Consideratii Generale Privind Descoperirile

INRODUCERE

Țara noastră, posesoare a unui relief armonios distribuit, a oferit de timpuriu condiții de neîntreruptă evoluție societății umane. Bogăția vestigiilor culturii materiale și spirituale, varietatea așezărilor din epocile vechi, au atras de timpuriu atenția cercetătorilor.

Tendințele sincretice în cultura materială carpato-dunăreano-pontică se manifestă încă de la sfârșitul mileniului II î.Ch. Din varietatea și diversitatea culturilor epocii bronzului rezultă sinteze culturale pe arii vaste. Dar o adevărată unitate culturală se realizează pe o întinsă parte a Daciei de abia în cursul secolului VIII î.Ch. prin cultura Basarabi. De aici înainte elementele de unitate ale culturii materiale sunt mereu prezente în ciuda restructurărilor pricinuite de infiltrarea unor populații străine în unele zone ale Daciei. Sinteza deplină a unei civilizații originale care să cuprindă toate ținuturile locuite de geto-daci se manifestă în secolul II î.Ch. Este civilizația epocii de maximă dezvoltare, pe care o mai numim și „clasică”, a geto-dacilor și care s-a manifestat ca atare pe toată întinderea Daciei, persistând până în sec I î.Ch. Apariția acestei civilizații unitare în secolul II î.Ch. oglindește unitatea limbii, a culturii spirituale, factori care, în ultimă instanță, au favorizat îndeplinirea unificării politice în secolul I î.Ch.

În rândurile ce urmează vom trece în revistă principalele aspecte ale culturii materiale și spirituale geto-dace, insistând în mod special asupra stațiunii de la Poiana, una din cele mai reprezentative așezări geto-dace din aceea perioadă.

Situată în marginea de nord-vest a satului Poiana, pe un platou, de pe malul stâng, înalt și abrupt, al râului Siret, aproape de confluența acestuia cu Trotușului, stațiunea de la Poiana, denumită și Cetățuia, constituie unul dintre cele mai importante obiective arheologice din partea de răsărit a Daciei. În virtutea poziției ei stratigrafice și economice de prim ordin și datorită situației ei geografice, care îi oferea posibilitatea de a asigura legătura principală a celui mai scurt drum de comunicație existent între Carpați și gurile Dunării, această stațiune, a avut o îndelungată existență și o dezvoltare remarcabilă.

Primele cercetări efectuate la Poiana datează din anul 1913, când Vasile Pârvan procedează la o recunoaștere a locului și la practicarea unor sondaje modeste ca întindere, în urma cărora emite ipoteza existentei unui lagăr roman ridicat pe vestigiile unei locuri mai vechi. Cercetările ample, efectuate în 1926 și în următorii doi ani, făceau dovada că Poiana n-a fost niciodată un castru roman, ci o așezare autohtonă, care, înființată în plină vârstă a bronzului și locuită în perioada hallstattian, avea să reprezinte în cea de a doua epocă a fierului și până în epoca romană un centru foarte activ al culturii geto-dacice.

Rezultatele acestor cercetări îl conduc pe Radu Vulpe spre identificarea stațiunii de la Poiana cu așezarea dacică Piroboridava, înscrisă în Geografia lui Ptolemeu și într-un papirus publicat de A.S. Hunt. Întrucât dovezile în acest sens nu sunt suficient de solide pentru susținerea acestei teze, această identificare a dat naștere unei serii întregi de controverse, dezbătute mai pe larg în primul capitol al acestei lucrări.

Reluate după al II-lea război mondial, sub auspiciile Academiei Române săpăturile arheologice, desfășurate în trei mari campanii succesive (1949-1951), au făcut posibilă explorarea a mai mult de jumătate din acropola așezării.

Stratul arheologic, gros de aproximativ 3m dezvăluie o compoziție de o mare complexitate, care atestă o locuire îndelungată și foarte intensă, locuire ale cărei vestigii, începând din epoca bronzului și până în secolul I d.Ch., urmează o depunere de nouă niveluri. Cel mai vechi nivel aparține epocii bronzului și cuprinde materiale de aspect Monteoru. Următoarele două niveluri conțin resturi ale perioadei hallstattiene mijlocii și vestigii geto-dacice din perioada Hallstattului final. Ultimele niveluri oglindesc evoluția civilizației geto-dace începând din secolul IV î.Ch. până în sec I d.Ch. Aceste ultime niveluri prezintă o strânsă continuitate cronologică și tipologică, aparținând unei civilizații unitare care caracterizează a doua epocă a fierului în întreaga Dacie. Profunzimea lor corespunde perioadei de prosperitate a așezării, cuprinsă între secolele IV î.Ch. – I d.Ch.

CAPITOLUL I

Poiana- antica Piroboridavă?

Foarte aproape de satul Poiana, comuna Nicoresti, la 25 de km, de Tecuci si la 5km de targușorul Nicoresti pe malul stang al Siretului,la 2oo m inăltime relativă și la 3oo m deasupra nivelului mării, se afla un povârniș care domina o mare parte a Moldovei inferioare, loc pe care locuitorii din împrejurimi îl numesc « Cetățuia »

„Cetățuia”, care în epoca antică era fără îndoială mult mai întinsă, dacă ne gândim la opera erozivă a agenților meteorologici de-a lungul secolelor, are încă proporții considerabile: 280 m lungime (N-S) pe o lărgime variind între 5m până la 100 m.

În epoca care a avut cea mare dezvoltare, Cetățuia de la Poiana se ridică pe proeminența foarte vastă a unui povârniș abrupt dominând valea Siretului la o înălțime de 2oom. Ca urmare a eroziunilor, încă active, care au măcinat masa de loess și de aluviuni a terenului, povârnișul a dispărut în cea mai mare parte.

Aprecierilor sumare au arătat că vechea așezare Poiana, cu vechea mare dezvoltare în a doua epocă a fierului, se întindea pe o suprafață care depășea 1 km2. Stațiunea este de o formă alungită, arcuită la mijloc și se divide în două părți : una mai largă la sud cu un mic pinten spre vest și alte două spre sud și sud-vest și o parte mai îngustă la nord formată dintr-un promontoriu un pic și mai ridicat. Dintr-o parte a pantei abrupte făcând parcă înconjurul stațiunii se poate distinge stratul antropozoic la aproximativ 3 m adâncime, reacoperind masivul de loess care constituie baza terenului.

Tot peretele abrupt al pantei este presărat de nenumărate vestigii ale vieții omenești puse în mișcare de apele ploilor, care au atacat straturile stațiunii. Curenții de aer sunt foarte violenți pe această înălțime izolată. Ploile sunt mai rare decât în regiunile joase ale văii Siretului .

Terenul stațiunii, actualmente nu este cultivat. El servește numai ca islaz comunal. Este interesant de remarcat că stațiunea Poiana este situată aproximativ la limita meridională a zonei forestiere. La nord de Poiana se găsește una din cele mai mari păduri ale sudului Moldovei, în timp ce mai jos începe o zonă foarte săracă în păduri care leagă stepa românească a Bărăganului cu cea basarabeană a Bugeacului.

Așezarea acestei cetăți este așa favorabilă pentru observarea împrejurimilor, încât până la o distanță de 15km spre nord și nord-vest, pe valea Siretului și a Trotușului și până la aproape de 2okm, spre sud, pe valea Siretului până 12km, spre apus, în regiunea deluroasă a Putnei, privitorul de pe cetate vede clar toate accidentele de teren și mișcările mari de trupe ce s-ar petrece în această zonă de mai puțin de 350km. Chiar în fața cetății peste Siret, se văd satele Ciorani și Pufești, ceva mai la dreapta Domnești, mai departe Adjudul și tocmai în zare dealurile de la Homocea. Spre apus se văd Păuneștii, iar spre sud Mărășeștii. Spre sud-vest, peisajul e închis de măgura Odobeștilor.

Un asemenea punct strategic aflat la 300m, deasupra nivelului mării, pe când albia Siretului este la 70-80m, nu putea să rămână nefolosit de stăpânitorii antici ai acestor locuri.

Mai însemnată devenea această poziție pentru acel care voia să privegheze legătura drumului de pe valea Trotușului cu cel de pe valea Siretului ,adică din Ardeal peste pasul Oituzului pe lângă Adjud și pe la Poiana către Braila și Galați, respectiv dincolo de Dunăre, în Dobrogea, spre Măcin și spre Isaccea .

In virtutea poziției sale strategice și economice de prim plan și datorită situației sale geografice care făcea din Poiana articulația esențială celei mai scurte căi de comunicație între Carpați si brațele Dunării, această stațiune s-a bucurat de o lungă existență și de o dezvoltare remarcabilă. Evoluția sa reflectă istoria populațiilor de neam tracic care au stat in Dacia din prima jumătate a celui de-al doilea mileniu î.e.n. și până la epoca stăpânirii romane.

Încă din 1892, Spiru Haret, atrăsese atenția Academiei Române asupra stațiunii antice de la Poiana în ședința din 18 septembrie, iar în ședința de la 3 februarie 1912 îl roagă pe V. Pârvan să cerceteze Poiana .

În 1912, după numirea sa ca director al Muzeului Național de Antichități a procedat pentru prima dată la cercetarea „Castrului” de la Poiana cum îl numea el.

Ca urmare a sondajelor preliminare pe care le-a executat în timpul verii lui 1913, el conclude într-o comunicare făcută Academiei Române, existența unei stațiuni dacice care-și continuă viața și în epoca romană. Evenimentele care au avut loc după 1913 împiedică pe arheolog să extindă cercetările sale în această regiune a Moldovei.

Tot din inițiativa sa s-au făcut o serie de explorări la Poiana în 1926 de Gh. Ștefan, iar din 1927 de R. Vulpe și Ec. Vulpe.

În iulie 1925 și 1926, la Poiana au fost făcute cercetări sumare și de profesorii Constantin Solomon și M. Dumitriu.

Săpăturile din 1927 au avut loc la puțin timp după moartea prematură a lui V. Pârvan, care elaborase proiectul cercetării la Poiana. Rezultatele acestor cercetări au fost publicate într-un memoriu special și aduc dovada că Poiana nu a fost niciodată castru roman, ci o aglomerare indigenă, așezată în plină epocă a bronzului și locuită încă din perioada hallstattiană.

Cercetările efectuate de Radu Vulpe vor continua între anii 1928 și 1940 cu mijloace reduse, aceste campanii fiind scurte.

După ultimul război mondial, lucrările au fost reluate. Campania efectuată în 1950 a durat aproape 5 luni, de la 20 mai la 11 octombrie.Scopul campaniei din 1950 a fost explorarea cât mai întinsă a Cetățuii spre a scoate resturile acestei stațiuni care, din cauza progresului eroziunilor produse de apă, se află pe cale de dispariție totală.

Cercetările efectuate în timpul vastei campanii din 1949-1950, au adus rezultate noi, schema stratigrafică schițată pe baza primelor cercetări, în 1927 și 1928, a suferit apoi o serie de modificări impuse de indicațiile mai precise pe care le-a furnizat treptat extinderea lucrărilor.

Cea mai veche informație despre așezările antice din Moldova se datorează geografului Claudiu Ptolemeu, care trăiește și scrie în cursul secolului II d.Ch. De la Ptolemeu aflăm că în regiunea aflată la răsărit de Carpații Orientali existau zece localități cu nume dacic, patru

localități cu nume celtic și o localitate a cărui nume nu poate fi definit.

Aceste localități antice în Moldova, menționate în opera lui Ptolemeu se împart în șase categorii.

În categoria B intră trei localități, amintite în cartea III, 10, 8, cu mențiunea că ele se găsesc „pe lângă râul Hierasus”, cele trei se găsesc în provincia Moesia inferior, deci informația datează din 106-117, când partea de sud a Moldovei ținea de Moesia inferior. Cele trei localități sunt de la nord la sud: Zargidava, Tamasidava, Piroboridava. Ultima are legătură cu expunerea noastră, fiindcă profesorul Radu Vulpe a atribuit acest nume așezării de la Poiana. Această identificare a Cetățuii de la Poiana cu Piroboridava lui Ptolemeu este susținută de Radu Vulpe din 1931.

Radu Vulpe arată în acest studiu că această identificare a Poienei cu Piroboridava lui Ptolemeu este făcută de Vasile Pârvan și anume în harta localităților și neamurilor dace, anexată la sfârșitul „Geticii”. În această hartă, pe locul actualei Poiana, V. Pârvan pune să se scrie numele de Piroboridava, numele unuia dintre centrele citate dd la sud: Zargidava, Tamasidava, Piroboridava. Ultima are legătură cu expunerea noastră, fiindcă profesorul Radu Vulpe a atribuit acest nume așezării de la Poiana. Această identificare a Cetățuii de la Poiana cu Piroboridava lui Ptolemeu este susținută de Radu Vulpe din 1931.

Radu Vulpe arată în acest studiu că această identificare a Poienei cu Piroboridava lui Ptolemeu este făcută de Vasile Pârvan și anume în harta localităților și neamurilor dace, anexată la sfârșitul „Geticii”. În această hartă, pe locul actualei Poiana, V. Pârvan pune să se scrie numele de Piroboridava, numele unuia dintre centrele citate de Ptolemeu pe Siret. Dar în text V. Pârvan nu face nici o mențiune despre aceasta. După constatările arheologice obținute la Poiana, R. Vulpe remarca faptul că „stațiunea de la Poiana este singura căreia i se pot atribui datele lui Ptolemeu și ale papirusului Hunt”.

În Geografia lui Ptolemeu, se găsește la capitolul Moesiei inferioare pasajul următor(IV, 10, 8): „și în această parte (adică la nord de Dunăre) mai în interior, sunt următoarele localități lângă râul Hierasus: Zargidava, Tamasidava, Piroboridava „ .

Între aceste davae, Piroboridava, este notată la 54 longitudine și 47 latitudine, ocupând poziția cea mai de sud. Ea se găsește lângă râul Hierasus care nu este altul decât Tiarontos al lui Herodot(IV,48), Gerasus al lui Ammianus Marcellinus(XXXXI, 3, 7), Seretos al lui Constantin Porphyrogenetul sau Siretul actual.

Ptolemeu precizează că Hierasus forma granița dintre Dacia și teritoriul transdanubian al Moesiei inferioare.

După Radu Vulpe există și o concordanță deplină între data știrilor lui Ptolemeu care se referă la primele secole d.Ch. și durata așezării de la Poiana, stabilită de același Radu Vulpe, între 1600 î. H. și secolul III d.Ch.

În sprijinul tezei sale, Radu Vulpe aduce un papirus latin descoperit în Egipt și publicat în 1928 de A. S. Hunt. Acest papirus cuprinde o situație la zi a Coh I Hispanorum veterana equitata, ce-și avea garnizoana în Moesia inferior, într-o localitate rămasă încă necunoscută. În acest document se menționează că un detașament din această unitate se afla în” Piroboridavae în praesidio „.

Acest document ne informează că la începutul secolului II d.Ch., Piroboridava avea o garnizoană romană ținută de un detașament auxiliar, aparținând armatei din Moesia inferior, căreia îi revenea sarcina de a supraveghea toată regiunea de șes din răsăritul Daciei. După profesorul Radu Vulpe, acest fapt concordă perfect cu rezultatele obținute în săpăturile de la Poiana, întrucât ultimele starturi din această stațiune conțin o mare cantitate de vestigii de cel mai pur caracter roman, databile până după secolul II d.Ch. și care s-ar datora prezenței romanilor înșiși care au construi aici și o întăritură de pământ. Se găsesc, de asemenea, chiar diferite obiecte romane cu caracter militar, ca resturi de lame de săbii de fier, pinteni, vârfuri de săgeți și de lănci, mânere de săbii.

Aceste materiale arheologice probează existența neîndoielnică a unei garnizoane romane în această stațiune, care constituia o puternică fortăreață în flancul occidental al valului Siret-Marea Neagră, al cărui rol nu putea fi decât acela de a apăra Moesia inferioară și relațiile ei cu Dacia.Radu Vulpe este împotriva altor localizări ale Piroboridavei în afara stațiunii de la Poiana. Situarea Piroboridavei pe Prut, spre care înclină principalul editor al lui Ptolemeu: Charles Muller, având drept bază un argument toponomatic este socotit de autorul săpăturilor de la Poiana drept caducă.

De asemenea localizare Piroboridavei în Basarabia făcută de Gr. Tocilescu, este socotită greșită, pentru că el s-a folosit de harta manuscrisului lui Ptolemeu de la Vatopedi, hartă în care localitățile sunt transcrise cu foarte puțină grijă pentru precizie, deci trebuie preferat textul lui Ptolemeu care menționează clar Piroboridava lângă râul Hierasus.

Localizarea făcută de G. Cantacuzino, spune același Radu Vulpe, după care Piroboridava s-ar afla undeva între Poiana și castrul de la Gherghina, fapt mai aproape de realitate, căci situează această localitate în regiunea cursului inferior al Siretului, dar prezintă inconvenientul că între cele două puncte indicate nu există nici o altă stațiune veche care să poată fi identificată cu ea.

Piroboridava va trebui să corespundă neapărat sau Gherghinei sau Poienii. Castrul de la Gherghina, situat la Gura Siretului, se exclude din capul locului, fiind prea aproape de Dunăre, abia la 4-5 km, pe când în textul lui Ptolemeu, Piroboridava este destul de departe de acest fluviu. Urmează daci că Poiana e singurul loc cu care se poate identifica această localitate antică.

Presupunerea că Piroboridava ar fi așezată în alt loc de pe Siret, mai la nord de Poiana ar cădea, pentru că la 10 km. de Poiana începe valul roman dintre Siret și Marea Neagră, cel mai nordic limes al Moesiei inferioare, iar Piroboridava care avea o garnizoană romană trebuia să fie la adăpostul acestui limes, iar trupele romane nu puteau să stea în garnizoană decât într-un teritoriu de dominație efectivă, înapoia sistemului de apărare reprezentat prin val și prin diverse localități întărite, printre care Poiana era cea mai nordică.

Dealtfel, chiar știrile lui Ptolemeu se opun unei localizări prea septentrionale a Piroboridavei. După Ptolemeu această localitate se găsea destul de jos pe cursul Siretului într-un loc în care cu greu ar putea fi pus mai la nord de gura Trotușului, lângă care se afla Poiana. Pe de altă parte, Ptolemeu care pomenește un număr destul de mare de localități din Moldova, nu putea să uite această veche stațiune, situată la un punct așa de important al drumului Siretului și Trotușului, între Dacia și Dunăre.

Aici era unul dintre cele mai importante centre indigene, păzit de o garnizoană romană și care ocupa un punct esențial în sistemul de fortificație roman la nordul Dunării.

Examinând constatările arheologice, informațiile furnizate de izvoarele antice și diversele ipoteze, emise sau posibile de omis asupra identificării Piroboridavei, autorul săpăturilor de la Poiana, ajunge la concluzia că numele localității Piroboridava nu poate fi atribuit decât stațiunii de la Poiana.

După părerea lui B. Mitrea, într-un studiu dedicat monedelor romane de la Poiana, părere care corespunde cu cea a profesorului N. Gostar, în problema identificării Poienei cu cetatea antică a lui Ptolemeu lucrurile nu sunt așa de clare, precum par a fi în prezentarea de mai sus.

B. Mitrea, se conduce în combaterea tezei lui Radu Vulpe, după papirusul lui Hunt, care este analizat în profunzime. Astfel, papirusul lui Hunt, în care este menționată Piroboridava și detașamentul roman, este datat din ultima parte a domniei lui Traian, adică exact în etapa în care pe Cetățuia de la Poiana nu se găsește nici un nivel de locuire. Pentru a se putea susține ca posibilă identificarea Piroboridavei din papirusul lui Hunt cu Cetățuia de la Poiana, trebuie să se documenteze arheologic existența unui nivel de depuneri arheologice de la începutul secolului II d.Ch., precum și existența resturilor corespunzătoare din construcțiile în care a fost adăpostit detașamentul.

Pe baza materialului numismatic descoperit până în prezent în săpăturile de la Poiana și a interpretării date acestui material, B. Mitrea susține că Piroboridava menționată în papirusul lui nu trebuie să fie localizată pe Cetățuia de la Poiana.

O inscripție de la prima jumătate a sec III d.Ch. dovedește însă existența localității Piroboridava într-o vreme mai târzie. Totodată, după indicațiile coordonatelor lui Ptolemeu, ca și după cea mai veche hartă care însoțește textul, Piroboridava poate fi localizată pe Siret în apropiere de Dunăre, deci nu departe de fluviu.

O problemă constituie și numele de Piroboridava, care în diverse manuscrise ale Geografiei lui Ptolemeu, în afară de forma mai frecventă de Piroboridava, mai este întâlnit și sub alte forme deosebite ca: Pyroboridaua sau Piroboridyna.

Acest nume este de un aspect indubitabil getic, probat de la prima vedere prin sufixul dava, însemnând în limba dacă: polis, cetate, așezare.

Acest sufix se întâlnește în peste 40 de nume de localități antice răspândite pretutindeni în zonele în regiunile balcano- dunărene și mai ales între hotarele Daciei, unde se găsesc peste 20.

El caracterizează exclusiv toponimia getică, pe când în toponimia Traciei meridionale e înlocuit cu para-, sinonim care la rândul său se găsește în Dacia.

Prima parte a numelui Piroboridava și anume Pirobori- a constituit obiectul diferitelor interpretări. Acest element se regăsește într-o inscripție descoperită în 1674 la Colonia Agrippina (Koln) din Germania inferioară.

HERICLINTI

SACRVM

PETITOR PIRO

BORI MIL

COH H VAR

SING COS

V.S.L.M.

Dedicantul este Petitor Pirobori mil (es)coh (ortis) II Va(cianorum), adică” Petitor, fiul lui Piroborus, soldat în cohorta II avarcianilor” Termenul Pirobori a suscitat și suscită multe discuții.

Astfel, W. Tomasheck a interpretat termenul Pirobori ca un nume de popor celtic, ceea ce l-a îndemnat să considere Piroboridava din Moldova ca o așezare celtică aflată în teritoriul dacic.

Numele ei ar însemna prin urmare: „cetatea Piroborilor”. Pentru V.Pârvan, care constată în Moldova de Jos mai multă populație de origine celtică, precum cotensii și britogalii, această opinie a lui V. Tomasheck „ ar fi foarte plauzibilă, dar este încă absolut nesigură, inscripția respectivă neputând servi la nimic”.

Dacă caută să se considere Pirobori ca un nume de popor la nominativ, așa cum credea V. Tomasheck nu se mai poate da nici un sens inscripției și nici nu se poate explica absența numelui celui care a pus-o.

Este mult mai plauzibilă explicația dată de G. G. Mateescucare consideră termenul de Pirobori ca genitiv al unui nume de persoană, în speță Piroborus.

În ceea ce privește numele de Pirobori nu are nimic celtic. A. Holder, în Alt-celtischer, o colecție de glose și de elemente toponimice și onomatice , spune că nu numai din Galia, ci și din toate regiunile unde au trecut celții, adică aproape din toată Europa occidentală și centrală nu se găsește nici cea mai mică urmă de nume asemănător.

De asemenea, numele menționate în acest lexic nu servește deloc la explicarea cuvintelor pir- și bor- din Pirobori. Dimpotrivă, aceste elemente își găsesc o explicație satisfăcătoare în limba geto-tracă, în care sunt foarte comune.

Astfel pir- se întâlnește în nume tracice de persoane ca: Pirus,

Pyrrus, Pyrrhus, Pyrula, rădăcina pir- și pur- însemnând după G. G. Mateescu „feure”, „foc”, pe când bor- este după Mateescu identic cu elementul porris, porus, pouris, pyriapolis- foarte frecvent în onomatica geto-tracă.

Atât numele Petitor cât și numele Piroborus nu au fost înregistrate de cei care s-au ocupat de antoponimia celtică sau veche germanică. Soldatul însă servea într-o cohortă a varcianilor, care erau de origine celtică, ceea ce nu înseamnă că în cadrele cohortei nu au intrat și soldați de altă origine.

Profesorul Radu Vulpe merge mai departe și admite că patrimoniul Piroborus aparține onomaticei dacice, corectează antroponimul Petito în Petopor și pe care îl leagă de etnicul Petoporiani , atestat în Tabula Peutingeriana, segm VIII, populație undeva în regiunile de nord este undeva din afara provinciei Dacia.

Inscripția de la Koln, văzută si copiată la 14iunie 1674, s-a pierdut, astfel încât nu se mai poate face o verificare a textului epigrafic, pentru a se stabili dacă a fost Petitor sau Petopor.

R. Alfoldi în L’ antequite classique, XII, 1948,p.15, după toponimul tracic Piroboridava, consideră ca Piroborus, tatăl lui Petitor, din cohorta II Varcianum, este un antroponim tracic a fi chiar dacic.

Admitea că partea I din toponimul ptolemeic este un antroponim traco-getic se obține o prețioasă indicație pentru modul de formare a toponimelor ce cuprind termenul de „dava”; deci Piroboridava ar însemna „dava lui Piroborus”,acesta(piroborus) nefiind decât un get.

Nu s-ar putea afirma precis dacă acest nume datează încă de la prima fundare a stațiunii care după constatările arheologice se urcă până la începutul secolului XVI î.Ch. ,sau dacă se referă la una din așezările ulterioare

Prin cele expuse până acum am întocmit un tablou sumar al culturii locuitorilor acestei stațiuni, începând cu epoca bronzului până la ultimul nivel din epoca romană imperială. Această cultură a prezentat o continuă evoluție, într-un continuu progres, ca un salt în cursul epocii LaTéne, datorat creșterii populației, precum și intensificării raporturilor cu lumea sclavagistă din sud. Evoluția continuă a acestei așezări este un fapt evident, ea manifestându-se și în restul țării noastre. Cei care sunt purtătorii acestei culturi vor fi cunoscuți începând din secolul VI î.Ch. cu numele de geți(daci).

Dar pentru a extinde acest nume acordat populației acestor ținuturi chiar până în epoca bronzului așa cum face V. Pârvan. Deși întreg spațiul din jurul Poienei a fost locuit de oameni acelor timpuri, dintre toate aceste așezări Poiana va fi singura care va fi locuită și în epocile ulterioare.

Situată în apropierea gurii Trotușului, apărată de râpele abrupte de peste 2oom înălțime și din jur, posedând mijloacele de trai pe care le pot oferi pădurile, ogoarele roditoare, climatul prielnic și apele Siretului, Cetățuia de la Poiana avea toate însușirile esențiale ale unui loc de așezare .

În cursul epocii hallstattiene au venit în aceste locuri negustorii greci din Pontul Euxin, care va avea drept urmare creșterea poziției comerciale a acestui loc, așezat la ramificația drumurilor naturale de la gurile Dunării spre Ardeal și ale acestor locuri cu lumea sudică în domeniu comercial se intensifică în secolul V î. Ch.

În centrul acestor preocupări se situau cetățile pontice și în special Histria.

Acest schimb de produse a avut drept rezultat încă din secolul IV î.Ch., o intensificare a vieții economice din aceste locuri, adăugându-se la vechile ocupații, altele noi: meșteșugurile și comerțul care vor face din Cetățuia de la Poiana un loc de întâlnire între triburi situate la distanțe mari, un fel de târg internațional, un emporiu al comerțului grec la mijlocul lumii barbare. Grecii aduceau produsele rafinate ale industriei lor sclavagiste și ale climatului lor mediteranean și primeau în schimb produsele locale, în primul rând grânele și pieile de animale, precum și sclavi.

Vinul și untdelemnul, importate din sud, atât de apreciate de autohtoni încât numai prin intensitatea comerțului putem explica imensa cantitate de amfore grecești, ale căror resturi se constată la Poiana.

Începând cu secolul I î.Ch., când romanii și-au extins stăpânirea până la gurile Dunării, ei vor sprijini activitatea comercială geto-elenă, adăugând la penetrația greacă în Moldova de Jos influența lor politică, iar după Traian cea militară.

Cetățuia de la Poiana a continuat să se dezvolte și în vremea romană, precum arată conținutul bogat al nivelurilor sale recente și mai ales marele număr de monede republicane și imperiale.

Comerțul cu lumea greco-romană a fost mult favorizat de faptul că în acele vremuri Siretul era navigabil, fapt dovedit de resturi de pești mari de Dunăre și undițele de dimensiuni respectabile, care s-au găsit în timpul săpăturilor.

Observarea ceramicii și a altor meșteșuguri ca metalurgia, confecționarea uneltelor, a armelor, a obiectelor de podoabă, impune ideea existenței unor ateliere speciale cu lucrători rafinați, ateliere în care desigur stăpânii erau oameni liberi, dar lucrătorii pe care îi utilizau nu puteau să fie în acest stadiu de evoluție socială, decât sclavii, însă faptele arheologice care scot în evidență în ultimele niveluri de la Poiana o simultaneitate a elementelor de progres tehnic cu persistența formelor de viață tradițională, ne dovedesc că sclavagismul nu a ajuns la Poiana la o dezvoltare comparabilă cu cea a sclavagismului din lumea greco-romană, viața terminându-se pe Cetățuie înainte de a atinge acel stadiu.

Pe scurt, o trecere în revistă a vieții de pe cetățuia de la Poiana, în cursul tuturor fazelor întâlnite cu ocazia săpăturilor, s-ar prezenta cam în felul următor:

În regiunea satului Poiana de astăzi, pe la începutul secolului VI î.Ch. și-a stabilit principala reședință aici ocupând un promontoriu bine apărat de malul stâng al Siretului la câțiva kilometri distanța de gura Trotușului, poziție excelentă din punct de vedere economic și strategic.

La sfârșitul epocii bronzului, această primă așezare de la Poiana, a suferit o întrerupere produsă de o invazie datorată după Radu Vulpeinvaziilor cimeriene determinate de mișcarea scitică pornită din răsărit din jurul anului 1000 î.Ch.

După terminarea acestor invazii, așezarea va fi refăcută de populația tracă care se va întoarce în vechile locuri. Dar la puțin timp, așezarea va avea aceiași soartă. În această perioadă așezarea va prezenta un remarcabil hiatus, care a durat de la începutul perioadei Hallstatt până în veacurile VI-V i. d.Ch. Acest hiatus, nu se datorează hazardului săpăturilor, ci coincide cu epoca invaziilor scitice, care au venit câteva secole după cele ale cimerienilor și au lăsat urme destul de durabile în Dacia între care chiar numele de Getae și Daci, sub care a fost desemnată în epocile viitoare populația locală de origine tracă.

Începând din secolul al VI-lea i. d.Ch., stațiunea va fi locuită din nou. Este perioada reînviorării elementului băștinaș din regiunea carpato- dunăreană.

În secolul III, năvălirile celtice vor curma această dezvoltare a puterii getice. Popoarele celtice, britogalii din Basarabia și cotensii din Moldova de Sud, s-au stabilit în această vreme în vecinătatea Piroboridavei .Acest spațiu durează până în secolul II î.Ch. După aceea, așezarea de la Poiana atinge proporțiile nemaintâlnite până atunci. În această fază locuințele, foarte numeroase și îngrămădite se întind până la limita extremă a așezării.

Resturile acestor locuințe, distruse de un incendiu general, consecință a unei cuceriri străine ne arată o epocă de mare prosperitate. Este vorba de renașterea forței getice din jurul anului 100 î.Ch. în timpul lui Burebista.

Această fază prosperă se termină în perioada LaTene III, adică în cursul secolului I î.Ch. având loc și un incendiu, așezarea denotă aceiași prosperitate, cu sigura deosebire că populația așezării nu mai pare să-și fi păstrat independența. Din această perioadă există o întăritură romană care apără stațiunea dinspre est la temelia căreia s-au găsit un mic tezaur de monede republicane și auguste.

Este tocmai epoca expediției transdanubiene a guvernului Moesiei din 59-54 î.Ch., Plautinus Silvanus Aelianus, care în epitaful său găsit la Tivoli este lăudat pentru că a lărgit hotarele provinciei sale supunând mai multe populații barbare la nord de Dunăre și pentru că a constrâns mai mulți regișori băștinași cu teritoriile lor, ce se întindeau până la fluviu.

S-a admis că valul dintre Siret și Marea Neagră la adăpostul căruia se găsește stațiunea de la Poiana, a fost construit încă din această vreme, tocmai pentru a apăra teritoriile puse sub autoritatea romană prin opera lui Plautinus Aelianus. R. Vulpe emite părerea că Poiana a devenit posesiune romană în aceiași epocă cu cetatea pontică Tyras ( Cetatea Albă), adică în jurul anului 56-57 d.Ch. , fapt dovedit de garnizoana militară așezată în acest centru ,care își continuă viața anterioară, șeful său getic fiind probabil unul din regișorii clientelari menționați de epitaful de la Tivoli.

Această primă fază geto-romană se termină printr-un incendiu, opera dacilor lui Decebal și a aliaților lor sarmații și bastarnii săvârșită probabil pe vremea lui Domițian, când geții încearcă să-și recapete aceste regiuni, care făcuseră parte din imperiul lui Burebista.

În ultima fază așezarea de la Poiana reînvie în vremea împăratului Traian redevenind posesiune romană. În această fază, continuă însă să se prezinte forme de viață anterioară caracterizate prin populație getică și garnizoană romană. Stratul corespunzător acestei perioade conține o mare bogăție de obiecte romane, fiind epoca de prosperitate, urmând cuceririi Daciei și transformării ei în provincie romană.

Totuși, resturile ultimei așezări de la Poiana cu toată bogăția și caracterul lor roman specific nu atestă aceleași efecte strălucitoare ale penetrației romane ca la Gherghina unde totul este construit din piatră și cărămidă sau ca la Șendreni, așezări contemporane Poienei din această fază.

Acest fapt contrastând cu rolul economic și strategic al Poienei, se poate explica poziția prea expusă surprizelor barbare ale Cetățuiei, ea neputând fi din această cauză mai mult decât o fortăreață de primă linie ocupată de forțe ușoare. În ceea ce privește data când așezarea de la Poiana a fost evacuată, resturile arheologice nu o pot stabili cu precizie, cert este că odată cu retragerea garnizoanei romane de aici, Cetățuia a fost părăsită pentru totdeauna nemaifiind locuită apoi de alți locuitori.

Este probabil că acest sfârșit să fi avut loc în secolul III d.Ch., când imperiul a fost constrâns să părăsească Dacia, a fost nevoit să renunțe și la posesiunile sale din Moldova și Basarabia.

Această ultimă evacuare este pusă în legătură cu un fenomen de istorie generală : începutul migrațiilor cu insistentele atacuri carpo-gotice îndreptate spre Dunăre.

Bineînțeles că geții după Cetățuia au părăsit aceste locuri fiind constrânși și de evenimente, ei nutrind speranța unei reveniri, cu primul prilej favorabil. Dar acest prilej nu s-a mai ivit. Dimpotrivă frământările produse de migrații au devenit și mai intense, prelungindu-se secole de-a rândul, iar Cetățuia de la Poiana a rămas pentru totdeauna părăsită.

CAPITOLUL II

Mărturii arheologice

1.Fortificația geto-dacică – caracterizare generală.

Sistem defensiv

Varietatea arhitecturii miliare a atras mereu atenția cercetătorilor ce s-au ocupat de fortificațiile geto-dacilor. Ingenioziatea lucrărilor de întărire, tehnica folosită au dovedit din plin priceperea celor ce înălțau aceste cetăți. Deși tradiția așezărilor întărite poate fi urmărită fi până în neolitic, iar în epoca bronzului se cunosc fortificații foarte eficiente, tehnicile de construcție utilizate de geto-daci își au obârșia în prima epocă a fierului la care s-au adăugat influențe din zonele învecinate și, mai târziu, din lumea elenistică și romană. Aceste influențe au fost asimilate de meșterii indigeni și adaptate la situațiile de teren din zonele unde erau aplicate. Trebuie precizat că ceea ce conta în construcția unei fortificații era în primul rând eficiența ei; rolul de „lucrare de prestigiu, urmărind să impună și prin aceasta să accentueze puterea unei grupări politice, era secundar. De aceea, centre importante din punct de vedere politic și economic au fost prevăzute, în unele cazuri, cu o întăritură relativ slabă deoarece forma de teren pe care se afla așezare respectivă era în sine greu accesibilă, iar forța combatantă a comunității suficient de mare pentru a respinge pe un agresor înaintea unui eventual asediu. Pe de altă parte, materialul și tehnica de construcție aleasă sunt în funcție de materia primă avută la dispoziție și nu implică o judecată de valoare puterii ori prestigiului tribului respectiv. În condițiile vremii era de neconceput o cetate cu ziduri din blocuri de piatră nefasonată în centrul Câmpiei Române, în timp ce la munte sau în zonele cu o astfel de realizare nu ridica probleme deosebite.

Cetățilehallstattiene erau de cele mai multe ori prevăzute, ca și în epocile anterioare, cu șanț și val de pământ adiacent. Cele mai multe sunt situate pe un promontoriu barat cu o astfel de fortificație; mai ales în zonele de șes se întâlnesc și așezări întărite circular(tipică în acest sens este cetatea de la Sântana – Arad, de la începutul hallstattului , care are un diametru de 1000 X 900m iar valul se înalță și astăzi în medie până la 4-5m, pe alocuri atingând 8m). De regulă aceste valuri de pământ erau prevăzute cu o palisadă de lemn care se înălța mult deasupra valului. Preocupările constructorilor acestui tip de fortificații, care s-a menținut sub diverse forme și în epoca de maximă dezvoltare a civilizație geto-dacice, erau îndreptate în două direcții: evitarea sau atenuarea factorilor de eroziune naturală a solului și împiedicarea incendierii suprastructurii lemnoase în timpul asediului. Acestor probleme li s-a dat soluții diferite. În zonele unde piatra era ușor accesibilă s-au realizat valuri cu miez de piatră nefasonată sau sprijinite pe un zid sec de piatră (Șeica mică, jud. Sibiu, Șona, jud. Alba). Frecvent, valurile de pământ prezintă un miez de arsură intensă, de culoarea roșu-aprins, uneori vitrificat. Acest fenomen a fost interpretat în mod diferit: fie ca vestigiu al unei fortificații primare din lut și lemn care a fost incendiată și apoi „refăcută”, „îmbrăcarea” ei cu un val de pământ fiind deci ulterioară, fie o ardere intenționată cu scopul creării unui nucleu solid, urmând să confere consistență întăriturii de pământ ce o acoperea. Deși cele două situații nu se exclud neapărat totuși socotim că a doua, cea a incendiului intenționat, este pe de parte cea mai des întâlnită. Realizarea nucleului de arsură se obținea prin arderea deschisă a unui eșafodaj de bârne și lut, dar, în unele cazuri (Popești, jud. Giurgiu, Bucovăț, jud. Dolj, etc), se proceda și la construcția unui schelet de pari și bârne transversale pe care erau înșirate ”turte” de lut de formă rotundă ori rectangulară, de dimensiunile unei cărămizi, perforate la mijloc, procedeu care conferea un plus de soliditate miezului valului de pământ. Cetățile cu val de pământ cu miezul ars se întâlnesc pe tot cuprinsul țării, tehnica fiind cunoscută încă din Hallstattul timpuriu, dar utilizată în mod obișnuit în secolele IV-III î.Ch. Astfel de fortificații sunt proprii epocii timpurii a fierului pe tot cuprinsul Europei, până în insulele britanice.Un caz particular derivat din această tehnică de construcție a valului, a fost constatat în cetatea dacică de la ”Padeșu”, de la Polovragi, jud. Gorj. Aici valul era construit din pietre da calcar fasonate iar la baza lui s-a procedat la calcinarea pe loc a pietrei de calcar și udarea ei pentru a se transforma în var, obținându-se astfel o platformă solidă, orizontală, lată de 2m și groasă de 30-50cm, peste care se înălța zidul de pietre de calcar nefasonate, legate cu lut, totul fiind înglobat în valul de piatră și pământ.

Încă din sec. V î.Ch. se constată, în sud-vestul Daciei, influențe ale tehnicii de construcție grecești a fortificațiilor. La Coțofenii din Dos, jud. Dolj, unul din cele trei valuri ce barau pintenul de deal pe care se afla așezarea era construit dintr-un zid dublu de cărămizi așezate pe câte două rânduri, spațiul dintre cele două paramente fiind umplut cu pământ și bârne și din loc în loc, la intervale destul de regulate, cu un șir de cărămizi, alcătuind o legătură între cele două paramente. Zidul se înălța inițial până la trei metri și era prevăzut probabil cu curtine, contraforturi și o intrare „în clește” la poartă. Se estimează că la ridicarea sa au fost folosite cca 120000 de cărămizi.

Pentru a preveni eroziunea valurilor de pământ s-au imaginat diferite sisteme de consolidare a paramentelor exterioare. La Brad în județul Bacău (Zargidava), peretele exterior al valului și cel interior al șanțului fuseseră căptușite cu un eșafodaj de loazbe și bârne aplicate sau înfipte în malul de lut.În alte cazuri s-au observat placări cu lespezi de piatră. Cea mai puternică lucrare defensivă din cele cercetate până în prezent, realizată de geto-daci înainte de Burebista, a fost identificată la Cotnari, jud. Iași, pe dealul ”Cătălina”. Pentru consolidarea imensei mase de pământ a valului ce închidea o suprafață de cca 4ha s-a recurs la un sistem complicat de construcție din piatră și o rețea cu bârne, prevăzută cu canale de scurgere a apei de ploaie, pavate cu lespezi. De menționat că această cetate era legată printr-un șanț cu val simplu de o a doua incintă, pe „Dealul lui Vodă”, de cca 600 de ha, destinată a adăposti în caz de nevoie întreaga comunitate cu tot avutul ei. Fortificația de la Cotnari a fost ridicată spre sfârșitul secolului V și a dăinuit în tot cursul secolului al IV-lea î.Ch.Si în privința concepției se pot face observații interesante. Astfel valul cetății de la Voievodeni, jud. Mureș, ce barează singura latură accesibilă a dealului, urmează o linie ondulată, ce favoriza un câmp de tragere cu tiruri încrucișate, asemănătoare sistemelor defensive moderne. La aceeași cetate, construită în secolul IX-VIII î. Ch., intrarea era „în clește”, element ce mărea eficacitatea fortificației. La Bodoc, în județul Covasna, în partea cea mai expusă a înălțimii(1000m) pe care era situată cetatea, construită probabil în sec. VIII î.Ch., zidul sec de piatră ce alcătuia incinta de cca 1,8 ha, fusese triplat cu alte două linii de apărare asemănătoare. În general, exemplificările arată că geto-dacii au ales întotdeauna sistemul defensiv cel mai propriu formei de teren pe care trebuiau s-o întărească, fără a precupeți nici un efort, oricât de considerabil ar fi părut, în vederea asigurării unei apărări eficiente.

Tipurile de fortificații utilizate încă de la începutul mileniului I î.Ch. H. au continuat să fie construite, cu mici îmbunătățiri, până în vremea lui Burebista și chiar mai târziu. Astfel, la Arpașu de Sus, jud. Sibiu, așezarea din sec. I î. d. H .este apărată de un șanț cu val de pământ pe coama căruia a fost ridicat, concomitent ori într-o etapă ulterioară, un eșafodaj de pereți paraleli din bârne și loazbe de stejar, interspațiile-un fel de casete-fiind umplute cu pământ și piatră. Alte așezări din Transilvania din sec. II-I î.Ch.-I d.Ch. sunt pur și simplu întărite cu valuri din blocuri de piatră nefasonate (Cugir, Piatra Cravii, jud. Alba)

Se presupune că în Dacia, primele ziduri din blocuri de piatră tăiată și fasonată pe toate fețele, construite după tehnica elenistică (două paramente din blocuri ce se susțin prin greutatea lor, spațiul dintre paramente umplut cu pământ și piatră spartă, cele două ziduri fiind prealabil ancorate, cel interior de cel exterior, cu ajutorul unor bârne de stejar cu capete cioplite în formă de coadă de rândunică care se fixau în blocurile de piatră opuse), au început a fi edificate în vremea lui Burebista . Faptul, plauzibil din acest punct de vedere, nu a fost încă pe deplin demonstrat arheologic. Cert este că sistemul de cetăți menite să străjuiască accesul spre capitala regelui dac, la Sarmisegetuza Regia, exista deja la începutul sec. I î.Ch. La cetățile construite prin folosirea acestei tehnici zidul nu era din piatră pe toată înălțimea lui; partea superioară, respectiv cea situată la o cotă accesibilă mașinilor de asediu(turnuri mobile , berbeci), era construită dintr-o palisadă de lemn sau dintr-un zid de cărămidă. Ceea ce făcea de fapt aceste cetăți greu de cucerit era însă în primul rând poziția lor, toate sunt amplasate în zone muntoase, pe înălțimi greu accesibile. De aceea, o dată cu efortul depus pentru ridicarea zidurilor de piatră s-a desfășurat o muncă considerabilă pentru netezirea suprafețelor, prin terasări succesive, care necesitau la rândul lor, consolidări ale terenului. Exemple elocvente în acest sens sunt cetățile de la Căpâlna, Costești și Blidaru, făcând parte din sistemul defensiv al capitalei regatului dac.

Principalul element nou survenit în perioada domniilor lui Burebista și Decebal este apariția cetăților propriu-zise, respectiv a stațiunilor având exclusiv sau în principal funcția de fort. Deși, în cazul unor așezări din sec. II- î.Ch.(Polovragi, Cetățeni, etc.)se cunosc acropole fortificate, situate alături dar separate de așezarea civilă, neîntărită în cazurile citate aceste cetăți aveau, pe lângă rostul lor militar, și pe acela de sediu rezidențial, politic, religios. Apariția stațiunilor tip fortăreață se explică numai prin încadrarea lor într-un sistem defensiv de mare amploare. Acesta a fost realizat de daci în vederea apărării capitalei printr-o rețea de forturi ce controlau principalele drumuri de acces spre Dealul Grădiștii. Acest sistem este rezultatul unei concepții strategice, element care conferă mai mult decât orice caracterul de originalitate vestigiilor dacice din Munții Orăștiei.

În construcția cetăților dacice se remarcă diversitatea soluțiilor arhitectonice impuse de condițiile de teren. Traseul zidurilor urma în general curba de nivel. Din loc în loc, de regulă la colțuri, se construia câte un turn cu baza patrulateră, în general cu două sau trei laturi în afara zidului. Alături de aceste turnuri cu caracter exclusiv militar, ăn interiorul incintei erau și turnuri locuință pentru comandant, mai mari și mai înalte, ce serveau și ca observator.

Progresul înfăptuit de societatea geto-dacă în cursul mileniului I î.Ch. poate fi urmărit și în evoluția tipurilor de așezări. Cum se știe multe din denumirile localităților Daciei din perioada premergătoare cuceririi romane purtau sufixul dava, care ar fi echivalentul grecescului polis. S-a discutat asupra sensului care trebuie acordat acestui cuvânt. O rezolvare rezonabilă a acestei probleme este de a lua drept model acele davae din epoca preromană care au putut fi identificate arheologic în mod cert ori foarte probabil. Toate se prezintă sub forma unor așezări de dimensiuni mari, dovedesc urmele unei locuiri intense, incluzând un sector „rezidențial” cu un sanctuar, sunt întărite cu șanț și val de apărare, au un teritoriu în care s-au depistat mai multe așezări de tip rural. Aceste atribute arată că o dava semnifica un centru tribal, în cadrul căruia s-a dezvoltat o activitate meșteșugărească și comercială, în funcție desigur, și de poziția geografică mai mult sau mai puțin prielnică acestor îndeletniciri. Așa cum s-a demonstrat în câteva cazuri cercetările arheologice, unele așezări de tip dava s-au dezvoltat pe locul unor cetăți cu val de pământ hallstattiene. Acestea din urmă, identificate pe tot cuprinsul țării noastre, reprezintă un tip de monument întâlnit atât în Europa răsăriteană, cât și în cea centrală și vestică. Cetățile hallstattiene explorate în România s-au dovedit a fi relativ slab locuite în ciuda dimensiunilor uneori de-a dreptul impunătoare. Sunt considerate a fi fost în principal întărituri de refugiu în vremuri de restriște pentru comunitatea care-și ducea viața în zona respectivă și care, la nevoie, trebuia să încapă în incinta cetății cu întregul avut, inclusiv cirezile și turmele-de aici dimensiunile deosebite ale fortificației. Începând din sec. IV î.Ch. se constată o locuire intensă, permanentă. Majoritatea așezărilor ca-și merită denumirea „de tip dava” iau naștere însă în secolul II î.Ch., în multe din ele firul vieții putând fi urmărit până în anii războaielor daco-romane.

Cu privire la Poiana, cercetările efectuate în 1927 de Radu și Ecaterina Vulpeau furnizat și date cu privire la fortificațiile stațiunii, despre care regretatul V. Pârvan scria în 1913 următoarele:

„Fortificațiile naturale au ușurat foarte mult sarcina inginerului antic. Spre apus panta era inaccesibilă: 2oo m înălțime prăpăstioasă. De celelalte parți, o vale destul de largă separă cetatea de restul masivului înalt, care chiar o predomină atât la răsărit și miază-zi, cât mai ales la nord apărând-o astfel de vânturile aspre ale iernii. Această vale însă a fost prelucrată și tehnic în vederea unei mai bune apărări a așezării de aici. Anume, proeminența care alcătuia cetatea a fost întărită pe margine, spre nord, est și probabil sud, cu un val de pământ, înaintea căruia în vale a fost săpat un șanț adânc a cărui formă se deosebește clar chiar azi, după toate prăbușirile și împotmolirile din cursul vremii. Poarta de răsărit a Cetății, retrasă mult înăuntru era apărată ca la orice castru regulat cu un titulus, astăzi aproape distrus, dar totuși încă vizibil pe o lungime de cca. 35 de m.

Aceste constatări formulate în cursul unei vizite de câteva ore sunt strălucit confirmate de săpăturile care au urmat. Singurele modificări care trebuiesc făcute descrierii lui V. Pârvan, privesc extinderea valului pe părțile de nord și sud și existența titulusului. Săpăturile executate la extremitatea nordică și apoi la cea sudică au arătat că nu poate fi vorba de un val în aceste părți, cu atât mai mult cu cât panta naturală în aceste extremități era atât de inaccesibilă încât nu mai avea nevoie de o fortificație artificială.

În ce privește titulusul menționat de Vasile Pârvan, rezultatul sondajului efectuat de Radu și Ecaterina Vulpe, dovedește că nu e decât o înclinație mică a terenului, produsă de prăbușirea drumului rudimentar care-l înconjoară. Cât despre poarta (intrarea așezării) și modelajul artificial al râpei despre care vorbește Pârvan, cercetările care vor urma vor putea aduce informații precise. Valul stațiunii, astfel limitat, este constituit dint-un zid de apărare din pământ argilos, cu povârnișul abrupt spre exterior și cu o ușoară pantă spre interiorul așezării.

Data construcției valului este anterioară formării celui de-al cincilea strat (galben-închis), dar posterioară stratului al patrulea(cenușiu).Ea trebuie dusă la sfârșitul epocii LaTene, deci foarte aproape de epoca romană, la care se referea V. Pârvan.

Fortificația de la Poiana nu avea palisade, negăsindu- se la Poiana nici o urmă în acest sens.

Aceasta probabil din cauza pantei destul de ridicate și a râpei destul de abrupte din partea estică a stațiunii, pe care o socoteau suficient apărată de simplu val. Explicația este confirmată că înaintea epocii LaTene , stațiunea Poiana era lipsită de toate fortificațiile artificiale. Dacă râpa din estul stațiunii fusese suficientă pentru apărarea acesteia, în cursul atâtor secole, este evident că adăugarea acestui volum în epoca LaTene trebuie să fie privit ca o perfecționare, astfel că în pofida abundenței lemnului furnizat de pădurea vecină, construcția unei palisade nu apărea necesară.

Trebuie luat în considerație și importantul obstacol natural care îl constituia în toate epocile pădurea, care astăzi este la câteva sute de metri la nord de Poiana, dar care trebuie să se fi întins altă dată mult mai la sud, spre Hulești și Nicorești. Pădurea ascundea astfel complet partea estică a stațiunii și nu mai făcea necesare fortificațiile artificiale complicate.

2. Aspecte ale culturii materiale la Poiana

2.1.Considerații stratigrafice

Nivelurile de locuire, stabilite pe baza observațiilor făcute pe toată întinderea explorată a stațiunii de la Poiana, sunt în număr de nouăîn ordine cronologică directă sunt următoarele:

Poiana I 1- Epoca bronzului, cultura Monteoru. Strat brun, între adâncimile medii de 2.8o-3.60 m, imediat peste argila galbenă naturală.

Poiana I 2-Prima epocă a fierului. Strat brun argilos de nuanță cenușie: secolele VII-VI î.Ch., între 2.6o-2.8om

Poiana I 3-Prima epocă a fierului (tranziție de la Hallstatt la

LaTene) Strat brun-cenușiu cu reflexe violacee: între

Secolele V-VI î. d H., între 2,30-2,60m

Poiana II 1-A doua epocă a fierului . Strat bogat în cenușă.

II 2 Secolele VI-III î.Ch., între 1,20-2,30m

Poiana III 1 – LaTene III. Strat galben. Secolul I î.Ch.

Poiana III 2-Sfârșitul epocii fierului. Strat galben cenușiu. Între

secolele I î.Ch. și I d.Ch.

Poiana IV 1-Epoca sclavagistă. Nivel cu aspect galben-cenușiu.

Secolul I d.Ch.

Poiana IV 2-Epoca sclavagistă(epoca imperială romană). Strat

negru vegetal. Secolul II d.Ch., 0,60m

În straturile Poiana I 1-3, epoca bronzului și prima epocă a fierului, populația era mai puțin densă decât în timpul celei de a doua epoci a fierului. Porțiunea de teren care era mai mult locuită a fost distrusă de-a lungul timpului și vestigiile acestei epoci nu se conservă decât în zona periferică, puțin locuită, singura care a fost posibilă de cercetat. Nivelul Poiana I 1 este caracterizat prin elemente ale culturii Monteoru din prima jumătate a epocii bronzului(începând aproximativ cu secolul VII î.Ch.)Resturile din acest strat, constau în gropi răzlețe, din fragmente ceramice risipite și din morminte de inhumație cu schelete închircite. Urme consistente de locuințe(vetre, chirpici, etc.), nu s-au găsit. Rămâne valabilă explicația dată încă din 1927, că în epoca bronzului centrul așezării de la Poiana se afla mai departe la vest, spre Siret, în partea care de atunci încoace s-a prăbușit complet sub acțiunea agenților de eroziune și că pe fâșia de teren ce s-a păstrat astăzi cu numele de Cetățuia, nu exista atunci decât o zonă exterioară, rezervată mai ales pentru morminte

Straturile nivelurilor vechi, din epoca Getică preromană, din Hallstatt și din epoca Bronzului, au fost cercetate în timpul campaniei din 1951.. Pentru această perioadă, elementul cel mai remarcabil este o secure de bronz de tipul așa-zis „Scutari”, cu gaură transversală, cu coaste orizontale puternicii în jurul găurii și cu prelungire prismatică la extremitatea tăișului.Acest tip, care în 1932, nu era cunoscut decât printr-un exemplar aflat la Muzeul din Berlin și despre care se spunea c-ar proveni din localitatea Scutari(Albania), apare astăzi ca specific al culturii Monteoru, fiind reprezentat de trei exemplare: unul la Lopătari, Buzău(Rev. Ist. Rom., VII, 1937, p.152-155),al doilea descoperit la Podeiu și ultimul, acesta de la Poiana.

Între această secure descoperită la Poiana și forma scobită într-un tipar de piatră, destinat turnării obiectelor de același fel, descoperită la Monteoru, există o perfectă asemănare. Ele au chiar aceleași detalii și dimensiuni.

În nivelul următor, Poiana I 2,care face parte din epoca hallsttatiană, nu se găsesc decât vase și fragmente ceramice presărate și resturi rare, izolate de locuințe. Determinarea acestui strat reprezintă marea noutate a campaniei arheologice din 1950 de la Poiana.

Acest strat este subțire și greu de distins și are o nuanță cenușie. Stratul poate fi cel mult presupus prin prezența fragmentelor hallstattiene, care de cele mai multe ori apar amestecate cu fragmente monteoriene din stratul mai vechi, ori cu fragmente LaTene din straturile de deasupra. În unele locuri nu mai există nici o urmă hallstattiană, săpătura trecând de la nivelurile LaTene II(Poiana II 1-2) direct la resturile din epoca bronzului.

Ceramica stratului hallstattian Poiana I 2 este de culoare ori brun cenușie, lustruită, bine îngrijită, caracterizată printr-o ornamentație care constă în proeminențe, caneluri orizontale pe gâtul vaselor, motive geometrice incise sau imprimate, umplute cu o substanță albă. Formele vaselor sunt specific hallstattiene: urne cu pântece larg sferoidal, cu gât strâmt, tipsii mari cu margini ușor aduse înăuntru, căni sferoidale cu două torți : cu proeminențe.

Nivelul Poiana I 3 este de aspect violaceu și aproape la fel de sărac ca și stratul anterior. Urmele de locuințe sunt rare, ceramica fiind mai puțin bogată decât în stratul Poiana I 2. În acest nivel s-au găsit pe lângă vase caracteristice și vase poroase cu proeminențe și brâie, o urnă mare cu luciu negru și cu „mustăți” în relief, care are elemente întâlnite în ceramica hallstatiană cât și în straturile epocii LaTene, fapt care face ca acest nivel care datează de la sfârșitul epocii hallstattiene, după secolul VI î.Ch., să fie considerat ca o fază de tranziție spre faza LaTene II sub nivelurile superioare.

Nivelurile Poiana II 1 și Poiana II 2, apar în stratigrafia stațiunii ca două nuanțe ale aceluiași strat, gros de peste un metru și posedând o mare cantitate de cenușă. Nivelul Poiana II 1 și Poiana II 2, au fost intens locuite, comparativ cu epoca straturilor Poiana I 1-3. Urmele de locuințe abundă, iar inventarul este foarte bogat.Din această perioadă, corespunzând epocii LaTene II, zona de locuire pe Cetățuie, depășește marginile cercului restrâns din epocile anterioare, cuprinzând și fâșia marginală păstrată astăzi.

Ceramica, asemănătoare ce cea descoperită la Crăsani și la Zimnicea, prezintă vase lucrate îngrijit, în tehnică primitivă cu pereți groși, negri, lustruiți în exterior, vase poroase decorate cu proeminențe și brâie în relief și vase lucrate la roată, unele cenușii autohtone, iar altele grecești. În acest strat, tehnica la roată este la început.

Aceste nivele conțin și obiecte de metal, sticlă, piatră, os. Luându-se în considerație tipurile de obiecte pe care le conțin aceste două nivele sunt datate între secolele IV-I î.Ch., vreme în care izvoarele arată pe geți și daci ca locuitori ai țării noastre. Din compararea materialului de la Poiana cu cel din alte stațiuni aflate pe teritoriul Daciei ca: Zimnicea, Piscul Crăsani, Grădiștea Muncelului, se ajunge la concluzia că din același neam, făceau parte și locuitorii acestei stațiuni de pe Siret.

Cele două nivele, Poiana II 1 și Poiana II 2,reflectă o istorie foarte frământată a acestor locuri, istorie care a avut ca urmare o distrugere violentă a așezărilor respective, ca urmare a unor războaie.

Indicii în acest sens sunt vârfurile de săgeți, din care multe prezintă urme de folosire(vârfuri turtite, rupte), marea cantitate de cenușă pe care o posedă aceste straturi și scheletele mai ales de copii, care se găsesc aruncate în dezordine în poziții anormale, fără o înmormântare rituală, printre resturile de locuințe din aceste straturi cenușii.

Cele mai multe schelete s-au găsit în nivelul II 1.

Nivelurile III-IV, raportându-se la civilizația geto-dacă, sunt cele mai bogate din toată stațiunea, grosimea lor, complexitatea și întinderea depășesc considerabil nivelurile Poiana I 1-3. Această abundență se explică prin marea prosperitate a așezării în secolele IV î.Ch. și I d.Ch.Aceasta ca o consecință a dezvoltării Daciei, în intervalul de timp când numele șefilor geto-daci Dromichete, Burebista și Decebal se impuneau istoriei, prin unirea tuturor triburilor sub ascultarea lor.

Nivelurile Poiana III 1 și Poiana III 2 se disting stratigrafic, primul având o culoare galbenă compactă, al doilea un aspect galben-cenușiu corespunzând unui amestec de lut galben și cenușă.

În aceste straturi se găsesc aceleași categorii de obiecte, ca urmare a faptului că aparțin aceluiași spațiu de timp. În această perioadă, la Poiana, viața se desfășoară intens repetând și amplificând formele din perioada precedentă.

Găsim aceiași ceramică poroasă lucrată cu mâna decorată cu proeminențe și brâie în relief, alături de ceramica cenușie lucrată la roată, imitând formele greco-romane de import.

Caracteristice sunt pentru nivelurile III 1-descoperirile monetare, fiind găsite piese izolate și chiar tezaure. În faza III 1-2, stațiunea de la Poiana este întărită cu un val de apărare la marginea sa estică.

În ultimele nivele, Poiana IV 1 și Poiana IV 2 se disting din punct de vedere stratigrafic, primul având o culoare galbenă-cenușie, cu reflexe portocalii, iar în al doilea este constituit numai din pământ negru vegetal.

În cea mai mare parte, inventarul celor două straturi este comun, având o perfectă continuitate a formelor de viață și a tipurilor de obiecte. Ceramica poroasă se menține până la ultima așezare de la Poiana cu toată abundența ceramicii cenușii autohtone și a ceramicii de import.

În nivelurile IV 1 și IV 2, monedele sunt mai rare decât în straturile III 2. a celui ceramic care, destul de rar în straturile inferioare, devine din ce în ce mai bogat pe măsură ce se înaintează spre nivelurile din epoca romană.

2.2.Locuințe

Problema locuințelor a constituit un obiectiv important al campaniilor de săpături de la Poiana. În toate epocile, tehnica acestor construcții rămâne la fel de rudimentară, casele fiind construite din lemn și crengi acoperite cu argilă.

Locuințele erau făcute din lemn mult, ca izbele rusești actuale, și lipite cu prea puțin lut. În caz de incendiu, lemnul era consumat complet până la transformarea sa în mase de cenușă, iar lutul ars se risipea în fragmente mici și răzlețe. In cazul când așezarea era părăsită fără a fi trecută prin foc, lemnul se consuma prin putrezire, iar lutul lipiturii se pulveriza, pierzând orice consistență și orice formă. Și într-un caz și în celălalt, formele locuințelor nu se mai puteau păstra, mai ales dacă ținem seama că, fiind vorba de multe niveluri de locuire, oamenii noilor așezări tulburau resturile foarte fragile ale așezărilor mai vechi, ni numai prin gropile pe care le practicau, dar și prin lucrările de nivelare.

Resturile de locuințe mai consistente care s-au putut conserva constau din vetre, cuptoare, suprafețe de prundiș, suprafețe izolate acoperite cu cioburi, suprafețe de bătătură de lut galben de forme neregulate, precum și din râșnițele și vasele întregi rămase în sit. Între aceste resturi izolate care ne pot indica locurile unde au fost locuințele, dar rareori ne dau o idee despre formele și dimensiunile lor, spațiile sunt pline de țărână informă cu o mare proporție de cenușă, în care se regăsesc risipite diverse obiecte mărunte. În suprafața I’, nivelul II 2(LaTene II), la adâncimea de 1,50-1,95m, resturile unei locuințe se pot înscrie intr-un contur rectangular, orientat de la nord la sud, având dimensiunile de cca 1o m pe 6 m. În alt loc, în suprafața K, la adâncimea de cca 2,70 m în nivelul II , s-a găsit o serie de urme de pari groși de 0,10-0,25m, înfipți vertical. Urmele sunt așezate în linie dreaptă, dar nefiind păstrate decât această linie și colțurile adiacente, putem deduce că e vorba de o locuință mare patrulateră, însă dimensiunile sale totale nu pot fi precizate.

Pe baza resturilor constatate putem deduce că așezările succesive de la Poiana, în toate fazele de locuire intensă a stațiunii(II-IV), se caracterizează printr-o aglomerare de locuințe de dimensiuni diverse, în majoritate modeste, foarte apropiate unele de altele, lăsând între ele spații reduse și neregulate. În general se observă o rânduire a acestor locuințe, în toate fazele, pe linii oarecum paralele orientate de la NV la SE, mai ales în partea centrală a zonei explorate(suprafețele I, I’, J și L).

Aceiași orientare se remarcă și în dispoziția gropilor, care în mod firesc o urma pe cea a locuințelor, fiind în legătură cu ele. Dintre aceste gropi multe se adâncesc până în pământul viu de la fundul stratigrafiei, unde planul lor poate fi stabilit cu precizie. Sunt foarte numeroase au o bază circulară, obișnuit cu diametrul de 1,20-1,50m, în profil prezintă de cele mai multe ori o formă de clopot, au fundul plat și conțin la fund resturi de vetre, peste care urmează umplutura constituită din țărâna straturilor în care au fost săpate.

Ca și studiul inventarului mobil, vestigiile locuințelor de pe Cetățuia de la Poiana ne arată o continuitate de forme de viață de-a lungul întregii evoluții a vieții umane care s-a trăit în această stațiune în lungul interval de timp reprezentat de cele trei faze cu șase niveluri de locuire. În toate aceste niveluri e vorba de același tip de așezare, de același tip de locuință, prezentând aceiași tehnică de construcție. Nu se poate extinde această concluzie și asupra așezărilor din cele trei niveluri ale fazei de început, din cauza rarității urmelor de locuințe, dar cel puțin aceste urme sunt suficiente pentru a ne arăta că și atunci locuințele erau făcute din lemn și lipite cu lut. În fazele II-IV (epoca romană) bârnele din lemn din care se construiau casele de la Poiana erau prinse cu piese din fier: scoabe, cuie, piroane, crampoane, obiecte care s-au găsit în mare cantitate în săpături. De asemeni s-au găsit multe cârlige și verigi cu cuie de prins pereții de lemn pentru a servi la agățat diverse lucruri de uz domestic. Ușile se închideau cu chei de fier, fie de forme simple pentru a manevra zăvoare de lemn mobile, fie de forme evoluate, de proveniență greco-romană, folosite la broaște de metal mai complicate. Avem de menționat și o balama de ușă compusă din două cuie prinse între ele prin capetele lor transformate în verigi.

Cu toată puternica influență greco-romană asupra locuitorilor de la Poiana, dovedită prin abundența obiectelor de import, nu se constată în această stațiune nimic clădit din zid. O cărămidă pătrată de tip roman, fără nici un semn și nici o literă, găsită lângă o vatră din săpătura , nu poate reprezenta decât un obiect izolat importat întâmplător, fără vreun rost arhitectonic. Locuitorii de le Poiana și-au păstrat până la sfârșitul stațiunii modul lor tradițional de construcție, rustic, favorizat de abundența lemnului în pădurile din apropiere și de dificultatea de a procura piatra și varul necesare clădirilor de zid. Cât despre greci și romani, pe care trebuie să-i presupunem locuind la Poiana ca elemente flotante: negustori, meseriași, și uneori în epoca imperială romană, ca soldați, caracterul provizoriu al prezenței lor în acest loc îi determina să se declare mulțumiți cu locuințele de lemn ale autohtonilor.

Vetrele erau făcute din lut, de cele mai multe ori amestecat cu prundiș. Dimensiunile și formele lor variază: sunt rotunde, eliptice sau patrulatere. Uneori lutul vetrelor e frământat cu paie, ca și chirpicii pereților de locuințe. În jurul lor, mai ales în straturile superioare, se întind suprafețe mai mari de prundiș fără urme de arsătură. În preajma vetrelor s-au găsit și pietre mai voluminoase, brute, de obicei lespezi nisipoase, servind ca suporturi pentru vase. Un rost asemănător trebuie să fi avut și cărămida menționată. Piesele de lut cu colțuri modelate în formă de capete de berbeci cunoscute în multe părți în epoca LaTene III, serveau la sprijinul frigărilor. O frigare de fier cu cinci dinți și cu peduncul lung de 0,50m a fost găsită în cartierul exterior, de la sud de Cetățuie , la râpa Iernaiei.

Suprafețele limitate pline cu cioburi și conținând adesea și vase întregi, precum și locurile cu vase mari și cu râșnițe găsite in sit, reprezintă ca ș vetrele, compartimente din gospodăria locuințelor, care, desigur, trebuie să fi fost împărțite în câteva odăi de diferite dimensiuni.

Nivelurile așezărilor de locuire intensă sunt caracterizate prin câte un strat subțire de pământ bătut, în care intră lut amestecat, în proporții variate, cu cenușă și alte resturi. Petele mari de lut galben, cu contur de cele mai multe ori neregulat, care se întind în jurul vetrelor, mai ales în nivelurile superioare, reprezintă deopotrivă podelele locuințelor și bătătura din afară, fără a se putea preciza unde era linia pereților. Mare parte din acest lut provine desigur din lipitura căzută de pe pereții de lemn de lemn ai locuințelor și pulverizată. Casele nu erau podite în chip special. Suprafețele acoperite cu prundiș se limitează la dimensiuni reduse, în preajma vetrelor. În cele mai multe cazuri, locuințele se ridicau direct de la nivelul solului așezării. Mai rar se pot constata bordeie. Și acelea puțin adâncite. În ce privește felul în care cum erau acoperite casele nu sunt indicii. Se presupune că în acest scop au fost întrebuințate paiele, stuful fiind inexistent în regiune. Nu s-a găsit nici un rest de olane sau țigle.

De asemeni nu sunt indicii nici asupra ferestrelor. Se poate bănui după exemplul locuințelor rustice mai noi, că erau mici și puține și că iarna erau acoperite sau astupate cu beșică de animal. Iluminatul artificial se făcea cu ajutorul opaițelor umplute cu grăsime și prevăzute cu feștile. Ca opaițe trebuie să considerăm vasele poroase conice, menționate mai sus, care apar în foarte mare număr, mai ales în nivelurile superioare ale stațiunii și care prezintă urme de fum și grăsime, mai cu seamă în interior. S-au mai descoperit opaițe de forme speciale, tot poroase de tehnică primitivă, constând fie din recipiente plate eliptice cu găuri ori gurguie pentru feștile, fie din cupe mici cu picior înalt, ca niște sfeșnice. De asemeni nu lipsesc nici acele lucernae, opaițele greco-romane de import. Câteva bucăți de rășină solidificată, descoperite în săpături, dovedesc că se utilizau pentru luminat și făcliile de brad.

2.3.Monede

Locuitorii așezării de la Poiana practicau comerțul pe scară mare, utilizând curent moneda ca mijloc de schimb. La Poiana, ca și în alte centre, dacii băteau monede ale căror tipuri imitau monedele străine. S-a descoperit un anumit număr de piese de argint dacice, care reproduc tetradrahmele macedonene; pe de altă parte s-a scos la iveală o matriță pentru imprimarea denarilor republicani romani, cât o pastilă de argint, care nu era încă marcată. Printre exemplare de proveniență străină, Poiana ne oferă adesea, în nivelurile II 1-2 , monede grecești de la Histria și Callatis și în nivelurile III 1-2 și IV 1, denari republicani romani și imperiali.

Făcându-se o comparație între materialul monetar roman din tezaurele de monede romane de pe teritoriul Moldovei, precum și descoperirile izolate în aceiași regiune, cu cel din așezarea de la Poiana, observăm aici spre deosebire de cealaltă regiune că monedele emise de împărații romani din secolul II d.Ch. sunt extrem de rare.

Întrucât această așezare a avut un rol deosebit de important în istoria triburilor geto-dace din Moldova de Jos, atât economic cât și militar, constituind un centru de schimb important între localnici și negustorii romani, extrema raritate a acestor monede nu pare lipsită de o anumită semnificație.

La Poiana, s-au descoperit atât tezaure de monede, precum și monede izolate care au fost strânse atât de cei care au condus lucrările cât și de unii amatori locali. În timpul săpăturilor efectuate de Radu Vulpe s-au descoperit cinci tezaure monetare: primul a fost descoperit în 1928, conținea 152 denari romani, din care 145 din timpul republicii și 7 din timpul lui Augustus. Cea mai recentă monedă din acest tezaur este datată între anii 14-12 î.Ch.

În săpăturile din 1949 s-a găsit un tezaur de 25 denari romani din timpul republicii și din timpul lui Augustus Cea mai recentă monedă este din anul II î.Ch.

În satul Diaconi, conducătorul săpăturilor își amintește că ”într-un tezaur de 95 de denari de argint descoperit întâmplător în toamna anului 194, în zona tumulilor de la nord de stațiune, figurează o piesă de la împăratul Titus”.

În timpul campaniei din 1950 s-a scos la iveală un tezaur „constituit din 194 de denari de argint republicani și din vremea împăratului Augustus”.

În același an s-a dat peste un tezaur de 66 de denari de argint republicani și imperiali, cei mai noi fiind de la Vespasian.

În 1950, R. Vulpe făcea o remarcă asupra descoperirilor monetare de la Poiana, arătând că nici o monedă din cele descoperite până atunci nu este mai nouă decât domnia lui Vespasian.

În timpul cercetărilor întreprinse de Radu Vulpe au fost găsite în cursul săpăturilor și monede izolate, monede care au fost strânse și depuse la Muzeul Național al Antichității.

Între anii 1927-1928 au fost scoase 16 monede diferite, cea mai recentă fiind din timpul lui Vespasian

Săpăturile întreprinse în anul 1950 au scos la iveală 47 monede romane, 36 din timpul republicii și 10 ale unor împărați romani din sec. I d.Ch., cea mai recentă fiind de la Vespasian

În campaniile dintre 1948-1951 s-au strâns 10 denari romani din timpul republicii și 4 din timpul imperiului : câte unul de la Augustus, Tiberiu, Claudiu I, M. Aureliu. Pe lângă descoperirile din timpul campaniilor întreprinse de Radu Vulpe, au fost făcute descoperiri monetare și de unii amatori locali.

Unul dintre aceștia, grefierul M. Dumitriu, nota în 1939 : „în mod sporadic, s-au găsit în acest castru monede de argint, uneori chiar mici tezaure de câte 27-82 bucăți la un loc, fie puse într-o pungă, fie într-o ceșcuță de lut, cum și câteva de aur și foarte puține de bronz, acestea din urmă prost conservate, afară de o piesă de la împăratul Tacitus”

Un alt amator local, profesorul C. Solomon, menționează monede din timpul republicii romane din care unele cu legende Brutus și Ahala.

Tot el adaugă :”În afară de alte monede imperiale romane de bronz și argint bine păstrate din vremea Antoninilor, s-a mai aflat aici o monedă de bronz având pe avers figura împăratului Tacitus cu legende : IMP.C.M. C.L.TACITUS AVG, iar pe revers legenda: NEC VITA SAVCI(A), în parte ștearsă și o figură care ține în mâna dreaptă o balanță și în cea stângă se pare un corn al abundenței.

V. Pârvan, în studiul său asupra așezării de la Poiana, notează că s-au găsit monede din vremea republicii (Caesar și Cassius) și din vremea imperiului, dar care nu s-au păstrat.

O altă informație o găsim la Constantin Moisil , care arată că în 1903 s-au găsit în această așezare „18 monede de argint grecești și romane și 6 de bronz”.

Au fost descoperite în total 88o monede, dar au fost studiate numai 647, restul n-au putut fi determinate pentru că s-au pierdut între timp.

Materialul monetar de la Poiana cuprinde din punct de vedere cronologic două etape : monede până în a două jumătate a sec I d.Ch., care formează marea majoritate și monede din cursul secolelor II-III d.Ch., într-un număr infim.

Ca monede romane din secolele II-III d.Ch. găsite în stațiunea de la Poiana, nu pot fi citate decât două exemplare. Este vorba de un denar „găsit mai de mult pe râpele de la Poiana”, datat în anii 161-162 și de o piesă de bronz de la Tacitus(275-276 d.Ch.) amintită de C. Solomon.

Pentru a găsi o explicație lipsei de monede din sec. Ii d.Ch., în așezarea de la Poiana, este necesară o studiere a tezaurelor și descoperirilor izolate de monede din sec. I d.Ch. Din simpla enumerare a monedelor din această categorie rezultă ca moneda romană începe să fie prezentă în așezarea întărită de la Poiana încă din secolul I î.Ch., continuând și în sec. I d.Ch.

Monedele din timpul lui Vespasian, atât de argint cât și de bronz, sunt cele mai recente ce apar și încheie atât unele tezaure cât și unele descoperiri izolate de la Poiana.

Reiese că materialul monetar jalonează o etapă ce se încheie cu domnia lui Vespăsian. Monede din timpul lui Vespăsian găsim în cinci din descoperirile monetare făcute la Poiana, în patru cazuri cea mai recentă monedă fiind din anul 71 d.Ch. și într-un singur caz din 69-70 d.Ch.

Faptul că monedele aflate în tezaure ți descoperiri izolate în cursul săpăturilor, se opresc în primii ani de domnie a lui Vespasian, însemnă că avem de înregistrat o întrerupere a locuirii geto-dace pe Cetățuie.

Autorul săpăturilor, profesorul Radu Vulpe, a sesizat că monedele sunt foarte rare începând cu domnia împăratului Vespasian și un alt fapt foarte important – că majoritatea obiectelor recente se opresc la sec. I d.Ch. S-ar trage astfel concluzia că autorul s-ar pronunța pentru datarea sfârșitului puternicei așezări de la Poiana în a doua jumătate a secolului I d.Ch. Dar, în același raport Radu Vulpe adaugă : „Totuși nu avem dreptul să scoatem de aici vreo concluzie în ceea ce privește data la care a fost părăsită stațiunea de la Poiana pentru ultima dată”…aducând în sprijin monedele de la Tacitus și M. Aureliu.

Rezervele formulate de autor exprimă în formă concisă dar pregnantă, două poziții mai importante : că viața a continuat pe înălțimea de pe malul Siretului și după Vespasian și că părăsirea nu s-a făcut în timpul lui Vespasian.

Examinându-se starea de conservare a acestor monede, de argint sau de bronz, din vremea lui Vespasian, se observă că aproape toate n-au mai avut timp să circule și deci să se tocească și explicația este simpă : din cauză ele au fost ascunse sau au ajuns în pământ la o dată foarte apropiată de cea indicată de ultimul an de emisiune (71 d. Ch.). Încetarea pătrunderii monedelor romane în Cetățuia de la poaina, după Vespasian, nu poate fi explicată prin cauze proprii sistemului monetar roman, moneda romană ne mai suferind nici o schimbare în acest timp. De aceea, trebuie găsită o altă cauză : „nu cumva au fost anumite impedimente regionale care au cauzat întreruperea în acest timp a legăturilor de schimb dintre localnicii geto-daci și imperiul Roman și care să se reflecte printr-o lipsă a monedei romane din ultimele două decade ale secolului I și primele decade ale celui următor în regiunea Moldovei?” se întreabă Bucur Mitrea. În cazul în care fenomenul ar putea avea loc în întreaga regiune, atunci trebuie căutată și o explicație generală privind grupul de triburi getice din Moldova, iar în caz negativ ea trebuie căutată și limitată local la Poiana.

Din examinarea descoperirilor monetare de pe teritoriul Moldovei reiese în mod limpede că moneda romană de argint de la sfârșitul secolului I d.Ch. și începutul secolului II d.Ch. invadează pur și simplu regiunea dintre Carpați și Prut. Monedele împăraților romani de după Vespasian, departe de a constitui o raritate în tezaurele monetare din Moldova, apar în mod obișnuit și într-unul sensibil crescând, în special începând cu Traian. Situația aceasta continuă până în vremea lui Antonius Pius și Marc Aureliu, după care monedele descresc din nou. De aici putem face următoarea deducție : „dacă în toată regiunea „barbară” din nord-estul imperiului roman situația este la fel, aceasta înseamnă că în dezvoltarea așezării de la poiana a intervenit ceva care a împiedicat ca fenomenul general constatat să se facă simțit și acolo.

În lumina acestor date, lipsa monedelor de la împărații care au urmat la tron lui Vespasian, dar mai ales a celor din secolul II d.Ch., începând cu Traian este hotărâtoare.

Pentru toată această epocă în cursul unor lungi campanii de săpături nu se putea cita decât un singur denar de la Marc Aureliu. Rezultă că puternica și înfloritoare stațiune și-a încheiat existența încă din timpul lui Vespasian.

Prezența monedei de bronz din timpul lui Tacitus (275-276 d.Ch.), când Imperiul se găsea în deplină criză monetară, alături de obiecte datate în „secolul III” indică o nouă etapă de locuire pe Cetățuia de pe malul Siretului.

2.4.Ceramica

Ceramica daco-getică în ansamblul ei, reprezintă o creație profund originală, născută și dezvoltată pe baza fondului local hallstattian, cu rădăcini adânci în epoca bronzului. Ea s-a format în faza veche, s-a consolidat în cea mijlocie și a ajuns la deplină maturitate și apogeu în cea de a treia mare perioadă. În acest puternic fond local s-au integrat și asimilat diferitele influențe străine, venite din multiple direcții. După cucerirea romană, ceramica autohtonă nu va dispare, așa cum nu au dispărut nici făuritorii ei. Ea va continua să se dezvolte sub puternicele influențe ale ceramicii roman, atât în provincie cât și în afara ei. Va îmbrăca de cele mai multe ori o haină romană și de aceea este destul de greu de recunoscut.

Ceramica daco-getică, din toate fazele sale de dezvoltare, se împarte în două mari categorii. Una dintre acestea cuprinde ceramica rudimentară, neglijent lucrată, cu mâna sau cu ajutorul roții olarului. Cea de a doua categorie înglobează ceramica fină, modelată deosebit de îngrijit și meșteșugit, fie cu mâna fie cu roata. Ceramica fină constituia marfă de lux și era executată, îndeosebi la comanda aristocrației. În cadrul acesteia întâlnim vase care sunt adevărate opere de artă.

În seria așezărilor menționate ca reprezentative pentru bogăția materialului ceramic, Poiana ocupă un loc de frunte, rămânând până în prezent una din cele mai importante stațiuni geto-dacice din acest punct de vedere. Nicăieri în lumea daco-getică nu se cunoaște o așa mare bogăție și varietate a ceramicii în toate fazele, ca la Poiana, scoasă la lumină pe calea săpăturilor metodice efectuate de Radu Vulpe și alți arheologi.

Progresul continuu al vieții umane de la Poiana, în decursul celor aproape două milenii de locuire a acestei stațiuni, se reflectă în crescândă a inventarului mobil și cu deosebire, unde abundența sa apare deosebit de impresionantă.

În ceramica descoperită în 1951, în faza Poiana I 1, sunt caracteristice vasele cu două torți supraînălțate și fragmentele cu ornamente geometrice în relief, din care câteva reprezintă simulacre de figuri umane.

Ceramica stratului hallstattian Poiana I 2 este de culoare neagră ori brună cenușie, lustruită, de factură îngrijită, caracterizată printr-o ornamentație care în afară de proeminențe, caneluri orizontale pe gâtul vasului, caneluri ori coaste în relief scurte și oblice pe buza vasului, constă din motive geometrice incise ori imprimate umplute cu o substanță albă. Motivele sunt sau serii de S oblici imprimați, dând impresia unei spirale continui, sau benzi de hașuri produse prin incizii și prin impresiuni cu fire de sfoară lăsând în negativ dungi spirale sau în zigzag, sau combinații de triunghiuri hașurate, sau benzi cu hașuri încrucișate. Formele vaselor, atât cât sau putut găsi întregi, sunt specific hallstatiene: urne cu pântece larg sferoidal, cu gât strâmt, tipsii mari cu marginile ușor aduse înăuntru, căni sferoidale cu două torți cu proeminențe, derivate din tipul vaselor caracteristice epocii Bronzului.

Fig.1Ceramică din epoca Hallstatt

Întru-un loc din suprafața K, s-a descoperit și un grup de patru vase întregi în sit, de aspect poros, ornate cu proeminențe și brâie în relief, care deși asemănătoare cu unele vase din epocile LaTene, se situează prin nivelul lor și prin unele nuanțe arhaice ale tipului lor, în stratul hallstatian.

Ceramica stratului Poiana I 3 e ceva mai bogată, dar prezintă un amestec cu cioburi caracteristice statului LaTene II de deasupra. Astfel pe lângă unele vase care par specifice nivelului I3, apar și oale poroase cu proeminențe și brâie, urna mare cu luciu negru și cu „mustăți” în relief, prezentând elemente care se întâlnesc atât în ceramica veche hallstatiana, cât și în olăria straturilor din epoca LaTene. Mai e de notat că în stratul violaceu nu se găsește nici un rest de olărie superioară făcută la roată și nici un element ceramic de import.

Fig.2-Ceramică din perioada de tranziție de la hallstatt la LaTene dovedind tranziția de la tehnica olăriei făcute cu mâna la tehnica lucrului la roată.

În nivelurile Poiana II 1 și Poiana II 2 ceramica este asemănătoare în general cu cea constată la Crăsani și la Zimnicea, prezintă o categorie de vase lucrate îngrijit, în tehnica primitivă, cu pereții groșii, negri, lustruiți în exterior, o categorie de vase poroase, simple, decorate cu proeminențe și brâie în relief, și o categorie de vase lucrate la roată, unele cenușii autohtone, altele grecești importate. În straturile LaTene II de la Poiana, tehnica la roată poate fi surprinsă în stadiul său inițial: apar împreună, în aceleași straturi, aceleași forme de vase, unele lucrate cu mâna, în vechea tehnică primitivă altele transpuse în noua tehnică superioară. E cazul în special cu vasele bitronconice, similare acelora de la Ciolănești, prevăzute cu proeminențe, cu cănile cu toartă legată la buză și cu pântece, cu cupele mari cu picior (fructiere), tipuri care sunt și cele mai frecvente și mai caracteristice din categoria ceramicii primitive cu luciu negru. E de remarcat un văsucior din această categorie, frumos lustruit și lucrat cu atâta îngrijire și precizie, încât nu se poate ști dacă aparține tehnicii cu mână sau tehnicii la roată. Printre cioburile de vase lucrate la roată interesant unul împodobit cu coaste orizontale în relief și cu zigzaguri dese imprimate după o tehnica ornamentală moștenită din epoca hallstattiană. Categoria vaselor de tehnică superioară cuprinde, în afară de tipurile autohtone citate, și imitații după tipurile grecești de import. Vasele importate constau, în marea lor majoritate, din amfore. Unele au și inscripții. Pe o mănușă de amforă e imprimată o inscripție thasiană. S-au găsit și fragmente de vase grecești mici, fine, cu firnis negru, din secolul IV î.Ch. precum și cioburi de cupe deliene din secolul II î.Ch.

Și în nivelurile Poiana III 1 și Poiana III 2 persistă ceramica poroasă, lucrată cu mâna, decorată cu proeminențe și brâie în relief, prezentând foarte frecvent, pe lângă formele de oale tradiționale, un tip de vas tronconic simplu, cu gura largă și fundul strâmt și cu una, două, sau trei torți groase deopotrivă de buză și de fund. De asemeni se continuă, luând o dezvoltare foarte mare, ceramica cenușie de tehnică superioară, lucrată la roată, în care sunt imitate numeroase tipuri de vase greco-romane. În schimb olăria de tehnică tradițională, lucrată cu mâna, cu luciu negru, a dispărut complet. Ceramica greco-romană de import apare într-o proporție considerabilă. În afară de de numeroasele amfore, întregi sau fragmentare, sunt foarte frecvente vasele mici fine provenite din atelierele elenistice și italice, cu podoabe în relief sau pictate: cești, căni boluri, patere, opaițe.

Fig.3 Vase cenușii lucrate la roată din epoca LaTene II

Ultimele niveluri Poiana IV 1 și Poiana IV 2 păstrează aceleași categorii și aceleași tipuri de ceramică ca în nivelurile imediat inferioare. Cu toată covârșitoare proporție a ceramicii cenușii indigene lucrate la roată și a vaselor romane de import, ceramica poroasă lucrată cu mâna se menține până la ultima așezare de la Poiana. Se poate considera ciudată această persistență a ceramicii primitive alături de ceramica superioară, explicația dată ar fi că populația de la Poiana a continuat să trăiască în forme tradiționale deși în unele puncte de vedere a pășit pe calea progresului. Printre fragmentele de vase de import fine, apar destul de des cioburile smălțuite din secolul I-II d.Ch.

Fig.4- 1.Sfeșnic de lut; 2.Suport de lut pentru frigare; 3-4.piramide de lut; 5.opaiț de lut; 6,8. opaițe în formă de cești; 7.pâlnie de lut

Ceramica daco-getică, de o mare bogăție și varietate de forme și decorații, constituie pe de o parte mărturii vii ale civilizației strămoșilor noștri și, pe de altă parte, demonstrează vechimea tradiției ceramicii românești.

Fig.5-Fragmente ceramice : 1.ciob de vas cenușiu indigen vechi cu ornamente imprimate;2-3.fragmente de cupe deliene; 4-8.vase de import

2.5.Ocupații

Ocupațiile principale ale locuitorilor de la Poiana erau agricultura și creșterea vitelor. Agricultura e reprezentată arheologic prin uneltele de fier, dintre care fiare de plug, târnăcoape (cazmale) un brăzdar, o secere, apoi prin râșnițele de piatră, care s-au găsit în mari cantități, fie de tip primitiv, în straturile inferioare, fie de tip rotativ de import, în nivelurile de epocă romană, prin boabele de mei și de grâu care s-au găsit carbonizate în prejma vetrelor, și prin diverse vase de dimensiuni mari care trebuie considerate ca recipiente de depozit. Boabele de grâu păstrate reprezintă două varietăți, una cu bobul mic și alta cu bobul mare. Urme de cereale se mai pot detecta și în structura fragmentelor de chirpici, care erau frământați cu pleavă și paie.

Oase de animale domestice s-au găsit în mari cantități printre resturile de locuințe (boi, oi, porci, păsări), specii comestibile. Oasele lor s-au găsit fragmentate și izolate, ca resturi de alimente. Carnea de cal nu se mânca; s-au găsit puține oase referitoare la acest animal. Totuși locuitorii de atunci de la Poiana creșteau calul, întrebuințându-l pentru călărie și probabil pentru vehicule. Fapt e că s-au găsit destul de mulți pinteni, de fier și de bronz, precum și zăbale de fier.

La Poiana se consuma și vânatul, pe care pădurile din regiune, destul de mari azi, dar și mai întinse în vechime, îl posedau din belșug. S-au găsit astfel coarne de cerb, folosite în toate epocile pentru confecționarea mânerelor, împungătoarelor, iar uneori, mai ales în epoca Monteoru, a ciocanelor ușoare și a brăzdarelor de plug, apoi coarne de capră sălbatecă, colți de mistreț. S-au găsit și dinți de urs găuriți și întrebuințați ca amulete.

Pescuitul în apele Siretului, care curge la poalele stațiunii, era o ocupație destul de importantă. S-au descoperit în stațiune undițe de bronz și de fier, precum și oase de pești. De asemeni se poate considera ca folosind la vânatul peștelui acele furculițe de fier cu tub ori cu peduncul ascuțit pentru înfipt în vârful unui băț, furculițe găsite în mare număr la Poiana și care nu pot fi explicate exclusiv ca harpagones pentru scos carnea din vatră ori din cazan, cum se presupunea. E probabil că se întrebuințau și plasele la pescuit. Ca greutăți pentru asemenea ustensile vor fi servit unele fusaiole de lut și cioburile și pietrele mici plate găurit. Ceea ce e foarte important de observat printre oasele de pești constatate în săpăturile efectuate, unele provin de la specii foarte mari, care astăzi nu trăiesc decât în Dunăre, și că printre undițele de fier unele ating dimensiuni excepționale: până la 0,13m lungime și un cm grosime. În săpături de asemenea s-au găsit și specii comestibile mărunte, ca scoici și melci. Aceștia din urmă se întâlnesc în cantități însemnate în nivelul epocii Bronzului.

În afară de ocupațiile legate de necesitatea hranei, locuitorii de la Poiana se îndeletniceau cu meșteșugurile, care, pe măsura creșterii nevoilor, a strângerii contactului cu lumea sclavagistă, dezvoltării relațiilor comerciale, se găsesc în continuu progres de la un nivel la altul. Evoluția unuia din cele mai importante dintre ele, olăria, atât de bine reprezentată printre rezultatele săpăturilor efectuate. În marea majoritate ceramica de la Poiana a fost confecționată pe loc. Materialul plastic variat, loess, argilă, marnă, se găsea din abundență în râpele pe care era situată stațiunea. Lemn de foc era foarte mult în pădurile apropiate. Îndemânarea de asemeni nu lipse, în acest domeniu fiind chiar o calitate autohtonă de străveche moștenire. În săpătura H din 1949 s-a descoperit în nivelul II 2, un cuptor pentru vase. De altă parte, polisoarele de lut ce serveau la lustruitul vaselor, au fost găsite din belșug în toate săpăturile de la Poiana, la diferite niveluri. De altfel nici nu poate fi vorba de vase de import decât după contactul cu negustorii grec, care capătă o intensitate mai mare după numai cu începere din secolul IV î.Ch. De la grecii localnici se importă și tehnica olăriei pe care și-o însușesc cu multă abilitate. Vasele cenușii indigene de tehnică superioară nu rămân cu nimic mai prejos față de cele greco-romane din punctul de vedere al solidității și acurateței dar și din punctul de vedere al fineții. De altfel multe din formele ceramice greco-romane au fost imitate și de olarii localnici.

Un alt meșteșug important constatat la Poiana e metalurgia. Chiar în nivelurile fazei I din epocile Monteoru și hallstatt, s-au găsit obiecte de bronz fabricate pe loc. În așezările straturilor superioare, de locuire intensă, lucrul metalelor apare ca o îndeletnicire locală din cele mai importante, cu o producție din ce în ce mai bogată, mai variată și mai rafinată, pe măsura apropierii de nivelul de nivelul de la suprafața stațiunii. S-au găsit astfel foarte multe creuzete de lut vitrificat prin întrebuințare, de diverse mărimi, purtând urme de bronz topit. De asemeni, s-a găsit bronz întrebuințat ca materie primă sub forma de bulgări, de lingouri, de tablă, precum și bulgări de zgură conținând o mare proporție de fier. Ca probă de metalurgie locală s-au găsit și câteva obiecte de podoabă, fibule și cercei, de bronz și de argint, în forme încă brute, neterminate. Apoi diverse unelte specifice: ciocănașe de fier pentru lucrul obiectelor fine, dălți și străpungătoare de fier pentru tăiatul și găuritul metalelor, clești de fier. Resturile de prelucrare a metalelor se grupează de preferință în anumite locuri, cu zgură și cărbuni mulți, ceea ce dovedește că această îndeletnicire se limita la atelierele specializate. Fierul se bătea și în plăci mari; s-a găsit mai multe fragmente ale unei asemenea plăci, care va fi servit de asemenea ca aplică pentru scut.

Un meșteșug probabil mai puțin specializat era acela al lucrului în lemn: dulgheria, tâmplăria, etc. S-au găsit ca indicii ale acestei meserii, topoare, tesle, cuțite mari, dălți cu tăișul drept, dălți cu tăiș semicilindric pentru scobi, toate făcute din fier.

Confecționarea veșmintelor era desigur o ocupație casnică. Numeroase prâsnele de lut care s-au găsit la Poiana în toate starturile, sunt socotite în general ca fusaiole, capete de fus pentru tors. De asemeni s-au găsit și ace de cusut și iglițe de împletit, de bronz și de fier. Prezența oilor printre animalele crescute de locuitorii stațiunii, e un indiciu că lâna reprezenta principala materie pentru confecționarea îmbrăcăminții. Blănurile de animale, în special de oaie, trebuie să fi fost întrebuințate împotriva frigului de iarnă, iar pieile vitelor pentru încălțăminte, chimire, platoșe, ca și pentru alte scopuri(scuturi, hamuri pentru cai, etc.). Numeroasele sule de os, de bronz și de fier, pe care le-am găsit, serveau în primul rând la prelucratul acestei materii.

Hainele erau prinse cu fibule. Majoritatea sunt de bronz, dar nu lipsesc nici exemplarele de argint și de fier.

2.6.Arta

O serie de piese de aur, argint, sau de bronz, descoperite în morminte sau sub formă de tezaure în Dacia, prezintă prin factura lor și prin imaginile reprezentate pe ele, elemente care justifică reunirea lor sub noțiunea de manifestări artistice.

Analizarea detaliată a acestor descoperiri a dus la identificarea unor trăsături comune în realizarea lor, fapt ce dovedește existența câtorva ateliere foarte probabil ale unor meșteșugari itineranți care lucrau pe lângă curtea unui dinast local.

Elementele acestei arte sunt în mare parte animaliere și, în acest sens, se apropie, ca tendință generală, de temele tratate în arta circumpontică (scitică, nord-caucaziană) cu influențe siberiene, iraniene și grecești. Este de fapt o artă pe gustul aristocrației militare tribale, iar notele specifice, manifeste de la o zonă la alta, nu sunt condiționate etnic decât în măsura în care reflectă, în reprezentările de pe obiecte, elemente caracteristice credințelor și cultului practicate în cadrul diferitelor grupări. Numai în acest sens putem vorbi de o artă getică sau, mai precis, de una specifică zonei de la Dunărea de Jos. Tipic acestei arii este tendința de stilizare și simplificare la extrem a unor motive animaliere, a abstractizării lor. Deși unele motive, luate în parte, au fost împrumutate (cerbul cu coarne aviforme, motivul păsării de pradă cu cioc puternic cocârjat, grifonii ș. a.), realizarea lor, prin aplicarea unor procedee originale, cum ar fi benzile hașurate în redarea detaliilor anatomice, interpretarea abstracționistă a motivelor de pe aplicele de harnașament este expresia geniului creator local. Acest stil specific a ajuns, în cursul secolului al IV-lea î.Ch., să influențeze, la rândul său arta animalieră nordpontică.Specific artei locale și subiectul reprezentărilor antropo- și zoomorfe care exprimă desigur imaginea unor anumite mituri a căror semnificație nu poate fi stabilită cu precizie. Este foarte probabil ca scenele înfățișate să reprezinte genealogiile familiilor aristocrate, urmărind să demonstreze originea lor divină sau semidivină, respectiv existența printre strămoși a unui „erou”. Aceasta ar putea fi semnificația scenei nupțiale de pe una din aplicele de la Letnica. O imagine frecvent întâlnită este cea a unui personaj călare, poate prototipul așa-numitului Cavaler trac sau al Cavalerilor danubieni din epoca romană. Tot un personaj masculin este reprezentat, pe o cărămidă de la Agighiol, stând pe un tron și oficiind o libație. Aceeași temă apare și pe obrăzierele coifului de la Băiceni, unde se remarcă și prezența unui șarpe pe sub tron, simbolul reptilei sugerând poate o credință chtoniană. Un alt personaj în armură, reprezentat pe obrăzierele coifului de la Coțofenești, execută un sacrificiu.

Tot în cadrul manifestărilor artistice se înscriu și o serie de obiecte mai mărunte, cum ar fi aplicele pentru împodobit tolba cu săgeți, mânerele cu terminații zoomorfe ale unor spade de tip akinakes, unele psalii. Dar aceste manifestări artistice tind să dispară în secolul III î.Ch. În perioada de maximă dezvoltare a civilizației geto-dace, abia dacă mai putem vorbi de artă în deplina putere a cuvântului. Acest fenomen ar putea reflecta și o anumită interdicție de ordin religios de reprezentare a figurilor umane. De fapt singurele arte care se dezvoltă în această vreme sunt cele minore, meșteșugărești, mai ales cele legate de prelucrarea argintului, domeniu în care geto-dacii aveau deja o mare experiență. Specifice epocii Burebista-Decebal sunt numeroasele și variatele tipuri de inele, brățări, lanțuri, fibule, aplici, falere și chiar veselă. Toate acestea apar mai ales în tezaure, descoperite în toate colțurile Daciei, deși se constată o desime mai mare în centrul zonei intracarpatice și la Dunărea de Jos.

Argintăria geto-dacă din secolul II-I î.Ch. prezintă așa cum s-a remarcat mai demult izbitoare asemănări cu obiectele din același metal aflate în mare număr în sudul Peninsulei Iberice. Aceste analogii surprinzătoare se explică, pe de o parte, prin existența unei vechi tradiții în prelucrarea argintului, ambele zone fiind bogate în zăcăminte, iar pe de alta, prin recepționarea acelorași influențe emise de lumea elenistică circummediteraneană. Desigur, există și destule elemente care individualizează argintăria geto-dacă : tipurile de fibule, reprezentările umane.

Privitor la Poiana, putem spune că sunt abundente descoperirile de obiecte de pură podoabă, fie pentru corp, fie pentru veștminte: aplice de bronz și argint, pandantive și lănțușe, inele, cercei, brățări, colane de argint ori de bronz, mărgele de sticlă importate, ace de os ori de bronz pentru prinsul părului.

Fig.6-Obiecte de os: 1-2.piepteni; 3-4.amulete făcute din dinți de animale; 5.placă de os tăiată în formă de cap de taur; 6-9.ace de podoabă

Ca ustensile de toaletă deosebim, printre obiectele recoltate din săpăturile efectuate, numeroase oglinzi de metal alb(bronz cu mult aliaj), produse de import, piepteni de os, cutiuțele cilindrice de os ,pentru păstrarea fardurilor, vasele mici de sticlă pentru parfumuri și unguente. Locuitorii antici ai Poienei erau probabil bărboși. Totuși sub influența greco-romană, e posibil ca unii dintre ei să fi început a utiliza bricele. Un asemenea rost s-ar putea atribui unor cuțitașe cu lama curbată și cu tăișul convex.

Unele din cutiuțele de os pentru farduri au putut să conțină și medicamente. Sigur unui scop farmaceutic a servit o placă de marmoră constatată în nivelul III 2, obiect de import folosit la prepararea alifiilor. Arta medicală, reprezentată în acest caz prin vraci greco-romani, nu era necunoscută nici autohtonilor. Craniul unui schelet din epoca LaTene II, găsit în nivelul II 2 din suprafața I, prezintă o trepanație cicatrizată, prin urmare o operație făcută pe viu și reușită.

Podoabele incise pe diferitele obiecte găsite la Poiana, de proveniență autohtonă, din epocile de intensă locuire, denotă un artistic sobru, manifestat în stil geometric. Scrijeliturile fine de pe lucrurile de os, care pot da o idee și despre arta pe care localnicii o practicau în lemn și țesături, reprezintă benzi umplute cu hașuri, curbe, spirale, ori în zigzag, amintind stilul tradițional de pe vasele locale halstattiene. Pe un capac de cutie de os, din epoca LaTene se vede un decor construit din linii curbe incise, specifice epocii Bronzului. În ceramica posthallstattiană tendința de ornamentare se manifestă doar prin proeminențe și rare linii curbe în relief, la categoria primitivă cu luciu negru, prin proeminențe, brâie în relief și valuri incise la categoria poroasă, și prin simple linii drepte ori valuri incise, ori lustruite prin apăsare, pe vasele din categoria cenușie de tehnică superioară. S-a găsit și un ciob cenușiu, reprezentând foarte schematic simulacrul unei figuri umane. În contrast cu sărăcia ornamentelor incise, sunt remarcabile câteva protome de animal, modelate în lut ca ornamente pentru vase indigene din epoca romană.

Fig.7. Podoabe de bronz și de argint : 1. aplică de bronz; 2. lănțișor cu pandantive; 3. brățară de bronz; 4.cercel de argint; 5.verigă de bronz; 6.aplică scythică de argint aurit, 7.oglindă de bronz alb

2.7.Arme

Armele sunt reprezentate în inventarul arheologic descoperit la Poiana prin săbii drepte de fier, cu două muchii, în general scurte apropiindu-se de spadele romane; ele au mânere de os, prezentând și o teacă. S-au descoperit, de asemenea, vârfuri de lance, de sulițe din fier.

Mai bogat, armamentul găsit la Poiana în 1950, constă dint-o spadă întreagă de fier, lungă de o,67m, reproducând în linii generale forma unui gladius roman, descoperită în nivelul III 2, mai multe vârfuri de sulițe și de pilum, de fier, și un număr considerabil de vârfuri de săgeți de bronz și de fier. Cele mai multe vârfuri de săgeți provin din faza II, sunt de bronz și au trei tăișuri. Cele de fier mai noi, sunt ori plate, sunt ori plate, ori cu trei tăișuri și peduncul. S-a găsit și un solz de bronz de la o platoșă caracteristic sarmată. De asemeni printre obiectele găsite la Poiana se întâlnesc multe garnituri de la mânere de spade, de os ori de bronz, dintre care e de relevat una de bronz cu protome de în formă de capete de cal, de asemeni de proveniență sarmată.

Fig.8-Vârfuri de săgeți de bronz și fier

CAPITOLUL III

Elemente de viață spirituală

1.Religia geto-dacilor

Elementul cel mai original al spiritualității geto-dacice este constituit de credințele religioase. Această afirmație concordă cu impresiile primilor greci care au scris despre geți : Din patru paragrafe dedicate geților de Herodot (IV, 93-96), trei – cele mai cuprinzătoare se referă la religia lor. Tot așa Strabon, care relatează, pe larg despre aceeași temă și care are alte surse decât Herodot. Citându-l pe Poseidonisos din Apameia, Strabon scrie că la neamul geților : „râvna după cele divine a fost preocuparea de căpetenie”. În pofida acestor afirmații neindoielnice s-au păstrat foarte puține date concrete despre religia geto-dacilor, cele mai multe fiind conținute în scrierile citate mai sus și care sunt susceptibile de interpretări diferite.

Prima întrebare este aceea referitoare la numele divinității principale. Textele afirmă în mod explicit că Zalmoxis.Antichitatea cunoaște și forma Zamolxis, transmisă între alții de Strabon care este de fapt o corupere prin metateză. Textele afirmă explicit că Zalmoxis a fost sclavul lui Pitagora, de presupus discipolul său, fiind apoi eliberat, Strabon ne spune că a călătorit în Egipt, unde și-ar fi îmbogățit cunoștințele. Întors în țara lui de baștină s-a impus compatrioților săi ca învățător și profet. El ar fi propovăduit doctrina, mai precis, în spiritul exprimării lui Herodot, metoda de realizare a nemuririi, la geți, iar după moartea sa a fost venerat ca un zeu. Pe această bază relativ șubredă s-a clădidit și ipoteza că Zalmoxis ar fi numele principalei divinități getice.

A doua întrebare care se ridică este în ce măsură pot fi extinse și asupra dacilor cele cunoscute despre Zalmoxis și „zamolxism”. Paragraful VII, 3, 5 din Strabon nu este foarte explicit, căci se referă la calitatea lui Zalmoxis de sfetnic al regelui, obicei care se continua și în zilele geografului din Amasia, iar când domnea Burebista, cinstirea de care se bucurase odinioară Zalmoxis o deținea Deceneu. Referirile la interzicerea cărnii de animal, ideea cu care se încheie paragraful respectiv, constituie mai degrabă un argument în favoarea doctrinei zalmoxiste și în Dacia burebistană, fapt ce implică răspândirea ei în întreaga Dacie încă înainte de Burebista. Înțelegând astfel paragraful respectiv, se poate presupune că muntele sfânt Kogaionon și apa cu același nume din apropiere reprezintă denumirea stâlcită sau nu, a sanctuarelor dacice din Munții Orăștiei.

Tot din cele istorisite de Herodot despre Zalmoxis s-a încercat să se stabilească natura cultului său : chtonian sau uranian, găsindu-se argumente pentru ambele concepții (locuința subpământeană pe de o parte, mesajul solului și actul tragerii cu arcul spre cerul întunecat pe de alta). S-a vorbit despre o „Hagiografie” a lui Zalmoxis în ipostază de zeu, pe elementele căreia se sprijineau ceremoniile de cult și care ar fi celebrat ”dispariția” și „reînvierea” zeului, credințe comparabile cu cele cunoscute în religiile greacă și orientală, legate de ciclul vegetațiilor și de cultul fecundității.

Din alte considerente, de ordin etnologic, iconografic sau reieșind din examinarea altor surse ne arată pe geto-daci ca posesori ai unei religii politeiste, asemănătoare credințelor celorlalte popoare indo-europene. Herodot pomenește de un Gebeleisis, după el un alt nume al lui Zalmoxis, după unele interpretări moderne, o altă zeitateDin surse numismatice și epigrafice ne este cunoscut un Darzalas sau Derzis, zeu cu prestigiu, cultul său fiind caracter chtonian. O inscripție din sudul Dobrogei pomenește de Dobatopeios, echivalentul lui Hephaistos. Unele din reprezentările antropomorfe de pe piese de argint sau din alt material, din epoca de maximă dezvoltare a civilizației geto-dace, pot fi concepute ca înfățișând chipul unor zeități. Ele se întâlnesc în special în zona getică și nu este exclus să fi avut antecedente mult mai vechi.

Din această serie face probabil parte și personajul călare înfățișat pe o placă votivă de bronz descoperită în zona sacră a cetății dacice de la Polovragi.Călărețul și tematica contextului situează această piesă printre cele mai vechi reprezentări ale cultului cavalerilor danubieni, fiind o dovadă a originii geto-dace a acestui cult răspândit în Dacia după cucerirea romană.

De un prestigiu deosebit s-a bucurat la geto-daci, se pare, zeul războiului, omologul lui Ares, evocat în acest sens de Vergiliu. Numele autohton nu este cunoscut, dar după unele păreri, e posibil ca denumirea greacă Ares să fi fost preluată de la traci. După Vegetius, Marte s-ar fi născut în țara dacilor, moesilor și tracilor, iar Iordanes (Getica, 41) relatează despre cinstirea zeului de către geți prin sacrificii umane de prizonieri. Acestea din urmă au fost atestate și arheologic, deși nu există nici un indiciu referitor la divinitatea cărora le-ar fi fost consacrate.

Alte elemente arheologice lasă să se întrevadă adorarea unei divinități solare, poate ceea ce grecii denumeau „Apolo Hyperboreul”, cult practicat cu siguranță în epoca bronzului și continuat în prima epocă a fierului. Oare doctrina zalmoxistă să fi pus capăt sau măcar să fi redus practicarea altor culte ?. Oricum va fi fost, acestea au continuat să joace un anumit rol în credințele poporului până târziu în epoca romană. Totuși cercetările arheologice nu au furnizat nici un fel de date, cât de cât concludente, referitoare la etapa veche a religiei getice și care să poată fi puse în legătură cu cele relatate de izvoarele literare, dar nici să le infirme. În stadiul actual problemele religiei geto-dace trebuiesc tratate separat, în principal pe baza textelor.

2.sanctuare

Talentul, priceperea și ingeniozitatea constructorilor geto-daci se evidențiază mai bine în construcțiile cu caracter de cult, ele fiind edificii de mari dimensiuni și de pretenții arhitectonice deosebite. Formele de bază ale construcțiilor religioase se întâlnesc și în cazul locuințelor, și de aceea, de cele mai multe ori, este greu de precizat în ce măsură o anumită clădire este consacrată ceremoniilor religioase sau dacă este vorba de o locuință. Pentru definirea caracterului unui edificiu se are în vedere forma lui, anumite amănunte sau inventarul descoperit.

Sanctuarele geto-dacilor sunt de două feluri : rotunde și rectangulare. În ipostaza monumentală întâlnim ambele tipuri în complexul sacru de pe dealul Grădiștii, la Sarmisegetuza dacică. Pe teren nu s-au păstrat decât temeliile constituite din aliniament de tamburi de piatră, dispuse rectangular, sau din șiruri circulare de pietre fasonate, rânduite după un canon numeric a cărui semnificație a fost interpretată diferit (în general se admite că ordinea grupurilor de pietre din sanctuarul mare rotund de la Sarmisegetusa corespunde împărțirii Calendarului dacic).Diversele încercări de a reconstitui aceste sanctuare, ultimele propuse de un arhitect, ne înfățișează imagini apropiate templelor romane rotunde sau greco-romane rectangulare.

Pe lângă aceste clădiri monumentale, despre a căror existenâă sunt vestigii încă din sec. II î.Ch., se întâlnesc și o serie de construcții cu latură absidală, orientată mereu către aproximativ NV. Un astfel de sanctuar, clădit din lut a fost cercetat la Popești, jud. Giurgiu. În încăperea absidală se afla un altar decorat cu simboluri

Nu se poate afirma ce cult anume se practica în diferitele sanctuare. Existența mai multor astfel de clădiri sacre concentrate într-un singur loc, pledează mai degrabă pentru o varietate de practici cultice, dar orice afirmație care să implice pe această bază, existența unui politeism sau monoteism este riscantă.

Tot în rândul practicilor de cult se numără și depunerile de ofrande în cinstirea unor divinități, unor sărbători sau cu prilejul unor evenimente. Aceste practici nu lasă de obicei urme, deși trebuie să fi fost foarte frecvente.

3.Obiecte de artă religioasă

Din seria obiectelor cu semnificație superstițioasă fac parte numeroase amulete de argint și de bronz(cele mai multe în formă de secure minusculă ori de bastonaș ornat cu mici sfere), de os, de sticlă, de piatră, de coral. Obiecte apotropaice de acest fel sunt apoi diferite cochilii de moluște marine de import(scoica de purpură murex, scoica cardium, ghiocul) și dinții de animale, mai ales de mistreț și de urs. S-a găsit și un dinte de animal îmbrăcat cu grijă într-o o placă de argint.

Mai puțin estetice sunt câteva simulacre mici, rudimentare, de figurine umane ori animale găsite în nivelurile mai recente și pe care nu le putem socoti decât ca elemente de caracter magic. Câteva din aceste figurine reprezintă broaște țestoase. În aceiași categorie de obiecte magice sunt de introdus și văscioarele în miniatură, imitații după vasele mari poroase ori cenușii din epoca romană, atât de mărunte încât nu pot prezenta nici o utilitate și atât de multe și de răspândite încât nu pot fi considerate nici ca simple jucării.

O grupă enigmatică de obiecte e aceea a cioburilor de vase, de toate categoriile, rotunzite mai mult sau mai puțin regulat, de diametre diverse, care s-au descoperit în număr foarte mare, uneori mai multe la un loc, în toate straturile stațiunii. Unele din ele, găurite, ar putea fi socotite eventual ca greutăți de plasă, de țesut ori ca jucări. Dar cele mai multe sunt negăurite și se găsesc atât de frecvent încât nu pot fi luate drept simple jucării. Ar părea mai degrabă niște fise de numărătoare, un fel de simulacre de monede ori greutăți de balanță primitive. S-au găsit câteva rondele de acest fel, mici, tăiate în cioburi de vase de sticlă, dar și un ciob de amforă din care rondela începuse a fi desprinsă prin ciocănire, după ce i se zgâriase conturul cu compasul.

În 1928, la Poiana, s-au descoperit două amfore cu partea superioară spartă, acoperite cu câte o ulcică modelată cu mâna, plus o piatră pe una din ele, s-au găsit 28 de figurine antropomorfe câte 14 în fiecare. Într-o amforă erau numai figurine feminine, toate cu mâinile legate la spate și cu incizii, cu sânii redați prin proeminențe rotunde, ochii prin incizii rotunde, iar gura printr-o incizie orizontală, nasul în relief ; se reliefează degetele picioarelor. În cealaltă amforă erau 11 figurine feminine, de același tip cu cele din amfora anterioară și 3 figurine masculine. Figurinele masculine au capete rotunde, gâtul cilindric, corpul rectangular, cu mâinile oblice și picioarele, cu degetele reliefate ; ochii, sprâncenele, gura și barba sunt indicate prin incizii, iar nasul în relief. Dimensiunile pieselor sunt de 9-11cm.

4.rit și ritual de înmormântare

Se admite în general că ritul funerar specific geto-dacilor a fost incinerația, rit considerat ca dominant în Dacia pe tot parcursul mileniului I î.Ch. Privită mai îndeaproape chestiunea se arată mai nuanțată. Există încă foarte multe lacune în informația existentă în acest domeniu, respectiv perioade de mai multe secole în care în anumite zone ale Daciei, nu s-au descoperit nici un fel de morminte.

Trebuie subliniat că ritul de înmormântare al numeroasei populații geto-dacice tocmai în perioada de maximă dezvoltare(sec. II î.Ch. H.- I d.Ch.)este practic necunoscut. Cele câteva morminte atestate au un caracter special: morminte princiare de incinerație în tumuli în jurul unor davae.

În unele cazuri, este cu totul exclus ca lipsa mormintelor să se datoreze unei lacune a cercetării. Trebuie presupus că marea majoritate a populațiilor geto-dacic, a căror densitate numerică este atestată atât în izvoare literare, cât și de numeroase așezări cercetate arheologic, ar fi practicat un rit care nu lasă urme vizibile. Verosimilă pare și ipoteza potrivit căreia incinerația ar fi fost ritul de bază, resturile cremate și cenușa fiind împrăștiate pe teren sau încredințate undelor râurilor. Asemenea situații mai sunt cunoscute și la alte popoare.

Tot extrem de fluctuante și variate se prezintă obiceiurile funerare, respectiv bogăția sau simplitatea mormintelor. Nu există nici o regulă în acest sens, mai cu seamă dacă se compară necropole diferite sau faze diferite. Dacă mormintele fastuoase din secolul IV î.Ch. pot fi atribuite unor căpetenii, este greu de judecat în chip generalizat categoria socială a indivizilor înmormântați în condiții modeste.

Cultul morților reflectă în mare măsură credințele despre viața de apoi și studiul lui reprezintă o bogată sursă pentru cunoașterea culturii spirituale. În acest sens transformările petrecute în domeniul obiceiurilor funerare în decursul secolelor III-II î.Ch. și care au dus în ultimă instanță la practicarea unui rit care nu lasă urme ușor depistabile pe cale arheologică, reflectă o importantă evoluție a concepției religioase a geto-dacilor față de elementele transcendentale. Ar fi tentant să punem acest fenomen pe seama răspândirii și generalizate a documentelor zalmoxiste în întreaga Dacie. Oricum va fi fost, datele pe care le avem despre culturile funerare în Dacia completează și confirmă uneori cele relatate de izvoarele literare despre râvna geto-dacilor pentru lucrurile din domeniul spiritual.

La Poiana descoperirile referitoare la ritul funerar sunt prezente în toate nivelurile de locuire, dominând incinerația în tumuli ca și în morminte plane.

Astfel în stratul II 1-2, s-au descoperit numeroase gropi, aproape 100 la număr, care străpung și deranjează straturile cu depuneri mai vechi ale așezării. Aceste gropi se înfățișează sub două forme principale: unele în formă conică cu baza largă și profilul triunghiular, aparținând în mare parte nivelului IV de locuire, și altele de formă cilindrică, cu profil rectangular, care se găsesc în toate nivelurile stațiunii. Conținutul lor este la fel la fel cu cel din gropile similare de le Tinosul: cenușă și cărbune, chirpici arși, resturi de alimente, bucăți de vatră, cioburi sau vase întregi și diverse alte obiecte, deseori deteriorate. Într-o groapă, printre resturile de groapă, s-au găsit la un loc cinci denari romani din vremea împăratului Tiberiu, iar în altă groapă s-a găsit o monedă dacică. Nu se precizează că în gropi s-ar fi găsit oase arse umane.

Cu privire la rostul pe care aceste gropi l-au avut în antichitate, autorul săpăturilor de la Poiana a emis la date diferite, două păreri contradictorii. Mai întâi a susținut că ele sunt morminte foarte modeste, mai cu seamă că unele gropi nu aveau în interiorul lor, în afară de elementele de umplutură și câte o oală primitivă conținând resturi funerare.

Ulterior, prima explicație a fost abandonată și s-a conchis că aceste gropi au avut scop ritual religios, în legătură fie cu sacrificiile de zile mari, fie cu cultul focului, al vetrei. Așadar caracterul de morminte propriu-zise al gropilor de la Poiana rămâne nesigur.

A doua categorie de înmormântări întâlnite la Poiana o formează mormintele de inhumație. Ele se află în afara Cetățuiei, în partea de N și N-E, în cartierul Țicău al satului actual.

În săpăturile din anul 1949 s-a dat peste câteva schelete întregi sau fragmentare(deranjate). Astfel, unul era întins cu capul la vest cu fața în sus și cu mâinile pe lângă șolduri, iar altul înhumat într-o groapă circulară, era închircit în mod dezordonat, spre a încăpea în groapă. Unui schelet de copil îi lipsea capul, acesta fiind dislocat prin săparea unei gropi ulterioare. Într-un loc se găsea o mandibulă umană izolată, iar în altul un craniu răzleț. În apropierea acestor morminte, s-au mai descoperit în 1950-1951 vreo 10-15 schelete, foarte chircite, dintre care unele de copii și altele de adulți. Orientarea tuturor acestor schelete este cu capul spre nord, N-E sau N-V. Închircirea picioarelor însă se consideră că diferă de la cea a scheletelor din epoca bronzului existente în starturile inferioare de la Poiana. În vreme ce acestea din urmă erau culcate pe o parte, scheletele din nivelul Poiana II, se găseau în majoritate culcate pe spate cu genunchii îndoiți în sus. Excepție fac două schelete de copii, de vârste diferite, aflate în același mormânt, îmbrățișați și cu mâinile aduse în sus, spre umeri, iar la altele brațele erau întinse pe lângă corp. Parte din aceste morminte erau prevăzute și cu obiecte de inventar. Astfel, un schelet de adult avea lângă el șapte vase primitive cu luciu negru, datând de la începutul epocii LaTene, iar altul tot de adult, avea lângă șold un vas similar din LaTene II. La un schelet de copil s-a aflat, în jurul gâtului un mic ghioc, transformat în amuletă și o perlă de pastă vitroasă, iar pe umărul stâng – o fibulă de bronz de tip tracic cu apendicele întors spre arc. Aceste morminte sunt datate, în sec. IV- III î.Ch., iar poziția ghemuită a scheletelor este considerată ca o suprarevenire a unei vechi practici rituale, generale în epoca bronzului.

La Poiana au fost identificați nouă tumuli, patru afară din sat, la aproximativ un kilometru spre nord de Cetățuie, iar cinci chiar în vatra satului. Dintre acești nouă tumuli: trei au fost răscoliți de localnici cu rezultate care au rămas necunoscute, iar doi(Movila lui Petre, și Movila Hârtop), au fost cercetați în scopuri științifice în 1928, 1931 și 1936. Despre Movila lui Petre se face mențiunea că era distrusă în mare parte, conținea un strat de prundiș și de bolovani de râu și urme de bârne de lemn. În schimb, de date mai multe dispunem cu privire la Movila Hârtop, răvășită și ea. Cu prilejul săpării ei aproape în întregime, s-au observat „resturile unui bogat mormânt de incinerație din secolul I d.Ch.”, iar în interiorul ei s-a găsit „o mare cantitate de mici bijuterii de argint, sticlă și chiar aur, trecute prin foc și amestecate intenționat în dezordine cu țărâna din care s-a alcătuit

tumulul ca la Popești”. Tumulii cercetați la Poiana sunt în legătură cu Cetățuia și datează din secolul II-I î.Ch. și I d.Ch.

Dacă caracterul funerar al unora (gropile cilindrice), etnicul și cronologia altora (mormintele de înhumație și cele tumulare), se vor dovedi sigure, atunci am avea atestate pentru sec II î.Ch.-I d.Ch. la daco-geții de pe Siret, morminte plane și tumulare.

CONCLUZII

Acestea ar fi în linii mari câteva aspecte ale culturii locuitorilor stațiunii Poiana, din epoca Bronzului și până la ultimul nivel din epoca imperială romană.

Această cultură prezintă o evoluție continuă, progresivă cu un salt important în epoca LaTene, datorat atât creșterii populației cât și intensificării legăturilor cu lumea sclavagistă din Sud, evoluție evidentă în tot spațiul locuit de geto-daci.

Promontoriul Cetățuia, de pe râpa înaltă din stânga Siretului, a constituit pentru prima dată vatra unei așezări aproximativ în secolul VI î.Ch. Purtătorii culturii Monteoru, strămoșii geților, erau pe atunci foarte răspândiți în această regiune din valea Siretului inferior, cum dovedesc stațiunile recunoscute de Radu Vulpe și colectivul de săpături de la Poiana, printre care cele de la Mălureni și Hulești, la sud de Poiana pe râpe la Calomfirești și Ciorani, în vale, pe malul opus al Siretului, la Mândrișca și Răcăciuni, pe punctele situate pe văile afluenților din stânga și din dreapta ca Târgu Ocna (Podeiu) pe Trotuș, Răcăuți pe Cașin, ori Vârtișcoiu pe Milcov. Tot ei sunt aceia care au întemeiat cea dintâi așezare pe Cetățuia de la Poiana.

Apropiată de gura Trotușului, apărată de râpele abrupte de peste 200m înălțime și prin pantele împădurite care o înconjurau, beneficiind de toate mijloacele de trai pe care le poate oferi pădurea, ogoarele roditoare, climatul favorabil și apele Siretului, Cetățuia de la Poiana prezenta toate însușirile unui loc bun de așezare. În virtutea acestor însușiri, această așezare s-a bucurat de o preferință continuă și în epocile următoare epocii Bronzului.

Poziția favorabilă a Cetățuiei a înlesnit dezvoltarea relațiilor comerciale, apariția primilor negustori greci veniți dinspre Pontul

Euxin, în cursul epocii hallstattiene, evidențiază acest fapt.

Totuși elemente meridionale de comerț apar la Poiana și mai înainte, cum e cazul unei perle de pastă de sticlă găsită într-un mormânt din epoca monteoriană din această localitate, sau fibula arhaică de tip egeic din secolul VII î.Ch.

Schimburile comerciale iau un avânt important încă din secolul IV î.Ch., acesta având un impact pozitiv asupra economiei locale, provocând o intensificare a ocupațiilor existente, dar și apariția altora noi ca: meșteșugurile și comerțul, transformând astfel Cetățuia de la Poiana într-un loc de întâlnire între triburi aflate la mare distantă, un fel de târg internațional, un emporiu al comerțului grec în mijlocul lumii barbare. Negustorii greci aduceau produsele rafinate ale industriei și climatului lor și primeau în schimb produsele ocupațiilor locale, în primul rând grânele și pieile de animale și desigur sclavi. Printre produsele apreciate de autohtoni apreciate erau vinul și untdelemnul, explicat prin multitudinea amforelor grecești ale căror resturi se constată la Poiana.

Și după ce romanii și-au întins dominația până la gurile Dunării, activitatea comercială continuă să se desfășoare în bune condiții, aceștia sprijinind-o, adăugând la penetrația greacă în Moldova de Jos influența lor politică și militară.

Un alt factor favorabil pentru dezvoltarea comerțului în aceea vreme

trebuie să fi fost faptul că Siretul era navigabil. Această părere emisă

de autorul săpăturilor are la baza descoperirile de undițe de mari dimensiuni și resturile de pești mari de Dunăre . Undițele dovedesc că acești pești se prindeau chiar la Poiana și că debitul de apă era mai bogat atunci decât azi, ca urmare a unui climat probabil mai umed. Apele râului fiind mai abundente și având în consecință o albie mai adâncă și mai regulată, permiteau pătrunderea navelor de pe Dunăre pe Siret în sus la gura Trotușului. Doar așa se poate explica bogăția

excepțională de elemente de import meridional de la Poiana, care erau aduse aici pe calea cea mai ușoară.

Ceea ce frapează în mod deosebit în descoperirile de la Poiana este abundența de materiale și marea lor diversitate. Descoperirea a numeroase unelte din fier (brăzdare, fiare de plug, hârlețe, seceri, târnăcoape), ca și ca și râșnițe de piatră de formă ovală sau rotative făcute din tuf, dovedesc practicarea agriculturii pe scară largă. Este dovedită, totodată, dezvoltarea meșteșugurilor. Avântul gradat în ceea ce privește mai ales ceramica și prelucrarea metalelor apare clar atunci când se urcă de la un nivel de locuire la altul. Sunt, de asemenea, unelte, creuzete, de lut care serveau la topirea bronzului, importante reziduri de fier și cupru, bucăți de bronz și argint în curs de prelucrare, ca și unelte de fier folosite în metalurgie. Prelucrarea pe loc a ceramicii, descoperită în cantități impresionante, este dovedită de prezența de cuptoare și șlefuitoare de lut folosite de la lustruirea vaselor. Numeroasele unelte de dulgherie sunt indicii că se prelucra și lemnul. Numeroase sunt și obiectele de podoabă din bronz și argint sau din os și sticlă. Săbii drepte din fier, cu două tăișuri, vârfuri de săgeți din bronz și fier, lăncii și vârfuri de suliță reprezintă principalele arme descoperite la Poiana.

În relațiile de schimb, foarte intense, locuitorii așezării foloseau moneda. S-au descoperit piese monetare de argint dacice care reproduc tetradrahmele macedonene ca și numeroase monede grecești și denari republicani și imperiali.

Foarte variată tipologic, ceramica autohtonă cuprinde vase lucrate cu mâna sau la roată, ornamentate într-o gamă largă de motive în care predomină cele geometrice. Alături de aceasta se găsește ceramica de import de proveniență grecească ți romană.

Marea bogăție și excepționala varietate a materialelor de fabricație locală sau de import, poziția ei la răspântia drumurilor care îi oferea largi posibilități de schimburi comerciale, subliniază importanța economică și culturală a stațiunii de la Poiana.

BIBLIOGRAFIE

R. și Ec. Vulpe, Evoluția așezărilor omenești în Moldova de Jos. Raport

sumar despre activitatea șantierului Poiana-Tecuci,

1949, Ed. Academiei, București, 1950

R. Vulpe și colaboratorii, Activitatea șantierului arheologic Poiana-

Tecuci,1950, în SCIV, II, Ed. Academiei,

București, 1951

R. Vulpe și colaboratorii, Șantierul Poiana, în SCIV, III, București,

Ed. Academiei,1952

R. și Ec. Vulpe, Les fouilles de Poiana, Campagne de 1927, în Dacia

III-IV (1927-1932), București, 193

R. Vulpe, La civilisations dace et le problemes a la lumiere des

dernieres fouilles, în Dacia NS, I, București, 1957

R. Vulpe, Așezări getice în Muntenia , Ed. Meridiane, București

1966

V. Pârvan, Considerațiuni asupra unor nume de râuri daco-scitice

București, 1963

V. Pârvan, Începuturile vieții romane la gurile Dunării, Editura

Științifică, București, 1974

V. Pârvan, Getica, O protoistorie a Daciei, Editura Academiei, București

1926

V. Pârvan, Castrul de la Poiana și drumul roman prin Moldova de Jos,

București, 1914

H. Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Ed. Dacia,

Cluj, 1972

Al. Vulpe, M. Zahariade, Geto-dacii în istoria militară a lumii antice

Ed. Militară, București, 1987

I. Glodariu, Arhitectura geto-dacilor, Ed. Dacia, Cluj, 1973

M. Macrea, I. Glodariu, Așezarea dacică de la Arpașu de Sus ,

București, 1976

I. Horațiu Crișan, Origini, Ed. Albatros, București, 1976

I. Horațiu Crișan, Spiritualitatea geto-dacilor, Ed. Albatros, București

1964

I. Horațiu Crișan, Ceramica geto-dacilor, Ed. Meridiane, București,

1968

D. Antonescu, Introducere în arhitectura geto-dacilor,

București, 1974

D. Protase, Rituri funerare la daci și daco-romani, Ed. Academiei,

București, 1971

Ec. Dunăreanu- Vulpe, Necropola din epoca bronzului de la Poiana

În Dacia, V-VI, 1935-1936

V. Sârbu, Credințe și practici funerare, religioase și magice în lumea

Geto-dacilor, Ed. Porto-Franco, Galați, 1993

Al.Vulpe, E. Popescu, Une contributinns a l’etude de la religion des

Geto-daces, în Thraco- Dacica, București,

1976

G.G. Mateescu, I traci nelle epigrafi di Roma, în Ephemeris Daco-

romana, I, 1, Roma,1923

B. Mitrea, Descoperirile de monede romane din așezarea geto-dacă

De la Poiana și importanța lor istorică, în SCIV, VIII,

Ed. Academiei, București, 1957

Fl. Marinescu, Cetatea geto-dacică de la Polovragi, în SMMIM, 10

București, 1977

C. Solomon, Un muzeu regional la Tecuci, Tecuci, 1932

C. Solomon, Descoperiri recente și cercetări asupra câtorva stațiuni

din județul Tecuci, în BCMI, XX, București, 1927

Vl. Zierra, Thraco-Dacica, 4, București,1983

V. Ursachi, Materiale, 14, București, 1980

C. Daicoviciu, Apulum, 2, 1943-1946

N. Gostar, Apulum, MCMLXV, Alba Iulia,

G. Cantacuzino, Aegiptus, IX, 1928

R. Vulpe, Viața Românească, XXIII, 6, București, 1931

R. Vulpe, Rev. Arch.,XXXIV,2,1931

N. Gostar, SCS ale Institutului Pedagogic, Bacău, 1974

St. Stefanov, Isvetja, XIII, Varna, 1939