Evolutia Relatiilor Sovieto Iugoslave Intre Anii 1941 1945

INTRODUCERE

Transformările radicale social-politice în Europa Centrală șl de Est în ultimul deceniu s-au soldat cu schimbarea regimurilor într-un șir de țări din această regiune al lumii și ca urmare cu dispariția lagărelor de state socialiste. Cauza prăbușirii acestor regimuri se poate lămuri, in primul rând, prin caracterul falimentar al economiei existente, prin negarea principiilor fundamentale ale relațiilor de piață, la baza căreia se află proprietatea privată și spiritul întreprinzător al omului liber – însă pe lângă aceste aspecte, considerăm că este important a urmări și circumstanțele în care au fost instaurate aceste regimuri, deoarece stabilirea modului de substituire a unei puteri de stat cu alta, ne poate explica, în oarecare măsură gradul de conștiință a poporului în alegerea guvernării noi. Un exemplu elocvent în acest sens prezintă Iugoslavia, unde, în timpul celui de-al doilea război mondial în locul monarhiei a fost instaurată o nouă putere, care s-a menținut în decurs de cinci decenii. Constituirea statalității Iugoslaviei noi este indisolubil legată de relațiile ei cu U.R.S.S., de care era susținută prin toate mijloacele, chiar în ciuda contradicțiilor cu aliații occidentali.

Lucrarea de față este consacrată cercetării anume istoriei stabilirii relațiilor între U.R.S.S. și noua Iugoslavie. Termenul "noua Iugoslavie", de care ne folosim, a apărut în anii ‘40 ca o desemnare a noului stat, care atunci figura sub diferite denumiri: până la 29 noiembrie 1945 – Iugoslavia Democrată Federativă, iar după această dată – Republica Federativă Populară Iugoslavia. În această calitate termenul sus-numit se folosește referitor la anii 40 și în literatura contemporană.

Actualitatea temei lucrării este determinată de faptul, că această federație Iugoslavă, care s-a format în timpul celui de-al doilea Război Mondial sub influența nemijlocită a U.R.S.S., acum s-a destrămat, și nu pe cale pașnică, ci prin ciocniri interetnice, între grupuri de populație cu credință diferită.

Se poate de presupus că destrămarea Federației Iugoslaviei este condiționată într-o mare măsură și de caracterul artificial de formare a acestui stat în anii 1941-1945, întru cît eliberarea teritoriului tării de sub ocupația fascistă de loc nu obliga popoarele ce locuiau aici să formeze un stat comun.

Deci, scopul acestei lucrări este de a stabili gradul antrenării. U.R.S.S. în instaurarea puterii noi pe teritoriul iugoslav, eliberat în timpul celui de-al doilea Război Mondial, etapele constituirii stabilității noi iugoslave și a relațiilor militare și diplomatice în această perioadă între cele două țări. Scopul preconizat intenționăm să-l atingem prin analiza critică a izvoarelor și literaturii accesibile, în cea mai mare parte sovietica. În istoriografia sovietică se cerceta în special niște aspecte aparte ale temei numite.

O atenție deosebită se atrage relațiilor de ordin militar între U.R.S.S. și noua Iugoslavie în perioada luptei comune contra fascismului în anii 1941-1945. Totodată o colaborare și mai amănunțită a primit-o istoria relațiilor militare sovieto-iugoslave privind acțiunile comune ale trupelor sovietice și Armatei Populare de eliberare a Iugoslaviei în luptele pentru eliberarea părții de nord-est a țârii in toamna anului 1944, precum și ajutorului acordat de U.R.S.S. în aprovizionarea armatei iugoslave și activității misiunilor militare.

Începând cu a doua jumătate a anilor 50, când au apărut primele articole privind aceste teme,1 sînt editate și lucrări colective, cum este monografia "Белградская операция", și lucrările autorilor aparte (C. C. Бирюзов, B. B. Зеленин, A.H.Paтников)2. Au apărut și lucrări generale despre cel de-al Doilea Război Mondial.3 0 cercetare sistematică a relațiilor politice sovieto-iugoslave în timpul războiului prezenta lucrarea lui G.M. Slavin în volumul II în "История югославии", apărută în 1963, iar apoi cartea aceluiași autor "Ocвободительная борьба в Югославии". 4

Mai târziu au apărut un șir de articole consacrate acțiunilor diplomatice ale U.R.S.S. în susținerea Iugoslaviei noi pentru întărirea pozițiilor ei în coaliția antihitleristă autorii V.V.Zelenin, G.M.Slavin. Iu. S. Ghirenco5.

Din literatura tradusă a istoricilor iugoslavi mai semnificativă este lucrarea lui V. Strugar "Югославия в огне воины 1941-1945", precum și lucrările altor autori.6

Baza documentară a studiului de față este constituita din izvoare publicate.7 Însă datele noi istorice despre trecutul nu prea îndepărtat al statului sovietic, despre tendințele de a implanta modelul tiraniei staliniste în alte țări, despre numărul colosal de jertfe cu care s-a plătit încercarea de uniformizare totală, ne cer o studiere critică a acestor ediții. Istoria relațiilor sovieto-iugoslave în anii 1941-1945 prezintă un exemplu caracteristic, care oferă posibilitatea de a face concesii privind modul de devenire a noilor guvernări într-un șir de țări ale Europei Centrale și de Est în mersul și în primii ani după cel de-al doilea Război Mondial.

CAPITOLUL I.

SITUAȚIA POLITICĂ ȘI MILITARĂ ÎN IUGOSLAVIA (1940-1941)

§ 1. Alipirea Iugoslaviei la Tripla Alianță.

Lovitura de stat din 27 martie 1941

La 28 octombrie 1940 Italia a năvălit asupra Greciei. Focul războiului s-a răsfrânt și în Balcani. În același timp, Germania a cerut guvernului iugoslav să adere la Tripla Alianță1. Guvernul Iugoslaviei, încă de la începutul celui de-al doilea război mondial a declarat în nenumărate rânduri despre neutralitatea sa și intenția de a întreține relații de prietenie cu țările “Axei”, cât și cu statele occidentale. Activitatea politicii externe din acel timp se reducea la manevrarea dintre grupările imperialiste beligerante2.

Burghezia iugoslavă nu avea o organizare uniformă în privința politicii externe, acesta fiind obiectul unei lupte politice ascuțite între partidele politice. Spre exemplu, după înfrângerea Franței, în mai 1940, simpatiile cercurilor burgheze față de francezi au diminuat, accentuându-se tendințele stabilirii unei relații mai strânse cu Germania și Italia3. Acest fapt a fost condiționat și de presiunea economică și politică a Germaniei asupra Iugoslaviei, pe de o parte și activizarea elementelor reacționare și profasciste din țară, pe de altă parte. Presiunea a devenit deosebit de puternică spre sfârșitul anului 1940, când Germania se pregătea pentru atacul asupra Uniunii Sovietice și întreprindea măsuri pentru asigurarea flancului său. Ea și-a intensificat “coloana a cincia” în Iugoslavia4. Acționa foarte activ serviciul secret german, care a fondat o organizație importantă de spionaj “Jupiter”, având numeroși agenți printre politicienii iugoslavi, printre funcționarii și ofițeri. Prin intermediul organizației “Kul’turbinda”, fasciștii din “Zbora” lui Letici, ostașii lui A. Pavelici și a alto reacționari, Germania de desfășurat o amplă propagandă și activitate de subminare în Iugoslavia nouă5.

Satisfăcând dorința Germaniei, guvernul lui Țvetcov Macec împiedica procesul îmbunătățirii relațiilor sovieto-iugoslave. Cu toate că la 25 iunie 1940 guvernul cedează exigențelor maselor largi populare, stabilind relații diplomatice între URSS și Iugoslavia, continuă și mai departe orientarea cursului antisovietic, Iugoslavia, fiind una din ultimele țări europene care a recunoscut URSS6.

Încă în vara anului 1940 Țvetcovici a intrat într-un contact secret cu ambasadorul german de la Belgrad, tinzând să elucideze planurile hitleriste în privința Iugoslaviei și să sondeze terenul în ceea ce privește condițiile aderării țării la Axă7.

După năvălirea Italiei asupra Greciei, problema Alipiri Iugoslaviei la Tripla Alianță a fost discutată la câteva întruniri secrete a regentului Pavel și a lui Țvetcovici cu ministrul de război M. Nedici și cu șeful statului major Cosici, chiar cu prețul răpirii Salonicului de la Grecia. Acesta era visul de demult al sârbilor șoviniști și datorită lui se părea că a venit momentul potrivit pentru înfăptuirea lui, cu toate că Grecia era aliatul Iugoslaviei în Pactul Balcanic8. La 12 decembrie 1940, la Budapesta, a fost semnat tratatul de prietenie pe un termen nelimitat între Iugoslavia și Ungaria9. Prin prezentul pact diplomația hitleristă demult spera să dea lovitura de grație. Următoarea presiune asupra Iugoslaviei a fost exercitată în timpul vizitei lui Țvetcovici și a lui Țânțar-Marcovici în Germania la mijlocul lui februarie 1941. Dar cercurile guvernante ale Iugoslaviei tot mai oscilau, nehotărându-se să adere deschis la Tripla Alianță10.

Aceste ezitări se lămureau prin două motive: frica față de masele populare care au pledat contra cuceririi țării de către Germania și eforturile statelor apusene care s-au străduit să nu admită aderarea Iugoslaviei la Tripla Alianță.

Cu toate că SUA n-a participat la război, diplomația americană a desfășurat o amplă activitate în această perioadă. În ianuarie 1941 Belgradul a fost vizitat de către reprezentantul personal al președintelui Rooswelt, colonelul Donoven. În discuțiile pe care le-a avut cu prințul regent Pavel, cu Țvetcovici și Macec, colonelul Donoven accentua faptul că în cazul dacă Iugoslavia va adera la Tripla Alianță, ea nu va putea miza pe statele apusene și niu-și va păstra integritatea statală la sfârșitul războiului11. Asemenea avertismente conținea și mesajul personal al lui Rooswelt adresat prințului regent Pavel în februarie 194112.

Deosebit de activ acționa și diplomația engleză. Churchill I-a trimis o scrisoare lui Țvetcovici, în care se menționa că dacă Iugoslavia va adera la Tripla Alianță, atunci destrămarea ei va fi inevitabilă. R. Campabell, ambasadorul Angliei în Iugoslavia, la mijlocul lui martie 1941, la Zagreb, a avut o întrevedere cu Macec, cu Mutici și Crnevici, convingându-I să rețină guvernul de la aderarea la Tripla Alianță13. Ambasada engleză întreținea relații permanente cu diferite grupări burgheze orientate spre Anglia și SUA14. Nebizuindu-se numai pe remediile diplomatice, țările apusene și serviciile lor de spionaj au purces la pregătirea unei lovituri de stat în Iugoslavia. Ele știau că cercurile oficiale iugoslave pun la cale o lovitură de stat și susțineau această intenție.

În februarie-martie 1941 A. Iden coordona acțiunile diplomației și ale serviciilor secrete în Balcani și în Orientul Apropiat. La 1 martie 1941 Bulgaria a semnat un protocol de aderare la Tripla Alianță, trupele hitlersite intrând pe teritoriul ei. Iugoslavia s-a pomenit încercuită din toate părțile de trupe germane și italiene. Guvernul Țvetcovici-Macec a hotărât să adere la Tripla Alianță. La 4 martie 1941 prințul regent Pavel l-a vizitat în taină pe Hitler la Berhtesgadene și i-a comunicat despre această hotărâre15. La 19 martie 1941 la Belgrad, a avut loc ședința Consiliului de Coroană, care în unanimitate, s-a pronunțat pentru aderarea Iugoslaviei la Tripla Alianță. La 20 martie 1941, în ședința Consiliului de Miniștri a fost pusă problema aderării Iugoslaviei la Axă, însă în timpul dezbaterilor opiniile s-au împărțit. Din 18 miniștri, 10 s-au pronunțat pentru aderare la alianță, 5 s-au abținut, iar 3 au fost contra și, în semn de protest, au demisionat, ceea a și determinat criza guvernului16. Germania intensifica presiunile asupra Iugoslaviei, nu mai dorea să aștepte, Berlinul amenințând Belgradul în repetate rânduri. Peste câteva zile, delegația iugoslavă, în frunte cu prim-ministrul Țvetcovici, a plecat la Viena17. La 25 martie 1941, a fost semnat tratatul între trei state, care permitea intrarea trupelor germane în Iugoslavia18.

Semnarea tratatului de aderare la Tripla Alianță avea loc în condițiile unui avânt al mișcării antifasciste din Iugoslavia. Intențiile guvernului n-au constituit un secret pentru popor. Încă în ajunul semnării acestui pact, Partidul Comunist din Iugoslavia a lansat un apel special, în care se spunea că guvernul Țvetcovici-Macec pregătește o trădare a intereselor naționale ale țării. Apelul adlgradul în repetate rânduri. Peste câteva zile, delegația iugoslavă, în frunte cu prim-ministrul Țvetcovici, a plecat la Viena17. La 25 martie 1941, a fost semnat tratatul între trei state, care permitea intrarea trupelor germane în Iugoslavia18.

Semnarea tratatului de aderare la Tripla Alianță avea loc în condițiile unui avânt al mișcării antifasciste din Iugoslavia. Intențiile guvernului n-au constituit un secret pentru popor. Încă în ajunul semnării acestui pact, Partidul Comunist din Iugoslavia a lansat un apel special, în care se spunea că guvernul Țvetcovici-Macec pregătește o trădare a intereselor naționale ale țării. Apelul adresat poporului iugoslav îndemna la apărarea demnității și libertății patriei, împotriva cotropitorilor fasciști. Vestea semnării tratatului de aderare la Tripla Alianță a zguduit întreaga țară și a stârnit un șir de revolte în rândul maselor. Seara zilei de 25 martie 1941, la Belgrad, Split Kratucvote, Nighie, Țetine, Podgorițe, precum și în alte orașe, au avut loc demonstrații în masă19. A doua zi demonstrații masive de protest au cuprins întreaga Iugoslavie. Poliția era neputincioasă de a opri valul mâniei populare sau măcar să împiedice manifestările care aveau loc sub lozinca “Nu! Mai bine război decât tratat”, “Belgrad-Moscova – unica salvare”20. Pornirea hotărâtă a poporului împotriva politicii trădătoare și a clicii Țvetcovici-Macec a fost folosită de către grupările burgheze și de o parte a ofițerimii orientate spre Anglia și SUA. În noaptea de 26 spre 27 martie 1941, ei au înfăptuit o lovitură de stat, detronându-l pe prințul regent Pavel și înlăturând guvernul Țvetcovici-Macec. La tron a fost urcat Petru II, care era minor. A fost format un guvern în frunte cu comandantul suprem al forțelor armate aeriene iugoslave, generalul Dușan Simovici21. Evenimentele din 27 martie 1941 au constituit punctul de cotitură în viața politică a Iugoslaviei. În această zi muncitorimea țării a dat o lovitură puternică orânduirii burgheze. Ei cereau de la guvernul Simovici să ia măsuri pentru intensificarea și consolidarea capacității de apărare a țării, curățirea aparatului guvernamental, și de război, de elemente trădătoare și profasciste22. Democratizarea vieții sociale a țării de a refuza aderarea la Tripla Alianță și de a rupe definitiv cu guvernele fasciste și de a încheia o alianță cu URSS. Participanții la miting însă n-au putu asigura venirea la putere a adevăratelor elemente democratice. În guvernul generalului Simovici, fondat la 27 martie 1941, au intrat reprezentanții acelorași partide, care au făcut partea din guvernul Țvetcovici-Macec, o parte din foștii miniștri și adepții așa-numitelor partide burgheze de opoziție. În noul guvern de posturile-cheie dispuneau doar partidele care au susținut puciul și care le-au servit drept sprijin: Partidul Democrat și Independent al Agrarienilor Sârbi, Clubul Sârb, liderul căreia, Slobodan Iovanovici a devenit adjunctul primului ministru. Alt adjunct a devenit V. Marec, care a fost de acord cu ocuparea acestui post doar cu câteva zile după formarea guvernului. În noul guvern au intrat, de asemenea, reprezentanții partidelor opoziției reunite ale Partidului Radical și Democratic, precum și al Partidului Național din Iugoslavia23.

Problema de primă importanță a guvernului Simovici, format din elemente atât de pestrițe a fost de a le separa de masele populare în lupta pentru neatârnare. Astfel, primul lucru pe care l-au făcut, a fost interzicerea demonstrațiilor. Decretul emis de guvernul Simovici, după venirea sa la putere, conținea doar niște apeluri generale de a păstra calmul și ordinea publică, dovedind odată în plus lipsa totală a unui program constructiv24. Guvernul Simovici nu a schimbat nimic în orânduirea de stat, nu a anulat nici o lege antipopulară și nu înfăptuit nici o revendicare socială. Vechiul aparat de stat a rămas neatins, iar poliția, ca și mai înainte, urmărea comuniștii și democrații. Venind la putere, guvernul Simovici a luat măsuri pentru a demonstra continuitatea politicii externe a Iugoslaviei. El a încercat să stabilească contacte cu Italia și Germania și nu numai că nu a renunțat la Tripla Alianță, dar a și declarat oficial despre hotărârea sa de a realiza toate obligațiunile față de Germania și Italia, angajamente pe care și le-au asumat, de fapt, guvernele anterioare ale Iugoslaviei25.

§ 2. Nivelul de pregătire militară în faza inițială a războiului. Geneza relațiilor sovieto-iugoslave.

Pentru apărarea granițelor sale suprafața totală a cărora era de 300 km, Iugoslavia nu dispunea de forțe necesare. Planul defensiv “R – 41”, creat de Statul Major, în februarie 1941, prevedea mobilizarea, împreună cu armata regulată, care la 27 martie 1941, număra aproape 60 mii de oameni, aproximativ 1700 mii de oameni, dintre care trebuiau să se formeze 31 de divizii, 28 de infanterie, și 3 de cavalerie și un număr considerabil de brigăzi specializate, regimente și batalioane26. Mobilizarea urma să fie înfăptuită în 12 zile din momentul începerii. După gradul de organizare și înarmare, armata iugoslavă nu era pregătită pentru a duce un război contemporan cu utilizarea în masă a tancurilor, unităților motorizate și a aviației27.

Principala idee a planului “R – 41” consta în reținerea apărării pe toate fronturile și organizarea înaintării pe teritoriul Albaniei, pentru ca în coaliție cu trupele înarmate grecești să distrugă armatele italiene de pe teritoriul albanez și să asigure retragerea forțelor iugoslave spre Iugoslavia. În această direcție trebuiau să se retragă și alte divizii iugoslave, pentru a forma în continuare și cu alte forțe aliate, un front unic în sudul Balcanilor. Realizatorii acestui plan se bazau pe experiența primului război mondial, năzuind la repetarea variantei frontului din Salonic (1915-1918)28.

La înfăptuirea acestui plan un rol mare juca întăriturile de apărare la hotarele Iugoslaviei, construcția cărora se efectua în proporții mari de la sfârșitul anilor ’30. Spre începutul agresiunii hitleriste împotriva Iugoslaviei aceste lucrări erau pe terminate, la hotarele cu Italia, Austria, Ungaria, apropiate de sfârșit cu România, Bulgaria, Albania. Însă la hotarele cu Bulgaria, unde întăriturile erau mai necesare pentru îndeplinirea planului “R 41”, ele aproape lipseau. De aceasta s-a folosit Germania. Evenimentele din martie au schimbat planul Germaniei în privința Iugoslaviei. Situația creată în Iugoslavia, în urma loviturii de stat, a fost analizată pe data de 27 martie la o adunare specială a guvernului german. Germania considerând Iugoslavia în viitor o bază militară a sa în Balcani și temându-se de ieșirea ei din sfera de influență a țărilor Axei, brusc și-a schimbat planurile de cucerire a acestei țări la 27 martie 1941. Hitler a întărit directiva nr. 25 despre intervenția militară în Iugoslavia, în care se spunea: “Puciul militar din Iugoslavia a făcut mari schimbări în starea politică din Balcani. Chiar dacă Iugoslavia va înainta decizia despre loialitatea sa, ea trebuie privită ca dușman și, de aceea, distrusă cât e posibil de repede”29. Operațiile militare împotriva Iugoslaviei s-au hotărât să fie începute odată cu operația “Marița” împotriva Greciei. Pentru năvălirea asupra Iugoslaviei erau atrase Italia și țările satelite: Bulgaria, Ungaria, Austria. Planul agresiei împotriva Iugoslaviei n-a fost întărit din timp, ci în grabă. În câteva zile conducerea fascistă a concentrat la hotar cu Iugoslavia, precum și “Coloana a V-a”30. Se făcea tot posibilul pentru a întrerupe mobilizarea. În Croația A. Poverlici demoraliza masele. Au fost înarmați o mulțime de nemți din Iugoslavia, care se ocupau cu diversiuni și tulburări în masă.

Deși era clar, intervenția militară a Germaniei în timpul apropiat, guvernul lui Simovici n-a întreprins nimic cum ar fi tratate cu Grecia și Anglia care activau în Grecia în privința frontului comun. La 30 martie s-a început mobilizarea parțială, care decurgea încet și nu putea da rezultate vizibile.

După stabilirea relațiilor diplomatice dintre URSS și Iugoslavia, la 25 iunie 1941, guvernul sovietic a întreprins un șir de măsuri pentru susținerea luptei popoarelor Iugoslaviei întru apărarea suveranității și independenței31. În condițiile presiunii din partea Germaniei și Italiei asupra Iugoslaviei, Uniunea Sovietică a declarat compătimirea sa la 17 octombrie 1940. În Noiembrie 1940, URSS a cerut de la Germania să nu răsfrângă acțiunile militare în Balcani, fapt ce a fost comunicat și Iugoslaviei32. La 17 ianuarie 1941, conducerea Uniunii Sovietice a declarat Germaniei fasciste că nu poate fi indiferentă față de ceea ce se petrece în partea de est a Peninsulei Balcanice. Guvernul lui Simovici s-a adresat la 30 martie 1941 către URSS cu propunerea de a intra ca aliat politico-militar în componența URSS cu orice condiții propuse, fiind de acord cu schimbările sociale înfăptuite în Uniunea Sovietică care pot și trebuiesc înfăptuite în toate țările. La 3 aprilie Iugoslavia a declarat că este gata să primească pe teritoriul său armatele URSS, în primul rând, aviația, comunicând că Germania a planificat agresiunea împotriva Uniunii Sovietice33. Însă Stalin, care a legat URSS cu Germania prin pactul de pace și neagresiune din 23 august 1941, și pactul de neîncălcare a hotarelor, la 28 septembrie 1939, nu putea merge în adresa Iugoslaviei atât de departe, fiindcă semnarea acestui tratat ar fi însemnat pentru URSS intrarea în război. În rezultat, la 5 aprilie 1941, la Moscova a fost semnat tratatul de pace și neagresiune cu Iugoslavia34. Țările își asumau răspunderea de a respecta independența și integritatea teritorială. În cazul când una din țările participante la tratat va fi supusă atacului din partea celui de-al treilea stat, se menționa în capitolul 2 al tratatului, altă parte își asuma obligațiunea de a respecta “politica relațiilor de prietenie față de ea”35.

CAPITOLUL II.

Ocuparea și dezmembrarea Iugoslaviei

§ 1. Acțiunile militare fasciste în Iugoslavia și poziția

forțelor politice

În noaptea spre 6 aprilie 1941 Germania a început agresiunea contra Iugoslaviei printr-un bombardament barbar asupra Belgradului, în urmă căruia și-au pierdut viața aproape 30 000 de locuitori1. În același, timp, armatele au trecut granița Iugoslaviei. Evenimentele ce au avut loc între 6-17 aprilie 1941 sunt numite de unii istorici iugoslavi “războiul din aprilie”. Războiul a început cu un atac aerian a zeci de escadrile germane care au bombardat timp de câteva zile, zi și noapte, orașul. Ordinul lui Hitler despre un bombardament de proporții a capitalei iugoslave nu poate fi calificat altfel decât un act irațional2. Cu mult înainte de aprilie 1941, Belgradul a fost declarat oraș deschis, adică oraș lipsită de sistemul apărării antiaeriene și care nu avea pe teritoriul său obiecte de însemnătate strategică. Acest plan, care după importanța sa, era total fără sens, a fost numit “pedeapsă”3. Italia a atacat partea de sud a Sloveniei, provincia Liubliana, parte principală a Dalmației și Muntenegrului. Teritoriul Cosovo și Metohia, inclusiv Macedonia de vest, au fost incluse în așa-numita Mare Albanie. O parte din Voievodina (Bocica, Borania, Medgiumuria și Precomuria) a primit-o Ungaria. Bulgaria monarho-fascistă a primit sud-vestul Serbiei, Macedonia din Vordorc până la lacul Ohridecovo și o parte a Cosovo4. Pe teritoriul Croației de acum la 10 aprilie 1941 a fost format așa-numitul “stat independent Croat”, în componența căruia au intrat, de asemenea, Bosnia și Herțegovina, Srem, în frunte ca marioneta fascistă ustașul A. Pavelici. Începutul operațiilor militare a găsit-o pe Iugoslavia nepregătită. Către intervenția fascistă armata ei nu era motorizată și concentrată în raioanele prevăzute de plan. Statul Major nu se afla la locul cuvenit și armata, de la bun început, a rămas fără conducere. Numai la 17 aprilie 1941 în Iugoslavia a fost declarată mobilizarea generală. Înaintând de pe teritoriul Bulgariei, unitățile germane de tancuri și motorizate au frânt rezistența armatei iugoslave. Superioritatea agresorului era impunătoare5. La intervenție au participat 34 divizii germane, 44 italiene și 4 ungare. Spre seara zilei de 7 aprilie a fost ocupat orașul Scople, iar spre sfârșitul zilei de 8 aprilie hitleriștii au distrus armatele Iugoslaviei în Macedonia, oprind retragerea lor în Grecia6. La 9 aprilie diviziile germane au cucerit orașul Nim și au pornit spre Belgrad. La nordul Iugoslaviei, unde operațiile militare au început mai târziu, armatele hitlerste aproape că n-au întâlnit rezistență, mișcându-se repede, ele la 10 aprilie au intrat în Zagreb, iar la 12 aprilie – în Belgrad7.

La 10 aprilie 1941 starea armatelor iugoslave era critică. Panica și “Coloana a V-a” au finalizat destrămarea armatei. Dimineața, la 13 aprilie 1941, cade Belgradul8. Guvernul iugoslav, care de la începutul războiului mereu își schimba sediul, în noaptea spre 14 aprilie a încheiat pacea și a hotărât să părăsească țara. La 14 aprilie comandamentul suprem al Iugoslaviei a dat ordin despre încetarea rezistenței armate. La 15 aprilie regele Petru II de 17 ani și miniștrii au zburat în Grecia, iar apoi – în Anglia9. La 17 aprilie, la Saraievo, șeful Statului Major Calafatovici și ministrul externe au semnat așa-numita hotărâre de pace și sfârșitul acțiunilor militare între armatele germane și iugoslave, ce însemna capitularea Iugoslaviei10.

În prizonierat se aflau 35 mii de ostași și ofițeri ai Iugoslaviei. Majoritatea lor au fost trimiși în lagărele de concentrare din Germania. În rezultatul acestui război scurt, așa-numitului război din aprilie, care a decurs în atmosfera demoralizării și trădării, 11 zile, Iugoslavia regală a capitulat, a dispărut de pe harta politică a Europei ca stat unitar. După ocuparea și împărțirea țării guvernul Iugoslaviei din emigrație a publicat hotărârea de a prelungi lupta cu ocupanții. Deci, hotărârea de pace a fost o ficțiune. “Războiul din aprilie” și ocuparea au dus la o mai mare diferențiere în grupările politice, precum și în cercurile militare, guvernul din emigrație a anunțat că lupta cu ocupanții continuă. Dar între membrii guvernului, care reprezentau diferite fracții, au început discuții aprinse. Politicienii sârbi îi învinuiau pe membrii Partidului Comunist Croat de distrugerea armatei, ceilalți – de omorul lui Radici și dictatura regelui Alexandru11. Același lucru avea loc și în Iugoslavia între conducătorii grupărilor politice. În primăvara anului 1941 nu era clar: Germania a ocupat sau a impus spre alianță majoritatea țărilor din Europa; armatele engleze au debarcat în Grecia și, în același timp, luptau cu succes împotriva italienilor în Africa de Nord12. Flota engleză domina în Marea Mediterană. De aceea, politicienii Iugoslaviei, în dependență de simpatiile lor, ocupaseră poziții sau progermane, sau proengleze13.

După “războiul din aprilie” soarta pământurilor Iugoslaviei s-a diferențiat. Țara a fost destrămată. Unele regiuni au fost alipite la teritoriul țărilor agresoare, altele – sub controlul administrației ocupanților. În componența celui de al III-lea Raich a intrat partea de nord a Sloveniei, cu orașul Maribor14. Serbia, reieșind din importanța ei strategică, a fost luată de Germania în supunerea sa, în Banat a fost instaurată conducerea armatelor ocupante și a devenit o unitate teritorială deosebită, fiindcă era populată prioritar de nemți. Îndată după ocuparea Zagrebului, la 10 aprilie 1941, ustașii, în frunte cu A. Pavelici, cu permisiunea lui Hitler și Mussolini, a declarat crearea pe teritoriul Bosniei și Herțegovinei “statului independent Croat”15. La tronul Croației ocupanții l-au urcat pe ducele italian Spoletto, prințul dinastiei Savoya, dar el așa și nu s-a încumetat să se arate în fața supușilor săi.

Pe teritoriul croat se aflau unități militare nemțești și italiene și activitatea guvernului creat se afla sub controlul reprezentantului acestor țări. Organizatorul SIC era generalul german Edmund Benzenmaier, sosit la Zagreb până la începutul acțiunilor militare. El a dus tratative cu Marec și căpetenia ustașilor din Zagreb Slovco Cvaternic16. Macec a refuzat să fie conducătorul noii țări, dar a scris o chemare în care îndemna toți membri SIC la colaborare cu noua conducere. Apelul a contribuit la faptul că, practic toate organele administrative ale Croației, inclusiv și poliția, au trecut în serviciul statului ustașesc. Însăși căpetenia ustașilor A. Povelici a venit la Zagreb cu 600 de ustași puțin mai târziu. După biruința armatei naționale, Povelici a evadat din țară, ascunzându-se în Argentina și Spania, în Madrid în 1959. Însă după actul de terorism din 1934 din Marseille s-a aflat în arest la domiciliu, iar ustașii se aflau în lagărele de concentrare din Italia. Povelici a fost vizitat de către Mussolini care i-a garantat cedări teritoriale în Dalmația17. La sosirea în Zagreb a fost proclamat oficial conducătorul poporului croat. În iulie 1941 el a avut o întâlnire cu Hitler, având ca scop semnarea actului de aderare a Croației la Pactul Troisven18. Căpetenia ustașilor i-a promis lui Hitler că întrebarea referitor la sârbi va fi soluționată în mod radical: 1/3 din serbii ce trăiau pe teritoriul Croației urmau să fie lichidați; 1/3 – trecută la catolicism, iar treimea rămasă – expediată în Serbia19. Așa a început una din cele mai triste perioadă a popoarelor Iugoslaviei.

Instaurarea dictaturii ustașilor a fost posibilă datorită lagărelor de concentrare, expedițiilor de teroare, lichidării totale a țiganilor și evreilor, precum și fasciștilor croați. Ustașii și unitățile lor militare pot fi comparate cu armatele S.S., ustași răzvrătiți. Naționaliștii care exprimau interesele cercurilor reacționar-șoviniste a burgheziei croate și aveau ca scop desprinderea Croației de Iugoslavia. În înfăptuirea scopurilor sângeroase ustași erau sprijiniți de Germania și Italia, care constau în declanșarea războiului dintre frați. Statul independent croat a declarat război țărilor coaliției antihitleriste, iar după năvălirea Germaniei asupra URSS, legiunea croată a luat parte la luptele de pe frontul germano-sovietic20.

Ustașii au fost părtași fasciștilor germani până la sfârșitul războiului și, împreună cu ei au participat împotriva luptelor de partizani și unităților naționale ale armatei de eliberare a Iugoslaviei, promovând în adresa altor popoare ale Iugoslaviei, în primul rând a sârbilor, politica de genocid. După război rămășițele bandelor de ustași au găsit refugiu în țările occidentale.

O politică deosebită înfăptuia liderul Partidului Creștin V. Macec (1875-1965), adjunctul prim-ministrului Iugoslaviei în anii 1939-1941, care a emigrat în primăvara anului 1945 în Franța, apoi în SUA21. Chemând la supunere și conlucrare, el și unii adepți ai săi, stăteau în așteptare. Guvernul ustașilor l-a învinuit că unii membri ai Partidului Creștin au intrat în componența guvernului emigrat în Anglia.

Nu era înțelegere nici între politicienii sloveni. O parte erau la Londra, împreună cu guvernul emigrat, alta, în frunte cu liderul Netlacet Marcu, a devenit sprijinul armatelor ocupante ale Italiei22. Unii, ceva mai târziu, au aderat la mișcarea antifascistă comunistă, alții, în genere, au plecat din politică. În timpul agresiunii fasciste și instaurării regimului ocupațional s-a instaurat poziția de colaborare, prioritar de partea burgheziei neserbă și a grupărilor politice care se temeau de dezmembrarea țării de către fasciști în scopurile sale naționaliste.

În colaborare cu dușmanul, au intrat în primăvara-vara anului 1941 și reprezentanții cercurilor înalte, în deosebi, cei ce tindeau spre Axa fascistă, Centru guvernului a devenit Milan Neduci23. Lupta împotriva ocupanților a devenit totodată și lupta împotriva acestor puteri burgheze, care deschis colaborau cu ocupanții. Fostul ministru de externe al Iugoslaviei, generalul Neduci, în toamna anului 1941 a condus guvernul de coaliție din Serbia. Gruparea fascistă “Zbor”, fiind condusă de D. Letici, îi susținea deschis pe ocupanți. Marea parte a burgheziei sârbe era cointeresată în eliberarea țării și restabilirea guvernului de până la război, unde ea se afla la putere24. Ea era reprezentată peste hotare de către guvernul în emigrare, iar în țară era o mișcare antiocupațională. După capitularea Iugoslaviei, o parte a ofițerilor și soldaților care au reușit să scape de prizonierat, s-au ascuns în pădurile și munții Bosniei de Est. Aici s-au unit în jurul lui Dragomoba Mihailovici25. Guvernul emigrant, condus de generalul Simovici se sprijinea pe susținerea Angliei și SUA, care sperau să-l folosească după sfârșitul războiului ca pe o armă a sa în Balcani26.

În prima perioadă de ocupare a Iugoslaviei Simovici și miniștrii săi nu aveau nici o legătură cu adepții săi din țară și puteau să se adreseze către ei doar prin intermediul radioului englez. În cuvântările sale ei chemau poporul său să aștepte momentul potrivit. Printre grupările reacționare care se conduceau de orientările din vest și sperau la întoarcerea regelui, se evidenția o grupă de ofițeri în frunte cu Dragoliub. După capitularea Iugoslaviei această grupare s-a retras în regiunea muntelui drept și din numele guvernului emigrant făcea legătură cu monarhiștii și cercurile burgheze. Draja Mihailovici peste puțin timp a început formarea detașamentelor înarmate de cetnici. Apelând la tradițiile mișcării de cetnici, spera să le mărească numărul. Cetnicii se ascundeau în păduri și munți, fiind pasivi în adresa ocupanților: “Așteptați, încă n-a venit timpul pentru luptă”27. D. Mihailovici (1893-1946), până la război a fost ofițer al secției de recunoaștere al Statului Major al Armatei iugoslave, reprezentat militar la Praga și Sofia. Făcând studii la cursurile superiore de ofițeri în Franța, era bine cunoscut cu Charles de Gaulle, fiind educat în spirit anticomunist și monarhist înrăit28. La începutul lunii mai 1941 el s-a stabilita în regiunea Rovna Gora în Serbia de Vest. Din decembrie 1941 este în gradul de general, din ianuarie 1942 – ministru militar ai guvernului iugoslav emigrant29. După război, în 1946, a fost condamnat la moarte prin împușcare ca criminal de război. Masivul negru din Rovna Gora din partea de vest a Serbiei poartă această denumire ca simbol al cetnicilor, unităților lor militare, care aveau orientare politică anglo-americană. Peste puțin timp în statul central al cetnicilor au sosit unii activiști politici, precum conducătorul Partidului Social – Democrat al Serbiei, apoi al Iugoslaviei D. Ianchevici, cunoscut prin simpatiile proruse, avocatul V. Vasici și alții30. Confruntările cu ocupanții au început. În denumirea “cetnic” a fost folosită tradiția răspândită printre popoarele Iugoslaviei. În deosebi la sârbi din timpurile jugului turcesc, tradiție istorică care consta în formarea detașamentelor de răzvrătiți “cet” pentru lupta împotriva cuceritorilor străini31. Această tradiție s-a evidențiat, îndeosebi, în timpul primului război mondial. În perioada între cele două războaie mondiale în Iugoslavia a fost organizată organizația veteranilor acestei mișcări. Organizația cetnicilor sârbi, în caz de război, dacă dușmanul ocupa teritoriul țării, trebuia să devină organizatorul răzvrătiților, pentru a restaura Iugoslavia regală. După ocupare, în aprilie 1941, a început formarea detașamentelor de cetnici. În vara și toamna anului 1941 de către foștii ofițeri activiști ai partidelor burgheze s-a început formarea acestor detașamente în masă. Dintre ele se evidenția Organizația militaro-politică, apărută sub conducerea colonelului Mihailovici. Toate aceste grupări K. Peceanaț de la început încerca să le spună lui, se declarau patrioți și părtași ai țării independente32. Însă ei se abțineau de la orice activitate împotriva ocupanților, văzând în succesele militare de sub conducerea Partidului Creștin un pericol al scopurilor politice, care constau în restaurarea regimului sârb de până la război, ei au aderat la Germania33. Primul a aderat Peceanaț, care, la sfârșitul verii lui 1941, deschis a trecut de partea cotropitorilor împreună cu detașamentele sale. Un șir de grupări de cetnici în acel timp luptau împotriva ocupanților sub deviza “Împotrivire ocupanților”. Centrul acestor puteri era organizația lui Mihailovici, cărora, pe parcursul următorilor ani de război, apoi în literatura de după război, li se atribuia denumirea de “cetnici”34. Organele de conducere a croaților au stabilit, la sfârșitul verii – începutul toamnei anului 1941, legătura cu cetnicii lui Mihailovici, încercând să-i atragă în lupta comună împotriva ocupanților. De două ori au avut loc tratative cu Mihailovici – la date de 19 septembrie și 26 octombrie. Ca rezultat, a fost faptul că spre sfârșitul lui septembrie 1941, când răscoala din Serbia era în toi, Mihailovici a fost nevoit din motive tactice prioritar să întreprindă unele acțiuni în comun cu croații. De aici, în perioada lunii octombrie a anului 1941 unele părți ale detașamentului de cetnici au luat parte la luptele de partizani împotriva ocupanților. Pe teritoriul eliberat al Serbiei se înfăptuiau hotărârile luate în comun cu cetnicii și croații. Referitor la aprovizionarea, repartizarea avuției militare, luate de la dușman, înfăptuirea controlului militar și administrativ în regiunile date35.

Însă, fiind extrem de anticomunistă și național-extremistă, conducerea reacționară a cetnicilor în frunte cu Mihailovici, în luna noiembrie a anului 1941 nu numai că a refuzat să participe la acțiunile împreună cu partizanii, dar au și organizat atacuri împotriva lor în Serbia. Croații se străduiau să pună capăt conflictelor armate apărute. La 20 noiembrie 1941, a fost luată o decizie între sfatul suprem al partizanilor și comandamentul cetnicilor. Dar după aceasta, Mihailovici a încălcat această decizie. Cetnicii, conduși de el, au trecut la luptă deschisă împotriva mișcării naționale de eliberare. Ei colaborau cu ocupanții, acre se străduiau să folosească forțele lui Mihailovici pentru lichidarea definitivă a partizanilor. Mișcarea lui Mihailovici, interesată în eliberarea țării, dar orientându-se după Anglia și SUA s-a transformat într-un segment al sistemului ocupațional36.

De la sfârșitul verii – începutul toamnei anului 1941, când a fost făcută legătura între Mihailovici și Londra, regele și guvernul emigrant au depus mari eforturi pentru acordarea ajutorului cetnicilor37. Mihailovici a fost declarat general al armatei regale din țară. Această susținere era și atunci când Mihailovici era pe calea colaboraționismului. În rezultat, părtași ai politicii colaboraționiste erau și regele cu guvernul emigrant, care, oficial, erau împotriva coaliției cu Hitler, în care Mihailovici, fiind ridicat la gradul de general, a fost numit în funcția de ministru militar. Mijloacele de informare în masă ale SUA și Angliei făceau tot posibilul de a-l prezenta pe Mihailovici ca lider al mișcării de rezistență din Iugoslavia, închizând ochii conștient la colaboraționismul lui38. Serviciile de propagandă îl numeau Robin Hud. Din ce motiv în ochii țărilor de vest mitul despre dânsul era asociat cu un erou al mișcării antifasciste în Iugoslavia. “Cum noi știm – se menționa în una din telegramele Direcției de Operații Speciale – toate activitățile în Iugoslavia trebuiesc efectuate pe seama partizanilor, dar pentru folosirea publică ar fi posibil, dar, fără vre-o daună de a-i atribui și lui Mihailovici”. Însă acest complot al tăcerii a fost întrerupt de către succesele militare și politice ale mișcării eliberatoare naționale, activ susținută de către URSS39.

Guvernul sovietic demasca politica antipopulară a regelui și guvernului Iugoslaviei. Colaborarea etnicilor cu ocupanții activa împotriva încercărilor burgheziei iugoslave cu susținerea guvernului englez de a supune Mișcarea de Eliberare Națională armatei iugoslave de sub conducerea lui Mihailovici. În noiembrie 1941, guvernul sovietic a respins cu hotărâre propunerea Angliei de a supune mișcarea de partizani lui Mihailovici. Mijloacele de informare sovietice au demascat rolul cetnicilor ca trădători. La 3 august 1942 “Sovinformbiro” a transmis reprezentantului guvernului regal, aflat în emigrație, o notă în care, în baza informației primite de la Statul Major a Mișcării Naționale de Eliberare a Iugoslaviei se constatau cazuri de colaborare a cetnicilor cu ocupanții cvisligoviști în lupta împotriva partizanilor40.

Guvernul în zădar s-a străduit să schimbe politica promovată de Uniunea Sovietică în atitudinea față de cetnici, insistând în parte ca mijloacele sovietice de informare în masă să înceteze criticarea lui Mihailovici. Guvernul sovietic, din partea lui, nu o dată indica guvernului emigrant iugoslav și guvernului britanic la factorii de cooperare a cetnicilor cu fasciștii și, mai mult ca atât, la lupta lor armată împotriva mișcării de eliberare națională. La 12 august 1942, în Buletinul Diplomației sovietice, la Londra, a fost publicat un articol în care se arăta că numai partizanii luptau cu fasciștii, iar generalul Mihailovici inactiva41. Lupta de eliberare națională, la care popoarele Iugoslaviei s-au ridicat în iunie 1941 la apelul Partidului Comunist, condus de Tito, își lua avânt. Însă, la Răsărit, actul mișcării de eliberare națională era mut, iar succesele lui se înscriau cu mișcarea cetnicilor lui Mihailovici. Anume din izvoarele sovietice cercurile largi ale țărilor orientale au aflat că conducătorul adevărat al mișcării de eliberare în Iugoslavia este Tito42.

În zilele catastrofei naționale a puterii politice în Iugoslavia, care chema la apărarea libertății și independenței țării, care a organizat și a condus rezistența cotropitorilor fasciști a fost Partidul Comunist Iugoslav, în rândurile căruia, în vara anului 1941, se număra 12 mii de oameni43. Organizația care a fost în ilegalitate de 20 de ani, a putut să înfrunte multe situații critice și în 1941 a devenit o politică reală în țară. Din aprilie 1941 PCI a desfășurat o amplă acțiune ilegală de pregătire și organizare a răscoalelor în masă împotriva fasciștilor și complicilor lor. PCI și-a pus în față următoarele probleme: se străduiau să ajungă la unirea forțelor patriotice în lupta pentru eliberarea națională, continuarea rezistenței armate a ocupanților pe cale de sabotaj și diversiune43. La 27 aprilie, adică după 9 zile de la capitularea armatei iugoslave, la Liublen, la inițiativa PCI, în Slovenia a avut loc o adunare la care au participat și reprezentanți ai cercurilor burgheze. La această adunare a fost format Frontul de Eliberare a Sloveniei, care avea misiunea de a organiza și de a conduce mișcarea de eliberare a poporului sloven44. Decizia de a forma detașamente ilegale a început imediat. Comuniștii și membrii Uniunii tinerilor comuniști ai Iugoslaviei au fost întemeietorii detașamentelor de partizani și grupurilor care au început, n iulie 1941, acțiunile militare. Lupta armată împotriva cotropitorilor care s-a desfășurat sub conducerea PCI s-a transformat într-o răscoală populară și într-un război real de eliberare, păstrând, după împărțirea și cotropirea țării niște relații secrete și societăți ilegale. Dar până la 22 iunie 1941 activitatea lor în lupta cu cotropitorii s-a stopat s-a stopat cu pactul Molotov-Ribbentrop și nu corespundere cu instrucțiunile Cominternului45. PCI și-a păstrat multe tipografii ilegale, câteva din ele, spre exemplu în Serbia și Slovenia, au acționat până la sfârșitul războiului, unde se făceau declarațiile și foile volante. Se editau într-un număr mare și se răspândeau în toată țara. În ele se explica poporului situația din țară și-l chema la luptă împotriva fascismului.

La 10 aprilie 1941 a fost format Comitetul Militar în frunte cu secretarul general al CC al PCI I. Goroz Tito. S-a născut la 7 mai 1892 în s. Cumroveț, în Croația, care intra în componența Austro-Ungariei, nu departe de Zagreb46. Tatl, Franz Bros, după naționalitate croat, mama, Maria Iaverșec, slovenă. În 1907, după terminarea școlii primare și două clase gimnaziale, Iosip, în vârstă de 15 ani a plecat în orașul Sisoc, înscriindu-se ca elev la școala de lăcătuși. La vârsta de 18 Iosip Broz prima dată pleacă la Zagreb. Toamna 1913 a fost încorporat în rândurile armatei austro-ungare. În timpul serviciului militar, întâi la Viena, apoi în regimentul 25 de infanterie în orașul Zagreb, ducea o propagandă antimilitară, din cauza căreia a fost arestat. La începutul celui de-al doilea război mondial a fost trimis pe frontul sârb47. În anul 1915 cade prizonier și nimerește în Rusia. Sosirea lui Tito în Rusia în timpul revoluției și războiului civil, activitatea în perioada 1935-1936 în Comintern, la Moscova, au lăsat o urmă adâncă în viața lui48. Anume atunci s-au format ideile sale fixe, care au fost răsfrânt asupra activității lui de mai departe. În 1920 devine membru al PCI, în 1934 – membru al Biroului Central, la 2 august 1934 Broz scrie Comitetului Central o scrisoare și pentru prima dată a semnat-o cu pseudonimul Tito49. În vara anului 1937 a fost numit de Comintern în postul de secretar general al CC al PCI.

§ 2. Prima mare revoltă în Europa ocupată

Rezistența armată a noului ordin care a fost impusă cotropitorilor a început la sfârșitul lunii aprilie – începutul lunii mai 1941. Pregătindu-se de năvălirea asupra URSS, Germania hitleristă s-a străduit să-și creeze un front din spate. Armata fascistă ocupând aproape toată Europa de Vest, a ocupat nu numai Iugoslavia, ci și țările vecine din Balcani. Ea avea puține șanse la succes. Armatele hitlesriste după capitularea Iugoslaviei și Greciei nu duceau nicăieri lupte seriose și puteau fi amplasate destul de repede în alte regiuni. Perspectiva eliberării naționale pentru Iugoslavia s-a deschis după începutul războiului cu URSS50. În momentul năvălirii asupra URSS, Statul Major considera că operațiile pentru asigurarea flancului în Iugoslavia luase sfârșit. Au fost lăsate în Iugoslavia doar unele garnizoane în cele mai importante orașe, necesare pentru asigurarea comunicațiilor. Această stare de lucruri era foarte favorabilă pentru răscoala armată. În perspectivă, marea parte a armatelor germane vor fi legate de frontul de vest și ocupate pe litoralul atlantic, iar cele italiene – de Africa51. Deci, era nevoie doar de o putere organizatorică care ar putea sta în fruntea mișcării antihitleriste, îndreptând și organizând luptele. Toate acestea în caz de folosirii a strategiei politice și militare și a tacticii cuvenite trebuia să asigure un succes maximal. Așa putere exista – PCI52.

Urmărindu-i pe slavi, rasiștii s-au străduit să ațâțe vrajba între popoarele Iugoslaviei prin legea talionului. Nimicirea în masă a slavilor dezbinați pe principiu religios, s-a încadrat bine în planurile lărgirii spațiului vital pentru conducătorii celui de-al treilea Reich. Cu binecuvântarea Berlinului și Romei, pe teritoriul Statului Independent Croat a început exterminarea sârbilor. Din ordinul Vaticanului și prin susținerea conducerii ustașilor, biserica catolică în frunte cu arhiepiscopul A. Stepinațenn a început reconversiune în catolicism a țăranilor sârbi pentru a dezrădăcina cultura sârbă, fasciștii croați au interzis utilizarea scrierii chirilice pe întreg teritoriul croat53.

Expedițiile germane au întâlnit o opoziție armată a țăranilor sârbi. Ca răspuns la represiunile împotriva sârbilor, ei răspundeau cu aceeași monedă. În Bosnia și Herțegovina ustașii răspândeau vrajbe religioase, instigând musulmanii împotriva creștinilor. În Serbia campanie amplă religioasă duceau naționaliștii sârbi. Fasciștii ungari i-au urmărit pe sârbi până la Bocche în Macedonia54. Exploatarea socială și națională a muncitorilor iugoslavi era însoțită de o jefuire cruntă a țării. Monopoliștii germani și italieni au pus stăpânire pe întreprinderi și materia primă, exportând în Germania însemnate resurse de metale feroase. Întreprinderile nerentabile pentru germani erau închise. Germania a exportat din Iugoslavia cantități considerabile de cereale. Zeci de mii de oameni de la orașe și sate au rămas fără locuri de muncă.

Chir din primele săptămâni ale cotropirii, a fost declarată încorporarea “voluntarilor” pentru munca în Germania. În aprilie 1941, la lucru în Germania au fost duși zeci de mii de prizonieri iugoslavi, fiind urmați de “voluntarii” nevoiți să plece la muncă pentru a-și asigura existența. Majoritatea burgheziei iugoslave nu se opunea cotropitorilor. Multe partide politice burgheze și-au încetat activitatea, liderii lor intrând în colaborare cu hitleriștii.

Năvălirea Germaniei asupra URSS a adus schimbări politice și militare în Iugoslavia. Germania folosea forțele sale pentru manevrele pe frontul de est, ce a creat condiții favorabile pentru începerea luptei în țările cotropite din Europa, precum și în Iugoslavia, pentru conducerea răscoale C.C. al PCI a creat la 27 iulie 1941 ștabul detașamentelor de partizani ai mișcării naționale de eliberare în Iugoslavia55. Comandant a fost numit secretarul general al PCI Iosip Broz Tito. Membri ștabului au fost numiți: E. Cardeli, A. Rancovici, F. Lescoșec, I. Milutinovici56.

La 4 iulie 1941 Biroul Politic al C.C. al PCI a alcătuit planul “Desfășurarea luptei de partizani” în Serbia și a dat indicații detașamentelor de partizani din alte regiuni ale țării pentru începerea răscoalei armate57. În detașamentele de partizani au fost trimiși comisari – reprezentanți ai Partidului Comunist. Cu toate că în Serbia se aflau forțe fasciste impunătoare, reieșind din însemnătatea ei strategică, răscoala, totuși, lua o amploare tot mai mare. La 7 iulie 1941 a început răscoala în Serbia. Primele atacuri ale detașamentelor de partizani au fost făcute aspra posturilor de jandarmerie, subdiviziunilor militare, înfăptuind diversiuni, distrugeau mijloacele de legătură, podurile, căile ferate58. Apoi s-a trecut la operațiuni mai vaste, atacând garnizoane mici ale ocupanților, lichidau organele puterii de stat locale, scoteau din funcții mine și alte obiecte industriale strategice.

Acțiunile militare se desfășurau mai rezultativ în Serbia de vest, iar în sud și est mai puțin. În partea de nord-vest a Serbiei activau detașamentele de partizani în frunte cu Mocivanski și Valevski59. La 13 iulie 1941 a izbucnit răscoala în Muntenegru, aceasta fiind precedată de formarea așa-numitei Republici Suverane și Independente. Manevra nu a reușit și răscoala a început să se extindă, cuprinzând întreaga regiune. Din 360 mii de locuitori ai Muntenegrului aproximativ 32 mii au luat parte la răscoală60. Spre sfârșitul lunii iulie 1941 practic întreg Muntenegru a fost eliberat de sub ocupația fascistă, ocupate rămânând orașele: Jetinie, Nicitici, Plevne, Podgorița și alte câteva mici localități. Timp de două săptămâni, de la 13 până la 27 iulie, armata italiană a pierdut în luptele cu partizanii circa 4000 de oameni și un număr impresionant de echipament militar. Comandamentul italian a trimis în Muntenegru la început două, apoi patru divizii și a luat măsuri drastice, inclusiv teroriste, pentru înăbușirea răscoalei. Focarele mișcării antifasciste au fost expuse unui bombardament barbar, au fost arse sate întregi, iar locuitorii trimiși în lagăre de concentrare. La sfârșitul lunii iulie – începutul lunii august a anului 1941, armatele italiene și-au restabilit dominația în Muntenegru61. Acest fapt n-a dus, însă, la înăbușirea mișcării de eliberare națională și cea de partizani din această regiune. Nici teroarea în masă, nici satele arse, nici jertfele n-au putut înfrânge poporul Muntenegrului.

În Slovenia lupta a început la data de 22 iulie 1941. Încă în mai pe teritoriul Sloveniei au fost formate comitete clandestine militare. În iunie 1941 la Liublen ștabul principal al detașamentelor de partizani, care la data de 16 iulie 1941 a luat hotărârea de a declanșa o răscoală armată. Din ordinul Statului Major, detașamentele de partizani, care se afla în regiunea Camnica a atacat armatele germane62. Puțin timp după aceasta au fost formate batalioane de partizani în Camensc și Gorenisc. În Știia în primele zile ale lui august a început să acționeze un batalion de partizani. În iulie-august au apărut detașamente de partizani și în alte raioane ale Sloveniei. Pe teritoriul Sloveniei, alipit la Raihul german, partizanii au minat căile ferate, podurile, intrau în luptă cu armatele germane63.

Însă, în general, mișcarea de partizani în Slovenia, în 1941, de desfășura încet. Ocupanții dispuneau de forțe însemnate în această regiune, rețeaua de drumuri ramificate uniform contribuiau la redislocarea forțelor. O parte a detașamentelor de partizani a fost distrusă, o altă parte – în stare critică64.

În Croația răscoala a început la 27 iulie 1941. Ea a izbucnit în urma actului de terorism și a persecuției populației în localitatea sârbă Lopaț din Gic. Aceste regiuni, populate prioritar de către sârbi, care s-au ridicat împotriva ustașilor sângeroși. Însă și croații altor regiuni s-au infiltrat în lupta de eliberare națională, deși a fost nevoie de timp până au demascat caracterul mișcării naționale de eliberare condusă de A. Povelici65.

Din punct de vedere geografic, în centrul Iugoslaviei, în Bosnia, la 27 iulie 1941, partizanii au luat cu asalt orașul Drovor, punând pe fugă garnizoana ocupanților.

Primele acțiuni ale partizanilor din Macedonia au avut loc la 11 octombrie duse de detașamentul în frunte cu Prilenski și cel al lui Cumanovski. În comparație cu alte regiuni, mișcarea de eliberare din Macedonia a întârziat din cauza că comitetul regional al Macedoniei, în frunte cu secretarul PC nu era de acord cu linia dusă de PCI și a ieșit din Partidul Comunist Iugoslav, aderând la Partidul Muncitoresc Bulgar66. El n-a îndeplinit hotărârea biroului politic al PCI de la data de 4 iulie 1941. Nefiind de acord cu acțiunile lui Șatarov, Tito s-a adresat comitetului ICCI, recomandând ambelor partide să colaboreze pe teritoriul Macedoniei și să țină cont de autoaprecierea poporului macedonean. În anii 1943 lupta de partizani din Macedonia a luat o amploare mare67.

Pe întreg teritoriul Iugoslaviei de la o regiune la alta, mișcarea antifascistă lua o amploare din ce în ce mai mare. “Exemplul Iugoslaviei” – așa se numea articolul lui B. Ponomariov, publicat în revista “internaționala Comunistă” la începutul anului 1942, în care se remarca că Iugoslavia este focarul activ al vulcanului european și arată popoarelor Europei întregi ocupate, cum se pate lupta cu succes împotriva cotropitorilor străini în spatele frontului și împotriva fascismului din Muntenegri68.

În articolul “Iugoslavia în focul războiului de partizani”, publicat în ziarul “Pravda” la 23 martie 1942, Ponomariov remarca: “Iugoslavia de acum puțin mai seamănă cu o țară ocupată. Ea treptat devine o țară care duce război cu dușmanul. Prin lupta sa Iugoslavia răspunde la întrebarea – E posibil oare războiul de partizani în prezent? Se poate de pus mâna pe arme și de a activa folosind metodele partizanilor împotriva forțelor mecanizate, care au înrobit Europa? Partizanii Iugoslaviei prin forța lor eroică au dovedit că e posibil nu numai de luptat, ci și de biruit…”69

Acțiunile armate active ale partizanilor în toate raioanele țării cu timpul s-au transformat în războiul poporului împotriva ocupanților. În Serbia de Vest, care a devenit focarul principal al răscoalei, partizanii au eliberat o mare parte din teritoriul ei, cu centrul la Ujițc, cu un teritoriu de 19 000 km2, unde locuiau 1 mln. de oameni, a existat 75 zile. Aici a fost cantonat Statul Major al detașamentelor de partizani ai mișcării de eliberare națională. Au fost organizate centre pentru aprovizionarea detașamentelor de partizani cu armament și provizii. A fost cucerită la Ujuțc uzina de armament și obuze care funcționa și unde se făceau pușca “Partizanca”. Au fost făcute 21 000 de arme și 2 mln 700 cartușe și alt tip de arme70.

În trei luni mișcarea de partizani a crescut atât de mult, încât pe tot teritoriul Iugoslaviei activau 64 detașamente de partizani, 9 batalioane, 12 companii și 3 grupuri de partizani cu un număr de 60-70 mii de ostași71.

Trecerea Statului Major pe teritoriul eliberat avea ca scop conducerea mai operativă a răscoalei. La data de 26-27 septembrie a avut loc conferința tuturor conducătorilor mișcării naționale de eliberare în satul Stalițe, unde a fost luată hotărârea ca Statul Major să fie numit Stat Suprem, iar staturile regionale să fie numite principale. Aici a mai fost luată decizia să se treacă la unități militare, de a introduce în întreaga țară o sistemă unică militară a detașamentelor de partizani72.

Spre sfârșitul anului 1941 numărul total al partizanilor era de 80 000. Aceasta era în timpul când germanii fasciști se aflau sub Moscova. La 22 decembrie 1941 în localitatea Rudo a fost formată brigada de proletari, care a pus începutul formării armatei naționale de eliberare a Iugoslaviei, în rândurile căreia, la sfârșitul anului 1942, erau 15 000 soldați73.

Însă politica guvernului regal din imigrație și a țărilor care-l susțineau, precum și activitatea diferitor trădători, ce contribuiau la dezlănțuirea războiului între popoarele Iugoslaviei, n-au putu încurca la desfășurarea mișcării naționale de eliberare, care a cuprins toată țara și s-a transformat într-un mare pericol pentru dușman și în fruntea politică principală din țară. Iugoslavia s-a transformat pentru cotropitorii fasciști într-un front adevărat, unde erau nevoiți să țină 30-35 de divizii de soldați, înarmați până în dinți74.

În perioada sfârșitului anului 1941 și până la sfârșitul anului 1943 partizanii, după un șir de insuccese au reușit să formeze o organizație militară puternică și mobilă, mai efectivă decât a cetnicilor. Au loc un șir de evenimente care cu mult au întrecut mișcarea de eliberare națională și revolta socială. La 21 decembrie 1941 a fost formată prima brigadă proletară, care a. pus începutul formării armatei de eliberare națională Iugoslaviei75. Aceste unități n-au fost legate de un anumit teritoriu, ca detașamentele de partizani, ci acțiunile lor erau dictate de situația militaro-politică din întreaga țară. Prima brigadă proletară a fost formată din sârbi și două batalioane de soldați din Muntenegru, organizată de Statul Major, la 21 decembrie, în ziua de naștere a lui Stalin. A fost prima unitate militară, teritoriul de acțiune al căreia era întreg teritoriul țării, fiind alcătuită din 1200 de soldați înarmați sub forma armatelor regulate. Data formării armatei naționale de eliberare se sărbătorea până în 1948 ca ziua armatei iugoslave76. După disensiunile cu Stalin a fost trecută cu o zi mai târziu – 22 decembrie. La sfârșitul anului 1941 drumurile partizanilor și cetnicilor iau direcții diferite. Faptul că partizanii și cetnicii au luptat puțin timp împreună poate fi explicat numai din necesitatea luptei împotriva ocupanților. Pretextul a fost divergențele în ideologie și orientarea politică externă. Formarea de către partizani a noilor organe de stat, radicalismul lor în privința populației de la sate, au respins o bună parte a țărănimii și a servit ca motiv de trecere de partea cetnicilor. Unii membri ai conducerii PCI mai târziu au fost criticați de către tovarășii lor pentru încercarea de a organiza colhozuri în Muntenegru, împușcarea culacilor și pentru chemările la revoluția proletară. În toamna lui 1941 – primăvara 1942 între partizani și cetnici a început lupta armată, luând forma unui război civil77. În același timp guvernul emigrant l-a avansat pe D. Mihailovici în gradul de general și l-a numit ministru de război. În statul Major al cetnicilor a sosit ofițerul serviciului de recunoaștere englez Hatson, iar mai târziu misiunea militară engleză. Din aprilie 1942 aviația engleză aproviziona regulat cetnicii cu arme, muniții, medicamente și subvenții financiare. La sfârșitul lui 1941 – începutul 1943 se formează brigăzi, apoi corpusuri ale cetnicilor. Sunt create așa-numitele zone militar-operative. Ele ocupau aproape întreg teritoriul țării, chiar și acele părți unde influența cetnicilor era slabă. Ocupanții, în lupta împotriva mișcării de eliberare, au mobilizat toate forțele, iar în adresa populației aui folosit represiuni, sperând astfel să creeze o atmosferă psihologică încordată și să sustragă masele de la lupta de eliberare națională78. Germanii au făcut lagăre de concentrare, lagărul Banițe din Belgrad a înghițit 800 de viați omenești. În Zemun au fost închiși câteva zeci de mii de oameni, însă lagărele din Iasnovat și Gradișcul Vechi au fost cele mai groaznice în țară. Ustașii au omorât 800 000 de iugoslavi, marea parte constituind-o femeile, bătrânii și copiii79. La 21 octombrie 1941 fasciștii și nedicevții au omorât 7 000 de oameni în orașul sârb Craguevaț. Tot atunci a fost organizat o teroare în masă în Cralev, mai la sud de Craguevaț, omorâți 2000 de oameni pașnici. Ca răspuns, partizanii măreau numărul de atacuri asupra ocupanților și aliaților. Iugoslavia a devenit pentru fasciști un adevărat front, unde erau nevoiți să țină 30-35 divizii. În timpul războiului în Iugoslavia se aflau o jumătate de milion de soldați fasciști. În această perioadă comandamentul german în Balcani, împreună cu italienii, maghiarii și bulgarii, precum și detașamentele de cvislingoviști nu o dată a încercat să distrugă forțele partizanilor și să lichideze Statul Major Suprem a Mișcării Naționale de Eliberare a Iugoslaviei80. Se evidențiază 7 atacuri germane de amploare, în afară de cele mici, acestea fiind nenumărate. Primul atac de mari proporții asupra partizanilor a avut loc în toamna anului 1941, la 28 septembrie. Detașamentele de partizani și unitățile armatei naționale de eliberare au respins atacurile fasciste. În luna noiembrie 1942 se formează noi divizii și corpusuri ale armatei naționale de eliberare. Spre sfârșitul anului unitățile ei militare controlau a cincia parte din teritoriul țării.

Lupta împotriva ocupației trebuia să conțină în începutul noii Iugoslavii. Ca conducător și organizator al răscoalei PCI se pregătea de un război de lungă durată, până la biruința deplină și definitivă. În acest scop trebuia formată o armată care ar fi înfrânt dușmanul, prin aceasta asigurând viitorul noii Iugoslavii, apoi să creeze organizații politice și pe ruinele vechiului stat să formeze unul nou. Acolo unde partizanii eliberau teritorii mai mult sau mai puțin importante strategic, ei lichidau organele puterii locale care slujeau fasciștilor și creau noi comitete naționale de eliberare. Comitetele acționau clandestin chiar pe teritoriul neeliberat. Primul Comitet a fost format la 21 iulie 1941 în Beran, Muntenegru, la adunarea națională regională. La 23 iulie a primit decizia de a forma comitete raionale și sătești. Comandamentul Detașamentelor de Partizani din Posavsc, Serbia, în a doua jumătate a lui august 1941, a dat comandanților săi instrucțiuni de a organiza în toate satele aflate sub controlul partizanilor, comitete ale frontului de eliberare naționale81. În instrucțiune se spunea că comitetul național eliberator nu trebuia să fie organ al vre-unui partid sau grupare politică. În componența sa trebuiau să fie aleși doar patrioți, indiferent de orientarea politică. Comitetele, în primul rând, trebuiau să activeze poporul pentru aprovizionarea frontului, întreținerea disciplinei în spatele frontului, lupta împotriva furturilor, banditismului, speculanților, “coloanei a V-a” etc.82 Comitetele trebuiau să organizeze aprovizionarea populației, în special a celor săraci și familiile partizanilor cu produse alimentare, să contribuie la dezvoltarea vieții gospodărești.

Fără formarea organelor noi ale puterii, CEN nu putea fi dusă. Dezvoltarea noilor organe ale puterii sub forma CEN dicta luarea noilor decizii, care vizau probleme activității practice ale puterii scopului și competența activității CEN, reforme în sfera economică în teritoriile eliberate, în deosebi, aprovizionarea armatei eliberatoare și a acordarea ajutorului refugiaților; relațiile între CEN cu detașamentele învecinate de partizani și comandamentele din spatele frontului; modul alegerii în comitetele de eliberare națională, darea de seamă a CEN în fața alegătorilor; posibilitatea de retragere a mandatelor etc. În februarie 1942 CC al PCI a elaborat o hotărâre unică, în care se reglementa activitatea CEN. Aceste decizii sunt cunoscute sub denumirea de “Hotărâri fociane”, autorul cărora a fost N. Piade. “Hotărârile fociane” au fost primele acte legislative cu caracter constituțional ale noii Iugoslavii. Se sublinia că CEN este în afara oricărui partid, se alege prin vot deschis și democratic, fără a ține cont de aparteneța socială și religie83.

Pentru organizarea activității Comitetelor în teritoriile eliberate sau ocupate s-a hotărât să fie format un organ politic special, reprezentanții căruia trebuiau să rezolve operativ toate problemele politice, economice și ale vieții social-culturale. Acest organ a devenit Vecea Antifascistă a Mișcării de Eliberare Națională a Iugoslaviei (VAMENI), au fost primele acte din Iugoslavia, care codificau sistema de organizare a activității CEN84. La 26-27 noiembrie 1942 în orașul bosniac Bucace s-au strâns reprezentanții din întreaga țară și au format organul politic Mișcarea Antifascistă de Eliberare, confirmat ca organ politic central al CEN. Practic, a devenit organul suprem al Mișcării de Eliberare a comitetelor naționale, OSCNE, organul suprem și comitetul lui executiv îndeplinea funcția de guvern85.

Scopul principal al MAEN era susținerea și unificarea popoarelor din Iugoslavia în lupta de eliberare a țării și formarea condițiilor pentru egalitatea lor. A fost ales și comitetul executiv. În rezoluția primei sesiuni se menționă că biruința poate fi deplin doar atunci când popoarele Iugoslaviei vor fi stăpâne depline în țara lor eliberată, când ei, prin alegerea făcută benevol a CEN vor crea condiții pentru o așa orânduire care va da posibilitatea de a înfăptui democrația și de a construi societatea independentă86. La sesiune se menționa că trebuie de luptat nu doar cu fascismul, ci și cu orânduirea veche, reacționară, care prin forță încearcă să păstreze guvernul emigrant iugoslav. Toți membrii acestei sesiuni erau antifasciști și, în afară de comuniști, erau reprezentanții diferitor partide de până la război. În afară de măsurile cu caracter intern, comitetul executiv, împreună cu statul major al Armatei Naționale de Eliberare au întreprins măsuri importante și în politica externă. La 5 ianuarie 1943 a trimis o notă de protest guvernelor aliate – SUA, Anglia și URSS. În care se constata că D. Mihailovici, fiind ministru de război al guvernului emigrant, colaborează cu ocupanții fasciști și italieni, precum și cu ustașii. Se menționa, că AEN și detașamentele de partizani duc o luptă necontenită cu ocupanții și jertfesc viața pentru biruința asupra dușmanului. Nota cerea recunoașterea meritelor MEN și de a nu mai dezinforma opinia publică mondială, declarându-l pe D. Mihailovici conducător al mișcării antifasciste87.

În 1943 ANEI și detașamentele de partizani au reușit să respingă o înaintare a nemților. Avântul mișcării de eliberare națională se datorează recunoașterii luptei de partizani de către Anglia și SUA. În mai 1943 în Statul Suprem al armatei a venit misiunea engleză care a activat în Statul Major al lui Mihailovici și insista să fie mărit ajutorul pentru cetnici, deși cerințele vechi de a supune lor toate forțele antifasciste de acum nu le înaintau88.

În același an, în partea de vest a Serbiei au avut loc mari lupte între unitățile militare ale AENI și cetnici. Situația creată la începutul anului 1943 pe frontul de est se reflectă pozitiv asupra luptei de eliberare națională din țările ocupate. Marea luptă de pe Volga a pus începutul schimbărilor radicale în cel de-al doilea război mondial și a încurajat combatanții mișcării de eliberare și i-a dezarmat moral pe dușmanii luptei de eliberare.

Succese însemnate au avut forțele armate ale comuniștilor iugoslavi după capitularea Italiei în septembrie 1943. Ei au reușit să acaparez armamentul a câtorva divizii italiene, care se agflau în Muntenegru și Dalmația ce au intensificat acțiunile militare antifasciste. Spre sfârșitul anului 1943 în ANEI erau mai mult de 300 000 de ostași89. Pe parcursul acestui an au fost creata Vece antifasciste a eliberării naționale în toate regiunile de bază ale țării.

La 29-30 noiembrie 1943, în orașul bosniac Iaițe a avut loc a doua sesiune a VANEI. Declarația aprobată de către delegații sesiunii prevedea principiile de bază ale noii Iugoslavii. Vecea antifascistă a fost declarată organ suprem și executiv al puterii de stat a țării. Sesiunea a condamnat activitatea guvernului regal, lipsindu-l de orice drepturi, în deosebi, dreptul de a reprezenta popoarele Iugoslaviei pe arena internațională, dreptul de a hotărî soarta regelui și a monarhiei îi aparținea poporului după eliberarea întregii țări. Regelui i se interzicea întoarcerea în țară până la sfârșitul războiului, până poporul nu va decide definitiv care vor fi formele constituționale ale Iugoslaviei. A doua sesiune a format CNEI, care a îndeplinit funcția guvernului, președinte a fost ales Iosip Broz Tito, căruia i s-a decernat titlul de mareșal90. Comuniștilor le aparținea locul de cârmă în prezidium. Președinte a fost ales I. Ribar. A fost luată hotărârea despre o nouă structură a guvernului și s-a decis ca noua Iugoslavie, formată în urma MEN și revoluției, se va construi ca o federație democratică, alcătuită din regiunile egale în drepturi: Serbia, Croația, Slovenia, Macedonia, Muntenegru, Bosnia și Herțegovina91. Hotărârea sesiunii a II-a a VANEI constituia un guvernământ nou, democratic, popular În urma eliberării definitive a țării, care a avut loc în toamna anului 1944 – primăvara anului 1945, noul guvernământ, organele lui de putere, au fost instaurate pe tot teritoriul țării.

Formarea noilor organe populare distrugea formele vechii puteri regale, submina planurile întoarcerii orânduirii vechi și a condiționat un comportament deosebit. Hotărârile Sesiunii a II-a au fost pozitiv apreciate în URSS. La 14 decembrie 1943 guvernul sovietic a declarat că recunoaște AVNEI ca organ legislativ legal și formarea PCI ca organ al guvernării provizorii în Iugoslavia, ca factor pozitiv în lupta de mai departe împotriva Germaniei hitleriste. Totodată, guvernul sovietic a criticat activitatea cetnicilor ca dăunătoare luptei popoarelor iugoslave contra ocupanților. Tot atunci s-a hotărât de a trimite în Iugoslavia misia sovietică și a primi la Moscova misia Iugoslaviei. Sesiunea a II-a a coincis cu Conferința de la Teheran a conducătorilor țărilor coaliției antihitleriste. La Conferință a fost respinsă cererea lui Churchil de a deschide cel de-al doilea front în Balcani92. Din inițiativa Uniunii Sovietice a fost luată hotărârea de a da ajutor ANEI și mișcării de partizani maximal și de a-i aproviziona material. La această conferință URSS a respins propunerea prim-ministrului Angliei de debarcare a armatei anglo-americane în Balcani93. Acest plan avea ca scop înăbușirea mișcării revoluționare și restaurarea monarhiilor în țările balcanice, în special în Iugoslavia. În Occident aliații au insista ca ajutorul militar să fie acordat în același timp și artizanilor și cetnicilor. Ajutorul dat partizanilor a condiționat nu numai recunoașterea lor ca forță militară antifascistă și a succeselor lor în luptă cu ocupanților, dar a fost și succesul diplomației sovietice la Teheran94.

Fiind nevoită să țină cont de succesele militare și politice al MEN, susținută de Uniunea Sovietică, cu creșterea autorității ei, paralel cu discreditarea cetnicilor din motivul colaborării lor cu ocupanții, SUA și Anglia în vara anului 1943 au modificat vizibil tactica lor, care conținea presiunea de acum asupra MEN în mod deschis. La 4 iulie URSS a fost informată că Marea Britanie a hotărât să-și modifice politica sa și să susțină pe viitor toate elementele ce opun rezistență în Iugoslavia, indiferent de orientările lor politice95.

Esența acestei reorientări consta în faptul că la Londra, deși au recunoscut că nu-i posibil de ignorat MEN, dar pe vechi considerau că neglijarea lui Mihailovici era un fapt nedorit, iar din punct de vedere militar prematur. Conducătorul Direcției Operațiilor Speciale Shelborn, care nu ascundea simpatia față de Mihailovici credea că el trebuie susținut atâta timp cât e posibil96.

Reieșind din aceasta, în primăvara anului 1943, a fost primită hotărârea de a prelungi acordarea ajutorului D. Mihailkovici, de o contacta cu partizanii și de a încerca încă o dată de a-i uni. Această politică a fost numită în istoriografia engleză “ajutorul egal”. A. Cardeli a numit-o “neutralitate iluzorie”. El scria că la început ea se evidenția prin faptul că guvernul Angliei și SUA au mers la colaborarea cu partizanii. Prima misiune engleză militară din cele experimentale a avut loc la 19 mai 1943, Djonson sosind în Iugoslavia, la 28 mai misiunea militară a fost trimisă la Statul MEN, în frunte cu locotenent-colonelul Dikin97. Vizita lor n-a influențat desfășurarea de mai departe a evenimentelor și o reorientare vădită n-a avut loc. În propaganda sa, ca și anterior, se baza pe Mihailovici și adepții lui cu speranța că, sprijinindu-se pe ei, în condițiile planificate de Churchil, armatele engleze totuși vor debarca pe litoralul Mării Mediterane și vor încerca să supună mișcarea de eliberare națională intereselor sale și să aducă în Iugoslavia guvernul regal din emigrație, care urma să le asigure interesele și influența după sfârșitul războiului98. Referitor la ajutorul militar Armatei de Eliberare Națională, conform spuselor lui Tito, până în septembrie 1943 n-au primit nici un glonte de la aliații din vest. Planurile au fost subminate de hotărârile Sesiunii a II-a a VANEI, care a pus bazele statului socialist în Iugoslavia.

Îngrijorați de legăturile VANEI cu URSS, guvernul iugoslav regal din emigrație s-a adresat, în luna decembrie 1943, Uniunii Sovietice cu propunerea de a încheia un tratat de prietenie și colaborare. URSS a respins propunerea.

Pentru a contrapune VANEI și Sesiunii a II-a o forță politică de amploare, reacționarii iugoslavi au luat măsuri urgente pentru crearea unui noi organizații care ar fi creat o imagine vizuală de activitate în țară. La 25 ianuarie 1944, în satul Ba a fost chemat așa-numitul Congres al cetnicilor, la care au participat 244 delegați, printre care au fost și reprezentanții partidelor compromise și desființate de până la război. La acest congres, la care participau și membrii misiunii SUA, a fost format Comitetul executiv al Comitetului Național Central al Iugoslaviei regale. Acest fapt nu și-a găsit sprijin în mijlocul maselor populare și a suferit eșec. Hotărârile Sesiunii a II-a VANEI au demonstrat că Mișcarea de eliberare națională este nu numai o forță militară principală, dar și putere dominantă politică în Iugoslavia. Iugoslavia a demonstrat Angliei și Franței că există o forță internă care este în stare să lupte pentru eliberarea teritoriilor sale de sub ocupația fascistă99.

La Conferința de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943) conducătorii URSS, SUA și Marii Britanii au fost nevoiți să recunoască MEN ca forță principală militară aliată, care acționa în Iugoslavia100. În “hotărârile militare” ale Conferinței de la Teheran se menționa faptul că sprijinul aprovizionării cu armament în cantități mari, de asemenea și a operațiilor “Comandos”, va fi acordat partizanilor din Iugoslavia. Astfel, în urma luptei eroice de eliberare a popoarelor iugoslave și ajutorului consecutiv al URSS, MPEN a reușit să primească statutul unic oficial, de facto, de militar aliat în Iugoslavia, recunoscut de statele coaliției antihitleriste101.

§ 3. Conducerea populară provizorie, VANEI și CNEI – Șibașici

Convingându-se de predominarea MPEN și în faptul că nu pot dictat interesele sale, Churchill hotărăște să ducă direct tratative cu Broz Tito102.

Esența noii tactici a Occidentului consta în așa-zisa problemă iugoslavă. Etapa inițială a fost pusă cu scrisoarea de la 8 ianuarie 1944 adresată lui Tito și consta din de a găsi o linie cât mai avantajoasă pentru Occident și colaborarea dintre CNEI, rege și guvernul din emigrație iugoslav. Aceasta a și fost esența politicii de compromis între noua Iugoslavie și regele Petru II.

În scrisoare Churchil menționa că guvernul britanic nu va acorda ajutor militar lui Mihailovici, dar îi va acorda lui CNEI. Totodată, prim-ministru face o reticentă că cu regele Petru II vor păstra relațiile diplomatice oficiale103.

Pe parcursul a trei luni de corespondență, guvernul britanic făcea presiuni insistente asupra CNEI de a se uni cu guvernul din emigrație iugoslav și a recunoașterii de facto a monarhiei. În februarie 1944, la ședința CNEI ideea compromisului, în principiu, a fost acceptată, dar, totodată, au fost fixate și limitări: tratativele trebuiau duse astfel, încât cuceririle revoluționare de bază, adică hotărârile celei de-a II-a Sesiuni VANEI să fie acceptate fără schimbări104.

Spre deosebire de Anglia, guvernul SUA considera inutilă refacerea Iugoslaviei după înfrângerea fascismului. Prima dată ideea de a împărți Iugoslavia în trei țări – Serbia, Croația și Sloveni – Rooswelt a expus-o încă în martie 1941, în timpul discuției cu trimisul guvernului regal C. Fotici. La 13 aprilie 1944 Churchil, în discuția cu regele Petru II accentua înaintarea rapidă a Armatei Roșii în Balcani, care va duce la unirea ei cu armata lui Tito. În aceste condiții, prim-ministrul englez a dat dovadă de inițiativă, dovedindu-i regelui Petru II să organizeze un mic guvern, alcătuit din persoane loiale față de Tito, cu speranța că acest guvern va deschide calea spre tratative și, în final, la restabilirea monarhiei105. Dorind să demonstreze susținerea din partea URSS a ideii sale despre acordul între guvernul din emigrație și CNEI, Churchil îndreaptă, la 14 aprilie 1944, o telegramă comisarului de externe a Uniunii Sovietice la această temă. Fiind solidară cu condițiile înaintate de către CNEI în privința tratativelor cu guvernul din emigrație, guvernul sovietic, în răspunsul său lui Churchil, la 22 aprilie 1944, a dat de înțeles fără echivoc, că acordul poate fi încheiat doar în baza condițiilor convenabile pentru MEN și ar fi necesară înțelegerea cu Tito, care cu adevărat sunt forțele reale în Iugoslavia106.

La 24 mai 1944 Churchil declară că regele Iugoslaviei a dizolvat guvernul lui Purici, deși în realitate Petru II a făcut-o doar la 1 iunie. Prim-ministru al noului guvern regal, conform recomandărilor anglo-americane, a fost numit doctorul Ivan Șubașici (1939-1940 fiind ban al banovinei croate, creată în timpul guvernării Țvetcovici-Macec)107. În același timp, a fost format și guvernul în componența a 6 miniștri, în rândul cărora intrau și doi adepți ai FEI din țară, Sreten-Bucosavlevici și Drago-Marușici.

Delegația CNEI, care ducea tratative de pe poziții de inviolabilitate a hotărârilor Sesiunii a II-a a VANEI, a dat dovadă de diplomație și a făcut cedări, ținând cont, totodată, de principiul de bază: Ea a fost de acord să nu înainteze înainte de sfârșitul războiului întrebarea despre formarea desăvârșită a statului iugoslav, ținând cont de faptul că această întrebare trebuie rezolvată conform dorinței poporului, la adunarea specială după sfârșitul războiului108.

Burghezia iugoslavă era îngrijorată de izbucnirea unei revolte sociale, acesta fiind pentru ei un factor mai grav decât ocupația străină. Cercurile conducătoare ale Iugoslaviei au intrat în coaliție cu administrația fascistă, ocupând funcții în aparatul de conducere fascist. Jandarmeria și polițiștii contribuiau la instaurarea noii ordini în țară. Rezistența organizată în vara anului 1941 se caracteriza printr-un torent nou al războiului antifascist.

La 16 iunie 1944 a fost semnat acordul Tito-Șibașici pe insula Bis, care prevedea că guvernul regal va fi format din elemente progresiste, democratice, care nu se vor compromite prin lupta împotriva mișcării de eliberare națională și că scopul principal al acestui guvern trebuie să fie organizarea ajutoarelor ANEI și a celor care vor lupta în coaliția antifascistă. Guvernul lui Șibașici era obligat să emită o declarație în care să recunoască cuceririle naționale și democratice ale popoarelor Iugoslaviei în lupta de 3 ani, să exprime recunoștință ANEI și să-I acuze pe trădători și complotonaționaliști. Din partea sa, CNEI s-a obligat să publice declarația despre colaborare cu guvernul lui Șubașici și accentuând în el că până la terminarea războiului nu va ridica problema despre o definitivă instalare a orânduirii de stat în Iugoslavia109.

Obținerea acestui acord constituia un mare succes al politicii externe a Mișcării de Eliberare Națională. Lupta poporului iugoslav și armatei sale de eliberare s-a bucurat de o înaltă apreciere internațională, încât toate hotărârile celei de-a două Sesiuni a VANEI și-a păstrat prioritatea. La 7 iulie 1944 Șubașici a fondat la Londra un nou guvern, în componența căruia intrau doi adepți ai CEN. În august guvernul emigrant a publicat o declarație care recunoștea conducerea provizorie stabilită de VANEI și CNEN. În pofida tuturor greutăților prin care trecea URSS, în deosebi în perioada inițială a războiului, ea acordă un ajutor material după posibilități popoarelor iugoslave înfrățite, calificându-l ca o datorie internațională. Odată cu venirea misiunii militare în Statul Major MPEN, în februarie 1944, acest ajutor a sporit și a devenit sistematic. Mii de tone de muniții erau expediate de către aviație, chiar și sub focul inamic către unitățile armatei de eliberare națională iugoslave, depășind distanțe de 1250-1300 km, care despărțeau pe atunci frontul armatei sovietice de Drvora, centrul mișcării populare de eliberare110. După date incomplete, de la o bază specială de aviație în regiunea Vinița, întemeiată în conformitate cu Hotărârea Comitetului de Stat pentru Apărare de la 8 mai 1944, aviația sovietică de cursă lungă a efectuat 1930 de zboruri, expediind către armata regulată iugoslavă și partizanilor 1758 tone de armament, echipament, medicamente. Ajutorul militar al URSS a crescut considerabil în baza hotărârii CSA din 17 iunie 1944111. A fost organizată baza de aviație sovietică în Bari (Italia). De aici 250 de aviatori sovietici cu 12 avioane de transport și 12 avioane de vânătoare au efectuat aproape 1500 zboruri, transportând în 52 de puncte ale teritoriului eliberat ale Iugoslaviei peste 1 mln tone de muniții și expediind în regiunile acțiunilor militare ale ANEI mai mult de 3700 de ostași și ofițeri, evacuând 1600 de răniți iugoslavi112. Prin baza Bari, în Iugoslavia au fost trimiși mai mult de 80 de medici și asistente, care acordau ajutor medical la aproximativ 11 mii de militari iugoslavi113.

CAPITOLUL III.

Eliberarea Iugoslaviei și afirmarea ei pe plan politic

Înaintarea impetuoasă a armatei sovietice în vara 1944 a împiedicat realizarea “Strategiei balcanice” a lui Churchil și a provocat o nouă ascensiune a mișcării de eliberare națională în țările Peninsulei Balcanice1. Patrioții iugoslavi au intensificat acțiunile militare. Diviziile armatei iugoslave înaintau cu îndârjire spre Serbia, în întâmpinarea diviziilor sovietice. În teritoriile eliberate lua amploare puterea populară. La 8-9 mai 1944, în orașul Topusc a avut loc Sesiunea regională antifascistă de eliberare națională a Croației, care a proclamat Vecea ca cel mai înalt organ al puterii de stat din Croația2.

La 1 iulie 1944 a fost convocată Vecea regională antifascistă de eliberare națională a Bosniei și Herțegovinei. Ea a primit hotărârea Sesiunii a II-a a Vecei Antifasciste Naționale de Eliberare a Iugoslaviei și a proclamat Bosnia și Herțegovina ca membru cu drepturi egale a Federației Democratice Iugoslave3.

La 14 iulie 1944 VANEI a Muntenegru și Bosniei a fost transformată în Scupșcină antifascistă Muntenegru și proclamată ca cel mai înalt organ legislativ-executiv regional4.

La 2 august 1944 a fost convocată întrunirea națională de eliberare antifascistă a Macedoniei și proclamată, de asemenea, drept organ suprem al puterii din Macedonia5.

Astfel, în teritoriile eliberate se forma, treptat, noul aparat de stat. La începutul lui august 1944 trei divizii ale armatei naționale de eliberare au intrat pe teritoriul Serbiei și s-au unit cu detașamentele de partizani. Acest succes a provocat înrolarea un număr mare voluntari în armata de eliberare națională. În vara 1944 armata număra cca 350 mii ostași6.

În septembrie 1944 Armata Roșie s-a apropiat de hotarele Iugoslaviei și CNEI și VANEI trebuiau să afirme că Armata Roșie se află pe teritoriul Iugoslaviei în scopul acțiunilor militare comune contra ocupanților Această declarație era un pas necesar pentru lichidarea posibilității acțiunilor militare ale acțiunilor engleze pe litoralul Mării Mediterane, întrucât Churchil insista cu îndârjire asupra acestui fapt7.

La 28 septembrie 1944 armatele sovietice au trecut hotarele Iugoslaviei. După tratativele delegației Statului Major și a reprezentanților comandamentului sovietic s-a declarat oficial ca intrarea Armatei Roșii să fie aprobată de către VANEI și CPEN. Împreună cu unitățile militare ale ANEI și a detașamentelor de partizani au eliberat capitala Iugoslaviei, finalizând operația Belgrad. Pe parcursul acestei operații au fost eliberate Macedonia, o mare parte Muntenegrului și Serbiei8.

Sprijinindu-se pe susținerea URSS, Comitetul Popular a rezolvat și problema întăririi pozițiilor pe plan internațional a mișcării de eliberare națională. La 1 noiembrie 1944, la turul următor al tratativelor Tito-Șubașici, care a avut loc în Belgradul eliberat, a fost încheiată înțelegerea despre formarea guvernului iugoslav unitar. Acesta a fost un compromis necesar pentru recunoașterea Iugoslaviei Federale Democratice9. Rezultatul principal al acordului consta în faptul că în schimb la permisul parțial la putere, burghezia iugoslavă recunoștea toate schimbările revoluționare, care au avut loc în Iugoslavia în anii războiului, prin aceasta forțele revoluționare democratice păstrând principalele manivele ale puterii în mâinile sale, au putut dobândi recunoașterea Iugoslaviei de noi de către aliații din Vest. În ajunul Conferinței din Crimeea a conducătorilor celor trei state aliate (4-11 februarie), Churchil în mesajul către Stalin de la 23 ianuarie 1945, a propus ca marile state să hotărască intrarea în funcțiune a acordului Tito-Șubașici și ca Tito să fie informat că dacă Churchil se va înțelege cu Șubașici și guvernul lui despre realizarea acordului, atunci toate trei state recunosc guvernul unit9. Ajungând la o înțelegere în privința a două revendicări ale înțelegerii din noiembrie, Tuto-Șubașici le-a adus la Ialta. Ele se refereau la lărgirea Vecei antifasciste din contul includerii membrilor Scupșcinei de până la război și a aprobarea actelor legislative primite de Vecea antifascistă, de către Adunarea Constituantă10.

La Conferința din Crimeea, 4-11 februarie 1945, delegația sovietică apără punctul de vedere că era necesar de a pune în acțiune acordul Tito-Șubașici, iar mai apoi celelalte. În același timp, delegația sovietică reieșea din faptul că aceasta va curăți drumul spre recunoașterea Iugoslaviei de Anglia și SUA11. La 9 februarie 1945 Stalin declară că cele trei state mari trebuie să recomande urgent punerea în funcțiune a acordului Tito-Șibașici și formarea, în baza acestei hotărâri, a statului unic iugoslav12. De a propune lui Tito corecțiile înaintate de Anglia, efectuate pe parcurs. În această consecutivitate prevederile au fost fixate în telegrama alcătuită de Stalin, Roosewelt, Churchil și trimise lui Tito și I. Șubașici, precum și hotărârile Conferinței din Crimeea13. La 7 martie Iosip Tito a format, în corespundere cu recomandările Conferinței din Crimeea, guvernul provizoriu popular al Iugoslaviei Democrate Federale Tito-Șubașici, în care în majoritatea posturilor (20 din 30) au fost numiți reprezentanți ai CNEI. Oficial recunoscută în martie de către URSS, Anglia și SUA însemna biruința deplină a MEN14.

Uniunea Sovietică prima, la 12 martie 1945, a numit ambasadorul său în Iugoslavia nouă, subliniind prin aceasta că guvernul sovietic va acorda și pe viitor ajutorul posibil și sprijin frățesc popoarelor Iugoslaviei. Unul dintre primele sale acte ale politicii externe, guvernul federal iugoslav l-a încheiat la 11 aprilie 1945 cu URSS. Acest trata de pace, ajutor reciproc și colaborare politică bilaterală a funcționat până la 28 septembrie 194915.

La etapa finală de încheiere a războiului URSS a acordat un mare ajutor în modernizarea și reînarmarea AENI. Din martie 1945 a avut loc predarea masivă a armelor capturate de trupele sovietice AENI. Cu acest armament au fost dotate în întregime 20 divizii de infanterie, câteva regimente ale armatei de comunicații, unități inginerești și de automobile. După reorganizarea AENI rândurile ei numărau aproape 800 mii ostași și ofițeri16.

La 1 mai 1945 iugoslavii au încheiat eliberarea peninsulei Istria, iar la 2 mai, după lupte stradale îndârjite, au ocupat marele oraș-port Triest, apoi au urmat Risca, Pula și tot litoralul slav. Trupele iugoslave au ajuns la râul Soci (Izonța), eliberând, totodată, județele (locuite în majoritate de iugoslavi) așa-numita Veneția-Giulia sau Craina Iuliană, alipită Italiei în 1920, după tratatul de la Rapallo17.

Nereușind să ocupe până la sosirea trupelor iugoslave județele sus-amintite, Anglia și SUA tindeau să împiedice întoarcerea acestor pământuri slave Iugoslaviei. Acordându-I o mare importanță Triestului, ca unei baze militare de pe litoralul mediteranean, aliații occidentali au cerut ca armatele iugoslave să părăsească Craina Iuliana și Triestul. Șeful Statului Major a Uniunii Comandamentului Suprem în Italia, generalul Morgan, a sosit, la începutul lunii mai la Belgrad, insistând ca armatele iugoslave să se retragă spre linia: malul drept – Mirin-Prosec-Gorița. Peste cțteva zile comandantul trupelor anglo-americane, feldmareșalul Alexander a insistat asupra retragerii necondiționate pentru “linia Morgan”18. Guvernul iugoslav a respins aceste revendicări, creându-se o atmosferă politică încordată.

URSS sprijinea întru-torul revendicările juste ale Iugoslaviei și indica că era neapărat nevoie de a ține cont că anume trupele iugoslave unite au alungat dușmanul de pe teritoriul Istra-Triest, acordând astfel un serviciu important cauzei comune coaliției antifasciste19. Fiind nevoiți să țină cont de năzuințele guvernului sovietic, aliații occidentali au mers la compromis. Pentru soluționarea acestei probleme guvernul iugoslav a avut o întrevedere cu aliații. La 9 iunie 1945, la Belgrad a fost semnat Tratatul de instituire militară provizorie a conducerii în Veneția-Giulia între SUA, Anglia și Iugoslavia. Trupele iugoslave au trecut de “linia Morgan” ce separa Craina-Iulia. Zona Triest a fost predată trupelor anglo-americane20. Mai târziu, datorită URSS, la Conferința de Pace de la Paris (1946), în vederea încheierii tratatului de pace cu Italia, semnat în 1947, aceste pământuri, cu excepția Triestului, au fost retrocedate Iugoslaviei, însă problema Triestului a fost soluționată în baza tratatelor dintre Iugoslavia și Italia din 1954 și 197521.

Odată cu semnarea tratatului de compromis, Occidentul a fost lipsit de posibilitatea de a profita de ocazia implicării într-un nou conflict și amestecul în problemele interne ale Iugoslaviei.

La 15 mai 1945 trupele iugoslave au încercuit armatele hitleriste “E” în Slovenia de Nord și Carintia și i-au silit să se predea, astfel fiind eliberat întreg teritoriul țării22.

Ziua de 15 mai 1945 a fost declarată în Iugoslavia ca ziua Biruinței. La 7 august a avut loc Sesiunea a III-a a AENI. Sesiunea a fost transformată în Scupșină Provizorie Populară și care, în august, a adoptat legile despre efectuarea alegerilor naționale și convocarea Adunării Constituante. În timpul campaniei electorale cercurile reacționare iugoslave au intensificat activitatea de subminare cu scopul restabilirii monarhiei, dar protectorii vechiului regim au suferit eșec23. A început demisionarea: mai întâi, a prim-ministrului M. Grol, apoi a miniștrilor I. Șubașici și Iu. Șutei. La 11 noiembrie 1945 avut alegerile de constituire a Scupșcinei. Pentru candidații Frontului Unic Popular de Eliberare au votat 96% din participanții la alegeri. La 29 noiembrie 1945, la Belgrad, a avut loc ședința Adunării Constituante care a adoptat o declarație, conform căreia se lichida monarhia și Iugoslavia se proclama Republică Populară Federativă. Evoluția relațiilor sovieto-iugoslave au dus la formarea unui nou stat pe arena mondială24.

ÎNCHEIERE

Crearea noului stat iugoslav în anul celui de-al doilea război mondial șl consolidarea puterii noi statale era însoțită de devenirea colaborării strânse între U. R. S. S. și noua Iugoslavie. Această colaborare urmărea nu numai scopul justificat de a elibera teritoriul de sub ocupația fascistă, dar și ceea ce se considera nu mai puțin important – neadmiterea întoarcerii în țară a regelui și guvernului în emigrație. U-R.3.S. era un factor extrem de important în relațiile internaționale în ce privește susținerea Iugoslaviei noi.

Desigur, ajutorul militar și material acordat partizanilor lui Tlto de U.R.S.S. a contribuit enorm biruințelor Armatei de eliberare iugoslave.

Totodată întărirea forțelor armate iugoslave, la conducerea de vârf ale cărora stăteau în exclusivitate comuniștii, întărirea autorității lui I. Broz Tito cu ajutorul U.R.S.S., inevitabil ducea la consolidarea pozițiilor sale nu numai ca comandant în armată, ci și ca conducător în noul stat creat.

Numai datorită insistenței diplomației sovietice aliații occidentali în cele din urmă 1-au recunoscut pe I. Bros Tito drept figură importantă a vieții politice în anii de război.

Înarmarea partizanilor iugoslavi aproape în întregime se făcea din contul U.R.S.S. și este foarte puțin probabil că Tito să obțină succese militare fără aprovizionarea permanentă din partea sovieticilor.

Datorită poziției U.R.S.S. la conferința miniștrilor de externe de la Moscova în octombrie 1943 și în rezultatul conferinței de la Teheran din noiembrie-decembrie 1943 a conducătorilor U.R.S.S., S.U.A. și Marii Britanii puterile occidentale au fost nevoite să acorde mișcării de eliberare conduse de Tito statutul singurei forțe militare aliate în Iugoslavia.

Acest fapt în mod considerabil a contribuit la întărirea pozițiilor mișcării de eliberare în acel moment, când la sesiunea a doua a Vecei populare antifasciste din 29 noiembrie 1943 a fost proclamată constituția noului stat iugoslav și organelor lui supreme.

Odată cu constituirea Iugoslaviei noi relațiile ei cu U.R.S.S. au continuat să se dezvolte de acum ca cele interstatale.

La începutul anului 1944 părțile s-au schimbat cu misiuni militare, care real Jucau rolului primelor reprezentanțe statale. Prin aceste reprezentanțe se executa colaborarea militară, politică și economică. într-același timp U.R.S.S. practic a întrerupt relațiile cu guvernul iugoslav în emigrație. Următoarea etapă a colaborării strânse a celor două țări era eliberarea teritoriului Iugoslaviei de sub ocupația fascistă în toamna anului 1944 – începutul anului 1945.

În cadrul recunoașterii diplomatice oficiale a Iugoslaviei noi de statele coaliției antihitleriste, în luna martie 1945 s-au desființat relațiile ei interstatale cu U.R.S.S., care, practic, s-au format încă în perioada precedentă, iar la 11 aprilie s-a mai semnat șl tratatul de pace, ajutor reciproc și colaborare postbelică între cele două țări.

U.R.S.S. a jucat un rol determinant în constituirea Iugoslaviei noi, folosind metode diplomatice în discuțiile cu aliații occidentali, acordând ajutor militar și economic noului stat și susținând numai acele forțe, pe care dorea să le vadă în această țară.

ABREVIERI

CNEI – Comitetul Național de Eliberare a Iugoslaviei.

CEN – Comitetul de Eliberare Națională

ANEI – Armata Națională de Eliberare a Iugoslaviei

VANEI – Vecea Antifascistă Națională de Eliberare a Iugoslaviei

MEN – Mișcarea de Eliberare Națională

FUENI – Frontul Unice de Eliberare Națională a Iugoslaviei

CFUENI – Comitatul Frontul Unice de Eliberare Națională a Iugoslaviei

CEVANEI – Comitatul Executiv al Vecei Antifascistă Naționale de Eliberare a Iugoslaviei