. Istoricul Largirii Uniunii Europene
Cap. I Introducere
Uniunea Europeană nu reprezintă doar o entitate compusă din 27 de țări, mai mult sau mai puțin diferite din punct de vedere economic sau cultural.Uniunea Europeană, reprezintă mai mult de 485 de milionae de cetățeni, ai țărilor membre, care au sentimentul că aparțin unei entități colective fondată pe o cultură, o istorie, o geografie și o limbă cu care se identifică.Entitatea europeană coexistă cu aceea a statelor membre sub diferite aspecte.Vorbind despre o Uniune a cetățenilor ar părea oportun să ne preocupe atitudinea acestor cetățeni vis a vis de această entitate și să cunoaștem opinia publică referitoare la temele și problemele ei fundamentale.
Orice simplu cetățean se întreabă unde ar putea fi poziționata țara lui și dacă aceasta face parte din rândul democrațiilor, care par a fi sistemul ideal al acestui secol.Vorbind despre democrație ar trebui să ne amintim de Samuel Hungtinton care delimiteaza trei valuri ale democratizării.Primul, s-a desfășurat mai bine de un secol, între 1820 (odata cu extinderea dreptului de vot pentru o largă parte a populației masculine in SUA) și 1926, rezultatul fiind existența unui număr de 29 de democrații.Valul inversat care i-a urmat anunțat de venirea lui Mussolini in 1922 a dus la contracția sferei de cuprindere a regimurilor democratice, numărul acestora ajungând la 12 în anul 1945.Al doilea val și-a produs efectul în urma triumfului Aliaților în cel de-al doilea război mondial, numărul țărilor democratice ajungând la 36 in anul 1962.
Al treilea val a debutat la mijlocul anilor '70 odată cu abandonarea regimurilor autoritare de către țările din Europa Sudică (Portugalia, Spania, Grecia) și a continuat în anii '80 cu inițierea procesului de democratizare în America Latină și Asia (Filipine, Coreea și Taiwan) și fostele țări comuniste la sfârșitul anilor '80.
Rolul Uniunii Europene de falicitator al democratizării a fost remarcat înca de la mijlocul anilor 70,odată cu evoluțiile democratice din sudul continentului.
Aspirațiile pe care le manifestă cetațenii statelor postcomuniste, de integrare a țărilor lor în UE sunt congruente cu eforturile de democratizare, sprijinindu-se reciproc.
Rolul UE în democratizarea postcomunistă este realizat nu numai prin atracția pe care democrațiile avansate o exercită asupra noilor democrații, ci și prin stabilirea noilor criterii politice a căror îndeplinire este obligatorie pentru statele care urmăresc să acceadă ca membre ale Europei integrate.
Carta UE privind Drepturile Fundamentale prevede ca orice nou membru al Uniunii să îndeplinească în prealabil condițiile stabilității instituțiilor care garantează democratia, existenței statului de drept, respectării drepturilor fundamentale ale individului și protejării minorităților.(Precupețu,2006)
Astfel că unul dintre cele mai importante obiective al țărilor foste comuniste aflate în tranziție a fost îndeplinirea criteriilor necesare pentru a accede la Uniunea Europeană.
Comisia Europeană monitorizeaza evolutia opiniei publice din statele membre ale Uniunii Europene din anul 1973, abordând teme importante precum procesul de largire al Uniunii, cetățenia europeană, apărare, sănătate, cultură, mediu înconjurător.
Eurobarometrul Standard este realizat de catre Directia Generală de Educație și Cultură a Comisiei europene începând cu 1973 și se desfășoara de două până la cinci ori pe an, având eșantioane representative pe țări, prin interviuri față în față cu aproximativ 1000 de persone cu vârsta de 15 ani și peste din fiecare țară membră, rezultatele fiind publicate de două ori pe an.Excepție fac Germania, cu un eșantion de 2000 de persone, Luxemburg cu 600 de persone și Marea Britanie cu 1300 de persoane.In 2001, Comisia Europeană a lansat Eurobarometrul țărilor candidate, având ca scop obținerea de informații din țările viitoare membre ale UE, într-un mod care să permită comparația directă cu Eurobarometrul Standard.Eurobarometrul țărilor candidate a urmarit periodic sprijinul pentru aderare și schimbările de atitudine referitoare la problematica europeana.
In aceste condiții se cuvine să analizăm care sunt diferențele de opinie între aceste țări și cum le-am putea explica, dacă aceste diferențe există.Voi urmari evoluția opiniei publice vis a vis de Uniunea Europeană în cele 15 state membre dar și în noile state membre urmărind: relevanța sondajelor de opinie publică, gradul de satisfacție cu nivelul de viată, gradul de satisfacție cu democrația din propria țară cat și satisfacția cu democrația din Uniunea Europeană, încrederea în instituțiile europene, încrederea în Uniunea Europeană, care a fost gradul de sustinere al unei Constituției europene,surse de informare privind Uniunea Europeană, suportul pentru lărgirea Uniunii,beneficiile rezultate din apartenența țării la UE, și susținerea monedei unice.
Vom urmari, de asemenea, care sunt diferențele opiniei publice între noile state membre și, dacă există diferente date de modul de desfasurare al tranziției în ceea ce privește opinia publică.
Raspunzând la aceste întrebări vom înțelege dacă există o entitate europeană, o opinie europeană, și în ce masură cetățenii statelor membre susțin acțiunile acestei entități.
Prin alegerea acestei teme se dorește delimitarea contextului european existent pe parcursul etapelor de extindere al Uniunii Europene și în ce masură cetățenii Uniunii au susținut demersurile acesteia.Este de asemenea esențială înțelegerea contextului de aderare a țării noastre la Uniunea Europeană.
Cap.II Relevanța sondajelor de opinie publică
Plecând de la etimologie, înțelegem prin “opinie publică”, părerea poporului, gândirea lui. Opinia reprezintă evaluarea verbală pro sau contra, cu o anumită intensitate, a unei probleme, situații sau persoane. Opinia publică este ansamblul opiniilor individuale emergente în discuțiile publice, referitoare la problemele sociale actuale.(Chelcea,2000).
Realitatea socială este constituită din structuri, forte si condiții “obiective”-existente în afara conștiinței sau voinței individului dar și dintr-o componentă subiectivă.Clasica distincție “factori obiectivi”și “factori subiectivi”, apare mai nou în literatura de specialitate din America, drept factori ce stau sub controlul actorului social-adică cei subiectivi-și factori ce scapă acestui control-factori obiectivi.Când este vorba de intențiile oamenilor este greu de închipuit că putem avea acces la ele altfel decât prin intermediul chestionarului și al interviului.
Sa remarcăm însă că însăși informațiile privitoare la obiectiv-structural, mai exact la faptele indivizilor, pot fi culese cu mai mare exactitate și, in tot cazul, cu mult mai mici costuri tot prin metoda anchetei și sondajului.(Rotariu, Ilut, 1997; 12).
Apariția sondajelor de opinie este legată de numele lui George Gallup (1901-1982).In 1928 acesta își publica dizertatia doctorala “O metodă obiectivă de măsurare a interesului cititorilor fata de conținutul ziarelor”, în care fundamentează teoretic metoda sondajelor.George Gallup fondează în 1935 primul institut specializat în sondarea opiniei publice, azi vestitul AIPO (American Institute of Public Opinion), cunoscut și sub numele de Institutul Gallup.
Anterior înființării AIPO sondajele de opinie preelectorale erau realizate de jurnaliști.Ieșeau în stradă și întrebau persoanele care le apăreau în cale despre intențiile de vot sau recurgeau la expedierea prin postă a unor chestionare la care se așteptau să primească răspuns (tehnica “vot de paie”).Popularitatea AIPO s-a datorat prognozării victoriei lui Franklin D.Roosevelt la alegerile prezidențiale din 1936.(Chelcea, 2000; 16)
Nici anchetele și nici sondajele nu vizeaza numai ceea ce numim “opinie publică”, tot așa dupa cum acestea din urmă nu trebuie confundate cu sondajele de opinie, care la rândul lor, nu se reduc la sondajele pe teme politice și electorale, deși, ultimele sunt cele mai spectaculoase.
Sondajele de opinie publică arată distibuția, intensitatea și stabilitatea opiniilor.Distribuția este dată de numărul celor care se pronunță pro sau contra într-o problemă de interes general.O opinie de intensitate ridicată exprimă o convingere fermă care se manifestă printr-un răspuns cert “da”, iar în cazul în care intensitatea opiniei este una slabă răspunsul va fi unul mai puțin decis “mda”.
B.Hennessy-cotat drept unul dintre cei mai mari experți în problemă-definea opinia publică drept”un complex de preferințe exprimate de un numar semnificativ de persoane cu privire la o problema de importanță generală”
Noi calificăm drept “publice”anumite manifestări atunci când, spre deosebire de cercurile închise, ele ne sunt tuturor accesibile, în același fel cum vorbim despre locuri publice sau despre case publice.(Habermas,1998,pg.43).
Pentru a vorbi de o opinie publică europeană, trebuie în primul rând să presupunem că există și că o putem măsura, opinii comune ale europenilor, un cuantum al opiniilor care înglobeaza o pluralitate de țări din cadrul unui spațiu comun, care este Uniunea Europeană.Vom spune astfel că o opinie este europeană dacă este comună europenilor sau proprie lor, fie pentru că subiectul ei nu are sens în afara Uniunii, ori fie pentru că tema ei este specifică europenilor.Apariția opiniei presupune existenta unei intrebări care se pune in cadrul unei comunități și care este percepută ca determinând traiectoria acelei comunități.Astfel că poate să nu fie cunoscută, indivizii putând împărtăși unele puncte de vedere fără ca vreun instrument să le sesizeze.In acest fel cu ajutorul sondajelor o opinie comună poate să devină publică prin publicarea ulterioară a rezultatelor.Prin anchetele de opinie realizate în statele europene putem determina o opinie europeană rezultată dintr-o agregare a opiniilor nationale.
Opinia europeană se distinge prin răspunsul la întrebări care au sens doar în cadrul european având ca teme lărgirea europeană, moneda unică ori acțiunile politice în cadrul Uniunii.Anchetele privind opinia publică, specifice Uniunii, precum eurobarometrele arată nu doar că există un punct de vedere comun pentru majoritatea europenilor, dar că acest punct de vedere se distinge de restul lumii, de exemplu de cel al americanilor.Astfel ca în 2003, pentru prima data, cu ocazia manifestărilor împotriva intervenției în Irak, am avut posibilitatea de a evalua fermitatea opiniei europene, care s-a impus, dovedindu-se astfel că este una autentica.( Dominique Reynie:2005;99-117)
Măsurarea sistematică a opiniei publice din țările europene a ajuns, astăzi, o adevărată instituție . Cu tot relativismul lor, Eurobarometrele sunt totuși indicatorul cel mai relevant al diversității europene.Eurobarometrele sunt realizate pentru a putea distinge percepțiile pe care le au cetățenii europeni despre ei inșiși și despre “ceilalți”,despre problemele Europei cât și despre posibilele soluții.
Va trebui să se facă distincție între termenii de “opinie”și “opinie publică”și să vedem ce se întelege prin termenul de “climat al opiniei publice”.
Elisabeth Noelle-Newmann l-a utilizat în teoria sa despre geneza opiniei publice numită metaforic “spirala tăcerii”.Aceasta a formulat ipoteza “spirala tăcerii” în 1974,în efortul de a întelege rezultatele alegerilor din 1965 din Germania Federală, câstigate de Partidul Crestin Democrat ,ca urmare a adeziunii votanților la curentul majoritar.
Teoria”spirala tăcerii” descrie și explică procesul de creare și extindere a opiniei publice,susținând ca persoanele care percep că sunt în minoritate,resimțind o presiune din partea celorlalți, se asociază opiniei majoritare sau tac, nu își exprimă propriile opinii.
In sondajele de opinie publică este necesar să se determine nu numai direcția și intensitatea opiniei, dar și “climatul”în care aceasta se manifestă.
Teoria “spirala tăcerii”conține patru asumpții principale.Una ar fi aceea că indivizii principale.Una ar fi aceea că indivizii cu comportamente deviante sunt izolați de către societate, a doua ar fi faptul că indivizii trăiesc în permanență cu teama de a fi izolați, a treia asumpție este aceea că teama de izolare îi determină pe oameni să evalueze continuu climatul opiniei; iar ultima stipulează că această teamă conduce la neexprimarea deschisă a opiniilor, la păstrarea secretă a lor.
In mod concret,dupa ce persoana intervievata își exprimă propriile opinii,sunt întrebate și despre ce cred ele că alte persoane sau grupuri gândesc în legatură cu aceeași problemă.
Da exemplu, într-un sondaj electoral întrebarea deschisă”Care este partidul pe care dumneavoastra îl simpatizați mai mult?”, conduce la aflarea opiniei individului.
In raport cu aceasta, răspunsul la întrebarea, de asemenea deschisă, ”Care credeți că este partidul pe care cetățenii din Romania îl simpatizeaza cel mai mult?”arată care este climatul opiniei publice exprimate.
Elisabeth Noelle Newman consideră că mass-media reprezintă unul dintre cei doi factori care influențeaza percepția asupra climatului opiniei.Celălalt factor este rețeaua de relații interpersonale.
Si teoria “spirala tăcerii”are aplicație în problema influenței sondajelor de opinie asupra publicului.In barometrele de opinie publică efectuate trimestrial în România începand din 1996, la întrebarea “Cata încredere aveți în urmatoarele instituții?(se arată lista), Biserica s-a plasat intotdeauna pe locul întai,cu procente variind între 76%(decembrie 1997) si 88% (mai 1998).
Rezultatele Barometrului de opinie publică au fost publicate pe prima pagină a cotidianelor centrale.Oamenii au aflat care este opinia majoritară.Conform teoriei”spirala tăcerii”, ei se vor asocia opiniei dominante și aceasta va deveni și mai puternică.
In alti termeni, avem de-a face cu efectul de “regrupare în jurul învingatorului”.(Noelle-Newman,2004,132).
Există astfel o opinie publică europeană care este specifică Uniunii Europene și a cărei existentă depinde de Uniune și nu ar avea sens în afara acesteia, putând vorbi aici și despre o opinie publică dominantă la un moment dat..Eurobarometrele redau opinia Uniunii în diversitate vis a vis de probleme comune care apar în toate statele membre.
Cap.III.Tranziția țărilor foste comuniste
Inainte de a observa evoluția opiniei publice în statele foste comuniste consider că este indicat să vedem care au fost diferențele în evoluția tranziției în aceste state, facilitând astfel înțelegerea eventualelor diferențe existente la nivelul atitudinilor opiniei publice din aceste țări.
O’Donnell si Schmitter (1993) aplică termenul “tranziție” intervalului dintre două regimuri politice.In această acceptare, tranziția începe prin lansarea unui proces de disoluție a regimului politic existent, în vreme ce finalul perioadei de tranziție poate fi marcat de instalarea unei variante de regim democratic, de revenirea la o forma de regim autoritar sau de emergența unei alternative de tip revoluționar.
Tranzițiile sunt perioade turbulente în care regulile jocului politic sunt permanent definite si redefinite, aparate si contestate, în care actorii politici nu doar apară si promovează interesele lor și ale celor pe care afirma ca îi reprezintă, ci, concomitent definesc configurațiile normative și procedurale în baza cărora va fi stabilită legitimitatea accesului la resursele comunitații politice respective.
Nucleul tranziției post-comuniste este dubla reformă de realizare a economiei de piată și a democrației.Aparent s-ar părea că toate țările foste comuniste au pornit de la același nivel în drumul spre marea tranziție către capitalism.Dacă lucrurile ar sta așa ne punem atunci întrebarea de ce țări precum Polonia,Ungaria,sau Republica Cehă au înregistrat performanțe mai mari în procesul de reformă, iar altele, precum România, Bulgaria sau Albania, au mers mai lent pe drumul reformei? Posibile răspunsuri ar putea susține ideea că au existat diferențe de cale, de stare economică în punctul de pornire, diferențe de capital uman, material si instituțional relevante pentru eficiența reformei, între aceste țări..Este evident faptul că țări precum Polonia,Ungaria sau Republica Cehă au beneficiat de un bun punct de pornire economic în comparație cu România, Bulgaria sau Albania.
Evoluția diferitelor tranziții în Europa de Est depinde și de cale, de modul în care s-a produs desprinderea de socialism.In fosta Republica Democrata Germană și în Cehoslovacia, statele-partid au capitulat, iar forta nu a fost utilizată.In Polonia asistăm la un compromis realizat făra capitulare intre statul partid si societate.Ungaria pare a fi un caz special caracterizat de competiție electorală liberă .Victoria electorală a Solidaritații a reprezentat formarea primului guvern ne-comunist din istoria post-Yalta a Europei.(Tismaneanu, 1993) In România însa a existat o ‘‘revoluție furată’’, Partidul Comunist dispăruse total de pe scena politică în 1989, însa, lideri importanti din vechea structură politică au preluat conducerea, formând forta politică de stanga, FSN-ul .Astfel că în România o bună parte a elitelor postrevoluționare se compunea din intelectuali fară nici un fel de experientă managerială, persoane cu capital social crescut dobândit în cadrul aparatului de conducere și de partid înainte de 1989 .
Intr-un studiu privind apartenența noilor agenți economici din țările foste comuniste, Eyal Szelenyi reia problema elitelor, dar în special din perspectiva agenților schimbării, și, mai puțin a dependenței de cale .Concluzia acestor studii a fost aceea că întreaga Europă de Est a parcurs o etapă a ‘‘capitalismului fară capitalisti’’ .In toate țările aflate în discuție vechii manageri au luptat pentru a-și menține pozițiile, unii dintre ei devenind noii proprietari, sau manageri ai firmelor privatizate.Un studiu realizat în 1997 arată că 40-60% dintre managerii din fosta RDG și-au păstrat postul sau au devenit proprietari.In România aproape toti managerii de varf din fostul regim și-au păstrat postul sau au devenit proprietari.(Ionescu, Toma, 2001)
Un alt factor important în societațile în tranziție este reprezentat de modul de desfașurare al reformelor.Este foarte importantă calea pe care au ales-o în vederea realizării acestor reforme.Cele două strategii între care aveau de ales țările foste comuniste erau fie gradualismul, fie terapia de șoc.Prima presupune o dezvoltare organică treptată, iar, cea de-a doua reprezintă o strategie de privatizare accelerată.
In absenta unor experiențe de democratizare sau liberalizare economică partială și în condițiile instaurării la putere a unei forțe politice de stanga, puternic ancorată în trecutul comunist, terapia adoptată în plan economic în România a fost una de tip gradualist.In acest context trebuie sa ne amintim că o tentativă de accelerare a reformelor, lansată de Petre Roman, a fost stopată prin mișcari sociale (mineriada din 1991), de ce nu, ordonate politic.
Ca și la noi, strategia adoptată de Ungaria a fost tot una gradualistă.Nu trebuie să omitem faptul că Ungaria a beneficiat de avantajele unei experiențe considerabile în practicarea reformelor parțiale în perioada socialistă.
In Polonia însa a fost aplicată o terapie de șoc.Și ea însa beneficia de o experiența anterioară, iar în plus, interesele și voința occidentală de a face din Polonia un caz exemplar de reforma postsocialistă s-au tradus în ajutor economic direct, prin anularea a jumătate din datoria externă a țării.(Sandu,1999)
Mediul Internațional economic a fost deci extrem de favorabil reformelor poloneze.
Marea diferența între cele două strategii este aceea că în timp ce prima, cea gradualistă subliniază apariția unui nou sector privat, terapia de șoc se axează pe o lichidare cât mai rapidă a sectorului privat.Nici una dintre aceste două strategii nu s-a constituit în reteta perfectă.Janos Kornai însa susținea că tranziția de la socialism la capitalism în țările din Europa de Est trebuia sa fie o dezvoltare organică.
Privatizarea a fost considerată punctul cheie al tranziției .In vederea unei realizari cât mai eficiente a acesteia, în toate țările foste comuniste, s-au constituit agenții ale proprietații de stat însărcinate cu realizarea si supravegherea privatizării.
Ungaria a abordat mai multe metode de privatizare.A recurs la o strategie de privatizare redusă, pentru unitațile mici ce urmau a fi privatizate, cum ar fi magazinele ori restaurantele.O altă strategie era privatizarea spontană, prin vinderea bunurilor întreprinderilor si a actiunilor.O privatizare activă, pentru companiile ce nu prezentau interes pentru investitorii străini.O altă strategie a fost aceea prin care o parte din acțiuni erau date angajaților.
In Polonia privatizarea s-a realizat prin vânzari directe, privatizare de masă, privatizare sectorială, sau prin acordarea de acțiuni angajaților.
Noi nu numai ca nu am avut o experiența anterioară în ceea ce privește proprietatea privată, dar nu am avut nici organismul ideal pentru realizarea privatizării.
In România FPS a fost organismul însarcinat cu realizarea privatizării dar problema a fost ca procesul a devenit mult prea lung devenind rentabilă incetinirea acestui proces.Initial actiuni au fost distribuite angajaților urmând apoi sa decurga procesul privatizării.FPS-ul a devenit în final organismul care a împiedicat privatizarea unor mari intreprinderi ce supraviețuiau cu ajutorul bugetului de stat.O alta problemă a fost aceea că nu s-a creat în România un mediu ospitalier pentru investitorii straini.Privatizarea în România a eșuat și datorită faptului că nu a existat un cadru legislativ care să reglementeze competiția și a existat un mecanism deficitar prin care s-a realizat privatizarea, intermediat prin mecanisme ilegitime.
Este evident faptul ca diferențele existente între țările est europene în plan economic înainte de 1989 au reprezentat un factor care a contribuit la evolutia reformelor realizate în perioada de tranziție spre capitalism.Am putea afirma că, in tarile unde puterea a fost preluată de forțele de dreapta, unde a existat competitie electorală, ori în țările unde a fost adoptată o terapie de șoc, și, privatizarea s-a realizat mai rapid, tranziția s-a realizat mai repede ducând spre o îmbunătățire economică .
Insa nu exista o relatie clara a succesului proceselor de reforma.Socialismul isi lasase amprenta pe psihicul colectiv, generand forme de comportament care au afectat sfera politica.Acest reziduu al vechii ordin a fost obstacolul principal de care s-au lovit toate societatile post-comuniste.
Intr-unul din articolele sale, Gabriel Badescu răspunde la întrebarea dacă increderea personală este una din cauzele pentru care democratizarea societatilor foste comuniste are loc intr-un ritm mai lent decât cel estimat imediat dupa căderea comunismului, și mai ales, daca este unul din motivele diferențelor care există între aceste societati.
Având datele a trei serii de sondaje, realizate in perioada 1990-1999, autorul, arata faptul că țările foste comuniste tind sa aiba valori mai mici ale increderii decat celelalte state europene.Media proporțiilor celor care afirma că au incredere este mai mare cu aproximativ 16 puncte procentuale pentru democrațiile consolidate fața de țările foste comuniste, pentru fiecare dintre cele trei valuri de sondaje.
In ambele categorii de țări a avut loc o scadere a proportiilor celor cu incredere intre 1990 si 1999, iar valoarea medie a scaderii este aproximativ aceeasi, de 6 puncte procentuale.Dintre țările foste comuniste cele mai accentuate scăderi au avut loc in Polonia, România, Rusia, Slovacia,iar mai putin accentuate in Cehia, Croatia, Lituania, Estonia, Ungaria.
Diferenta de incredere care se observa intre țările foste comuniste si celelalte țări apare ca o consecinta a unei reguli generale enunțate de catre Robert Putnam in 1993, conform căreia, democrația este favorabilă acumularii de capital social, in timp ce dictatura distruge capitalul social.
Prin analiza din acest articol autorul a arătat faptul ca țările foste comuniste, luate în ansamblu, diferă fața de celelalte națiuni europene din perspective nivelului de încredere generalizată.
La nivel societal, un nivel ridicat al încrederii interpersonale este unul dintre factorii cauzali al unui nivel scazut de corupție, al unei redistribuiri mai corespunzatoare a veniturilor celor bogați înspre cei săraci si al unei capacități mai ridicate a guvernelor de a face schimbari legislative.
Rezultatele obținute de acesta susțin ipoteza conform căreia diferențele de încredere generalizată intre indivizi conduc la diferențe de atitudini si comportamente care sunt in relatie cu nivelul de democratizare.De asemenea, țări cu un nivel mai ridicat al increderii tind sa aiba nivele mai ridicate ale cresterii economice.
O forma particulara de capital social o reprezintă toleranța, care este definită ca model de interacțiune socială bazată pe valorizarea relativitatii si a egalitatii drepturilor de afirmare umana.Toleranța generoasă de tipul “te ajut desi nu sunt de acord cu tine” este un fenomen relativ rar in plan social, asociata mai mult cu idealul kantian de etică.Forma cea mai comună de toleranța este cea bazata pe relativism:”avem credințe diferite dar amandoi avem dreptul la o credința.(Sandu,2002)
Dumitru Sandu prezentând acest studiu analizeaza cum se distribuie conportamentele de toleranța-intoleranța in Europa de Est dupa căderea zidului BerlinuluiIn articolul său, Dumitru Sandu, caută concluziile la aceasta problema în răspunsurile pe care zeci de mii de persoane din Europa le-au dat la intrebari de sondaj in “World Value Survey”, in anii 1990-1997 în 25 de tari europene.Numarul total de persoane intervievate in cele 25 de tari a fost de 29533.Observa ca valorile de toleranta maxima tind sa fie concentrate majoritar in tarile protestanta, in special in Suedia, Elvetia, si Olanda.Predispoziția pentru compromise si negociere aparând in special in Suedia si Germania.
In genere, intoleranța pare sa fie maximă în fostele țări comuniste, cu excepția Slovaciei, cea mai dezvoltată din punct de vedere economic dintre acestea.
In țările europene care nu au trait experienta comunistă, valorile maxime de intolerantă au fost punctuale, relative izolate, din perspctiva celor șase indicatori de baza folositi.Intoleranța maximă, deși sub media europeană, se înregistra în Irlanda, Belgia si Marea Britanie.
Capitalul social devina astfel o sursa pentru democrație.
Cap.IV.Istoricul lărgirii Uniunii Europene
Tratatul de la Roma din 1957, care a condus la înființarea comunitații care în prezent poartă denumirea de UE, a avut șase state semnatare: Germania, Belgia, Franta, Olanda, Italia si Luxemburg. In 1973 a avut loc integrarea Danemarcei, a Irlandei si a Marii Britanii, care atenta la succesele economice ale Uniunii Europene si intuind sfarsitul imperiului sau colonial, a solicitat integrarea în Comunitatea Europeana.Integrarea Regatului Unit nu s-a realizat fară o aprinsa polemica cu privire la oportunitatile si la conditiile de integrare ale acestei tari în bloc. In 1981, Grecia se alatura ca al 10-lea stat membru.In 1986, admiterea Portugaliei și Spaniei va ridica numarul statelor membre la 12.Landurile estice ale Germaniei (fosta RDG) devin parte a Uniunii Europene în cadrul Germaniei reunificate în 1990.In anul 1995 numarul statelor membre ale UE ajunge la 15 prin admiterea Austriei, Finlandei si Suediei.
Cea mai ampla extindere a fost cea din 2004, prin admiterea simultana a 10 noi state membre, face ca, incepand cu 1 mai 2004, numarul statelor membre fiind in numar de 25, ca urmare a includerii a doua state insulare sud-europene (Malta si partea greaca a Ciprului), si a 8 state foste comuniste (Cehia,Polonia,Slovacia,Slovenia,Ungaria si Estonia,Letonia si Lituania).
Extinderea Uniunii Europene a conferit statutul de membru pentru înca doua state, România si Bulgaria.
Procesul extinderii a rămas deschis prin considerarea în continuare a aplicatiei Turciei în calitate de stat candidat la admiterea ca membru al UE, prin intrarea Croatiei și Macedoniei în procesul de aderare, ca și prin eventuala includere în procesul integrarii a altor state din zona Balcanilor:Albania, Bosnia-Herțegovina, Serbia, Muntenegru.
Mulți observatori si analiști, între care Steven Kassel, redactor pentru probleme europene la "The Independent" cred ca devine tot mai dificil să se impuna un nou val de lărgire. S-ar putea ca Ucraina să mai aibă o șansa, dar aceasta nu va putea fi avută în vedere cel puțin înainte de anul 2010, dupa revederea sistemului juridic si a acquis-ului comunitar. Franța, ai carei cetațeni văd în extindere o serioasa amenințare, a promis electoratului organizarea unui referendum national pe marginea acestei probleme. Mai mult, Parisul nu și-a ascuns intenția de a uza dreptul de veto împotriva oricarei tentative de a impune primirea de noi membri in Uniune.
Pe de alta parte, nu puțini politicieni europeni pun sub semnul întrebarii capacitatea Uniunii de a asimila noi membri, în vreme ce alegatorii europeni sunt departe de a fi convinși de foloasele pe care le-ar aduce organizatiei continentale statele din Balcani. Despre opozitia acerba pe care o intampină Turcia, îndeosebi din partea Austriei si Germaniei, nu mai este nevoie sa vorbim.In acest cadru, chiar politicienii turci invoca dimensiunea religioasa si chiar islamofobia existenta in mediile occidentale fata de primirea in UE a acestei tari islamice intr-o familie laica in forma si crestina in esența.
Cap.V.Satisfacția cu nivelul de viata
Satisfacția cu nivelul de viață este o evaluare globala a propriei vieți, adesea utilizată ca indicator de schimbare socială.Aceasta masură da o evaluare globala a modului cum îi afectează pe oamenii obisnuiti schimbările socio-economice, filtrate prin atitudinile si experiențele lor.O cercetare în acest domeniu se bazează pe presupunerea ca există un sentiment general de satisfactie, că oamenii sunt conștienti de el si ca poate fi descris în mod adecvat (Baltatescu, 2007:5). Satisfacția cu viata este de altfel un indicator al suportului popular pentru politicile de tranzitie.Nu ne imaginam o populatie nemultumita ca fiind o buna resursa pentru tranziție.
Ruut Venhoven abordeaza bunăstarea subiectivă a indivizilor sub numele de “teoria nevoilor” enuntând ca o persoană este fericita cand ofertele societatii sunt de calitate iar cererile acesteia rezonabile.
Campbell si Converse (1972) ofera o prima perspectiva asupra utilitatii indicatorilor de bunastare subiectivă în evaluarea schimbarii sociale.Ei argumentează că monitorizarea starilor psihosociologice (atitudini si sentimente în rândul cărora includ satisfacția cu viața si fericirea) populației conduce la intelegerea schimbarii sociale.
Putem observa că țările postcomuniste au avut evoluții diferite în ceea ce priveste satisfacția medie cu nivelul de viața (a se vedea tabelul 1). Pe primul loc se claseaza Slovenia înregistrând cea mai impresionantă creștere în perioada 1989-1990 cu 19 puncte procentuale, iar, pe de altă parte, pe ultimul loc se clasează Bulgaria cu cea mai impresionantă scădere (29,9% comparativ cu 1989).Putem remarca faptul că Slovenia, Letonia și Estonia au atins din nou nivelele de la inceputul și unele dintre ele s-au apropiat doar recent de nivele similare.
Tabelul 1
Variatiile satisfactiei medii cu nivelul de viata in statele foste comuniste
Tabelul 1.Variatiile procentuale ale satisfactiei cu viata 2005 pentru fiecare dintre tarile noi membre din 1989-1990, 1996-1997, si 2001.Surse:World Database of Happiness, Eurobarometrele 63-64
Eurobarometrul din 2001, realizat în țările candidate relevă o diferența importanță între nivelele de satisfacție cu viata în țările candidate și cele membre ala UE.Această diferență
pare să fie cea mai considerabilă în rândul subiectelor abordate în Eurobarometru.In țările membre 83% dintre cei chestionați s-au declarat satisfăcuți de nivelul de viață pe care îl duc, în timp ce în țările candidate doar 51% au declarat acest lucru.Acest Eurobarometru releva că Slovenia are cel mai ridicat nivel al satisfacție cu nivelul de viață, mai ridicat decăt media celor 15 state membre, 85% dintre respondenți declarându-se satisfăcuți și foarte satisfăcuți de nivelul de viață pe care îl duc.Urmează apoi Cipru cu 77%, Malta 76% și Republica Cehă 74%.Pe ultimele locuri se calsează România cu 40%, Lituania 40% și Bulgaria cu un procentaj de 33%.In țările candidate 19% dintre cei chesționați se declară a fi deloc satisfăcuți de nivelul de viață pe care îl duc în timp ce în cele 15 state membre doar 3% dintre respondenți afirmă acest lucru.
Analizele demografice nu arată nici o diferența semnificative între barbați și femei.Putem constata de asemenea că proporția persoanelor care se declară foarte satisfăcute de nivelul de viața pe care îl duc este mai ridicată în segmental mai tânăr al populației.
In anul 2001, 28% dintre respondenții țărilor candidate aveau sentimentul că situația actuală s-a ameliorat comparativ cu cea din urmă cu 5 ani, iar 49% consideră că această situație s-a înrăutățit.
Eurobarometrul Standard din toamna anului 2001 arată că danezii se declară satisfăcuți în raport cu viața pe care o duc în proporție de 96%, clasându-se pe primul loc.Este și singura țară în care mai mult de jumătate dintre cei chestionați se declară satisfăcuți cu viața pe care o duc 64%.Urmează apoi Suedia 96%, Olanda 94%, Irlanda 90%, Marea Britanie și Finlanda fiecare cu 89%, Austria 87%, Belgia 84%, Spania 83%, Germania 82% și Italia 81%.La sfarșitul clasamentului se află Franța 78%, Portugalia 65% și Grecia 60%, în aceste țări nivelul satisfacției fiind inferioare mediei europene.
Comparativ cu anul 2001 în anul următor s-a întregistrat o creștere a procentului respondenților, din țările candidate, care s-au declarat satisfăcuți de nivelul de viață pe care îl duc, de la 51% în 2001 la 56% în 2002.Pe primele trei locuri rămân Slovenia 83%, Malta 83% și Republica Cehă 74%, ultimele doua întegistrând creșteri.Pe ultimele locuri se clasează România 47%, în ușoară creștere față de 2001 cand înregistra 40%, și, Bulgaria 29% în scădere față de 2001 când 33% dintre respondenți se declarau satisfăcuți de nivelul de viață pe care îl duc.
In 2002 în ceea ce privește satisfacția cu nivelul de viață, în cele 15 state membre, clasamentul țărilor rămâne același ca în 2001.
Satisfacția cu nivelul de viață în 2003 în țările candidate este de 61%, observându-se o creștere față de 2001 când se înregistra un procentaj de 51%.In ceea ce privește țările membre observăm o ușoara scădere, față de anul 2001, când 83% dintre respondenți se declarau satisfăcuți de nivelul de viață pe care îl duc, în timp ce, în anul 2003 acest procent a scăzut la 79%.
In Romania, dupa o creștere a respondenților care se declarau satisfăcuți de nivelul de viață de la 40% în 2001 la 47% în 2002, în anul 2003 procentul revine la 40%.Și în 2003 pe ultimele locuri se clasează România 40% și Bulgaria 31%.
In 2004 respondenților li s-a cerut să facă o comparatie a nivelului de viață prezent comparativ cu cel din urmă cu cinci ani.Doar 24% dintre respondenți au considerat că viața lor s-a îmbunătățit față de cea din urmă cu cinci ani, 30% au declarat că a ramas la fel iar 44% au susținut că s-a înrăutățit.Turcia a fost țara în care respondenții au declarat că viața lor s-a îmbunătățit în proporție de 49%, a fost urmată de Cipru 46%, Malta 39%, și Estonia 37%.Pe ultimele locuri s-au situat Polonia 21%, Slovacia 20% și Bulgaria 12%.
36% dintre respondenții celor 15 state membre au declarat că situatia lor actuală comparată cu cea din urmă cu cinci ani a rămas la fel, 33% cred că s-a îmbunătățit iar 30% consideră că s-a înrăutățit.
Cel mai mare număr de respondenți care consideră că viața lor s-a îmbunătățit în ultimii cinci ani îi regăsim în Irlanda 53%, urmată de Danemarca 48% și Finlanda 47%.Pe ultimele locuri regăsim Portugalia și Germania amandouă cu 44% de răspunsuri conform cărora viața lor de acum față de cea din urmă cu cinci ani s-a deteriorat.
In cele 25 de state membre, în anul 2005, 80% dintre respondenți se declară satisfăcuți de viața pe care o duc.Primele locuri le ocupă danezii care se declară în proporție de 97% multumiți de viața pe care o duc, urmați fiind de luxemburghezi 93% și de olandezi 95%.Pe ultimele locuri în acest clasament se află estonienii care se declară doar în proporție de 71% multumiți de viața pe care o duc, urmați de letonieni 61% și portughezi 56%.Cel mai mic procentaj al celor multumiți de nivelul de viața pe care îl duc sunt respondenții din statele în curs de aderare la UE, România 47% și Bulgaria 29%.
Ungaria care a adoptat o strategie de tip gradualist în procesul tranziției, înregistreaza creșteri procentuale ale respondenților care se declară satisfăcuți de nivelul de viață pe care îl duc în perioada 1989-1996.In perioada 1997-2005 însa observăm o continuă scădere a respondenților care se declară satisfăcuți de nivelul lor de viață.
In România însa, țara care a adoptat același tip de strategie, nivelul satisfacției cu viața a fost în continuă scădere în perioada 1989-2001.Din anul 2001 situația s-a stabilizat până în anul 2005 înregistrându-se ușoare creșteri procentuale privind nivelul de satisfacție cu viața.
In Polonia însa, care a adoptat în procesul tranziției o terapie de șoc, procentul celor care s-au declarat satisfăcuți de modul de viață pe care îl duc a fost în scădere în perioaa 1989-1996, o urmat apoi o perioadă de stabilitate procentuală în 1997-2001, iar din 2001 până în 2005 procentul celor care s-au declarat satisfăcuți de nivelul de viață pe care îl duc să fie în continuă scădere.
Este de remarcat faptul că în toate țările foste comuniste în perioada 1989-1996 numărul despondenților care s-au declarat satisfăcuți de nivelul de viață pe care îl duc a fost în continuă scădere,exceptând Ungaria și Slovacia.In majoritatea acestor țări cei mai multi respondenți care s-au declarat multumiți de nivelul de viata pe care îl duc îi regăsim în perioada 2001-2005, excepție făcând Bulgaria și România.
Cap.VI.Indicatorii economici și satisfacția cu nivelul de viață
Rolul indicatorilor subiectivi precum satisfacția cu nivelul de viață este de a completa indicatorii obiectivi în măsurarea efectelor tranziției. Observăm astfel că ierarhia statelor în funcție de nivelul satisfacției cu viața nu coincide cu aceea a ordinii statelor când vorbim despre nivelele PIB (a se vedea tabelul 2).Putem observa că discrepanțele pentru aceste două măsuri sunt mai ridicate pentru cele 15 state ale Uniunii.Pentru noile țări membre, ambele ierarhizări coreleaza destul de bine.O explicație ar putea fi văzută în ponderea mare a factorului economic în evaluarea pe care o fac nivelului de viață în cazul respondenților din țările mai puțin dezvoltate.Se observă că Slovenia și Cehia au nivele de satisfacție cu viața asemănătoate cu ale Austriei sau Frantei, chiar dacă au un PIB pe cap de locuitor mai scăzut.Iar Portugalia și Grecia deși au un PIB pe cap de locuitor mai ridicat decât noile membre ale Uniunii Europene prezintă un nivel de satisfacție cu viata mai scăzut decât țări noi membre UE.
Se pare că toate țările noi membre UE, cu excepția Sloveniei și Poloniei, au avut creșteri semnificative în ceea ce privește PIB pe cap de locuitor între 2000 și 2004, comparativ cu țările din UE15.Creșterea economica în țările candidate a fost foarte accentuata, de 70% în cinci ani, pe lânga cei doar 30% în țările UE15.Se pare că și variația în ceea ce privește satisfacția cu viața este mai scăzută decât variația PIB pe cap de locuitor, cei doi indicatori nefiind corelați.
Gondwe și Greenwood dau o explicatie acestei situatii argumentând că o creștere a indicatorilor economici precum PIB nu are totdeauna consecințe pozitive.Pentru condițiile de viață din țările europene, ea nu este imediat urmată de creșterea în infrastructură, calitatea serviciilor de sănătate și calitatea generală a societății care contribuie la creșterea satisfacției cu viața.Economiștii au deja dubii în legatură cu valoarea indicatorilor PIB în măsurarea dezvoltării sociale .In cazul statelor foste comuniste surplusul obținut este adesea drenat de către investitorii străini sau pur și simplu nu se poate valorifica datorită corupției din țară.
E posibil de asemenea ca dezvoltarea economică puternică să aibă un efect negativ asupra calității sociale ,contribuind, la creșterea inegalității de venit.(Baltatescu,2007 :22)
Jan Delhey afirma că în cazul unor țări din fostul val de aderare este prezent și factorul cultural, existând un caracter national care determină punctul de referință pentru satisfacția cu viața.Trebuie să luăm în considerare și faptul că aspirațiile cetățenilor statelor devenite de curând membre ale Uniunii Europene nu sunt la fel de ridicate comparativ cu cetățenii statelor din grupul UE15.
Tabelul 2
PIB pe cap de locuitor si satisfactia cu nivelul de viata in 2005
Tabel 2.PIB pe cap de locuitor și nivelul satisfactie cu viața
Sursa :Fondul Monetar International,World Economic Outlook Detabase,aprilie 2005
Cap.VII.Satisfacția cu democrația
Nucleul tranziției post-comuniste este dubla reformă de realizare a economiei de piață și a democrației.Eurobarometrele realizate au avut în vedere și această problemă a democrației și cum este ea percepută de către cetățeni.
Satisfacția cu democrația este influențată în mod fundamental de performanța sistemului politic și de cea economică.Sentimentul de mulțumire al oamenilor în interiorul democratiei depinde, in conformitate cu asteptarile, de altfel, de modul în care sistemul politic își îndeplinește funcțiile, de capacitatea acestuia de a performa în mod corect, de a inspira încredere oamenilor.In cazul României, problema funcționării instituțiilor rămâne una dintre cele mai importante, chiar la mulți ani de la căderea comunismului și fără rezolvarea acesteia este puțin probabil să avem de-a face cu creșteri importante ale nivelurilor de satisfacție cu democrația.(Precupetu, 2006 :103).
Performanța economică este în mod esențial importantă pentru satisfacția cu democrația.Sentimentul de mulțumire cu democrația suferă influența factorului economic atât la nivelul gospodăriei, cât și la nivel national.In fond este o relație pe care o putem numi universală și care a fost dovedită de multe ori, în diferite analize.Indivizii care au un nivel economic satisfăcător, care apreciază în mod pozitiv și situația economică la nivel național vor tinde să fie mulțumiți de democrație.(Precupetu, 2006 :104).
Ioan Marginean (2005 :26) a subliniat logica specială a acestui indicator considerând că un înalt nivel de satisfacție cu democrația se poate datora și unor asteptări modeste sau unor atitudini încurajatoare, în timp ce un nivel redus al satisfacției cu democrația poate fi relaționat cu respingerea regimului ca atare sau cu opoziția față de un guvern specific.
De altfel, satisfacția cu democrația poate varia în funcție de semnificațiile diferite atribuite la nivel individual.Unii respondenți pot considera itemul în termeni de sistem politic, oferind o expresie a suportului pentru sistemul politic în ansamblul sau, în vreme ce alții se pot raporta la modul în care autoritatile performeaza.(Precupetu, 2006 :69).
Satisfacția cu democrația a respondenților din statele membre este urmărita înca din 1973 monitorizându-se atitudinile cetățenilor și evoluțiile acestora în fiecate an.
In 1973, cei mai satisfacuți cu nivelul democrației din țara lor se declarau respondenții din Belgia 62%, Irlanda 55%, Olanda 52% si Danemarca 45%.Cel mai scăzut grad al mulțumirii fața de democrația din propria țara îl regăseam, în 1973 la respondenții din Italia și Marea Britanie.
In anul 1980, cel mai mare grad al satisfacției cu democrația îl regăseam în rândul respondenților din Luxemburg 67%, urmând în clasament respondenții din Germania 73% și Danemarca.Cel mai scăzut nivel al satisfacției cu democrația îl regăseam la respondenții din Franța, care se declarau doar în proporție de 36% satisfăcuți cu democrația din țara lor, fiind urmați de respondenții din Belgia 34% și Italia 21%.
In eurobarometrele realizate în cele 15 state UE cât și în noile state membre ale Uniunii Europene, s-a avut în vedere urmărirea gradului de satisfacție a respondenților, atât în ceea ce privește democrația din propria țara cât și gradul de satisfacție cu democrația din Uniunea Europeană.
Eurobarometrul Standard realizat în 2001 a arătat că șase respondenți din zece sunt foarte multumiți sau suficienți de multumiți de modul în care funcționeaza democrația în tara lor 59%.Cel mai inalt grad al satisfactiei cu modul in care functioneaza democratia in țara lor îl întalnim la danezi 87%, urmați de luxemburghezi 75%, irlandezi 73%, suedezi 72%, olandezi 71% și englezi 67%.Pe ultimele locuri se clasează grecii 48%, italienii 38% și portughezii 37%.
In ceea ce privește modul de funcționare al democrației în Uniunea Europeană 44% dintre respondenți se declară multumiți și foarte multumiți.Cei mai satisfăcuți de funcționarea democrației în Uniunea Europeană sunt irlandezii 65%, belgienii 55%, luxemburghezii 55% și danezii 48%.Pe ultimele locuri se clasează englezii 38%, portughezii 37%, suedezii 36% și finlandezii 33%.Observăm că italienii și grecii se declară mai mulțumiti de modul în care funcționează democrația în cadrul UE decât în țara lor, în timp ce suedezii și finlandezii apreciază mai mult democrația din țara lor.
In anul 2003 procentul respondenților care se declarau multumiți de modul cum funcționează democrația în țara lor 54% se declarau multumiți, întegistrându-se o scădere de două puncte procentuale față de anul 2001.In ceea ce privește nivelul satisfacției cu democrația din Uniunea Europeană 42 % dintre respondenți se declarau multumiți și foarte multumiți în 2003, înregistrându-se de asemenea o scădere de două puncte procentuale față de 2001.
In anul 2004, 54% dintre respondenții celor 25 de state membre ale Uniunii Europene se declarau satisfăcuți și foarte satisfăcuți de modul cum funcționează democrația în țara lor.Trebuie să remarcăm că în topul clasamentului se situaeaza țările UE 15, pe primul loc fiind danezii 91%, urmați de finlandezi și luxemburghezi.Cel mai mare procent al celor care se declară nemulțumiți de modul în care funcționează democrația în țara lor îl regăsim în Ungaria 61%, Lituania 62%, Polonia 65% și Slovacia 74%.In România 67% dintre respondenți s-au declarat nemulțumiți de modul în care funcționează democrația în țara lor iar în Bulgaria 74%.
In Eurobarometrul realizat în 1985 gradul cel mai mare al satisfacției cu democrația din propria țara îl regăseam la cetățenii din Germania73%, fiind urmați de respondenții din Luxemburg 72% și Danemarca 68%.Pe ultimele locuri regăsim respondenții din Irlanda 49%, Finlanda 44%, și Italia 24%.
Făcând o comparație cu atitudinea respondenților în anul 2004 observăm că topul clasamentului nu s-a schimbat foarte mult, respondenții din Danemarca și Luxemburg rămânând cei mai mulțumiți cu democrația din țara lor.O schimbare de atitudine o regăsim la cetățenii din Finlanda, care în 2004 se declară printre cei mai mulțumiți de nivelul democrației din țara lor, progresând din anul 1989 când se declarau multumiți și foarte multumiți cu democrația din țara lor în proportie de 44%, în 2004 declarându-se mulțumiți în proporție de 83%.
In ceea ce privește modul de funcționare al democrației în cadrul UE, 48% dintre respondenții celor 25 de state membre se declară mulțumiți și foarte mulțumiți.
Cei mai mulțumiți de funcționarea democrației în UE par a fi belgienii 70%, irlandezii 67%, luxemburghezii 66% și spaniolii 64%.Suedezii 42%, slovenii 42% și englezii 39% înregistrează rata cea mai scăzută a respondenților care se declară mulțumiți și foarte mulțumiți de modul în care funcționează democrația în UE.
Din Tabelul 3, putem observa că satisfacția cu democrația din propria țara, în statele care au devenit membre ale Uniunii Europene înainte de 2004, este mai mare decât în cazul satisfacției cu democrația din UE.
In ceea ce privește noile membre ale Uniunii Europene regăsim o situație inversată, satisfacția cu democrația din UE fiind mai ridicată decât satisfacția cu democrația din propria țara.Aceeasi optiune o regăsim în 2004 la respondenții din cele cinci state candidate.
Este posibil ca cetățenii celor 15 state cu vechime ca membre ale Uniunii Europene să fi avut în vedere procesele democratice implicate în funcționarea instituțiilor europene, despre care multe din discuțiile din spațiul public sunt purtate în termenii „deficitului democratic”, în vreme ce respondenții noilor democrații ale Europei e de presupus că s-au raportat, mai degrabă, la democrațiile consacrate ale statelor vestice.(Precupetu, 2006 :116)
Observând opțiunile respondenților din cele 15 state vechi membre ale Uniunii Europene, cât și pe cele ale repondenților din noile state ale Uniunii Europene (a se vedea tabelul 3), putem concluziona subliniind faptul că, respondenții din cadrul noilor state, apreciază democrația din cadrul celor 15 state, văzând în Uniunea Europeană un model al democrației spre care și-ar dori să tindă și țările lor.
Tabelul 3
Satisfactia cu democratia din propria tara/Satisfactie cu democratia din UE
Tabel 3.Satisfacția cu democrația din propria țară și din UE
Sursa : Eurobarometrul 62.Opinia publică în Uniunea Europeană.Toamna 2004
Cap.VIII.Increderea în instituțiile Uniunii Europene
Alegerile directe pentru Parlamentul European constituie, înca din 1979, un eveniment esențial din punctual de vedere al exprimării culturii politice, fiind vorba de singurul moment în care cetățenii europeni sunt adusi în ipostaza de a interveni direct în viața politică a Uniunii Europene și de a-și exprima opiniile politice.In 1999 această caracteristică a căpătat o anumită particularitate, deputații europeni aleși în 1994 trecând printr-o etapă decisivă a democrației parlamentare, controlând și apoi constrângând demisia Comisiei europene.
In 2004 contextul era foarte diferit și mizele altele, fiind anul largirii Uniunii cu înca zece noi țări membre.
Nivelul excepțional de scăzut al participării la alegerile din iunie 2004, mai ales în cadrul țărilor noi membre ale Uniunii, arătau dificultatea trecerii de la o cultură politică a integrării europene, la o cultură politică participativă față de procesul istoric de integrare europeană.
Crearea în cadrul Uniunii Europene a unor culturi politice, a unor sisteme de partid și a unui electorat al țărilor membre ale Uniunii se dovedește a fi un proces desosebit de complex.
In acest context, analiza atitudinilor vis a vis de Uniunea Europeană rămâne o perspectivă fundamentală în înțelegerea dificultăților clădirii unei Uniuni a cetățenilor.
Astfel că ne putem întreba dacă există un elector european al cărui profil sau motivații de vot sunt omogene.
Se pare că nu ne confruntăm însă cu un prototip al alegătorului european, în 2004 în Lituania a existat riscul ca referendumul să fie invalidat datorită participării insuficiente a electoratului la vot.
Lituania nu reprezintă insă un caz izolat, chemați la jumătatea lunii iunie 2004 să aleagă viitoarea structură a Parlamentului european, cetățenii celor 25 de state membre s-au prezentat în număr foarte mic la urne, pe ansamblul țărilor Uniunii Europene, participarea la vot s-a situat la 44,6%, cei care au mers la vot, mergând în mare măsură să își manifeste nemulțumirea față de cei care îi conduc, votul lor fiind astfel unul negativ.Astfel că distanța între Uniunea Europeană și cetățeni nu dădea semne că s-ar diminua.
Daca în primăvara anului 1999, 72% dintre europeni declarau că apartenenta țării lor la Uniunea Europeana este un lucru bun, în toamna anului 1999 doar 48% dintre cei chestionați mai considerau acelasi lucru, ca în toamna anului 2003 acest procent să ajungă la 50%.
Când se punea problema avantajelor de care a beneficiat țara lor ca membră a Uniunii, în primăvara anului 1991, 59% dintre respondenți declarau că țara lor a avut beneficii ca membru al Uniunii.Opt ani mai târziu însă, acest procent scăzuse, doar 44% dintre respondenți considerând că apartenența la Uniune a adus beneficii țării lor.Aceeași evoluție o observăm și când tratăm problema eforturilor unificării Europei occidentale.In 1991, 80% dintre rerspondenți se declarau favorabili unificării, procent ce scade până în 2003 la 52%.Se pare că în perioada 1990-1991 opinia publică a avut cea mai favorabilă atitudine vis a vis de construcția europeană.
O temă importantă urmarită în eurobarometre este încrederea pe care cetățenii o acordă instituțiilor europene.Este evaluată măsura în care cetățenii au încredere în nouă instituții europene cât și în Uniunea Europeană.In 2001, 53% dintre respondenții din cele 15 state membre au declarat că au încredere în Uniune, fiind înregistrate cele mai bune rezultate de când a fost pusă această întrebare, din anul 1997 când doar 37% dintre cei chestionați declarau că au încredere în Uniune.Dintre instituțiile europene,Parlamentul European înregistrează cel mai înalt nivel de încredere,58%, acestuia îi succede Comisia Europeana și Banca Europeana ambele înregistrând un procent al încrederii de 50%.
In țările candidate, în 2001, 59% dintre respondenți declară că au încredere în Uniunea Europeană.Cel mai mare procent al celor care tind să aibă încredere în Uniune îl regăsim în România, 74%, urmată de Bulgaria și Ungaria, amândouă cu un procent de 72%.In ceea ce privește încrederea în instituțiile europene, Parlamentul European beneficiază de cel mai mare nivel al încrederii din partea celor chestionați, 41% dintre respondenți declarând că au încredere în această instituție.Este urmat de Comisia Europeana 35% și de Curtea de Justiție Europeană 33%.Cea mai mare încredere o acordă Parlamentului European respondenții din Ungaria 56% și cei din România 55%.
Eurobarometrul din toamna anului 2005 releva o încredere mai mare a respondenților din noile state membre in Uniunea Europeana 53% comparativ cu increderea inregistrata în cadrul vechilor state membre 43%.Instituția cu cea mai mare notorietate în cadrul Uniunii, în cele 25 de state membre pare să fie în 2005 parlamentul European, care este cunoscut de 89% dintre respondenți.
Respondenții din noile țări membre ale Uniunii Europene acordă mai multa încredere atât Uniunii cât și Parlamentului European.Acesta se poate datora faptului că au o încredere mai scăzută în instituțiile din propria țara, luând instituțiile uniunii ca dezirabile.
Ne putem de asemenea întreba în ce măsură mândria natională are vreun efect asupra opiniei respondenților vis a vis de uniunea Europeană.Se pare că nu, țări precum România, Bulgaria, Ungaria, care înregistrează un scor ridicat în ceea ce privește procentul respondenților care și-au afirmat mândria națională, înregistrează un scor la fel de ridicat când se pune problema încrederii în Uniunea Europeană.Naționalismul nu înseamnă în mod necesar sfârșitul și excluderea voluntară a contextului european ; dimpotrivă.Aspirația la o cultură europeană poate fi vazută, deseori, sub forma unei mândrii naționale („Noi suntem Europa”) și a unui antagonism („Voi nu sunteți”) ; în cele din urmă, ea nu este decat o forma de rezistența împotriva uniformizării.(Kǐs,1997 :286) O excepție ar fi Turcia ai cărei respondenți sunt pe primul loc în clasamentul mândriei naționale 93% însă înregistrează un procent de 50% în ceea ce privește încrederea în Uniune.
In ultimii ani Uniunea Europeană se confruntă cu un euroscepticism mai pronunțat al opiniei publice.Dezbaterile privind lărgirea Uniunii au contribuit alimentând îngrijorarea opiniei publice privind viitorul Uniunii Europene.Un alt factor care a contribuit la conturarea euroscepticismului din ultimii ani este unul de natură econimică, putem observa relația dintre atitudinile pro-europene și nivelul somajului sau nivelul de creștere al PIBului.Efectul factorului economic se răsfrânge asupra opiniei publice după o anumită perioadă de timp, europenii deveneau conștienți de acești factori la începutul anilor ’90 în timp devenind mai sceptici vis a vis de Uniunea Europeană.
Nivelul atitudinilor favorabile sau nefavorabile vis a vis de Uniunea Europeană diferă de la o țară la alta.In unele țări, atitudinea opiniei publice nu s-a schimbat în ultimii douăzeci de ani în mod semnificativ, rămânând constantă.Un astfel de caz este cel al Regatului Unit, opinia publică in această țară adoptând un euroscepticism pronunțat față de Uniunea Europeană, mai ales în ceea ce privește moneda unică.
Tot astfel țări precum Olanda, Italia sau Luxemburg sunt cunoscute ca fiind foarte europene și care au rezistat curentului eurosceptic care se manifestă în ultimii ani în țările din cadrul Uniunii.
Un alt grup de țări este cel al țărilor care au militat pentru construcția europeană, Franța, Germania și Belgia, dar în care opinia publică este mai puțin favorabilă acestei idei.
In Spania și Portugalia, care au aderat la Uniunea Europeană în 1985, procentul respondenților care susțin construcția europeană întrece media europeană.
Putem observa că încrederea cetățenilor UE în instituțiile acesteia și sprijinul lor față de Uniune au scăzut, iar susținerea procesului de extindere continuă să se diminueze.Dintre cele 25 de state membre, Austria și Marea Britanie sunt cele mai eurosceptice, cele mai ferme sustinătoare fiind Luxemburgul și Irlanda.
Cap.IX.Atidudinea cetațenilor UE privitoare la o viitoare Constituție europeaă
Constituția europeană reprezintă un pas important pentru construcția europeană, fiind gandită să raspundă unei lumi în schimbare, provocari cu care se confruntă o Uniune care traversează cea mai mare extindere și, nu în ultimul rând, a unei Europe unite cu peste 485 de milioane de locuitori.Constituția europeană trebuie să creeze cadrul pentru democrație, libertate și transparență, pentru o Europă eficientă care să lucreze pentru fiecare cetățean, coexistând cu constituțiile naționale.
La 29 octombrie 2004 a fost semnat, la Roma, "Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa", adoptat de către Consiliul European la Bruxelles, la 17-18 iunie 2004.După 54 de ani de la semnarea, la Paris, a Tratatului CECO, Uniunea Europeană a păsit, astfel, spre un nou statut, depășind formal încadrarea în categoria organizațiilor internaționale, deoarece noul Tratat conferea construcției comunitare cadrul juridic unitar pentru exercitarea unor competențe ce țin mai degrabă de esența statului federal : moneda unică, buget provenit și din resurse proprii, exista însa și contribuții naționale, control integrat la frontiere, o serie de politici comune decise și gestionate direct de la Bruxelles, o politică externă comună, înființarea parchetului european, a jandarmeriei europene, a poliției europene de frontieră, precum și atribuții deocamdată embrionare în domenii ca aparărea și securitatea.
Noua Constituție trebuia să pună bazele instituționale pentru extinderea la mai mult de 27 de membri având în vedere că actualele tratate nu au nici o prevedere instituțională pentru următoarele etape.
Trebuie sa menționam faptul că atât în cele 15 state membre cât și în noile state membre Uniunea Europeană a beneficiat de un larg suport din partea opiniei publice, de la 85% dintre respondenți în Luxemburg, care consideră Uniunea Europeană drept un lucru bun, la 74% în România, până la 30% în Marea Britanie.In 2004, 54% dintre respondenții celor 15 state membre considera că Uniunea este un lucru bun, în timp ce în noile state membre 55% dintre cei chestionați au declarat că UE reprezintă un lucru bun.
In 2001,mai mult de jumătate (67%) dintre cetățenii Uniunii Europene chestionați se declarau favorabili unei Constituții europene.Cel mai mare procent al celor care se declară favorabili Constituției europene sunt italienii 80%, greci și suedezii.Pe ultimele locuri se clasează respondenții din Danemarca și Finlanda, care sunt favorabili într-un procent de 50%.In 2003, 62% dintre cetățenii Uniunii susțin principiul unei Constituții europene.In acest an pe primele locuri se claseaza de asemenea italienii și grecii care se declară favorabili în procent de 74%.Pe ultimele locuri rămân finlandezii 49%, englezii 48% și danezii 46%.Cei mai multi respondenți care declară că nu sunt favorabili unei viitoare Constituții europene îi regăsim în Finlanda 33% și Danemarca 33%.
Cu ocazia referendumului realizat în vederea ratificarii Constitutiei, atât în Franța cât și în Olanda, participarea la vot a fost una considerabilă.S-a înregistrat o rată a participării la vot de 70% în Franta și 63% în Olanda, unde acest nivel al participării este excepțional, având în vedere faptul că este cu 20% superioară celei înregistrate cu ocazia alegerilor
legislative nationale.Exceptând cazul Spaniei, toate țările care au ratificat constituția au făcut-o prin vot parlamentar, fără a consulta cetățenii și fără dezbateri publice.Belegia, Italia sau Germania nu ar fi reușit să artifice constituția dacă ar fi fus puse în ipostaza de a-și consulta cetățenii.
Rezultatul referendumului atât în Franta cât și în Olanda provine din aceeași sursă a nemulțumirilor.Atât în Olanda cât și în Franța adoptarea monedei unice a avut consecințe pe termen lung, nu tocmai mulțumitoare pentru cetățenii Uniunii.
De altfel, idea de lărgirea a Uniunii nu a fost primită cu entuziasm de către cetățenii celor 15 state membre.
Dubla respingere a Constituției de către cetățenii celor două țări fondatoare a proiectului european ne demonstrează că acesta cunoaste o criză profundă, cauzată de o absență a dezbaterilor publice privitoare la orientările fundamentale ale Uniunii Europene în ultimii 10 ani.( Deloy:2005)
In ciuda rezultatelor negative ale referendumurilor din Franța și Olanda în vederea ratificării Constituției europene, în anul 2005, 63% dintre cei chestionați în aceasta problemă se declară favorabili constituției iar 21% declară că se opun ei.
Intrebarea adresată respondenților însă viza n ce măsură persoanele interogate sunt de acord cu principiul unei Constituții europene și nu conținea o evaluare a conținutului tratatului în sine.De aceea rezultatele nu ar putea fi interpretate ca intenții de vot ale celor interogați.Remarcăm aici faptul că francezii se declarau în favoarea unui asemenea principiu în proporție de 67% iar olandezii în proporție de 62% în 2005.
In 2005, punându-se problema necesității unei Constituții europene pe primele locuri se claseaza respondenții din Belgia, care se declară favorabili în procent de 77% , aceștia sunt urmați de respondenții din Ungaria 76%, Germania 74% și Slovenia 74%.Pe ultimele locuri se clasează din nou englezii, care se declară în procent de 46% favorabili constituției, urmați de danezi 45% și suedezi 44%.
Românii și bulgarii sunt de asemenea entuziaști când vorbim despre o Constituție europeană, declarându-se în proporție de 70%, respectiv 65% în favoarea acestei idei.
Susținătorii constituției se pare că sunt tot cei care au înceredere în Parlamentul european și în Comisia europeană, Norvegia, Italia, Grecia, Belgia.
Țările care nu întregistreaza un procentaj mare al respondenților care declară că au încredere în instituțiile europene nu sustin nici ideea de Constituție europeana, Marea Britanie, Irlanda, Danemarca, Suedia, Finlanda.
De altfel cei care sunt multumiți de nivelul lor de viață nu susțin Constituția și nici nu au încredere prea mare în instituțiile europene.Pe primele locuri din acest punct de vedere se situeaza Danemarca,Suedia și Marea Britanie.
Majoritatea respondenților din statele candidate în 2001 aveau o imagine pozitiva a Uniunii Europene având ca temei în principal rațiuni economice.Uniunea Europeana era astfel vazută ca o sursă de prosperitate și o garanție a bogăției.
In 2001 respondenții care declarau că au o imagine pozitivă a Uniunii Europene erau într-o proporție mai mare din țările candidate 53%, în timp ce doar 42% dintre respondenții țărilor membre declarau că au o astfel de imagine.Cel mai mare procentaj al respondenților care au o imagine pozitiva vis a vis de Uniunea Europeană îi regăsim în România 70%, Bulgaria 70%, Turcia51%, Ungaria 51% și Cipru 49%.
In anul 2002, cetățenii statelor candidate vedeau în cetățenia europeană un prim beneficiu enunțat de 72% dintre respondenți, acesta reprezentând dreptul de a lucra în alte țări membre. Cei care văd posibilitatea de a lucra în statele membre ca fiind un drept prioritar sunt respondenții din Ungaria în proporție de 80%, Slovacia 79% și Bulgaria 71%.
Și în anul 2004, respondenților celor 25 de state membre li s-a cerut să precizeze din nou ce reprezintă Uniunea Europeană pentru ei.Mai mult de un respondent din doi, aproximativ 53% dintre cei chestionați au văzut un prim beneficiu în faptul că țara lor este membră a Uniunii, libertatea de circulație în cadrul acesteia.Alte beneficii menționate au fost posibilitatea de a studia în țările membre și de a lucra.
Cap.X.Surse de informare privind Uniunea Europeană
Ar fi pertinent sã ne întrebãm ce rol are mass media în formarea opiniei publice. Prin opinie publicã înțelegem exprimarea pãrerii asupra unui punct de vedere controversat.
Opinia pe care o exprimã un individ în legaturã cu o problemã sau cu o persoanã derivã în mare mãsura din trãsãturile particulare ale personalitații sale sociale, fiecare individ situandu-se într-o rețea de relații sociale legate de vârstã, sex, rezidențã, profesie și altele, relații care il influențeazã într-o mãsurã mai mare sau mai micã.
Opinia publicã este supusã schimbãrii permanente atât în ceea ce privește obiectul preocupãrilor ei, cât și în ceea ce privește elementele psihice sau intelectuale prin care intrã în acțiune. (Novak, 1996, pg.44).
Din punct de vedere psihologic, opinia este fundamental determinatã de interesul propriu.Evenimentele, cuvintele și alți stimuli afecteazã opinia numai dacã este perceputã relația cu propriul interes.
Opinia nu rãmâne neschimbatã timp îndelungat decât dacã oamenii simt cã interesul lor este implicat sau dacã opinia exprimatã în cuvinte este susținutã de evenimente.
Dacã interesul propriu este implicit, opiniile nu sunt ușor de schimbat.
Opinia publicã, asemenea opiniilor individuale, este influențatã de dorințe.Și dacã opinia se bazeazã în principal pe afecte, nu pe informații, atunci ea se schimbã, probabil o datã cu evenimentele.
Ĩn general dacã în democrație oamenii au oportunitãți educative și acces la informație opinia publicã reveleazã cunoașterea puternicã a simțului comun.Cu cât oamenii informați sunt mai puternic implicați în evenimente și iși susțin interesele lor, cu atât mai probabil opinia lor va fi asemanatoare cu opinia obiectivã a experților.
Din punct de vedere psihologic, intereseazã cum se formeazã opinia la nivel individual.
Teoria “omul de știintã ingenuu”.Aceastã teorie numitã și a “micului savant” sau a “savantului naiv”, pornește de la asumpția cã oamenii, în viața lor de zi cu zi, procedeazã asemenea savanților, cãutand cauza fenomenelor și fiind capabili sã prelucreze informațiile relevante.Dar de ce este naiv savantul de pe stradã?
Pentru ca el nu gândește logic, apelând la sofisme și comițând astfel numeroase erori, lucru ușor observabil în cazul opiniilor pe care le emite spontan.
Oamenii cautã informații care sã le confirme opiniile și nu iau în seamã informațiile care ar putea sã le contrazicã.Mai mult, o datã ce ne-am format o opinie ca “savant naiv”, avem tendința de a o pãstra nealteratã în ciuda unor dovezi care ar putea sã ne arate netemeinicia ei.
La începutul anului 2002 într-unul din ziarele bucureștene, pe o paginã întreagã directorul respectivului cotidian dezvaluia josnicia, mizeria moralã, a unui ziarist care, dupã ce a fost ajutat financiar de cãtre un controversat om de afaceri, implicat in falimentarea Bãncii Române de Scont, i-a sedus soția și l-a denunțat la poliție pentru nereguli financiare.
La scurt timp, același director de ziar, îsi anunța cititorii cã a fost dezinformat și ceea ce a scris anterior nu este adevãrat.Credeți cã oamenii și-au schimbat opinia despre cel catalogat pe baza primelor informații drept imoral? Foarte probabil nu. (Chelcea, 2003).
Și aceasta pentru cã avem tendința de a ne conserva opiniile odatã formate, fiind impermeabili la informațiile care le contrazic.
Opinia publicã ca unitate, este o combinare sui generic a opiniilor indivizilor, fiind deci exterioarã acestora.
Ĩn același timp,opinia publicã, exercitã constrângere socialã, în sensul cã indivizii sunt obligați sã ținã seama de opinia publicã existentã.
Ĩn acest sens opinia publicã apare ca o instituție,ca un tribunal al poporului.(Chelcea, 2003).
La sfârșitul secolului al XIX-lea, James Bryce constata cã “Presa, în particular ziarele, constituie organul suprem al opiniei publice”.
Astãzi nimeni nu se îndoiește de faptul cã mijloacele de informare în masã au un rol important în formarea opiniei publice.Se discutã însã cât de important este acest rol și despre modul în care mass-media contribuie la emergența opiniei publice.
Depinde de obiectul atitudinii, respective al opiniei.Despre bunãstarea sau sãrãcia lor, cetãțenii își formeazã o opinie nu din ziare sau din discursurile politicienilor, ci, gândindu-se la viața lor de zi cu zi.
Rãspunsul la întrebarea:”Cât de mulțumiți sunteți, în general, de felul în care trãiți?”se fondeazã în mare mãsurã pe experiența directã a fiecãruia, mass-media intervenind doar prin informarea despre mizeria în care supraviețuiesc unele categorii sociale și despre opulența afișatã fãrã nerușinare de îmbogãțiții revoluției.
Ĩn legãturã cu alte obiecte (procese sociale, fenomene, persoane din elita puterii) mass-media are o importanțã majorã în constituirea opiniei publice.De unde s-ar informa oamenii despre situația din Irak, de exemplu, dacã nu din mass-media și din discuțiile oficiale (commentate și ele în ziare, reviste, emisiuni radio si tv). (Chelcea, 2002,).
Concepția”fluxului de comunicare în douã trepte” a fost elaboratã în anii 40 plecând de la rezultatele empirice ale unei cercetãri asupra presupusei”atot”-puternicii a comunicãrii de masã în plan social.Ipoteza fundamentalã a grupului condus de P.Lazarsfeld constituie de fapt o reluare a modelului “propagandei media”dominant în epocã.
Pentru confirmarea ei empiricã a fost proiectatã și realizatã o anchetã panel centratã pe studierea efectelor comunicãrii de masã asupra opțiunilor politice (intențiile de vot) ale unui eșantion fix de alegãtori.Cercetarea s-a realizat în lunile mai-noiembrie 1940, subiecții fiind intervievați lunar, volumul final al eșantionului chestionat fiind de 600 de adulți din Ohio.
Utilizarea panelului-tip al analizei longitudinale, i-a permis lui Lazarsfeld și Berelson sã demonstreze cã foarte puțini cetãțeni și-au schimbat intenția de vot pe parcursul campaniei electorale prezidențiale, și, cei care și-au modificat-o în decursul timpului au fost influențați mai mult de vecini și de alți parteneri de discurs decât de mesajele transmise prin intermediul mass-media.
Lazarsfeld și echipa sa au demonstrat astfel riguros cã principalul rezultat al campaniei mediatice nu a fost deci cel de schimbare a opiniilor si atitudinilor preexistente ci de confirmare și de întãrire a predispozițiilor latente în plan personal prin efectul de activare inter – grupalã.
Concluzia generalã a fost cã, pe parcursul campaniei electorale, comunicarea de masã ajunge la individ, datoritã opiniilor, atât și credințelor exprimate de liderii de opinie ai grupurilor de apartenențã pentru subiecții chestionați. (Lazarsfeld,2004 sau Marinescu,2002:32)
Opinia publicã este, în general, determinatã mai puternic de fapte decât de vorbe dacã nu cumva respectivele vorbe sunt ele însele interpretate ca evenimente.
Apare o problemã însã în momentul când politicienii dețin monopolul mass media.
Dând exemplul Italiei, este de subliniat faptul cã au avut loc intense dezbateri despre mass-media și rolul mijloacelor de comunicare în viața social-politicã.S-a vorbit în acest sens despre libertatea cuvântului și independența mijloacelor de informare în masã, a fost criticat sistemul de televiziune supus încã prevederilor adoptate în epoca de guvernare a socialistului Bettino Craxi, lege ce statua divizarea rețelei naționale de televiziune în care predominã, pe de o parte rețeaua de stat RAI cu trei canale iar pe de alta parte, trei stații particulare “Finivest”constituind un fel de monopol.
Dezbaterile menționate au demonstrat cum relevã presa internationalã, cã se impune necesitatea elaborarii unor prevederi antitrust care sã faca imposibil deținerea de catre un “subiect”a câtorva stații de televiziune, problemã care s-a pus cu acuitate atunci când în politicã a apãrut Luigi Berlusconi, proprietarul “Finivest”.
Aceeași presã aprecia cã victoria lui electoralã se atribuia, în mare masurã, propagandei influente fãcute de televiziunea proprie.
Cum s-a remarcat, în timpul respectiv, venirea lui Berlusconi la putere a produs, în lumea întreagã, o puternicã impresie transformând Italia într-un fel de “laborator”, iar pentru prima oara în istoria democrațiilor în fruntea unui guvern a ajuns un politician care era, în același timp și magnat al presei și al televiziunii, folositã cu iscusințã nu numai în campania electoralã, ci și în organizarea de sondaje, studierea opiniei publice și marketingul politic. (Bondrea, 1998:26,27,28)
Când se pune în discuție ce sursã de informare vis a vis de Uniunea Europeanã este cea mai des utilizatã observãm ca în anul 2000, televiziunea a fost principala sursã pentru 74% dintre cei chestionați.46% dintre cei chestionați declarau cã au ca sursã de informare jurnalele, 33% radioul iar 25 % iși iau informațiile despre Uniunea Europeanã din discuțiile cu prietenii familia și colegii.Se pare cã în cele 15 state membre cea mai popularã sursã de informare este televiziunea.
Ĩn urmãtorii ani proporția celor care aleg ca surse de informare privind Uniunea Europeanã mass-media a rãmas aproximativ aceeași, pe primul loc clasându-se în toate țãrile televiziunea.
Ĩn anul 2001, 71% dintre respondenții țãrilor candidate declarã cã opteazã pentru televiziune ca sursã de informare declarând cã urmaresc informațiille la televizor în fiecare zi. 41% dintre respondenți declarã cã citesc cotidianele zilnic sau de câteva ori pe sãptãmânã iar 38% ascultã radioul zilnic sau de câteva ori pe sãptãmânã.
Ĩn ceea ce privește încrederea în sursele de informare, în țãrile candidate presa a beneficiat de un nivel mai mare al încrederii decât în cele 15 state membre.
Cap.XI.Suportul pentru lãrgirea Uniunii Europene
Perioada 1960-1979, a reprezentat o perioadã beneficã pentru țãrile Uniunii, aflându-se într-un adevãrat avânt economic.In 1973, Danemarca, Marea Britanie și Irlanda adera la Uniune, urmând apoi o lãrgire a Uniunii spre sud, lãrgire ce a cuprins Grecia, Spania și Portugalia.Destrãmarea blocului comunist a adus cu sine noi negocieri și un nou val al lãrgirii.
Lãrgirea Uniunii s-a concretizat, prin încorporarea a încã 21 state membre pânã în anul 2007.Nici un val al lãrgirii nu avut o prea mare susținere din partea opiniei publice din statele membre, exceptând cazul câtorva țãri.
Integrarea României în Uniunea Europeana, realizatã la 1 ianuarie 2007, va aduce în egalã maãsurã oportunitãți și riscuri. Concurența va fi mai puternicã, din moment ce companiile vor trebui sã facã fațã concurenței externe și unor tehnici financiare și de afaceri sofisticate. Nu sunt așteptate schimbãri negative dramatice, nici mãcar pe piața bunurilor imobiliare, dar va exista o tendința de concentare de piațã, concretizatã în supraviețuirea celor mai puternice firme.
Dincolo de faptul cã aderarea la UE înseamnã o reușitã majorã pentru succesul tranziției postcomuniste în Romania și Bulgaria, ea a devenit în același timp o mizã în relațiile transatlantice sau continentale. Politicienii europeni au trebuit sa fie atenți la starea de spirit a alegãtorilor lor și mulți dintre aceștia au vazut în aderarea Romaniei și Bulgariei, despre care în Occident se știu puține lucruri, mai degrabã un nou prilej de necazuri sau costuri, decât avantaje.
Primul aspect este de naturã economicã și socialã. El ne aratã cã diferența dintre Romania și Bulgaria, pe de o parte, și cele mai dezvoltate dintre țãrile Uniunii Europene, pe de alta parte, este atât de mare, încât acel principiu fundamental al integrãrii europene în funcție de "asemãnare" este cu siguranțã încãlcat. Dar, asta nu este o noutate. Diferențele dintre România și Franța, Germania sau Suedia nu sunt, calitativ, diferite de cele dintre aceste țãri și Polonia, Lituania sau Ungaria. Chiar dacã existã diferențe cantitative importante între acestea din urmã și Romania.Cum bine știm o decizie de natura strategicã a fost și în cazul aderãrii Greciei la Uniune. Ca urmare, aderarea României și a Bulgariei la Uniunea Europeanã depinde mult mai puțin de caracteristicile reale ale societãții românești, sau bulgãrești, cât depinde de voința politicã a Occidentului dezvoltat de a se extinde în aceastã zonã strategic a Balcanilor și Mãrii Negre.
Din aceastã perspectivã, integrarea României în Uniunea Europeanã a avut deja loc. Ramurile strategice ale economiei românești sunt deja controlate de capitalul occidental: energia, sistemul bancar, asigurãrile, automobilele, metalurgia, materialele de construcție, comerțul cu amãnuntul, turismul, sunt deja restructurate sau în curs de reorganizare sub conducerea unor firme occidentale. ( Pasti, 2007).
Aderarea României și Bulgariei a depins de voința politicã a Occidentului de a se extinde spre est, spre zona Balcanilor și a Mãrii Negre.
Eurobarometrul realizat în anul 2000 a pus pentru prima datã problema lãrgirii Uniunii Europene întreband respondenții ce poziție adoptã vis a vis de o viitoare lãrgire.Rezultatele au arãtat cã 44% dintre respondenți s-au declarat favorabili unei viitoare lãrgiri, iar 35% se declarau împotrivã.Se pare cã rezultatele au variat considerabil în cele 15 țãri membre.Cei mai multi respondenți s-au declarat favorabili lãrgirii în Grecia 70% și Italia 59%.
Pe ultimele locuri s-au clasat respondenții din Finlanda, care au declarat în proporție de 35% cã sunt favorabili lãrgirii, Austria 32% și Marea Britanie 31%.
In topul preferintelor respondentilor privind tara care ar trebui sa intre in componenta Uniunii se afla Suedia 70%, Norvegia 70%, Malta 48% si Ungaria 46%.Pe ultimele locuri s-au clasat Bulgaria 35%, Romania 33% si Turcia 30%.
Ĩn anul 2001 51% dintre respondenții țãrilor membre se declarau favorabili lãrgirii uniunii iar 30% se declarau împotrivã..Cei mai favorabili lãrgirii au fost grecii 74%, suedezii 69% și danezii 69%.
Analizele atitudinale aratã cã 65% dintre persoanele care au declarat cã susțin apartenența țãrii lor la Uniunea Europeana sunt favorabile lãrgirii acesteia.
Ĩn anul 2003, 47% dintre respondenți se declarau favorabili lãrgirii Uniunii Europene, în timp ce 36% erau împotriva acestei lãrgiri. Ĩn acest an în topul țãrilor ai caror respondenți se declarau într-un procent mare favorabili lãrgirii s-au aflat Grecia 65%, Danemarca 63% și Spania 63%.Cei mai puțin favorabili se declarau englezii, doar 38% dintre respondenți fiind pro lãrgirii, danezii 38% și finlandezii 34%.
In anul 2004 respondentii din cele 15 state mambre ale Uniunii s-au declarat in proportie de 37% favorabili largirii, in timp ce respondentii din noile state membre s-au declarat in proportie de 53% favorabili acesteia.
Dintre respondentii noilor state membre cei mai favorabili largirii pareau polonezii 78%, lituanienii 76% si slovenii 75%.Romanii se declarasera in proportie de 76%, in anul 2004, favorabili largirii, iar bulgarii in proportie de 74%.
Putem remarca o reticenta mai mare a respondentilor cetatenilor statelor membre in ceea ce priveste aderarea Turciei, care ar duce la depasirea granitelor traditionale ale Europei.
Potrivit unui studiu recent realizat de Jan Delhey, cercetător laWissenschaftzentrum für Sozialforschung din Berlin (WZB), încrederea cetățenilor UE în viitorul Uniunii nu a fost în mod necesar slăbită de repetatele extinderi aleUniunii Europene. Studiul, intitulat “Înlocuirea aderării cu integrarea? O analiză a încrederii în rândul națiunilor din Uniunea Europeană”, la care se face referire în presa comunitară de specialitate, se bazează pe rezultatele Eurobarometrelor din ultimii 30 de ani, care arată că procesul de lărgire a UE nu a condus implicit la scăderea încrederii în viitorul acesteia în rândul cetățenilor diferitelor state membre. Autorul studiului remarca referitor la aceasta că, efectul integrativ al lărgirii depinde de cât de mare e diferența între noile state membre și vechii membri ai “clubului european” în ceea ce privește trei mari dimensiuni: nivelul de monitorizare (prestigiul), caracteristicile culturale (similaritatea) și puterea lor în sistemul internațional (amenințarea percepută)”. Experiența a demonstrat că, lărgirea spre “Nord” a condus la creșterea încrederii în viitorul Uniunii, în timp ce lărgirea spre “Sud” și “Est” a slăbit gradul de încredere în rândul cetățenilor UE. Autorul studiului afirmă că, recenta aderare a celor zece noi state membre a crescut gradul de diversitate într-o Uniune Europeană și așa destul de diversă, “mai ales în ceea ce privește nivelul de modernizare și de cultură”.
În acest context, autorul apreciază că viitoarea extindere a UE către “Sud” și “Est” va avea un efect centrifug asupra procesului de integrare, aderarea Turciei fiind cea care va suscita cele mai mari probleme, datorită faptului că are o populație numeroasă, care diferă sub aspect cultural și religios de celelalte state membre.
Jan Delhey introduce în studiul lui conceptele de „Lărgiri centrifuge și centripete”. Primele șase state membre fondatoare aveau încredere unele în altele (deși în acea perioadă Italia, de exemplu, era privită cu neîncredere de Germania sau Olanda). Lărgirea către „Nord” (ce a cuprins Marea Britanie, Irlanda și Danemarca) a beneficiat de un nivel similar de încredere. Următoarea lărgire ce s-a făcut spre „Sud” (a inclus Grecia, Spania și Portugalia) și a avut un dublu efect centrifug, atât la nivelul încrederii (grecii nu se bucurau de încrederea britanicilor și a germanilor), dar și în ceea ce privește percepția de cunoaștere a noilor state membre între ele.
O nouă lărgire spre “Nord”, ce a cuprins Finlanda, Suedia și Austria a condus la creșterea gradului de încredere, cetățenii acestor țări fiind percepuți pozitiv de către partenerii UE.
Recenta extindere către “Est” (care a înglobat opt țări central și est-europene, împreună cu Cipru și Malta) a beneficiat de o încredere scăzută, mai ales din partea unor țări membre ca Germania și Austria, cetățenii acestor state rămânând suspicioși în privința populației din țările postcomuniste. Totuși, trebuie remarcat că nivelul neîncrederii în noii veniți este similar cu cel înregistrat la momentul celeilalte extinderi spre “Sud”. Germanii au o încredere mai mare în unguri și cehi față de încrederea pe care o au în italieni. În acest context, concluzia autorului este că cea mai recentă extindere nu a supus UE la presiuni fără precedent, ci mai degrabă a “condus UE pe drumul unei călătorii în timp”, reluând coordonatele unui scenariu de acum 30 de ani.
Ultimele state care au devenit membre ale Uniunii Europene, România și Bulgaria au înregistrat în eurobarometre cele mai scãzute grade de susțineri din partea cetãțenilor chestionați în privintã lãrgirii.
Ĩn 2006, o organizație civicã britanicã preocupatã de efectele imigrației în Marea Britanie avertiza opinia publicã europeanã cã aderarea României înseamnã, printre altele, un val de circa 300 000 de imigranți români pe piața forței de muncã europene.
Dar nu numai perspectiva unor valuri de muncitori imigranți români și bulgari îi îngrijoreazã pe occidentali. Criminalitatea, mai ales crima organizatã, corupția, mai ales în domeniul justiției și clientelismul, mai ales în economie, apar în massmedia occidentalã și în imaginea politicienilor europeni despre România și Bulgaria ca riscuri suplimentare care vor fi importate o datã cu aderarea celor doua țãri. Realitatea este un pic diferitã. De exemplu, criminalitatea în Marea Britanie este, potrivit cifrelor oficiale, de aproape douã ori mai ridicatã decât în România, dar în relația cu electoratul a politicienilor, imaginea este mai importantã decât realitatea.A treia realitate este de naturã socialã.Europa Occidentalã are motive reale sã fie îngrijoratã de emigrația româneascã.Ĩn realitate, ea a avut deja loc.
Ĩn anul 2005, dupã un an de la admiterea a opt țãri fost comuniste, a Ciprului și a Maltei în UE, datele statistice oferite de țãrile occidentale în privința migrației economice lasã mult de dorit, potrivit unui studiu BBC. Acesta aratã cã numãrul imigranților a rãmas în parametri normali din mai multe motive: explozia economicã din țãrile de origine, diversele programe naționale care au reușit sã-i ținã acasã pe tineri, dar și reglementãrile
dure impuse în domeniu de cele 15 state membre.
Potrivit datelor statistice oferite de guvernul de la Londra, numai 130.000 de cetãțeni din Țãrile Baltice, Polonia, Cehia, Ungaria și Slovenia au solicitat în anul 2005 drept de muncã pe teritoriul britanic, drept obținut de 123.000 dintre aceștia.Cifrele au fost considerabil mai mici în Irlanda (75.000) și Suedia (doar 4.000).Toate cele trei țãri au eliminat, în anumite condiții, barierele impuse în calea imigranților din cele opt state.Ĩn schimb, celelalte au preferat atât sã impunã limite stricte privind numãrul muncitorilor din Est, cât și sã evite evaluãri concrete la efectele sosirii acestora în țãri precum Germania sau Franța.
Potrivit specialiștilor de la Universitatea din Oxford, pentru economii puternice precum Marea Britanie, Suedia sau Irlanda, un numãr moderat de muncitori strãini este benefic – aceștia au contribuit, spre exemplu, cu 240 de milioane de lire sterline la economia britanicã în a doua jumãtate a anului trecut. Argumentul avantajelor pentru economia britanicã se aplica atât celor opt state est-europene admise în 2004, cât și României și Bulgariei. Ĩn schimb, pentru pilonii continentali, Franța, Germania și Italia, un asemenea fenomen ar înraãutãți starea și asa precarã a economiilor naționale, afectate de rate ridicate ale șomajului, de suprasolicitarea sistemelor de asistențã socialã și de producția în declin.
Se estimeazã cã, în prezent, între douã și trei milioane de români lucreazã deja în strãinãtate, în condiții mai mult sau mai puțin legale.Ĩn 2006, aflatã în pragul alegerilor, Italia anunța cã face fațã la aproape un million de muncitori români, dintre care circa jumatate erau indispensabili dezvoltãrii economice a provinciilor din nord.
Cu sau fãrã gestul simbolic de la 1 ianuarie 2007, muncitorii români erau deja prezenți în Uniunea Europeanã și rarele expulzãri de cerșetori sau rromi nu au putut anula aceastã realitate. (Pasti, 2006).
Cap.XII.Suportul pentru largirea Comunitatii europene spre “Sud”
Uniunea Europeana de astazi este rezultat al unui amplu proces de largire care s-a realizat in mai multe etape, in urma unor interese de natura economica sau strategica.Celor sase tari membre fondatoare, li s-au adaugat ulterior prin cinci valuri successive, alte 19 tari iar in 2007 alte doua tari.
Largirea Comunitatii europene spre sud reprezinta al doilea val al largirii, si a cuprins Grecia, Spania si Portugalia.Eurobarometrele au monitorizat atat atitudinile respondentilor statelor membre cat si atitudinile respondentilor din statele aflate in procesele de aderare.
Desi era considerata o tara cu o economie slab dezvoltata in 1980, Grecia a aderat la Uniunea Europeana in 1981, aderarea acesteia fiind considerata inca de la bun inceput drept o decizie strategica majora.
In 1980, cu un an inaintea aderarii, Eurobarometrul realizat monitoriza care este gradul de sustinere al acestei tari in randul respondentilor statelor membre.
Desi evenimentul avea sa aiba loc un an mai tarziu, mai mult de jumatate dintre persoanele interogate nu au raspuns sau au dat un raspuns echivoc declarand ca au o parere “nici buna nici rea” vis a vis de acest subiect.
Respondentii cei mai favorabili primirii Greciei in cadrul Comunitatii europene au fost cei din Italia in proportie de 61%, urmati de respondentii din Germania, care se declara favorabili in proportie de 54% si cei din Olanda, favorabili in proportie de 52%.
Cei mai putin favorabili, care au valorizat aderarea Greciei la Comunitatea europeana ca fiind un lucru rau au fost cetatenii francezi, care au considerat aderarea un lucru bun doar in proportie de 37%, urmati de danezi, care considera aderarea Greciei la Comunitatea europeana ca fiind un lucru bun in proportie de 36% si de britanici, 28%.
Comparand aceste rezultate cu cele din 1977 observam ca procentul respondentilor care declara ca vad aderarea Greciei drept un lucru bun a crescut in majoritatea tarilor, progresand in mod satisfacator in Franta, Italia, Danemarca si mai ales in Olanda..
Respondentii greci au fost si ei chestionati fiind vizata aceeasi tema, aderarea tarii lor la Comunitatea europeana.Aproape patru greci interogati din zece, reprezentand un procent de 38% eu estimate intrarea tarii lor in Comunitatea europeana ca fiind un lucru bun in timp ce doi respondenti din zece, 21% au considerat aderarea tarii lor ca fiind un lucru rau, 28% au raspuns echivoc considerand aderarea tarii lor drept un lucru nici bun nici rau, iar 13% au preferat san u raspunda la aceasta intrebare.
Procentul de 28% al celor care oscilau era unul destul de ridicat insa se datora unei probleme metodologice care dadea posibilitatea respondentilor sa evite in a opta pentru una din optiuni.
In 1994, in cadrul Eurobarometrului realizat, s-a adaugat o noua varianta de raspuns: “nu m-am gandit niciodata la asta”, observandu-se ca procentul celor care opteaza pentru aceasta varianta de raspuns este destul de mare, 26% dintre cei cei chestionati optand pentru aceasta varianta de raspuns, iar 10% au optat pentru varianta “nu stiu”.
De atunci s-a incercat pe cat posibil evitarea acestor variante de raspuns care dau posibilitatea respondentilor sa oscileze si sa evite raspunsul.
36% dintre respondentii din statele membre considerau aderarea Greciei la Comunitatea europeana drept un lucru bun in timp ce 38% dintre respondentii greci evaluau aderarea ca fiind un lucru bun.Putem observa ca aceasta diferenta nu este una notabila.
O diferenta notabila o descoperim in randul respondentilor care declara ca evalueaza aderarea Greciei la Comunitatea europeana drept un lucru rau, respondentii din tarile membre evaluand astfel in proportie de 11% iar respondentii greci in proportie de 21%.
Eurobarometrul din 1980 a masurat pentru prima data gradul de incredere pe care tarile membre il acorda celor doua tari ale Europei meridionale, respectiv Spania si Portugalia.
Cu ocazia acestui Eurobarometru am putut observa ca cel mai mare grad al increderii vis a vis de Spania si Portugalia il acorda respondentii din Irlanda, in timp ce respondentii italieni acorda cel mai scazut grad de incredere.
In 1981, atutudinea respondentilor spanioli era una favorabila aderarii tarii lor, mai mult de jumatate dintre persoanele chestionate 53%, estimand ca adeziunea tarii lor la Comunitatea europeana reprezinta un lucru bun si doar 6% dintre respondenti considerand aderarea ca fiind un lucru rau.Aceste procente eu ramas stabile, regasind aceleasi optiuni si in 1980.
Putem observa ca respondentii din Spania sunt mult mai hotarati cand se pune problema aderarii tarii lor la Comunitatea europeana, in comparatie cu respondentii greci.
In cazul Portugaliei, doar 31% dintre respondenti declara ca aderarea tarii lor la Comunitatea europeana reprezinta un lucru bun, in timp ce 6% dintre respondenti vad aceasta aderare ca pe un lucru rau.
Se pare cel mai mare procentaj al celor care considera aderarea tarii lor la Comunitatea europeana este un lucru rau il regasim in Grecia, 38%.
Cand este sa vorbim de beneficiile asteptate in urma aderarii tarii lor la Comunitate, respondentii din Grecia desemneaza anumite oportunitati de care tara lor va beneficia in ceea ce priveste turismul, comertul cu alte tari, viitorul tinerilor si agricultura.
Atat spaniolii cat si portughezii noteaza avantajele de care va beneficia tara lor in urma aderarii, in ceea ce priveste functionarea democratiei, exporturile, agricultura si rolul pe care il va juca tara lor in lume.Portughezii vad prin aderarea tarii lor la Comunitate imbunatariri ale domeniului energetic, in domeniul comertului dar si posibilitatea tarii lor de a face fata mai usor crizelor.
In ceea ce priveste Spania si Portugalia putem observa ca raspunsurile cetatenilor europeni la intrebarile care vizeaza cele doua tari sunt in mare masura asemanatoare ceea ce demonstreaza ca atitudinile vis a vis de aceste tari au fost identice inainte de aderare.In 1985 sase europeni din zece se declarau in favoarea adeziunii Spaniei si Portugaliei la Comunitatea europeana, unul din cinci nu isi exprimau parerea.
Cea mai mare rata a non-raspunsurilor o regaseam in Grecia, 40%, Danemarca si Irlanda.Cele mai favorabile aderarii celor doua tari se declarau respondentii din Italia, Belgia, Luxemburg si Olanda.Cei mai putin favorabili au fost danezii si francezii.
In primavara anului 1985, 75% dintre persoanele interrogate estimau ca este un lucru bun pentru Spania aderarea la Comunitatea europeana.Cea mai mare rata a non-raspunsurilor vis a vis de aceasta teme o regasim in Danemarca.
Insa doar 45% dintre respondenti statelor membre considerau intrarea Spaniei ca fiind un lucru bun pentru Comunitatea europeana.Dintre respondenti, cei mai pozitivi s-au aratat italienii care considera in proportie de 58% ca Spania poate aduce avantaje Comunitatii, si grecii 48%.
Doar 34% dintre persoanele interogate estimau ca adeziunea Spaniei va reprezenta un lucru bun pentru propria tara, in timp ce 21 % vedeau adeziunea Spaniei drept un lucru rau pentru tara lor iar 29% preferau sa se abtina.Respondentii din Italia, Belgia, Luxemburg si Germania vad adeziunea spaniei ca fiind un lucru bun pentru propria tara.Printre cei care considera adeziunea Spaniei drept un lucru negative pentru tara lor regasim respondentii din Grecia, Franta si Irlanda.
Se pare ca si extinderea Uniunii spre Sud, extindere ce a cuprins Grecia, Spania si Portugalia s-a realizat cu oarecare scepticism si nu a avut in toate cazurile scopuri de natura economica, exemplificand aici cazul Greciei care nu era pregatita pentru a intra in Comunitatea europeana insa din punct de vedere strategic a fost necesara adeziunea acestei tari.
Cap.XIII.Beneficiile rezultate din apartenenta tarii la UE
Daca cetatenii europeni valorizeaza pozitiv apartenenta tarii lor la Uniunea Europeana, acest lucru se datoreaza faptului ca tara lor poate beneficia de unele avantaje datorate acestei apartenente.
Cand urmarim insa, opinia publica a cetatenilor statelor membre vis a vis de avantajele apartenentei tarii lor la Uniunea Europeana, trebuie sa avem in vedere avantajele reale care au existat in unele tari de la momentul integrarii si pana in prezent.
Vom avea in vedere in acest sens patru studii de caz .Un prim caz este cel al Irlandei, care a aderat la Uniunea Europeana in 1973, apoi cel al Greciei, 1981, Spaniei si Portugaliei, 1986.
Experienta acestor tari, cu economii cu niveluri de dezvoltare, in momentul aderarii apropiate relativ de cel actual al Romaniei sau Bulgariei, concretizata in avantaje si dezavantaje, in pozitive dar si negative, poate servi ca ghid al parcursului noilor state membre.
Irlanda este țara care a cunoscut poate cea mai interesantă evoluție istorică dintre țările Europei Occidentale de-a lungul secolului al XX-lea.
Exemplul și experiența Irlandei, una dintre cele mai sărace țări ale Europei de vest, merită a fi reținut, această țară obținând cele mai bune rezultate pe plan economic și social în urma aderării la UE (PIB pe locuitor s-a dublat în cei peste 30 de ani de la aderare, atingând in anul 2006 circa 140% din media UE-25, ceea ce o situeaza pe locul 2 în rândul țărilor UE, după Luxemburg).
„Tigrul Celtic”, cum i se mai spune Irlandei, a înregistrat și continuă și în prezent să aibă cele mai ridicate ritmuri de creștere economică din rândul țărilor UE. În mod evident, unul dintre principalii factori care au determinat această evoluție l-a constituit apartenența la Uniunea Europeană și sprijinul economic și financiar important pe care l-a primit după aderare.
Solicitări de aderare cu refuzuri repetate și negocieri de aderare de numai doi ani Irlanda a adoptat mereu o atitudine proeuropeană, parțial pentru a evita dependența de Marea Britanie, dar și datorită sprijinului constant pe care i l-a acordat Uniunea Europeană.(Cornel Albu:2006)
Ca urmare a creșterii economice, Irlanda a atras și a încurajat imigrația, acordând permise de muncă și dezvoltând programe speciale pentru integrarea imigranților pe piața locală a muncii.
Pentru economia Irlandei, perioada “Tigrul Celtic” din anii 1994-2000 este considerată cea mai performantă, comparativ cu toate celelalte economii ale statelor membre UE 15, cu ritmuri de creștere ale economiei de doua cifre în a doua jumătate a deceniului. Apogeul creșterii economice a fost atins în 1999, când PIB-ul Irlandei a crescut cu 11,1%, după o creștere de 8,7% în 1998 și 10,8% în 1997, astfel că în întreaga perioadă 1994-2000 PIB a sporit în medie cu 9,2%/an, iar investițiile cu 14,4%/an13, fapt ce a condus la o creștere fără precedent a nivelului de trai care a ajuns să egaleze și chiar să întreacă pe acela al multor state din Europa de Vest (a se vedea tabelul 4).
În loc ca Irlanda să fie dominată de „cei mari” din Uniunea Europeană, așa cum pronosticau euroscepticii irlandezi în ajunul aderării, aceasta și-a consolidate locul și sfera de influență în UE, aducându-și contribuția la construcția comunitară și protejând în același timp și interesele țărilor mici.(Campeanu, 2005)
Tabel 4
Irlanda- cresterea investitiilor si a PIB-ului in perioada 1961-2004
Sursa: date AMECO, 2004, din European Economy, No.6/2005
Largirea Uniunii spre “Nord”, care a cuprins marea Britanie, Irlanda, Danemarca, a condus la cresterea increderii in viitorul Uniunii Europene, in timp ce largirea spre “Sud”, cuprinzand Grecia, Spania, Portugalia, si, spre “Est” a condus la scaderea gradului de incredere a cetatenilor in viitorul Uniunii.
Aderarea Greciei la UE a fost considerată încă de la început drept o decizie strategică majoră, venită să contrabalanseze influența Turciei în zonă, având în vedere că această țară condusă de o dictatură militară nu avea nici o șansă să devină membra a UE.Perspectiva ca Grecia să cadă sub zona de influență militară și ideologică a URSS dădea frisoane lumii occidentale, fapt care explică decizia UE de a primi rapid Grecia în interiorul său, în pofida faptului că din punct de vedere economic și instituțional această țară nu era pregătită să facă acest pas.
Grecia era considerată o țară cu economie slab dezvoltată, în anul 1980, PIB/locuitor al Greciei însuma 3890 dolari/locuitor ceea ce reprezenta doar o treime din nivelul înregistrat de grupul țărilor vest-europene cu cel mai înalt nivel de dezvoltare R. F. Germania, Elveția, Suedia, Olanda.
În anul 1986, când au aderat Spania și Portugalia, cele patru țări Grecia, Spania, Portugalia, Irlanda, așa-numite de “coeziune” aveau un PIB/locuitor (în termeni ai parității de cumpărare) de circa 65% din media UE. După zece ani acest procent a urcat la 76,5% din media UE ca urmare a unui ritm de creștere economică mult mai consistent în aceste patru țări, iar în anul 2004 a urcat 79%. Aceste date pun în evidență faptul că procesul de convergență este unul de lungă durată și, în pofida progreselor evidente, ecartul rămâne unul semnificativ.
Raportând aceste evoluții la alte zone ale Europei, se constată fără echivoc că dacă cele patru țări ar fi rămas în afara UE decalajele de dezvoltare nu numai că nu s-ar fi redus dar ele s-ar fi agravat. Analizând lucrurile individual, țară cu țară, se constată că în Grecia, țara cea mai săracă a UE, PIB/locuitor a sporit de la 60% din media UE în 1986 la 82% în anul 2005.
Intrarea Greciei în Zona EURO, 2001, cu doi ani mai târziu decât primele zece țări membre ale Uniunii Economice și Monetare, în condiții ce o situau la limita respectării criteriile de convergență relevă faptul că economia elenă continuă și după 25 de ani de la aderarea la UE să fie confruntată cu dificultăți de ordin structural și de competitivitate, în 2005, Grecia nu îndeplinea criteriul bugetar, deficitul depășind 3% din PIB.
În concluzie, aderarea la UE în 1981 a impulsionat procesul de dezvoltare economico-socială a Greciei, dar a și dat naștere la o serie de dificultăți majore de adaptare la structurile și politicile comunitare, ale căror consecințe se resimt și în prezent. (Andreescu, 2005)
În 20 iulie 1977, Spania a depus cererea de aderare la UE, Consiliul Ministerial avizând favorabil această solicitare la 21 septembrie 1977. Negocierile de aderare au demarat la 5 februarie 1978 și s-au încheiat la 12 iunie 1985, odată cu semnarea Tratatului de Aderare. După ratificarea acestui Tratat, Spania a devenit membră a Uniunii Europene la 1 ianuarie 1986. Odată cu integrarea în UE, Spania și-a adus aportul în elaborarea de inițiative îndreptate către aprofundarea integrării, având, ca obiectiv central al acestei politici interesele cetățenilor, aceștia, la rândul lor, sprijinind demersurile comunitare, ca elocvent exemplu al vocației comunitare a societății spaniole. Stat modern, solidar, Spania și-a asumat noua identitate europeană cu hotărâre, exercitând și aspirând să exercite și în viitor noi responsabilități în cadrul UE.
In ianuarie 1999, Spania să acceadă în UEM, respectiv zona euro, alături de alte zece țări comunitare. Prin intrarea Spaniei în zona euro s-a concretizat lungul drum pentru crearea unui regim macroeconomic funcțional, bazat pe stabilitatea prețurilor, s-au restabilit mecanismele de disciplină bugetară care forțau la eliminarea deficitului ca „normă” obligatorie în comportamentul finanțelor publice și s-a evidențiat necesitatea aplicării de reforme structurale care să întărească concurența..
Veritabila transformare a economiei spaniole, creșterea ponderii ei, la nivel mondial, a fost posibilă și prin crearea unui cadru dinamic și flexibil în care investițiile, inițiativa privată, ratele scăzute ale dobânzilor au constituit motorul creșterii economice sau elementele așa-numitului “miracol economic spaniol”28. Astfel, Spania a reușit, într-un timp relativ scurt, să devină cea de a patra economie din zona euro, a cincea din UE și să se numere printre primii zece investitori la nivel mondial și receptor de investiții.
Din punct de vedere economic, Spania a primit, în total, fonduri nete de la UE în valoare de 78,13 de miliarde de euro reprezentând 0,8 % din PIB, anual, începând din 1987. Fondurile destinate au fost esențiale pentru transformarea economiei spaniole și au permis finanțarea unui mare număr de proiecte de infrastructură, de coeziune socială și regională care au contribuit la importantul efort de modernizare a țării. În întreaga perioadă, fondurile comunitare au fost distribuite astfel: 51% alocate în infrastructuri, reducerea costurilor de transport și alte servicii de comunicație; 31,6% în capitalul uman, creșterea eficienței, productivității și calității produselor; 17,4% în promovarea activității productive a întreprinderilor.
Un alt exemplu concludent îl constituie sectorul infrastructurilor, unde patru din fiecare zece kilometri de autostradă au fost finanțați prin fonduri comunitare. Succesivele programe de ajutoare primite au contribuit semnificativ la creșterea economică și au impulsionat nivelul veniturilor și crearea de noi locuri de muncă. Programele de ajutoare primite între 1987 și 2006 s-au tradus într-o creștere medie a PIB pe locuitor de 638 de euro (la prețuri 1999) în întreaga perioadă. Spania atingând în 2005, un nivel al acestui indicator de 99% din media UE – 25, față de 80% în 2000 (medie UE – 15) și 70% în 1986 (medie UE – 10). Încă de la integrarea în UE, Spania a jucat mereu un rol de impulsor, dinamic și angajat față de dublul proces de extindere și aprofundare a proiectului comunitar, sprijinind crearea unei Europe mai puternice, mai unite și mai solidare.
Cu toate că Spania a sprijinit întodeauna lărgirea UE și aspirațiile statelor candidate, subliniind necesitatea extinderii UE către Europa Centrală și de Est, efectele extinderii au un puternic impact asupra economiei spaniole, majoritatea fiind considerate negative. Pe scurt, implicațiile lărgirii UE asupra economiei spaniole par relevante, dacă ar fi să aducem în discuție doar paralizarea unor ample proiecte de infrastructură (fără îndoială, primul dintre efectele negative și cel mai important se referă la fondurile comunitare), posibilele delocalizări ale companiilor către statele din Est, pentru a beneficia de oportunitățile acestei piețe (impozite mult mai mici, nivelul relativ ridicat de pregătire profesională, salariile reduse etc.) sau la noile condiții în domeniul concurenței pentru anumite sectoare economice sensibile.
Pe de altă parte, Spania nu a profitat, atât în termeni comerciali, cât și investiționali (majoritatea investițiilor sunt axate în America Latină), de oportunitățile economice ale extinderii UE spre Europa centrală și de est, confruntându-se, în plus, cu o creștere a concurenței noilor membri, în plan al investițiilor străine directe dar și pe piețele de exporturi . La acestea se poate adăuga rezultatul pozitiv al referendumului din 20 februarie 2005, Spania devenid prima țară care, pe această cale, a ratificat
Tratatul Constituțional, demonstrând angajamentul cetățenilor săi față de acest Tratat (peste 76%). Spania anului 2006 este evident total diferită de cea din 1986. În acest timp, Spania a completat cu succes un amplu proces de modernizare economică și socială, reflectat ca atare în datele statistice. PIB-ul pe locuitor a crescut considerabil în această perioadă. De la un nivel sub 8.000 de euro în 1986 s-a ajuns la 23.000 de euro în 2005, respectiv 99% din PIB mediu al UE -25. În cei 20 de ani de apartenență la UE, economia spaniolă a acumulat o creștere totală a PIB-ului de 17 puncte procentuale peste media creșterii comunitare. Succesul integrării Spaniei în UE a fost recunoscut internațional. Spania constituie astăzi un exemplu de adaptare la sistemul supranațional comunitar, ca și de tranziție către democrație, ceea ce a transformat această țară într-un punct de referință pentru numeroase state în procesul de democratizare sau de integrare în Europa comunitara. (Albu, 2005)
Ieșită dintr-o lungă dictatură de dreapta, cu caracter fascist, de aproape 48 de ani, a regimului personal al lui Salazar, prin revoluția garoafelor roșii a tinerilor ofițeri cu orientări puternice de stânga (în 1974), Portugalia a trecut la un regim democratic, care i-a permis ca în martie 1977 să prezinte în mod official cererea de aderare la Comunitățile Economice Europene, cerere aprobată în unanimitate de Consiliul de Miniștri al CEE la 6 iunie 1978.
Portugalia era la data aderării o țară relativ săracă, cu o economie și o structură a sa puțin eficientă, cu o pondere destul de ridicată a agriculturii și populației rurale și cu o parte a forței de muncă emigrată și lucrând în țările comunitare mai avansate, de genul Franței și Germaniei. O explicație a șomajului relativ redus existent anterior în Portugalia o constituie mai puțin deplasarea unui procentaj din forța de muncă spre fostele colonii, cât mai ales imigrația legală și ilegală spre alte țări, cum este Franța.
În 1986, Portugalia avea un PIB/locuitor (în termenii puterii de cumpărare) de doar 55% din media CEE. În 1996, după zece ani, PIB-ul pe locuitor ajunsese la circa 70% din media UE, ceea ce reflectă rezultatele creșterii economice și politicii de coeziune, în pofida recesiunii economice de la începutul anilor ‘90.
Performanțele bune de ordin economic ale Portugaliei din anii’90 relevate de nivelul principalilor indicatori macroeconomici au permis realizarea procesului de convergență nominală și intrarea în Zona Euro. Performanțele meritorii pe planul politicilor monetare și bugetare relevate de inflația redusă, deficitul fiscal sub 3%, nivelul satisfăcător al creșterii economice, nivelul scăzut a șomajului (în jur de 5%) au susținut adoptarea monedei unice, euro și a unui program economic ambițios pe perioada 1999-2002. Se observă că aceste performanțe nu au mai continuat după adoptarea euro, ceea ce înseamnă că au existat deficiențe ale politicilor macroeconomice, dar și ale altor politici, care s-au suprapus pe o fază de stagnare a ciclului economic.
Lărgirea Uniunii Europene din 2004 și probabil cea din 2007 diminuează asistența financiară pe care Portugalia o primește de la nivel comunitar și intensifică concurența pe piața internă unică.
În opinia lui Michael Porter, convergența nominală, care a permis intrarea în zona euro, n-a fost însoțită de reformele structurale necesare creșterii competitivității economice, iar acum Portugalia se află în fața opțiunii de a face reformă structurală sau de a avea un nivel de trai nesatisfăcător. Putem adăuga aici o altă concluzie, și anume că procesul de convergență instituțională este unul mult întârziat și aceasta are efecte negative economice și sociale.( Prisacaru, 2006)
Referitor la noile state membre este interesant sa vedem evolutia lor dupa momentul aderarii si diferentele existente intre acestea.Vom urmari evolutia Ungariei si a Romaniei, ambele tari adoptand in perioada tranzitiei o strategie de tip gradualist.
Se pare insa ca aderarea ambelor tari in Uniunea Europeana a adus beneficii si a contribuit la bunul mers al economiei.
O miza importanta a intrarii Romaniei in UE o reprezinta alocarea unor masive finantari europene. In intervalul 2007-2009, Romania ar trebui sa primeasca fonduri in valoare de 10,8 miliarde de euro, sume deja aprobate si incluse in bugetul european. Al patrulea lucru care trebuie luat in considerare este ca, in ciuda faptului ca Romania si Bulgaria au fost tratate ca solicitanti net inferiori celor din primul val al extinderii, proiectul european pur si simplu nu af fi avut sens fara ele. Considerente de securitate, de echilibru politic si economice fac din iesirea la Marea Neagra a UE, dominatia Balcanilor si deschiderea conexiunilor catre Caucaz si Rusia de sud o necesitate absoluta.
Aproape indiferent de cum arata in prezent Romania si Bulgaria, proiectul politic al Uniunii Europene este pur si simplu neterminat fara integrarea celor doua tari si, in continuare, a tarilor din Balcani. Politicienii europeni stiu foarte bine acest lucru, dar au dificultati conjuncturale in a-l "vinde" opiniei publice din propriile tari. ( Pasti, 2007)
Se pare insa ca aderarea la Uniunea Europeana a adus beneficii noilor tari si evolutii economice ascendente.
Forumul de afaceri organizat de Coface Romania la Cluj in luna iunie a anului 2006, si-a propus sa analizeze evolutiile pe care Romania si Ungaria le-au avut in ultimii ani si sa reliefeze similitudinile, precum si diferentele economice si ale mediului de afaceri din cele doua tari..In acest context, a fost observata evolutia pozitiva a Romaniei si relativ constanta a Ungariei din punctul de vedere al rating-ului de tara incepand cu iunie 2003 si pana in aprilie 2006.
Romania a fost prezentata ca fiind o piata in avant pentru companiile multinationale occidentale, rezultatele in 2004 fiind excelente iar in 2005 bune, fiind considerate drept a treia cea mai promitatoare piata dupa Rusia si Turcia pentru 2006-2007
Ungaria insa a avut o evaluare negative fata de cea inregistrata cu 12 luni in urma.
Pentru realizarea comparatiei cele doua tari s-a avut in vedere cateva astecte diferite precum suprafata sau numarul de locuitori (a se vedea tabelul 5).
Tabel 5
Indicatori privind cele doua tari:
Sursa:Coface Romania
Evaluarea mediului economic romanesc a demonstrat o crestere de-a lungul anilor 2004-2005 datorita consumului privat si a investitiilor care s-au mentinut intr-un ritm bun cu o crestere de 9%, respectiv 13%.
In Romania a crescut mult si volumul investitiilor straine directe, care va atinge aproape noua miliarde de euro in 2006, iar evolutia lor se preconizeaza a fi si mai favorabila odata cu intrarea tarii noastre in Uniunea Europeana. Pentru anul urmator se estimeaza intrarea a peste cinci miliarde de euro. Mediul de afaceri din Romania va cunoaste cativa ani de consolidare, dupa cresterile inregistrate in 2005 si 2004, perspectivele de crestere a afacerilor fiind favorabile. Mediul de afaceri din Ungaria insa, traverseaza o perioada extrem de difi cila, majoritatea companiilor raportand stagnari ale afacerilor in 2004 si 2005.
In anii ce vor urma, se estimeaza ca investitiile se vor mentine pe acelasi palier, anticipandu-se pana in 2009 o crestere medie anuala de plus 7%. In acelasi timp, Romania va cunoaste o dinamica superioara cu o crestere medie anuala in jurul a 10-11%, insa sa nu uitam ca in Ungaria s-au inregistrat cresteri semnificative incepand din 1995, in timp ce Romania are mult teren de recuperat .
Se pare ca 52% dintre respondentii celor 15 state membre ale UE in anul 2001 au declarat ca tara lor avut unele beneficii datorate statutului de membru al UE.
In Irlanda noua persoane din 10, adica aproxomativ 90% dintre cei chestionati considera ca tara lor a obtinut profit de pe urma faptului ca face parte din componenta UE.Dupa ce am observat evolutia Irlandei ca membru al Uniunii devin clare avantajele acestei tari survenite in urma statutului de membru.
Pe urmatoarele locuri, la o distanta considerabila fata de respondentii irlandezi, se claseaza grecii 78%, portughezii 73%, danezii 72% si luxemburghezii 71%.
Pe ultimele locuri se regasesc respondentii din Finlanda, care considera doar in proportie de 39% ca tara lor a avut beneficii datorita faptului ca face parte din componenta Uniunii Europene, urmeaza apoi Marea Britanie 36% si Suedia 31%.
In anul 2002 59% dintre respondenti au declarat ca sunt de parere ca tara lor a avut beneficii de pe seama faptului ca tara lor este membra a Uniunii Europene.
In anul 2004, 53% dintre cetatenii europeni interogati, din cele 15 state membre, au estimat ca tara lor dispune de anumite beneficii de pe urma faptului ca este membra a Uniunii.Pe primele locuri se claseaza irlandezii 87%, lituanienii 78%, grecii 76% si belgienii 72%.Pe ultimele locuri se claseaza cetatenii din Cipru, care considera doar in proportie de 40% ca tara lor a avut parte de beneficii din faptul ca este membra a Uniunii Europene, urmati de respondentii din marea Britanie 39% si Suedia 36%.
In tarile candidate convinsi de beneficiile aduse de apartenenta tarii lor la Uniunea Europeana au fost romanii, 76% si bulgarii 65%.
Este de remarcat faptul ca dupa optimismul respondentilor din noile state membre, se cleaseaza respondentii din cele patru tari analizate in randurile de mai sus.
Din randul celor 15 state membre, respondentii din Irlanda, Spania, Grecia si Portugalia sunt cei mai favorabili ideilor precum cea de largire a Uniunii sau de Constitutie europeana.In anul 2004, erau favorabili ideii de largire a Uniunii Europene 51% dintre respondentii din Portugalia, 54% dintre respondentii din Irlanda, 62% dintre greci, cei
mai favorabili acestei idei dovedindu-se a fi spaniolii intr-un procent de 67% ( a se vedea tabelul 6).
Tabel 6
Atitudinea opiniei publice in tarile sudice ale Uniunii in anul 2004
Cap.XIV.Sustinerea monedei unice
Zona euro se refera la 13 tari din Uniunea Europeana care au adoptat euro ca moneda unica, fiind o zona monetara.Cele 13 tari membre sunt Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania, Slovenia.Aceasta zona a fost creata in 1999 se unsprezece tari, la care s-a alaturat Grecia in 2001 si Slovenia in 2007.Se pare ca trei tari din Uniunea Europeana nu au fost de acord cu introducerea acestei monede, si anume Danemarca, Marea Britanie si Suedia. Sondajele de opinie ne arata ca in jur de doua treimi din britanici se opun adoptarii euro.
Eurobarometrele realizate au urmarit constant care este opinia cetatenilor statelor membre vis a vis de aceasta tema.
In eurobarometrul din 1985 s-a pus problema posibilitatii inlocuirii monedei nationale cu o moneda unica europeana.Ideea inlocuirii monedei nationale printr-o moneda europeana a fost privita favorabil de catre 55% dintre respondentii italieni, de catre respondentii francezi, belgieni si luxemburghezi.La polul opus s-au situate respondentii din Marea Britanie, care se declarau impotriva unei monede unice in proportie de 64%, si de catre cei din Germania, care se opuneau acestei idei in proportie de 54%.
O intrebare asemanatoare fusese formulate in eurobarometrul din 1976, si comparand rezultatele observam ca suportul cetatenilor pentru moneda unica a inregistrat o oarecare scadere in toate tarile membre, in special in Marea Britanie si Olanda.
In toamna anului 1999, sase respondenti din zece, 60%, din cele 15 state membre estimau ca ar trebui sa existe o moneda unica.
Daca in toamna anului 1998, 64% dintre respondenti se declarau favorabili introducerii monedei unice, in toamna lui 1999, euforia initiala pare sa fi scazut dupa intrarea intrarea in vigoare a noii monede.
In 1999, cei mai favorabili pareau sa fie respondentii din Italia, care se declara favorabili noii monede in proportie de 85%, urmati de respondentii din Luxemburg 79% si de catre respondentii irlandezi, care se declarau favorabili noii monede in proporti de 78%.
Pe ultimul loc se claseaza respondentii din Danemarca, doar 42% dintre acestia declarandu-se favorabili noii monede si cei din Marea Britanie 25% declarandu-se favorabili, in timp ce 59% dintre respondenti se opun.
Putem observa ca pozitia opiniei publice a ramas oarecum constanta, aceste tari clasandu-se in topul clasamentului inca din anul 1985, cand a fost pusa aceasta problema.Observam ca in 1999 procentul respondentilor care se declarau favorabili unei astfel de idei este in crestere comparativ cu anul 1985.
Putem explica aceasta schimbare prin faptul ca aceasta ideea a fost mai bine conturata in acesti ani, cetatenii fiind deja familiarizati cu ideea de moneda unica.
In toamna anului 2000 procentul celor care sunt favorabili monedei unice a scazut la 55%, in timp ce 37% dintre cei chestionati se opun.
In toamna anului 2001 procentul celor favorabili monedei unice revine la 61%, pe primele locuri clasandu-se din nou Luxemburg 84%, Italia 79%, Grecia 79%, Belgia 72% si Olanda 71%.Pe ultimele locuri se claseaza Suedia, Finlanda, Danemarca si Marea Britanie.
La nivel atitudinal putem observa ca 81% dintre respondentii care considera ca apartenenta tarii lor la Uniunea Europeana este un lucru bun se declara favorabili monedei unice.
In anul 2001,o noua intrebare este introdusa si vizeaza modul de adaptare al respondentilor la noua moneda.Observam ca pe primele locuri se claseaza respondentii din Luxemburg, care declara in proportie de 70% ca se simt in largul lor cand utilizeaza noua moneda, sunt urmati de respondentii din Finlanda 69%, care desi nu sunt favorabili noii monede par ca s-au obisnuit cu utilizarea ei.Privind aceasta tema pe ultimele locuri s-au clasat cetatenii din Grecia si Spania.
In toamna anului 2004, 63% dintre cetatenii celor 25 de state membre se declarau favorabili monedei europene.Pe primele locuri regasim respondentii din Belgia 89%, Slovenia 87%, Irlanda 85%, Luxemburg 85% si Finlanda 75%, iar pe ultimele locuri se claseaza respondentii din Suedia care sunt favorabili noii monede in proportie de 46%, Malta 46% si Marea Britanie 31%.Romanii se declara favorabili monedei unice in proportie de 71% iar respondentii din Bulgaria in proportie de 67%.In Turcia regasim un procent al respondentilor favorabili monedei unice de 44%.
Cap.XV.Opinia publica in noile tari membre
Dupa cum s-a observat atutudinea opiniei publice in cadrul Uniunii Europene nu este una omogena, fiind asemanatoare sau diferita in functie de tari, de momentul aderarii acestora la Uniune sau chiar de zona geografica a acestor tari.
Distingem aici grupul celor 15 state membre ale Uniunii, in aceste tari opinia publica avand in ultimii ani o atutudine mai rezervata in ceea ce priveste largirea Uniunii si grupul noilor tari membre avand o atutudine mult mai favorabila atat Uniunii cat si largieii acesteia, regasim aici insa si o exceptie, aceea a tarilor baltice in car opinia publica a manifestat un oarecare scepticism vis a vis de Uniune si de aderarea tarilor lor la aceasta.
Vom incerca sa delimitam insa atutudinile cetatenilor noilor state membre, foste tari ale blocului comunist, exceptand Lituania, Letonia si Estonia, pe care le von analiza intr-un capitol separat, avand unele particularitati.Urmarind atitudinea opiniei publice in aceste tari vis a vis de anumite teme importanta referitoare la Uniunea Europeana dorim sa vedem daca aceste atitudini difera si in ce masura.
In ceea ce priveste satisfactia cu nivelul de viata cele mai mari cresteri, in perioada 1989-2005, le regasim in Slovenia, Polonia si Ungaria.La acest capitol ped ultimele locuri se situeaza Romania si Bulgaria.Monitorizarea satidfactiei cetatenilor cu nivelul de viata reusim sa intelegem schimbarile sociale care au avut loc in aceste tari si observam astfel ca efectele tranzitiei in Polonia sau Ungaria s-au facut mai repede simtite decat in Romania sau Bulgaria, acest lucru fiind demonstrat insa si de indicatorii economici ai acestor tari.
Atitudinea opiniei publice in noile tari membre, referitoare la satisfactia cu democratia din cadrul Uniunii este una mai favorabila decat cea privitoare la democratia din propria tara.Uniunea Europeana apare astfel drept un model al democratiei.
Referitor la atitudinea vis a vis de democratia din propria tara obervam in 2004, faptul ca pe primele locuri regasim respondentii din Slovacia, care se declara satisfactua cu democratia din tara lor in proportie de 57%, urmati de respondentii din Ungaria 37% si Polonia 30%.Pe ultimele locuri se claseaza respondentii din Romania 29% si Bulgaria 22%.
In ceea ce priveste increderea cetatenilor in institutiile europene in noile state membre nu observam diferente semnificative.
Largirea Uniunii a fost sustinuta de opinia publica din noile state membre, fiind privita cu scepticism de cetatenii din cele 15 state membre.
Moneda unica in 2004 beneficia de un suport mai puternic in randul cetatenilor din vechile state membre, opinia publica din noile state membre dovedindu-se mai sceptica.
La sfarsitul lunii martie a acestui an, la solicitarea Comisiei Europene a fost efectuat un nou sondaj Eurobarometru privind atitudinea opiniei publice in noile state membre cu privire la introducerea noii monede unice dar si nivelul de informare al cetatenilor, referitor la acest subiect.Situatia Sloveniei nu a mai fost analizata, intrucat aceasta tara a adoptat acest an moneda euro.
S-a observat faptul ca respondentii cunosteau moneda comuna, 75% dintre acestia vazusera deja banknote euro, 62% avand si posibilitatea sa le utilizeze.Nivelul de utilizare al bancnotelor si monedelor euro s-a dovedit a fi mult mai ridicat in Cipru, malta si Romania.In raport cu ultimul sondaj realizat in 2006 respondentii din noile state membre sunt mai bine informati de aceasta data.
Sondajul a aratat ca jumatate dinre respondentii din noile state membre, se declara a fi pregatiti, cel putin din punct de vedere psihic, pentru inlocuirea moneda nationala cu moneda unica.
In general insa, respondentii au declarat ca se asteapta ca trecerea la noua moneda sa fie mai avantajoasa pentru tara lor decat pentru ei, doar 13% dintre acestia considerand ca introducerea noii monede va avea consecinte favorabile pentru ei.
Cetatenii noilor state membre sunt constienti insa de consecintele ce vor aparea in urma adoptarii monedei unice si nu cred ca sunt inca pregatiti, doar 23% dintre respondenti declarand ca doresc ca euro sa devina moneda lor nationala cat mai curand posibil.
Printre temerile privitoare la consecintele adoptarii noii monede o regasim pe aceea ca vor creste preturile, 75% dintre respondenti declarand acest lucru.
Opinia publica in cadrul Uniunii este scindata intre doua blocuri, fiecare dintre acestea avand anulite particularitati, pe de o parte cele 15 state membre ce au o evolutie mai lunga in cadrul Uniunii Europene, iar, pe de alta parte, grupul devenite membre de curand.
In cazul celui de-al doilea grup de tari, indicatori precum satisfactia cu nivelul de viata sau satisfactia cu democratia din propria tara ne-au dezvaluit consecintele unui lung proces al tranzitiei, facand o clasificare in randul acestor tari.
Cap.XVI.Particularitatea Opiniei publice in tarile baltice
Intrarea tarilor celui de-al treilea val al largirii Uniunii Europene s-a realizat beneficiind de un larg suport din partea catatenilor lor, acelasi fenomen regasindu-l si in cazul Romaniei si Bulgariei a caror aderare a beneficiat de un larg suport din partea cetatenilor.S-a observat insa o abatere de la aceasta atutudine generala in cazul statelor baltice, a caror populatia a fost mult mai rezervata in privinta aderarii tarii lor la uniunea Europeana.
Estonia, Letonia si Lituania par a fi cele omogene tari din fostul bloc comunist, omogenitate ilustrata si prin opinia eurosceptica a cetatenilor, atat inainte cat si dupa aderare.Trebuie amintit aici cazul Estoniei, care in iunie in 2003, cu cateva luni inainta referendumului prind aderarea, in urma realizarii unui sondaj prezenta un procent mai mic de 50% din populatie care se declara favorabila aderarii, in timp ce, media respondentilor din celelalte tari candidate, care se declarau favorabili aderarii era de 69%.
Eurobarometrul din 2005 n-a permis sa detasam din nou tarile baltice de noile state membre, cetatenii lor avand o atitudine mai sceptica vis a vis de Uniunea Europeana.
Astfel ca respondentii din Letonia si Estonia declara in proportie de 40% respectiv 38% ca au o imagine pozitiva a Uniunii Europene, respondentii din Lituania se claseaza pe o pozitie mai apropiata de noile state membre declaraind in proportie de 49% ca au o imagine pozitiva a Uniunii.
Cei mai euroentuziasti au fost slovenii, care se declarau favorabili aderarii in proportie de 57% si Polonezii 51%.Atitudinea opiniei publice in aceste trei tari vine in urma unui proces indelungat de consolidare, process la care au contribuit mai multi factori.La inceputul anilor ’90, negocierile privind aderarea la Uniunea Europeana au suscitat o mare euforie in randul opiniei publice din tarile baltice.
Opinia publica reactiona astfel intr-un mod emotional la un simbol care o scoteau de sub tutela sovietica, revenind astfel la lumea occidentala de care fusese private.Astfel ca la mijlocul anilor ’90 aceasta viziune idealizata a Uniunii care venea ca solutie pentru toate problemele, fie ele economice sau politice a disparut.Urmand procesul de aderare tarile baltice s-au supus unui lung si dificil sir de reforme, Letonia fiind invitata sa participe la negocieri abia in 1999, cu doi ani mai tarziu decat celelalte doua.Astfel atitudinea opiniei publice s-a schimbat devenind mai refractara in special in aceasta tara.
In 2001 clivajele opiniilor publice intre cele trei tari erau evidente, lituanienii erau astfel cei mai favorabili Uniunii, in timp ce estonienii si letonienii deveneau cei mai sceptici din randul tarilor candidate.Trebuie subliniat si faptul ca in 2004 in Lituania a existat riscul ca referendumul sa fie invalidat datorita unei participari insuficiente a electoratului la vot.
Pentru a evita acest risc parlamentul a optat pentru schimbarea legii electorale, impunand un prag electoral de 50% pentru ca referendumul sa poata fi validat.Organizat pe parcursul a doua zile alegerile s-a inregistrat o participare de 23% in prima zi, iar in urma discursului presedintelui s-a putut atinge pregul electoral dupa a doua zi a alegerilor, inregistrandu-se in final o participare de 63%.
Daca este sa ne referim la identitatea acestor tari in cadrul structurii europene aceasta identitate ia o dimensiune particulara in cazul tarilor baltice.Fata de celelalte tari membre ale Uniunii Europene, care au facut parte din blocul comunist, in componenta tarilor baltice regasim o puternica minoritate rusofona, 34% din populatie in Letonia si 30% in Estonia.Pentru populatia din tarile baltice, care nu au cunoscut dedcat o scurta perioada de independenta intre cele doua razboaie mondiale, poate exista o anumita reticenta in a se angaja in proiectul european. ( Kohler,2005)
In anul 2004, 94% dintre letonieni se declarau multumiti si foarte multumiti cu nivelul de viata pe care il duc, pe urmatorul loc in clasament ii regaseam pe estonieni 70% , urmatii fiind de lituanieni 54%.
Trebuie mentionat faptul ca in ceea ce priveste satisfactia cu nivelul de viata, dintre tarile baltice, Letonia este tara care a inregistrat cel mai mare procent de crestere in perioada cuprinsa intre 1989-2005.In Letonia, in 2005 procentul celor care se declarau satisfacuti si foarte satisfacuti cu nivelul de viata pe care il duc era mai mare cu 30% comparativ cu 1989.Dintre noile state membre ale Uniunii Europene, cea mai spectaculoasa evolutie in ceea ce priveste gradul de satisfactie cu nivelul de viata au inregistrat-o respondentii din Estonia, procentul acestora crescand in perioada 1989-2005 cu aproximativ 47%.
Satisfactia cu nivelul de viata fiind un indicator al schimbarii sociale, putem onserva ca tarile baltice au inregistrat cresteri majore ale satisfactiei cu nivelul de viata in cea de-a doua perioada a tranzitiei ocupand pozitii in topul clasamentului in randul tarilor foste comuniste, pe ultimele locuri clasandu-se Bulgaria si Romania.
In ceea ce priveste satisfactia cu democratia din propria tara, in 2004, un preocent de 46% dintre cei chestionati de declarau satisfacuti cu democratia din tara lor in Letonia, 45% in Estonia si 33% in Lituania, media noiler state membre fiind de 57%.Letonia si Estonia se afla si la acest capitol in topul clasamentului, pe primul loc clasandu-se insa, si de aceasta data, Slovenia.Satisfactia cu democratia fiind influentata in mod estential de performanta sistemului politic si economic, am putea trasa liniile generale ale desfasurarii tranzitiei in tarile baltice in functie de nivelul de satifcactie al respondentilor cu democratia din propria tara.
Observam ca procentul celor care se declara multumiti cu democratia din cadrul Uniunii Europene este mai mare.In Lituania procentul celor care se declara multuniti cu democratia din cadrul Uniunii fiind de 52%, in Estonia 50% iar in Letonia 48%.Aceasta situatie o intalnim la toate statele noi membre ale Uniunii Europene, la grupul celor 15 situatia fiind inversa.Putem explica acest fapt prin a sublinia faptul ca respondentii noilor state membre vad in Uniune un model al democratiei pe care si l-ar dori si in tara lor.
Sentimentul de mandrie national ail regasim la un procent foarte mare de respondenti din toate statele Uniunii, atat in cele 15 cat si in noile state membre.Procentul acestora este insa foarte asemanator in tarile baltice, aproximativ 88% in Estonia, si 87% in Letonia si Lituania.
Cand se pune problema mandriei de a fi european, regasim un procentaj mai mare al respondentilor care se declara mandri de a fi europeni in noile state membre.Letonienii se declara intr-un procent mai mare mandri de a fi europeni, 78%, in timp ce lituanienii sunt mandri de a fi europeni in procent de 56% iar estonienii in procent de 54%.
Cand se pune problema unei Constitutii europene, respondentii letonieni 77% sunt in fruntea clasamentului, urmati de respondentii lituanieni 73%.Nu acelasi lucru il putem afirma despre respondentii din Estonia care se declara doar in proportie de 64% favorabili unei viitoare Constitutii.
Largirea Uniunii Europene parea sa fie dorita in 2004 de 37% dintre respondentii celor 15 state si de catre 53% dintre respondentii noilor state membre.In acelasi an, 76% dintre respondentii lituanieni de declarau de acord cu largirea Uniunii, 65% dintre respondentii letonieni si 63% dintre cei estonieni.Cei mai refractari privind aceasta tema erau respondentii din Germania si cei din Austria.
Moneda unica era sustinuta in anul 2004 de catre 69% dintre respondentii lituanieni, 59% dintre respondentii letonieni si de catre 55% dintre respondentii estonieni.
Desi nu au avut un support masiv din partea populatie in vederea aderarii la Uniunea Europeana cele trei tari baltice par a se fi integrat si adaptat in familia europeana.Nu am putea afirma ca respondentii din cele trei tari baltice au adoptat o atitudine nefavorabila ideii de Constitutie europeana sau moneda unica.Desi detin sentimentul mandriei nationale, respondentii celor trei tari se considera în aceeasi masura europeni și militeaza în acelasi timp pentru o mandrie europeana.
Dintre noile state membre ale Uniunii Europene, respondentii celor trei state baltice se declara multumiti si foarte multumiti de evolutia democratiei din tara lor, situandu-se in topul clasamentului la acest subiect.
Ca si în cazul respondentilor din noile state membre, procentul respondentilor din tarile baltice care declara ca valorizeaza si sunt multumiti cu democratia din cardul Uniunii Europene, este mai mare decat al celor care declara ca sunt multumiti cu democratia din propria tara,acest fapt datorandu-se faptului va vad in cele 15 tari ale Uniunii Europene un model al democratei.
Cap.XVII.Concluzii
Uniunea Europeană nu joacă un rol important doar la nivel mondial ci a jucat un rol esențial vis a vis de statele europene, devenind un facilitator al democratizării în noile țări membre, rol remarcat înca de la mijlocul anilor ’70, odata cu evoluțiile democratice din sudul continentului.Acesta contribuție a Uniunii la democratizarea statelor membre s-a realizat nu doar prin contribuția pe care democrațiile avansate au exercitat-o asupra noilor democrații, ci și prin stabilirea unor criterii politice ce au fost condiții pentru statele care au urmărit să adere ca membre la Uniunea Europeană.
Astfel că obiectivul major al țărilor aflate în tranziție a fost acela de a îndeplini condițiile necesare pentru a accede la Uniunea Europeană.
In cadrul amplului proces însa, un rol important l-a reprezentat atutudinea opiniei publice, atat în cadrul statelor membre cât și în cadrul statelor care doreau să acceadă la Uniunea Europeană.
Opinia publică a reprezentat o preocupare permanentă, ea fiind urmarită prin intermediul eurobarometrelor, care au fost realizate atât în cadrul statelor membre, cât și în cadrul statelor candidate, urmărindu-se atitudinea cetățenilor vis a vis de probleme majore cu care se confruntă Uniunea.
Comisia Europeana monitorizează evolutia opiniei publice în cadrul Uniunii Europene înca din 1973, abordând teme importante precum procesul de lărgire al Uniunii, cetățenie europeană sau monedă unica.
Opinia publică fiind un factor esential pentru funcționarea oricărui tip de sistem, fiind un răspuns la acțiunile elitei politice, prin această lucrare s-a dorit analizarea opiniei publice vis a vis de Uniunea Europeana și de problemele și temele fundamentale cu care aceasta se confruntă.
S-a observat că există o opinie europeană, un climat al opiniei publice europene, având anumite particularitățti, pe care nu le regăsim în alte țări.
Opinia publică în cadrul Uniunii nu ar putea fi una omogenă însă atutudinile respondenților pot fi asemanătoare sau diferite în funcție de țări, distingând aici câteva grupuri.Un grup al celor 15 state membre, care la rândul lui poate fi împarțit în câteva categorii, și, un grup al noilor state membre care au și ele particularitățile lor în funcție de momentul aderării sau de zona strategică în care se află fiecare.
Satisfacția cu nivelul de viață a cetățenilor a fost urmărită încă de la primele Eurobarometre, pentru țările aflate în procesul tranziției acesta fiind un indicator al suportului popular pentru politicile în tranziție.
Țările foste comuniste au avut evoluții diferite în ceea ce privește satisfacția cu nivelul de viața.La acest capitol pe primul loc am regăsit Slovenia iar pe ultimul loc se clasau respondenții din Bulgaria.
S-a observat însă o diferență importantă între nivelele de satisfacție cu viața în țările candidate și cele membre ale Uniunii.
In țările membre, în 2001, 83% dintre cei chestionați s-au declarat satisfacuți de nivelul de viață pe care îl duc, în timp ce în țările candidate doar 51% au declarat acest lucru.
Dacă procentul respondenților din cele 15 state membre care se declară multumiți și foarte multumiți cu nivelul de viață pe care îl duc în sondajele din perioada 2000-2005 a rămas constant, în cazul țărilor candidate am observat în acești ani o tendința de creștere a procentului respondenților care se declară multumiți cu nivelul de viață pe care îl duc.
In toți acești ani, pe ultimele locuri s-au clasat România și Bulgaria, înregistrând cel mai scăzut procent al celor care se declară mulțumiți cu nivelul de viață pe care îl duc.
Un indicator subiectiv precum satisfacția cu nivelul de viață are rolul de a completa indicatorii obiectivi în măsurarea efectelor tranziției.
S-a putut observa astfel că ierarhia statelor în funcțțe de nivelul satisfacției cu viața nu coincide cu aceea a ordinii statelor când vorbim despre nivelele PIB. Discrepanțele pentru aceste doua măsuri au fost mai ridicate pentru cele 15 state ale Uniunii.Pentru noile țări membre, ambele ierarhizări au corelat destul de bine.
Ponderea mare a factorului economic în evaluarea pe care o fac nivelului de viață în cazul respondenților din țările mai puțin dezvoltate poate argumenta această diferență de atitudine în rândul cetățenilor din noile state membre față de cei din cadrul celor 15 state membre.Astfel că state precum Slovenia și Cehia au nivele de satisfacție cu viața asemănătoate cu ale Austriei sau Frantei, chiar dacă au un PIB pe cap de locuitor mai scăzut.
Iar Portugalia și Grecia deși au un PIB pe cap de locuitor mai ridicat decât noile membre ale Uniunii Europene prezintă un nivel de satisfacție cu viata mai scăzut decât țări noi membre UE.
Nucleul tranziției post-comuniste este dubla reformă de realizare a economiei de piața și a democrației, performanța economică fiind în mod esential importantă pentru satisfacția cu democrația, indivizii care apreciază în mod pozitiv situația economică la nivel național tinzând să fie multumiți cu democrația.
In 2001, cel mai inalt grad al satisfacției cu modul în care functionează democrația în țara lor îl întâlnim la danezi, urmați de luxemburghezi, irlandezi, suedez, olandezi și englezi.Pe ultimele locuri se clasau grecii, italienii si portughezii.Cel mai mare procent al celor care se declarau nemultumiți de modul în care funcționeaza democrația în țara lor îl regăseam în randul respondenților din noile state membre.
In ceea ce privește nivelul de satisfacție cu democrația din cadrul Uniunii Europene am putut observa că cei mai multumiți s-au declarat respondenții din noile state membre, în timp ce respondenții din cele 15 state membre se declară intr-un procent mai mare multumiți cu democrația din propria țara decat cu aceea din cadrul Uniunii Europene.
Este posibil ca respondenții noilor state membre să fi văzut în țările democratice europene un model al democrației pe care și l-ar dori și în propria țara, neluând în considerare când au răspuns la această întrebare modul de funcționare al instituțiilor europene, ci raportându-se la democrațiile din cele 15 state membre.
O tema importantă urmarită în eurobarometre este încrederea pe care cetățenii o acordă instituțiilor europene.Este evaluată masura în care cetățenii au încredere în noua instituții europene cât și în Uniunea Europeana.In 2001, 53% dintre respondenții din cele 15 state membre au declarat că au încredere în Uniune, fiind înregistrate cele mai bune rezultate de când a fost pusă această întrebare, din anul 1997 când doar 37% dintre cei chestionați declarau că au încredere în Uniune. Dintre instituțiile europene,Parlamentul European înregistreaza cel mai înalt nivel al încrederii, fiind și cel mai cunoscut, urmat de Comisia Europeana și Banca Europeană.
Eurobarometrul din toamna anului 2005 releva o încredere mai mare a respondenților din noile state membre în Uniunea Europeana.
Ne-am întrebat în ce măsură mândria națională are vreun afect în ceea ce privește atitudinea respondenților vis a vis de Uniunea Europeană.A reieșit însa că țări precum România, Bulgaria, Ungaria, care înregistreaza un scor ridicat în ceea ce privește procentul respondenților care și-au afirmat mândria națională, înregistreaza un scor la fel de ridicat când se pune problema încrederii în Uniunea Europeana.Reiese astfel că naționalismul nu înseamna în mod necesar sfârșitul și excluderea voluntară a contextului european ci dimpotrivă.
Nivelul atitudinilor favorabile sau nefavorabile vis a vis de Uniunea Europeană diferă de la o tară la alta ; in Regatul Unit spre exemplu, opinia publică rămânând eurosceptică față de Uniune.
Tratatul Constitutional pare a fi obligatoriu pentru ca Uniunea Europeană să devină a treia putere în lume.
In 2003, 62% dintre cetățenii Uniunii susțineau principiul unei Constituții europene.Trebuie să remarcăm faptul că atitudinile respondenților nu pot fi interpretate întotdeauna ca intenții de vot, menționând aici exemplul Franței, dacă la referendum au votat împotriva Tratatului Constitutional, în anul 2005, 67% dintre respondentii francezi se declarau în favoarea acestuia.
Cei care sunt multumiți cu nivelul lor de viață nu susțin Constituția și nici nu au o încredere prea mare în instituțiile europene.
Ca mijloc preferat de informare privind Uniunea Europeană, cel mai mare procent al respondenților, în toate țările declară că optează pentru televiziune.
Dezbaterea privind lărgirea Uniunii Europene este și a fost de-a lungul timpului, cu ocazia fiecărui val de largire, un subiect foarte controversat, atât în cadrul Uniunii Europene cât și în ceea ce privește opinia publică.
Lărgirea spre Nord, care a cuprins Finlanda, Suedia și Austria, a înregistrat cel mai mare grad de susținere din partea opiniei publice din statele membre.O dată cu lărgirea spre Sud, a apărut și o doza de scepticism care s-a acutizat cu ocazia lărgirii spre Europa de Est, cuprinzând statele fostului bloc comunist.
Ultimele țări care au intrat în componența Uniunii Europene, România și Bulgaria, au înregistrat cel mai scăzute cote ale susținerii din partea opiniei publice din cadrul statelor membre.
Analizând, etapa largirii Uniunii Europene spre Sud s-a putut observa că și aceste țări au înregistrat grade scăzute de susținere, chiar și din partea opiniei publice din propria țară, un exemplu aici ar fi cazul Greciei.
La aceste întrebări s-au înregistrat procente ridicate al respondenților care preferă să se abțină.
Se pare că respondenții sunt constienți de beneficiile pe care le-a avut țara lor în urma aderării, însă aceste beneficii nu se fac simțite imediat ci în timp.
In Irlanda regăsim procentul cel mai mare al respondenților care declarau că tara lor a avut beneficii de pe urma faptului că este membru al Uniunii, analizând evolutia economică din ultimii ani ai acestei țări observăm că a avut o evoluție impresionantă.Pe ultimele locuri se clasau respondenții din Marea Britanie și Suedia.
Moneda unică pare să nu fie agreată de trei țări din grupul celor 15 membre, Marea Britanie, Danemarca și Suedia.Opinia publica din Marea Britanie a avut mereu o poziție constanta vis a vis de această temă.
In toamna anului 2004, 63% dintre cetățenii celor 25 de state membre se declarau favorabili monedei europene.
Am putut observa că în noile țări membre opinia publică este mai puțin eurosceptică decât în cadrul grupului celor 15 state membre, mai ales când sunt aduse în discuție teme precum lărgirea Uniunii, moneda unică sau Tratatul Constituțional.
Letonia, Lituania și Estonia sunt un caz special în cadrul noilor state membre, opinia publica fiind mai eurosceptică, pe de o parte datorită unei asteptări îndelungate pentru aderarea la Uniune, iar pe de altă parte datorită unei puternice populații minoritare rusofone.
Cu ocazia referendumului din Franta și Olanda privind Tratatul Constitutional, cu ocazia alegerilor pentru Parlamentul european, putem observa importanța din ce în ce mai mare pe care o are opinia publică europeană, și că nu ar trebui sa fie neglijată.
In prezenta lucrare am analizat tendințele opiniei publice în fiecare țară membră a Uniunii Europene, concluzionând prin a spune că există o opinie europeană care diferă de orice altă opinia publică din alte colțuri ale lumii, și care, exprimând de cele mai multe ori atutudini vis a vis de probleme și teme fundamentale ale Uniunii Europene, nu ar avea sens decât în cadrul acestei Uniuni
Bibliografie :
Ionescu, Gh.; Toma, Andrei, Cultura și managementul tranzțtiei, Editura Economică,
București, 2001
Kornai, Janos, Ten years after the road to a free economy, World Bank
Pop, Luana, Imagini institiționale ale tranziției, Editura Polirom, București, 2003
Sandu,Dumitru, Spațiul social al tranziției, Editura Polirom, București, 1999
Eyal, Gil,Selenyi, Ivan, Capitalism fără capitaliști, Editura Omega, București, 2001
Simioneti, Marko, A comparative review of privatisation in four former socialist
countries, Europe-Asia Studies, Vol.45, No.1(1993), 79-102
Tismăneanu, Vladimir, Reinventarea politicului, Editura Polirom, București, 1993
Marinescu, Valentina, Mass Media din România – O lectura sociologică, Editura Tritonic, București, 2002
Rotariu, Traian ; Iluț, Petru, Ancheta sociologică și Sondajul de opiniei, Editura Polirom, Iași, 1997
Habermas, Jurgen, Sfera publică și transformarea ei structurală, Editura Univers, București, 1998
Chelcea, Septimiu, Sociologia opiniei publice, Editura Comunicare, București, 2000
Dyson, Kenneth, European states and the Euro, Editura Oxford University Press, 2002
Bondrea, Aurelia, Opinia publică și dinamica schimbărilor din societatea româneasca în tranziție, Editura Fundației “România de mâine”, București 1998
Novak, Andrei, Sondarea opiniei publice, Editura Studențească, București, 1996
Precupețu, Marius, Democratizare și integrare europeană, Editura Academiei Române, București, 2006
Dobrescu, Paul; Bargaoanu, Alina, Mass media: puterea fără contraputere, Editura All, București, 2002
Noelle-Newman, Elisabeth, Spirala tăcerii:opinia publică învelișul nostru social, Editura Comunicare, București, 2004
Chelcea, Septimiu, Opinia publică.Gândesc masele despre ce și cum vor elitele ?, Editura ț
Chelcea, Septimiu, Chestionarul în investigația sociologică, Editura Stiințifică și enciclopedică, București, 1975
Dumitru, Sandu, (2002) Valori diferențieri europene ale toleranței, Revista Sociologie Romaneasca, 2
Băltățescu, Sergiu. (2000). Satisfacția vieții îân România (1990-2001). Revista de Cercetări Sociale, 7(3-4), 63-76.
Bălțătescu, Sergiu.(2002). Bunăstarea subiectivă în noile țări membre ale UE: o evaluare comparativă a tendințelor. Sociologie Românească,Nr.2
Albu, Cornel, (2005) Motivațiile și consecințele valurilor de lărgire a Uniunii Europene, curs universitar nepublicat, Academia de Studii Economice, București
Marginean, Ioan.(1999).Suportul social pentru democrație, Revista Sociologie Românească Nr.1
Abraham,Dorel; Gânju Marilena (2000), Percepția schimbării sociale în perioada tranziției reflectată în sondajele de opinie, Revista Sociologie Romaneasca, Nr.1, 67-86
Pasti, Vladimir (2006), Uniunea Europeană, Bussines Digest, Nr.1
Reynie, Dominique.(2005), L’idée d’une opinion européenne, Raisons politiques, 19 august, pp. 99-117
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Istoricul Largirii Uniunii Europene (ID: 150864)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.