscantă, de a declanșa o campanie în revista sa, „Cruciada Românismului”, împotriva lui C. Codreanu. Anumite surse au pus acest act pe seama excluderii lui Stelescu din mișcarea studențească, hotărâre luată la Congresul studențesc de la Craiova. Foarte probabil Stelescu ar fi declanșat oricum campania de demascare a lui Codreanu, având în vedere că erau adversari politici care urmau să lupte pentru voturile acelorași alegători. În decizia sa el a fost susținut de prof. Marin Ștefănescu și de gen. Rădescu.

Trei articole au atras atenția prin virulența lor: două scrisori deschise adresate lui C. Codreanu, prima pe 4 aprilie 1935, a doua pe 7 martie 1936 și articolul intitulat „Conducători ai Gărzii de Fier homosexuali”, datat 27 iunie 1935.

În toate aceste articole Codreanu a primit acuze dintre cele mai diverse, mergând de la originea sa etnică până la amănunte ale deciziilor politice.

În prima sa scrisoare deschisă de pe 4 aprilie, Stelescu l-a învinuit pe Codreanu de scindarea de L.A.N.C.-ul lui A.C. Cuza, din cauza „ambiției deșarte”; l-a acuzat de plagiat în cartea intitulată „Cărticica șefului de cuib”, dar și de faptul că urmărea fanatizarea supușilor săi „ca <<legionarul>> să nu creadă nici mort că <<marele căpitan>> ar putea vreodată greși.”A explicat ascensiunea lui Codreanu nu prin calitățile sale personale, ci prin „reclama” ce i s-a făcut:

„După cum mai toate femeile încalță azi ciorapul <<Adesgo>> căruia i se face atâta reclamă, așa voiau și oamenii conducător pe Codreanu căruia tot atâta reclamă i se făcuse. Ți s-a filmat nunta, botezai copii cu sutele și câte altele.”

Tot pe seama sporirii propriei popularități a pus Stelescu și decizia lui Codreanu de a se construi digul de la Vișani:

„Ai început munca <<constructivă>>. Nu pentru construcție, ci pentru reclamă. Când s-a pornit la făcut digul de la Vișani se știa bine că nu va fi permis, totuși s-au trimis tineri acolo ca să fie stâlciți în bătaie pentru reclama ta.”

Lui Codreanu i-a fost reproșată atitudinea față de oamenii politici, legăturile cu aceștia, tocmai ce propaganda legionară ascundea:

„Ocrotit de guvern, care i-a subvenționat congresele, jurând credință la Iași lui Vaida, încercând un șantaj la Maniu, pistonând cu telefoanele la Cultul Patriei, lingând mâna doamnelor din lumea mare […] iată programul, doctrina și acțiunea codrenistă.”

Foarte dură s-a dovedit și scrisoarea deschisă din martie 1936, adresată lui Codreanu ; „Căpitanul” era acuzat de trădare pe rând a lui A.C. Cuza, a legionarilor pe timpul procesului asasinilor lui Duca și chiar a lui Stelescu însuși:

„ai trădat camaraderia și frăția ce ți-am arătat-o insinuând că ai vrut să scapi de mine, că am vrut să te omor.”

Într-un interviu acordat ziarului „Raza”, în aprilie 1936, Stelescu a expus principalele motive pentru care a părăsit Legiunea (de fapt pentru care a fost exclus) toate legate de persoana lui Codreanu:

„Adăpostirea dlui Codreanu la o gazdă care pentru mine e identică […] cu trădarea cauzei legionare.

Nesinceritatea <<șefului>> față de colaboratori și de crez.

Incapacitatea politică și incultura sa universală, observate în timp, fără să le găsesc posibilități vindicative”, dar și „panta pe care alunecase […] spre un extremism sângeros.”

Toate declarațiile în legătură cu liderul Mișcării Legionare, l-au transformat pe Stelescu într-o persoană non grata, fapt oficializat la Congresul studențesc din aprilie 1936 de la Tg. Mureș, în urma căruia lui Stelescu i-a fost repartizată o echipă a morții pentru a fi pedepsit.

Iunie 1936 a fost marcată de numeroase incidente între legionari și cruciați la Brăila, la Sibiu – unde Gh. Scovarză a fost atacat de o bandă condusă de legionarul Dumitru Banea , la Galați unde sediul „Cruciadei Românismului” a fost devastat de nouă legionari . Tot la Galați a avut loc un atac asupra lui O. Stoenescu venit în inspecție de la București la filiala locală.

Stelescu avea informații în legătură cu organizarea atentatului împotriva sa. El aflase de decizia de la Tg. Mureș și știa și numele atentatorului, Gh. Furdui . Pe 8 aprilie a înaintat o reclamație Parchetului în care a demascat intențiile legionarilor.

Poliția a avut temeri că pe 5 mai 1936, cu ocazia procesului de rebeliune intentat lui Codreanu și lui Stelescu, la Galați, legionarii ar încerca să-l suprime pe fostul gardist, iar pe 4 mai două sute de jandarmi au fost trimiși la Galați pentru a asigura paza.

Pe 16 iulie 1936 inevitabilul s-a produs. Stelescu se afla internat la spitalul Brâncovenesc. La orele 1820 „opt membri ai Gărzii de Fier […] forțând poarta din str. Bibescu Vodă, înlăturând pe portar”, au trecut prin sanatoriu, au deschis ușa camerei după care „au tras asupra lui[…] care se găsea întins pe pat, omorându-l pe loc.” Comunicatul amintea de 30 gloanțe din revolvere de diferite calibre, plus nouă cartușe netrase.

Se pare că după ce a fost împușcat, Stelescu a fost ciopârțit cu topoarele .

Imediat după ce au înfăptuit crima, cei zece, denumiți decemvirii, s-au predat procurorului de serviciu, la tribunal. Prin vocea liderului grupului, studentul la Litere Ion Caratănase, asasinii au declarat că au acționat singuri.

Cei zece au fost judecați un an mai târziu, în aprilie 1937, iar pe 27 aprilie au primit următoarele pedepse: Caratănase Ion, Bozântan Iosif, Curcă Ștefan, Pele Ion, State Grigore Ion, Atanasiu Ion, Bogdan Gavrilă și Vlad Radu au fost condamnați la muncă silnică pe viață, iar Georgescu Ștefan și Trandafir Ion la zece ani muncă silnică.

Un val de indignare a cuprins opinia publică după asasinarea lui Stelescu. Opoziția a acuzat guvernul liberal că tolerează violențele legionarilor. Ziarul „Dreptatea” a încercat să publice un articol intitulat „După asasinatul de eri”, dar acesta a fost cenzurat:

„Politica de duplicitate, de compromis, de încurajare pe care a făcut-o guvernul, a făcut posibile, asasinatele dinainte, asasinatele ce mai sunt trecute pe listă și asasinatul de eri.”

Carol era speriat de posibilitatea organizării și a altor atentate conform scenariului stabilit la Tg. Mureș ; pe listă se aflau oamenii săi de încredere plus Elena Lupescu. Acesta a fost sensul remanierii guvernamentale de pe 29 august 1936: pentru a se adopta o poziție mai fermă față de legionari, ceea ce în fapt nu s-a întâmplat. Adevăratele măsuri au fost luate abia în 1937.

Față de asasinat, legionarii și-au manifestat satisfacția. Gh. Furdui, președintele UNSCR la acea dată, a lansat un manifestat către studenți prin care se sublinia importanța pedepsirii unui trădător. Aceeași atitudine a avut-o Moța într-o scrisoare adresată mareșalului Averescu ce se arăta indignat de asasinat. Însuși Codreanu, aflat la Carmen Sylva, ar fi declarat: „Îmi pare bine și-mi iau toată răspunderea”.

La ora 1030, pe 19 iulie 1936, la sediul din Calea Victoriei fruntașii Cruciadei Românismului s-au întrunit pentru a discuta direcția partidului pentru viitor.

Au participat aproape 50 de persoane, iar ședința a fost prezidată de Constantin Caragea care a fost asistat de S. Lecca și de Alex. Talex. În cadrul acelei ședințe, s-a supus la vot atitudinea față de un eventual asasinat de răzbunare împotriva liderului legionarilor, C. Z. Codreanu. Toți cei trei enumerați mai sus, s-au opus răzbunării, precum a făcut majoritatea celor ce au participat la ședință.

Exista însă un grup cruciat care dorea organizarea unui atentat împotriva „Căpitanului”: Pipiriu, Sandulovici, Ceapraz, Scovarză și alții , dar aceștia nu au pus în aplicare nici un plan în această privință.

Problema asasinării lui M. Stelescu poate fi analizată din cel puțin două puncte de vedere: ideologic și politic.

În primul caz, dacă privim aspectul asasinării din prisma ideologiei legionare, Stelescu se făcea vinovat de trădare, iar aceasta era în opinia legionarilor una dintre tarele vechi ale românilor și ea putea sta în calea realizării „omului nou”. Moța exprimase,de altfel, primele idei în acest sens, pe care le-a și aplicat prin încercarea de asasinare a lui Vernichescu, trădătorul complotului studențesc din 1923:

„Pe Moța îl vedeam îngândurat. El mereu ne spunea că de vom ieși de aici nu vom putea face nici un pas înainte fără pedepsirea trădătorului. Trădarea ne-a măcinat puterile neamului. Noi, Românii, nu ne-am așezat niciodată cu arma în mână în fața ei ; de aceea a prins rădăcini, de aceea trădătorii s-au înmulțit pe toate cărările, de aceea toată viața noastră de stat nu e decât o trădare permanentă de neam. Dacă nu rezolvăm problema trădării, opera noastră va fi compromisă.”

Cazul Stelescu putea fi încadrat deci în această categorie a trădării de unde și pedeapsa exemplară pe care „trebuia” să o primească.

Dar există și un alt unghi de a privi problema și acesta este unul strict politic: asasinarea a fost mai degrabă un act cinic, ce ținea de eliminarea unui adversar politic foarte vehement, dar mai ales dispus să dezvăluie fapte din culisele Legiunii, decizii compromițătoare pentru Codreanu. Chiar dacă aceste mărturii ale dizidentului Stelescu ar fi fost numai niște minciuni, tot ar fi avut un puternic – și negativ – impact asupra imaginii Mișcării Legionare și asupra liderului ei, „Căpitanul”. Nu trebuie omis faptul că Stelescu era la acea dată liderul unui partid politic de extremă dreaptă, capabil prin propaganda asemănătoare prin virulență cu a legionarilor să atragă de partea sa numeroși membri pe care nu i-ar fi putut „lua” decât de la partidul „Totul pentru Țară”. Prin activitatea cruciatului Al. Talex, „Cruciada Românismului” a încercat să atragă simpatizanți din muncitorime, ceea ce dorea și Legiunea.

Existau deci numeroase motive politice din partea Legiunii de a-l elimina pe Stelescu și prin aceasta și să destabilizeze partidul său, ceea ce s-sa și întâmplat: partidul „Cruciada Românismului” a intrat în declin, în urma unor disensiuni între lideri și în decurs de aproape un an a dispărut de pe eșichierul politic.

Toate aceste aspecte indică faptul că a fost o crimă politică, asemănătoare celei asupra lui Duca. De fapt, asasinarea lui Stelescu a impresionat opinia publică în același mod ca în decembrie 1933, poate cu un plus datorită bestialității crimei.

Asasinatul a avut consecințe în planul relațiilor politice dintre Codreanu și regele Carol al II-lea. Ultimul deja punea sub semnul întrebării o posibilă colaborare cu cămășile verzi în urma deciziilor Congresului de la Tg. Mureș, iar crima din iulie 1936 venea într-un fel să confirme acele poziții ale studenților gardiști. Carol a continuat însă să spere într-o colaborare, dar evenimentele ulterioare au confirmat imposibilitatea acesteia.

Înmormântarea lui I. Moța și V. Marin

În iulie 1936 a izbucnit războiul civil în Spania care a fost perceput în celelalte țări europene ca înfruntare între dreapta și stânga, între naționalism și comunism și care a dus la delimitarea taberelor din punct de vedere politic: întreaga extremă dreaptă a primit cu simpatie mișcarea lui Franco-Germania,Italia au ajutat pe diferite căi dreapta spaniolă.Nu a facut excepție nici extrema dreaptă românească, în opnia căreia lupta in Spania se dădea între naționalismul creștin și comunismul ateu.Dovadă a dorinței legionarilor de a lupta impotriva republicanilor o constitue o scrisoare a lui Moța către părinți, datată 22 noiembrie 1936:

„Se trăgea cu mitraliera in obrazul lui Hristos !Se clătina așezarea creștină a lumii!Puteam noi să stăm nepăsători?Nu e o mare binefacere sufletească pentru viața viitoare să fi căzut în apărarea lui Hristos?”

Despre adevăratele motive ale lui I.Moța de a pleca să lupte în Spania circula și o altă variantă:cumnatul lui Codreanu ar fi dorit să evite o confruntare deschisă cu cel ce era liderul Legiunii, cu Căpitanul și tocmai de aceea a căutat să moară pe front.Totuși este destul de puțin probabil ca această ipoteză să fie adevărată, numai și având in vedere scrisorile pe care Moța le-a lăsat lui Nae Ionescu și care au constituit testamentul său.

Într-o scrisoare adresată lui C.Codreanu (scrisorile urmau să fie deschise in momentul morții lui Moța pe front), al doilea om al Legiunii afirma, necondiționat, supunerea sa față de Căpitan:

„Sunt fericit, și mor bucuros cu această mulțumire, că am avut putința de a simți chemarea ta, de a te înțelege și de a te servi. Căci tu ești Căpitanul! […] N-am greșit niciodată nimic celei mai sincere fidelități legionare și fidelității față de tine Căpitanul.! […] am crezut și cred în tine și față de această credință nu am păcătuit vreodată nici în cea mai ascunsă cută a sufletului meu.”

Moța a vorbit despre motivele plecării sale intr-o scrisoare către părinți, pe 1 decembrie 1936 când legionarii plecați se aflau pe vaporul „Monte Olivia”, în drum spre Portugalia:

„spre a îndepărta orice judecăți greșite că eu n-am fost trimis de nimenea în Spania, ca să i se facă vreo răspundere pentru asta, ci eu singur am avut, cel dintâi, gândul și dorința de a lua parte la aceste lupte, pentru care am cerut și am primit aprobarea șefului nostru, mărginind el această aprobare la numai o lună de zile.”

Reiese deci că, după o lună,Codreanu regreta aprobarea dată lui Moța de a pleca pe front, probabil realizând cât de important era rolul lui Moța în Legiune.

Cei șapte legionari care au plecat să lupte în Spania pe 24 noiembrie 1936 au fost: I. Ion Moța, V. Marin, Gh. Clime, preotul Dumitrescu Borșa, N. Totu, Bănică Dobre și Alexandru Cantacuzino, împreună cu generalul Gh. Cantacuzino care nu a fost primit să lupte din cauza vârstei înaintate. Legionarii plecau pentru a înmâna o sabie de Toledo ce aparținea lui Gh. Cantacuzino,generalului spaniol Moscardo și pentru a lupta timp de o lună pe front.

Cu mari onoruri au fost întâmpinați cei opt legionari, pe 5 decembrie, la Salamanca unde gen. Franco își avea cartierul general, iar pe 7 decembrie a avut loc ceremonia predării sabiei generalului Moscardo. O zi mai târziu, au fost înrolați ca simpli soldați în compania 21 a celei de-a VI-a Bandera del Tercio. Batalioanele în care au fost repartizați legionarii au fost folosite în bătălii foarte crâncene dovadă fiind și numărul mare de morți: în batalionul I, în care au luptat Moța, Marin și B. Dobre au rămas doar 129 combatanți din 1100 după luptele de la Majadahonda, iar în al doilea batalion, în care luptau ceilalți români legionari, 534 din 1450 soldați au supraviețuit.

În timp ce pe 1 ian. 1937, la București, Moța era numit vice-președinte al Partidului Totul pentru Țară, în Spania, legionarii au primit botezul focului și chiar din acea zi B. Dobre a fost rănit. După numai 12 zile, pe 13 ian. 1937, la 13 km de Madrid, la Majadahonda, I. Moța și V. Marin au fost uciși, determinând pe gen. Cantacuzino-Grănicerul să ceară permisiunea micului detașament legionar să părăsească Spania pentru a înmormânta, la București, pe cei doi.

Itinerariul legionarilor la întoarcere a trecut pe la Irun, prin Franța, apoi pe la Aachen în Germania unde Hitler a depus o impresionantă coroană funerară, pentru a ajunge în România pe la Grigore Ghica Vodă.

Moartea celor doi legionari în Spania a constituit pentru Mișcarea Legionară un excelent prilej de a face propagandă, de a câștiga adepți, dar mai ales de a demonstra forța de care dispuneau cămășile verzi la începutul lui 1937. Încă de la anunțarea morții, mulți au manifestat sprijinul pentru legionari: „adeziuni numeroase în lumea bună, ofițerime, profesori”. Adeziunile au sporit odată cu trecerea trenului ce aducea corpurile neînsuflețite prin gările românești ; traseul străbătea aproape întreaga țară (cu excepția Dobrogei și Basarabiei): Cernăuți – Bacău – Adjud – Cluj – Câmpia Turzii – Sibiu – Alba Iulia – Orăștie – Pitești – Piatra Olt – București.

În toate gările în care trenul oprea, aveau loc slujbe religioase la care participau nu numai legionari, ci de cetățeni din toate straturile sociale și de toate nuanțele politice. Preoții și episcopii care au dorit să oficieze slujbe în pomenirea celor doi legionari, au primit autorizația din partea Patriarhului. De altfel, peste 550 de preoți și călugări au participat la aceste slujbe la care asistența era mai în toate localitățile de câteva mii de persoane: de exemplu, la Dornești 2000 persoane, la Roman 1.500 persoane, la Bacău 2.200, la Cluj – Napoca 4.000 persoane pe peronul gării, tot 4.000 persoane la Sibiu, 3.000 la Orăștie și 4.000 la Pitești.

În general ceremoniile au fost filmate, așa cum s-a întâmplat la Cluj-Napoca, la Roman.

Numeroși legionari, mulți dintre ei îmbrăcați în uniformele lor verzi, au depus jurământul Moța – Marin:

„Jur în fața lui Dumnezeu, în fața jertfei voastre sfinte pentru Christos și Legiune. Să rup din mine bucuriile pământești și să mă smulg din dragostea omenească, pentru învierea neamului meu și să stau gata de moarte. Jur !Jur ! Jur!”

Jurământul a fost depus și de o parte a asistenței fără ca aceasta să fie legionară.

O foarte puternică impresie a produs însă ceremonia desfășurată în Capitală. Trenul a fost așteptat în Gara de Nord de patru plutoane de legionari îmbrăcați în uniformă (cam 500 de legionari) care au format cordoane pentru menținerea ordinii, fapt pe care l-au și reușit astfel încât pe peron au fost lăsat doar 3.000 de persoane pentru a întâmpina trenul.

La ceremonie au participat patru episcopi, mai mulți protopopi și 180 de preoți în frunte cu Vicarul Sfintei Patriarhii .

Cele două sicrie au fost depuse pe un catafalc în Piața Gării în prezența a 20.000 de persoane. S-a format un cortegiu în următoarea ordine: în frunte steagurile, apoi coroanele funerare, preoții, sicriele urmate de asistență, cortegiu care s-a deplasat spre Calea Griviței, apoi pe Calea Victoriei, pe Bulevardul Brătianu, Bulevardul Elisabeta și care a avut ca punct final biserica Sf. Ilie Gorgani. Acolo au fost depuse cele două corpuri, iar vineri și sâmbătă au avut loc „nesfârșite pelerinaje”. Duminică, pe 13 februarie, a avut loc înmormântarea la Casa Verde (în Bucureștii Noi) la care au participat mitropoliții Gurie și Bălan și episcopul Vartolomeu. Ca reprezentanți ai unor state străine, au participat ambasadorii Germaniei, Italiei, din partea Spaniei reprezentantul neoficial al lui Franco, Prat Y Soutzo, ambasadorii Japoniei și Portugaliei, toate cu guverne de extremă dreaptă. Prezența acestor personalități la funeralii a declanșat un conflict diplomatic cu țările respective, iar pentru o perioadă guvernul român a rechemat pe diplomații români acreditați la Berlin și la Roma.

În parlamentul României, mai exact în Camera Deputaților, s-au format două tabere în legătură cu incidentul diplomatic. Împotriva participării diplomaților străini la ceremonia legionară s-au pronunțat A. Călinescu care a considerat-o ca pe o „încălcare a regulilor de neamestec în favoarea curentelor politice din țară” și Gr. Iunian. Acesta din urmă a caracterizat ceremonia fiind un pas către „aservirea totală […], până la distrugerea sentimentului național”. Aceeași poziție au avut-o N. Iorga, G. Gafencu, Gr. Filipescu.

Dreapta politică, Frontul Românesc și P.N.C., au luat apărarea miniștrilor străini, considerând că ceremonia a avut un caracter religios și nu unul politic.

În final conflictul s-a aplanat, considerându-se că cei cinci diplomați străini au fost prezenți la înmormântare în calitate de persoane particulare și nu din postura de reprezentanți oficiali ai unor state în România.

Evenimentul în sine a dat însă mult de gândit autorităților și s-a adăugat popularității de care Legiunea a dat dovadă că se bucură în societatea românească. Impresia populației după manifestațiile legate de moartea celor doi legionari în Spania a fost una foarte favorabilă pentru partidul Totul pentru Țară ; în principal a fost admirată ordinea și disciplina cămășilor verzi. Printre cei ce au participat la depunerea sicrielor pe catafalcul din fața gării, la București, pe 11 februarie 1937, se puteau auzi remarci ca: „Ei sunt salvarea de mâine”, „Bine ar fi să ia ei puterea ; sunt disciplinați, cei mari nu o să mai fure” etc.

Gardiștii se bucurau însă de simpatii și în rândul elitei intelectuale după cum o dovedea pozițiile lui Nae Ionescu și M. Eliade. Aceștia, în semn de doliu pentru moartea legionarilor, nu au ținut cursuri, vineri, 12 februarie. Mulți politicieni, deși cu doctrine diferite față de Mișcarea Legionară, au apreciat idealismul lui Moța și lui Marin și gestul lor simbolic de a muri în lupta contra comunismului: N. Iorga, Vaida. I. Maniu a trimis condoleanțe tatălui lui Ionel Moța, protopopului Ion Moța:

„Groaznica lovitură care a răpit familiei o mare nădejde, națiunii o stea strălucitoare și Țării o prețuită forță, a cernit sufletele tuturor cari l-au cunoscut.”

În schimb guvernul și Carol al II-lea au hotărât să adopte o altfel de poziție față de partidul Totul pentru Țară. Dacă până atunci Tătărescu tolerase activitatea legionarilor, indiferent că era vorba despre propagandă ori despre violențe gen deciziile de la Congresul studențesc de la Tg. Mureș sau asasinarea lui Stelescu, acum se pare că primul ministru a realizat cât de periculoasă putea deveni Legiunea. Cu siguranță Carol al II-lea a fost cel care a dictat noua poziție față de legionari. Încă în urma Congresului de la Tg. Mureș, Carol a fost extrem de nemulțumit de atacurile legionarilor asupra camarilei, dar mai ales împotriva metresei sale, Elena Lupescu: dacă la acea dată, Carol a înțeles intențiile gardiștilor, acum el înțelegea că aceștia dispuneau și de capacitatea de a le transpune în practică – legionari disciplinați, fanatici, gata oricând de a comite un atentat politic.

Încă de pe 22 februarie, la o întâlnire cu Mihalache, Carol a admis că șeful legionar era o „mediocritate” și „a avut câteva tresăriri de nemulțumire” față de legionari, fapt confirmat de Gusti lui A. Călinescu pe aceeași dată ; sociologul român căpătase impresia, în urma audienței la rege, că „s-a convins contra Gărzii de Fier și pentru măsuri de ordine”.

Deja pe 1 martie regele a luat legătura cu G. Marinescu pentru ca acesta să ia măsuri spre represiunea legionarilor 32.

Mult au contat în acest sens rapoartele primite de la Inspectorul General al Jandarmeriei, gen. Pârâianu, în legătură cu funeraliile lui I. Moța și V. Marin.

În „darea sa de seamă” acesta a subliniat propaganda pe care legionarii au făcut-o cu prilejul manifestațiilor dintre 8-13 februarie prilejuite de moartea celor doi, propagandă care a avut efectul scontat deoarece mulți au devenit simpatizanți ai Legiunii în București, dar mai ales în provincie .

Gen. Pârâianu a catalogat manifestațiile gardiste ca pe o „sfidare a legilor de ordine publică” prin prezența formațiunilor paramilitare, prin portul uniformelor legionare și prin faptul că aceștia umblau înarmați .

Concluzia a fost că autoritățile au fost depășite de situație, mai ales că Legiunea au practicat tot timpul un „sistem de presiune lentă dar hotărâtă asupra mulțimei.”

Premierul Tătărescu a luat măsuri pe 23 februarie, prin remanierea guvernamentală. Ministerul de Interne a fost preluat tot de către el, înlocuindu-l pe D. Iuca, trecerea lui V. V. Savu în locul lui M. Djuvara la Min. Justiției. Gen. Marinescu a dobândit și funcția de subsecretar de stat la Interne, dar și-a păstrat-o și pe cea de Prefect al Capitalei.

În martie 1937, Carol primea informații alarmante dinspre Mișcarea Legionară pe filiera spionului său în lumea politică cu numele de cod Haiduc (se pare că era vorba despre Lucia Caragea). Se vehicula ideea loviturii de stat pe care ar fi pregătit-o legionarii, iar în condițiile respective G. Marinescu dădea regelui asigurări că avea „2.000 de oameni gata de nevoie”.

C. Codreanu a intuit imediat atitudinea intransigentă a puterii față de Mișcarea Legionară și de aceea a ordonat adepților săi un nou comportament, fără violențe, fără intimidări. Totodată, Căpitanul a lansat iarăși teoria provocării, folosită și pentru asasinatul împotriva lui Duca, așa cum reieșea din textul Circularei nr. 60, datată 2 martie 1937:

„Se observă în urma înmormântării celor doi martiri Moța și Marin o tendință fermă de provocare a Mișcării Legionare, pentru ca aceasta să reacționeze și, pe baza ripostei să se poată lua măsuri contra ei.”

Ceremoniile prilejuite de moartea fruntașilor legionari la Majadahonda au demonstrat în fapt forța Mișcării în anul 1937: numeroșii adepți, bine organizați și disciplinați, adeziunile din partea populației și simpatiile elitei intelectuale, ofițerilor, dar mai ales clerului de rând, dar și a mitropoliților ori episcopilor pentru cauza Legiunii.

Prezența diplomaților străini a ilustrat sprijinul de care se bucura fosta Gardă de Fier din partea unor state ca Germania și Italia, adversare ale sistemului de alianțe politice, tradițional, al României.

Efectul imediat al acestei forțe înfățișate cu nonșalanță opiniei publice, a fost schimbarea atitudinii guvernului Tătărescu și a regelui Carol al II-lea față de Codreanu și camarazii săi ; lunile februarie – aprilie au abundat în măsuri îndreptate contra legionarilor și a influenței acestora în mediile studențești, iar în luna iulie a fost lovit principalul mijloc de propagandă al gardiștilor: taberele de muncă ale legionarilor au fost desființate. Ruptura dintre Carol al II-lea și C. Codreanu era definitivă.

Evoluția raporturilor politice dintre Carol al II-lea și C.Z. Codreanu

Carol al II-lea, regele României între 1930-1940, a fost una dintre personalitățile cele mai controversate ale istoriei interbelice românești. Pe de o parte, i-au fost reproșate acestui monarh machiavellismul politic, dorința de a instaura un regim autoritar și de aici, loviturile aplicate sistemului partidelor ; pe de altă parte, puțini i-au contestat inteligența și interesul pentru cultură. Aspectul cel mai defavorabil pentru imaginea sa l-a constituit însă legătura sa cu Elena Lupescu, pentru care a renunțat la relația oficială cu Elena, mama prințului Mihai.

Soluția politică aleasă de Carol al II-lea și anume un regim autoritar care să înlocuiască „dictatura partidelor” a suscitat multe polemici și cu siguranță subiectul rămâne deschis pentru viitor. În ce măsură Carol a dat o puternică lovitură unui sistem democratic, multipartidic, funcțional sau soluția lui Carol de a instaura un regim personal a fost determinată de slăbiciunile anterioare anului 1938, iar regele nu a avut nici un rol, fiind mai degrabă tare ale unei democrații ce țineau de Constituția din 1923 și de realitățile politice anterioare instaurării lui Carol în 1930, sunt întrebări care încă își mai caută răspunsurile.

Soluția dictaturii a avut-o în vedere Carol încă de pe vremea când trăia la Paris ca o persoană particulară și încă nu era luat în calcul pentru tronul României. Existau și oameni politici români care vizau același fapt, cum a fost cazul lui M. Manoilescu care, în aprilie 1930, îi expunea lui Carol un plan ce includea „chestiunea dictatorială […] căci va trebui luat taurul de coarne.”

După restaurația lui Carol (6-8 iunie 1930) soluția dictaturii a trebuit să fie amânată pentru aproximativ șapte ani, de abia în aprilie 1937 anumite discuții cu C. Argetoianu dezvăluiau din ce în ce mai pregnant intenția lui Carol . Însuși Argetoianu îl împingea pe Carol spre un asemenea pas în aprilie 1937: „Soluția lui este ca eu, personal, să iau puterea în mână, un fel de cvasidictatură, cu schimbare de Constituție. Am fost destul de impresionat de cele ce mi-a spus”, nota Carol în jurnalul său.

Părerile regelui s-au radicalizat în contextul apropierii alegerilor generale din decembrie 1937 ; Carol urmărea să „scape de tirania electorală”, „să sporească autoritatea regală”, „să scape țara de pacostea politicianismului”.

Decizia a fost luată însă de abia după alegeri, când Carol a avut revelația puterii extremei drepte (partidul „Totul pentru Țară” și P.N.C.), partizană a propriei dictaturi (mai ales mișcarea lui C.Z. Codreanu).

Între anii 1930-1937 Carol și-a pus în practică tactica sa de a submina partidele politice și a utilizat în acest sens o varietate de mijloace: regele a intervenit de multe ori în numirea guvernelor, opt crize de guvern au avut loc numai între 1930 și 1933, guvernele nu au mai putut lua decizii fără ca regele să fie consultat, partidele mici au fost privite cu simpatie de către Palat, la fel politicienii favorabili lui Carol. Astfel, în marile partide politice, au apărut voci care au pledat pentru o colaborare cu regele, așa cum a fost cazul „tinerilor liberali”, reprezentați de Gh. Tătărescu, „omul regelui” după cum a fost numit, dar și al lui V. Iamandi (gruparea „H-iștilor”tot din PNL). În PNȚ o poziție pro – Carol au avut „centriștii”: A.Călinescu, M. Ralea,G. Gafencu, N. Costăchescu. Toți acești politicieni aveau în comun aversiunea pentru Mișcarea Legionară și tocmai pe această bază s-a realizat apropierea de rege (a fost mai puțin cazul lui Tătărescu, apropiat lui Carol din momentul numirii sale ca premier, în 1934, deci într-o perioadă în care nu avusese loc ruptura dintre Carol și Codreanu).

Opțiunea regelui în ceea ce privește politica internă a devenit evidentă prin instalarea guvernului Tătărescu în contextul afacerii Duca. Treptat, în configurațiile guvernelor au apărut, în posturi – cheie, oameni fideli lui Carol al II-lea, ca și garanți ai unei politici favorabile monarhului. Însuși Tătărescu a dovedit obediență față de rege și a contribuit, prin practica decretelor – legi, la „compromiterea unei instituții fundamentale a regimului democratic – Parlamentul ”. De altfel, guvernul lui Tătărescu (dacă nu cumva ar fi mai indicat să le numim guvernele lui Tătărescu, deoarece au avut loc mai multe remanieri guvernamentale), a servit ca instrument al regelui vis-à-vis de Mișcarea Legionară: cât timp Carol a crezut că poate folosi în propriile scopuri – care ținteau partidele politice democratice – pe Codreanu și cămășile verzi, aceștia din urmă s-au bucurat de toleranță și chiar semne de bunăvoință (vezi atitudinea guvernului față de Congresele studențești de la Craiova, și de la Tg. Mureș, aprilie 1936). Situația s-a schimbat însă în a doua parte a anului 1936 ; Carol al II-lea a realizat pericolul pe care-l reprezentau legionarii și atunci guvernul a evitat să ia măsuri împotriva lui Codreanu (în primăvara lui 1937).

Opoziția politică a reproșat în mod public această atitudine guvernului Tătărescu, iar cel mai vehement s-a dovedit a fi, ca în atâtea rânduri când se vorbea despre Garda de Fier, A. Călinescu. Acesta a luat poziție în Camera Deputaților în ședința din 1 aprilie 1936:

„sub aripile dvs. mișcarea de odinioară, pe care ați dizolvat-o, continuă să se dezvolte […]. Vă aduceți aminte că numai la câteva luni de la moartea lui Ion Duca, cu prilejul unei ceremonii oficiale în fața tuturor membrilor guvernului, un șef al studențimii își încheia cuvântarea, strigând să trăiască șeful mișcării legionare ! […].Nu v-am văzut reacționând. […]. Dar mai la urmă am avut demonstrația de la Craiova. Prefectul de județ s-a dus la gară să întâmpine pe demonstranți, care au străbătut după aceea străzile orașului în uniforme și cântece, încadrați de sergenții de poliție în ținută de ceremonie !”

După câteva zile de la cuvântarea deputatului țărănist, un gest al guvernului, implicarea în organizarea Congresului de la Tg. Mureș, început pe 3 aprilie, venea să confirme cele spuse de către A. Călinescu…

Acest Congres studențesc, în fapt, mai degrabă un Congres al studenților legionari, a însemnat un prim scurt-circuit al relației Carol-Codreanu, iar numeroase altele l-au urmat cu repeziciune.

Deși s-a implicat personal în derularea Congresului, regele a aflat cu stupoare, la finalul acestuia, despre atacurile virulente ale liderilor studențimii legionare la adresa unor apropiați ai săi (membri ai celebrei și mult hulitei camarile regale), dar mai ales împotriva consoartei sale, Elena Lupescu. Formarea echipelor de pedepsire a acestor persoane l-a îngrijorat enorm pe rege, cu atât mai mult cu cât vorbele au fost transpuse în fapte prin asasinarea lui M. Stelescu, și el nominalizat pentru primirea pedepsei legionare ! Cererea lui Carol de a avea o întrevedere cu șefii Mișcării Legionare pentru a afla poziția lor în legătură cu cele întâmplate a rămas fără răspuns .

Un nou semn al situării celor doi, Carol și Codreanu, pe poziții antagonice, l-a reprezentat memoriul adresat de „Căpitan” regelui, pe 5 nov. 1936.

Memoriul s-a „remarcat” prin vehemență, dar și prin îndrăzneală,nu numai la adresa politicienilor români, dar și la persoana regelui:

„Așteptăm de asemenea acest gest de mare curaj și de mare cavalerism, și din partea Majestății Voastre în ceea ce privește linia Regală de politică internă a României” ; gestul despre care Codreanu vorbea era „de a răspunde cu capul pentru directive”!

Fondul problemei îl constituia politica externă deci, în contextul legăturilor diplomatice inițiate de Titulescu cu Rusia Sovietică, sancțiunile impuse Italiei fasciste de către Liga Națiunilor pentru agresiunea împotriva Abisiniei și un discurs al lui Mussolini referitor la drepturile Ungariei asupra unor teritorii ale României Mari (de altfel, Mussolini numea Ungaria „marea mutilată” a Tratatului de la Versailles !)

Toate acestea s-au constituit într-un bun prilej pentru Codreanu de a afirma opțiunea politică externă a Mișcării Legionare, contrară liniei tradiționale a diplomației românești, bazate pe sistemul Înțelegerii Balcanice și a Micii Înțelegeri:

„Nu există: Mică Înțelegere, nici Înțelegere Balcanică. Cine crede în acestea, dovedește că n-a înțeles nimic.”

Codreanu indica de asemenea necesitatea combaterii pe orice cale a statului sovietic, pe care nu o vedea altfel decât într-o alianță cu „armatele Crucii”, cu Germania și cu Italia:

„Față în față stau numai două lumi. Sub presiunea lor, în clipa războiului, toate combinațiile diplomatice se vor nărui ca niște castele de carton. Aceste două lumi sunt: Statele revoluțiilor milenare și Bolșevismul anexele sale, care luptă pentru nimicirea neamurilor și pentru prăbușirea civilizației creștine.”

Un alt atac al lui Codreanu a vizat masoneria și iudaismul, responsabile, în opinia sa, de deciziile în politica externă ale lui N. Titulescu, dar și de „ura împotriva ideii naționale și a creștinătății” și „marea prigonire față de tineretul naționalist al Țării.”

Acest memoriu din noiembrie 1936 a marcat diferențele de concepere a politicii externe din partea,pe de o parte, a liderului legionar, iar pe de alta a monarhului . Ultimul ar fi optat pentru alianța tradițională cu Marea Britanie și cu Franța, și nu cu statele revizioniste de extremă dreaptă.

Și totuși, chiar și în urma acestei scrisori, Carol se pare că încă mai spera într-o înțelegere cu Codreanu, ca dovadă fiind atitudinea binevoitoare a monarhului și a guvernului față de înmormântarea legionarilor uciși în Spania. Autoritățile au permis organizarea ceremoniilor prilejuite de funerariile lui Moța și lui Marin, dar anumite evenimente au demonstrat că Mișcarea Legionară nu mai putea fi stăpânită, risca să scape de sub controlul regelui.

Cu ocazia ceremoniilor, Legiunea a dovedit o importantă susținere din partea populației, a afișat cu ostentație forța de care dispunea, iar scandalul diplomatic a ilustrat, în plus,și simpatiile de care se bucura din partea unor regimuri de extremă dreaptă. Pentru Carol a devenit o certitudine faptul că o înțelegere cu Codreanu era de domeniul iluzoriului.

Din acel moment măsurile contra Legiunii s-au succedat cu repeziciune și ele au fost opera unui guvern remaniat, pe 23 februarie 1937, special în acest sens. Însuși Gh.Tătărescu a preluat postul de ministru de Interne și a dat cu acea ocazie asigurări în ceea ce privește ordinea în stat:

„Voi veghea îndeosebi ca sub ministeriatul meu ideea de autoritate să nu sufere nici o știrbire și legalitatea să rămână în permanență biruitoare. […]

Cine va mai lovi va fi lovit de toată asprimea legilor ; cine va mai provoca și tulbura va simți toată povara sancțiunilor necruțătoare.”

Imediat s-a trecut la transpunerea în fapte a acestui discurs: pe 26 februarie au fost desființate căminele studențești universitare, pe 2 martie Universitățile au fost închise până la promulgarea unei noi legi a învățământului. S-a cerut pe 9 martie o condamnare din partea Sf. Sinod asupra Mișcării Legionare, cerere respinsă însă de înalții prelați ortodocși. Pe aceeași dată au fost interzise uniformele, iar pe 17 martie a fost dată noua lege asupra Universităților .

Guvernul încerca în mod vădit să lovească în acea categorie socială ai cărei numeroși membri erau elemente foarte active ale Legiunii, studenții. Măsuri ulterioare au vizat limitarea propagandei legionare: 21 martie, legea privind obligativitatea prestării de muncă ; 11 iulie, interzicerea desfășurării taberelor de odihnă legionare.

În procesele intentate gardiștilor ce se făceau vinovați de acte violente, sentințele nu au mai fost favorabile inculpaților: în aprilie 1937, asasinii lui Stelescu au fost condamnați la muncă silnică pe viață, iar pe 17 mai, același an, conducătorii studenților, implicați în evenimentele antisemite de la Tg. Mureș, au fost condamnați între 1 an și 1 an și jumătate la închisoare.

Codreanu a înțeles schimbarea atitudinii guvernului încă de la începutul lui martie 1937 ; imediat după atentatul contra rectorului Universității ieșene, Traian Bratu, „Căpitanul” a dezmințit implicarea vreunui legionar și chiar a amenințat cu pedepse exemplare pe oricare dintre membrii mișcării sale care ar fi încercat ceva asemănător.

Însuși Carol se felicita în martie, pe 11, pentru noua atitudine contra Legiunii:

„Ce dreptate am avut cu chestiunea energiei, căci am și primit o informație de la Haiduc, care-mi spunea că, dacă până la sfârșitul lunii, nu se va putea produce lovitura de stat a Gărzii de Fier, vor începe cu asasinate, prima pe listă fiind Duduia.”

În aprilie 1937 un scandal a izbucnit în familia regală și el a oglindit perfect delimitarea taberelor în care se aflau legionarii și monarhul. Prințul Nicolae s-a căsătorit în 1931 împotriva voinței familie regale, mai exact a fratelui său și a încercat un șantaj politic contra lui Carol – a acordat sprijin, în calitatea sa de inspector general al armatei, Legiunii. Prințul Nicolae adresase un îndemn ofițerilor din subordinea sa de a se ralia partidului „Totul pentru Țară.”

Pe 9 aprilie, Carol al II-lea a reunit Consiliul de Coroană în urma căruia s-a decis excluderea prințului Nicolae din familia regală, i s-a cerut să se stabilească în străinătate unde urma să primească din partea guvernului României suma de 500.000 lei pe lună.

Imediat după comunicarea deciziei, partidul Totul pentru Țară a elaborat o tactică pentru a contesta această decizie: un manifest ce viza revenirea asupra comunicatului din 9 aprilie, un memoriu adresat regelui trimis și oamenilor politici, ofițerilor superiori, preoților, foștilor demnitari etc., dar și un ordin dat cuiburilor și organizațiilor locale ca la sedii să fie afișate pe pereți fotografii ale prințului.

De asemenea,se pare că Nae Ionescu ar fi propus o soluție ce implica un voiaj al lui Codreanu în străinătate, de fapt în Germania și în Italia, în care să acorde interviuri și să țină conferințe pe teme chestiunii prințului. Codreanu nu era însă convins că sosise momentul unei asemenea acțiuni .

Intelectuali legionari, Alexandru Cantacuzino, Sima Simulescu, I.V. Vojen trebuiau și ei să tipărească o broșură în care să fie dezbătută atât chestiunea Elenei Lupescu,cât și cea a francmasoneriei.

Este clar că afacerea prințului Nicolae s-a dovedit un bun prilej pentru Legiune de a-și desfășura propaganda ce includea clasicele, de pe acum, atacuri la adresa evreilor, camarilei, Elenei Lupescu, și nu în ultimă instanță la adresa regelui, după cum a relevat circulara – comunicat nr. 67 al generalului Cantacuzino – Grănicerul, din data de 11 aprilie 1937:

„Prințul Nicolae s-a căsătorit de 6 ani, cu o româncă creștină din neamul băștinaș al țării și nu trăiește cu o femeie din rasa cu care neamul meu se vrăjmășește pe viață și pe moarte, femei, prin care azi jidanii și jidoviții conduc țara […].

Adevărul este că de 6 ani Prințul Nicolae nu a vrut să se plece în fața doamnei Lupescu și n-a înțeles că femeia sa legitimă și româncă și creștină să devie sluga intrusei venetice.”

O altă măsură a confirmat iremediabila ruptură dintre Carol și legionari când, în mai 1937, prin ordinul de zi al lui Gh. Marinescu, funcționarii de stat nu mai aveau voie să facă propagandă politică . Erau vizați în primul rând preoții și învățătorii dintre care mulți erau gardiști.

În iulie 1937, Carol îl folosea pe Argetoianu ca om de legătură cu Codreanu,căruia îi punea trei condiții pentru o „colaborare sinceră”: încetarea acțiunilor și a propagandei teroriste, eliminarea elementelor radicale din Mișcare și acordarea poziției de educator al tineretului lui Carol: „să-i lase lui, Regelui, educația celor mici, Garda ocupându-se numai de cei mari, de la Serviciul militar în sus.”

Argetoianu l-a informat însă pe rege de impresia defavorabilă pe care o are acesta printre legionari:

„I-am spus că Zelea Codreanu socotește că un abis s-a deschis între Gardă și Rege.”

În octombrie 1937 Carol a decis să-și asume educația celor foarte tineri dintre români și a decis înființarea „Strajei Țării” ce urma să cuprindă „tot tineretul de ambele sexe, pentru băieți de la 7 la 18 ani, iar pentru fete de la 7 la 21 ani”.Carol era „marele străjer”, iar din Consiliul suprem urmau să facă parte patriarhul României, primul ministru, dar și alți miniștri și personalități.

Monarhul încerca să scoată de sub tutela lui Codreanu educația tineretului pe care acesta din urmă o realiza prin intermediul taberelor de muncă, dar și prin organizarea Frățiilor de Cruce. Același Argetoianu a evidențiat eșecul încercării lui Carol chiar în cadrul unei întrevederi cu acesta în noiembrie 1937:

„Se disciplinează tineretul prin formațiunile dependente de Straja Țării și de Educația Premilitară, dar în folosul cui? Unde se varsă acest tineret, disciplinat și militărește pregătit?Merg toți în diferitele noastre partide, dar mai ales în Garda de Fier. Așa încât la urma urmelor, Straja Țării devine o instituție de recrutare pentru Zelea Codreanu.”

De altfel această bătălie declanșată pentru educarea tineretului l-a deranjat foarte mult pe C. Codreanu care putea să piardă cel mai important mijloc de a recruta noi membri pe care să-i formeze ideologic în vederea creării „omului nou”, legionar.

Pactul de neagresiune încheiat între Codreanu, Maniu și Gh. Brătianu, rezultatele din alegerile din decembrie 1937 și numirea guvernului Goga au fost tot atâtea motive pentru ca ura să se adâncească între Codreanu și Carol, iar deznodământul, tragic, s-a consumat prin asasinatul din noiembrie 1938, când Carol al II-lea a ordonat uciderea lui Codreanu și a altor treisprezece legionari.

Conflictul ce i-a opus pe Carol și pe Codreanu era unul inevitabil ; ambii cu personalități foarte puternice, doritori de a instaura regimuri autoritare personale (cu mențiunea că Zelea Codreanu viza un regim totalitar), cu intenții dictatoriale.Acești doi oameni politici nu se vedeau decât lideri, iar de la acest aspect a pornit și ruptura definitivă, consfințită în februarie 1937. Codreanu a fost cel care a relatat totul lui Z. Boilă într-o întâlnire din martie 1937:

„Regele mi-a cerut să-l proclamăm <<căpitanul mișcării>>, eu voi fi locotenentul său și mă va numi șeful guvernului.[…]în ceea ce privește chestiunea șefiei noi considerăm pe rege ca un factor suspus, arbitru peste noi toți, dar nu-l puteam considera un șef de mișcare sau partid, că legionarii mi-au jurat mie credință și nu altuia, că această credință, acest atașament nu poate forma obiect de traficare politică.”

De altfel, chiar Codreanu afirma în acea conversație cu omul de încredere al lui Maniu, referindu-se la el și la Carol al II-lea:

„Două săbii nu încap într-o teacă…”

Relația politică dintre Codreanu și Maniu. Încheierea pactului electoral de neagresiune.

În perioada interbelică românească nu putea exista o apropiere politică mai paradoxală decât cea dintre Mișcarea Legionară și PNȚ. Deosebirile dintre cele două erau multiple și au fost enunțate chiar de către unul dintre liderii țărăniști, I. Maniu; existau puncte de vedere antagonice în problema democrației, în cea a politicii externe, a antisemitismului, dar și în ceea ce privea desfășurarea luptei politice.

Și totuși, în pofida acestor numeroase diferențe de natură ideologică, o apropiere s-a produs, iar platforma politică în baza căreia a fost posibil acest fapt, a constituit-o poziția anticarlistă atât a lui Codreanu, cât și a lui Maniu.

O simpatie a lui Codreanu pentru Maniu exista încă din 1935, când se pare că au avut loc și primele contacte politice între Mișcarea Legionară și politicianul de la Bădăcini . Cert este că în noiembrie 1935, „Căpitanul” a luat poziție vis-à-vis de denigrarea lui Maniu într-un articol al ziarului „Porunca Vremii”, considerat apropiat Legiunii.

În circulara nr. 10, de pe 26 nov. 1935, Codreanu menționa că Maniu, deși „ne este adversar […], după dogma legionară nu ne este permis a ne purta fără onoare cu nici un adversar.”

Miezul luării de poziție a lui Codreanu era însă altul: amintitul ziar reproșase lui Maniu repetatele atacuri la adresa Monarhiei, în fapt asupra lui Carol al II-lea și a camarilei, iar liderul legionar a ținut să clarifice lucrurile, exprimând astfel și poziția sa:

„Pentru respectul adevărului, însă să se știe de toți că Domnul Maniu atacă nu pe Rege, ci vâscul din jurul său, care omoară pe Rege și nimicește Monarhia românească.”

Legăturile stabilite în toamna acelui an nu au evoluat însă, datorită deciziilor luate în Congresul studențesc de la Tg. Mureș, când mai mulți politicieni țărăniști au fost vizați pentru a fi pedepsiți de către Echipele Morții. Astfel discuțiile au fost sistate.

După ce ruptura dintre Carol și Codreanu a devenit evidentă, Căpitanul s-a orientat spre închegarea unei opoziții politice față de monarh și guvernul Tătărescu. În această opoziție, un rol important ar fi trebuit să-l aibă Maniu, ceea ce l-a determinat pe Codreanu să inițieze noi convorbiri cu politicianul țărănist. S-a încercat luarea legăturilor prin intermediul unui om de încredere al lui I. Maniu, Zaharia Boilă. Pe 11 martie 1937 a avut loc prima întrevedere între Codreanu și Boilă Z., în urma căreia legionarul a aflat, cu stupoare, că Maniu era plecat din țară. Codreanu nu a renunțat însă la planul său și a insistat ca o scrisoare să-i fie trimisă printr-un alt țărănist, Aurel Leucuția care urma să plece la Viena. În discuția ce a urmat cu Boilă, Codreanu a dezvăluit intenția regelui de a-l suprima, decizie pe care Carol ar fi luat-o în urma unei întâlniri cu Codreanu, ocazie cu care Căpitanul ar fi refuzat propunerea lui Carol de a deveni șeful Mișcării Legionare. Întâlnirea ar fi avut loc în casa lui Malaxa, prin februarie 1937.

Rațiunea pentru care Codreanu vroia alianța cu Maniu se baza pe această teamă de monarh:

„Cred că dacă regele ne știe aliați nu va îndrăzni să se atingă de noi.”

Z. Boilă i-a înfățișat însă interlocutorului său impedimentele unei apropieri de PNȚ și de Maniu în special: anume slăbirea poziției lui Maniu în cadrul partidului al cărui președinte nu mai era, înlocuit fiind de Mihalache, adversar al Gărzii, iar ca secretar general V. Madgearu, tot cu o poziție net antilegionară.

Codreanu ar fi fost însă dispus să revizuiască chiar și aceste decizii, pentru a face posibilă o alianță cu Maniu:

„Condamnările acelea n-au decât un sens teoretic sau dacă vroiți simbolic. De altfel, asupra lor vom putea reveni.”

Răspunsul lui I. Maniu, aflat în străinătate, a întârziat, dar, după trei luni, Z. Boilă a fost chemat la Karlsbad și s-a întors cu următoarea comunicare pentru Codreanu:

„Comunică lui Codreanu că acum nu ne putem întâlni. Chestiunea nu este actuală. Dar la toamnă situația se va schimba radical și atunci ne putem vedea.”

Apropierea dintre Codreanu și I. Maniu a dus în mod automat la dereglarea raporturilor existente între Mișcarea Legionară și Vaida-Voevod, președinte al partidului „Frontul Românesc”. Pe 15 martie 1937, Codreanu s-a întreținut cu D. R. Ioanițescu, apropiat de Vaida –Voevod și i-a explicat acestuia încercarea de a lua legătura cu Maniu. Codreanu a dat asigurări că nu se dorea din partea Legiunii ruperea acordului cu Vaida și că nu a fost încheiată nici o înțelegere cu Maniu, ci doar s-a constatat o „similitudine de situații în ceea ce privește chestia constituțională.”

În cursul lunii iunie 1937, Codreanu a încercat în zadar să obțină o întrevedere prin intermediul preotului Dumitrescu-Borșa și al lui D. R. Ioanițescu cu Vaida. „Liderul Frontului Românesc” a motivat decizia sa prin politica ambiguă a lui Codreanu: „după ce va declara categoric că merge pe linia națională monarhică, sau pe linia constituționalismului democratic. Și cu una și cu alta, nu se poate.”

Imediat după ce a aflat atitudinea lui Vaida, Codreanu s-a declarat a fi nemulțumit, iar despre acordul existent între partidul său și Front a anunțat că „va cade [în] desuetudine”.

În iulie 1937, Legiunea a optat deschis pentru Maniu în defavoarea lui Vaida, iar Codreanu a explicat aceasta unui membru al „Frontului Românesc” din Oradea care solicita ajutor în alegerile locale, profesorul Apostolescu:

„Cu respect trebuie să constat însă că dl. Vaida […] nu-mi poate sta în ajutor împotriva forțelor care s-au pus să mă nimicească. Să ne extermine pe toți. Nu poate să ne ajute pentru că n-o fi având suficientă trecere în această chestiune.

Și atunci, cu toată dragostea și respectul pentru dl. Vaida, sunt nevoit să-mi caut aliați cu cari să mă pot apăra, împotriva forțelor care vor să mă extermine cu întreaga Mișcare Legionară.

Aceste forțe sunt acelea vizate de dl. I. Maniu. Și pe el, personal, vor să-l extermine.”

Am insistat mai mult pe acest subiect al relației politice Codreanu-Vaida, tocmai pentru a înțelege mai bine modalitatea în care liderul Mișcării Legionare a gândit alianțele politice în vederea alegerilor din decembrie 1937. Dacă ar fi trebuit respectate afinitățile de natură ideologică, atunci cu siguranță partidul „Totul despre Țară” ar fi figurat într-o alianță cu Frontul Românesc ori cu PNC . Codreanu a acordat însă mai mare importanță combaterii guvernului Tătărescu și a lui Carol al II-lea, iar aceasta nu putea să-i ofere decât colaborarea politică cu aripa manistă a PNȚ.

Luna noiembrie 1937 s-a dovedit a fi capitală pentru soarta PNȚ, deoarece trei evenimente au fost consemnate în acea perioadă: refuzul lui Mihalache de a prelua postul de prim-ministru, preluarea președinției partidului de către I. Maniu spre sfârșitul lunii, semnarea pactului electoral de neagresiune dintre PNȚ, PNL Gh. Brătianu și TPȚ. Toate aceste trei evenimente au fost într-un raport de interdependență.

Pe 12 nov. 1937 Carol al II-lea a acordat lui I. Mihalache 24 de ore pentru a forma un guvern național –țărănist, însă cu o colaborare cu Frontul Românesc. Pentru a comunica decizia sa, Mihalache a convocat biroul PNȚ în seara aceleiași zile, dar ideea colaborării cu Vaida nu a încântat pe politicienii țărăniști care au refuzat, prin urmare, propunerea. A doua zi, Carol a comunicat președintelui PNȚ că nu este dispus să cedeze la convocarea lui Vaida la guvernare.

PNȚ a decis atunci întrunirea delegației permanente a partidului în vederea luării unei hotărâri, dar din nou colaborarea cu Vaida a fost respinsă.

Mihalache, conștient că nu mai putea gestiona criza din interiorul PNȚ (la ultima întrunire, cea a delegației permanente, grupul centriștilor a pledat pentru colaborare cu Vaida: Călinescu, Gafencu), dar și datorită poziției lui Carol (regele a pus special condiția de colaborare, deoarece cunoștea opoziția dintre Vaida și PNȚ, Vaida părăsise de altfel PNȚ în 1935), a decis să-și depună mandatul din fruntea partidului, pentru a face loc lui I. Maniu,a cărui poziție față de Carol era cunoscută tuturor.

În fapt, Carol nu dorea un guvern țărănist,deoarece „aceasta ar fi însemnat o reîntoarcere la principiile democratice”, tocmai de aceea a pus condiții inacceptabile lui Mihalache: colaborarea cu Vaida, păstrarea în afara formulei cabinetului a lui N. Lupu și a lui V. Madgearu, introducerea oamenilor de încredere ai regelui.

Noua direcție a PNȚ a fost consfințită pe 22 noiembrie 1937 în cadrul Comitetului Executiv, atunci când I. Mihalache l-a propus la președinția partidului pe Maniu. Acesta din urmă a acceptat, nu înainte de a pune anumite condiții: să fie în asentimentul tuturor membrilor țărăniști, să dispară curentele politice din partid și să fie îndepărtate pozițiile stângiste din cadrul „noilor ideologii” ale PNȚ .

Orientarea țărăniștilor era la acea dată clară prin numirea lui Maniu la președinția PNȚ: opoziția față de orice încercare aparținând lui Carol de a introduce un regim autoritar personal. Însuși Mihalache recunoștea că Maniu era cel mai indicat din partid pentru a rezolva problemele politice.

I. Maniu avea în acel moment puterea de a face pasul pe care Codreanu pledase încă din martie 1937 ; alianța contra lui Carol.

Pe 25 nov. 1937 a fost semnat, așadar, pactul de neagresiune între partidele politice PNȚ, PNL GH. Brătianu și „Totul pentru Țară”, în vederea unei garantări a corectitudinii alegerilor ce urmau să fie organizate de liberali în decembrie 1937:

„Se încheie între partidele subsemnate o înțelegere de a apăra libertatea și de a asigura corectitudinea alegerilor.

Aceste partide încheie pentru timpul alegerilor actuale, în vederea scopului propus, un pact de neagresiune.

Pactul de neagresiune înseamnă înconjurarea actelor și limbajului de violențe și de denigrare dar nu împiedică afirmarea ideologiilor proprii și discuția de bună credință

Se va adresa un cuvânt de chemare și celorlalte partide, să se alăture acestei înțelegeri.

O comisie comună va stabili modul de procedare și demersurile care vor trebui puse în aplicare în cazul infracțiunilor ce ar fi să se producă.”

La acel pact a aderat și C. Argetoianu, președintele unei mici grupări politice „Uniunea Agrariană”, deși acesta era convins că actul nu avea „nici o valoare practică”.

Atât Codreanu, cât și Maniu, au trebuit să depună eforturi serioase pentru a explica pactul de neagresiune membrilor partidelor lor. Existau de altfel numeroși contestatari atât în TPȚ, cât și în PNȚ, care reproșau ideologia celeilalte părți.

Încă din martie 1937, Codreanu a explicat fruntașilor intelectuali legionari strategia sa politică pentru anul în curs ce folosea contacte politice cu alte grupări, eventual de la cele cu o atitudine contestatară față de Carol:

„Ca să-mi conduc barca mea la liman […], nu trebuie să surprindă pe nimeni că merg de la dl. Vaida până la dl. Maniu, asta însă nu înseamnă că eu închei un acord cu Maniu sau că voi duce vreo luptă comună cu partizanii d-sale.”

În aceeași întrevedere din 26 martie 1937, Codreanu miza pe sprijinul „de la acei cari au cunoscut atitudini de frondă contra Coroanei”, cu atât mai mult cu cât în opinia Căpitanului, „El [regele Carol n.a.] trebuie să fie tras la răspundere” pentru „desfășurarea evenimentelor interne.”

Aceeași poziție a avut-o Codreanu și în vara lui 1937, când a delegat comandanți legionari din provincie să instruiască mai ales legionarii din Ardeal în ceea ce privește atitudinea față de Maniu ori față de Vaida. Urma să li se arate membrilor mișcării că exista un acord încheiat cu Vaida în mai 1936, iar față de Maniu existau raporturi de prietenie și puncte de vedere comune „în ceea ce privește atitudinea față de cercurile din jurul Palatului”.

După semnarea pactului electoral, cu toate pregătirile prealabile ale lui Codreanu în vederea legitimării deciziei sale, „la sediul TPȚ domnea o atmosferă apăsătoare și penibilă în urma acordului”. Numeroase scrisori sosite la sediul central din București ilustrau nedumerirea legionarilor din provincie:

„Ce să spunem oamenilor când ne acuză că până eri combăteam pe jidovi și țărăniști, iar acum îi acoperim?”

Codreanu a căutat să clarifice totul imediat după semnarea pactului, atunci când, pe 26 nov. 1937, a avut loc la sediul central o adunare a fruntașilor legionari, iar „Căpitanul” a asigurat că pactul „nu privește decât garantarea libertății alegerilor”.

Declarații asemănătoare au apărut și în presa de orientare gardistă,pe 29 nov. 1937, atunci când, în ziarul „Buna Vestire”, a fost publicat un interviu cu C. Codreanu. Erau subliniate absența „caracterului agresiv” al pactului, dorința de a realiza „libertatea, legalitatea și corectitudinea alegerilor”, dar și „introducerea unor raporturi de omenie,de civilizație,de bună cuviință și de bună credință între partide”.

Ca o garanție a faptului că pactul nu avea implicații asupra ideologiilor partidelor semnatare, Codreanu a invocat atitudinea neschimbată a Legiunii față de N. Titulescu, membru al PNȚ:

„Nu este adevărat că dl. Maniu mi-ar fi cerut să-mi schimb părerile asupra d-lui Titulescu […] În ce privește părerile mele și ale întregului tineret legionar al României ele sunt cunoscute, afișate și neschimbate.”

Atitudinea favorabilă lui Maniu s-a răspândit și în mediile studențești legionare care îl găseau pe politicianul țărănist ca unic om de caracter, iar împreună cu Mișcarea Legionară ar putea regenera moral țara de „sus în jos”.

Mai greu a fost pentru Maniu să-și convingă partizanii de oportunitatea încheierii pactului electoral cu o organizație antidemocratică și antisemită. Opoziția era cu atât mai mare cu cât PNȚ era fragmentat în mai multe grupări, iar investirea lui Maniu la președinția partidului nu a atenuat în nici un fel lipsa de unitate de opinii ale membrilor PNȚ.

Existau trei curente politice: curentul de stânga ce-i avea ca reprezentanți pe dr. N. Lupu și pe V. Madgearu, antifasciști ; gruparea centriștilor, A. Călinescu, M. Costăchescu, G. Gafencu, antilegionară, dispusă la o colaborare cu Carol și gruparea „intransigenților” a lui Maniu, ce dorea să împiedice orice proiect anticonstituțional al lui Carol și dispusă în acest sens la orice colaborare, inclusiv cu Codreanu.

În virtutea acestor concepții politice asupra rolului monarhului Carol s-au cristalizat și pozițiile țărăniștilor asupra pactului electoral. Astfel, membri importanți ai Comitetului executiv ai PNȚ, precum N. Lupu, V. Madgearu ori A. Călinescu, nu s-au declarat de acord cu noua orientare a partidului.

Cu ocazia procesului intentat lui Codreanu un an mai târziu, Maniu a explicat motivele pentru care a încheiat pactul electoral de neagresiune. Pe de o parte, Maniu aprecia calitățile lui Codreanu: „sinceritatea în acțiune, consecvență și tenacitate, calități care se găsesc atât de rar în viața noastră politică și la conducătorii vieții publice.” Au existat însă și motive „de natură politică”, ce țineau de un program comun politic de „respectare a demnității naționale” ceea ce „prin numirea D-lui Tătărescu ca prim –ministru s-a atins grav”. Maniu a încercat apoi să explice și caracterul anticarlist al pactului: „De asemenea suntem de acord că într-un stat monarhic constituțional contractul între coroană și Națiune trebuie să fie direct și netulburat de imixtiunea factorilor nerăspunzători”. La opoziția președintelui completului de judecată (procesul avea loc în septembrie 1938, în plin regim autoritar al lui Carol al II-lea), Maniu a reformulat și a admis doar platforma împotriva camarilei a respectivului pact:

„Am fost de acord cu Dl. Codreanu că trebuie înlăturată camarila.”

Prin încheierea pactului electoral din noiembrie 1937, Mișcarea Legionară a fost singura forță politică ce a avut numai de câștigat. Codreanu a asigurat partidului său o anumită respectabilitate prin pactul cu un partid politic democratic și destul de puternic, în ciuda numeroaselor curente de opinie din interiorul său.

Pactul electoral a produs o mare confuzie în rândul votanților, iar rezultatele scrutinului au demonstrat aceasta cu prisosință. PNȚ, care obținuse un scor foarte bun în alegerile județene din mai 1937, chiar peste PNL, a scăzut mult în alegerile din decembrie 1937. Nu-i mai puțin adevărat că la alegerile județene TPȚ nu a participat, ceea ce a influențat rezultatele electorale.

I. Maniu nu și-a atins scopul prin încheierea pactului, deși la procesul lui Codreanu a declarat contrariul: „a fost cazul să ne dăm mâna, pentru a face ca națiunea să respingă această încercare de a izbi în demnitatea națională. [guvernul Tătărescu]. Am reușit.” Într-adevăr, în urma alegerilor guvernul liberal al lui Tătărescu a pierdut puterea, dar aceasta i-a prilejuit șansa lui Carol de a grăbi instaurarea regimului său personal, folosind pentru două luni un partid fără mare putere politică, PNC-ul.

Se poate spune deci fără riscul de a greși că semnarea pactului electoral de neagresiune a fost o eroare politică a lui Maniu deoarece a favorizat în fapt ascensiunea unei grupări ce urmărea, de fapt, instaurarea propriului regim totalitar.

Însuși semnarea pactului i-a permis lui Carol să-și legitimeze propriile acțiuni de instaurare a regimului său personal, dar și să-și verifice anumite declarații cu privire la imoralitatea clasei politice (paradoxal, la adresa unor oameni considerați ca singurii politicieni incoruptibili interbelici, Maniu și Codreanu !)

„În tot cazul, aspectul oricărei înțelegeri politice între partide atât de diametral opuse ca program și metodă a fost și așa o lipsă de etică, care în mentalitatea politicienilor nu conta. Nevoia de a împiedica pe un rival să aibă succes și de a lovi într-un inamic, în speță eu, sub scuza liberală ; justifică orice manevre, orice acuplare hibridă și împotriva naturii. Poate, dacă Maniu n-ar fi făcut acest gest, în care, prea vădit, a voit să facă șah regelui, aș fi fost bine dispus către el și ai lui.”

Poate singura realizare a pactului a fost că alegerile din decembrie 1937 au fost mult mai libere decât alte asemenea evenimente anterioare, oricum mult prea puțin pentru a putea fi justificat în vreun fel…

Alegerile generale din decembrie 1937

Din decembrie 1933, Mișcarea Legionară nu a mai fost implicată în mecanismul alegerilor, iar forța ei electorală nu a mai putut fi dezvăluită în nici un fel autorităților. În iarna lui 1933 Garda de Fier a fost desființată și nu a putut participa la alegeri, iar în vara lui 1937, cu prilejul alegerilor locale partidul „Totul pentru Țară”, din propria voință, a preferat să se pregătească mai degrabă pentru scrutinul electoral ce urma să aibă loc în decembrie, același an.

Întregul efort al Mișcării Legionare în anul 1937 a fost canalizat în vederea obținerii unui cât mai bun rezultat în alegerile generale. Experiența politică din iarna 1933 s-a dovedit într-un fel a fi traumatizantă pentru gardiști, astfel încât aceștia au urmărit să nu mai facă aceleași greșeli ca în trecut. Codreanu a impus adepților săi o nouă strategie politică: de a nu se răspunde cu violență la măsurile guvernului:

„Conducătorii organizațiilor TPȚ au dat instrucțiuni ca toți legionarii cu atribuții de conducere să evite orice incidente cu organele de guvernământ și de siguranță și să nu angajeze cu nimic legiunea spre a nu da pretext guvernului să distrugă organizațiile legionare”

Pregătirile lui Codreanu pentru alegeri au vizat o cât mai eficientă organizare a TPȚ, o nouă concepție în ceea ce privește selecția membrilor, dar și o neobosită campanie propagandistă în favoarea „cămășilor verzi.”

Pentru a elimina din Mișcare orice elemente ce ar fi afectat unitatea ei, Codreanu a luat decizii extrem de drastice. Astfel, trei organizații județene au fost desființate:cele din județele Bălți, Roman și Vaslui în iulie 1937. Chiar „Căpitanul” a fost cel care a enumerat motivele sancțiunilor:

„Pentru că cu toate sforțările vechiului șef cât și a noului șef de județ, temeliile puse sunt cu mult prea slabe pentru a putea înălța pe ele o puternică și nebiruită mișcare legionară. Neînțelegeri, desbinări, certuri denotă lipsa de credință, de dragoste, de înțelegere și de capacitate.”

Măsuri în vederea reorganizării TPȚ fuseseră luate încă din decembrie 1936, iar ele vizau desființarea spiritului politicianist, pentru ca șefii de județe legionari să nu devină atotputernici, accesul tuturor legionarilor la școala de comandant, înnoirea puterii ofensive a organizației. Astfel, la un an, structurile de conducere județene ale TPȚ urmau să fie înlocuite. Fiecare nou șef de județ trebuia să urmărească crearea unei atmosfere de „unitate, armonie”.Tot prin ordinul semnat pe 29 dec. 1936 de către Codreanu, au fost menționate județele ce urmau să figureze fără șefi: Soroca, Bălți, Fălciu, Durostor, Sălaj, Ciuc, Odorhei, Trei Scaune, toate cu foarte puțini aderenți legionari.

În aceeași idee, Codreanu a interzis cu strictețe pătrunderea în Mișcarea Legionară a liberalilor și a cuziștilor(cu precădere a primilor), deoarece le-ar fi fost foarte greu să se adapteze cerințelor Legiunii:

„oameni trăind într-o anumită mentalitate cu foarte mare greutate se pot adapta mentalității legionare”.

Din rațiuni electorale, decizia a fost anulată pentru o lună de zile, în intervalul 30 nov.-30 dec. 1937.

„Luna care urmează se pot încrie și vor putea deveni legionari și cuziștii și liberalii, în afară de acei cari au atacat ei personal Legiunea.”

Bineînțeles că declarația lui Codreanu nu dezvăluia adevăratele motive, de natură electorală, ale deciziei sale, ci erau invocate calitățile morale ale noilor membri:

„Am luat această hotărâre pentru că știu că e ușor să te înscrii la cineva când îl aplaudă toată lumea. Eu vreau să văd în aceste vremuri când sunt atacat, cine bate la ușa casei mele”.

Partidul „Totul pentru Țară” s-a implicat major și în alegerile locale din primăvara-vara 1937, legionarilor le-au fost trimise instrucțiuni de la centru în legătură cu partidele ce trebuiau votate. Astfel, opțiunile voturilor legionare s-au îndreptat, „de la caz la caz”, spre vaidiști sau spre liberalii georgiști, iar electoratul a fost pregătit propagandistic împotriva regelui Carol, „răspunzător de actuala situație din țară.”

Au existat cazuri de membri ai TPȚ arestați pentru virulența acțiunilor propagandistice în județul Hotin.

Un bilanț general al propagandei „arhanghelilor”legionari pentru anul 1937, dat publicității în noiembrie, de către Codreanu, enumera 64 de șantiere, 231.363 Km de marș, 151.333 prezențe la instruire.

În toamnă, campania electorală a TPȚ a debutat mai devreme; încă din septembrie – octombrie, legionarii au pus în mișcare teribilul aparat propagandistic al Gărzii.

Legionarii au folosit, cu mult succes, manifestele electorale, dintre care unele erau cu adevărat de mare efect. Aceste manifeste puneau accent mai ales pe impactul vizual al imaginilor (fotografii ale lui Codreanu, Codreanu citind pe malul mării, legionari muncind la Carmen Sylva cu „Căpitanul” în frunte ori la construirea unor biserici, luptători legionari cu crucea în mâna stângă și cu sabia în cea dreaptă). Altă serie de manifeste gardiste puneau accent pe mesajul verbal, pe versurile atașate fotografiilor. De exemplu, un manifest care înfățișa un grup de legionari ce aveau în frunte pe Alexandru Cantacuzino, cu următorul text:

„Nu-i o furtună nebună

Nu-i ploaie de foc

Să-i oprească pe loc.”

Majoritatea manifestelor aveau culoarea verde, dar existau și exemplare alb-negru, atunci când acestă combinație putea spori efectul.

Centrul legionar a acordat mare atenție acestui instrument de propagandă, cu atât mai mult cu cât fondurile Legiunii nu permiteau o mare risipă. Manifestele trebuiau așezate în locurile cele mai vizibile, dar în același timp protejate, iar răspândirea lor în toată țara era necesar să fie uniformă.

În octombrie 1937 între legionari și autorități au existat incidente în urma marșurilor „cămășilor verzi”, iar conducerea TPȚ a decis înlocuirea acestei forme de propagandă cu adunările legionare. Aceste adunări trebuiau făcute, cel puțin în mediul rural, după un anumit plan: legionarii trebuiau să vină separat, în căruțe, fără a forma convoaie, prin mai multe puncte. Peste două sute de legionari trebuiau să participe, iar în cazul în care autoritățile li se opuneau, participanții trebuiau să reacționeze, dar să nu recurgă „la asasinat”.

Centrul legionar a știut să se adapteze oricăror situații grele, a știut să foloseascăîn propriul scop anumite măsuri ale autorităților. Un exemplu edificator în acest sens l-a constituit vara lui 1937: lui Codreanu i-a fost interzisă organizarea taberelor de muncă și de odihnă. Conducerea TPȚ a decis însă ca legionarii ce nu mai puteau participa la tabere, să fie folosiți la extinderea organizației, prin înmulțirea cuiburilor legionare.

Mare efect în propaganda legionară aveau acele convertiri realizate prin membrii legionari ce luau contact cu semeni din aceeași categorie socială: studenții legionari buni atrăgeau studenți independenți, la fel intelectuali, liber profesioniștii încadrați în cuiburile din Centrul-Răzleți, muncitorii legionari de la STB.Chiar și „la concentrările și manevrele regale”, membrii TPȚ făceau propagandă printre soldați.

Au existat numeroase reviste, publicații de orientare legionară care prin materialele publicate au fost utilizate în propaganda electorală din 1937, așa cum a relevat, pe 23 nov. 1937, cotidianul „Buna Vestire”:

„”Anunțăm pe șefii de județe că în vederea campaniei electorale pot utiliza următorul material de propagandă:

a)Plăci de patefon legionare

b)Reviste cu preț redus: „Libertatea”, „Omul nou”, „Glasul strămoșesc”, „Ideia românească”, „Însemnări sociologice”, „România creștină”, „Rânduiala”, „Iconar”.

Din strategia electorală a TPȚ nu au lipsit declarațiile electorale, iar una dintre acestea a făcut cu adevărat furori în mass-media timpului. Pe 30 noiembrie, Codreanu a convocat gazetarii și a realizat un scurt expozeu al programului său electoral, prezentat antagonic cu cel al președintelui P.N.Ț., I. Maniu.

Codreanu a abordat atât politica externă, cât și domeniul politicii interne. Liderul legionar a exprimat din nou atașamentul său ideatic la statele „revoluțiilor naționale” și a contestat întregul sistem diplomatic în care statul român era, la acea dată, integrat:

„Eu sunt contra marilor democrații ale Occidentului, eu sunt contra Micii Înțelegeri, eu sunt contra Înțelegerii Balcanice și n-am nici un atașament pentru Societatea Națiunilor în care nu cred.

Eu sunt pentru o politică externă a României alăturea de Roma și Berlin. Alăturea de Statele revoluțiilor naționale. În contra bolșevismului […] În 48 de ore după biruința Mișcării Legionare, România va avea o alianță cu Roma și cu Berlinul…”

Declarația politică a lui Codreanu a mai inclus punctul de vedre antisemit al partidului TPȚ, „justiția fără toleranță” față de minoritari:

„nu există nici o justiție ca să ne oblige a împărți drepturile noastre de stăpânire și de conducere a țării, cu jidanii.”

Ultima parte a expunerii exprima, încă o dată, ura legionarilor față de omul politic (fost ministru de externe până în august 1936) N. Titulescu, candidat pe listele țărăniștilor, nou motiv de dispută cu PNȚ-ul, în ciuda încheierii pactului de neagresiune:

„Întreaga tinerime se va prezenta în județele în care va candida și se opune din toate puterile la intrarea acestui om în politica internă a țării.

Cu N. Titulescu nu putem încheia decât un pac de agresiune”

Prin declarația sa C. Z. Codreanu a urmărit să elimine confuziile pe care pactul electoral de neagresiune le-a generat; a afirmat principalele puncte ale programului politic legionar prin accentuarea diferențelor față de un partid opus ideologic, PNȚ. Se poate spune că mesajul se îndrepta, cu precădere, spre legionari și simpatizanții lor, pentru ca aceștia să înțeleagă că doctrina partidului nu avusese deloc de suferit,în vreun fel, de pe urma pactului de neagresiune.

Campania electorală a TPȚ a cunoscut un singur moment de întrerupere, în aparență doar, cu prilejul organizării funerariilor președintelui partidului, gen. Gh. Cantacuzino. A doua zi, pe 10 oct. 1937, în „Buna Vestire” a apărut un ordin al lui C. Z. Codreanu care cerea „suspendarea oricăror întruniri sau manifestări electorale […] pe un termen de șapte zile.”

În fapt, lucrurile au stat exact invers, ceremonia înmormântării lui Cantacuzino fiind folosită pentru „manifestare politică”, așa cum dinainte prevedea C. Argetoianu.

Generalul a fost înlocuit la președinția partidului TPȚ de către inginerul Clime, unul dintre voluntarii din războiul civil spaniol.

Per ansamblu, campania electorală a gardiștilor a contribuit din plin, prin eficacitatea și varietatea mijloacelor propagandistice utilizate, la creșterea popularității Mișcării Legionare înaintea alegerilor din decembrie:

„curentul pentru Garda de Fier e formidabil, și în Oltenia și în Banat. Satele sunt pline de tineri și de studenți care trec cântând și singura lor propagandă verbală e:<<dreptate și omenie>>.Apoi scurte lozinci cu semnul partidului TPȚ sunt lipite pe toate gardurile, pe toți pomii și pe toți stâlpii telegrafici de-a lungul șoselelor. Ieri, […] a trecut cu personalul prin Severin un vagon […] plin cu legionari care cântau în cor, și toată lumea căsca gura.”

Astfel stăteau lucrurile în luna decembrie, în descrierea aceluiași C. Argetoianu…

În fața opoziției crescânde a partidului TPȚ, dar și a PNȚ, și a PNL-Gh. Brătianu, guvernul Tătărescu, se pare la inițiativa lui Carol al II-lea, a încheiat cartelul electoral dintre PNL și „Frontul Românesc”, pe 17 noiembrie 1937.

Măsuri în ceea ce privește campania electorală și alegerile au fost luate în mod expres, în prima parte a lunii decembrie: pe 4 decembrie, o circulară emisă către prefecți în legătură cu menținerea ordinii publice, pe 11 decembrie, interzicerea oricăror manifestații de stradă pe raza Corpului al II-lea de Armată. Nu au lipsit măsuri populiste precum: mărirea salariilor unor anumite categorii de funcționari publici, majorarea pensiilor și o nouă lege a conversiunii datoriilor agricole.

Primul-ministru Tătărescu căuta astfel să anuleze entuziasmul populației pentru opoziția politică, mai ales pentru Mișcarea Legionară, cu atât mai mult cu cât spera ca prin organizarea alegerilor, să obțină voturi și pe căi mai puțin ortodoxe, așa cum era „tradiția”electorală interbelică.

Tocmai de aceea, TPȚ a acordat o foarte mare atenție supravegherii corectitudinii alegerilor, iar în acest sens liderii legionari au luat măsuri practice. Centrul legionar a ordonat formarea unor echipe de supraveghere, „în înțelegere cu șefii de secții ai țărăniștilor, georgiștilor […]cu menirea de a controla îndeaproape mersul alegerilor, de a veghea să nu se strecoare agenți guvernamentali care să voteze în mai multe secții.”Conlucrarea dintre delegații legionari, țărăniști și georgiști urma să fie esențială, iar pe 20 dec. aceștia urmau să se întâlnească la secții înaintea orei șapte dimineața.Fiecare secție de votare trebuia să aibă participarea unui avocat legionar.

Legionarii au stabilit ca echipele însărcinate cu paza alegerilor să fie situate la „cel mult 300 metri distanță de localul de vot”.

Delegații legionari la secțiile de votare aveau datoria de a părăsi printre ultimii sălile de votare, pentru a evita astfel orice ilegalități, iar sarcina partizanilor legionari era de a-i ajuta în cazuri de forță majoră.

Partidul TPȚ a fost foarte pregătit pentru alegerile din decembrie 1937, iar membrii săi au fost instruiți pentru a putea semnala abuzurile autorităților. Se pare că a existat și o instruire din partea Contenciosului legionar, avocații legionari au dezvăluit metodele legale membrilor de rând pentru ca aceștia să poată reacționa față de samavolniciile autorităților.

Pe 20 decembrie 1937 secțiile de votare au fost deschise, iar a doua zi, la 6 dimineața, C. Argetoianu avea primele informații de la „un prieten de la Ministerul de Interne” care credita cu 32% voturi guvernul, 22% Legiunea și 18% național – țărăniștii. Ulterior orice informație a fost sistată, dar era clar, chiar și pentru liberali, că pragul de 40% de voturi era foarte greu de depășit.

Într-adevăr, rezultatele scrutinului electoral au confirmat acea presupunere. Din cei 4,64 milioane alegători înscriși, au votat doar 3,07 milioane, în următorul fel:

45.565 de voturi au fost anulate (1,48%).

În virtutea acestor scoruri electorale, s-a calculat numărul mandatelor fiecărui partid „proporțional cu procentul de voturi”, după ce în prealabil s-au scăzut voturile obținute de grupările politice care nu au întrunit un procent de 2% și voturile anulate, deci un total de 257.487 voturi.Distribuirea celor 387 mandate pentru Adunarea Deputaților s-a făcut în felul următor:

PNL 152 mandate

PNȚ 86 mandate

TPȚ 66 mandate

PNC 39 mandate

P.MAGHIAR 19 mandate

PNL-Gh. BRATIANU 16 mandate

P.Ț.RADICAL 9 mandate

Partidul „Totul pentru Țară” a decis ca județul Covurlui să aibă două mandate, iar alte 64 de județe câte un mandat, cu excepția județului Năsăud. N-au intrat în calcul nici județele Cetatea Albă, Ciuc, Fălciu, Roman, Trei Scaune, Vaslui, toate cu rezultate electorale foarte modeste, sub 3,5%.

Pentru alegerile din 1937 Legiunea a avut forța politică de a prezenta liste în toate cele 72 de județe ale țării, ceea ce demonstra extinderea organizației lui Codreanu pe teritoriul întregii țări. De altfel, în alegerile din 1931, Garda de Fier a depus liste în 17 județe, în 1932 în 36 de județe, iar în 1933 în 67 de județe.

Clasamentul rezultatelor electorale ale TPȚ pe județe arată următoarea configurație, în partea sa superioară:

COVURLUI 35,93%

NEAMȚ 35,79%

CÂMPULUNG 32,85%

ARAD 32,73%

RĂDĂUȚI 32,40%

TECUCI 27,96%

R.SĂRAT 27,11%

PUTNA 26,75%

Listele partidului TPȚ au fost pe primul loc în județele Covurlui, Neamț, Arad și Rădăuți și pe locul secund în 17 județe: Brașov, Brăila, Cahul, Câmpulung, Dolj, Gorj, Hunedoara, Ialomița, Năsăud, Putna, R. Sărat, Severin, Sibiu, Suceava, Tecuci, Timiș-Torontal, Turda și în Municipiul București.

În general distribuția voturilor a fost uniformă, astfel TPȚ a avut numeroase voturi în diferite zone ale țării (peste 10%) ; rezultate foarte slabe au fost înregistrate în nord-estul Moldovei, nordul Basarabiei -fiefuri electorale ale PNC, dar și în zonele populate de minorități naționale. Astfel în primul caz, în județele Bacău, Baia, Bălți, Botoșani, Cetatea Albă, Dorohoi, Fălciu, Hotin, Iași, Lăpușa, Orhei, Roman, Soroca, Tighina, Vaslui, listele național – creștine le-au devansat pe cele legionare. În zonele cu puternice aglomerări de populație maghiară, TPȚ a avut iarăși rezultate sub medie: Ciuc, Trei Scaune, Odorhei, Satu Mare.

Iată rezultatele electorale ale TPȚ pe provincii istorice:

CRIȘANA – MARAMUREȘ 20,5 %

BANAT 20%

MUNTENIA 18%

OLTENIA 16,1%

TRANSILVANIA 14,8%

DOBROGEA 14,1%

MOLDOVA 14%

BASARABIA 5%

Oarecum surprinzătoare pot părea, la prima vedere, rezultatele excelente ale TPȚ în Crișana-Maramureș și în Banat. În cazul Maramureșului una din explicații ar fi că această zonă a fost una din primele supuse propagandei legionare, din 1930, iar la Borșa își desfășura activitatea părintele Ion Dumitrescu,unul dintre voluntarii din Spania.

În Banat, înainte de alegeri, au existat rapoarte favorabile din partea Centrului legionar doar despre jud. Timiș-Torontal, cu 19% voturi în favoarea TPȚ, datorat în special ferventei propagande duse mai ales de către studenți. Șef al regiunii Banat (exceptând Arad-ul), așa cum se făcuse organizarea TPȚ pe regiuni în septembrie 1936, regiunea a X-a, era Horia Sima.

Interesantă ar fi însă o comparație a rezultatelor electorale ale TPȚ din 1937 cu alegerile anterioare, din 1931 și din 1932, acolo unde Garda de Fier a depus liste.

În alegerile din 1931, Garda de Fier a obținut rezultate foarte bune în Cahul (24,03%), Câmpulung (19,13%) și Ismail (14,66%), nivel ridicat la cere s-au menținut și în 1932: 18,32%, 12,04%, respectiv 8,67%. În schimb, toate aceste județe au scăzut foarte mult în 1937: 12,00% Cahulul și 4,65% Ismailul. O explicație ar consta în neglijarea în timp a primelor fiefuri electorale legionare, acaparate de către PNC, moștenitorul voturilor în estul României al fostului LANC.

O constantă a constituit-o însă județul Covurlui, cu excelente rezultate și în 1931-1932-1937: 10,61%-19,55%-35,93%. În primii ani ai Legiunii, Covurlui-ul a cunoscut intensa propagandă legionară și datorită lui M. Stelescu. După apariția noii grupări, Cruciada Românismului, a dizidentului Stelescu, mulți legionari au trecut la aceasta, dar în urma dispariției partidului este de presupus că în alegerile din 1937 au votat tot cu Mișcarea Legionară.

Situație oarecum asemănătoare în județul Turda, unde s-au înregistrat 8,21%(1931), 13,20%(1932) și 25,27%(1937) prin neobosita activitate a căpitanului Emil Șiancu.

Salturi spectaculoase au fost observate în mai multe județe: Arad-de la 3,36%(1932) la 32,73%(1937), în Brăila-1,7%(1932) la 25,60%(1937), Făgăraș-2,72%(1932) la 20,78%(1937), Hunedoara-3,50%(1932) la 25,13%(1937), dar și în Prahova, R. Sărat, Rădăuți sau Tecuci. Aceste rezultate au fost rodul prodigioasei activități propagandistice efectuate mai ales din 1934, iar anumite județe au jucat rolul de centre de difuziune pentru echipele de propagandă legionare: de exemplu -Turda, Sibiul(Ion Banea), Covurlui, Putna, Maramureș, Rădăuți(Vasile Iasinschi), Constanța(Vasile Silaghi).

Surprinzător poate fi considerat și rezultatul scrutinului în municipiul București unde în 1932 Garda de Fier fusese votată doar de 341 de alegători, or în 1937, TPȚ a contabilizat nu mai puțin de 22,44% dintre sufragii, ocupând poziția secundă:

PNL 24.313 voturi (37,88%)

TPȚ 14.402 voturi (22.44%)

PNȚ 14.338 voturi (22.34%)

Cele 14.402 voturi au fost obținute în urma asiduei „ofensive” legionare în mediile muncitorești, începută, teoretic, încă din 1933, atunci când Codreanu s-a opus în Parlament împotriva intransigenței autorităților față de angajații de la Grivița, dar intensificată mai ales în 1936-1937. Votul în circumscripții este edificator: în circumscripția electorală Herăstrău unde locuiau mai ales membri ai păturii superioare burgheze TPȚ a avut cel mai slab rezultat, dar în circumscripția de pe Calea Griviței, cartier locuit de muncitori, peste 46%.

Dar cum și-au disputat voturile două partide de factură apropiată, , de extremă dreaptă, precum TPȚ și PNC. Cu siguranță, cele două au fost „în raport de concurență”, iar în zonele unde unul dintre partide avea organizații foarte puternice, pentru celălalt era greu să „penetreze” electoral. P.N.C. a avut ca fiefuri Basarabia, centru și nordul Moldovei, în schimb legionarii au contat în Bucovina și sudul Moldovei. PNC-ul a acționat pe o platformă electorală mai ales antisemită și a obținut rezultate foarte bune acolo unde minoritatea evreiască era bine reprezentată numeric.TPȚ a abordat însă aspecte mult mai complexe ale societății românești, ceea ce i-a permis o arie mult mai extinsă de propagandă și implicit o mai bună reprezentare electorală la nivelul întregii țări.

Istoricul A. Heinen a furnizat și o explicație de natură economică succesului TPȚ-ului: anume legionarii au fost eficienți în zonele „expuse în mod special fenomenelor disolutive aduse de modernitate”, dând exemplele județelor bogate în fond forestier (Turda, Sibiu, Caraș, Severin, Hunedoara, Prahova) pe a cărui bază au apărut centre industriale , ori centre ale economiei piscicole (Covurlui, Brăila, Tulcea), ori județe agricole. PNC-ul însă a avut succes în „ținuturi tradițional înapoiate din nord-estul României”.

În următoarele pagini vom încerca o analiză sociologică a Mișcării Legionare, bazându-ne mai ales pe listele candidaților partidului TPȚ în alegerile din decembrie 1937. Informațiile cu privire la profesiunile candidaților au fost culese din surse variate precum fonduri diverse ale ANIC; Ministerul de Interne Diverse, Comisia Centrală Electorală, who’s who-ul legionar din „Radiografia dreptei românești” de Gh. Buzatu, presa legionară a vremii, dar și cartea publicată în 1936 de către Codreanu, „Pentru legionari”, în care evoca pe colaboratorii săi de la începutul Legiunii.

Listele candidaților legionari atât pentru Camera Deputaților, cât și pentru Senat, pot furniza prețioase informații în legătură cu acele pături sociale ce au avut reprezentare la scară extinsă în structura organizației TPȚ.

Codreanu a propus pentru liste pe acei legionari capabili, în opinia sa, „pentru îndeplinirea funcțiunii de parlamentar”. „Căpitanul” a căutat să aplice în propria sa mișcare teoria sa despre nocivitatea politicianismului, tocmai de aceea a dorit să evite trimiterea în Parlament ca pe o „răsplată”. Fruntașul legionar urmărea menținerea spiritului combativ al adepților, Parlamentul României îl prezenta ca pe un „câmp de luptă”.

În momentul alcătuirii listelor, Codreanu a încercat să învingă o veche obsesie a sa, unitatea provinciilor românești, și a decis ca legionarii să candideze departe de provinciile de origine:

„vor candida într-o admirabilă înfrățire luptători din Ardeal, în capitala Moldovei la Iași sau la Suceava, la Craiova sau la Cetatea Albă. Din Moldova în Ardeal la Mureș, la Turda, la Arad sau la Caraș.”

Pentru listele legionare pentru Senat, Codreanu a invitat mai multe personalități ale vieții publice românești, apropiați ai Mișcării Legionare, pentru a spori prestigiul și a îmbunătăți imaginea organizației sale. În acest sens, Codreanu a amintit pe: profesorul Nae Ionescu, profesorul M. Manoilescu, generalul Ignat, profesorul Gerota, generalul Moruzi, generalul Dr. Constantinescu și alții, „pentru că generația noastră voiește să le aducă un omagiu pentru atitudinea lor față de neam.”

Nu toți au acceptat propunerea lui Codreanu, și datorită antagonismelor ce-i despărțeau: Nae Ionescu se pare că fusese dezamăgit de eventuala companie a lui Moruzi ori a lui Manoilescu, iar generalul Moruzi avea puternice resentimente față de profesorul Manoilescu.

Din totalul de 298 de candidați ai TPȚ pentru Camera Deputaților, au fost identificate profesiunile a 225 de candidați , după cum urmează:

Avocați 49(21,7%)

Preoți 37 +1 doctor în teologie(16,8%)

Profesori 34(15,11%)

Învățători 25(11,1%)

Medici 13(5,7%)

Ingineri 11(4,8%)

Agricultori 8(3,5%)

Profesori universitari 7 +1asistent universitar(3,5%)

Comercianți 6(2,6%)

Funcționari 6(2,6%)

Ofițeri 5(2,2%)

Farmaciști 5(2,2%)

Pensionari 4(1,7%)

Cizmari 2(0,8%)

Croitori 2(0,8%)

Ziariști 2(0,8%)

Alții 7(3,1%)

Neidentificați 73(24,49%)

Impresia pe care o produce tabelul în primă instanță este de eterogenitate a structurii sociale a Legiunii, dar la o analiză profundă se remarcă extinsa reprezentare a păturii micii burghezii: avocați, medici, ingineri, profesori, învățători, comercianți. Toți aceștia au constituit al doilea strat în structura Legiunii, care s-a adăugat conducătorilor de la început, în mare parte studenți.

Numărul mare al avocaților se explică și din faptul că mulți apelau la această meserie ca la o sursă financiară de conjunctură: Codreanu, Corneliu Georgescu, Ionel Moța au practicat avocatura numai în momente dificile pentru organizația legionară. Nu-i mai puțin adevărat că exista în societatea românească o supraofertă de avocați, cam un avocat la 1300 de locuitori.

Dificilă era și situația profesorilor, mulți dintre ei cu locuri nesigure de muncă, tot în condițiile unei acerbe concurențe: pentru un post liber candidau cam 66 de absolvenți.

În mediul rural, Legiunea a căpătat o mare influență prin intermediul clerului ortodox și a cadrelor didactice(învățătorii). Preoții au apreciat în mișcarea lui Codreanu misticismul religios, dar și opoziția față de unele aspecte modernizatoare, considerate dăunătoare modului tradițional de organizare a societății românești.

Propaganda legionară a știut să atragă elementele micii burghezii prin utilizarea „pericolului evreiesc”, responsabil de toate tarele societății. Mica burghezie viza eliminarea concurenței evreiești, foarte puternică în domenii profesionale precum avocatura, medicina, comerțul, jurnalistica.

Structura socială pentru listele electorale în cazul Senatului nu diferă esențial. Din 48 de candidați, 7(14,5%) au rămas neidentificați:

Ofițeri 8(19,5%)

Profesori universitari 6(14.6%)

Profesori 6(14,6%)

Preoți 4(9,7%)

Comercianți 4(9,7%)

Pensionari 4(9,7%)

Avocați 2(4,8%)

Ingineri 2(4,8%)

Farmaciști 2(4,8%)

Alții 3(7,3%)

Sunt în general personalități ale vieții publice, oameni cu prestigiu în plină activitate (precum profesorul Gr. Forțu-suspendat pentru un afront adus lui Carol al II-lea, dr. Gerota, și el un anticarlist, profesorul universitar de economie M. Manoilescu, teoretician al corporatismului, protoierul Ion Moța, tatăl voluntarului din Spania și mulți alții), sau cu un trecut glorios precum invalizii de război S. Peceli, C. Emanoil, Gh. Potolea, N.M. Tudor, foști miniștri, M. Berlescu, generali: Dona, Racoviță.

Dincolo de explicația sociologică a voturilor primite de Legiune, cauzele succesului electoral al TPȚ în alegerile din 20 dec. 1937 trebuie căutate și în altă parte.

Pactul de neagresiune încheiat între PNȚ, TPȚ și PNL-Gh. Brătianu a contribuit din plin la confuzia alegătorilor, la diminuarea numărului de voturi pentru PNȚ(este de presupus că simpatizanții țărăniștilor ce erau împotriva lui Codreanu, nu au mai votat cu partidul lui Maniu. Nu trebuie omis că în alegerile locale din vara aceluiași an, PNȚ devansase partidul de guvernământ!).

O anomalie s-a produs la nivel ideologic: partide profund democratice au ajuns să încheie acorduri cu reprezentanți ai extremei drepte, fascizante, totalitare(în cazul Mișcării Legionare) ori puternic antisemite(PNC), favorabile unor regimuri autoritare (Frontul Românesc).

Marile partide politice „istorice”,PNȚ și PNL, au fost surprinse în alegerile din 1937 la apogeul contradicțiilor interne la care regele Carol contribuise încă de la început din plin. Curente, poziții ideologice diferite măcinau atât pe liberali cât și pe țărăniști.

Rezultatele electorale au reprezentat un vot de blam acordat regelui și intențiilor acestuia de a institui un regim personal devreme ce partidele favorabile acestei decizii, reunite în cartelul guvernului, au obținut de abia 36% din voturi.

C. Argetoianu a considerat succesul Gărzii ca fiind urmarea unui vot negativ:

„Simpatia de care se bucură Mișcarea Legionară nu e datorată decât reacțiunii împotriva regimului de necinste și de corupție sub care trăim, de sus până jos, și la toate treptele autorităților publice. Lumea e sătulă de atâta mârșăvie și aruncă-nu fără dreptate –toată vina asupra Regelui.”

Regele cu siguranță nu se aștepta la înfrângerea electorală a guvernului de care l-a acuzat, voalat, și pe ministrul de Interne, R. Franasovici:

„Am impresia că nu și-a dat prea multă silință, luând drept scuză recomandările ca alegerile să fie cinstite și rezultatul a fost că Guvernul a fost învins.”

Într-adevăr, alegerile generale din 1937 au fost cele mai libere din perioada interbelică românească , deși practicile „electorale” au rămas aceleași:

„în ziua de 20 decembrie se cumpărau ultimele voturi, băuturile alcoolice se împărțeau în cantități industriale; autoritățile maltratau pe cetățeni, ridicându-le cu forța cărțile de alegător în timp ce unii votau cu mai multe cărți, uneori aparținând unor cetățeni ce muriseră de mult.”

Conducerea partidului „Totul pentru Țară” a fost entuziasmată de succesul electoral, „cu mult peste așteptările acesteia”. Codreanu a ordonat strângerea rândurilor membrilor săi, pentru ca mișcarea să fie pregătită „pentru orice surpriză”.Pe 22 decembrie, „Căpitanul” prevedea anul 1939 ca fiind hotărâtor pentru destinul Mișcării Legionare:

„În 1939, nu există decât două posibilități, sau vom avea stat legionar, sau mișcarea noastră va fi înmormântată.”

Fără să știe, Codreanu a intuit evenimentele din nov. 1938 și septembrie 1939…

Imediat după alegeri, Codreanu a căutat să se distanțeze de Maniu care pleda în continuare pentru acțiuni și mai energice împotriva monarhului:

„Trebuie să ieșim acum pe stradă, să ocupăm Piața Palatului și să nu ne retragem de acolo până ce regele nu se va da bătut.”

„Căpitanul” a preferat să părăsească Bucureștiul pentru a-și petrece sărbătorile la Predeal.

Pe 28 decembrie Carol al II-lea a dat o lovitură de grație întregului sistem parlamentar, numindu-l premier pe O. Goga, lider al celui de-al patrulea partid din alegerile din decembrie, în ordinea rezultatelor electorale:

„Sunt perfect conștient că o guvernare cu aceste elemente, destul de hotărât antisemite, nu va putea fi una de lungă durată și că după aceea voi fi liber să pot lua alte măsuri mai forte, măsuri cari să [mă] descătușească, atât Țara cât și pe mine, de tirania […] a meschinelor interese de partid”,nota Carol în jurnalul său.

Prin numirea lui Goga ca prim-ministru, Carol a evitat instituirea unui guvern Maniu ori Codreanu, a atenuat într-un fel curentul politic de extremă dreaptă (ceea ce urmărise prin cooptarea Frontului Românesc în cartelul electoral cu PNL). O lovitură a fost dată și PNȚ, deoarece a fost invitat în guvern, la Interne, A. Călinescu.

Guvernul Goga a avut un rol foarte important în planurile politice ale lui Carol pentru anul 1938, an în care a fost hotărât și destinul Mișcării Legionare și al lui Codreanu personal.

CAPITOLUL II

EVOLUȚIA IDEOLOGICĂ A MIȘCĂRII LEGIONARE

Antidemocratismul

Critica ideologilor legionari a vizat întregul sistem politic, fiind combătute toate aspectele acestuia de la existența programelor politice, la partidele politice și sistemul electoral. A fost luată în discuție și problema maselor și a puterii acestora în regimurile democratice. Toate acestea erau rodul propriilor experiențe politice ale liderilor legionari (C. Codreanu, I. Moța), dar și al lecturilor și chiar corespondențelor cu alți teoreticieni renumiți ai dreptei politice europene, precum Ch. Maurass și M. Barres. În cazul lui V. Marin importante s-au dovedit a fi și achizițiile intelectuale din operele a doi filosofi foarte apreciați în epocă: O. Spengler și F. Nietzsche.

Mișcarea Legionară s-a prezentat pe sine drept o alternativă la statul democratic căruia au încercat să-i dezvăluie tarele ideologice și s-a folosit în acest sens de acele aspecte negative ale sistemului politic românesc: corupția, ineficacitatea unor guverne în rezolvarea problemelor economice, deci toate acele „slăbiciuni” ale democrației românești.

A existat în special la C. Codreanu un profund dezgust față de regimul politic românesc ca întreg, dar și față de mecanismul politic ca atare.

Încă de la început Codreanu a fost însă conștient că lupta politică era singura modalitate prin care putea ajunge la putere.

„Singura cale legală care putea să ne ducă la măsuri de stat pentru rezolvarea problemei jidănești, era calea politică. Ea presupune contactul cu masele populare. Bun sau rău, acesta era drumul pe care legea ni-l punea la dispoziție.”

Legionarii au utilizat în contactul cu masele „alte metode de propagandă decât cele clasice: discursuri politice și cadouri din partea partidelor politice; ei au propus marșurile, organizarea de munci în folosul comunității, dar și absența unor programe politice pe care le considerau doar promisiuni:

„Toți cred că țara moare din lipsă de programe bune.[…] Țara aceasta piere din lipsă de oameni, nu din lipsă de programe.”

Programele politice ar fi reprezentat nici mai mult nici mai puțin decât dovezi ale „puterii demagogiei” prin care se „zăpăceau mințile și dorințele maselor”. La Codreanu aversiunea contra discursurilor politice poate fi explicată și prin formația sa mai degrabă militară primită în adolescență, fapt recunoscut chiar de „Căpitan”:

Tot aici [la Măn. Dealu n.a.] am fost învățat să vorbesc puțin, fapt care mai târziu mă va duce la ura contra vorbăriei și a spiritului retoric”.

Aceasta a fost o critică a formelor democrației, dar ideologii legionari au formulat obiecții mai ales la adresa fondului, au atacat însăși principiile democratice.

Nocivitatea democrației s-ar fi manifestat atât la nivelul națiunii (mai ales că legionarii pledau pentru un stat național), dar și la nivelul individului.

La nivelul intereselor naționale, democrația a fost contestată deoarece „furnizează omul universal, omul abstract, ideal, identic peste tot cu el însuși”, pe când legionarii visau „oameni înrădăcinați solid în pământul nostru, în istoria noastră, în conștiința națională, adaptați necesităților naționale”.

În opinia doctrinarilor legionari, democrația acționa împotriva intereselor „neamului”, distrugând unitatea acestuia, „împărțindu-l în partide”, transformând milioanele de jidani în cetățeni români.” Deci democrația ar fi fost incapabilă de a duce o politică naționalistă, așa cum ar fi dorit Legiunea.

De altfel T. Brăileanu a afirmat că democrația nu avea nici o ideologie, singurul fapt important constituindu-l „acapararea puterii și cucerirea de mandate.”

Unul dintre intelectualii de la revista „Axa”, M. Polihroniade, a dezvăluit alt defect al regimului democratic, corupția pe care a explicat-o prin „rolul banului”, iar regimul a fost numit „plutocrație”.

În mod paradoxal legionarii au contestat democrației drepturile acordate indivizilor:

„În realitate însă și aici stă tragedia finală a democrației -individul n-are nici un drept, căci ne întrebăm: unde este libertatea întrunirilor, unde este libertatea scrisului, unde este libertatea conștiinței.”

Această acuză derivă din situația specială a democrației românești în care, de multe ori, politicienii au preferat instaurarea stării de asediu, cenzura presei, pentru a lovi în întreaga opoziție politică, în locul unor măsuri energice împotriva mișcării legionare.

Doctrina politică democratică a venit însă în dezacord și cu concepția elitistă a Mișcării Legionare. Responsabilizarea politică a maselor prin acordarea dreptului de vot universal a fost interpretată drept o „eroare”. În discursul ideologic legionar, chestiunea participării maselor la viața politică a ocupat un loc important.

Codreanu a considerat că individul în sine nu avea o importanță prea mare, decât dacă era „subordonat entității superioare, colectivitatea națională, iar aceasta […] subordonată națiunii.”

Exista printre ideologii gardiști un accentuat dispreț față de „mulțimi”, de „mase”, similar de altfel doctrinarilor europeni ai extremei drepte, precum Hitler. A fost o chestiune dezbătută în epocă de către intelectuali, opere ca „Psihologia mulțimii” de G. Le Bon ori „Rebeliunea maselor” de Ortega Y Gasset fiind arhicunoscute.

V. Marin afirma despre sufragiul universal că reprezenta un „temut instrument de influențare a treburilor publice” prin intermediul căruia masele „se vor preocupa exclusiv de satisfacerea intereselor lor materialiste.” Incapacitatea indivizilor de a discerne din punct de vedere politic, a fost afirmată și de E. Bernea în „Gânduri pentru țară nouă”:

„Această mulțime nu poate lucra individual politic; ea nu are capacitate în indivizii izolați din care se compune, ci ca tot.”

C. Codreanu a teoretizat însă cel mai bine pe marginea acestui subiect, propunând înlocuirea rolului mulțimii „capricioase” și „instabile în păreri” , cu rolul elitei „naționale”, bazate pe „virtute, iubire și jertfă pentru țară, dreptate și dragoste pentru popor, cinste, muncă, ordine, disciplină, mijloace loiale și onoare.” Acea elită nu putea însă fi aleasă de către mulțime, ci doar prin „selecțiune socială”, din „marea masă sănătoasă a țărănimii și muncitorimii.” Fundamental urma să fie rolul elitei precedente, care consacra noua elită nu „pe principiul eredității, ci numai pe principiul selecțiunii sociale”. Din păcate, C. Codreanu nu menționează instituirea acelei elite primordiale, dar cu siguranță se gândea la legionarii săi, acei „oameni noi” ai României.

Pentru a justifica însă teoria aceasta a elitei naționale, trebuia demonstrată venalitatea clasei politice românești, ea însăși o elită politică. Au fost aduse acuzații dintre cele mai grave oamenilor politici, numiți cu dispreț „politiciani”, iar un termen s-a răspândit în limbajul comun, „politicianism”, sinonim cu corupție, cu imoralitate.

Un tablou politic a fost creionat de către Codreanu înfățișând, în culori sumbre, viața „păturii superioare”:

„Lumea politicienilor trăiește în lux și în petreceri scandaloase, în imoralitatea cea mai desgustătoare, pe spinarea unei țări din ce în ce mai demoralizată.[…]

Se vor înfige ca niște căpuși în consiliile de administrație ale tuturor întreprinderilor, de unde vor încasa tantieme, de zeci de milioane, fără nicio muncă […]

Se vor vinde. Oricine va avea bani, va putea să-i cumpere pe acești monștri și prin ei țara întreagă.”

Oamenii politici români erau prezentați ca fiind „fără scrupule”, interesați doar de putere, ca o expresie a „politicianismului oportunist.”

Mișcarea Legionară s-a caracterizat pe sine mai degrabă ca fiind una spirituală decât politică, a cultivat imaginea unei organizații situate în afara jocurilor politice meschine, dincolo de „desgustătorul […] spectacol al luptelor politice”.Tocmai de aceea

„Căpitanul” Codreanu a refuzat orice fel de alianțe politice, de compromisuri; un singur moment a apelat la mult hulita strategie politică-electorală, în contextul alegerilor din decembrie 1937, iar o parte a adepților săi a reacționat dur.

Legionarii defineau celelalte partide drept „asociații de exploatare a avutului obștesc”, „fracțiuni exclusiviste și aride”, „sindicate de interese private”, iar comportamentul electoral al acestora era prezentat extrem de negativ:

„au promis lucruri cari nu se puteau face, au mințit, au dat bani și băutură, au bârfit, au aruncat cu noroi în toți cei care mai erau cinstiți, au răsculat pe unii contra altora, și în felul acesta au semănat între oameni scârba și vrăjmășia.”

Un dur rechizitoriu a primit Partidul Liberal din partea legionarilor, un partid

„pașoptist, mason, democrat și universalist”, dar căruia i s-a reproșat și doctrina economică:

„Liberalismul înseamnă deci iezuitism sau machiavelism – economic. Burghezul liberal vrea libertate ca să poată bate concurența, oriunde și față de oricine fără deosebire de neam, lege, stare socială etc. Pe scurt: afacerile sunt afaceri !”

„Atacul” extremei drepte asupra clasei politice democratice a folosit ca justificare și mitul trădării politicienilor (așa cum a existat în Germania interbelică, falsa trădare a armatei Kaiser-ului în primul război mondial de către oamenii politici). Trădarea politicienilor români s-ar fi petrecut în anul 1923 când au aprobat schimbarea articolului din Constituție prin care evreii ajunși în România după 1918 au primit cetățenia românească. Cu acest prilej, Codreanu și adepții săi de atunci au pus la cale și un complot prin care urmăreau să pedepsească și pe politicienii români și pe personalitățile comunității evreiești:

„Cine trebuie să răspundă mai întâi ? Cine sunt mai vinovați pentru starea de nenorocire în care se sbate țara: Românii sau jidanii ? Am căzut de acord, că cei dintâi și cei mai vinovați sunt Românii ticăloși […]

Dacă aș avea un singur glonț, iar în fața mea un dușman și un trădător, glonțul l-aș trimite în trădător.”

Problema politicienilor români avea prioritate față de problema evreiască:

„Poporul român nu va putea rezolva problema jidănească mai înainte de a-și fi rezolvat problema politicianismului său.”

Din punct de vedere ideologic, Legiunea a propus contra statului democratic, bazat pe principiul drepturilor și libertăților, un stat național, totalitar, structurat pe ideea de „conducere centralizată”; acest stat nu putea fi condus decât de un conducător cu anumite trăsături morale, el trebuind „să cuprindă o întreagă umanitate în ființa sa”, dar și „o putere lăuntrică de atracție”, „capacitatea de dragoste”, „simțul bătăliei”. Este vorba de teoria liderului charismatic, expresie a voinței națiunii, punct forte al tuturor mișcările extremei drepte totalitare, cum a fost cazul lui Mussolini ori a lui A. Hitler:

„[șeful n.a.] este expresia acestei stări de spirit nevăzute. simbolul acestei stări de conștiință. El nu mai face « ce vrea ». El face « ce trebuie ».”

Critica antidemocratică a Mișcării Legionare nu a fost unica la nivelul societății; au existat mai multe medii ce au propagat soluții autoritare de regimuri politice; unele opinii au aparținut unor intelectuali ce au cochetat cu legionarismul: N. Crainic, Nae Ionescu, M. Manoilescu. Nu trebuie uitat însă nici poziția altor politicieni gen A. Vaida-Voevod ori a lui C. Argetoianu, care pledau pentru un regim personal al regelui Carol al II-lea a cărui aversiune pentru democrația românească este foarte cunoscută.

Față de aceste medii politice, Mișcarea Arhanghelului Mihail își afirma în mod fățiș antidemocratismul, campania electorală era structurată pe baza acestei idei a necesității schimbării regimului politic existent.

Unele dintre obiecțiile aduse democrației românești de către ideologii legionari erau îndreptățite – corupția, fraudele electorale, abuzurile de orice natură -, dar, una peste alta, sistemul politic românesc se dovedise a fi unul viabil, funcțional, chiar dacă nu se putea compara cu alte regimuri politice democratice ca ale Statelor Unite, Franței ori Marii Britanii. Mai grave erau însă acele acuzații ce se aduceau democrației în sine ca sistem politic și liberalismului ca doctrină economică. De altfel, scurta guvernare legionară, dintre lunile septembrie 1940 și ianuarie 1941, s-a dovedit a fi falimentară din toate punctele de vedere, demonstrând limitele teoretice ale statului național-legionar.

Antisemitismul

În cadrul doctrinei legionare antisemitismul a jucat un rol extrem de important, iar principalii săi teoreticieni au fost fruntași ai legiunii precum C. Z. Codreanu, Ionel Moța, V. Marin, dar a existat și contribuția ideologica a profesorului universitar de sociologie Tr. Brăileanu, de la Cernăuți ori a altui sociolog,Traian Herseni.

Teoreticienii legionari ai antisemitismului au recunoscut încă de la început rolul de precursor, de deschizător de drumuri în această problemă ca aparținând lui A. C. Cuza. Însuși C. Codreanu, în ciuda ‚,divorțului” politic de profesorul ieșean din anul 1927, afirma autoritatea lui A.C. Cuza în tratarea,,chestiunii jidănești”:

„Toate scrierile profesorului Cuza erau, nu odată citite, ci de trei-patru ori citite și studiate.(…) Cel mai mare noroc al nostru și deci al României a fost profesorul Cuza, unul dintre cei mai străluciți cunoscători ai problemei jidănești din lume”.

Același Codreanu a reliefat însă și rolul lecturilor sale din operele,, străluciților înaintași”din urmă cu cincizeci de ani, generația de la 1879: V. Conta, M. Kogălniceanu, M. Eminescu, I.H. Rădulescu, B. P. Hajdeu, C. Negri, A. D. Xenopol. Este astfel îndreptățită opinia lui L. Volovici de a considera că din punct de vedere al antisemitismului, Legiunea s-a alăturat,, tradiției”, cu o,, continuitate a argumentelor de bază și a clișeelor in susținerea ideii pericolului evreiesc”.

Două chestiuni au preocupat în grad înalt pe antisemiții legionari: problema numărului evreilor stabiliți în România și mai ales problema imposibilității asimilării acestei minorități de către majoritarii români.

Legionarii au atribuit comunității evreiești cifre mult mai mari decât cele vehiculate oficial, iar aceasta pare a fi fost rezultatul unei psihoze generate de ‚, pericolul evreiesc”, dar putea fi foarte bine și o diversiune cu funcție de legitimare a măsurilor împotriva,, jidanilor”.

În cartea de căpătâi a legionarismului,,, Pentru legionari”, Codreanu mărturisea credința sa că în România numărul evreilor s-ar fi ridicat la,,două-două milioane jumătate”,iar statisticile oficiale ar fi false deoarece politicienii români doreau „a-și ascunde opera de trădare națională si pentru că jidanii de pretutindeni fug de adevărul statisticei”.

Ceva mai realist s-a dovedit a fi Tr. Brăileanu care cobora doar la 1,96 milioane din 19,24 milioane locuitori ai României pe evrei, deci cam 10,5% din populația țării; în București situația s-ar fi prezentat și mai dramatic, cu 179.000 de evrei din 323 mii de locuitori.

Realitatea era însa diferită: populația evreiască din România s-a ridicat la 756.000 indivizi, deci 4,2 %, dintre care 68,7 % locuiau în mediul urban, iar restul,236 mii, în mediul rural.

Cert este că doctrinarii legionari de după 1945, precum Faust Brădesco ori istorici de dreapta în cazul lui M. Rallo, au păstrat neîncredera în statisticile oficiale interbelice.

În al doilea rând, legionarii au acuzat poate mai mult decât numarul evreilor, „mentalitatea și comportamentul” acestora. Comunitatea evreiască a fost blamată pentru că nu a vrut (sau nu a reușit) să se integreze în „corpul națiunii”, iar explicația nu poate fi analizată în mod obiectiv, decât în specificitatea destinului evreilor: „lipsa unei țări natale și rolul lor economic crucial”. Același F.Brădescu le reproșa evreilor că sunt o:

„Rasă exclusivistă, structurată pe premisele unui așa-zis drept de dominare a lumii, închistată într-un ghetto spiritual și refractară oricărei asimilări […], corp străin, […] străini de sânge, de religie, de limbă, de finalitate istorică, evreii nu simt nici o afinitate profundă fată de ceilalți.”

Pentru legionari,evreul era străinul, era Celălalt prin excelență, orice apropiere era imposibilă în baza unor bariere de netrecut.

Problema evreiască a căpătat dimensiuni cu adevărat apocaliptice în „opera” lui Codreanu „Pentru legionari”, iar un simplu amănunt ne poate crea o impresie despre cât de mult l-a preocupat pe „Căpitan” acestă temă. În cele 475 de pagini ale cărții, autorul folosește de 614 ori cuvinte aparținând ariilor semantice „evreu”, „jidan”, „jidov”, „antisemit”, „iudaic”, fără a menționa altele gen „Talmud-talmudic”, „Iuda”, „mason”, „Palestina”, „Cahal”.O medie ar releva 1,29 cuvinte legate de evrei la o pagina! Sunt astfel îndreptățite părerile acelor specialiști care au remarcat la Codreanu o preocupare obsesivă, ce ține mai degrabă de domeniul maladivului, pentru chestiunea evreiască.

Anii 1919-1920 au fost anii în care C. Codreanu s-a format politic prin aderarea sa la o mică grupare politică condusă de un muncitor, C.Pancu, „Garda Conștiinței Naționale”, naționalistă dar mai ales anticomunistă. De fapt, momentul foarte important în evoluția ulterioară a carierei politice a lui Codreanu l-a reprezentat stabilirea sa în Iași, în toamna 1919, atunci când s-a înscris la Facultatea de Drept.

În contextul tulburărilor muncitorilor sub influența evenimentelor din Rusia, din 1917, dar și al unei puternice comunități evreiești ieșene, Codreanu a optat din punct de vedere politic spre dreapta naționalistă, anticomunistă și antisemită. Iașii au reprezentat pentru Codreanu ceea ce Viena a însemnat pentru Hitler: locul în care antisemitismul a fost declanșat.

Încă din 1919, a ajuns la concluzia că în marea lor parte comuniștii erau evrei, iar imediat Codreanu a început să devină din ce în ce mai preocupat de problema evreiască, fenomen ce a luat proporții mai ales în mediile studențești. În cadrul „Societății studentilor în Drept” al cărei lider era, a imprimat direcția studiilor către această chestiune:

„Studiam mijloacele de luptă întrebuințate contra noastră, spiritul și mentalitatea iudaică și preconizam mijloacele de luptă și de apărare”.

Se urmăreau de asemenea „dezintoxicarea noastră, eliminarea iudaismului introdus în cugetarea noastră” și „înțelegerea și demascarea planurilor jidănești”.

S-a trecut treptat de la teoretizarea luptei antisemite la acțiuni de violență fățișă, iar evreii erau atacați și atunci când prezentau piese de teatru în limba idiș, iar antisemitismul studențesc s-a extins de la Iași, Vaslui, Bârlad, Botoșani, Pașcani.

Extremismul politic al mișcării studențești din jurul lui Codreanu s-a afirmat plenar in anul 1923, când șapte tineri, inclusiv Codreanu și Ionel Moța, au decis pedepsirea mai multor politicieni români, „vinovați de trădare”, dar și a numeroase personalități de origine evreiască. Cei șapte complotiști au desemnat în primul rând rabinii mai importanți din București („Dacă am fi avut însă posibilitatea numerică, i-am fi luat absolut pe toți”, afirma parcă cu regret Codreanu), bancherii, gazetarii.

De unde însă atâta virulență, atâta ură din partea „văcăreștilor”, cum au fost numiți după ce au fost arestați și închiși la „Văcărești”, în București ?

Codreanu era sigur de faptul că exista un plan al evreilor de cucerire a României pentru ca aceasta să devină „Noua Palestină”, plan care folosea metode specifice:

„Ne aflăm în fața unui stat iudaic, a unei armate care vine la noi cu planuri de cucerire. Mișcări de populație, jidănești, sunt împinse spre România după un plan stabilit. Probabil, marele stat iudaic urmărește crearea unei noi Palestine”.

Același autor a încercat să analizeze și mijloacele prin care „oculta jidănească” vroia să cucerească România și a ajuns la concluzia că evreii promovau ateismul, atacau naționalismul românesc, folosind presa, dezbinau pe români, îndemnau la desfrâu, căutau a „otrăvi și ameți cu tot felul de băuturi și otrăvuri”.

În opinia lui Codreanu, oamenii politici români erau oarecum aserviți intereselor evreiești prin „cadouri”, „corupțiune”, „mită”, „șantaj”.

O explicație interesantă a dat „Căpitanul” și violențelor legionare în raport cu statul, rezultat invariabil al amestecului evreiesc:

„Jidanii aici vor să ne împingă în permanent conflict cu statul. Deoarece statul fiind mai puternic, noi, atrași sau împinși în luptă cu statul, vom fi măcinați; iar ei vor rămâne mai departe ca niște privitori imparțiali.”

Un tablou apocaliptic a creionat Codreanu, într-un viitor pe care îl considera apropiat, realităților românești, iar rolul primordial revenea evreilor:

„Jos, se vor întinde: mizeria, demoralizarea si desnădejdea. Vor muri copiii cu zecile de mii, secerați de boli și de mizerii […]

Cei câțiva oameni politici cinstiți, câteva zeci, poate chiar conducătorii de partide, nu vor putea face nimic. Vor fi niște biete marionete în mâna presei jidănești, a bancherilor jidani […]

Această batjocură, această demoralizare, această infecție, va fi susținută, pas cu pas, de toată falanga jidănească interesată la distrugerea noastră, pentru a ne lua locul în această țară și a ne fura bogațiile.”

Numărul mare al evreilor ridica pentru Codreanu o serie de probleme, cum ar fi: problema pământului românesc, problema orașelor, problema școlii românești și a clasei conducătoare, problema culturii naționale.

Evreii ar fi încălcat „legile naturale ale teritoriului” și de aceea ei trebuiau fi clasificați drept „infractori, și nu eu, popor român sunt chemat să suport consecințele infracțiunii lor”.Astfel argumenta extrema dreaptă antisemitismul, nu dintr-o „ură de rasă”, ci dintr-un „delict săvârșit de jidani față de legile și ordinea naturală în care trăiesc toate popoarele lumii”.

Alarmantă era în viziunea legionarilor și situația orașelor românești, cu atât mai mult cu cât majoritatea populației evreiești (peste două treimi), trăia în mediul urban.Deși mișcare politică conservatoare din punct de vedere cultural, situându-se pe poziții anti-moderniste, în problema „antagonismelor” ruralizare-urbanizare, Codreanu nu omitea rolul important în economie al orașelor:

„În ele îorașe n.a.ș se acumulează toată bogăția nației.Încât cine este stăpân pe orașe, acela este stăpân pe mijloacele de subsistență, pe bogăția națiunii”.

Datorită și funcțiilor culturală și politică ale orașelor, Codreanu considera că națiunea română era în pericol de a pierde orașele în favoarea evreilor, deci de a nu mai avea economie, cultură.

Același „pericol” l-a semnalat și E.Bernea, un alt legionar doctrinar:

„problema politică de imediată necesitate pentru noi este problema orașului. Orașele sunt organele centrale ale ființei neamurilor.[…] orașele industriale sunt pline de străini și străinism”.

Și în cultură legionarii au identificat rolul nociv al evreilor care prin „scrieri imorale”, „distrug și pervertesc sufletele tinere, excită pasiunile, dărâmă credința, tradiția și orice așezare temeinică.[…]

Și cine editează, cine răspândește aceste grăunțe de otravă? Casele de editură jidovești, autorii, librarii, presa jidovească”.

Atacurile extremei drepte legionare nu au putut ierta presa democratică, dar mai ales acele cotidiane conduse de directori de origine evreiască: „Adevărul”, „Dimineața”, „Opinia” erau numite „anumita presă din Sărindar”, simbol al dușmăniei evreilor față de „interesele naționale”;tocmai de aceea „un român trebuie să fie atent când citește o foaie jidănească, stând în gardă față de fiecare cuvânt care nu e la întâmplare aruncat și căutând a descifra planul iudaic cu care el a fost scris”.

Antisemitismul lui Codreanu era departe de antisemitismul ce avea la bază argumente rasiste ori de natură religioasă, era mai degrabă un antisemitism economic-politic, ceea ce nu l-a făcut mai putin nociv.În ultimă instanță nu motivele contau, ci faptul în sine: ura pentru evrei, evrei care erau făcuți responsabili pentru toate relele: capitalism, socialism, revoluție industrială.

O contribuție originară a doctrinarilor legionari la problema evreiască a constituit-o identificarea evreu = comunist, în contextul evenimentelor politice din Rusia anului 1917.Aceasta a fost convingerea lui Codreanu încă din 1919 și astfel a argumentat și antisemitismul său: inițial Codreanu ar fi luptat împotriva comuniștilor, dar apoi a remarcat că mulți dintre aceștia erau evrei, de unde a tras și concluzia că evreii erau comuniști și vroiau distrugerea statului românesc. Ar fi o atitudine simplistă de a aborda lucrurile, dar este foarte posibil ca astfel să-și fi dobândit antisemitismul Codreanu, la care s-au adăugat frustrările sale de student sărac, concurența cu studenții evrei bine reprezentați numeric etc.

V. Marin, intelectual de la „Axa”, convertit la gardism în toamna lui 1932, a afirmat aceeași idee: anume că evreii au utilizat mișcări politice revoluționare pentru a conferi astfel avantaje propriei comunități, iar exemplul clasic l-ar fi reprezentat revoluția bolșevică:

„La baza tuturor mișcărilor cu caracter anarhic, internaționalist, stau tocmai aceste jivine [evreii n.a.], care au compromis până și unul dintre cele mai mari acte ale lumii sociale: revoluția rusă.”

Evreii reprezentau un fel de paria pentru statele naționale, iar cel românesc era unul dintre cele tinere, care își realizase unitatea deplină în 1918 în condiții mai degrabă legate de contextul extern. Orice elemente disolutive pentru unitatea statului românesc trebuiau repudiate cu orice preț, iar cel evreiesc a fost interpretat ca unul dintre ele.

Atunci când a fost declanșată propaganda pentru apropierea cercurilor muncitorești de Mișcarea Legionară, sintagma „evreu=comunist”a fost din plin utilizată, tocmai pentru a înstrăina pe muncitori de comunism. Tr. Herseni s-a ocupat de acest fapt în lucrarea sa „Mișcarea Legionară și muncitorimea”:

„[Evreii n.a.] au găsit că cel puțin la un moment dat pătura cea mai ușor de câștigat, fiind cea mai năpăstuită, este muncitorimea[…].Ovreii[…] urmărind scopurile lor de distrugere a lumii creștine și naționale, au căutat să momească pe muncitori prin făgăduințe mincinoase, de partea lor.”

Comunitatea evreiască a încercat încă din epocă, prin vocea autorizată a liderului ei, dr. W. Filderman, să demonstreze absurditatea acuzațiilor extremei drepte:

„Doctrinarul comunismului n-a fost evreul Trotzky, ci creștinul Lenin.

Întrucât suntem noi, evreii, vinovați că unii evrei ruși au fost și ei convertiți la doctrina creștinului Lenin? […]

Să nu se spuie că toți evreii sunt comuniști. Să fie judecați toți cu aceeași măsură, nu cu două măsuri. Să fim judecați individual, nu colectiv.”

Doctrinarii legionari au fost preocupați de problema „jidănească” nu numai în cazul teritoriului românesc; ei au emis opinii în legătură cu situații asemănătoare celei din România și în cazul Rusiei. Acest stat era considerat „cucerit de jidani, cum India a fost cucerită de englezi”, prin implantarea unei elite străine, evreiești și a devenit astfel „o bază de operațiune”. Spania victimă a războiului civil declanșat tot de „revoluția jidovească”, prefigura în fapt soarta Franței, opina profesorul universitar T. Brăileanu.

Ceea ce s-a întâmplat în Germania, activitatea antisemită a NSDAP-ului condus de Hitler, nu i-a putut decât convinge pe legionari de existența unei probleme universale evreiești:

„Masele jidovești fură prinse deci într-o organizație unitară, ele luară forma unei armate disciplinate, cari astăzi poate fi diriguită în orice parte a lumii-din Rusia în România, din Germania în Franța, Spania etc. după cum reclamă interesele și vicisitudinile războiului jidovesc împotriva creștinilor”.

Călătorind în Franța, în 1925, la Strasbourg, Codreanu odată ajuns, a remarcat în primul rând prezența evreilor, semn al obsesiei sale:

„Coborându-mă din tren, așteptam să-mi apară în față tipul rasei galice[…] Mi-a apărut însă, tipul coroiat și ahtiat după câștig al jidanului[…] Între jidanii din Târgul-Cucului și cei din Strasbourg n-am găsit nicio deosebire: aceeași figură, aceleași maniere, același jargon, aceiași ochi satanici..”

Dintre liderii legionari, I. Moța, autor al traducerii „Protocoalelor Înțelepților Sionului”, celebru fals țarist, a pledat pentru coordonarea internațională a fascismului în vederea rezolvării problemei evreiești, în cadrul Congresului Internaționalei fasciste de la Montreux, în decembrie 1934, dar propunerea sa nu a fost luată în considerare.

Doctrinarii Gărzii de Fier au oferit și soluții la problema în discuție, cum ar fi adeziunea lui C. Codreanu pentru formula „numerus clausus” ce presupunea limitarea numărului evreilor în școli ori în profesii libere pe baza proporționalității numărului lor în cadrul populației românești. Pretențiile lui Codreanu mergeau însă mult mai departe, mai degrabă către „numerus nullus”, pentru că formula „numerus clausus” trebuia să fie una de tranziție deoarece „respecta proporțiile, dar nu atacă proporția în sine”.Adevărata rezolvare a problemei la care se gândea Codreanu era reducerea numărului evreilor din România.

T. Brăileanu a meditat și el la „gravitatea problemei” evreiești și a ajuns la concluzia că era necesară o „separațiune completă,biologică și spirituală, de jidani, care să cuprindă și raporturile economice.”Era o formulă de ghetto-izare, care însă nu a menționat următorii pași pe care ar fi trebuit să-i facă statul în problema respectivă.

Două alternative oferea M. Polihroniade în articolul „Dreapta românească”:

„există o problemă semită în România, problemă gravă și care mai curând sau mai târziu va trebui să fie rezolvată fie prin deparazitare, fie prin asimilare, fie prin ambele metode”.

Ce au putut înțelege, de exemplu, prin „deparazitare”, unii legionari, s-a văzut în timpul guvernării legionare din sept.-ian.1941, perioadă în care sute de evrei au fost

„torturați și jefuiți de către Poliția legionară” ori în cazul pogromului din București din timpul rebeliunii legionare, din 22 ian.1941, când au fost uciși 120 de evrei (116 victime identificate,4 nu), într-un mod bestial.

S-a vorbit foarte de mult, chiar și în aceste pagini, de existența unei „probleme evreiești” sau a „chestiunii jidănești”, cum era numită în epocă, dar oare se poate vorbi cu adevărat despre așa ceva ?

Fără putință de tăgadă a existat o tradiție în acest sens a problemei în discuție încă de la acei precursori glorificați de C. Codreanu, generația de la 1879, apoi după 1990, prin persoana lui N. Iorga, apoi prin „contribuția” lui A. C. Cuza, a dr.-lui Paulescu, a lui O. Goga și a doctrinarilor legionari. Este o tradiție a intelectualității românești(bineînțeles, nu a tuturor intelectualilor) mai degrabă situată la dreapta eșichierului politic, iar toate aceste aspecte au fost excelent tratate de către L. Volovici în studiul său „Ideologia naționalistă și «problema evreiască» în România anilor '30”

Această ideologie însă nu a avut la bază niște adevăruri esențiale, pentru că, dacă au existat anumite aspecte sociale, economice legate de evrei, o problemă evreiască, gravă, ca atare pentru statul românesc nu a existat.

Extrema dreaptă românească a „umflat” exagerat numărul populației evreiești încercând crearea unei psihoze de genul: „Evreii sunt peste tot !”; antisemitismul a ocupat un loc important în programul politic al Legiunii, în măsura în care înșiși liderii gardiști acceptau să se vorbească de existența unui program politic. Și pe baza acestui program, Legiunea a reușit atragerea unui numeros contingent din cadrul profesiilor libere și a micii burghezii în general, aflată în concurență cu evreii.

Ortodoxism

Prezența ortodoxismului în cadrul ideologiei legionare i-a conferit Mișcării

„cămășilor verzi” o poziție specială printre celelalte mișcări fasciste din Europa.A fost un caz unic ca un partid situat la extrema dreaptă, fascistă să-și fundeze ideologia pe baze creștine, iar fruntașii legionari nu au evitat niciodată să marcheze diferența dintre legionarism pe de o parte, și nazism și fascism pe de alta:

„Fascismul are mistica statului […], hitlerismul, mistica rasei […] Abia legionarismul realizează pentru prima dată în istoria modernă, o mișcare colectivă spirituală, pentru că numai legionarismul se înalță până la Dumnezeu”.

După 1945, istoricii simpatizanți ai dreptei care au abordat fenomenul Mișcării Legionare au subliniat cu precădere acest aspect al ideologiei gardiste-ortodoxismul,

ceea ce a servit într-un fel la „ascunderea”, la ocultarea grozăviilor legionarilor, cum ar fi asasinatele politice,antisemitismul.

Concepția creștină a lui Codreanu a permis apropierea da Mișcare a mai multor intelectuali de esență ortodoxă, cum ar fi N. Crainic, Nae Ionescu, dar și M. Vulcănescu ori M. Eliade. Aceștia au gândit probabil, la un moment dat, că Mișcarea Legionară putea da un nou impuls trăirii religioase în România. Legăturile dintre Gardă și intelectualii români vor fi însă dezbătute pe larg în partea a doua a capitolului.

Explicațiile apariției unei ideologii creștine la o mișcare politică fascistă țin de contextul extern, de evoluția istorică diferită a celor două creștinătăți – occidentală (catolică, protestantă) și orientală (mai ales ortodoxă).

Diferența principală între creștinismul vest -european și cel est-european exista la nivelul relațiilor dintre Biserică, Stat și Națiune. În Vest, toate aceste entități erau separate, iar regulile „morale și raționale” le guvernau. Nu același lucru se întâmpla în țările ortodoxe,unde cele trei formau o entitate colectivă, după cum, încă din 1913 reliefa un istoric german citat de A. Heinen, G. Pfeilschiffer.

Nae Ionescu, metafizicianul brăilean, apropiat din toamna lui 1933 de Mișcarea Legionară, a analizat și el chestiunea în discuție în paginile unei reviste religioase publicate de un discipol, Gh. Racoveanu, în „Predania”.

Nae Ionescu a ajuns la concluzia că biserica ortodoxă românească a rămas biserică de stat „în virtutea unei așezări naționale”. În cazul țărilor ortodoxe, ortodoxia nu intra în conflict nici cu naționalismul liberalizant (cazul catolicismului), nici cu naționalismul totalitar (cazul individualismului protestant). Deci „biserica noastră

[românească n.a.] a scăpat de primejdia separației, pentru că nu stingherea întru nimic statul”.

Dacă ideologia creștină a Legiunii a atras o parte a intelectualității românești, aspectele practice precum parastasele, funerariile, procesiunile în care Codreanu apărea călare și ținea în mână o cruce, construirea de biserici ori alte lăcașuri de cult, toate acestea impresionau populația din mediul rural, încă practicantă a unei religii arhaice.

Liderii legionari proveneau ei înșiși din familii naționaliste, păstrătoare ale tradiției românești, religioase: tatăl lui Ionel Moța, părintele Ion Moța din Orăștie, tatăl lui Codreanu, profesorul Ion Zelea Codreanu, vechi luptător alături de N. Iorga și A. C. Cuza. Încă din anii '20 tinerii studenți,viitori legionari în 1927, erau religioși și în acest context au și combătut pe studenții comuniști de la Universitatea ieșeană. Exemplul clasic l-a constituit momentul deschiderii cursurilor noului an universitar, în toamna lui 1920, fără obișnuitul serviciu religios. Frustrarea lui Codreanu nu a avut margini:

„Pentru a înțelege cineva durerea noastră, trebuie să știe că această solemnitate era neîntrerupt, de o jumătate de veac, cea mai frumoasă sărbătoare a universității […]

Mai grav: universitatea Iașului creștin, cea mai înaltă școală românească, proclama în ceasurile grele de atunci, lupta contra lui Dumnezeu, alungarea lui Dumnezeu din școală, din instituții, din țară”.

În acele condiții, Codreanu și alți câțiva studenți naționaliști nu au ezitat să adopte o poziție violentă pentru a repune în drepturi tradiția:

„Am hotărât un lucru grav;să ne opunem cu forța la deschiderea universității […]

Eu am făcut un afiș scris cu creionul roșu […]:«Aduc la cunoștință domnilor studenți precum și a domnilor profesori, că această universitate nu se deschide decât în urma slujbei religioase tradiționale”.

În anul 1927, Codreanu a decis înființarea „Legiunii Arhanghelului Mihail” sub icoana protectoare a amintitului personaj biblic ca o mișcare spirituală, cu scopul de a crea un „om nou”.În „Memoriile” sale, M. Eliade era convins că aspectul religios a prevalat în activitatea lui Codreanu:

„pentru el [Codreanu n.a.], mișcarea legionară nu constituia un fenomen politic, ci era de esență etică și religioasă. Repetase de atâtea ori că nu-l interesează cucerirea puterii, ci crearea unui << om nou >>.”

Același aspect l-a amintit Codreanu și într-o convorbire cu J. Evola care, și din acest motiv, a fost foarte impresionat de personalitatea „Căpitanului” pe care l-a considerat unul dintre cei mai interesanți lideri de extremă dreaptă:

„politică, partide, cultură etc. – pentru noi nu sunt decât consecințe sau efecte secundare. Noi [legionarii n.a.] trebuie să reînviem această realitate centrală și să reînnoim pe această cale omul românesc, pentru ca abia apoi să purcedem la clădirea națiunii și a statului”.

Momentul închiderii lui Codreanu la Jilava, în anul 1938, ne-a oferit prilejul de a observa mai bine misticismul său. Codreanu a ținut un jurnal ce ulterior a fost publicat sub titlul „Însemnări de la Jilava”, jurnal care abundă în exaltări mistice:

„Vom învia, vom birui.

A înviat Hristos, sădind nădejdea învierii din morți; că viața noastră nu se termină aici; […]

că vom învia din morți în numele lui Hristos și numai prin Hristos, adică în afară de credința în Hristos nimeni nu va învia și nu va fi mântuit.”

Câteva comentarii la scrisorile Sf. apostol Pavel, ne permit să întrevedem concepția creștină a lui Codreanu. Liderul legionar remarca printre contemporanii săi o îndepărtare de la spiritul creștinesc, rămas doar „în formă”, identifica și la liderii politici ai vremii, Hitler, Mussolini, preocuparea pentru „victoriile asupra oamenilor, nu victoriile împotriva Diavolului și păcatului”. Nici Legiunea sa nu era absolvită de critici:

„Mișcarea legionară face excepții, ocupându-se, dar insuficient, și de biruința creștină în om […] Insuficient !”

Există puternice accente ale unei „Imitatio Christi” în trăirile lui Codreanu la Jilava. După ce citește „de la capăt” Evangheliile, Codreanu evocă prinderea lui Iisus, stările sale sufletești și suferința sa fizică, cu o compasiune în care am putea ghici compasiunea pentru propriul său destin, pentru jertfa sa. De altfel pasajul merită a fi prezentat mai pe larg:

„Îl văd cum Îl bat, cum Îl lovesc în față, la interogatoriul luat în noaptea aceea de către farisei și cărturari, mai marii zilelor de atunci.

Cum caută să-l încurce cu tot felul de întrebări și El tace și se uită la fiecare din jurul lui. Se uită în ochii lor, poate va găsi un sprijin la vreunul dintre ei. În nenorocirile lui, omul se leagă de doi ochi prietenești. O privire caldă, prietenească, înțelegătoare, îi dă speranțe, puteri.

Nimic… pretutindeni ochi de fiară, plini de ură, de viclenie, de pofta de a chinui.”

Acest misticism legionar a fost responsabil de actele de cruzime ale gardiștilor fanatici, precum și de actele eroice din războiul spaniol, de conștiința sacrificiului.

În nov.1936 șapte legionari au plecat să lupte în Spania, „în numele Crucii”, de partea lui Franco și doi dintre ei au fost uciși la Majadahonda, în apropiere de Madrid. Festivitățile organizate cu prilejul traseului trenului ce transfera trupurile neînsuflețite ale lui Moța și Marin și înmormântarea de la Casa Verde, din București, au demonstrat puternica legătură dintre clerul ortodox și Mișcarea Legionară.

Există numeroase mărturii, care pledează pentru dorința lui I. Moța de a muri în Spania, ca un mucenic, mărturii ce aparțin legionarilor ce au luptat alături de acesta.

Numeroase au fost articolele binevoitoare la adresa spiritului de sacrificiu al legionarilor în ianuarie-februarie 1937, unele dintre ele surprinzătoare, având în vedere că proveneau de la adversari politici, de exemplu de la N. Iorga.

Mai evidentă a fost atitudinea preoților față de Mișcarea Legionară; mulți dintre aceștia făceau parte din structura politică a TPȚ, iar figuri reprezentative precum pr. Duminică, pr. Ion Dumitrescu, pr. V. Posteucă, pr. Șt. Palaghiță și mulți alții, au fost candidați ai Legiunii în alegerile generale din decembrie 1937.

Clerul ortodox, dintre care mai ales „clerul tânăr inferior din Moldova și Bucovina”, a sprijinit Legiunea datorită concepției creștine, mistice a mișcării lui Codreanu, dar și datorită unor deziderate comune: combaterea minorităților neortodoxe apărute în granițele statului național românesc după 1918, lupta împotriva tendințelor modernizatoare din societatea românească ce ar fi putut afecta poziția tradițională a Bisericii.

Au existat însă numeroase voci care s-au opus participării preoților la viața politică, iar Ministerul Cultelor a atenționat în repetate rânduri B.O.R. de acest fapt.

Înșiși preoții legionari au răspuns acestor acuzații. Preotul Ilie Imbrescu a căutat să integreze preotul pe o anumită linie ideologică, ce conducea inevitabil spre Mișcarea Legionară:

„Preotul este dator sa se plaseze pe linia Neamului Românesc, care, chiar de la începutul existenței sale, trăiește pe linia Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos […] În acest punct se întâlnesc și se contopesc în una și aceeași Chemare sfântă, rosturile pe care le au de îndeplinit: Preotul, în slujba Bisericii, pentru binecuvântarea Neamului, Legionarul în slujba Neamului, cu binecuvântarea Bisericii. Orice Preot adevărat va fi, așadar prin firea lucrurilor și legionar […]

Argumente asemănătoare a oferit și preotul V. Moise când a afirmat:

„Preotul este și cetățean nu numai creștin.[…] Fără să candideze, fără să militeze pătimaș într-un partid politic, preotul, ca intelectual este în măsură să le explice credincioșilor cu ce persoane sau partid să voteze. Este profund dăunătoare neutralitatea preotului față de viața socială.”

În ceea ce privește relația Mișcării Legionare cu fruntașii B.O. R., aceasta a cunoscut mai multe etape. Inițial tânăra mișcare a fost privită cu simpatie, dar după atentatul împotriva lui I. G. Duca, BOR a condamnat atitudinea violentă a legionarilor. Din aprilie 1936, Legiunea s-a bucurat iarăși de libertate la nivelul organizării de munci voluntare în favoarea comunității prin decizia Sfântului Sinod, iar luna februarie 1937 a consfințit excelentele raporturi dintre cele două.

Aspirațiile comune au fost confirmate practic cu ocazia cererii Min. Cultelor de a fi opriți preoții de a mai desfășura în vreun fel activități politice. Răspunsul Sf. Sinod nu s-a lăsat așteptat, iar pe 9 martie 1937, comunicatul înaltelor fețe bisericești a explicat motivele refuzului:

„însăși învățătura ortodoxă, creștinismul nealterat și nedeviat, impune Bisericii grija de viață totalitară a neamului în mijlocul căruia a fost trimisă de Dumnezeu”.

Totodată B.O.R. a lansat un program de principii ce ar fi trebuit respectate în viziunea sa și care, după cum vom vedea avea multe puncte comune cu ideile legionare. Sf. Sinod se pronunța împotriva „spiritului secularizat”, cerea ca „toate legile, acțiunile, ideile […] să fie subordonate binelui durabil al națiunii”, numea drept virtuți „rugăciunea, munca, cinstea, sobrietatea, spiritul de jertfă”, respingea „individualismul hrăpăreț […], dar și lupta de clasă”, dorea supravegherea minoritarilor „ca să nu păgubească prin nimic națiunea română” și respectarea formei monarhice a statului și devotament față de suveran.

Un dur rechizitoriu a lansat B.O.R. la adresa francmasoneriei, pe care o acuza că „propagă […] necredința și lupta împotriva creștinismului”, că „luptă împotriva legii naturale […], conform căreia omenirea e compusă din națiuni.”

Discursul Bisericii Ortodoxe Române vădea accente puternic naționaliste, conservatoare, de reticență la adresa minorităților, dar favorabile armoniei și „solidarității naționale”.

C. Codreanu a salutat imediat decizia „istorică” a Sf. Sinod:

„Am credința că în marea lume a ortodoxiei, Biserica Românească va juca cândva cel mai mare rol.[…] să salutăm primul pas al Bisericii noastre pe drumul de Împărăție.”

Mai mulți reprezentanți ai clerului înalt au simpatizat fățiș cu Mișcarea Legionară cum a fost cazul Episcopului Râmnicului, Vartolomeu, membru al Sfântului Sinod din martie 1937, Mitropolitului Gurie al Basarabiei, ș.a.

În ciuda excelentei imagini pe care o confereau Legiunii adeziunile unor asemenea venerabile personalități, o întrebare atârna greu în defavoarea lui Codreanu: cum se putea împăca violența legionară cu doctrina creștinească a iubirii aproapelui ?

Într-o circulară a sa cu privire la relația dintre Mișcarea Legionară și Biserică, Zelea Codreanu a plasat mișcarea sa pe o linie inferioară Bisericii către care tindea:

„Linia istorică este una: aceea, pe care o trăim noi. […] Linia Bisericii este cu mult deasupra noastră. […] Recunoaștem că suntem păcătoși: aceasta este atitudinea legionarilor față de Biserică”.

Tot „Căpitanul” a luat în discuție și cazul preoților ce foloseau arme:

„Dacă preoții binecuvântează armele, înseamnă că sunt bune. Dacă sunt bune, înseamnă că le pot întrebuința și ei”.

Legionarii au apelat în același timp la tradiția istorică a poporului român, la figura legendarului Ștefan cel Mare care „a luptat împotriva invadatorilor și și-a apărat țara ținând într-o mână crucea și în cealaltă paloșul, și totuși Biserica l-a trecut în rândul sfinților”.

În Parlamentul României, un profesor de teologie, Ispir, deputat, a rugat pe Codreanu să explice cererea de introducere a pedepsei cu moartea, având în vedere că era o idee „anticreștină”. Răspunsul „Căpitanului” poate edifica într-un fel atitudinea legionarilor în chestiunea contradicției violență-creștinism:

„când este chestiunea să aleg între moartea, dispariția țării mele și aceea a tâlharului, eu prefer moartea tâlharului și sunt mai bun creștin, dacă nu permit ca tâlharul să-mi nenorocească țara și să mi-o ducă la pieire”.

Anticomunismul

Anticomunismul legionar a reprezentat o expresie a opoziției politice a celor două extreme – de dreapta și de stânga, așa cum s-a întâmplat și în cazul Germaniei ori al Italiei și a cărui exemplu a putu fi identificat prin izbucnirea războiului civil spaniol.

În România interbelică a existat la nivelul societății o puternică respingere față de ideologia comunistă, cu atât mai mult cu cât agenții comunismului erau de origine străină, iar statul național român avea proaspătă în memoria „opresiunea” rusească în Basarabia ori nerecunoștința țarului la 1878. Dar o problemă ca atare creată de o mișcare comunistă, ca în cazul Italiei înainte de 1922 ori ca în Republica de la Weimar , nu a existat, deoarece efectivele acesteia erau foarte reduse.

Dacă a existat vreun moment de accentuate tulburări comuniste în România interbelică, atunci acesta a fost în anii de după război, sub impresia revoluției bolșevice și alipirii Basarabiei, adevărat ferment al acestei ideologii. La Iași, puternic centru universitar, studenți comuniști întrețineau o atmosferă de agitație, cel puțin așa răzbate din istoria activității politice a lui Codreanu, scrisă chiar de către acesta, „Pentru legionari”.

Practic, putem spune că anii 1919-1920 au fost anii de formare a ideilor politice ale viitorului conducător legionar ; de la început Codreanu s-a autodefinit ca fiind anticomunist și pe această filieră, antisemit.

Inexistența unui pericol comunist în România a produs însă o interesantă mutație ideologică: de la început comuniștii au fost identificați cu evreii, dar ulterior acest slogan,

„comuniști = evrei” și invers !, a căpătat dimensiuni obsedante – era nevoie de legitimarea unui anticomunism virulent, dar cum erau puțini comuniști autentici (ce-i adevărat, majoritatea de alte naționalități decât cea română), evreii au fost acuzați ca având această

„tară” politică. Legionarii au putut astfel declama pericolul comunist și au putut legitima fanatismul lor, opus fanatismului comunist.

În politica românească au existat oameni politici convinși că Legiunea putea fi utilizată, la nevoie, ca o forță de șoc împotriva comuniștilor și a fost cazul lui A. Vaida – Voevod, țărănist din aripa dreaptă a partidului și care a părăsit PNȚ-ul tocmai datorită unor probleme ce țineau de o politică naționalistă: soluția sa „numerus valahicus”, o altă formă, mai puțin dură, a lui „numerus clausus”. Acest om politic, autointitulat drept „naș al Gărzii de Fier” la procesul asasinatului de la Sinaia, a manifestat toleranță față de legionari cât timp a ocupat funcția de prim-ministru ori pe cea de ministru de Interne.

Anii 1919 –1920 s-au dovedit a fi determinanți pentru evoluția politică ulterioară a lui Codreanu; încă de atunci tânărul din Huși a avut prim gest „politic”(avea vârsta de 20 de ani), referitor la chestiunea bolșevică:

„Ce facem dacă vin bolșevicii peste noi ? Părerea mea asupra căreia au căzut și ceilalți de acord, era aceasta: […] noi să nu ne supunem, ci să ne retragem cu toții în pădure înarmați. Aici să organizăm un centru de acțiune și de rezistență românească, și prin lovituri date cu măiestrie să zdruncinăm inamicul, să menținem o stare de spirit de neaplecare.”

Ajuns în toamna lui 1919 la Universitatea din Iași, Codreanu s-a implicat activ în acțiuni de combatere a „studenților jidani veniți din Basarabia, toți agenți și propagandiști ai comunismului.” Dar nu numai studenții erau adepții ideilor politice de stânga, ci și „masa muncitorească ieșeană”:

„În fabrici se lucra foarte puțin.[…]

La fiecare trei-patru zile, pe străzile orașului, mari demonstrații comuniste. Cele 10-15.000 de lucrători, înflămânziți și manevrați de mâna criminală iudaică de la Moscova, parcurgeau străzile în cântecul Internaționalei, în strigăte de: << Jos Armata !>>, << Jos Regele ! >>….”

În condițiile în care erau atacate instituții sfinte pentru tânărul naționalist, Codreanu a decis să se afilieze unei mici, dar virulente, organizații politice, conduse de un muncitor, C. Pancu și intitulate „Garda Conștiinței Naționale”. În cadrul acesteia, Codreanu a pledat pentru acțiunile cele mai îndrăznețe, după cum a dovedit-o în cazul grevei de la atelierele CFR de la Nicolina:

„Pe una din clădiri, steagul roșu. Eu încep să mă cațăr pe niște trepte de fier prinse în perete luând în gură un steag tricolor. Cu oarecare greutate, […], ajung până la acoperiș.[…] Smulg steagul roșu și în mijlocul uralelor de nedescris cari se prelungesc câteva minute, ridic și leg steagul tricolor. De acolo am vorbit.”

Încă din acei ani, Codreanu era format politic: naționalist-creștin, anticomunist, antisemit. O idee nu i-a mai dat pace, terminând prin a deveni o adevărată obsesie: chestiunea evreiască. Era de altfel convins că între evrei și comunism nu putea exista decât un semn de egalitate.

A. Cantacuzino, nepot al generalului GH. Cantacuzino-Grănicerul, din celebra familie aristocratică, voluntar în războiul civil spaniol și adevărată „piază-rea” pentru regele Carol al II-lea, identifica o „înfrățire naturală, continuă, nedesmințită în fapte, între spiritul comunist și spiritul evreiesc.”

Mai mult, T. Herseni credea despre comunism că „nu este o doctrină muncitorească, ci o doctrină jidovească, menită să slujească numai unui popor lipsit de patrie.”

Cum a fost totuși posibilă această identificare, dincolo de argumentul numeric: al multor evrei ce au îmbrățișat doctrina comunistă ?

O explicație ar consta în diferențele ideologice dintre legionarism și comunism, aceleași pe care le reproșau liderii legionari și comunității evreiești.

Mișcarea Legionară a contestat comunismului mai multe aspecte, precum: materialismul, ateismul, internaționalismul, conceptul luptei de clasă. Cam din aceeași categorie făceau parte și reproșurile adresate evreilor: faptul că erau preocupați de meserii gen cămătăria, comerțul; că practicau un cult, mozaic, diferit de cel creștin; prin puternicele legături dintre comunitățile evreiești ale diferitelor state puteau da impresia de organizație supra-națională și nu în ultimul rând, prin refuzul de a se asimila, contribuiau, în opinia gardiștilor, la alterarea armoniei naționale. Practic, peste tot, clivaje asemănătoare de natură: economică (concepte de viață), religioasă, națională și a relațiilor sociale.

Ideologii legionari revendicau pentru Mișcarea Legionară o concepție idealistă asupra vieții, oglindită în doctrina „omului nou”,aplecat mai degrabă spre lucrurile „cerești”:

„Adevărata diferențiere între cele două umanități, aceea curat creștină și [legionară n.a.] și cea comunistă, adevărata opunere între ele este vechea ceartă în care, pe de o parte, se află cei care se lasă conduși de stimulentul fericirii cerești și de considerații de conștiință și de respect de sine, pe de altă parte, acei care sunt atrași numai de posibilitățile de bucurie, de desfătare și de comoditate lumească.”

Cam în același registru se situa și acuzația împotriva statului sovietic de a neglija aspectele culturale în dauna celor ce țineau de realizare în planul materiei:

„Uzine, baraje, colhozuri și sovhozuri, plan cincinal, aviație și metropolitan, iată sinteza Rusiei de azi. Cultura înlocuită cu metroul, iată efectele unei politici de stat bazată pe considerații materialiste.”

Contestarea religiei și a Bisericii venită din partea comuniștilor, au declanșat alte atacuri din partea Legiunii la adresa „fiarei roșii”. În baza acestui argument au luptat cei șapte voluntari conduși de gen. Cantacuzino în războiul civil spaniol, conceput drept o înfruntare între forțele Binelui, apărătoare ale ordinii creștine a lumii, forța naționalistă și slujitorii Răului, comuniști atei.

„Mor oameni cu zecile de mii, unii pentru a izbuti să dărâme altarele Bisericilor lui Hristos, iar alții pentru a le apăra. Comunismul este acea fiară roșie din Apocalips, care se ridică pentru a izgoni pe Hristos din lume.”

În egală măsură, T. Herseni desfida internaționalismul comunist, acevărat blestem pentru statele naționale:

„Comuniștii cer să se unească proletarii din toată lumea. În felul acesta o națiune nu e numai desbinată înlăuntru, dar o parte din membrii săi se unesc cu dușmanii țării și devin trădători de neam.”

Intelectualii și mișcarea legionară

• considerații generale • etapele apropierii • generația tânără de intelectuali de la 1927 • cauzele adeziunii la crezul Mișcării • rolul intelectualilor în doctrina legionară • intelectualii și „uitarea” trecutului interbelic

Problema raporturilor dintre o bună parte a intelectualității interbelice și mișcarea condusă de C.Z. Codreanu a fost una dintre cele mai delicate și ca atare tratată în mod diferit: discipolii și exegeții operelor remarcabilelor personalități culturale precum Nae Ionescu, C. Noica, M. Eliade au încercat să acrediteze ideea conform căreia nu au existat legături politice reale între cele două părți (gen înregimentare de partid), ci doar unele idei comune. Alți autori , din contra, au considerat că toți intelectualii de dreapta ce au „îmbrățișat” ideologia legionară s-au făcut prin asta foarte vinovați, iar în funcție de pozițiile lor față de adeziunile din tinerețe, li s-a stabilit o ierarhie a vinii și a greșelilor. De exemplu, Cioran măcar ar fi recunoscut adeziunea sa, dar a contestat-o ca fiind o nebunie, pe când Eliade ori Noica ar fi evitat orice discuție despre acel aspect.

Abordarea cu delicatețe a subiectului se datorează în mare cauză valorii inestimabile ale acestor personalități culturale, valoare ce transcende cu siguranță spațiul românesc: pentru unii, subiectul ar trebui să fie tabu deoarece ar compromite valori ale culturii române, așa cum sensibil ar fi să discutăm de antisemitism la M. Eminescu, simpatia pentru Mussolini și fascism a lui N. Iorga, ori alte asemenea fapte.

A vorbi despre asemenea aspecte nu înseamnă automat a face un proces de intenție, ci este un demers științific, care nici măcar nu dă dreptul vreunei sentințe de orice fel. Important este a înțelege de ce a fost posibil ca, la un moment dat, tânăra generație culturală, de excepție, din perioada interbelică, a putut deveni compatibilă la nivelul ideatic cu Mișcarea Legionară.

Influența Legiunii asupra mediilor intelectuale s-a produs treptat, iar ca început al acesteia trebuie menționați anii 1932-1933, atunci când Codreanu s-a bucurat de grațiile unui om de cultură de dreapta, N. Crainic, protagonist al revistei „Gândirea”, ortodoxist, etnicist, gazetar neobosit ce a dat viață mai multor periodice de orientare politică de extremă dreaptă: „Calendarul”, „Sfarmă-Piatră”. Profesorul de teologie de la Chișinău, a relatat în memoriile sale, modul în care a căutat să orienteze mișcarea lui Codreanu spre un „naționalism constructiv”, alcătuindu-i, în acest scop, un discurs ce trebuia rostit în cadrul „discuției la mesaj din toamna lui 1932.” Raporturile lui Crainic cu Codreanu s-au răcit însă în vara lui 1933, datorită apropierii lui Nae Ionescu de Garda de Fier, pe care primul a considerat-o nocivă. În realitate Crainic se dorea singurul ideolog oficial al legionarismului, iar relația sa cu filosoful brăilean nu era deloc una de prietenie.

Procesul asasinilor legionari ai lui Duca i-a avut protagoniști atât pe N. Crainic, cât și pe Nae Ionescu, primul ca acuzat, al doilea inițial ca acuzat, apoi ca martor al apărării. Cu acea ocazie Crainic s-a „lepădat” de Mișcarea Legionară, prezentându-se drept simpatizant al ei , și nu membru , ceea ce era adevărat de altfel; dar discuția sa, la proces, cu C. Codreanu a delimitat definitiv traiectoriile politice ale celor doi.

Dar, de fapt mai important, adeziunea lui Crainic, din 1932 în mod fățiș, la Garda de Fier, a adus după sine, convertirea politică a grupului intelectualilor de la „Axa”: M. Polihroniade, V. Marin, Alex. Constant, V.I. Vojen, etc., eveniment petrecut după grele stăruințe ale lui Crainic:

„Luni de zile am discutat cu ei până să-i conving să intre. Obiecția stereotipă era că șeful mișcării e << criminal și ignorant >>.Abia i-am hotărât să stea de vorbă cu el.”

Aceasta a fost perioada adeziunii mai multor intelectuali bucureșteni la ideile legionarismului, Codreanu amenințând „tineri eminenți” ca: V. Christescu, V. Dumitrescu (arheologi, elevi ai lui V. Pârvan), ing. V. Ionescu, prof. Radu Gyr, avocatul Popov, pictorii A. Basarab și Zlotescu.

Nu mai puțin importantă a fost aderarea profesorului universitar de logică și metafizică al Facultății bucureștene, Nae Ionescu. În timp, trecerea sa a antrenat politizarea generației tinere de la 1927, din cadrul căruia mulți erau discipoli. Mai devreme sau mai târziu, M. Eliade, E. Cioran, C. Noica, M. Vulcănescu, A. C. Tell ș.a., s-au apropiat de legionari.

În general, Mișcarea Legionară a găsit simpatizanți printre intelectualii tinerei generații, mai puțin printre cei deja consacrați. Nu trebuie uitat că în perioada interbelică a existat un puternic conflict de idei ce a opus generația tânără de intelectuali „bătrânilor”.

În anul 1927 la douăzeci de ani, M. Eliade a publicat în cotidianul „Cuvântul” articolul intitulat „Itinerariu spiritual”, document programatic al unei adevărate mișcări de idei, generația de la '27. M. Eliade a devenit mentorul acestei generații ce cuprindea intelectuali între 20 și 25 de ani și printre care pot fi menționați D. Botta, frații Haig și Arșavir Acterian, E. Cioran, C. Noica, P. Manoliu, P. Comarnescu, Gh. Racoveanu,
P. Sterian, A.C. Tell, M. Polihroniade, M. Sebastian, E. Ionescu, P. Țuțea, T. Herseni, și mulți alții.

Toți acești tineri erau născuți în preajma lui 1910 și s-au format intelectual după primul război mondial sub puternica influență a profesorului universitar Nae Ionescu.

Desigur nu toți acești intelectuali au aderat la gardism, mulți dintre ei au reușit chiar să se delimiteze clar de politic și chiar au combătut pe cei care ca Eliade ori Noica,

s-au apropiat de Legiune.

P. Comarnescu , M. Sebastian , E. Ionescu au înregistrat cu uimire metamorfoza colegilor lor de generație, după cum a reieșit din corespondența primului, din jurnalul celui de-al doilea, scriitor de origine evreiască (Josef Hechter) și din scrisorile adresate de ultimul, lui T. Vianu, în sept. 1945, în legătură cu destinul generației.

Metaforic, E. Ionescu a descris fenomenul convertirii la legionarism ca „rinocerizare”, ca pe o transformare din condiția umană spre regnul animal. fin observator a ceea ce se întâmpla în jurul său, E. Ionescu ajunge chiar să descrie fenomenul:

„Dacă admiți un singur postulat de-al lor, sfârșești prin a le admite pe toate. Este inevitabil. cunosc problema. Toți prietenii mei antifasciști au devenit cu totul fasciști, fanatici, fiindcă au cedat mai întâi asupra unui mic amănunt. Am experiența fenomenului ; incubația a început; acestea sunt primele simptome. Le trebuie între trei săptămâni și două luni pentru a intra în sistem.”

Paradoxul acestei generații l-a constituit însă programul exclusiv cultural pe care și-l propunea în 1927 și deci delimitarea de politic. Aceasta era credința lui M. Eliade:

„Spre deosebire de majoritatea tinerilor, nu credeam că generația mea avea destin politic, așa cum avusese generația războiului […]. Destinul nostru era exclusiv cultural.”

Idealul acestei generații era de a înfăptui o revoluție spirituală , de a crea o cultură majoră, comparabilă cu cele occidentale, cu atât mai mult cu cât era „prima generație românească necondiționată în prealabil de un obiectiv istoric de realizat”.

Tinerii intelectuali sufereau de frustrarea apartenenței la o cultură minoră, la E. Cioran acest aspect a căpătat dimensiuni obsesive în creațiile sale interbelice-negau existența unei culturi românești autentice, ci doar a unor genii precum Eminescu, Hașdeu, Iorga; pledau pentru o cultură românească, dar priveau în același timp cu simpatie producțiile culturale europene contemporane: suprarealismul, psihanaliza, expresionismul.

Pornind de la o platformă exclusiv culturală, tinerii intelectuali au ajuns după vreo șase ani să se orienteze din ce în ce mai mult spre domeniul politic și mai ales spre Mișcarea Legionară.

O premisă exista deja: este vorba despre tendința de contestare a spiritului critic (T. Maiorescu a fost vizat în principal), de aplecare spre irațional, spre misticism religios, spre ortodoxism.

Cauzele convertirii intelectualilor români la gardism sunt complexe și ele țin de o anumită preocupare generală a intelectualității române pentru națiunea română, pentru tot ceea ce ținea de destinul românesc în lume, o tradiție ce îngloba nume ca Eminescu, Iorga, Pârvan. În general, intelectualii români s-au situat la dreapta spectrului politic, conservator, tradiționalist.

Eliade și colegii săi de generație au contestat regimul democratic românesc, i-au criticat defectele și, la un moment dat au putut crede că singura alternativă o constituia Mișcarea Legionară, cu care aveau în comun ortodoxismul și care se dorea o mișcare politică a tineretului.

Nu trebuie omisă nici precara situație materială a multora dintre reprezentanții tinerei generații, majoritatea cu venituri mici, nesigure și fără perspectivă de a ocupa posturi, de unde și aversiunea contra „bătrânilor”.

Au existat și cazuri de oportunism, de apropiere de Legiune în speranța unei mai rapide ascensiuni sociale, cum au fost cazurile lui D. Protopopescu și G. Cristescu, profesori universitari.

Ascensiunea nazismului în Germania începând din anii 1930-1931 a avut darul de a impresiona tinerii intelectuali: soluția radicală, adeziunea tineretului german la mișcarea lui Hitler, și în final izbânda politică din ianuarie 1933, l-au cucerit pe E. Cioran care și-a exprimat în mod deschis admirația pentru Fhürer.

Doctrinarii legionari au căutat să-și apropie tânăra generație, eforturi susținute având în acest sens E. Bernea, autor al unei broșuri intitulate „Tineretul și politica”. Conform lui Bernea, numai tineretul putea clădi o nouă Românie, „pentru că el întrupează toate însușirile elementare și creatoare ale vieții.” Rolul intelectualității urma să fie esențial, cu condiția să nu fie raționaliști și pozitiviști.

Adeziunea tinerilor intelectuali români la mișcarea „cămășilor verzi” a conferit acesteia un prestigiu sporit, deși mulți dintre acești intelectuali nu au devenit efectiv membri, ci au rămas la stadiul de simpatizanți. Ei publicau în cotidiane apropiate Legiunii precum Buna Vestire, Dreapta, Cuvântul, deși punctele lor de vedere nu coincideau întotdeauna. A existat mereu o rezervă a intelectualilor vis-à-vis de folosirea forței, a mijloacelor violente de către legionari.

Fiecare dintre reprezentanții generației de la 1927 au găsit în doctrina legionară idei comune: Cioran a identificat concepția totalitară, Eliade revoluția spirituală, Nae Ionescu viziunea etnicistă, Noica regenerarea morală, omul nou.

Nae Ionescu

• personalitatea sa • influența asupra Generației de la ’27 • evoluția politică • alăturarea de Garda de Fier • concepția filosofică • antidemocratism • etnicism • ortodoxism • antisemitism

Una dintre personalitățile cele mai fascinante ale vieții publice interbelice românești, Nae Ionescu a fost apreciat, ca intelectual, chiar și de adversarii săi. Deși născut în Bărăgan, în zona Brăilei, i-a fost menit să joace un rol foarte important în afacerile politice ale anilor '30 desfășurate la București.

Nae Ionescu deținea o poziție privilegiată în viața publică românească, ca redactor la un influent cotidian, „Cuvântul”, dar și în calitate de profesor universitar la Universitatea din București. Această dublă calitate i-a permis să devină ceea ce s-ar putea numi un formator de opinie.

Misterioase legături cu mediile oamenilor de afaceri, vezi prietenia cu bancherul A. Blank, i-au înlesnit lui Nae Ionescu o situație materială foarte bună, pe care a știut să o sporească ca intermediar cu firme germane ca I. G. Farben ori Mercedes-Benz.

Cu un farmec personal aparte, cu „o mare putere de seducție” , dublată de un „deosebit talent în folosirea glasului, a gestului, a mimicii, în special a privirii”,dar și de caracteristici fizice sugerând un spirit mefistofelic, a devenit repede adulat de mulți dintre studenții săi.

Influența profesorului Nae Ionescu asupra tinerei generații de la 1927 și mai mult, rolul său în formarea intelectuală a acesteia, s-a dovedit a fi decisivă și aproape de nimeni contestată.

La unison, toți elevii săi, mai târziu intelectuali de prestigiu mondial (Eliade, Noica, Ionesco) ori care s-au afirmat doar în cadrul culturii române (M.Vulcănescu, Gh. Racoveanu, V. Băncilă, M. Sebastian, C. Noica și mulți alții), au recunoscut fascinația pentru mentorul lor, de care îi despărțeau doar în jur de douăzeci de ani.

M. Eliade afirma rolul de „maestru”, de „ghid” al profesorului universitar, M. Sebastian îl numea „directorul nostru de conștiință”.

N. Ionescu și-a cucerit studenții prin modul socratic de a preda cele două cursuri ale sale de metafizică și de logică la Facultatea de Litere: temele erau dezbătute la alegerea studenților, fără a fi pregătite în prealabil-iubirea, moartea, mântuirea, teme dezvoltate apoi de „generația tânără”: experiența, aventura, ortodoxia, autenticitatea, trăirea.

Filosoful brăilean a fost apreciat și pentru activitatea gazetărească, mai exact pentru modul diferit de a aborda subiectele articolelor. P. Țuțea aprecia „meditația metafizică mutată la nivel cotidian”, ceea ce nici măcar Eminescu, cel mai mare gazetar român în opinia aceluiași Țuțea, nu ar fi făcut.

Vaste domenii au fost abordate de „Profesor”, așa cum îl numeau, cu respect, discipolii: filosofia, economia politică, arta, și în toate acestea cei ce i-au fost elevi s-au afirmat deplin.

Folosind o metodă puțin academică, a discuțiilor libere, profesorul Nae Ionescu a căutat ca elevii săi să fie cât mai „personali”, mai originali, tocmai de aceea existau mari diferențe între aceștia.

Dacă din punct de vedere intelectual, discipolii erau foarte diferiți, abordând domenii extrem de diferite, în domeniul politic influența naeioneasciană s-a dovedit a fi covârșitoare – toți erau anti – democratici și:

„Direct sau indirect, noi toți, discipolii și colaboratorii lui, eram solidarizați cu concepțiile și opțiunile politice ale Profesorului.”

Socratismul Profesorului, reticența sa față de publicarea cursurilor sale, a produs suspiciuni la adresa originalității sale, însuși M. Sebastian relevând idei asemănătoare cu profesorul O. Spengler , la fel și T.Vianu. Erau, în general, reminiscențe ale influenței filosofilor germani citiți de către N. Ionescu cu prilejul studiilor din acea țară: Max Scheler, Spann, Ben.

Discipolii lui Nae Ionescu considerau că, prin scris, „personalitatea lui se pierdea”, poate și de aceea a refuzat a-și tipări cursurile.

Politic, Nae Ionescu a avut o evoluție serioasă, deși adeziunea la extrema dreaptă a fost, în final, cea mai statornică: din 1933 până în 1940, anul morții sale. Antiliberal convins, între 1926-1928 a susținut nou înființatul PNȚ, dar se pare că a fost dezamăgit de guvernarea țărănistă dintre anii 1928-1932. Articole violente s-au îndreptat atunci asupra omului politic I. Maniu, acuzat că „a ignorat caracterul de partid de mase al organizației”, că „s-a opus în chip constant restaurației, dar și pentru alegerea în regență a lui Sărățeanu.”

Eforturile sale politice s-au îndreptat către personalitatea lui Carol al II-lea, pledând puternic pentru restaurație prin publicația „Cuvântul” și devenind ulterior, după iunie 1930, „sfătuitor tehnic al Palatului”. Treptat, poziția sa pe lângă Carol, ca și a lui M. Manoilescu, alt artizan al restaurației, s-a deteriorat din cauza sporirii influenței camarilei regale pe lângă suveran.

Din vara lui 1933, Nae Ionescu s-a orientat spre Mișcarea Legionară, iar gestul său a fost interpretat ca o răzbunare față de rege. Articole din ziarul „Cuvântul” îndemnau în mod fățiș la mijloace violente împotriva noului prim ministru, I. G. Duca, fapt pentru care ziarul a fost cenzurat, iar Nae Ionescu implicat, ca acuzat, în proces (a fost chiar închis în lagărul de la Miercurea-Ciuc, de către A. Călinescu, dar eliberat apoi.

La procesul intentat în 1934 asasinilor lui I. G. Duca, Nae Ionescu a apărut în calitate de martor al apărării și a căutat să justifice acțiunea violentă a Gărzii, declarând:

„Cred că este o mișcare națională […] educativă. Eu am doi copii și aș vrea ca toată viața mea copiii mei să nu aibă alte scopuri decât acelea pe care le are Garda de Fier”.

Era practic o primă poziție publică de simpatie pentru mișcarea lui Codreanu, deși primele contacte avuseseră loc încă din toamna anului 1933, când Nae Ionescu a vizitat Casa Verde și pe „Căpitan”.

De la sfârșitul anului 1934, dar mai ales pe timpul anului 1935, Nae Ionescu conferențiază prin țară, Cernăuți, Bârlad, Iași, Brăila, pe teme de doctrină naționalistă. Câteva titluri sunt edificatoare: „Națiune și naționalism”, „Primejdiile spiritului defensiv”, „Ce însemnează o stăpânire românească?”, „Ce însemnează a fi român?”, „Imperialism”. Filosoful evita să fie afiliat în mod oficial Legiunii, dar existau semne din ce în ce mai clare despre opțiunea sa politică pentru extrema dreaptă.

Cursurile sale universitare au devenit în acești ani mai politizate, fapt remarcat de un student de-al său, M. Sebastian:

„Lecția de ieri a lui Nae a fost sufocantă. Gardism de Fier pur și simplu – fără nuanțe, fără complicații, fără scuze”.

Relații personale a stabilit N. Ionescu cu unii dintre fruntașii Gărzii, cum ar fi I. Moța. În momentul plecării pe front, în Spania, tânărul legionar a înmânat testamentul său, în semn de prețuire, Profesorului.

Strategia politică a lui Codreanu pentru anul 1937, care a inclus pactul electoral de neagresiune, se pare că nu a avut și girul moral al lui Nae Ionescu, fapt pe care legionarii s-au grăbit oricum să-l dezmintă, printr-o notă informativă semnată de ing. V. Ionescu, în „Buna Vestire”, pe 2 dec.1937:

„D. profesor N. Ionescu lipsește din țară încă din ziua de 23 nov., iar acordul dintre domnii Maniu și C.Z. Codreanu s-a încheiat în ziua de 25 nov.”

Nae Ionescu nu a acceptat nici prezența sa pe lista de candidați a partidului „Totul pentru Țară”, probabil ca dezaprobare față de acceptarea pe respectiva listă pentru Senat a gen. Moruzi și a lui M. Manoilescu.

Cert este că N. Ionescu nu s-a îndepărtat de Mișcarea Legionară, ba din contră: putem spune că a pătimit în mod egal cu ceilalți aderenți ai mișcării în anii 1938-1939, atunci când Carol al II-lea a decis suprimarea elitei legionare. Arestările sale repetate, declarațiile de solidarizare cu cauza Mișcării, i-au adus un enorm capital de simpatie printre legionari, fiind numit la moartea sa, în martie 1940, „mucenic legionar”.

Mulți i-au atribuit filosofului brăilean titulatura de „ideolog” al Mișcării Legionare, dar trebuie să manifestăm anumite rezerve în legătură cu acest aspect. Încă înainte de 1933, N. Ionescu lansase atacuri asupra sistemului democratic multipartidic, înclina către autohtonism, etnicism, ortodoxism. Toate aceste concepte erau comune și Gărzii de Fier, iar pe această platformă Nae Ionescu a putut să stabilească contactul ideologic cu Codreanu, contact pe care M. Vulcănescu l-a considerat, inevitabil.

Din punct de vedere al curentelor filosofice, Nae Ionescu se înscria pe linia antimaterialistă, iraționalistă și mistică, refuzând primatul „rațiunii, al științei și al cunoașterii empirice” și proclamând sinteza dintre religie și naționalism.

Recunoștea mari merite lui N. Iorga: antiliberalismul, noua mișcare ortodoxă și autohtonismul, fără a menționa și antisemitismul. Problema evreiască l-a preocupat pe Nae Ionescu abia din momentul apropierii de Garda de Fier, iar poziția sa antisemită a devenit evidentă prin publicarea prefeței cărții „De două mii de ani” a lui M. Sebastian.

În anul 1933, crezul politic-filosofic al lui Nae Ionescu era astfel sintetizat chiar de către acesta:

„Nu cred în colaborarea generală, pentru că nu cred în iluminism, în 1789, în Umanitate, în contractualism, în Liga națiunilor și așa mai departe. Socotesc, în domeniul politic, națiunile ca unități colective ireductibile, și nu sunt atât de << jurist >> […] ca să nu-mi dau seama de permanența ireductibilă a conflictelor tari între colectivele politice.”

Regimul politic românesc a reprezentat una dintre țintele favorite ale lui Nae Ionescu, iar partidelor politice le-au fost aduse mai multe capete de acuzare: inexistența unor programe politice proprii, disensiunile dintre liderii acelorași partide (Iunian-Vaida-Maniu în cadrul PNȚ de exemplu ; articolul era scris în august 1930).

Alte reproșuri ale filosofului vizau „masa electorală neutră” care însă reprezenta în sistemul politic românesc o „zestre guvernamentală […] ce votează întotdeauna cu guvernul” , „inexistența unor criterii obiective pentru stabilirea ordinii de succesiune a partidelor la guvernare.”

Probabil că Nae Ionescu visa la un regim politic cu un partid unic, un partid de mase, mai ales că existau asemenea exemple în epocă, amintite chiar de către el: Italia și Rusia Sovietică.

Nu o dată achizițiile Revoluției franceze au fost blamate de N. Ionescu, precum și parlamentarismul, democrația și mai ales momentul revoluționar de la 1848, considerat drept o ruptură în evoluția istorică a poporului român.

Privirea lui N. Ionescu se îndrepta mai degrabă spre acele realități strict românești, eludând orice fel de influență a civilizației franceze, de aceea a fost preocupat de ortodoxism și de autohtonism.

Raporturile dintre Biserică și Stat, dintre naționalism și ortodoxie, au fost analizate mai mereu prin comparație cu Occident, cu catolicismul și cu protestantismul.

În concepția lui N. Ionescu nu exista nici o contradicție între naționalism și ortodoxism, deoarece „cuvântul lui Dumnezeu” nu putea fi trăit decât la nivel național, și nu individual; „de aceea comunitatea de iubire a bisericii se acoperă structural și spațial cu comunitatea de destin a nației”.

Naționalismele secolului XX ar fi servit chiar la „identificarea națiunii cu Dumnezeu”:

„pleacă de la popor, trece la națiune pentru a ajunge la Dumnezeu.”

Nae Ionescu a îndemnat totodată spre revalorizarea misticismului ca parte integrantă a domeniului religios și căruia în filosofie îi corespundea iraționalismul, opunându-l spiritului cartezian, științific, situat sub primatul rațiunii.

O particularizare a conceptelor naeionesciene în legătură cu națiunea și cu ortodoxia, a constituit-o definiția „bunului român”, comparată cu cea de „român pur și simplu”. Filosoful ajungea la concluzia că noțiunea de român nu putea fi circumscrisă decât celui ce aparținea confesiunii ortodoxe, cu alte cuvinte: ești român, numai dacă ești ortodox:

„A fi român nu «bun român», ci român pur și simplu, însemnează a fi și ortodox. În același fel în care, de pildă, animalul «cal» este și «patruped».”

După N. Ionescu, „nu poate fi cineva român decât dacă participă în chip efectiv la «România», dacă […] realizează în concret, în individual, structura organică spirituală a cărei depozitară în esențial e națiunea noastră.”

Individul nu are importanță decât atunci când, prin ceea ce realizează, se raportează la comunitate, la națiune – aceasta este concepția totalitară: contează întregul, iar nu partea.

„Un individ se definește prin colectivitate, comunitate. Nu există adevăr individual absolut decât unul: adevărul comunității (de destin, dragoste etc.).”

Dacă ortodoxismul, antidemocratismul, autohtonismul erau constante ale gândirii naeionesciene încă din anii ă20, antisemitismul său a fost o achiziție de dată recentă, de prin preajma convertirii sale politice la extrema dreaptă.

Până atunci, N. Ionescu fusese interesat de problema semită, construindu-și chiar aura de bun cunoscător al iudaismului. Conferințe în cadrul clubului sionist și articole în principalele publicații au confirmat preocupările sale, din care lipsea în mod clar antisemitismul.

La 1920, Nae Ionescu acuza „antisemitismul și fanfaronada șovinistă” pe care le califica drept „bolnăvicioase”. Culmea ironiei, studenții antisemiți participanți la manifestările incriminate, au fost legionarii de mai târziu…

În preajma anului 1934, concepția lui Nae Ionescu cu privire la problema evreiască suferă o mutație spectaculoasă, cu atât mai mult cu cât el își precizează poziția în prefața cerută de un fost discipol de-al său, evreu, M. Sebastian.

Scriitorul M. Sebastian, brăilean ca și mentorul său, a început cartea încă din 1931, informându-l și pe Nae Ionescu: „scriu o carte evreiască”, veste ce nu l-a surprins. Când în 1934, Sebastian i-a cerut profesorului său să scrie prefața cărții ce urma să se intituleze „De două mii de ani”, se baza tocmai pe autoritatea lui Nae Ionescu în tratarea problemei iudaismului. Surpriza lui Sebastian a fost deplină atunci când i-a fost înmânată de fostul său profesor:

„Mi-a dat Prefața. […] E o tragedie. E o condamnare la moarte,” se confesa Sebastian celui mai bun prieten de-al său pe atunci, M. Eliade.

Romanul, apărut în iunie 1934, a declanșat o dură reacție atât din partea extremei stângi cât și din partea extremei drepte. Prima ataca prefața lui Nae Ionescu, în timp ce legionarii și cuziștii exultau datorită poziției Profesorului, ce umilea, în opinia lor, pe evrei.

Astfel, ceea ce se dorea a fi un eveniment strict cultural, literar, a fost imediat politizat într-un înalt grad. În subsidiar, prefața a declanșat, prin ideile susținute în cadrul ei, și o polemică teologică avându-i ca preopinenți pe patru discipoli de-ai lui Ionescu N: G. Racoveanu, M. Eliade, M. Vulcănescu, C. Noica.

Mai întâi însă trebuie analizate argumentele naeionesciene care au dus la declanșarea „scandalului”, așa cum îl numea, cu regret, Sebastian.

Nae Ionescu scrie prefața într-un registru special, ca pe o analiză a problemei evreiești pe care a înțeles încă de la început să nu o abordeze politic, ci mai degrabă teologic, religios, deci spiritual.

Filosoful a criticat metoda antisemiților:

„Ei stabilesc anume că există un conflict statornic între evrei și celelalte neamuri, conflict care la anumite momente, caută dezlegări tari. […] În adevăr: cum stabilesc antisemiții vina evreilor?”

Părerea lui Nae Ionescu era că evreii suferă doar în momente de criză ale istoriei, fie „provocată de evrei”, fie „de alte pricini”.

Treptat Nae Ionescu începea să recurgă chiar la clișeele antisemiților pe care îi critica în debutul prefeței; patru erau vinele evreilor: se constituiau ca o „grupă fundamental deosebită”, „izolarea anumitei grupe”, „formele ezoterice pline de mister” ale vieții lor și faptul că puteau reprezenta o „primejdie permanentă pentru ordinea celor din afară”.

Deși recunoștea „statutul” evreilor de popor ales, Nae Ionescu sublinia tocmai că acest fapt a dus la izolarea lor, iar procesul „a fost inițiat nu de celelalte neamuri, ci chiar de evrei”.

Alt motiv pentru N. Ionescu de a ataca pe evrei îl constituia „materialismul”, „raționalismul” acestora:

„Evreii sunt, desigur, mistici; dar sunt, în același timp raționaliști. Probă: Kabbala […] De la talmudist, însă, până la zaraful cântărilor de aur și împrumutător de bani nu e nici măcar un pas: e unul și acelaș lucru.”

Dar mult mai interesante erau argumentele teologice ale antisemitismului naeionescian: între creștini și evrei ruptura a avut loc în momentul judecării de către cei de-ai doilea a lui Hristos și faptul că nu l-au recunoscut pe Mesia – „poziții ireductibile”. Din acel moment, „poporul evreu a încetat a mai fi poporul ales”. Trăind în mijlocul popoarelor creștine, evreii au început să le „saboteze așezările și valorile”.

Finalul prefeței s-a constituit în sursa polemicii discipolilor lui Nae Ionescu. Profesorul susținea imposibilitatea mântuirii evreilor:

„Iosef Hechter, tu ești bolnav. Tu ești substanțialmente bolnav, pentru că nu poți decât să suferi; și pentru că suferința ta e înfundată. Toată lumea suferă, Iosef Hechter. Suferim și noi, creștinii. Dar pentru noi e o ieșire, pentru că noi ne putem mântui. […] Iosef Hechter, nu simți că te cuprinde frigul și întunericul?”

Obiecțiile pe care le-a adus prefeței M. Sebastian au constat în principal în ideea anteriorității suferinței evreilor înainte de venirea lui Hristos, plus existența antisemitismului arab și turcesc (Nae Ionescu pornise de la premisa că evreii sufereau numai în contact cu creștinii).

„Oare turcii și arabii să fie antisemiți tot pentru motivul că evreii nu l-au recunoscut pe… Hristos? Ar fi greu.”

M. Eliade a contestat și el poziția lui Nae Ionescu, dar nu a atacat fondul problemei, antisemitismul ca atare, ci doar un singur aspect, teologic: mântuirea evreilor. Cu argumente teologice, Eliade nega imposibilitatea mântuirii evreilor; în textele bisericești nu se specifică nici unde damnarea veșnică a poporului evreu.

De partea „maestrului”, Gh. Racoveanu a invocat însă texte bisericești incriminatoare la adresa evreilor, dar alți doi discipoli ai lui Nae Ionescu, M. Vulcănescu și C. Noica, s-au alăturat lui M. Eliade.

Elevii lui Nae Ionescu au încercat să-l apere pe Nae Ionescu de acuzația de antisemitism, deși ei înșiși găseau în text o anumită ambiguitate:

„Nu cred că N. Ionescu a scris prefața pentru a justifica prin ea eventual mizeriile ce s-ar putea face și se fac neamului lui Israil […] cu toate că astfel de consecințe ar putea fi deduse din ea destul de ușor cu oarecare bunăvoință.”

La un an de la evenimentele din 1934, M. Sebastian încă mai avea puterea să-l aprecieze pe omul Nae Ionescu „în ciuda tuturor celor ce s-au întâmplat”:

„Este fără îndoială cel mai interesant și cel mai complex om pe care l-am cunoscut.”

Destinul lui Nae Ionescu a ilustrat perfect destinul filosofului, al omului de cultură atras în evenimentele politice, părăsind „turnul de fildeș” și angrenându-se, pe rând, în mai multe mișcări politice. Nu a fost în nici un moment vorba despre o înregimentare ca membru, ci doar de o poziție de simpatizant, dar cu siguranță Nae Ionescu se vedea pe sine ca pe o eminență cenușie din umbra vreunui monarh luminat ori ideolog al unei mișcări totalitare.

La moartea sa, M. Sebastian conchidea:

„Ce soartă stranie a avut omul ăsta extraordinar, care moare neîmplinit, nerealizat, învins și […] ratat.”

Pe de altă parte, legionarii îi revendicau moștenirea intelectuală și îl integrau pe linia „martirilor” Arhanghelului Mihail.

Dacă s-a realizat pe vreun plan, atunci acela a fost al menirii sale de Profesor, iar elevii pe care i-a format au dezvoltat, în parte, ideile sale: preocuparea pentru domeniul religios: M. Eliade, dogmatic: Gh. Racoveanu, pentru naționalism și raportul cu individul: C. Noica, autohtonism – tradiționalism: M. Vulcănescu. E. Cioran care în spiritul său contestatar nu l-a iertat nici pe Nae Ionescu, i-a datorat acea curiozitate luciferică proprie metafizicianului brăilean.

Mircea Eliade

• rolul de lider al Generației de la 1927 • vederi politice în perioada 1927 – 1935 • convertirea la legionarism: anii 1936 – 1937 • gândirea eliadiană • misiunea culturală • românism • problema evreiască • politică • primatul spiritualului • adeziunea la legionarism în texte

M. Eliade s-a afirmat încă de la debut ca lider al tinerei generații de intelectuali de la 1927, căruia i-a imprimat o misiune net culturală. Prin anii 1932 – 1933, Eliade a putut remarca primele abdicări ale membrilor generației de la crezul strict cultural și angajarea în domeniul politic: grupul „Axa”, ce-l avea în frunte pe M. Polihroniade. Tot pe la sfârșitul lui 1933, influențat de evenimentele politice din Germania și anume instaurarea regimului nazist, E. Cioran exprima încrederea sa în revoluția Hitleristă și atașamentul pentru Garda de Fier.

Cu toate acestea, Eliade a privit în continuare cu rezervă o eventuală implicare a sa pe arena politică, deși ca mai toți discipolii lui Nae Ionescu, era anti – democratic și mai ales, anti – liberal:

„După cum știe toată lumea, liberalismul este mort pretutindeni, și în procesul de descompunere al burgheziei române, partidul liberal constituie o falsă redută și un centru de permanente erori politice.”

Și totuși respingerea soluției liberale nu l-a condus pe Eliade spre acceptarea vreunei soluții radicale fie ea aparținând extremei drepte fie extremei stângi:

„oameni inteligenți să încăpățânează să introducă această țară blândă în Codul Bunului Călău hitlerist sau Codul Bestiei Roșii marxist. […] Tot atâta sânge nevinovat se va vărsa pe străzi, fie că «puterea» va fi cucerită de «stânga», fie de «dreapta». […] ne vom trezi mai păcătoși, mai îngreunați de viața această tristă -și în dimineața steagului roșu, ca și în dimineața cămășilor verzi.”

Eliade reproșa la acea dată extremelor politice, în aceeași măsură, „dictatura brutei, a imbecilului și a incompetentului”, huliganismul și barbaria și faptul că se situau în contra „credinței și omeniei”. Era o poziție umanistă, proprie intelectualității europene neangajate politic între cele două războaie mondiale.

Într-un stil franc, la începutul lui 1934, Eliade și-a exprimat neîncrederea în partidele politice românești:

„Nu apăr nici un partid politic, pentru că nici unul nu merită să fie apărat. […] vina cea mare o poartă partidele politice, oricare ar fi ele.”

La acea dată Eliade putea analiza cu maximă obiectivitate și deplină distanțare evenimentele de pe scena politică românească, fără nici o urmă de implicare afectivă:

„Câte lucruri ciudate nu s-au întâmplat în acest an 1933! […] Un an care începe (februarie 1933) printr-o «revoluție» comunistă, și sfârșește prin amenințarea unei revoluții de dreapta […] C.Z. Codreanu, reacționar (sau revoluționar) sfătuiește pe legionari să voteze pe un democrat ca d. Maniu. Democrații ajung asupritorii libertății, iar teoreticienii violenței se plâng de violență.”

Între anii 1933 – 1935, Eliade a contestat implicarea intelectualilor în politică, insistând pe ideea misiunii culturale a României, „țară fără posibilități de revendicări politice”:

„Politica o fac tot mărunțeii și milionarii, iar «intelectualii» au numai iluzia că activează. Nu și-a pus nimeni întrebarea cât a pierdut România din cauza atâtor «sacrificii»?

Destinul tragic al scriitorului P. Istrati, susținător al Partidului Comunist la începutul carierei sale, trecut ulterior în tabăra dreptei și publicând în paginile publicației „Cruciada Românismului” a fostului legionar, Stelescu i-a întărit lui Eliade teoria sa asupra necesității neaderării politice a intelectualilor:

„Singura și marea armă a oricărui scriitor este independența sa față de orice formație politică; este conștiința misiunii sale, spirituale și naționale.”

Viața politică românească, viciile democrației la care s-a adăugat și starea de asediu impusă de guvernul Tătărescu după asasinarea lui Duca, dublată de criza economică, toți acești factori au contribuit la declanșarea la M. Eliade, a unor puseuri de radicalism politic, adevărați germeni ai gândirii legionare eliadiene. Astfel, în ianuarie 1934, romancierul bucureștean reclama apariția unei soluții politice, „ceva dur, nesentimental politic”, căreia să nu îi lipsească „curajul, inițiativa, misiunea”.

Adeziunea lui M. Eliade la Mișcarea Legionară a avut drept platformă ideologică mesianismul, primatul spiritualului: scriitorul a fost cucerit de formula „mesianică” a lui Codreanu de „a împăca România cu Dumnezeu”. Eliade a crezut probabil că a identificat o mișcare politică preocupată mai degrabă de aspecte spirituale:

„Iată o formulă care nu face apel nici la lupta de clasă, nici la interesele politice nici la instinctul economic, nici la instinctul bestiei din om. […]

O «împăcare a României cu Dumnezeu» înseamnă în primul rând o răsturnare de valori, un primat net al spiritualului, o invitație la creație și la viață spirituală.”

Această procupare a lui Eliade pentru creație, pentru misiunea culturală a poporului român era veche după cum am văzut ; Eliade o susținuse încă de la început. Dar acum credea că o mișcare politică, cu mijloace politice, putea impune această construcție teoretică la nivel național.

Deja în anii 1936 și 1937, convertirea lui Eliade la gardism era o certitudine, iar cel care a notat evoluția sa politică a fost cel mai bun prieten și coleg de generație, M. Sebastian. Preferințele politice ale lui Eliade se îndreptau cu precădere spre dreapta: Italia, Spania franchistă, Mișcarea Legionară.

Opiniile sale politice s-au radicalizat în acea perioadă; adeziunea pentru Garda de Fier o exprima în mod deschis printre prieteni:

„Lungă discuție politică cu Mircea, la el acasă. Imposibil de rezumat. A fost liric, nebulos, plin de exclamații, interjecții, apostrofe… Din toate astea nu aleg decât declarația lui în sfârșit leală – că iubește Garda, speră în ea și așteaptă victoria ei”.

Legătura sa cu Mișcarea Legionară a devenit oficială în preajma alegerilor din 20 decembrie 1937. Eliade era menționat chiar printre cadrele legionare ce urmau să-și achite taxele, alături de S. Pușcariu, I. Găvănescul, N. Roșu, I. Cantacuzino.

Se pare că Eliade a fost implicat efectiv și în propaganda electorală a partidului „Totul pentru Țară” prin „satele și târgurile Ialomiței”, într-o echipă ce-i cuprindea și pe Haig Acterian, arhitectul Iovănescu și pictorul Basarab și condusă de M. Polihroniade.

În vara lui 1938, M. Eliade a refuzat desolidarizarea de legionari iar în „Memoriile” sale explicația constă în dorința sa de a nu se desolidariza în fapt de generația sa „în plină prigoană, când oamenii erau urmăriți și persecutați fără vină.” Era clar că Eliade săvârșea o confuzie de planuri, deoarece generația de la 1927 nu însemna în mod firesc Mișcarea Legionară. Mult mai probabil era vorba despre o expresie a încrederii sale în Codreanu și, în ultimă instanță, un gest politic mai degrabă decât unul moral.

Noua direcție politică a scriitorului M. Eliade după 1936 – 1937 a fost sugerată mai ales de schimbarea tonalității articolelor semnate de acesta în presa vremii. Aceleași probleme, problema minorităților, problema hitlerismului, problema clasei politice românești erau tratate într-un alt registru, în acord cu orientarea sa politică.

Problema minorităților

În contextul polemicii apărute cu ocazia lansării volumului semnat de M. Sebastian „De două mii de ani” și a prefeței aparținând lui Nae Ionescu, M. Eliade s-a implicat prin lansarea unei serii de articole intitulate „Iudaism și antisemitism”, „Creștinătatea față de iudaism”, apărute în publicația „Vremea”. Dincolo de părerile lui Eliade în legătură cu poziția lui Nae Ionescu, interesează ideile sale despre antisemitism.

„Ce confortabil este să fii antisemit! Nu ți se mai cere să judeci, de la om la om, de la țară la țară. Odată ce te-ai hotărât să fi antisemit, totul se explică, totul merge ca pe roate; jidanii sunt de vină, totdeauna, jidanii n-au creat nimic, jidanii sunt degenerați etc. «Argumente» găsești câte vrei […]; argumente antropologice, sociologice, teologice, economice etc.”

Eliade păstra la acea dată o poziție umanistă, contra violențelor antisemite:

„Căci dacă te revolți atunci când oamenii nevinovați sunt bătuți sălbatec de niște lichele sau niște imbecili – atunci ești «jidănit».

Și în problema adoptării lui „numerus nullus”, excluderea totală a evreilor din „viața publică și comercială a țării”, M. Eliade se afla pe baricada opusă extremei drepte românești.

Totodată, Eliade a furnizat și o definiție a antisemitismului, prin care îl excludea din respectiva categorie pe N. Ionescu, preocupat,în opinia viitorului istoric al religiilor, de chestiunea evreiască din punct de vedere teologic, deci supra – istoric:

„A fi antisemit nu înseamnă a crede că evreii suferă și vor suferi pentru că au tăgăduit pe Mesia […] ci a fi antisemit înseamnă a lua atitudine decisivă contra evreilor, a-i socoti inferiori, șnapani, primejdioși etc.”.

A existat la Eliade tendința de a scuza antisemitismul oamenilor mari de cultură români, precum Eminescu, Hașdeu ori V. Conta:

„antisemitismul acestor trei mari români e periferic; este economic și moral […] poți face foarte bine abstracție de el.”

Eliade ataca antisemitismul ca manifestare politică, dar nu și pe cel emanând din medii culturale, cu argumente de natură morală ori teologică.

Exista la Eliade (spre diferență de colegul său de generație, E. Cioran), o mare încredere în poporul român pe care-l considera un „neam ofensiv și creator”, iar în virtutea acestei idei nici o minoritate nu-i poate amenința în vreun fel soarta.

Concepția eliadiană privind elementele naționale minoritare a avut de suferit o importantă schimbare din anii 1936 – 1937: Eliade recunoștea existența unei probleme a minorităților în statul român, ca urmare a unei politici falimentare a „piloților orbi” după cum îi numea pe oamenii politici români.

Tonul era deja altul – Eliade făcea diferențe între cetățenii evrei:

„În anii când noi primeam fel de fel de negustori galițieni – am izgonit trei capacități de mare clasă europeană” [Eliade se referea la Gaster, Șăineanu și Tiktin n.a.]

Diferențe făcea Eliade și între minoritățile din cadrul statului român: maghiari, evrei, slavi pe de o parte și germani, „aliați sinceri”, de cealaltă.

Acțiunile minorităților le percepea Eliade drept eforturi de a-și crea un „stat în stat”; respectarea tratatelor pentru minorități erau desconsiderate deoarece încurajau „cuceririle” conlocuitorilor.

Tonul începea deja să se apropie de cel al publicațiilor de extremă dreaptă:

„Iar dacă le spui [politicienilor n.a.] că pe Bucegi nu mai auzi românește, că în Maramureș, Bucovina și Basarabia se vorbește idiș, că pier satele românești, că se schimbă fața orașelor – ei te socotesc în slujba nemților […].”

Nu a existat o literatură eliadiană antisemită; problema evreiască a fost dezbătută de Eliade în contextul mai larg al realizării statului național și al minorităților naționale. De altfel, scriitorul le admira evreilor „vitalitatea, tenacitatea, geniul.”

Intransigente au devenit la Eliade opiniile la adresa clasei politice, căreia îi reproșa imoralitatea, favorizarea elementelor „alogene”, prin „desnaționalizarea profesiunilor libere”, dar mai ales „pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică.”

În ceea ce privește politica externă și cele două extreme politice, dreapta și stânga, Eliade începe să releve diferențele dintre hitlerism și comunism. Cele două ideologii nu mai sunt în 1937 combătute de către Eliade în egală măsură, ca în 1934, ci doar comunismul:

„Rămâne bine stabilit un lucru: că orice mișcare revoluționară cu caracter comunist este sângeroasă și antireligioasă. […] Lucifer e în deplină libertate numai în Răsărit.”

În același timp Eliade nu ezita să scrie:

„Pentru hitleriști, evreii sunt «dușmanii umanității»; totuși, n-au fost incendiate sinagogile și n-au fost masacrați cei șase sute de mii de evrei ai Germaniei […] S-a mulțumit [Hitler n.a.] cu lagărele de concentrare; mai puțin grave […] decât revolverul descărcat în ceafă sau spânzurătoarea.”

Începând cu anul 1936 și afirmată plenar în 1937 prin articolele sale, Eliade își manifestă adeziunea la Legiune. Literatura „legionară” a lui Eliade prezenta câțiva numitori comuni: misticismul, primatul spiritualului, revoluția creștină, omul nou legionar. După cum se poate vedea, scriitorul a fost cucerit de aspectele spirituale ale ideologiei legionare. De altfel, Eliade considera Garda de Fier mai degrabă o sectă religioasă, decât un partid politic.

Eliade a fost fascinat de posibilitatea înfăptuirii unei revoluții creștine, prin realizarea unui om nou care să trăiască creștinismul „responsabil, adică tragic ascetic.” Aceasta ar fi urmat să fie misiunea României:

„Dacă poate fi vorba de o misiune a României, de un om nou creat de români – aici sunt, în această colectivă sete de sfințenie, de creștinare totală.”

Plecarea voluntarilor legionari în războiul civil spaniol de partea Spaniei naționaliste, a fost interpretată de Eliade ca o jertfă pentru creștinism:

„Moartea voluntară a lui I. Moța și V. Marin are un sens mistic: jertfa pentru creștinism. O jertfă care să verifice eroismul și credința unei întregi generații. O jertfă menită să fructifice, să întărească creștinismul, să dinamizeze un tineret.”

Legionarii erau, în viziunea lui Eliade, reprezentanții unei noi elite, o nouă aristocrație, a „spiritului”:

„În locul elitelor care-și moșteneau drepturile […] se naște o nouă elită care-și cucerește libertatea învățând să moară și să [se] jertfească”.

Virtuțile acestei noi elite erau: bărbăția, sinceritatea, iubirea de libertate, simțul onoarei și al demnității, nepăsarea față de moarte.

În luna decembrie, în zilele premergătoare alegerilor generale, cotidianul de orientare legionară „Buna Vestire” a inițiat o anchetă cu sens propagandistic, prin care intelectuali apropiați Legiunii puteau exprima motivele aderării la ideologia gardistă. M. Eliade a contribuit și el, prin articolul „De ce cred în biruința Mișcării Legionare”. Textul s-a dovedit a fi o exprimare a credo-ului legionar al lui Eliade; rezumând, ideile articolului ar fi, ca un răspuns la întrebarea din titlu: „cred în destinul neamului românesc”, „cred în biruința duhului creștin”, „cred în libertate”, „cred în dragoste”, „cred în personalitate”. Articolul sfârșea într-un ton profetic:

„De aceea cred în biruința Mișcării Legionare, într-o Românie mândră și puternică, într-un stil nou de viață, care va transforma în valori spirituale de universală circulație bogățiile sufletului românesc”.

Mircea Eliade, prin influența exercitată mai ales de profesorul N. Ionescu, a aderat în anii 1936 – 1937 la ideile legionarismului cu care împărtășea antidemocratismul, anticomunismul, dar mai ales concepția creștină, mai exact valorile creștine. Nu se poate afirma că Eliade a fost antisemit, problema evreiască fiind privită în ansamblul statului etnic, național, unitar român.

Anii postbelici au adus pentru Eliade o îndepărtare de domeniul politicii, dar și o îndepărtare de propriul trecut. Devenit cunoscut om de știința, foarte respectat în Franța și apoi în Statele Unite, Eliade a refuzat o explicație clară în legătură cu adeziunea sa la extrema dreaptă.

E. CIORAN

• Cioran și generația sa • perioada apolitică 1932 – 1933 • bursa germană și fascinația pentru hitlerism • E. Cioran și Mișcarea Legionară • antidemocratism • dictatura și salvarea României • obsesia pentru destinul românesc • antisemitism • rolul tineretului • filosoful Cioran și negarea crezului politic al propriei tinereți

Emil Cioran a reprezentat o figură aparte a generației de la 1927. Între el și ceilalți membrii ai generației au existat, în anumite cazuri, diferențe ideologice clare. Lui Cioran îi era străină orientarea ortodoxistă a generației, precum și preocuparea pentru valorile autohtone. Din contra, el se dovedea în acest sens mult mai deschis modernizării, influenței civilizațiilor europene occidentale și se încadra astfel pe linia intelectuală a lui G. Ibrăileanu, Șt. Zeletin ori E. Lovinescu. În comun cu generația sa, Cioran manifesta același antidemocratism și aceeași adversitate față de „bătrâni”.

La data debutului publicistic Cioran și-a afirmat distanța față de orice orientare politică, iar această atitudine a menținut-o până spre sfârșitul anului 1933.

Pe la începutul lui 1933, Cioran critica recenta înregimentare politică a unor colegi de generație, considerând politica drept un „ideal istoric și efemer”. Ca și Noica ori Eliade în perioadele lor de preocupări strict culturale, Cioran contesta primatul politicului și valorile emanate din acest domeniu:

„Politicul aparține domeniului exteriorității. Din acest motiv, valorile politice sunt la periferia valorilor spirituale, iar a vorbi de primatul politicului echivalează cu un elogiu al platitudinii, nulității și exteriorității.”

Cioran se revolta în fața oricăror sisteme ideologice și a oricăror orientări politice, mult mai importantă fiind rezolvarea insuficienței „iremediabile a omului și a vieții”.

Refuzarea politicului a fost însă anulată în urma contactului pe care Cioran l-a avut cu evenimentele istorice din Germania nazistă, contact prilejuit de obținerea unei burse de studiu la Berlin. Prefacerile suferite de Germania sub impactul „revoluției” național – socialiste l-au fascinat pe E. Cioran și l-au convins de necesitatea adoptării lor și de către țara sa natală, prin intermediul Gărzii de Fier.

Adeziunea sa la extrema dreaptă a devenit publică atât prin scrisorile trimise prietenilor din România – Eliade, N. Tatu ori P. Comarnescu –, cât și prin articolele publicate în „Vremea”.

Anii 1933 – 1936 s-au dovedit a fi cei mai intenși ai lui Cioran în domeniul politicii: în decembrie 1936 i-a fost publicată celebra, dar și „scandaloasa” carte „Schimbarea la față a României”. Se pare că Cioran a trimis un exemplar și lui C. Codreanu care, deși cu o întârziere de câteva luni, datorate organizării funerariilor lui Moța și lui Marin, i-a răspuns respectuos atenției tânărului filosof:

„Dumneata voiești ca neamul acesta să-și scuture haina de pigmeu pe care o poartă de amar de vreme și să se îmbrace cu haină de împărat. […] Un luptător spre zările împărătești ale românilor îți strânge mâna.”

Afinitățile ideologice dintre Gardă și filosof erau în realitate nu foarte puternice, devreme ce, într-o scrisoare adresată lui Eliade și datată 9 dec 1935, Cioran găsea că nu are „în comun cu naționaliștii decât interesul pentru România”. Este aici vorba despre reticența structurală a lui Cioran de a se înregimenta politic; „psihismul său refuzând un astfel de activism militant.”

Anul 1937 a adus cea de-a doua despărțire de spațiul românesc; Cioran încerca la acea dată să se elibereze de obsesia sa pentru tot ceea ce însemna România. În nov. 1937 obținea o mult dorită bursă la Paris, dar în decembrie același an, nu uita să-i scrie lui Eliade:

„România nu se poate ridica în fața Apusului decât printr-o revoluție de dreapta. Mai mult ca niciodată m-am convins că Garda de Fier este ultima șansă a României. […] Orice gest de dinamitare a democrației în România este un act creator.”

Era un semn că preocuparea pentru evenimentele politice românești încă mai exista la acea dată la Cioran. Ruptura de România a avut loc definitiv, abia după o nouă revenire, în toamna lui 1940. A fost un prilej pentru filosof de a-și afirma public simpatia față de Legiune, în cadrul unei conferințe radio intitulate „Profilul interior al Căpitanului”. Trei luni mai târziu, în februarie 1941, Cioran părăsea pentru totdeauna România cu destinația Franța, care-i va deveni țară adoptivă.

În ceea ce privește raporturile dintre concepția politică a lui Cioran și ideologia oficială a Gărzii, se poate afirma că filosoful din Rășinari s-a întâlnit cu Legiunea în puncte precum concepția totalitară, viziunea despre stat și despre minoritățile naționale, însă absolut deloc în temele abordate cu precădere de Eliade ori Noica: omul nou, ortodoxismul, moartea și jertfa legionară.

Încă din 1933, din momentul sosirii în Germania, Cioran începea să predice „cultul iraționalismului, exaltarea vitalității ca atare, expansiunea virilă de forțe, fără spirit critic, fără rezerve și fără control.” În acord cu concepția sa potrivit căreia „în lumea asta nu trebuie iubiți decât oamenii lipsiți de măsură”, se năștea la Cioran un cult pentru Hitler a cărei personalitate era evocată în cel mai pur stil cioranian – hiperbolizant, apocaliptic:

„El [Hitler n.a.] este important nu atât prin el însuși, cât pentru ceea ce se anunță, prefigurare a viitorului nostru, herald al unei domnii tenebroase și-al unei istorii cosmice, precursor al acelui despot la scară planetară […] al cărei rost nu e să ne elibereze, ci să ne înrobească.”

Influențat de mizantropia lui Nietzsche, Cioran ajungea să justifice asasinatele naziste din iunie 1934, comise împotriva unor lideri precum Röhm și alții:

„Mă scârbește infinit când citesc și aud din toate părțile aceleași reflexii plângătoare și inutile pe marginea vieții omenești.

Se spune: nimeni n-are dreptul să ia viața altuia, nimeni n-are dreptul să verse sânge, nimeni nu poate dispune de viața altuia! Omul este o valoare în sine etc. etc. Dar voi întreba pe oricine: ce a pierdut omenirea dacă s-a luat viața câtorva imbecili?”

Cioran combătea pozițiile umaniste, pacifiste pe care le considera „iluzie”, respectiv „masturbație politică”.

Situația politică a Germaniei – instaurarea statului totalitar de extremă dreaptă –
l-a îndemnat pe Cioran să mediteze la destinul României. Același sistem politic îl spera filosoful și pentru români, condiție sine-qua-non pentru existența unei mari puteri creatoare de mare cultură:

„O națiune ce nu aspiră spre o mare putere, ce nu dorește să-și creeze un destin istoric dintr-o direcție lăuntrică, n-are dreptul la existență […]. În culturile mici, din cauza unei nesiguranțe și timidități a fondului vital, acesta trebuie încontinuu iritat și trezit la viață, astfel încât în astfel de culturi cultul irațional al puterii și cultul puternic al iraționalului trebuie executate cu mai multă intensitate și cu mai multă ardoare.”

Toate acestea nu ar fi fost posibile fără existența unui mesianism românesc, a voinței de îndeplinire a misiunii românești:

„Dacă nu ne va arde conștiința misiunii noastre, nu ne vom merita nici viața și nici moartea. […] Ar trebui să fie interziși spectatorii și toți aceia care din distanță fac o virtute.”

Toate aceste aspecte au fost reluate de către Cioran în cartea „Schimbarea la față a României”: culturile mici nu se pot salva „de la neant” decât prin cultul forței și „își fac din profeție sursă de existență.”

Pentru Cioran fanatismul, exaltarea, vizionarismul, radicalismul deveneau imperative; lipsa de excesivitate, compromisul și indiferența trebuiau abandonate:

„Nu suntem excesivi. De aici pleacă ruina noastră. Cumpănirea rațională este viciul nostru național. […] Va trebui să aruncăm mii de blesteme spiritului indiferent, neutru, concesiv și dulceag al acestei țări și cu pasiune fulgerătoare să reabilităm fanatismul.”

Dintre numeroasele defecte ale românului, Cioran numea mai ales absența „voinței totale de transformare”, „superficialitatea”, „autoironia facilă și sterilă”, „absența dramatismului în trăirea destinului”, lipsa de creație, „blazarea, îndoiala și dezabuzarea”, scepticismul.

Pentru a putea transforma România într-o mare națiune, Cioran proclama „necesitatea radicalismului”:

„Și când ne gândim în mare, cred că prin radicalism s-au diferențiat popoarele mari de cele mici și neînsemnate. Popoarele șterse, cu ritmul lor lent și cu respirația înăbușită, nu cunosc nimic din respirația amplă și din ritmul accelerat al popoarelor mari, ce pleznesc de radicalism.”

Apartenența la o cultură minoră a fost resimțită și de alți membrii ai generației de la 1927, precum Eliade, E. Ionescu, dar la E. Cioran aceasta a căpătat dimensiunile unei adevărate frustrări, a unui complex de inferioritate.

Ca un efect de bumerang, aceasta a dat naștere la filosoful sibian la o obsesie pentru România și pentru destinul ei istoric:

„De nu aș fi român decât prin defecte, și tot aș iubi această țară, împotriva căreia sunt înverșunat dintr-o nemărturisită iubire.”

Chiar și în 1943, deși era plecat din țară de doi ani, problemele României îl preocupau, adevărată manifestare a unei „obsesii dureroase”.

Dintre colegii de generație, probabil că E. Cioran a meditat cel mai mult la forma de guvernământ ideală pentru România în anii treizeci. Influențat și el de Nae Ionescu, Cioran era contra democrației, dar și în acest caz opinia sa era una separată, în sensul că recunoștea acestui sistem politic unele merite:

„Meritul democrației în România este de a fi provocat o dezlănțuire superficială de energie, de a fi creat o serie de iluzii politice în ultimul cetățean […] Un popor oprimat o mie de ani avea nevoie de democrație ca de o necesitate vitală […] Dacă intram după o tiranie milenară într-un regim de autoritate, ne idiotizam cu toții, deveneam automate oficiale, cretini balcanici.”

De asemenea. Cioran menționa rolul important al democrației în modernizarea țării.

În schimb, multe alte tare făceau din democrație un regim politic inacceptabil în opinia lui Cioran: lipsa eroismului și a mesianismului, „iubirea de compromis din fuga de risc”, absența geniilor politice. Omul politic democrat l-a caracterizat Cioran ca fiind „fad, orator, conciliant”. Sistemul politic bazat pe multipartidism și pe libertățile fundamentale ale omului ar fi sfârșit într-un „sclavaj colectiv”, nereușind concentrarea energiilor unei națiuni mici, „fără osatură istorică”.

Singura soluție politică viabilă pentru România, în gândirea cioraniană interbelică, o reprezenta dictatura, deși, din punct de vedere strict conceptual, filosoful mărturisea că îi era „imposibil să aibă un entuziasm teoretic” față de acest regim.

Adeziunea pentru dictatură era o certitudine la Cioran încă din decembrie 1933:

„Din parte-mi, numai un regim de dictatură mă mai poate încălzi. Oamenii nu merită libertatea.”

Cioran dinamita astfel însăși esența democrației, conceptul libertății omului: „nu orice om merită să fie liber. Este o rușine prejudecata libertății pentru toți”. Mai mult, oamenii s-ar fi bucurat de pierderea libertății:

„Lenea de a gândi și frica de a se izola monadic în lume, îl fac să accepte cu veselie și au o agreabilă resemnare, imperativele și comanda dictatorilor.”

Prin faptul că „punea țara la teasc”, dictatura scotea din inerție țara din cadrul culturii mici, astfel încât „nimic să nu rămână neexploatat și nevalorificat.”

O relație de interdependență a stabilit Cioran între tineret și dictatură; salvarea tineretului nu se putea realiza decât prin politică și nu „prin bibliotecă”, iar ca o veritabilă forță nu putea fi organizat decât în cadrul dictaturii:

„Este o iluzie să se creadă că tineretul poate fi organizat într-alt sistem politic […] Un tineret nu poate fi fanatizat, decât în voința de transfigurare a istoriei, în cultul irațional al unui salt mesianic. Un caracter semi-militar și o ardoare mesianică, trebuie să caracterizeze mișcarea tinerimii.”

Cioran stabilea raporturi de adevărată antinomie între „bătrâni” și „tineri”; primii devin simbol al lumii vechi, democratice și instauratori ai „dictaturii reumatismului”:

„Câtă vreme generația veche va mai putea respira, intoleranța ei fiind alimentată de pasivitatea noastră, vom fi condamnați la o ratare continuă și nesemnificativă. O noapte a Sf. Bartolomeu printre anumiți bătrâni e singura salvare.”

Dacă la Eliade ori la Noica nu a existat o constantă preocupare publicistică pentru problema evreiască, Cioran i-a dedicat un întreg capitol din „Schimbarea la față a României”, capitol suprimat din voința sa în ediția românească din 1990.

Naționalismului românesc, Cioran îi reproșa în principal vehicularea doar a antisemitismului, exemplu negativ dându-l în acest sens pe A.C. Cuza:

Destinul, lipsit de orice grandoare, a lui A.C. Cuza nu-și găsește altă explicație decât în zvârcolirile unui apolitic, al cărui fanatism, nedepășind antisemitismul n-a putut deveni niciodată o fatalitate pentru România. Dacă n-am fi avut evrei, A.C. Cuza nu s-ar fi gândit un singur moment la soarta ei. […] Antisemitismul este un singur aspect al naționalismului și nu cel mai principal.”

Spiritul critic al lui Cioran se îndrepta în primul rând spre români și nu spre evrei:

„ochii ațintiți prea mult asupra străinilor încetează a mai vedea propriile realități, mizeria noastră esențială. […] Evreii cel mult au amânat ceasul solemn al României; ei nu sunt, în nici un caz, cauza mizeriei noastre de totdeauna.”

Și la nivelul limbajului, antisemitismul lui Cioran se distanța de cel al cuzismului ori al legionarismului; autorul evita clasicele formulări verbale ale extremei drepte, preferând un stil ce îmbina „admirația și respingerea”.

Cioran admira la poporul evreu exact ceea ce detesta la conaționalii săi: superlativele evreilor priveau inteligența („cel mai inteligent” popor), mesianismul, vitalitatea agresivă și voința de acaparare.

În opinia tânărului filosof evreul reprezenta Celălalt prin excelență; evreul și nu neevreul sunt „două ființe esențial diferite”:

„Evreul nu este semenul, deaproapele nostru și ori câtă demnitate ne-am lăsa cu el, o prăpastie ne separă, vrem sau nu vrem. Este ca și cum ei ar descinde dintr-o altă specie de maimuțe decât noi și ar fi fost condamnați inițial la o tragedie sterilă, la speranțe veșnic înșelate.”

Destinul unic al evreilor, popor ce nu se simte „nicăieri acasă”, fără existență teritorial – statală închegată, îl făcea pe Cioran să declare cu patimă:

„Dacă aș fi evreu, m-aș sinucide pe loc.”

Din întreaga diatribă antievreiască, singurul reproș pe care, în fapt, Cioran l-a adus minorității evreiești privea imposibilitatea asimilării:

„Un popor care are la activul său lupta biruitoare cu cele mai strălucite popoare ale istoriei, cum o să fie asimilat de un neam care a văzut lumina doar prin întunericul ungurilor, turcilor sau grecilor?”

Evreii sunt identificați cu o forță ce s-ar opune „consolidării naționale și politice” a românilor, folosind sistemul democratic drept un „instrument de dominare”:

„Regimul democratic al României n-a avut altă misiune decât să apere pe evrei și capitalismul iudeo-român. Trebuie să ne intre tuturor în cap odată și pentru totdeauna: evreii n-au nici un interes să trăiască într-o Românie consolidată și conștientă.”

Sub impactul separării sale de spațiul românesc, din 1941 și odată cu sfârșitul războiului mondial, viziunea politică a lui Cioran a înregistrat mutații esențiale. Antisemitismul a dispărut și el, făcând loc unui adevărat elogiu adresat evreilor, în „La Tentation d’Exister”, apărută în 1956.

La 45 de ani, Cioran recunoștea aversiunea sa față de evrei din tinerețe:

„neputând să le iert rolul major jucat în istorie, am început să-i detest cu înverșunarea unei iubiri dublate de ură. Strălucirea omniprezenței lor mă făcea să simt și mai bine mediocritatea țării mele, sortită, o știam, să fie sufocată și chiar să dispară […].”

Se menținea ideea separației clare evrei – neevrei, dar meritele primilor ca reprezentanți ai umanității erau infinit mai mari:

„Locuitorii globului se împart în două categorii: evrei și neevrei. Dacă le-am cântări meritele, și unora și celorlalți, ale primilor ar atârna mei greu […].”

Singura acuză pe care le-o mai aducea Cioran era una de ordin religios, ce ținea de „cearta” acestui filosof cu Divinitatea: inventarea unui zeu, Jahve, „gâlcevitor, vulgar, capricios, prolix”. Era o schimbare de poziție față de anii tinereții, atunci când Cioran ataca aspecte etnice, politice ale problemei evreiești.

Întreaga concepție filosofică și axiomele sale cu privire la viața politică interbelică au fost renegate de către Cioran după 1945. Autorul „Schimbării la față…” manifesta acum ostilitate față de toate ideologiile, singurele preocupări de valoare rămânând: poezia, metafizica, mistica.

Nu numai scrierile, dar și trăirile tinereții îi par străine lui Cioran:

„Și când îmi vin în minte toate pasiunile tot delirul eului meu de odinioară, toate erorile și pornirile mele, toate visurile mele de intoleranță, de putere și de sânge, cinismul supranatural care pusese stăpânire pe mine, […], îmi pare că mă aplec peste obsesiile unui străin și sunt stupefiat să aflu că străinul acesta eram eu.”

Un portret dur a realizat Mișcării Legionare, realizat de pe poziția unui spectator, deși Cioran însuși fusese la acea dată un susținător fervent al acestei organizații politice:

„N-am crezut sincer în ea măcar un singur moment. […] A fost o mișcare crudă, amestec de preistorie și de profeție, de mistică a rugăciunii și a revolverului.”176

Cioran a căutat să acrediteze ideea unei adeziuni a intelectualității la Garda de Fier ca provenind dintr-o stare de „plictiseală și lâncezeală” și ca o atracție pentru „scursurile societății”. În realitate, Cioran credea că doar dictatura extremei drepte legionare putea schimba destinul unei națiuni mici prin concentrarea energiilor fiecărui individ.

C. NOICA

• influența asupra sa a lui Nae Ionescu • perioada apolitică 1927 – 1938 • anul 1938 – moartea lui Codreanu și aderarea lui Noica la legionarism • „Adsum” • temele legionare ale gândirii noiciene • destinul lui Noica după 1945

Dintre membrii generației de la 1927, C. Noica a aderat la Mișcarea Legionară printre ultimii, în momentele de prigoană a acesteia.

Deși nu se lansase atât de spectaculos în societatea intelectuală românească precum Eliade sau Cioran, C. Noica se afirmase ca un filosof de valoare și un foarte bun traducător.

Noica a receptat influența naeionesciană la nivelul temei individ – comunitate, mai exact a ideii sacrificiului individului în vederea realizării coeziunii naționale.

În perioada în care colegii săi de generație renunțau la idealul cultural, apolitic, pentru a opta în favoarea Gărzii de Fier, Noica denunța primatul politicului:

„Dar primatul politic românesc ar trebui odată pus la punct. Nu faci nimic pentru țara aceasta militând […]. Dar faci ceva pentru țara aceasta cunoscând-o, ascultând-o cum crește”.

Format la școala profesorului Nae Ionescu, Noica nu putea fi decât antidemocratic; sistemul electoral a fost în mod special criticat:

„Ce înseamnă asta? Semnele încep să joace pe dinaintea ochilor, toate cântă, toate cântă.

Ci votează odată moșule!

Iacă votez!

Și omul pune ștampila undeva după ultimul său îndemn, după, îndemnul la care cine știe dacă se gândise vreodată. […]

Nu cu voturi se fac lucrurile, nici cu doctrină, mai puțin cu vorbe. Cu puțin suflet și cu puțină putere de muncă.”

Deja exista la C. Noica ideea că individul nu poate decide nimic decât integrat în comunitatea națională; el nu poate fi un „factor hotărâtor”.

În 1932, Noica afirma în mod sincer:

„Eu nu votez. Nu știu cum am făcut că am scăpat până acum de neplăcerea asta”.

Tot ceea ce ținea de domeniul politic i se părea străin, ridicol, ba chiar demn de dispreț.

Antidemocratismul, primatul colectivității în defavoarea individului s-au constituit în adevărate premise ale aderării lui Noica la Mișcarea Legionară.

Asasinarea lui C. Codreanu în noiembrie 1938 a avut ca urmare aderarea lui Noica la Legiune, după cum notează M. Sebastian în jurnalul său, pe 17 decembrie:

„Dinu Noica îi trimite, de la Paris, lui Comarnescu, o scrisoare prin care îl anunță că, în urma uciderii lui Codreanu, el s-a decis să devină legionar.”

În fapt existau semne ale noii orientări politice a lui Noica încă de la începutul lui 1938: articolul apărut în „Vremea”, în ianuarie 1938, stătea mărturie în acest sens. Intitulat „Între parazitul din afară și parazitul de dinăuntru”, articolul făcea o comparație între cele două curente de extremă dreaptă, cuzism și legionarism. Simpatiile lui Noica se îndreptau, în mod vădit spre legionarism care, în opinia sa, nu aborda doar problema evreiască, ci mai degrabă problema moralității românilor:

„Am dori în schimb să vedem un partid care să-și pună problema, doar să și-o pună, a înființării unui corp de 10.000 de oameni cu ținută morală exemplară.”

În august 1940, C. Noica a publicat o gazetă, „Adsum”, ale cărei articole le-a scris numai el. Solicitase autorităților încă din ianuarie 1940 aprobarea pentru apariția gazetei. Temele principale ale articolelor semnate de Noica erau: rolul elitelor, necesitatea suferinței și a sacrificiului, primatul colectivității, revoluția spirituală.

În articolul intitulat „Veac de colectivități, așadar veac de elite”, Noica proclama importanța participării elitelor, dar nu a „elitelor care se îngâmfă, ci a celor care se umilesc și asupresc.”

Singurul tip uman care conta în concepția noiciană era acela al luptătorului, al preotului, și nu al tehnicianului:

„în timp ce tehnicianul nu poate fi decât reformator, luptătorul e revoluționar.”

Contemporanilor li se cerea să se împace cu istoria:

„Lasă afectele, renunță la judecăți de valoare și înțelege acest înșine care e istoria. Dacă n-ai fost în stare să fi subiect al istoriei, fi măcar spectator cinstit al ei.”

O participare sporită la evenimentele istorice, renunțarea la valorile burgheze: rațiunea, respingerea violenței:

„Toate ne scandalizează, nelegiuirile indivizilor și ale neamurilor, urâțenia morală a unora și inexistența morală a celorlalte, numai de noi înșine nu isbutim să ne scandalizăm. […] marele scandal […] îl constituie istoria – care nouă, civilizaților și desăvârșiților și ajunșilor, ne repugnă.”

După cum afirma și Noica, apariția revistei s-a datorat unei nevoi de a mărturisi generației contemporane un adevăr de care „nu mai înțelege să se ascundă”. În fapt, totul s-a dovedit a fi un gest moral de confirmare din partea lui Noica la adeziunea la crezul Mișcării Legionare.

Mult mai liber putea mărturisi legionarismul său Noica din septembrie 1940, odată cu instituirea statului național legionar. În acest nou context istoric, C. Noica a devenit prim redactor al oficiosului legionar „Buna Vestire”. La 31 de ani, devine o voce respectată printre ideologii legionari.

Pe 8 septembrie 1940, Noica putea în sfârșit să dea publicității un articol semnat în august 1940: „Crede”; el cerea tinerilor să viseze la „învierea României legendare”; evadarea din problemele „întregirii teritoriale”, ale geografiei urma să se realizeze pe căile spiritului: autorul se gândea probabil la revoluția creștină proclamată de Legiune.

În viziunea lui, principala misiune a Mișcării urma să fie „crearea altui tip de om”, iar aceasta se putea realiza doar prin intermediul elitelor legionare, «Corpul Moța – Marin», un contingent de zece mii de legionari:

„Și să ne închipuim ale zece mii unulea, într-o țară unde cel mai bun dintre noi [Codreanu n.a.] a nădăjduit să numere doar zece mii!

Noica a fost preocupat nu numai de viitorul Legiunii, ci a căutat să legitimeze și fapte din trecut, iar cel mai sensibil aspect îl reprezenta violența legionară, pe care autorul o explica drept un gest purificator „pentru sufletul neamului”:

„violența nu ține întotdeauna de orbire; ține, uneori, de setea purității. Căpitanul și Moța au lovit. Mulți dintre cei de tot buni au lovit. […] Dar sufletul cetății le ceruse, tuturor celor cari pedepseau, să pedepsească.”

Nu era însă exclusă violența nici în statul național legionar, în cadrul căruia „Legiunea va trebui să facă binele cu sila, cu poliția”, dacă românii nu s-ar fi dovedit „vrednici”.

Într-alt articol, „Anul I, ziua întâi”, chiar din titlu era lansată ideea prefacerii „lumii vechi” într-una nouă; Legiunea reprezenta un nou început, dar românii trebuiau să renunțe la rolul de „spectatori”:

„Dar lăsați-vă prefăcuți voi în exemplare minunate, lăsați-vă voi transformați de Legiune. […]

Nu rezistați. Nu mai fiți spectatori. Nu mai spuneți: «să-i vedem și pe ăștia!» […]

Materie, somn, inerție românească – supuneți-vă!”

Această nouă Românie urma să ființeze sub semnul bunătății, căci „cine este bun, face binele în chip firesc.”

Din triada de intelectuali români Eliade – Cioran – Noica, ultimul a contribuit în gradul cel mai intens la închegarea unei ideologii legionare, în ciuda faptului că a aderat relativ târziu, în momente dificile politic pentru Mișcarea Cămășilor verzi. Faptul că a fost nu numai contemporan, ci chiar cu o funcție importantă în cadrul regimului național legionar, în calitate de prim redactor al gazetei oficiale, regim în care s-au comis crime monstruoase, l-au incriminat poate pe Noica cel mai mult. Trebuie spus că la acea dată Cioran făcea eforturi de a evada din spațiul românesc, iar Eliade era reprezentant cultural al României în Portugalia.

De altfel Noica a ales calea afirmării culturale în România și nu s-a autoexilat precum mulți dintre colegii săi de generație. Istoria, marea realitate pe care a glorificat-o, s-a întors însă împotriva sa, iar în perioada comunistă a suferit o lungă detenție, pornind de la un dialog epistolar cu E. Cioran despre angajările politice ale celor doi din tinerețe.

Tânăra generație de intelectuali de la 1927, a debutat pe scena culturală românească cu idealuri apolitice, dar anii 1932 – 1933 au înregistrat primele înregimentări politice (în mod semnificativ la extrema dreaptă!) ale unora dintre membrii ei. Treptat, în tabăra apoliticilor au mai rămas doar P. Comarnescu, M. Sebastian și E. Ionescu. Ultimul dintre aceștia a redactat, într-o scrisoare adresată lui T. Vianu, în septembrie 1945, cel mai dur rechizitoriu la adresa „fascizării” colegilor săi. Responsabilitatea aparținea, în opinia celebrului, ulterior, dramaturg francez, profesorului Nae Ionescu și a liderului generației, M. Eliade:

„Dacă nu era Nae Ionescu (sau dacă nu se certa cu regele) am fi avut, astăzi, o generație de conducători valoroasă, între 35 și 40 de ani. Din cauza lui toți au devenit reacționari. Al doilea vinovat este Eliade: la un moment dat era să adopte o poziție de stânga.”125

Privind retrospectiv, Eliade declara la data la care scria memoriile că generația sa nu putea avea destin politic, dar el însuși, în anii 1937 – 1940, a încercat să se orienteze spre o soluție politică.

CAPITOLUL III

ASCENSIUNEA POLITICĂ A FASCISMULUI ȘI A NAZISMULUI

FASCISM

• contextul ascensiunii fascismului în Italia • fascismul între legalitate și violență • istoric al mișcării fasciste: crearea „fascio di combattimento”, eșecul din alegerile generale din 1919, ofensiva antibolșevică (1920), Mussolini și D’Annunzio, alegerile parlamentare din 1921, crearea PNF, marșul asupra Romei • structură socială

Ca peste tot în Europa, primul război mondial a avut o importanță covârșitoare și în desfășurarea ulterioară a evenimentelor politice, dar și social – economice, cu care s-a confruntat societatea italiană. Războiul în sine s-a dovedit a fi o experiență traumatizantă pentru italieni datorită pierderii de vieți omenești cifrate la 650.000, la care s-a adăugat numărul impresionant de grav răniți: circa un milion.

În 1914 societatea italiană cunoscuse o puternică schimbare cu privire la poziția pe care statul trebuia să o adopte în contextul izbucnirii marii conflagrații. Pe de o parte, dreapta politică pleda pentru respectarea angajamentului față de Puterile Centrale, pe când republicanii și o aripă a vechilor liberali mizau pe Antanta: Franța și Marea Britanie. Naționaliștii reprezentau tabăra cea mai radicală, dorind războiul cu orice preț; poziția intervenționistă a fost însă dur combătută de socialiștii italieni care respectau linia antimilitaristă în conformitate cu teza Internaționalei a II-a.

Moment decisiv s-a dovedit războiul dintre anii 1914 – 1918 și în privința carierei unui radical socialist, B. Mussolini, talentatul redactor al publicației „Avanti!”. Tânărul din Predappio nu s-a raliat poziției oficiale a PSI, cerând intrarea Italiei în război pentru realizarea unității teritoriale, fapt ce a dus la excluderea sa din partid.

Treptat, Mussolini a abandonat doctrina socialistă, integrându-se în tabăra naționalistă și anti – bolșevică și a intrat astfel în conflict cu vechii săi camarazi.

Un intens curent naționalist, șovin a cuprins întreaga Italie după sfârșitul războiului, generat de mitul „victoriei ciuntite”: mai exact al inutilității eforturilor de război, devreme ce aliații occidentali nu au respectat promisiunile contractuale prevăzute în Pactul de la Londra, din 26 aprilie 1915 și prin care Italia urma să anexeze Trentino, Tirolul meridional, Veneția și să primească compensații coloniale. Politica președintelui american Wilson a stopat însă speranțele de mărire ale Italiei. Fiume s-a dovedit a fi un adevărat măr al discordiei dintre Italia și aliați, iar liderul naționalist, G. D’Annunzio, a aplicat politica faptului împlinit, ocupând orașul în fruntea unor foști combatanți de elită, arditi.

Afacerea Fiume a ilustrat perfect criza politică și mai ales criza de autoritate în Italia postbelică: guvernului italian i-a trebuit un an pentru a-l îndepărta pe poetul erou din fruntea orașului căruia îi proclamase și o constituție: cartea de la Carnaro!

Criza sistemului politic italian caracterizată prin absența unor partide puternice (cu excepția socialiștilor și a „popolari”-lor), ci mai degrabă grupuri de interese în jurul unor personalități, inexistența unei alternanțe guvernamentale, ba mai mult, instabilitatea la nivelul președintelui Consiliului de miniștri, s-a datorat nu numai situației dificile din punct de vedere economic al Italiei, ci și a forței sporite a PSI și a puterii acestuia de a mobiliza proletariatul industrial și agricol.

Pe fondul acestei societăți în plin proces, eșuat, de reconversie, foști combatanți, naționaliști, futuriști, ardiți, dar și câțiva republicani ori social – reformiști, decideau, în martie 1919, înființarea unei „Fascio di Combattimento”, a unei fascii de luptă. Eterogena adunare, ce nu depășea două sute de persoane, avea în comun un singur ideal: intervenționismul. Cele trei rezoluții adoptate de reuniunea de la San Sepolcro, din Milano, relevau omagiul adus celor căzuți în lupte, antiimperialismul și apariția la candidaturile în partide ale neutraliștilor. În continuarea celor trei declarații, s-a dat citire cererilor politice și sociale care se caracterizau printr-o accentuată imixtiune a diferitelor ideologii, cu numeroase tendințe de stânga.

Ecoul evenimentului din Milano a fost foarte slab atât în mediile politice, cât și printre ziariștii vremii; singura știre provenea de la cotidianul naționalist „L’Idea Nazionale” care menționa „pitoreasca reuniune” din piața San Sepolcro.

În realitate, la acea dată, probabil Mussolini nu avea un proiect politic bine conturat; alăturarea la nou înființata fascie reprezenta o expresie a nemulțumirii față de societatea italiană.

Disensiunile din cadrul tinerei organizații politice au apărut în momentul declanșării înfruntării dintre fasciști și socialiști; în lunile mai – iunie 1919, futuriștii din fascie, Bottai, Marinetti, se opuneau primelor finanțări din partea patronilor milanezi în lupta contra „bolșevismului”.

Slăbiciunile „Fasciei de luptă” au fost dovedite de alegerile din noiembrie 1919, primele bazate pe vot universal și proporțional. Politic, fasciștii erau organizați doar în orașul Milano, oraș în care au și depus singura listă integral fascistă și pe care figurau, alături de Mussolini, Marinetti, Toscanini, P. Bolzon ori G. Podreca. În rest, în ciuda negocierilor cu republicanii și cu stânga intervenționistă, fasciștii au fost refuzați în a participa pe liste comune, astfel încât au căutat alianța naționaliștilor ori a liberalilor de dreapta, precum la Roma.

Alegerile au reprezentat o adevărată „revoluție”, consfințind victoria P. Socialist Italian, care și-a triplat practic rezultatele electorale din 1913 și a devenit cel mai numeros în Cameră, profitând și de divizarea în mai multe grupări a liberalilor:

P.S.I. 1,83 milioane voturi 32,3% 156 mandate

P.P.I. 1,16 milioane voturi 20,5% 100 mandate

CONCORDATE 904.000 15,9% 96 mandate

P.DEMOCRATIC 600.000 10,9% 60 mandate

P. LIBERAL 490.000 8,6% 41 mandate

COMBATTENTI 232.000 4,1% 20 mandate

P. RADICAL 110.000 2,0% 12 mandate

alții 320.000 5,7% 23 mandate

În timp ce socialiștii obțineau 156 de mandate, prin voturile acordate mai ales de locuitorii provinciilor nord – italiene, Toscane, Lombardia, Umbria, Piemont, Emilia, fasciștii nu întruneau voturile necesare nici măcar la Milano: puțin peste 4.000, față de cele 170.000 ale socialiștilor! Mussolini sperase la 80.000 voturi la Milano, dar se vedea umilit prin organizarea unei înmormântări fictive de către dușmanii săi politici.

Momentul alegerilor din 1919 a însemnat o grea lovitură pentru fascism: mulți carieriști au părăsit mișcarea, oficiosul „Il Popola d’Italia” a cunoscut o drastică scădere a tirajului, iar însuși liderul mișcării a fost arestat în trei rânduri.

Mai multe medii ale oamenilor de afaceri milanezi și torinezi, precum și generali de carieră, precum Giraldi sau Falche, au permis prin subsidii ori prin furnizarea armelor necesare squadrelor, reînvierea speranțelor lui Mussolini. Fasciștii au început să fie folosiți drept trupe de șoc împotriva „terorii roșii”. Expedițiile primitive ale squadrelor, contra țăranilor ce organizau cooperative ori sindicaliștilor, au adus un important capital de simpatie fasciștilor din partea clasei de mijloc.

Paralel cu reorganizarea fascismului se desfășura la Fiume deznodământul aventurii d’anunziene: declarat oraș liber de primul – ministru Giolitti în urma tratatului cu Iugoslavia din nov. 1920, Fiume a fost eliberat în cinci zile de combatanții lui D’Annunzio.

Întreaga afacere fiumană a fost minuțios observată de către Mussolini, căruia i-a prilejuit mai multe învățăminte – criza statului liberal, complicitatea cu marea industrie și cu armata, îmbinarea sentimentelor naționale cu revendicările sindicale. De la mișcarea poetului au fost preluate și aspecte exterioare: uniformele negre, sloganuri, metode violente de intimidare a oponenților politici. Până și ideea marșului asupra Romei pare să dateze din acea perioadă.

Eșecul de la Fiume, precum și ofensiva antisocialistă declanșată în toamna anului 1920, au relansat fascismul. Începând cu luna octombrie 1920, mișcarea lui Mussolni a devenit vârful de lance al ofensivei patronatului contra stângii, în condițiile toleranței vădite de Gioliti față de revendicările mai mult sau mai puțin legale ale sindicatelor.

În anul 1920 s-au înregistrat peste două mii de greve, la care au participat 1.900.000 muncitori, iar în mediul rural agitațiile au cuprins peste un milion de lucrători.

Instrumentele prin care patronatul italian și marii proprietari de pământ au lovit în acțiunile stângii s-au numit „squadrele” fasciste. Acestea erau alcătuite din foști combatanți din trupele de asalt, aventurieri, extremiști, dar și din tineri din burghezia rurală. Primeau adevărate salarii, de 30 – 40 lire/zi, și trebuiau să distrugă sediile cooperativelor ori ale ligilor agrare. De multe ori squadrele se bucurau de complicitatea forțelor de poliție.

Acțiunea de reprimare a socialiștilor a debutat în zona veneției și a continuat în nordul și centrul Italiei: valea Padului, Emilia, Toscana; în anul 1921: Ferrara, Mantua, Reggio, Emilia. În primul semestru al anului Emilia, Veneția, Lombardia împreună cu provinciile agricole Padia, Novarra, Bologna, Modena, Padova, Vicenza, Udine au intrat sub control fascist.

Viitorul „duce” al fascismului, legitima violența fascistă ca fiind necesară contra bolșevismului ce a creat un „stat în stat”.

Violența fascistă era în fapt „cinică și sistematică”, fără a avea „milă pentru popor”. Această violență practicată furibund, a contribuit la succesul facsismului.

În raport cu propagarea acțiunilor și metodelor violente, Mussolini s-a aflat pe o poziție de mijloc: a încurajat squadrele în pedepsirea bolșevicilor (nu trebuie uitat că Mussolini fusese un radical adept al violenței și pe timpul activității sale în PSI și că îl admira necondiționat pe Lenin!), dar a dat asigurări, concomitent, și autorităților că virulența fascistă va fi orientată numai spre socialiști și spre comuniști.

Giolitti a fost omul politic care a căutat să aducă mișcarea fascistă pe calea constituționalismului, responsabilizând-o prin invitația de a candida pe listele „Blocului Național”, cartelul electoral al puterii ce mai cuprindea pe liberali, democrați și naționaliști. Prin organizarea alegerilor, Giolitti sau „politicianul de la Dronero” urmărea să întărească puterea liberalilor în legislativ în dauna socialiștilor.

Campania electorală la adăpostul autorităților le-a permis fasciștilor să pătrundă în regiuni neabordate până atunci: Abruzzo, Umbria, Puglia, Campania Lucania, Calabria, Sicilia, deci o iradiere dinspre nordul Italiei spre Mezzogiorno.

Nu au lipsit violențele care s-au soldat cu 105 morți și 431 răniți între 8 aprilie și 14 mai; agresiunile aparțineau în genere fasciștilor.

Fasciștii au prezentat o listă de candidați redusă, de doar 80 de persoane, în mare parte foști combatanți, decorați sau squadriști din orașe ori din mediul rural. Rezultatul electoral a fost mult mai favorabil în 1921, decât în 1919:

Rezultatele electorale au demonstrat orientarea spre dreapta politică a votanților; Giolitti a dorit înfrângerea socialiștilor și a comuniștilor în alegeri, dar a remarcat în final o întărire a dreptei – fasciștii au obținut 35 de mandate, dreapta liberală a câștigat de asemenea multe voturi.

Fascio di Combattimento a obținut bune rezultate în Milano, Bologna, Emilia (în mediul rural), în Lombardia, Veneto, Toscana, Umbria. La Milano, Mussolini a primit 124.000 de voturi, fiind ales deputat ca și pe listele depuse la Bologna, Ferrara, Ravenna, Forli ori Milan – Pavia.

Mișcarea fascistă a căpătat o anumită respectabilitate și a pătruns în politica de stat. Lui Mussolini i-a oferit o nouă autoritate și mai ales posibilitatea de a evita arestările prin obținerea imunității parlamentare.

Primele gesturi politice ale lui Mussolini au fost emanciparea de sub tutela lui Giolitti: în primul discurs, „ducele” s-a declarat „antiparlamentar, antidemocratic, antisocialist, antigiolittian”.

Metodele violente au fost aplicate de către deputații fasciști chiar pe sălile parlamentului, ca în cazul comunistului Misiano, acuzat de a fi fost dezertor în războiul mondial și amenințat cu pistolul la tâmplă.

Din 1921, squadrele fasciste au fost combătute de formațiuni „paramilitare” similare, «Arditi del Popolo», ce aparțineau stângii. Înfruntările au devenit foarte dure: în iulie 1921 un adevărat masacru a avut loc la Sarzana, cele mai multe victime au fost din tabăra fascistă: 20 morți și 100 răniți. Mussolini a fost extrem de impresionat de acel eveniment și în august 1921 a semnat un acord cu P.S.I. de încetare a violențelor între Arditi del Popolo și squadrele fasciste.

Actul semnat la 2 august 1921 se înscria pe aceeași linie de moderare a activității „insurecționale” a ras-ilor, cum erau denumiți șefii locali fasciști. Mussolini urmărea ca aceștia sa nu iasă de sub controlul puterii sale.

Cele mai radicale fascii, cele din Bologna, Cremona, Toscana, Veneto l-au acuzat pe Mussolini de trădare și i-au cerut demisia. Datorită acestei opoziții, Mussolini a decis să demisioneze din executivul Fasciei di Combattimento, demisie ce i-a fost după 10 zile respinsă de Consiliul Național al mișcării. Fruntașii fasciști au înțeles că nu-și pot permite luxul de a pierde pe Mussolini, conducător al ziarului „Il Popolo d’Italia”, dar și politician ce stabilise anumite legături cu mediile oamenilor de afaceri, cu armata, dar și cu clasa politică.

Cu poziția de conducător întărită, Mussolini a înțeles că mișcarea sa trebuia să facă un pas decisiv și să sufere transformarea în partid. Ducele își exprimase în numeroase ocazii părerea că partidele de masă-socialiștii, popolarii – puteau cuceri mai ușor puterea, iar viitorul le aparținea. În cadrul mișcării, aceiași,,ras’’ s-au opus transformării în partid, proces de „constituționalizare” și care ar fi pierdut din violența mișcării.

Congresul fascist ce a debutat pe 7 noiembrie 1921 la Augustea, a rezolvat polemica în favoarea lui Mussolini: cu cinci voturi în plus, susținut de Bottai și de Bianchi, ducele l-a învins pe contestatarul Dino Grandi. Partidul Național Fascist apărea ca un partid consolidat, bine structurat și, mai ales, disciplinat. Sfârșitul congresului a înregistrat împăcarea dintre Mussolini și Grandi. La acea dată, fascismul putea conta pe 2.200 de fascii și un total de 320.000 de membri, un veritabil partid de masă.

Programul politic adoptat a statuat evoluția fascismului dinspre stânga spre extrema dreaptă, cuprinzând în plan social-politic ideea statului puternic, opoziția față de revendicările socialiste și reprimarea stângii, iar în plan extern o politică expansionistă, contrară principiilor Societății Națiunilor.

Noua turnură a fascismului s-a datorat elementelor micii burghezii ce i s-au alăturat în mod expres în anii 1920-1921, anii „terorii albe”.

Anul 1922 a însemnat o toleranță mai mare din partea lui Mussolini față de violențele „ras”-ilor, folosiți ca mijloc de presiune contra autorităților.

În luna iulie squadrele au ocupat mai multe orașe: Andria, Cremona, Novarra, Ravenna, Rimini, iar în semn de protest față de toleranța din partea guvernului italian, stânga a anunțat organizarea unei greve generale. Fasciștii au determinat prin mobilizarea lor eșecul grevei; pe 2 august 1922 un val de violențe fasciste a restabilit ordinea, iar greviștii și-au reluat munca.

Intervalul 1-3 august s-a caracterizat prin ocuparea de către fasciști a întregi zone ale Italiei: Torino, Reggio Emilia, Modena, Padova și multe altele.

Ultima mare bătălie a socialiștilor contra PNF a fost pierdută, iar Mussolini se putea gândi la cucerirea puterii. Prin înfrângerea grevei, fasciștii au demonstrat opiniei publice că pot rezolva prin disciplină și prin mobilizare probleme grave ale statului.

Luna octombrie a anului 1922 s-a dovedit decisivă pentru Mussolini în vederea cuceririi puterii. Existau două soluții: calea legală, constituțională prin dobândirea investiturii din partea regelui ori victoria în alegeri parlamentare, și calea insurecțională, prin folosirea violențelor squadre și a complicității mai multor generali de armată.

La întâlnirea secretă de la Milano dintre liderii fasciști: Mussolini, I.Balbo, Bianchi, De Vecchi, De Bono, Farinacci și a generalilor Fara și Ceccherini, ce a avut loc pe 16 oct.1922, a fost pusă la punct acțiunea militară de cucerire a puterii. Ideea era veche, încă din septembrie 1919: organizarea unui marș asupra Romei.

Patru oameni urmau să se ocupe de organizarea militară: I. Balbo, de Bono, de Vecchi, și Bianchi. Aceștia erau quadrumvirii. În orașele din nord trebuiau ocupate sediile instituțiilor importante, ale gărilor ori ale palatelor telefonice. Trei armate fasciste urmau să atace Roma din trei direcții diferite. Ca dată pentru executarea marșului a fost fixată 7 noiembrie 1922.

Paralel, Mussolini a intensificat contactele cu clasa politică, dar și cu familia regală pentru a-și asigura dacă nu bunăvoința, cel puțin neutralitatea regelui Victor Emanuel al III-lea.

Pe 24 octombrie regina mamă a promis lui de Bono și de Vecchi că va încerca să-l influențeze pe rege în ideea acceptării preluării puterii de către Mussolini. Acesta din urmă profita și de filofascismul ducelui d’Aosta. Același rol de a tempera pe rege urma să-l aibă și liderul masoneriei, marele maestru Raul Palermi cu care Mussolini s-a întâlni pe 25 octombrie.

La Roma acționau ca oameni de legătură cu clasa politică De Vecchi și C. Ciano. Aceștia doi tatonau relația cu Salandra, liberal de dreapta și care l-a informat pe Facta de pregătirea marșului.

Facta a căutat să folosească postura de erou a lui D’Annunzio pentru înlăturarea pericolului fascist și pentru 4 noiembrie, ziua Victoriei, a Soldatului Necunoscut, a decis mobilizarea mutilaților de război în frunte cu eroul de la Fiume.

În consecință, Mussolini a decis precipitarea acțiunii, iar noua dată fixată pentru marș a devenit 28 octombrie. Primul-ministru Facta s-a asigurat de loialitatea trupelor și a cerut generalul Pugliese organizarea defensivei la Roma.

Începând din noaptea 27 spre 28 octombrie, fasciștii au ocupat edificiile publice în principalele orașe și au întâmpinat rezistență doar la Bologna, Verona și Ancona. În aceeași noapte, reunind Consiliul de Miniștri, Facta a decis declararea stării de asediu, și spera ca regele să contrasemneze decretul său.

Pe 28 octombrie, la orele 9 dimineață, Victor Emanuel al III-lea a refuzat să dea curs cererii primului-ministru în două rânduri, iar politicianul liberal și-a oferit demisia.

Clasa politică a pledat atunci pentru un guvern Salandra și cu patru-cinci ministere oferite fasciștilor, dar Mussolini, aflat la Milano, aproape de granița elvețiană în cazul eșecului marșului, nu a acceptat decât postul de prim-ministru.

Mai mulți oameni din anturajul regelui l-au influențat pe acesta și i-au sugerat investirea lui Mussolini: generalul Diaz, amiralul de Revel, Orlando, Salandra (care a renunțat la post pe 29 oct.).Pe 30 octombrie 1922, Mussolini a fost invitat oficial la Roma unde, neprotocolar, s-a prezentat regelui în cămașa brună a fasciștilor. La ora 12, noul prim-ministru a fost celebrat de 40.000 de fasciști pentru care marșul violent asupra Capitalei, s-a transformat într-o paradă de afișare a bucuriei și devotamentului pentru „duce”.

Din punct de vedere strict militar, marșul asupra Romei s-a dovedit mai degrabă un eșec; logistic, trupele fasciste nu erau dotate (unii aveau chiar puști de vânătoare, alții nu aveau muniție, iar coloana fascistă de la Mentana nu dispunea de hrană). Executat în grabă, fără o pregătire minuțioasă, planul putea fi lesne combătut de armata italiană. Numai garnizoana romană a generalului Pugliese, formată din 28.000 de soldați bine echipați cu arme grele, de artilerie, putea ține singură piept celor 26.000 de fasciști.

Mult mai importante s-au dovedit relațiile politice ale lui Mussolini și aparența de legalitate de care a reușit să convingă mediile politice conservatoare. Nu în ultimă instanță, determinantă a fost poziția regelui, iar în legătură cu aceasta au existat mai multe opinii în istoriografia dedicată fascismului. Se pare că a contat influența lui de Revel, Diaz ori a lui Palermi,dar și lipsa de încredere a regelui față de energia guvernului Facta.

Calea politico-parlamentară de cucerire a puterii folosită de Mussolini a fost aleasă cu succes, deoarece „ducele” a intuit că oamenii politici doreau să colaboreze cu fascismul. Această metodă nu a exclus acțiunea „insurecțională” susținută de Balbo, Bianchi, ori Farinacci, ci a folosit-o ca mijloc de coerciție împotriva regelui și a guvernului.

Această tactică de a îmbina diferite mijloace, fie ele legale, violente, ori parlamentare, l-au determinat mai târziu pe un fascist, Agostino Iraci, să declare că, în fapt, Mussolini n-a avut un plan concis de cucerire a puterii.

Ascensiunea mișcării fasciste pe scena politică italiană, începută în anul 1921 și datorată eșecului aventurii fiumane a lui D’Annunzio ca factor imediat, a avut cauze mult mai complexe.

După terminarea războiului, statul liberal s-a aflat într-o continuă criză politică și s-a dovedit incapabil de a rezolva noile probleme cu care se confrunta societatea italiană, probleme agravate ori chiar cauzate de conflagrația mondială. Indecizia partidelor politice ori divizarea lor – cazul liberalilor, a socialiștilor-ori refuzul colaborării, cum a fost cazul PPI, au avantajat pe Mussolini și pe mișcarea sa. Natura politică a noii mișcări nu a fost intuită de nici un om politic, devreme ce însuși Giolitti a crezut că poate colabora cu fascismul.

Prin acțiunile sale, deseori violente, socialismul italian a îndepărtat pe mulți de această doctrină, iar în sânul burgheziei a determinat o radicalizare spre dreapta. Populația italiană era convinsă că grevele, agresiunile dintre squadre și stânga, starea de anarhie și de război civil trebuiau să înceteze, iar Mussolini a oferit o soluție radicală, dar eficientă, în acest sens: fascismul s-a dorit o alternativă la anarhie.

Personalitatea puternică a lui Mussolini, abilitatea sa politică de a exploata orice slăbiciune a statului liberal,elasticitatea doctrinară și modificarea mesajului în funcție de auditor, au avut însă rolul covârșitor în atingerea a ceea ce, în final, era scopul ultim al acțiunii „ducelui”: cucerirea puterii.

Structura socială

Adeziunea elementelor micii-burghezii la fascism a primit și o confirmare din punct de vedere statistic, în urma unei anchete a secretariatului fasciei.

Astfel, repartiția pe categorii sociale ale celor 151.000 de aderenți denotă următoarea configurație:

Două treimi dintre aderenți provin din mica burghezie, speriată de perspectiva unei revoluții de stânga și care a găsit în fascism un factor de garantare a statutului lor social.

Concluzii

Obținerea portofoliului de prim-ministru a însemnat sfârșitul regimului democratic, dar dictatura fascistă s-a instaurat abia după 1925, perioadă în care Mussolini a știut să gestioneze un grav eveniment politic, asasinarea opozantului socialist G. Matteotti și închegarea opoziției „aventine”.

Nazism

La sfârșitul primului război mondial, situația Germaniei era una dintre cele mai grele din istoria acestui stat. Monarhia a fost abolită, Kaiser-ul Wielhem al II lea părăsind țara pentru a trăi în Olanda, iar republica a fost proclamată și o nouă constituție, la Weimar.

Încă de la început clasa politică democratică a fost contestată, datorită semnării a două acte odioase pentru poporul german: armistițiul de pe 11 noiembrie 1918 și semnarea păcii, la Versailles, pe 28 iunie 1919.

Nesiguranța economică, sacrificiile populației au condus la radicalizarea luptei politice, atât la stânga, cât și la dreapta eșichierului politic.

În Bavaria, în aprilie 1919, a fost proclamată o republică sovietică, dar după o lună revoluția comunistă a fost reprimată crunt de trupele regulate și de voluntari “corpurilor france”. Acestea din urmă erau asociații extrem de violente, iar mulți dintre membrii lor au devenit ulterior parte componentă a trupelor de șoc naziste. Despre activitatea acestora “Freikorps” sau a “Ligilor de apărare” cum mai erau numite, Hitler avea o părere proastă, deoarece le considera conduse doar de “convingeri particulare” și fără o “idee politică precisă”.

În acest context de nesiguranță socială, de înfruntări dintre extrema dreaptă și cea stângă, ce a durat între anii 1919-1923, s-a lansat pe arena politică germană A. Hidler. El a ales un mic partid al unui lăcătuș, A. Drenler ce se autointitula Partidul Muncitoresc – German. Hitler a fost cel care a transformat D.A.P. într-o forță politică, punând la punct finanțele partidului, asigurându-i printr-o propagandă continuă un număr sporit de aderenți și a devenit conducătorul partidului, mai nou intitulat N.S.D.A.P. (partidul muncitoresc german național – socialist).

Ascensiunea formațiunii politice conduse de Hitler a fost favorizată de multipli factori, aspecte politice, sociale, economice și de situție politică externă convergând și propulsând, în 1933, N.S.D.A.P. la guvernarea Germaniei.

Hitler a exploatat la maximum lozinca dreptății germane “Jos cu trădătorii din noiembrie!”, care acuza clasa politică democratică de a fi trădat armata germană și de a fi încheiat un armistițiu cu Aliații occidentali. Această legendă, numită a “pumnalului înfipt în spate”, era în fapt un fals grosolan, deoarece însuși șeful înaltului Comandament al Armatei germane, generalul Luddendorf, insistase în septembrie 1918 pentru crearea unui armistițiu, iar mareșalul von Hindenburg îl susținuse.

Național-socialiștii s-au prezentat drept o forță de combatere a pericolului comunist și al celui socialist (Hitler nu făcea nici o diferență de ideologie între cele două). Aceasta le-a permis naziștilor o mai mare indulgență din partea justiției, după cum au relevat statisticile: deși dreapta a comis 354 de asasinate politice între anii 1919-iulie 1922, iar stânga numai 22, aderenții dreptei au suferit 24 de condamnări (nici una la pedeapsa cu moartea), pe când cei ai stângii au primit 38 de comdamnări (10 la moarte!).

Mitul revoluției bolșevice a fost utilizat de N.S.D.A.P. și în anii venirii la putere, 1932-1933, deși la acea dată Germania era departe de așa ceva.

Armata germană, Reichswehr-ul, s-a construit în acea instituție care a susținut NSDAP, mai ales în primii ani ai mișcării, până la puciul din 1923. Aceasta s-a realizat mai ales prin intermediul lui E. Rőhn, căpitan, Scheubner-Richter, căpitan, Ehrardt, la fel.

Favorizată a fost mișcarea lui Hitler și de atmosfera politică bavareză: nazismul a profitat de ostilitatea guvernului de la Műnhen față de autoritățile centrale de la Berlin, deși existau dimensiuni în concepțiile politicienilor bavarezi (mulți visau la o Bavarie monarhică, aparținând de casa de Wittelsbach și independență față de Republica de la Weimar) și Hitler și acoliții săi, care proclamau necesitatea unită necesitatea unității tuturor “pământurilor” germane, într-o <<Mare Germanie>>. Inamicul comun atât al politicienilor bavarezi, cât și al lui Hitler, era calsa politică prusacă, “criminalii din noiembrie”.

În anul 1922, în luna ianuarie, Partidul Național-Socialist a organizat primul congres. La acea dată, existau deja în Reich mici comunități naziste la Hanovra, Stuttgart, Mannheim, în Polatinat, Halle și în Siberia Superioară, întemeiate de foști studenți la Műnchen.

Un puternic ecou l-a avut spre sfârșitul anului, marșul asupra Romei și numirea ca prim-ministru al Italiei a lui B. Mussolini, eveniment care a acreditat ideea că revoluția fascistă putea fi o revoluție fără pericole. Hitler a început să mediteze la cucerirea puterii printr-un marș asupra Berlinului.

La începutul anului 1923, Franța a ocupat bazinul Ruhr ca represalii față de Germania, acuzată de neplata reparațiilor de război. Hitler a intensificat atacurile la adresa cancelerului berlinez Cuno de teama realizării unei coalizări naționale în preajma acestuia, ca exponent al ocupației față de Franța. Hitler a încercat să-l convingă pe cancelar de necesitatea reprimării marxismului, dar Cuno l-a acuzat de înaltă trădare.

Pentru a nu rămâne izolat, “Fűhrer-ul” a inițiat un front al ligilor patriotice, concretizat în februarie 1923: “Liga asociațiilor de luptă patriotice” (Kampfbuna).

Anul 1923 a adus și prima tentativă a lui Hitler de a organiza un punci pe 1 mai, zi în care, tradițional, stânga sărbătorea “ziua Muncii”. Hitler a cerut autorităților bavareze interzicerea festivităților, dar s-a lovit de refuzul lor, dar și al Armatei de a contribui cu arme. Pe terenul de exerciții de la Oberwiesenfeld naziștii au fost dezarmați de armele pe care le furaseră din depozitele Armatei. Pentru Hitler era un mare eșec, care risca să-i submineze autoritatea în cadrul mișcării.

În septembrie, noul cancelar german Stresseman a decis încetarea rezistenței pasive în Ruhr, pretext pentru extrema dreaptă de a-și intensifica atacurile asupra Berlinului. Prin această perioadă, Hitler a început să cultive relația politică cu generalul Luddendorff, erau al primului război mondial, iar acesta a realizat-o cu ajutorul căpitanului Scheubner-Richter.

Cele două direcții ale dreptei bavareze – tendința monarhistă, independentă a lui von Kahr și cea a realizării unității naționale, Hitler și Luddendorff – încep să medieze în același timp la oportunitatea cuceririi puterii printr-un punci, căutând să profite astfel de situația economică dificilă a țării și de nemulțumirile sociale provocate de acesta.

Seperatiștii au reușit propulsarea pe 26 septembrie 1923 în funcția de comisar de stat al Bavariei a lui von Kahr și acesta a luat anumite măsuri contra autorității centrale.

În acel moment în întregul Reich existau mișcări politice de opoziție față de Berlin: în Bavaria, în Sanonia (comuniști), în Hamburg și în Ruhr (tot comuniști), separatiștii din Renania, și extremiștii naționaliști ai Reichswehr-ului negru din nordul Germaniei.

Naziștii au conceput în noiembrie 1923 două planuri de cucerire a puterii. Primul aparținea lui Scheubner-Richter și lui A. Rosemberg și prevedea folosirea trupelor din S.A. (“Secțiile de Asalt”ale NSDAP) de ziua Omagială a Evreilor din război. Al doilea plan urmărea încerciurea Műnchen-ului de trupe Kampfund și ocuparea orașului. Oficialitățile bavareze urmăreau să fie în ambele cazuri, obligate să declanșeze “revoluția națională”.

Pe 8 noiembrie 1923 un anunț menționa discursul lui Kahr la o berărie műncheneză și dădea peste cap planul lui Hitler: era clar pentru naziști că trebuia să acționeze mai devreme.

La ora 21, seara, Hitler a pătruns în berărie cu trupele sale, a sechestrat pe cei prezenți și a obligat pe liderii bavarezi Kahr, Lassow (comandantul Armatei din Bavaria) și colonelul Seisser (șeful Poliției) să-i acorde puterea. În sala plină de 3.000 de oameni, Hitler a proclamat destituirea președintelui Reich-ului (Ebert) și a guvernelor Reich-ului și al Bavariei, numirea ca regent al Bavariei a lui Kahr, a lui Pőhner ca prim-ministru bavarez, a lui Hitler ca și cancelar al Germaniei și a lui Luddendorff în fruntea Armatei. De asemenea, urma să fie executat marșul asupra Berlinului, “noul Babilon”.

Greșeala lui A. Hitler a fost că cei trei lideri bavarezi nu au fost ținuți sechestrați (de fapt permisiunea de a pleca le-a acordat-o Luddendorff), și au putut lua măsuri în vederea reprimării puciului.

Pe 10 noiembrie 1923, naziștii au încercat să recucerească puterea printr-un marș în interiorul Műnchen-ului, dar un baraj al poliției la Feldherrnhalb i-a oprit. În incidentele ce au avut loc 14 oameni au murit, iar dintre forțele de ordine 3. Hitler a fost rănit în cădere; se pare că a fost printre primii care s-au aruncat la pământ la deschiderea focului.dintre liderii naziști au murit Kőrner, al doilea președinte de onoare și Scheubner-Richter.

Puciul de la berărie a relevat talentul lui Hitler de a mobiliza adepții săi, a însemnat o publicitate și o notorietate la scara întregii Germaniei.

Din punct de vedere militar puciul a eșuat și datorită încrederii lui Hitler că Armata ori comisarul de stat von Kahr nu vor trage în mișcarea sa. Spera să utilizeze forța doar pentru a obliga pe liderii bavarezi să organizeze împreună o lovitură de stat contra Berlinului și a Republicii de la Weimar.

Eșecul punciului l-a obligat pe Hitler să-și reconsidere poziția față de tactica cuceririi puterii. A înțeles conservatorismul Armatei și faptul că aceasta nu putea fi câștigată de partea sa decât prin afișarea legalității. Hitler a decis să folosească “căile legale”de cucerire a puterii.

Procesul intentat lui Hitler i-a adus acestuia mai multă popularitate, nu numai în Germania. Sentința, favorabilă, a fost influențată de un apropiat al său, ministrul de justiție bavarez, F.Gürter. Hitler s-a aflat în centrul dezbaterilor încă de la începutul procesului, printr-o declarație de patru ore! A căutat să acuze de trădare pe politicienii de la Berlin, asigurându-și astfel simpatia naționaliștilor.

În ciuda prevederilor Codului Penal German ce menționa în art. 81 pedeapsa cu închisoarea pe viață a celor ce doreau să înlocuiască cu forța Constituția germană de la Weimar, Hitler a fost condamnat la 5 ani de detenție, din care însă a executat doar nouă luni, iar pe 20 decembrie 1924 a fost eliberat de la Landsberg.

În absența sa de la conducerea NSDAP, Hitler l-a numit președinte pe A.Rosenberg, tocmai pentru mediocritatea sa. De asemanea a căutat să dezvolte rivalitățile dintre menbrii de frunte ai mișcării, tocmai pentru ca nici unul să nu dobândească prea multă autoritate. S-a opus cu vehemență participării naziștilor în alegerile din 1924 pe liste comune cu alte grupări “völkisch”, ceea ce a dus la formarea a două tabere: Esser și Streicher, devotați lui Hitler și de cealaltă parte, Rosenberg, Luddendorff, G.Strasser și Pöher care au acceptat participarea în alegeri.

Blocul naționalist extremist din care făceau parte și naziștii, a obținut 1,9 milioane voturi, adică 6,6% din total și 32 mandate, în mai 1924. În același an, în decembrie, la noile legeri organizate, nu au mai fost obținute decât 903.000 voturi (3%) și 14 mandate.

Rezultatele slabe de la sfârșitul anului 1924 s-au datorat situației economice din ce în ce mai bune a Germaniei ca urmare a stabilizării monedei, acceptarea planului Dawes și înțelegerii cu Franța.

În 1925 Hitler pornea reorganizarea partidului de la cei 4.000 aderenți rămași fideli, a unit taberele adverse din interiorul NSDAP și a intensificat propaganda împotriva marxismului și evreilor. Mare importanță pentru partid a avut intensa activitate a lui G. Strasser în nordul Germaniei care a creat șapte noi Gane (unități administrative regionale) ale NSDAP în Schleswig-Holstein, Hamburg, Mecklenburg, Pomerania, Göttingen, Luneburg și Hanovra. Raporturile dintre G. Strasser și Hitler erau însă foarte proaste, primul acuzând relațiile “Fuhrerului” cu marele capital.

În mai 1926 partidul nazist a votat nuol său statut prin care Hitler dobândea puteri dictatoriale în sânul NSDAP și practic l-a anihilat pe rivalul său G. Strasser, iar în octombrie a fost organizată Gane Berlin – Brandenburg sub conducerea lui J. Goebbels, care din 1927 a fost folosit pentru desfășurarea activității propagandistice publicația “Der Angriff”. Misiunea sa era axtrem de dificilă, deoarece Berlinul era un bastion al partidelor de stânga: SPD (Partidul Socialist-Democrat) și KPD (Partidul Comunist German).

Pe 20 mai 1928 au fost organizate alegeri generale, iar NSDAP a obținut doar 2,6%:

P. Social-Democrat 29,8%

Zentrum, P. Bavarez

al Poporului 15,2%

P. Naționalist 14,2%

P.Comunist 10,6%

P. Poporului 8,7%

P. Industrialiștilor 4,9%

P. Democrat 4,8%

NSDAP 2,6%

Alte grupări 9,2%

Din totalul de 31 de milioane de voturi, NSDAP a obținut doar 810.000 și doar 12 mandate în Reichstag din 491. Bastioane electorale naziste s-au dovedit Bavaria, Schleswig-Holstein, Palatinat, Hanovra, Hesse; din contră, rezultate slabe s-au înregistrat în metropole și în centre industriale.

În evoluția electorală a NSDAP a avut însă mare importanță un eveniment economic, criza de pe Wall Street din 24 octombrie 1929 și care a lovit foarte repede și Germania, ce contractase împrumuturi din Statele Unite. Producția a scăzut cu 50%, iar șomajul a atins cote alarmante.

În martie 1930, cancelar a fost numit H. Brüning, din Zentrum (Partidul Catolic de Centru) care a cerut președintelui Hindenburg puteri de urgență. La opoziția Reichstag-ului, a fost fixată data noilor alegeri pentru 14 septembrie 1930.

Hitler a declanșat o propagandă virulentă, demagogică, promițând “pâine pentru fiecare german”, stoparea corupției, refuzul de a plăti reparațiile, repudierea tratatului de la Versailles.

Înaintea alegerilor, Hitler preconiza obținerea a aproximativ 3,6 milioane voturi și cam a 50 de mandate în Reichstag. Așteptările sale au fost însă cu mult depășite:

P. SOCIAL-DEMOCRAT 24,5 %

NSDAP 18,3 %

P. ZENTRUM și BAVAREZ al

POPORULUI 14,8 %

P. COMUNIST 13,1 %

P. NAȚIONALIST 7 %

P. POPORULUI 4,5 %

P. INDUSTRIAȘILOR 4,0 %

P. DEMOCRAT 3,8 %

P. DEMOCRAT 3,8 %

Alte grupări 10 %

NSDAP căștiga 6,4 milioane voturi și 107 locuri în Reichstag, devenind al doilea partid ca imporanță din Germania.

Rezultatele electorale exprimau “radicalizarea” maselor, fapt dovedit de ascensiunea politică atât a extremei drepte, NSDAP, cât și a extremei stângi, KPD, devenit al patrulea partid german cu 4,5 milioane voturi și 77 mandate în Reichstag.

NSDAP a atras voturi de la electorii partidelor conservatoare, dar și de la tinerii alegători. Excelente rezultate au fost obținute în Schleswig-Holstein, Hanovra, Pomerania, Breslau, Prusia Orientală, provincii în general agricole (țăranii au fost foarte afectați de criza economică). Chiar și la Berlin, NSDAP începe să conteze, obținând 400.000 voturi și devenind al treilea partid în capitală, după cele de stânga.

În ultimul an, 1930, Hitler câștigase simpatia multora dintre ofițerii Armatei germane, dar și a marilor proprietari industriali ori funciari, care au început să vadă în acesta un luptător împotriva marxismului.

Prin intermediul lui W. Funk, NSDAP a stabilit legături cu mediile oamenilor de afaceri ce îi puteau furniza subsidii necesare campaniilor electorale, propagandei, trupelor de șoc.

În vara lui 1931, Hitler a decis intensificarea relațiilor politice cu marele capital: contribuiau la cheltuielile NSDAP E. Kirdorf (industria cărbunelui), F. Thyssen (industria oțelului), A. Voegler, G. von Schnitzler, O. Wolf (industriaș din Köln), Deutsche Bank, Allianz (Companie de asigurări).

În octombrie 1931, Hitler a realizat împreună cu mai multe forțe naționaliste (P. Național German al lui Hugenberg – marele bogătaș, proprietar al concernului cinematografic UFA, “Căștile de Oțel”, “tineretul Bismarck”) Frontul Hrazburg. Fără nici un respect față de aceste formațiuni, Hitler căuta în fapt noi resurse financiare pe care Hugenberg i le-a pus, de altfel, la dispoziție.

Cancelarul în functie, Brüning, a căutat să-și asigure sprijinul lui Hitler cu care a avut întrevederi pe 7 și pe 10 ianuarie. Brüning cerea lui Hitler ajutor pentru a obține prelungirea mandatului președintelui Hindenburg. Hitler a evitat un răspuns ferm, tocmai pentru că nu știa dacă să candideze sau nu pentru președenția Germaniei. Susținut de Goebbels, Hitler și-a anunțat oficial candidatura la o săptămână după Hindenburg, pe 22 februarie 1932.

Au existat patru candidați: Hindenburg (susținut de SDP, Zentrum, sindicat, liberali, democrați) Hitler (susținut de NSDAP), Ouesterberg (naționalist) și Thaelmann (comunist).

În campania electorală, NSDAP a utilizat 8 milioane de pamflete, a organizat 3.000 mitinguri pe zi, a folosit filme, gramofoane, ș portavoci pentru prima dată în Germania!

Rezultatele au confirmat așteptările:

HINDENBURG 18,6 milioane voturi 49,6 %

HITLER 11,3 milioane 30,1 %

THAELMANN 4,9 milioane 13,2 %

DUESTERBERG 2,5 milioane 6,8 %

Pentru că nici unul dintre candidați nu depășea pragul de 51 %, a fost organizat un al doilea tur de scrutin:

HINDENBURG 19,3 milioane 53 %

HITLER 13,4 milioane 36,8 %

THAELMANN 3,7 milioane 10,2 %

Interpretând rezultatele electorale, reiese că 47 % dintre electorat a votat contra republicii de la Weimar, simbolizate de octogenarul mareșal Hindenburg.

În mai 1932 Brüning a demisionat (Schleicher, membru al camarilei lui Hindenburg, a avut un rol important în acest sens), și a foat înlocuit de Franz von Papen (Zentrum). De la început, Hitler a condiționat susținerea lui Papen prin repunerea în leglitate a SA. – ului (măsură luată de Brüning) și dezvoltarea Reichstag-ului, cereri pe care cancelarul le-a satisfăcut.

Așteptările lui Hitler în alegerile din 20 iulie 1932 au fost răsplătite: NSDAP a devenit primul partid al Geramaniei, cu 37,3 % din voturile exprimate și 230 de mandate în Reichstag; doar trei partide mai contabilizau peste 10 % din sufragii: SDP (21,6 %), ZENTRUM (15 %), KPD (14,3 %).

Deși au atras voturi de la partidele dreptei tradiționale, P. Poporului ori P. Național-German și al unor mici formațiuni de centru-dreapta, naziștii nu au obținut majoritatea absolută. Hitler a pretins însă puterea, dar a fost refuzat de către Hindenburg pe 13 august 1932 în cadrul intrevederii dintre cei doi. În septembrie, Göring, președinte al Reichstag-ului, a inițiat un vot de neîncredere față de cancelarul von Papen, dar ultimul a reușit dizolvarea celui mai înalt for german.

În alegerile din 6 noiembrie 1932, NSDAP a pierdut două milioane de voturi și 33 de mandate în Reichstag, pe când comuniștii au căștigat 11 mandate, ajungând la 100 locuri de parlamentari. Naziștii au plătit astfel tribut prea intensei activități electorale: germanii erau sătui de discursuri și de propagandă.

Intrigile aceluiași Schleicher au determinat demisia lui Papen de la Cancelaria Reich-ului; pe 2 decembrie 1932, generalul Schleicher a obținut de la mareșalul Hindenburg numirea sa ca prim-ministru. Acest gest al generalului a avut consecințe de necalculat, deoarece Papen a decis să se răzbune și, prin bancherul din Köln, von Schroeder, a avut convorbiri cu Hitler pe 4 ianuarie 1933.

Papen și Hitler au decis atragerea unor membri ai camarilei președintelui, a lui Meissner și a lui Oskar Hindenburg, fiul mareșalului. Pe 22 ianuarie a avut loc întâlnirea în casa lui J. Ribbentrop, iar Hitler a vorbit timp de o oră singur , cu Oskar.

Tot fostul cancelar Franz von Papen a reușit să-l convingă și pe mareșal de oportunitatea numirii lui Hitler ca prim-ministru, iar el, Papen, va reuși să îl tempereze din poziția de vice-cancelar.

Pe 30 ianuarie 1933, Hindenburg i-a primit pe Hitler și pe Papen și a anunțat numirea lui Hitler ca șef al cabinetului, dar i-a recomandat obținerea majorității parlamentare înainte de a dizolva Reichstag-ul.

Alegerile din martie 1933, cu o participare la vot de 88 % (cel mai mult dintre alegerile organizate în perioada intrbelică, semn al atragerii absenteiștilor din partea NSDAP), au consfințit victoria clară a lui Hitler: din totalul de 647 de mandate, 288 erau ale naziștilor.

Doar două ideologii ar fi fost capabile, datorită excelentei organizări, să facă față nazismului: socialismul – prin sindicate, și catolicismul (Zentrum) – prin ierarhia bisericească. Național-socialismul a avut însă ca atu vehementa propagandă, ceea ce le-a permis câștigarea de noi…

CONCLUZII

Ascensiunea fascismului în Italia și cea a nazismului în Germania au cunoscut multe asemănări. Trebuie menționat de la început că ambele state și-au realizat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea unitatea teritorială ceea ce a favorizat euforia naționalistă. Deși în ipostaze diferite la sfârșitul primului război mondial, Italia în tabăra Antantei învingătoare, iar Germania marea învinsă, ambele țări au dat naștere unor “legende” legate de evenimente politico-militare situate spre sfârșitul războiului. În cazul Germaniei, a fost lansantă lozinca “trădătorii clasei politice față de armată”, iar în cazul Italiei al “victoriei mutilate”.

Extrema dreaptă, atât fascistă, cât și nazistă, a știut să intensifice pe de o parte ura față de politicienii democrați (Hitler), iar pe de altă parte, sentimentele șovine față de slavi ori aliații occidentali (Mussolini).

Atât nazismul, cât și fascismul, au fost utilizate ca bastioane contra socialismului și a comunismului, mai ales că în Germania și în Italia stânga politică s-a manifestat radical, prin organizarea de revoluții (insurecția de la Kiel, Republica Sovietică din Bavaria, insurecții la Torino și alte orașe industriale italiene), greve generale, ocupări ale fabricilor.

Regimurile democratice au persistat în intenția de colaborare cu extrema dreaptă, încercând constituționalizarea ei prin cooptare în coaliții parlamentare ori de natură electorală. Nu au înțeles că acesta reprezenta un dușman ireductibil, ce nu urmărea decât distrugerea, prin orice metode, a democrații.

Abili și neobosiți propagandiști, capabili de a mobiliza masele, având ca unic scop cucerirea puterii, Mussolini și Hitler au dat lovituri de grație unor regimuri democratice aflate în criză, cu partide divizate.

C.Z. Codreanu se înscria pe aceeași linie de lidericarismatici, sxtremiști, dar din punct dee vedere ideologic era mai apropiat de către Hitler, cu care avea în comun antisemitismul.

Evoluția politică a extremei drepte românești a fost și ea favorizată de puseurile naționaliste de după primul război mondial, prilejuit de procentul ridicat al minorităților aderente.

Cauzele economice s-au dovedit a fi determinante, deoarece au contribuit la radicalizarea ideilor politice ale maselor. Nu întâmplător, după 1929, două partide, cele mai extremiste, au avut un mare succes electoral: NSDAP și KPD.

Absența tradiției democratice, resentimentele germanilor, față de Tratatul de la Versailles , au permis simpatia populației Reich-ului față de o mișcare politică ce propunea un stat puternic atât pe plan intern, cât și în relațiile externe.

Din punct de vedere al structurii sociale, nazismul a avut un mare succes în rândul micii burghezii, atât aaceleia provenind din mediul rural, cât și a aceleia din orașele germane.

În 1920, membrii naziști aparțineau încă tuturor categoriilor sociale, dar se remarca deja un recul al influenței printre muncitori, explicabil prin poziția diferită a lui A. Hitler față de cea a fondatorilor partidului, Drexler A. și Harrer.

În câțiva ani, a crescut reprezentarea NSDAP a funcționarilor, aceștia ajungând să reprezinte, în 1922, 28 % din totalul aderenților; 16 % comercianți; 27 % muncitori (33 % în 1920!)

Proporția se respectă și în ceea ce privește victimele puciului din noiembrie 1923, atunci când dintre cele 16 victime patru erau comercianți, trei funcționari la bancă, doi ingineri și restul un pălărier, un student etc.

După izbucnirea crizwei economice, categoria micii burghezii a devenit predominantă în cadrul structurii de partid naziste, pe când muncitorii erau bine rprezentați la nivelul “trupelor de șoc”. de asemenea, NSDAP a reușit atragerea tineretului care reprezenta în 1930 36,8 % dintre membri și 26,2 % dintre conducători (sub 30 de ani), fapt ce s-a accentuat între anii 1930-1933: 43 % dintre militanții naziști ce au aderat la mișcarea lui Hitler între acești ani, aveau vârste cuprinse între 18 și 30 de ani !

Pentru toți acești tineri, Hitler reprezenta salvarea Germaniei, omul providențial.

Mișcarea Legionară a ocupat un loc aparte în cadrul extremei drepte europene prin concepția ortodoxă, creștină, ceea ce a distanțat-o de ateismul ori de credințele religioase vechi, germanice (în cazul nazismului).

Liderulcarismatic, cultul forței, susținerea din partea tineretului, propaganda continuă ce a depășit cadrul campaniilor electorale, divizarea partidelor democratice, au favorizat ascensiunea treptată a legionarismului, propulsându-l ca al treilea factor politic important în alegerile din anul 1937. Voturile micii burghezii s-au dovedit, ca și în cazul nazismului ori fascismului, determinante, preoți, funcționari, avocați, ingineri alegând soluția politică gardistă. În mod caracteristic, partidul “Totul pentru Țară” a primit voturi din partea muncitorilor (ceea ce s-a întâmplat mai puțin în Germaniza), datorită slabei opțiuni oferite acestei categorii sociale de către stânga românească.

BIBLIOGRAFIE

1.SURSE INEDITE

Arhivele naționale istorice centrale, Fondul Ministerul de Interne Diverse 1910-1957, dosar 11/1930, dosar 6/1932, dosar 15/1934, dosar 17/1934, dosar 22/1934, dosar 7/1935, dosar 10/1935, dosar 15/1935, dosar 22/1935, dosar 26/1935, dosar 32/1935, dosar 7/1936, dosar 4/1937, dosar 5/1937, dosar 8/1937, dosar 13/1937, dosar 14/1937, dosar 19/1937, dosar 24/1937, dosar 38/1937

ANIC, Fondul Ministerul de Justiție-Direcția Judiciară a Comisiei Centrale Electorale

(1919-1939), dosar 4/1937, dosar 6/1937, dosar 11/1937

ANIC, Fondul Casa regală -Diverse (1912-1949), dosar 9/1936

ANIC, Fondul Ministerul Justiției Direcția Judiciară (1928-1945), dosar 67/1936

2. PRESA

AXA (noiembrie 1932-decembrie 1933)

ADSUM (august 1940)

BUNA VESTIRE (iunie-decembrie 1937, septembrie-octombrie 1940)

CREDINȚA (decembrie 1933-1934)

CRUCIADA ROMÂNISMULUI (1935-1936)

DREAPTA (1932)

ÎNSEMNĂRI SOCIOLOGICE

PREDANIA (1937)

VREMEA (1933-1938)

3. MEMORII, JURNALE

ARGETOIANU, Constantin, Însemnări zilnice, vol. III, București, Ed. Machiavelli, 1998

CAROL al II-lea, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, vol.I (1904-1939), București, Ed. Silex, 1995

CĂLINESCU, Armand, Însemnări politice 1916-1939, București, Ed. Humanitas, 1990

CONSTANTINESCU, Ion, Din însemnările unui fost reporter parlamentar, Camera Deputaților 1919-1939, București, Ed. politică, 1973

CRAINIC, Nichifor, Zile albe-zile negre, București, Casa Editorială Gândirea, 1991

ELIADE, Mircea, Memorii, vol I-II, București, Ed.Humanitas, 1991

GAFENCU, Grigore, Însemnări politice, București, Ed.Humanitas, 1991

IONESCO, Eugene, Prezent trecut, trecut prezent, București, Ed. Humanitas, 1993

MANOILESCU, Mihail, Memorii, vol II, București, Ed.Enciclopedic, 1993

ROSETTI, Radu R., Pagini de jurnal, București, Ed.Adevărul, 1993

SEBASTIAN, Mihail, Jurnal (1935-1944), București, Ed.Humanitas, 1996

STURDZA, Mihail, România și sfârșitul Europei amintiri din Țara pierdută,Alba Iulia,Fronde,1994

VAIDA-VOEVOD, Alexandru, Memorii, vol. II, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1995

VULCĂNESCU, Mircea, Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, București, Ed. Humanitas, 1992

4. STUDII ȘI LUCRĂRI CONTEMPORANE

BANEA, Ion, Căpitanul, ed. a II-a, Sibiu, Ed. Totul pentru Țară, 1937

BANEA, Ion, Ce este și ce vrea Mișcarea Legionară. Cărticică pentru săteni, Sibiu,

Ed.„Curierul”, 1937

BERNEA, Ernest, Tineretul și politica, București, Tipografia Bucovina, 1936

BERNEA, Ernest, Gânduri pentru țară nouă, București, f.e.,1937

BERNEA, Ernest, Stil legionar, București, f.e.,1937

BERNEA, Ernest, Îndemn la simplitate, București, Ed. Anastasia, 1995

BRĂILEANU, Traian, Sociologia și arta guvernării. Articole politice, Cernăuți,

Ed. „Însemnări sociologice”, 1937

CANTACUZINO, Alexandru, Între lumea….? și lumea comunistă, București, f.e., 1935

CANTACUZINO, Alexandru, Pentru Christos, București, f.e., 1937

CIORAN, Emil, Schimbarea la față a României, București, Ed. Vremea, f.a.

CIORAN, Emil, Schimbarea la față a României, București, Ed. Humanitas, 1990

CODREANU, Corneliu Zelea, Circulările Căpitanului, 1934-1937,1937

CODREANU, Corneliu Zelea, Pentru legionari, Timișoara, Gordian, 1993

CODREANU, Corneliu Zelea, Însemnări de la Jilava, București, Majadahonda

CRAINIC, Nichifor, ortodoxie și etnocrație, București, Ed. Albatros, 1997

CRAINIC, Nichifor, Lupta pentru spiritul nou. Germania și Italia în scrisul meu de la 1932 încoace, București, Ed. Cugetarea-Georgescu Delafras, 1941

DOBRE, Bănică, Crucificații. Zile trăite pe frontul spaniol, ed. a III-a București, Ed. Mișcării Legionare, 1940

EVOLA, Iulius, Naționalism și asceză. Reflecții asupra fenomenului legionar, Alba Iulia – Paris, Ed. Fronde, 1998

FILDERMAN, Walter, Unde duce antisemitismul, București, Tipografia Excelsior, 1937

GÂRCINEANU, Victor, Din lumea legionară, București, Tipografia Bucovina, 1937

GEORGESCU, Corneliu, Pe drumul cu arhangheli: însemnări din viața unui legionar, București, Ed. Majadahonda, 1996

GOGA, Octavian, Mustul care fierbe, București, Ed. Scripta, 1992

GUIRAUD, Paul, Codreanu și Garda de Fier, București, Ed. Majadahonda, 1998

HERSENI, Traian, Mișcarea Legionară și muncitorimea, București, f.e., 1937

HERSENI, Traian, Mișcarea Legionară și Țărănimea, București, f.e., 1937

IMBRESCU, Ilie, Apostrofa unui teolog. Biserica și Mișcarea Legionară, București, Ed. Cartea Românească, 1940

IONESCU, Nae, Roza Vânturilor, București, Ed. Roza Vânturilor, 1990

IONESCU, Nae, Suferința rasei albe, Iași, Ed. Timpul, 1994

IONESCU, Nae, Fenomenul Legionar, București, Ed. Samisdat, 2000

MARIN, Vasile, Crez de generație, București, Ed. Majadahonda, 1997

PETRAȘCU, Nicolae, Prin viața legionară, București, Ed. Majadahonda, 1995

POLIHRONIADE, Mihail, Tineretul și politica externă, București, Ed. Rânduiala, 1937

SEBASTIAN, Mihail, De două mii de ani…, București, Ed. Humanitas, 1990

SEBASTIAN, Mihail, Cum am devenit huligan, București, Ed. Humanitas, 1990

TITULESCU, Nicolae, Eu și Garda de Fier, București, Ed. Universul, 1937

VEVERCA, Ion, Suflet și gând legionar, București, Serviciul propagandei legionare, 1940

VULCĂNESCU, Mircea, Dimensiunea românească a existenței,București,Ed.Fundației Culturale Romîne, 1991

VULCĂNESCU, Mircea, Tendințele tinerei generații, București, Ed. Universul, 1934

STUDII ȘI LUCRĂRI

MIȘCAREA LEGIONARĂ

ANCEL, Jean, Contribuții la istoria României. Problema evreiască 1933-1944, vol. I, București, Ed. Hasefer, 2001

BĂLĂNESCU, Stelian & SOLACOLU, Ion, Inconștiența miturilor. Cazul Mișcării Legionare, Iași, Ed. Polirom, 1995

BRĂDESCU, Faust, Viziunea integrală a revoluției legionare, București, Ed. Majadahonda, 1997

BUZATU, Gheorghe, Radiografia dreptei românești (1927-1941), București, Ed. FF Press, 1996

CARSTEN, F. L., The Rise of Fascism, Berkeley Los Angeles, University of California Press, 1969

CIACHIR, Dan, Gânduri despre Nae Ionescu, Iași, Institutul European, 1994

CHIOREANU, Nistor, Morminte vii, Iași, Institutul European, 1992

CIORAN, Emil, Ispita de a trăi, București, Ed. Humanitas, 1992

CIORAN, Emil, Singurătate și destin publicistic 1931-1944, București, Ed. Humanitas, 1991

CIORAN, Emil, Istorie și utopie, București, Ed. Humanitas, 2002

CIORAN, Emil, Scrisori către cei de-acasă, București, Ed. Humanitas, 1995

CIORAN, Emil, Țara Mea/Mon Pays, București, Ed. Humanitas, 1996

DESPRE CORNELIU Z. CODREANU, C.Z. Codreanu 100 de ani de la naștere, Timișoara, Fundația Prof. Gh. Manu, 1999

ELIADE, Mircea, „Textele legionare” și despre „românism”, Cluj – Napoca, Ed. Dacia, 2001

HANDOCA, Mircea, „Dosarul” M. Eliade, vol. I – II, București, Ed. Curtea Veche, 1998

HEINEN, Armin, Legiunea «Arh. Mihail». O contribuție la problema fascismului internațional, București, Ed. Humanitas, 1999

IOANID, Radu, Evreii sub Antonescu, București, Ed. Hasefer, 1997

IOANID, Radu, Sabia Arhanghelului Mihail, București, Ed. Diogene, 1994

LAIGNEL – LAVASTINE, Alexandra, Filosofie și naționalism. Paradoxul Noica, București, Ed. Humanitas, 1998

MOISE, Victor, Mișcarea Legionară și credința strămoșească, Ed. Majadahonda, 1994

MÜLLER, Florin, Nae ionescu, ideologia totalitară și Mișcarea Legionară 1934-1940, în «Revista istorică», tom VIII, nr. 1 – 2, p. 119 – 123, 1997

MUTT I, Claudio, Penele arhanghelului. Intelectualii români și Garda de Fier, București, Ed. Anastasia, 1997

MUȘAT, ARDELEANU, România după Marea Unire, vol. II, București, Ed. Științifică și Enciclopedică 1988

NAGY – TALAVERA, Nicolas, Fascismul în Ungaria și România, București, Ed. Hasefer,f.a.

NEDELCU, Florea, Unele probleme ale luptei pentru putere dintre dictatura regală și Garda de Fier, în Revista de Istorie, Tom 31, Nr. 4, 1971

NEDELCU, Florea, Date noi privind legăturile Gărzii de Fier cu nazismul, în Revista de Istorie, Tom 32, Nr. 7, 1979

NEDELCU, Florea, De la restaurație la dictatura regală, Cluj – Napoca, Ed. Dacia, 1981

ORNEA, Zigu, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Ed. Fundației Culturale Române, 1995

PALAGHIȚĂ, Ștefan, Garda de Fier spre reînvierea României, București, Ed. Roza Vânturilor, 1993

PETCULESCU, Constantin, Mișcarea Legionară. Mit și realitate, București, Ed. Noua Alternativă, 1997

PETREU, Martha, Un trecut „deocheat” sau „Schimbarea la față a României”, Cluj – Napoca, Biblioteca Apostrof, 1999

POP, Grigore Traian, Garda, Căpitanul și arhanghelul din cer, vol. I – II, București, Ed. Eurasia, 1995 – 1996

POPOVICI, Doru & POPA, Marian, Falimentul verde. Dialoguri în legătură cu activitatea Gărzii de Fier și interferențele acesteia cu intelectualitatea din România, București, Ed. Albatros, 2000

RALLO, Michele, România în perioada revoluțiilor naționale din Europa. Mișcarea legionară. 1919 – 1945, București, Ed. Sempre, 1999

ROBERTS, Henry, Rumania. Political problems of an Agrarian State, New Haven, Yale University Press, 1951

ROGGER, Hans & WEBER, Eugen, Dreapta europeană, București, Ed. Minerva, 1995

RONNET, Alexander E., Romanian. Nationalism. The Legionary Movement, Chicago, Loyola University, 1974

ROTSCHILD, Joseph, East Central Europe between the Two World Wars, Seattle – London, University of Press, 1974

SAVU, A., Sistemul partidelor politice (1919 – 1940), București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1976

SCURTU, Ion, Lupta partidelor politice în alegerile parlamentare din decembrie 1937, în «Studii», Tom 20, Nr. 1, p. 145 – 162, 1967

SCURTU, Ion & BULEI, Ion, Democrația la români (1866 – 1938), București, Ed. Humanitas, 1990

SIMA, Horia, Mișcarea Legionară și monarhia, Iași, Ed.Agora,1997

XXX, TESTAMENTUL LUI Ionel MOȚA, Timișoara, Gardian, 1993

TISMĂNEANU, Vladimir, Spectrele Europei Centrale, Iași, Polirom, 2001

TUDORICĂ, Nae, Mărturisiri în duhul adevărului, vol. I – II, Bacău, Ed. Plumb, 1993

ȚUȚEA, Petre, Între Dumnezeu și neamul meu, București, Ed. Arta Grafică, 1993

VEIGA, Francisco, Istoria Gărzii de Fier. 1919 – 1941. Mistica ultranaționalismului, București, Ed. Humanitas, 1995

VOLOVICI, Leon, Ideologia naționalistă și «problema evreiască» în România anilor ’30, București, Ed. Humanitas, 1995

WEBER, Eugen, Dreapta românească, Cluj – Napoca, Ed. Dacia, 1995

ZAMFIRESCU, Dragoș, Legiunea Arhanghelului Mihail de la mit la realitate, București, Ed. Enciclopedică, 1997

FASCISM, NAZISM

ARALDI, Vinicio, Comicie nere a Montecitorio. Storia parlamentare dell’avento del fascismo, Milano, U. Mursia & C., 1974

BADIA, Gilbert, Histoire de l’Allemagne contemporaine, 1917 – 1962, vol. I, Paris, Editions Sociales, 1964

BULLOCK, Alan, Adolf Hitler, Iași, Ed. Elit, f.a.

COLOTTI, Enzo, Germania nazistă, București, Ed. Științifică, 1969

GALLO, Max, Italia lui Mussolini, București, Ed. Politică, 1969

GIOVANNINI, Carlo, L’Italia da Vittorio Veneto all’Aventino.Storia politica delle origini del fascismo 1918-1925,Bologna,Patron Editore, 1972

HEIDEN, Conrad, Histoire du National – Socialisme 1919 – 1934, Paris, Librairie – Stock, 1934

HITLER, Adolf, Lupta mea, vol. I – II, Craiova, Ed. Beladi, 1998-1999

KIRKPATRICK, Ivone, Mussolini. A Study in Power, New York, Hawthorn Books Inc., 1964

KROCKOW, Christian von, Germanii în secolul lor, 1890 – 1990, București, Ed. ALL, 1999

LAYTON, Geoff, Germania: al III-lea Reich, București, Ed. ALL, 1997

LUSSU, Emilio, Marcia su Roma e Dintorni, Roma, Mondadori, 1976

Mac GREGOR – HASTIE, Roy, The Day of the Lion. The Life and Death of Fascist Italy 1922 – 1945, New York, Coward – Mc Cann Inc., 1963

MACK – SMITH, Denis, Mussolini, New York, Alfred A. Knopf, 1982

MILZA, Pierre, Le fascisme italien 1919-1945, Paris, Editions du Seuil, 1980

MILZA, Pierre, Les Fascismes, Paris, Imprimerie Nationale, 1985

NOLTE, Ernst, Le fascisme dans son epoque, vol. II, Paris, Julliard, 1970

POLIAKOV, Leon, Les totalitarismes de XX-e siecle un phenomene historique depasse,Paris, Fayard,1987

RAUSCHNING, Hermann, La Revolution du nihilisme, Paris, Gallimard, 1940

ROBSON, Mark, Italia: liberalism și fascism 1870 – 1945, București, Ed. ALL, 1997

SANTARELLI, Enzo, Storia del Movimento e del Regime Fascista, vol. I, Roma, Editori Riuniti, 1967

SALVATORELLI, Luigi & MIRA, Giovanni, Storia d’Italia nel Periodo fascista, vol. I, Roma, Einaudi, 1972

SCHLABRENDORFF, Fabian, The Secret war against Hitler, London, Hodder and Laughton, 1966

SHIRER, Wiliam L., The Rise and the Fall of the IIIrd Reich, A History of Nazi Germany, London, Secker & Warburg, 1960

TOBAGI, Walter, Gli anni del manganello, Milano, Fratelli Fabri Editori, 1973

VAUSSARD, Maurice, Histoire de l’Italie moderne de l’unité au libéralisme, 1870 – 1970, vol. II, Paris, Hachette, 1972

ZAVOLI, Sergio, Nascitta di una Dittatura, Torino, Societa Editrice Internazionale, 1973

ZEMAN, Z.A.B., Nazi Propaganda, London, Oxford University Press, 1964