. Mutatii Semnificative In Fiozionomia Razboiului Secoluluii Xxi

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………..5

Capitolul 1. RĂZBOIUL CA FENOMEN SOCIAL…………………………………………..7

Delimitări conceptuale……………………………………………………………………………..8

Istoricul și evoluția războiului………………………………………………………………….11

Determinări ale războiului………………………………………………………………………15

Legile și principiile războiului…………………………………………………………………23

Capitolul 2. RĂZBOIUL DIN PERSPECTIVA TENDINȚELOR ACTUALE…….31

Riscuri și amenințări la adresa securității…………………………………………………31

Reconfigurarea centrelor de putere și influența lor asupra războiului………….39

Fizionomia câmpului de luptă modern………………………………………………………43

Dezvoltarea tehnologică și tipologia războaielor la început de mileniu………..47

Capitolul 3. RĂZBOI ÎN ERA INFORMAȚIONALĂ………………………………………52

Raportul dintre războiul energetic și războiul informațional……………………….52

Războiul letal și non-letal………………………………………………………………………..55

Războiul informațional……………………………………………………………………………59

Războiul bazat pe rețea și conflictele viitorului………………………………………….63

Războiul împotriva terorismului, o nouă provocare……………………………………67

Războiul paralel…………………………………………………………………………………….72

Războiul în spectru complet…………………………………………………………………….75

Războiul bazat pe efecte………………………………………………………………………….80

Capitolul 4. CONSDIDERAȚII PRIVIND APLICAREA CONCEPTULUI DE “RĂZBOI BAZAT PE REȚEA” ÎN ARMATA ROMÂNIEI……………………………85

Identificarea și valorificarea mijloacelor proprii utilizabile în Războiul Bazat pe Rețea………………………………………………………………………………………………..86

4.1.1. Sistemele și mijloacele existente……………………………………………………………..86

4.1.2. Modalități de exploatare și creștere a performanțelor sistemelor existente……..89

4.1.3. Orientări privind nevoia de noi sisteme……………………………………………………..90

4.2. Posibile implicații ale Războiului bazat pe rețea asupra structurii militare…..92

4.2.1. Determinări ale tipurilor posibile de misiuni militare asupra structurilor grupărilor de forțe (task force)…………………………………………………………………………………………………….92

4.2.2. Aplicarea conceptului de structură „Joint” în constituirea Forței………………….94

4.2.3. Determinări temporale asupra grupărilor de forțe……………………………………….95

4.2.4. Standardizarea / modularizarea structurilor………………………………………………..96

4.2.5. Principii pentru organizare în "Structura de Forțe 2007"………………………………..98

4.3. Posibile implicații ale Războiului bazat pe rețea asupra înzestrării……………….99

4.3.1. Digitizarea fluxului informațional-decizional……………………………………………..99

4.3.2. Senzori cu multiple destinații………………………………………………………………….101

4.4. Elemente privind concepția și strategia implementării conceptului……………..103

4.4.1. Argumente în favoarea implementării conceptului de Război Bazat pe Rețea………………………………………………………………………………………………103

4.4.2. Modalități de implementare……………………………………………………………………105

4.4.3. Etape necesare în aplicarea conceptului de Război Bazat pe Rețea…………106

4.4.4. Resurse posibile avute în vedere, în scopul implementării conceptului de Război

Bazat pe Rețea………………………………………………………………………………………………….107

CONCLUZII……………………………………………………………………………………..111

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………..114

INTRODUCERE

Pe fundalul transformărilor fundamentale determinate de cunoaștere, războiul își schimbă fizionomia – concepția, tipologia, paradigma strategică, doctrina acțiunii (pregătirea trupelor, armament și tehnică, conducerea acțiunilor de luptă, formele și procedeele de luptă).

Violența de tip militar devine tot mai dependentă de tehnologiile intensive ale cunoașterii. „Războiul cunoașterii“ din secolul al XXI-lea va reflecta progresia gândirii militare dincolo de primele sale concepții asupra războiului electronic, dincolo de actualele definiții ale „războiului de comandă și control“ și chiar dincolo de noțiunea mai generală de „război al informațiilor“. Datorită remarcabilelor transformări în viitorul și natura războiului însuși, tranzițiilor de la economiile de forță brută la economiile de forță a creierului, războiul atât de devastator, în trecut, prin aplicarea forței brute și, mai apoi, mecanice, va deveni în curând „războiul prin forța creierului“ în care tehnologia determină strategia, crește rolul armelor de înaltă precizie, armatele își vor schimba orientarea prioritară către spații cu o orientare către timp, decizia politică, altădată aparținând clasei politice, va trebui să ia în considerare, necesitatea consensului opiniei publice, ca precondiție esențială ca armatele statelor democratice să poată angaja războiul.

Războiul viitorului este o materializare a viitorului războiului. Nimeni nu se mai îndoiește azi de metamorfozele care s-au produs, se produc și se vor produce în arta militară, de prezența, într-o formă sau alta, a războiului în viața societății. Războiul viitorului este o tot continuare a politicii prin mijloace specifice armate, și nu numai armate. Războiul cunoaște o extensie semnificativă în domeniile non-militare. Acest lucru este impus de noile tipuri de amenințări și de vulnerabilități, de decalajele imense care există în lume și se amplifică pe zi ce trece, de criza profundă (politică, economică, socială și morală) care se dezvoltă asimetric și haotic.

După cum se observă, statele acționează din ce în ce mai mult împreună, în coaliții și alianțe, pentru rezolvarea (chiar și prin forță) a unor diferende care afectează comunitatea internațională, structurile economice, culturale și informaționale (care sunt deja globalizate, deci ale tuturor) și configurează viitorul economic și social al planetei. Bazele de opoziție ale unui stat contra altui stat s-au restrâns foarte mult și, probabil, către sfârșitul acestui secol, vor dispărea, în timp ce vulnerabilitățile și amenințările non-statale, care vin din decalajele economice foarte mari între regiuni geografice, din proliferarea sărăciei, din extremismul etnic și religios, din zona rețelelor traficanților, crimei, răului planetei se vor amplifica.

Necesitând o abordare concretă, multilaterală: schimbarea paradigmelor fenomenului război datorită „militarizării” puternice ale științelor fundamentale despre natură, societate și om; cunoașterea în general, știința va deveni principalul vector de putere politică, economică, socială și militară; pe câmpul de luptă vor conviețui atât armele ucigașe, cât și cele non-ucigașe, așteptându-ne ca ponderea s-o dețină cele din urmă; acțiunea militară își va schimba fizionomia, având tendința de a se intelectualiza; armele inteligente vor fi capabile să evite vătămările fără discernământ și să lovească obiectivele cu precizie. Formularea acestor ipoteze, ca și a altora ce vor decurge din ele, vor constitui instrumentele raționale prin care se pot formula concluzii referitoare la: mutațiile privind acțiunea legităților și principiilor care guvernează fenomenul luptei armate și, totodată, tendințele privitoare la normarea militară în mediul „război“ și „non-război“ din perspectiva axiologică, praxiologică și morală; mutații în structura și fizionomia luptei armate datorate armamentelor ucigașe și non-ucigașe; războiul va avea caracter multidimensional și se va desfășura în toate mediile: terestru, aerian, maritim, spațial, cosmic, în spectrul electromagnetic și în sfera informațională, realizarea superiorității urmând a viza toate aceste medii, dar mai ales pe cele care privesc cosmosul, sfera informațională și spectrul electromagnetic; influențele pe care noua tehnologie și tehnică de luptă cu un înalt nivel de interactivitate le va avea asupra conflictelor militare viitoare, fenomenului „luptă armată“ în special.

Acestea au fost abordate în contextul istoric actual marcat de progresul vertiginos al revoluției științifice și tehnice și de schimbările din domeniile armamentelor, organizării militare și purtării războiului.

RĂZBOIUL CA FENOMEN SOCIAL

„Războiul este o problemă de o importanță vitală

pentru stat, domeniu al vieții și al morții

care duce spre supraviețuire sau spre

nimicire. E neapărat să fie studiat temeinic.„

Sun Tzî

Ca o stare a întregii societăți, războiul, prin evidențierea tipului de relații sociale care stau la baza lui, reprezintă, în mod incontestabil, o formă specifică de conflict în societate.

Războiul este un fenomen complex, studiul său constituie o enciclopedie a timpului social. Se recunoaște în genere că războiul este un fenomen istoric, că el a apărut determinat de condițiile economice omenești.

Războiul este mult mai mult decât o simplă chestiune de strategie, aprovizionări și armament, căci el rezumă o întreagă epocă istorică, toată știința, toată economia, toată cultura, toată tehnica unui timp, oglindindu-se în el. Elementul pur omenesc al războiului este din ce în ce mai mult înlocuit cu unul rațional impersonal, care este instrumentul de luptă. Așa că adevăratul studiu adâncit al războiului ar conține o întreagă enciclopedie a timpului, la care ar trebui să contribuie toate științele: geografia, fizica, chimia, mecanica, meteorologia, biologia, medicina, psihologia, etica, istoria, pedagogia, sociologia, dreptul etc.

Privit ca realitate socială, se poate constata că războiul este unul dintre cele mai complexe fenomene sociale. Această complexitate derivă dintr-un amestec variat de condiții de care atârnă succesul sau insuccesul unei lupte.

Fenomenele sociale sunt complexe, ansambluri de fapte sociale corelate și aflate în dinamică. Faptul social este un nivel de a acționa. Din această perspectivă, războiul ca fenomen social cuprinde un ansamblu de acțiuni. Astăzi, fenomenul război cuprinde pe lângă acțiunea militară – lupta armată –, și acțiuni politico-diplomatice, economice, ideologice, psihologice etc. chiar și în aceste condiții, locul central îl constituie lupta armată, prin legile sale specifice, prin caracterul și sfera lor. Lupta armată, acționând din interiorul fenomenului război, căpătând un caracter atât de distructiv, încât depășește limitele pe care politica le trasează acestui fenomen.

1.1. Delimitări conceptuale

De-a lungul timpului s-au dat multe definiții războiului. Te zi ce trece, de criza profundă (politică, economică, socială și morală) care se dezvoltă asimetric și haotic.

După cum se observă, statele acționează din ce în ce mai mult împreună, în coaliții și alianțe, pentru rezolvarea (chiar și prin forță) a unor diferende care afectează comunitatea internațională, structurile economice, culturale și informaționale (care sunt deja globalizate, deci ale tuturor) și configurează viitorul economic și social al planetei. Bazele de opoziție ale unui stat contra altui stat s-au restrâns foarte mult și, probabil, către sfârșitul acestui secol, vor dispărea, în timp ce vulnerabilitățile și amenințările non-statale, care vin din decalajele economice foarte mari între regiuni geografice, din proliferarea sărăciei, din extremismul etnic și religios, din zona rețelelor traficanților, crimei, răului planetei se vor amplifica.

Necesitând o abordare concretă, multilaterală: schimbarea paradigmelor fenomenului război datorită „militarizării” puternice ale științelor fundamentale despre natură, societate și om; cunoașterea în general, știința va deveni principalul vector de putere politică, economică, socială și militară; pe câmpul de luptă vor conviețui atât armele ucigașe, cât și cele non-ucigașe, așteptându-ne ca ponderea s-o dețină cele din urmă; acțiunea militară își va schimba fizionomia, având tendința de a se intelectualiza; armele inteligente vor fi capabile să evite vătămările fără discernământ și să lovească obiectivele cu precizie. Formularea acestor ipoteze, ca și a altora ce vor decurge din ele, vor constitui instrumentele raționale prin care se pot formula concluzii referitoare la: mutațiile privind acțiunea legităților și principiilor care guvernează fenomenul luptei armate și, totodată, tendințele privitoare la normarea militară în mediul „război“ și „non-război“ din perspectiva axiologică, praxiologică și morală; mutații în structura și fizionomia luptei armate datorate armamentelor ucigașe și non-ucigașe; războiul va avea caracter multidimensional și se va desfășura în toate mediile: terestru, aerian, maritim, spațial, cosmic, în spectrul electromagnetic și în sfera informațională, realizarea superiorității urmând a viza toate aceste medii, dar mai ales pe cele care privesc cosmosul, sfera informațională și spectrul electromagnetic; influențele pe care noua tehnologie și tehnică de luptă cu un înalt nivel de interactivitate le va avea asupra conflictelor militare viitoare, fenomenului „luptă armată“ în special.

Acestea au fost abordate în contextul istoric actual marcat de progresul vertiginos al revoluției științifice și tehnice și de schimbările din domeniile armamentelor, organizării militare și purtării războiului.

RĂZBOIUL CA FENOMEN SOCIAL

„Războiul este o problemă de o importanță vitală

pentru stat, domeniu al vieții și al morții

care duce spre supraviețuire sau spre

nimicire. E neapărat să fie studiat temeinic.„

Sun Tzî

Ca o stare a întregii societăți, războiul, prin evidențierea tipului de relații sociale care stau la baza lui, reprezintă, în mod incontestabil, o formă specifică de conflict în societate.

Războiul este un fenomen complex, studiul său constituie o enciclopedie a timpului social. Se recunoaște în genere că războiul este un fenomen istoric, că el a apărut determinat de condițiile economice omenești.

Războiul este mult mai mult decât o simplă chestiune de strategie, aprovizionări și armament, căci el rezumă o întreagă epocă istorică, toată știința, toată economia, toată cultura, toată tehnica unui timp, oglindindu-se în el. Elementul pur omenesc al războiului este din ce în ce mai mult înlocuit cu unul rațional impersonal, care este instrumentul de luptă. Așa că adevăratul studiu adâncit al războiului ar conține o întreagă enciclopedie a timpului, la care ar trebui să contribuie toate științele: geografia, fizica, chimia, mecanica, meteorologia, biologia, medicina, psihologia, etica, istoria, pedagogia, sociologia, dreptul etc.

Privit ca realitate socială, se poate constata că războiul este unul dintre cele mai complexe fenomene sociale. Această complexitate derivă dintr-un amestec variat de condiții de care atârnă succesul sau insuccesul unei lupte.

Fenomenele sociale sunt complexe, ansambluri de fapte sociale corelate și aflate în dinamică. Faptul social este un nivel de a acționa. Din această perspectivă, războiul ca fenomen social cuprinde un ansamblu de acțiuni. Astăzi, fenomenul război cuprinde pe lângă acțiunea militară – lupta armată –, și acțiuni politico-diplomatice, economice, ideologice, psihologice etc. chiar și în aceste condiții, locul central îl constituie lupta armată, prin legile sale specifice, prin caracterul și sfera lor. Lupta armată, acționând din interiorul fenomenului război, căpătând un caracter atât de distructiv, încât depășește limitele pe care politica le trasează acestui fenomen.

1.1. Delimitări conceptuale

De-a lungul timpului s-au dat multe definiții războiului. Toate au fost confirmate întrucât exprimă ceea ce este sau poate fi, de fapt, războiul, privit dintr-o mulțime de unghiuri și de perspective.

Pentru că este un act cu totul deosebit, el a fost investigat și studiat, în toate timpurile, de către toți marii gânditori ai omenirii și dinspre toate orizonturile: unii au studiat războiul pentru a-i descoperi cauzele și a le eradica, prevenind astfel acest cataclism, acest seism al societății umane; alții au dorit doar să-i înțeleagă filosofia, fizionomia și mecanismele. În 1945, sociologul francez Gaston Bouthoul (1896-1980), fondatorul polemologiei- știința sociologiei războiului -, scrie, împreună cu René Carrere, lucrarea Le défi de la guerre (1740-1974), prin care face o analiză pertinentă a războiului, a rațiunilor care-i dau naștere, precum și a consecințelor și implicațiilor acestuia în plan social, economic, demografic și ideologic.

Aceste implicații sunt doar sesizate, ceea ce este desigur, foarte important. Mai important este însă studierea aprofundată a originii războaielor, a cauzelor care le produc, a rațiunilor care le perpetuează, a formelor de manifestare și de reproducere, a sistemelor generative și, bineînțeles a consecințelor.

Societățile sunt prea mult diferențiate – ceea ce le separă este, adesea, mult mai presant și, evident, mai puternic, mai grav și mai important decât ceea ce le unește, întrucât din diferențe apare conflictul –, de unde și unghiurile foarte felurite din care este privit și analizat războiul.

Cum am afirmat mai sus, numeroși gânditori militari și nu numai, s-au preocupat de problematica războiului, abordând-o, de cele mai multe ori, din puncte de vedere diferite, în raport cu epoca în care au trăit. Studiile lor constituie adevarate piste în înțelegerea caracterului de mare complexitate și diversitate a războiului, al locului și rolului acestuia în epocă și pe scara dezvoltării umanității și considerăm că în general acesta reprezintă un ansamblu de conflictualități.

În trecut, războiul era definit numai sub aspectul confruntării armate :

“lupta armată sângeroasă între grupări organizate” (G. Bouthoul);

“condiția legală care permite ca două sau mai multe grupări ostile să poarte un conflict folosind armate” (Quincy Wright) ;

“un act de violență al cărui scop este de a obliga adversarul să execute voința noastră” (Carl Von Clausewitz) ;

“lupta între oameni/ state independente și dobândește caracter internațional” (F. Martens);

“lupta dusă de o grupare de oameni, triburi, națiuni, popoare, state împotriva unei grupări identice” (Boguslawski);

“starea de luptă violentă rezultată între două sau mai multe grupări de ființe aparținând aceleiași specii, din dorința sau voința lor” (Lagurgette).

În prezent, războiul este privit: ca fenomen social, ca o „continuare a politicii cu alte mijloace”. El este definit ca o confruntare violentă, între toate componentele activității sociale, politice, economice, diplomatice, ideologice, psiho-morale, informaționale și prezintă o serie de caracteristici (Anexa 1). Elementul definitoriu principal: confruntarea militară – lupta armată specifică – ca instrument al promovării intereselor statului.

O problemă de interes major în studiul conflictelor sociale este cea a utilizării forței armate; prin natura și consecințele ei, în ultimele decenii problema a devenit dramatică, deoarece, în actualul stadiu tehnologic, conflictele armate periclitează echilibrele ecologice, evoluția umanității; în aceste condiții, clarificarea problematicii enunțate include cu necesitate precizarea condițiilor în care conflictele sociale includ confruntările armate, a modalităților principale în care ultimele se pot manifesta și, desigur, a modului în care caracterul istoric al determinărilor sociale se manifestă în cazul conflictelor armate.

Dacă violența armată este posibilă începând cu confruntarea dintre oameni, acțiunea armată organizată poate fi concepută numai de colectivități umane, de anumite instituții, îndeosebi de partide politice și de state. Ca urmare, analiza câștigă în consistență dacă distingem între nivelul microsocial și cel macrosocial. Din perspectiva acestei distincții, în continuare ne vom focaliza asupra conflictelor sociale ce vizează statele și relațiile dintre ele. La aceste niveluri macrosociale orice tip de conflict social poate evolua spre o confruntare armată.

Utilizăm conceptul de „conflict armat” pentru a desemna orice situație conflictuală în care se folosesc grupuri sociale armate în încercarea de a se obține un deznodământ favorabil al evenimentelor, de a impune anumite finalități stării conflictuale. Se definește astfel generic orice situație în care forța armată este activă, indiferent atât de amploarea ei sau a acțiunilor militare, cât și de concepția în care este folosită.

Caracterizarea conflictelor armate în modalitatea menționată dezvăluie natura și posibilitatea lor socială și oferă repere pentru a distinge modalități posibile de utilizare a forței armate în funcție de particularitățile situațiilor sociale conflictuale. Dacă un conflict armat are ca obiectiv impunerea unei anumite soluții într-o situație conflictuală, la finalitatea urmărită se poate încerca să se ajungă utilizând forța militară fie prin atacarea forței militare adverse cu scopul de a o neutraliza, încât să se poată impune orientarea dorită a evenimentelor sociale, fie prin încercarea de a controla direct, factorii de putere social – politici și economici ai părții adverse, încât aceasta să nu mai fie în măsură să utilizeze forța armată pentru a se opune și să accepte condițiile ce i se impun, fie prin hărțuiri intermitente, cu forțe relativ mici dar mobile, urmărindu-se pe termen scurt doar scopuri parțiale. Numim prima modalitate – război, pe cea de a doua – intervenție militară, iar pe cea de a treia – acțiune armată de joasă intensitate, (Anexa 2). Evident, că cele trei modalități întrunesc condițiile unei abordări tipologice.

Fiecare modalitate enunțată ia forme diferite în funcție de situația concretă în care conflictul social evoluează și de natura forțelor participante.

Distincția între cele trei modalități de utilizare a forței se justifică, deoarece fiecare presupune alte genuri de acțiuni pregătitoare și alte modalități de desfășurare a ostilităților. De pildă, cel ce pregătește o intervenție militară concepe acțiunile astfel încât o forță armată să fie utilizată nu pentru a învinge intr-o confruntare directă cu eventuala rezistență armată, ci pentru a face imposibilă rezistența politico-militară a părții adverse, opoziția acesteia; în cazul războiului, părțile beligerante își mobilizează resursele umane și materiale pentru o confruntare militară nemijlocită. În stare de război, o comunitate umană se organizează și acționează în modalități diferite de cele specifice celorlalte tipuri de conflicte armate.

Cauzele războiului sunt mereu aceleași și, de fiecare dată, altele. Mereu aceleași întrucât războiul izbucnește totdeauna atunci când și acolo unde dialogul încetează, este nedorit sau reprimat, locul lui fiind luat de politica de forță sau de ripostă și mereu altele, întrucât subiectul și obiectul unui dialog sunt, de fiecare dată, diferite. Oamenii și entitățile umane au foarte multe de împărțit : teritorii, resurse, mentalități, influențe și mai ales, putere. Puterea este motivul esențial și permanent al conflictului armat. Războiul este un neîntrerupt lanț de bătălii pentru resurse, teritorii și putere.

Cu alte cuvinte, războiul se prezintă ca un fenomen al expansiunii și ciocnirii frontierelor. Tipurile de frontiere care se confruntă dau tipurile de războaie care se declanșează, atunci când respectivele frontiere se ciocnesc. Gradul de agresivitate al frontierelor dă gradul de intensitate al războaielor care le corespund. Pare o simetrie perfectă, o relație acțiune – reacție, cauză – efect.

Războiul este o formă de violență care are drept caracteristică esențială aceea de a fi metodic și organizat sub raportul grupurilor care îl duc și al modului în care îl poartă. De fapt, el este limitat în timp și spațiu și supus unor reguli juridice speciale, extrem de variabile, potrivit locului și epocii. Nu în ultimul rând, războiul este sângeros, căci atunci când nu comportă pierderea de vieți omenești, el nu este decât un conflict diplomatic, economic etc. sau un schimb de amenințări.

În ultimul timp, se remarcă înlocuirea, în general, a termenului de „război" cu cel de „conflict", iar drept criterii de măsurare a intensității acestora se folosesc: caracteristicile calitative ale armamentului (nuclear sau convențional), cantitatea pierderilor și gradul distrugerilor, numărul militarilor participanți la acestea, resursele utilizate, durată etc. Prin urmare conflictele pot fi încadrate în următoarele categorii:

Conflictul de mare intensitate reprezintă un război între două state și aliații acestora, în care părțile beligerante își propun obiective decisive, utilizează tehnologii moderne și toate categoriile de armament existente, inclusiv nuclear, bacteriologic și chimic;

Conflictul de intensitate medie este un război între state și coaliții de state, în care fiecare își propune obiective relativ limitate, iar pentru realizarea acestora se utilizează, în principal, mijloace convenționale de luptă. Nu este exclusă, totuși, întrebuințarea, în proporții limitate, a armamentului nuclear și chimic. Asemenea conflicte sunt de durată, însă sunt limitate la dimensiunile zonelor geografice ce pot fi acoperite prin acțiunile de luptă;

Conflictul de joasă intensitate constituie un război limitat, dus pentru realizarea obiectivelor politice, sociale, economice și psihologice. Acesta are deseori un caracter de durată și include de la presiuni diplomatice, economice și sociale, până la terorism și insurecție. Aceste conflicte sunt de obicei limitate la o zonă geografică și se caracterizează prin întrebuințarea limitată a armamentului și violenței.

Războiul este, deci, un fenomen social complex, un fenomen limită. El ține de o esență socială care conține confruntarea. Desigur, nu orice confruntare este război, dar orice război este o confruntare, și anume, o confruntare armată violentă. Războiul nu este un blestem, nu este o catastrofă, chiar dacă, uneori, duce la catastrofe umane, materiale, ecologice și culturale inimaginabile. Războiul este o realitate a tuturor timpurilor. Dar el nu poate fi luat ca un dat, chiar dacă, adesea, oamenii sunt neputincioși în fața lui, nici ca o pedeapsă, ca o fatalitate, ci ca o rezultantă a cumulării unor tensiuni pe o serie de vectori politici, economici, sociali, ideologici, psihologici și chiar culturali. În ultimă instanță, războiul este un act de voință politică, adică un instrument violent al politicii.

Nimic nu este perfect pe lumea aceasta, nici măcar războiul. Dimpotrivă, dintre toate lucrurile imperfecte, războiul, care se prezintă ca fiind cel mai mare consumator de resurse, rămâne confruntarea cea mai dramatică și cea mai imperfectă.

Acesta reprezintă unul dintre marile paradoxuri ale tuturor timpurilor.

1.2. Istoricul și evoluția războiului

Experții susțin că războiul – în accepția de confruntare violentă, armată, între mase de oameni – a apărut în Neolitic. Alain Bru, în studiul său despre rolul armamentului în istoria războiului, pornind de la această convingere unanimă a experților, se întreabă dacă violența umană era necunoscută înainte de această perioadă.

Răspunsurile date de specialiști se bazează mai ales, pe dovezi arheologice, pe corelarea acestora cu logica istorică. Ele nu sunt însă categorice, nu dau și nu pot da o imagine completă, exhaustivă asupra a ceea ce s-a petrecut cu sute de mii de ani în urmă. Pentru perioadele foarte îndelungate din istoria omenirii nu există decât dovezi arheologice, uneori nici atât.

Nu s-au găsit însă dovezi certe că, înainte de Neolitic , ar fi existat confruntări violente între grupările umane, dar de aici nu se deduce în mod sigur că nu ar fi existat.

La început, prin război sau știința războiului se înțelegea numai totalitatea acelor cunoștințe și aptitudini care se ocupau cu lucrurile materiale. Proiectarea, fabricarea și folosirea armelor, construirea de fortificații și întărituri, organizarea armatei și mecanismul mișcărilor sale constituiau obiectele acelor cunoștințe și aptitudini și ele duceau toate la constituirea unor forțe armate utilizabile în război. Aici era vorba de substanțe materiale, de o activitate unilaterală și, în fond, nu era decât o activitate evoluând treptat de la meserie la o artă mecanică sau rafinată. Acestea toate aveau aproximativ aceeași relație cu lupta ca arta armurierului cu scrima. Despre folosirea lor în clipa primejdiei și în condițiile permanentelor acțiuni reciproce, despre adevărata mișcare a spiritului și curajului în direcțiile prescrise lor încă nu era vorba. Se poate afirma faptul că „inițial, prin „arta războiului” se înțelegea numai pregătirea forțelor armate”.

„Războiul însuși apare întâi în arta asediului”. Aici s-a manifestat pentru prima dată ceva din mișcarea gândirii căreia îi sunt încredințate aceste materii, dar numai în măsura în care gândirea se întruchipa rapid în noi obiecte materiale, ca: aproșe, tranșee, contraaproșe, baterii etc. și fiecare din pașii ei se desemnau printr-un asemenea produs. Nu era decât firul necesar pe care să se înșire aceste înfăptuiri materiale. Deoarece, în acest gen de război, spiritul se exprimă aproape numai prin astfel de înfăptuiri, aceasta era aproximativ suficient în raport cu necesitățile.

Mai târziu, tactica a încercat să introducă în mecanismul articulărilor ei caracterul unei dispozițiuni generale, clădite pe particularitățile instrumentului, ceea ce și ducea, firește, pe câmpul de luptă, nu la o activitate intelectuală independentă, ci la o armată transformată, prin formațiune și ordine de bătaie, într-un automat, care, declanșat de un simplu ordin, trebuia să-și desfășoare activitatea ca mecanismul unui ceasornic.

Pe măsură ce istoria lua tot mai mult un caracter critic, a apărut necesitatea stringentă a unei baze de principii și reguli pentru ca lupta de opinii, controversa, atât de firească în istoria militară, să poată ajunge la o concluzie oarecare. A apărut, astfel, strădania de a enunța principii, reguli sau chiar sisteme pentru conducerea războiului.

Specialiștii în probleme politico-militare sunt de acord că evoluția războiului a fost, este și va fi cât mai strâns legată de sistemele economice. Pe această bază, Alvin Toffler apreciază că, până la criza din Golful Persic, războiul a cunoscut în evoluția sa două trepte, corespunzătoare celor două sisteme economice pe care le-au parcurs statele lumii, iar ultimul, marea majoritate a acestora începe să-l restructureze în vederea tranzitării spre un altul, cel al viitorului previzibil.

Sistemul economic agricol a generat primul tip de război, caracterizat în esență prin:

confruntarea în principal militară între forțe și mijloace organizate militar, reduse ca număr;

spațiul confruntării nemijlocite era terestru și, în general redus, ceea ce a făcut ca victoria să fie decisivă;

durata războiului extrem de scurtă și reprezintă timpul necesar bătăliei decisive;

numai pierderile umane erau considerabile.

Sistemul economic industrial a făcut posibilă apariția celui de-al doilea tip de război, caracterizat în mod deosebit prin:

extinderea confruntării și în afara domeniului militar;

utilizarea unor grupări mari de forțe și mijloace, înzestrate cu mijloace de luptă moderne;

spațiul confruntării s-a mărit considerabil, până la valori continentale și intercontinentale, iar lupta armată se desfășoară în toate mediile: terestru, aerian și maritim;

durata războiului a crescut foarte mult;

victoria se obține printr-un șir de acțiuni, operații și bătălii strategice, în multe cazuri acestea dând naștere diferitor campanii;

consumurile umane, spirituale și materiale au devenit enorme și nu de fiecare dată prin rezultatele obținute au justificat eforturile;

pierderile civile au căpătat caracter de masă și uneori au fost inimaginabile, ceea ce poate face războiul irațional.

Sistemul economic informațional prefigurează al treilea tip de război, ale cărui elemente specifice vor fi:

sporirea confruntării în domeniile nemilitare ale războiului și utilizarea mai rațională (ultimo ratio) a luptei armate;

utilizarea unor grupări de forțe și mijloace ultra-specializate, a căror arme inteligente au caracteristici foarte performante;

spațiul confruntării este mai selectat, acolo unde se află obiectivele principale ale părților beligerante;

confruntarea tehnologică și militară a căpătat o dimensiune nouă, cea cosmică;

durata războiului tinde să scadă, dar crește considerabil timpul necesar pregătirii acțiunilor strategice;

victoria se poate obține printr-un număr mic de acțiuni, operații și bătălii strategice, dar decisive;

prin precizia loviturilor, aplicate obiectivelor selectate de la adversar, consumurile de război scad considerabil;

gradul de distrugere la obiectiv tinde către procentaje maxime

pierderile civile devin tot mai frecvent accidentale;

confruntarea, în toate domeniile se translatează din sfera materială în cea a inteligenței;

viteza de reacție a sistemelor militare este decisivă, conducerea strategică se execută în timp real, iar decizia trebuie să fie tot mai prospectivă;

oportunitatea informației suplinește de cele mai multe ori deficitul în forțe și mijloace.

În condițiile în care nu toate statele își permit realizarea într-un timp rezonabil a tranziției către al treilea tip de război este posibilă apariția unor confruntări disproporționale, ceea ce poate duce la înlocuirea forței prin descurajarea nucleară cu o altă amenințare și anume incompatibilitatea confruntării cu mijloace convenționale.

Războiul în ultima vreme s-a schimbat profund. Modificările produse în conținutul și fizionomia războiului nu sunt altceva decât o evoluție. Este vorba diferite mutații, în înțelesul de prefaceri radicale. Corespunzător acestora au apărut două aprecieri, care sunt în egală măsură adevărate și false:

războiul va dispare, speranță ce nu s-a împlinit;

schimbările nu modifică prea mult esența războiului;

Comentariile specialiștilor politici și militari, față de cele două aprecieri, sunt următoarele:

nu vor mai exista războaie asemănătoare cu cele din trecut, dar va exista un nou tip de război;

noul tip de război va fi așa de diferit de celelalte, încât elementele sale interne se vor baza pe principii mult schimbate de cele anterioare care trebuie identificate, și definite pentru a le înțelege și operaționaliza.

Mutația profundă asupra războiului a constituit-o apariția mijloacelor puternice de distrugere generate de progresul științific. În cadrul lor, mijloacele neconvenționale (nucleare, chimice, biologice, ori utilizarea unor energii nebănuite etc.) amplasate pe sol, în atmosferă și în cosmos, ocupă locul principal.

În consecință, războiul devine o catastrofă majoră, nu va mai fi un mijloc al politicii „continuarea politicii cu alte mijloace”, – după cum afirmă Clausewitz. După opiniile specialiștilor străini ar trebui instalată o formă de arbitraj de natură juridică, bazată pe o cartă universală, recunoscută de statele lumii, și mai ales, pe o forță capabilă să o aplice în orice situație conflictuală, până la apariția conflictului armat. În momentul de față ceva similar se produce cu o oarecare eficiență în cazul conflictelor armate secundare.

O altă mutație, apărută în strânsă legătură cu prima, o reprezintă războiul limitat, ca tip de confruntare armată prin care se dorește atingerea unor obiective politice fără a da naștere la pericole majore. În esență, este vorba de o schimbare a caracterului războiului, prin exercitarea unui control permanent asupra nivelului de violență, pentru a putea fi acceptabilă sau suportabilă și în același timp să determine (impună) o decizie politică. În acest caz, „regula jocului” constă în eliminarea paroxismului și apelarea la violențe limitate.

O a treia mutație este rezultatul contopirii celor două explicate anterior și poate fi definită astfel: războiul limitat dus cu mijloace puternice de distrugere. Tipul său de confruntare militară posibilă se caracterizează prin: rămâne un pericol major, prudența deciziei politice și adoptarea lui numai dacă se pot atinge obiectivele politice cu pierderi acceptabile (caracteristici externe). Dar caracteristicile interne ale acestuia evidențiază cel mai bine profundele transformări care s-au produs:

– nu permite escaladarea acțiunilor militare dincolo de un „prag al violenței”;

– confruntarea armată nu mai este în general hotărâtoare în sensul propriu al cuvântului;

– decizia politică se obține printr-o combinare a acțiunilor militare limitate cu acțiuni adecvate în domeniul diplomatic, economic, psihologic etc., prin care se realizează mai ușor și desigur, mai repede slăbirea voinței de a continua confruntarea armată;

– războiul nu mai este guvernat de strategia militară, ci de o strategie totală în care prima (strategia militară) joacă un rol subordonat.

Așadar, apariția strategiei totale marchează cea de-a patra mutație în sfera războiului. Având în vedere gradul destul de mare al pierderilor umane și de altă natură produse în cadrul violenței limitate, în concepția aplicării strategiei totale trebuie realizate: o eficientă manevră pe direcții (linii) interioare în scopul preparării opiniei publice pentru a admite necesitatea războiului și o amplă manevră pe direcții (linii) exterioare pe eșichierul politico-militar mondial în vederea cooptării „actorilor” principali în a susține războiul, pentru descurajarea morală a beligeranților în folosirea unor mijloace militare prin care s-ar depăși pragul violenței și pentru a dirija opinia internațională să exercite presiuni politico-militare asupra încetării la un moment dat a războiului.

Cea de-a cincea mutație produsă în războiul modern a provocat-o impactul psihologic al amenințării nucleare, prin existența capacității de distrugere suficientă și eficace și prin credibilitatea folosirii ei în situația producerii unui conflict armat. Dar aceasta a devenit bilaterală și ca urmare a dat naștere fenomenului de descurajare. Așa se face că principala consecință a amenințării nucleare reciproce au constituit-o tendințele spre stabilitate. Dar în sfera stabilității nivelului nuclear strategic a rămas războiul în formele sale clasice, care dispune în momentul de față de mijloace militare sofisticate și cu o putere de distrugere similară armelor nucleare.

1.3. Determinări ale războiului

Determinări economice. Determinările economice sunt fundamentale pentru fizionomia războiului. Ele reprezintă o expresie a legii de potențial și se constituie, adesea, nu doar în suport, ci și în cauză, în condiție a războiului. În trecut, războiul, deși era, ca și acum, un instrument al politicii, avea profunde determinări economice. El avea adesea ca obiectiv prăduirea adversarului, cucerirea unor teritorii bogate în resurse și, pe această bază, creșterea potențialului economic. Unul dintre motivele pentru care Traian a pornit războiul împotriva Daciei era acumularea de resurse (aurul și bogățiile Daciei) în vederea pregătirii războiului cu parții, dar și pentru rezolvarea unor probleme financiare grave cu care se confrunta Imperiul roman.

Determinările economice asupra războiului se manifestă cel puțin pe două paliere importante:

ca factor de potențial;

ca obiectiv (scop) al războiului.

Nu se poate declanșa un război, dacă nu există posibilități de sustenabilitate în teatru. Statul care este amenințat cu războiul (fie pentru deblocarea unei situații strategice, fie pentru a i se impune un anumit tip de comportament) nu poate accepta confruntarea armată – ca formă ultimă a războiului -, dacă nu dispune de un potențial economic suficient cel puțin pentru a pune în operă ceea ce se numește descurajarea de la mic la mare. Fără un astfel de potențial (care înseamnă resurse umane și materiale, potențial tehnologic etc.) și fără strategii asimetrice bine puse la punct, angajarea confruntării armate (dar nu numai armate), în condițiile decalajelor tehnologice militare imense, înseamnă sinucidere curată.

În 1950, Paul Rassinier, sesizează, într-un articol intitulat „Aux frontières de la désespérance" publicat în revista Défense de l'Homme, nr. 26, noiembrie 1950, la p. 13-17, frustrările statului, atât în ceea ce privește deficitul bugetar, cât și condițiile concrete în care evoluează economia, lipsită din ce în ce mai mult de piețe externe și cu cele interne suprasaturate.

Este foarte posibil ca, în aceste condiții, economia să apeleze la presiuni de altă natură decât cele ale războiului economic (politice, diplomatice, ale amenințării cu forța și chiar la cele militare), pentru a se impune și a-și realiza acel optim necesar.

Referindu-se la bătălia pentru Eurasia, Zbigniew Brzezinski notează, în Marele eșichier, că geostrategia actuală în Eurasia se sprijină pe cinci actori și cinci pivoți importanți. Cei cinci actori sunt: Rusia, China, India, Germania și Franța. Cei cinci pivoți sunt: Ucraina, Azerbaidjanul, Turcia, Iranul și Coreea de Sud.

Actorii geopolitici sunt cei care au capacitatea de a-și exercita influența dincolo de frontierele proprii, iar pivoții geostrategici sunt constituiți din acele state care au o poziție importantă.

Toate aceste considerații vizează controlul resurselor și accesul la principalul foaier energetic al planetei care se află pe acest continent.

Economia condiționează complex filozofia și fizionomia războiului, atât direct, implicit, cât și mediat, prin mijlocirea politicii și tehnologiei, pe următoarele coordonate: ca factor de potențial, ca posibilitate de susținere în teatru, ca potențial financiar și tehnologic, ca dinamică a unor proiecte viitoare de resurse și de potențial, ca generator de concurență, tensiuni și conflicte.

Aspectele economice au deci un rol important în configurarea războaielor. Totuși, în ultima parte a secolului al XX-lea și la începutul secolului al XXI-lea, se pare că războaiele și conflictele care s-au derulat în acest interval de timp nu au avut o motivație economică (cel puțin, aparent), ci una geostrategică sau preponderent politică, vizând îndeosebi descurajarea crizelor și conflictelor, modelarea unui mediu stabil de securitate și instaurarea unei noi ordini internaționale.

Fukuyama scrie că „există și alte aspecte ale motivației umane, care nu au nici o legătură cu economia și în care își au originea discontinuitățile istoriei – majoritatea războaielor, erupțiile bruște ale pasiunilor religioase, ideologice sau naționaliste, care au dus la fenomene ca Hitler și Khomeini." Totuși, la o analiză profundă, se poate constata că, într-o formă sau alta, factorul economic este prezent în determinarea războiului.

Determinări politice. Războiul este mai mult decât continuarea politicii prin alte mijloace. El este instrumentul politicii, este politica însăși. Există opinii potrivit cărora războiul nu ar mai fi o continuare a politicii, ci sfârșitul politicii. Adică acolo unde nu a reușit politica, începe războiului (înțeles ca luptă armată, ca sistem de acțiuni armate, violente, distrugătoare, pentru că, de fapt, celelalte componente ale războiului sunt în permanență fie activate, fie în stand by).

Dar războiul face parte nemijlocită din politică, este brațul ei înarmat. După cum se știe interesul este imboldul acțiunii, motivul acțiunii, iar politica nu este altceva decât o expresie a interesului.

De regulă, interesul determină acțiunea nu printr-o relație directă, ci mediat, adică printr-un proiect care, de regulă, este un proiect politic.

Deci politicul transformă, mai exact, metamorfozează, transpune interesul în acțiune.

Pentru orice țară, pentru orice entitate de pe lumea aceasta, interesul (este vorba de interesul național general) se prezintă, în principiu, astfel:

INTERESE VITALE – păstrarea și afirmarea identității naționale, sociale, culturale, politice și economice, asigurarea securității naționale, asigurarea capacității de supraviețuire în caz de război și în alte situații limită, prevenirea războiului (sau folosirea lui ca modalitate de rezolvare a unor probleme vitale);

INTERESE IMPORTANTE – dezvoltarea economică, asigurarea unui potențial economic, politic, social și demografic care să permită o politică pozitivă, eficientă și benefică, securitatea economică, socială, militară; siguranța cetățeanului, societății și instituțiilor, bunăstarea populației, stabilitatea și capacitatea de regenerare a forței economice, demografice, intelectuale și morale. Sistem educațional competitiv, rezistent la perturbații și receptiv la modernizări;

INTERESE COMUNE – armonizarea activităților economice cu cele sociale, legislative, politice și culturale, participarea la asigurarea securității și stabilității zonal, locuri de muncă, protecție socială, asigurarea respectării concrete a drepturilor omului, facilitări în sistemul educațional, în accesul la cultură;

INTERESE CONJUNCTURALE – avantaje economice, politice, sociale, culturale, în funcție de evoluția evenimentelor în plan global și regional, obținerea și menținerea unor noi garanții de securitate, obținerea unor avantaje temporare pentru populație, instituții etc., valorificarea unor conjuncturi favorabile cetățeanului și instituțiilor;

Determinările politice ale războiului sunt esențiale. Principiile acestui proces complex se rezumă la: principiul condiționării politice, principiul interdependenței active, principiul expertizei.

Analiza oricărei situații în care este vorba de determinarea politică a războiului sau atitudinii strategice pornește de la aceste principii și conduce la aceste principii. Același Zbigniew Brzezinski scrie, spre exemplu, că, pe termen scurt, interesul Statelor Unite este să păstreze și să consolideze pluralismul geopolitic pe harta Eurasiei.

Pe termen mediu, americanii caută parteneri care să-i ajute să edifice în zonă un sistem de securitate. Pe termen lung, americanii doresc să creeze în Eurasia un nucleu de responsabilitate politică, conceptul geopolitic la care se referă Zbigniew Brzezinski fiind o magistrală sinteză asupra politicii mondiale, adică un pilon în jurul căruia se poate structura sau destructura filosofia războiului viitor.

Determinări culturale și civilizaționale. Cultura și civilizația sunt un rezultat al acțiunii umane. Ele se constituie din valori, iar valorile sunt acumulări de sinteză, confirmate de timp, care dau caracteristica, forța lăuntrică, importanța, stabilitatea și consistența sistemului. Ele nu sunt imbolduri ale acțiunii, ci temelii. De unde rezultă că valorile culturale și civilizaționale nu generează războiul și nici lupta armată, ci se constituie doar în structuri, în cadre multidimensionale în care se desfășoară acesta. Valorile nu aparțin însă trecutului, nu sunt doar „element de patrimoniu", structuri frumoase dar moarte, „piese de muzeu". Ele aparțin prezentului și se constituie în constante ale viații și activității umane, în repere importante, unele dintre ele chiar în repere de bază.

Dimensiunea culturală a războiului se exprimă în acțiunea principiului valorii. Pregătirea și desfășurarea războiului nu pot fi concepute în afara unui sistem de valori, în afara unei culturi politice, civice și strategice. O firească și deplină integrare a eforturilor politice, economice, sociale, științifice și militare nu este posibilă decât dacă și numai dacă valorile sunt consonante, dacă există comunicare, flexibilitate, fluență și completitudine în spațiul valorilor unei națiuni.

Dimensiunea culturală a războiului este intrinsecă acestuia și se constituie într-un puternic liant, într-o structură de rezistență a sistemului, întrucât valorile sunt acumulări în ani, decenii, secole și milenii, confirmate deci de timp, care definesc o entitate socială, o individualizează și o înalță. Desigur, nu valorile culturale determină războiul. Ele se constituie doar într-un element de forță, într-un sistem de referință și într-o cultură a războiului, care constă într-un sistem de cunoștințe, norme, reguli, principii și obiceiuri. De regulă, acestea acționează restrictiv și limitativ, dar și stimulativ. Efectul stimulativ se manifestă îndeosebi pe plan moral și se exprimă în capacitatea beligeranților de a înțelege actul războiului ca pe o necesitate, ca pe o acțiune obligatorie tocmai pentru apărarea valorilor supreme ale unui stat, care sunt integritatea teritorială, suveranitatea, independența, dreptul la viață și la cultură, la existență proprie și la dezvoltare economică și socială armonioasă. Dimensiunea culturală a fenomenului război, se exprimă, la ora actuală, în spațiul european și euro-atlantic, în modul în care se realizează o comunicare eficientă între sistemul valorilor naționale și sistemul de valori europene și euro-atlantice, pe temeiul căreia se fundamentează cunoașterea, respectul reciproc și un suficient spațiu de confluență, adică un suport comun de armonizare, pe baza valorilor, a intereselor și acțiunilor.

Fără valoare, adică fără un temeinic suport valoric, deci cultural, nimic nu are durată. Valoarea controlează și limitează acțiunea militară, o menține în limitele necesare ale unei proporționalități care să nu fie distructivă. Cu alte cuvinte, cultura se implică din ce în ce mai mult inclusiv în determinarea fenomenului război, scoțându-l din ferocitatea și sălbăticia bătăliilor ucigătoare de odinioară și așezându-l din ce în ce mai consistent și mai temeinic în spațiul impunerii voinței binelui, în folosul comunității internaționale.

Determinările culturale ale războiului, în condițiile integrării României și celorlalte state din zonă în NATO și în Uniunea Europeană, se manifestă în acest univers al conexiunilor reale și obiective – actuale și viitoare, tradiționale și de factură nouă -, care configurează nu doar deosebirile (adesea, în istorie, transfigurate pe nedrept în opoziții și chiar în conflicte), ci și aptitudinea integrativă europeană, vocația de unitate și universalitate, conștiința responsabilității noii redimensionări a fenomenului război în spațiul european și euro-atlantic, a noului concept politic, democratic și strategic, cerut de procesul de trecere de la societatea de tip industrial și post-industrial la societatea de tip informațional.

Aceste determinări culturale ale războiului, îndeosebi ale războiului viitorului, ar putea fi analizate într-o perspectivă care, în opinia noastră, trebuie să aibă în vedere:

-valorile istorice: istoria este depozitara unor experiențe teribile, unor învățăminte deosebit de importante în ceea ce privește cultura războiului;

-valorile artistice: vocația artistică a fiecărei națiuni este parte necesară a mozaicului european, regional și universal, este armonizată cu cerințele arealului de securitate european și mondial;

-valorile sociale: războiul nu poate fi incompatibil cu valorile sociale ale entităților beligerante, ale omenirii; valorile sociale se particularizează în funcție de exigențele și determinările spațiului fiecărei țări, dar ele sunt totdeauna consonante cu cele europene și euro-atlantice, cu cele ale lumii întregi, sunt valori dinamice, al căror sens integrator și diriguitor îl reprezintă comunicarea socială, asimilarea și acomodarea structurilor de acțiune militară la aceste coordonate;

-valorile politice: cele două componente ale acestor valori – vocația politică a neamului și voința politică – se regăsesc integral în spațiul determinării războiului, mai mult decât oricare alte valori, întrucât sunt valori-suport și valori-resort care configurează cu precizie scopul, obiectivul și structura războiului;

-valorile științifice: oamenii de știință, sistemul de învățământ, economia și acumulările în planul științei asigură războiului coordonate realiste și un potențial intelectual imens;

-valorile tehnologice: tehnologia asigură războiului un suport teoretic, operațional și tehnic temeinic; războiul viitorului va fi, fără îndoială, un război înalt tehnologizat, definit pe un sistem de acțiuni complexe bazate pe high tech și TI(Tehnologia Informației).

-valorile militare: există o cultură strategică a fiecărui spațiu, a fiecărei entități socio-economice, politice, culturale și militare; există, deci, o cultură strategică europeană și, de asemenea, o cultură strategică euro-atlantică, deja confirmată de timp, și care se regăsește în noul concept strategic al Alianței.

Determinările culturale ale războiului se manifestă atât implicit, adică prin calitatea militarilor și a personalului care lucrează în instituțiile militare, în domeniul apărării, cât și prin instituțiile, organismele și comunitățile umane care pot întra în opoziție sau în conflict. De fapt, în spectrul cultural, care este dat de structura și dinamica unui sistem de valori, se realizează arhitectura culturală a legilor și principiilor războiului. Fără o astfel de determinare, care este una de esență, de fundament, războiul (și cu atât mai mult războiul viitorului) nu este nici posibil, nici necesar, nici eficient.

Determinări sociale. Deși este un fenomen social, războiul are cea mai redusă audiență dintre toate fenomenele și procesele sociale.

Societatea respinge războiul. Oamenii consideră că războiul este un fenomen negativ, cu implicații grave în domeniul social. Percepția negativă a populației și societății civile asupra războiului s-a accentuat de-a lungul timpurilor. Războiul este un produs al unui dezechilibru ajuns în faza de conflict, dar el nu reprezintă o soluție definitivă pentru restabilirea echilibrului, ci doar o soluție violentă, cu costuri foarte mari, cu multe riscuri și cu o mulțime de efecte.

În toate timpurile, războiul a fost nepopular. Chiar și în situația războaielor de eliberare, lupta armată, deși era, poate, unica modalitate de obținere (prin forță) a dreptului la libertate, nu a fost agreată, ci doar suportată ca necesitate.

Există un paradox: pe de o parte, războiul este respins de societate ca modalitate de soluționare a problemelor sociale complexe și, pe de altă parte, acest fenomen are determinări sociale precise, rezultate tocmai din evoluția spre conflict a unor tensiuni de altminteri firești în dinamica socială. Există cel puțin două tipuri de determinări sociale. Unele sunt de natură generală, fac parte din conflictualitatea socială, altele sunt specifice pentru fiecare tip de război.

Cele de natură generală se referă la: creșterea tensiunilor sociale generatoare de crize și conflicte; apariția unor interese care opun categoric o entitate altei entități (îndeosebi state, grupuri de state, alianțe, dar și entități non-statale, transfrontaliere, în rețea etc.); apariția și proliferarea, în anumite medii sociale, a unui spirit revanșard, justițiar și războinic.

Cele specifice sunt, în general, punctuale și se referă la: extinderea a ceea ce entitatea respectivă consideră a fi spațiu vital; inducerea și proliferarea unui spirit punitiv sau de revanșă; interese economice cu determinări și localizări în mediul social.

Războiul, ca modalitate de ieșire dintr-un blocaj strategic, este de natură obiectivă. El are, din punct de vedere filosofic, aceleași explicații pe care le are un fenomen natural (cutremur, uragan, potop etc.). Este o descărcare socială de energii și tensiuni acumulate într-un anumit interval de timp, iar efectul său este un nou echilibru social sau o nouă structurare socială.

Există însă și războaie care nu au această funcție. Ele sunt un produs al anomiei sociale, al intereselor de grup și sunt folosite nu pentru a se ieși dintr-un blocaj strategic, ci pentru a crea un blocaj strategic, pentru a impune o stare favorabilă anumitor segmente sociale.

Un astfel de război este cel terorist. Și chiar dacă, la ora actuală, nu toată lumea este de acord că terorismul este război, el se prezintă ca o agresiune continuă, surprinzătoare și criminală asupra omului fizic, instituțiilor economice, sociale, culturale și politice, asupra unora dintre statele și organismele internaționale, în general, asupra acelor instituții care construiesc sau impun o anumită ordine internațională.

Pe de altă parte, tot mediul social este acela care generează și proliferează spiritul de ripostă împotriva războiului asimetric, pentru păstrarea și menținerea acelui mediu de securitate și de ordine favorabil intereselor proprii.

Mediul social nu este însă omogen și nici imuabil. El variază, în raport cu determinările economice, politice, informaționale, în jurul unor repere culturale trainice, adică în sistemul unor valori care a constituit dintotdeauna osatura și, deci, structura sa de forță și de rezistență.

Se pare că mediul social s-a polarizat. La un pol se află o parte a populației planetei – lumea civilizată -, care se opune violențelor, dar susține războiul împotriva terorismului, crimei organizate, degradării ființei și condiției umane, iar la celălalt pol se află cei care generează aceste amenințări asimetrice. Nu este foarte ușor de făcut o departajare între unii și alții, chiar dacă valorile și filosofiile acestor două tabere sunt diametral opuse. Intervine în ecuație jocul complicat al intereselor, iar acesta amestecă oamenii și lumile.

Determinări tehnologice. Este evident că înalta tehnologie va permite și va impune strategia acțiunilor rapide, strategia acțiunilor speciale și strategia totală sau integrală. În aceeași măsură, mijloacele perfecționate vor facilita strategiile de descurajare, strategiile coercitive, strategiile punitive, strategiile parțiale, strategiile de influențare, de impunere sau de amenințare. Dar și aceste tipuri de strategii solicită și vor solicita în continuare mijloace adecvate scopurilor și obiectivelor războiului (confruntării).

Ceea ce va continua să separe această lume se referă nu doar la interese, ci și la posibilități, la mijloace. Acțiunile, ca și reacțiile, vor fi totdeauna într-o strictă dependență de mijloace, iar acestea vor continua să evolueze nu doar într-o singură direcție, ci radial și fractal. Va fi din ce în ce mai greu ca planeta să fie controlată. Mai exact, tocmai datorită tehnologiilor și reacțiilor la acestea, cu cât se vor perfecționa mai mult mijloacele de supraveghere, gestionare și rezolvare a situațiilor conflictuale, cu atât vor crește vulnerabilitățile interne și riscurile asociate acestora. De aceea, problema strategiei mijloacelor este una de cea mai mare importanță.

Avem de a face cu trei tipuri mai de vulnerabilități, sensibile la trei tipuri mari de amenințări: vulnerabilitățile informaționale care sunt strict legate de evoluția IT; vulnerabilitățile tehnologice, care sunt strict legate de accesul la high tech și de reacțiile corespunzătoare și vulnerabilitățile asimetrice, care sunt strict legate de acțiunile și reacțiile haotice (în sensul teoriei haosului, al sensibilității la variația condițiilor inițiale), care îmbracă întreaga gamă de posibilități, de la violența primitivă, la violența informațională.

Sistemele de arme au evoluat și continuă să evolueze pe trei mari coordonate: sisteme de arme de distrugere globală, îndeosebi cele care țin de ADM; sisteme de arme de mare precizie, bazate pe tehnologia informației (IT) și pe high tec, care conduc la strategia războiului bazat pe rețea și sistemele de arme neconvenționale care participă efectiv atât la generarea, cât și la materializarea unui nou tip de strategie, strategia războiului continuu.

Sistemele de arme pot fi împărțite în trei mari grupe:

Sistemele de arme letale, din care fac parte: sistemele armelor de distrugere în masă; sistemele armelor de precizie (armele inteligente); sistemele de arme bazate pe lasere, amplificarea undelor electromagnetice și pe acțiunea letală a acestora; sisteme de arme geofizice.

Sistemele de arme non-letale, din care fac parte: sistemele de arme de influențare mediatică, informațională și psihologică; Sistemele de arme bazate pe folosirea unor substanțe psihotrope și halucinogene; sistemele de arme bazate pe acțiuni neletale în spectrul undelor și bioundelor; sisteme de arme geofizice cu acțiuni neletale (modificarea mediului).

Sistemele de arme bazate mijloacele de distrugere în masă (arma nucleară, arma chimică și arma biologică), sistemele de arme bazate pe amplificarea undelor radio, pe biounde, pe lasere, pe factori geofizici, pe acțiuni mediatice, informaționale, psihologice, pe substanțe psihotrope, pe diferiți agenți chimici și biologici intră în sfera sistemelor de arme neconvenționale. Ele pot fi letale sau non-letale.

Influența sistemelor de arme asupra strategiei este indubitabilă. Desigur, această influență nu se exercită unilateral, ci într-un sistem de condiționări complexe. Oricum, factorul tehnic și tehnologic este, deopotrivă, o rezultantă a cerinței politice și strategice (strategia mijloacelor, strategia generativă) și un factor de influențare a strategiei, astfel:

Sistemele de arme bazate pe mijloace de distrugere în masă au generat strategia ripostei masive, strategia descurajării nucleare, strategia ripostei flexibile.

Sistemele de arme de înaltă precizie au generat strategia acțiunilor rapide, strategia acțiunii (reacției) concentrate și eficiente, strategia bătăliei aeroterestre și strategia acțiunilor speciale.

Sistemele de arme neconvenționale (care sunt adiacente sistemelor de arme convenționale) au generat strategia acțiunii permanente, integrale și eficiente, adică strategia războiului continuu, strategia reacției asimetrice, strategia acțiunii radiale și strategia acțiunilor neconvenționale indirecte.

Psihotehnologiile presupun o combinare a mijloacelor electronice și a științelor cognitive, vizând creierul și capacitatea sa de analiză indirectă asupra tuturor senzorilor sistemului nervos. Cu alte cuvinte, emițătoarele de unde electromagnetice, acustice sau a altor semnale (încă secrete) acționează asupra sistemului nervos, influențând emoțiile, gândirea și acțiunea. Aceasta este esența. Ori, evident, astfel de mijloace impun strategii adecvate și răspund unor strategii operaționale care vizează realizarea obiectivelor politice, fără pierderi umane și materiale grave.

Tot din sistemul armelor non-letale face parte și bomba electromagnetică, denumită, pe scurt, e-bomb, care, până la războiul din Golf din martie 2003, nu a fost folosită încă pe câmpul de luptă. Această armă folosește impulsiile micro-undelor asupra sistemelor

electronice adverse. Ea a fost descoperită întâmplător, datorită efectelor pe care le aveau radarele situate în apropierea sistemelor electronice de conducere și impulsiile electromagnetice ale exploziilor nucleare. E-bomb face parte din categoria armelor cu energie directă, mai exact, din familia armamentului care folosește efectul microundelor de mare putere (HPM – high power microwaves weapon) Tot în această categorie se înscriu bomba cu grafit și, în general, toate armele bazate pe microunde, informație și acțiuni psihologice.

Există, desigur, și alte preocupări, îndeosebi în spațiul războiului mediatic, al celui informațional, al celui geofizic etc. Este foarte posibil ca sistemele de arme ale viitorului să se bazeze pe non-letalitate, influențare psihologică și mediatică, pe acțiuni în spațiul virtual, pe folosirea energiei non-convenționale. Oricum, omenirea se află abia la începutul unui drum lung în ceea ce privește sistemele de arme ale viitorului și influența lor asupra principiilor războiului și strategiei, îndeosebi asupra strategiei militare, ce va dura, probabil, cât veacul al XXI-lea. Speranța omenirii este ca războiul să se îndrepte din sfera confruntării între entități, state, în sfera combaterii răului planetei, a optimizării mediului și condițiilor de viață.

1.4. Legile și principiile războiului

Despre legile sau legitățile războiului se vorbește, în general puțin. Pentru că războiul este un fenomen social-politic, un mijloc al politicii și se supune, deci, legilor societății, ale politicii. Totuși, există și legi obiective ale războiului, care configurează acest fenomen, această realitate, care-i dau coerență și legitimitate.

Legile generale ale războiului, sunt raporturi esențiale, generale, necesare, repetabile și relativ stabile între laturile interne ale fenomenului război, precum și între acestea și alte domenii ale vieții sociale, care determină pregătirea și desfășurarea confruntării militare.

Exprimă dependența și deznodământul războiului față de: posibilitățile economice ale statului; nivelul și posibilitățile tehnico-științifice; atitudinea națiunii și moralul acesteia: numărul și calitatea trupelor; starea morală și uneori politică a armatei; nivelul înzestrării tehnice și calitatea armamentului forțelor armate; gradul de pregătire al cadrelor militare și de instruire a trupelor; caracterul și conținutul politicii statului.

Sunt evidente două elemente principale care dau conținutul legilor generale ale războiului – puterea militară (privită ca un sumum de potențiale) și lupta armată (ca expresie a folosirii puterii militare în confruntarea dintre beligeranți).

Legile războiului sunt:

-legea dependenței luptei armate de nivelul dezvoltării economico-sociale ;

-legea dependenței formelor și procedeelor acțiunilor militare de nivelul dezvoltării armamentului și tehnicii militare ;

-legea unității acțiunilor în cadrul luptei armate ;

-legea concordanței dintre scopuri, forțe și mijloace ;

-legea raportului de forțe ;

Legea dependenței luptei armate de nivelul dezvoltării economico-sociale. Această lege reflectă, pe de o parte, raportul dialectic între evoluția umană în general, a mijloacelor de producție, nivelului tehnologic și bunurilor materiale, inclusiv de folosință militară pe care societatea este capabilă să le producă și modul în care, într-o anumită perioadă istorică, se structurează conflictele armate și se desfășoară acțiunile militare caracteristice acestora. Din acest punct de vedere, legea la care ne referim pune în evidență natura obiectivă, caracterul istoric și universalitatea raportului dintre ceea ce societatea poate produce și modul în care produsele sale pot fi utilizate în scopuri militare.

Analizând această lege reiese faptul că, deși scopul și esența războiului rămân neschimbate, fizionomia și caracteristicile sale evoluează istoricește, în raport cu dezvoltarea generală a societății și cu creșterea capacității acesteia de a crea și a pune la dispoziția instrumentului de forță militară resurse umane, tehnice și materiale din ce în ce mai performante.

Legea dependenței formelor și procedeelor acțiunilor militare de nivelul dezvoltării armamentului și tehnicii militare. Această lege reprezintă expresia necesității adoptării unor noi procedee și chiar forme de luptă, care să corespundă caracteristicilor tehnico – tactice ale armamentului nou introdus în înzestrarea armatei și schimbărilor calitative ce apar în domeniul tehnicii de luptă.

Legea unității acțiunilor în cadrul luptei armate. Aceasta exprimă cerința obiectivă ca acțiunile, atât de numeroase și diverse, ce se desfășoară în război, executate de diferite categorii de forțe, arme și eșaloane să fie corelate în mod logic, circumscrise în plan unitar și executate astfel încât cooperarea și sprijinul reciproc să se manifeste prompt, acolo unde, când și în folosul cui nevoia de coeziunea și evoluție sistemică o cer, oferind cadrul propice pentru ca succesul unei componente să atragă după sine succesul celorlalte și contribuind astfel, la îndeplinirea obiectivelor proprii fiecărui eșalon, cât și ale eșalonului superior.

Legea concordanței dintre scopuri, forțe și mijloace. Această lege cere ca obiectivele acțiunilor militare să fie astfel stabilite încât să corespundă forțelor și mijloacelor existente. Totodată, aceasta presupune ca: fiecărui obiectiv sau scop să i se destine forțele și mijloacele corespunzătoare; naturii, valorii și calității forțelor și mijloacelor să le corespundă misiuni adecvate; pe întreaga scară ierarhică a conducerii acțiunilor militare, deciziile privind misiunile ce trebuie îndeplinite și constituirea grupărilor acționale să se bazeze obligatoriu pe cunoașterea reală a situației, forțelor și mijloacelor proprii și ale inamicului.

Legea raportului de forțe. Reprezintă expresia relației cantitative și calitative dintre două forțe (valori) ce se confruntă în cazul luptei armate și condiționează obținerea succesului în luptă, de realizarea unei superiorități în forțe și mijloace, față de adversar, în raioanele și pe direcțiile cele mai importante.

Legile luptei armate, având un mare grad de generalitate, exprimă esența fenomenelor implicate în ducerea luptei. Ele nu arată însă cum trebuie să se acționeze într-o situație particulară, la un moment dat. Deși stăpânirea legilor luptei armate de către factorii de decizie politică și militară reprezintă un mare avantaj, rămânând la acest nivel nu se realizează caracterul de instrument operațional. Condiția complementară o reprezintă înțelegerea modului în care cerințele legilor obiective se manifestă în practica militară, înțelegerea reflectării legilor luptei armate în conținutul principiilor luptei armate (Anexa 3), a principalelor instrumente prin intermediul cărora acțiunile de luptă se pun de acord cu aceste cerințe. Se poate aprecia, deci, că, pe baza cunoașterii legilor, putem pătrunde către cunoașterea esenței și manifestărilor principiilor luptei armate și către utilitatea regulilor și normelor generate de acestea.

Principiile războiului: reprezintă elementele și tezele fundamentale prin care se concretizează legitățile războiului, normele directoare și ideile izvorâte din acestea, cerințele și condițiile organizării și desfășurării acțiunilor de natură diferită în război.

Ele stau la baza pregătirii războiului, determină desfășurarea și deznodământul acestora :

-principiul unității comenzii ;

-principiul definirii clare a obiectivului (misiunii) ;

-principiul simplității planurilor și a ordinelor ;

-principiul libertății de acțiune ;

-principiul securității acțiunilor și trupelor ;

-principiul concentrării efortului în locul decisiv și la momentul potrivit ;

-principiul economiei forțelor și mijloacelor ;

-principiul manevrei ;

-principiul surprinderii ;

-principiul sinergiei ;

Principiul unității comenzii. „Unitatea comenzii constă în stabilirea, pentru fiecare misiune (obiectiv) a unei comenzi unice care să fie în măsură să decidă și să mențină unitatea de efort /…/ se asigură prin concentrarea puterii de luptă spre o misiune (obiectiv) comună, asigurarea autorității necesare comandantului tuturor forțelor, coordonarea și cooperarea intre toate forțele participante”.

Principiul unității comenzii și aplicarea creatoare a cerințelor sale reprezintă o condiție de succes în lupta armată. În înțelegerea acestui principiu se disting cel puțin două laturi. Prima se referă la concordanța dintre acest principiu și opțiunea doctrinară ce exprimă necesitatea pregătirii și ducerii acțiunilor de către toate forțele sistemului național de apărare, potrivit unei concepții unitare și unui plan superior unic. A doua, vizează îmbinarea armonioasă, la nivelul structurilor militare, a efortului tuturor forțelor și mijloacelor participante la operație (luptă), potrivit deciziei comandanților acestora și planurilor de acțiune elaborate de statele majore.

Principiul definirii clare a obiectivului (misiunii). În accepțiunea acestui principiu, noțiunea de „obiectiv” este sinonimă cu cea de „misiune” și nu cu cea de „scop” (cealaltă semnificație a cuvântului), fără a înțelege, însă, că definirea foarte clară a scopului oricărei acțiuni militare este mai puțin importantă.

Acțiunile militare tactice trebuie îndreptate spre realizarea unor obiective tactice clar definite, hotărâtoare și posibil de realizat care, în final ajută la atingerea obiectivelor strategice. „Fiecare acțiune întreprinsă trebuie să contribuie în mod direct, rapid și economic la îndeplinirea scopului strategic general și acțiunile care nu contribuie la îndeplinirea obiectivului trebuie evitate.”

Selectarea obiectivelor se bazează pe luarea în considerare a misiunii generale, a misiunii stabilite pentru comandant, a mijloacelor existente și a caracteristicilor militare ale zonei operaționale. Comandanții trebuie să înțeleagă bine și să comunice clar comandanților pe care îi au în subordine intenția operației (luptei) pe care urmează să o execute marea unitate (unitatea) ca întreg. Totodată obiectivele stabilite pentru fiecare eșalon trebuie să rezulte, fiecare din cele ale eșalonului superior și să contribuie la îndeplinirea acestora.

Principiul simplității planurilor și a ordinelor. Necesitatea ca planurile și ordinele să fie cât mai simple și clare a fost sesizată de gânditorii militari încă din antichitate. Considerații și recomandări extrem de prețioase cu privire la redactarea planurilor și a ordinelor întâlnim în perioada interbelică și la teoreticienii militari Gl. Sichitiu I., Lt. col. Gavrilescu A., Mr. Teodorescu T., care, în lucrarea „Conducerea trupelor”, subliniază „ordinele trebuie să fie clare, simple și concise; termenii întrebuințați vor fi aleși cu grijă, pentru a nu da naștere la echivocuri și nedumeriri; se vor evita expresiile vagi, pentru a se preveni orice neînțelegere, iar pentru aceasta este bine ca cel care redactează un ordin să se transpună cu gândul în situația celui care îl va primi; ordinele nu vor cuprinde prescripții regulamentare cunoscute de toți și care intră în instrucția trupelor”.

Planurile simple, funcționale, cuprinzând măsuri, activități și acțiuni exprimate clar, judicios fundamentate din punct de vedere al situației, misiunii, posibilităților reale și deciziei, reduc considerabil pericolul confuziilor, ușurând materializarea lor de către executanți și acțiunea militară.

Principiul libertății de acțiune. Dobândirea libertății de acțiune, concomitent cu zădărnicirea sau îngrădirea încercărilor inamicului de a și-o adjudeca, ocupă poziție prioritară în gândirea militară, în activitatea de conducere și în ducerea acțiunilor de luptă. Asigurarea libertății de acțiune este legată nemijlocit de aplicarea unui ansamblu de măsuri menite să favorizeze realizarea dispozitivului de respingere a agresiunii și acțiunea sa cu maximă eficiență.

Impunerea propriilor opțiuni, atitudini, fără să fim determinați a o face ca reacție de răspuns, ci pentru a-l determina pe adversar să riposteze cât mai firav sau a-l lipsi chiar și de această posibilitate, semnifică un înalt nivel al libertății de acțiune proprii. Așadar, calea de urmat pentru desfășurarea nestingherită a acțiunilor proprii, o constituie alegerea acelor forme și procedee de acțiune surprinzătoare pentru adversar, luându-i orice șansă de a-și manifeste inițiativa și a-și impune voința, ca urmare a planului dinainte conceput, dar de cadrul căruia va fim obligat să se depărteze permanent, ca urmare a cerinței de a reacționa într-un alt mod, într-un alt context decât cel gândit.

În regulamentele noastre militare se arată că acest principiu „constă în asigurarea condițiilor de autonomie în decizie, planificare și desfășurare a acțiunilor proprii și de limitare, până la anihilare, a posibilităților de opțiune și acțiune ale inamicului”.

Libertatea de acțiune se obține „prin acțiuni, în primul rând ofensive, dinamice, manevriere, rapide, întrunite și sincronizate și solicită din partea comandanților și trupelor prevedere, inițiativă, cunoașterea situației și obiectivului eșalonului superior, cooperare, flexibilitate în conducere și acțiune, continuitatea conducerii, asigurării acțiunilor și protecției trupelor și sprijinului logistic”

Principiul securității acțiunilor și trupelor.Noțiunea de securitate semnifică „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentimentul de siguranță, de liniște, izvorât din absența oricărui pericol”,

Regulamentele noaste militare precizează ca „securitatea acțiunilor și trupelor constă în ansamblul de măsuri și acțiuni desfășurată continuu, pentru asigurarea condițiilor de siguranță informațională, acțională, morală și materială necesare pregătirii și desfășurării acțiunilor, prevenirii surprinderii și reducerii vulnerabilității forțelor proprii în raport cu misiunea, inamicul, timpul, spațiul și necesitățile de luptă și trai ale trupelor ”.

Căile de materializare a principiului sunt:

a) Siguranța informațională.Presupune implicarea tuturor comandamentelor militare și organelor administrației publice centrale și locale (în caz de război) în protecția informațiilor. Comandanții și statele majore trebuie să respecte permanent toate regulile de lucru în elaborarea documentelor, în utilizarea tehnicii și materialelor de conducere în secret, pentru evitarea scurgerii informațiilor.

b) Siguranța acțională. Presupune interzicerea pătrunderii elementelor de cercetare ale adversarului în dispozitivul propriu; preîntâmpinarea unor atacuri prin surprindere din partea adversarului; asigurarea condițiilor pentru intrarea organizată în luptă a trupelor proprii și desfășurarea după plan a acțiunilor militare.

c) Siguranța morală. Se realizează prin măsurile de asigurare și protecție a trupelor, care contribuie la menținerea unui spirit de luptă ridicat și unui moral adecvat surmontării condițiilor grele ale câmpului de luptă modern. Dintre acestea amintim: protecția psihologică, asistența religioasă, protecția medicală, evitarea fratricidului, măsurile ferme pentru prevenirea sau rănirea personalului subunităților, unităților din cadrul forțelor proprii; apărarea N.B.C. și împotriva mijloacelor incendiare; realizarea oportună a unor sisteme logistice funcționale, necesare pregătirii și desfășurării acțiunilor militare și asigurarea condițiilor de luptă și de trai corespunzătoare situațiilor strategice (operative și tactice) concrete.

d) Prevenirea surprinderii și reducerea vulnerabilității trupelor proprii. Constau într-un ansamblu de măsuri, metode și procedee, concepute și realizate încă din timp de pace și aplicate pe toată durata războiului, prin care se urmărește punerea forțelor proprii în situația de a nu fi lovite pe neașteptate de adversar, asigurându-li-se condiții favorabile executării misiunii, conștienți fiind că „în toate acțiunile noastre trebuie să prevedem totul și să ne pregătim, cel puțin în concepție, pentru cele mai neprevăzute eventualități.”

Principiul concentrării efortului în locul decisiv și la momentul potrivit. Concentrarea eforturilor este nemijlocit legată de necesitatea impusă prin acțiunea legii raportului de forțe, realizând astfel mijlocul principal prin care se asigură potențial suficient angajării luptei în condiții avantajoase. Pentru îndeplinirea cerințelor principiului concentrării este necesar să se acționeze și prin intermediul altor principii: al manevrei și surprinderii.

În prezent, prin efortul de luptă se poate înțelege încordarea puterilor fizice și psihice pe timpul îndeplinirii unor misiuni. Ele se materializează prin concentrarea majorității forțelor, mijloacelor și a loviturilor de foc pe direcția principală de interzis, respectiv pe cea a loviturii principale.

Există două aspecte prin care se exprimă potențialul unui element luptător:

a) Sub aspect cantitativ, concentrarea efortului poate fi înțeleasă ca expresie a densității de forțe și mijloace în punctul și momentul dorit. De asemenea, sub aspect cantitativ, concentrarea eforturilor se realizează prin: intensitatea acțiunilor informaționale și psihologice; densitatea barajelor și obstacolelor; densitatea măsurilor de asigurare și protecție, de securitate a acțiunilor și trupelor, precum și însăși a intensității acțiunilor.

b) Sub aspect calitativ, analiza efortului și a concentrării lui în locul decisiv și la momentul hotărâtor indică posibilitatea de a acționa pe diverse căi, pentru a obține o putere de luptă mai ridicată cu aceleași forțe și mijloace, cu aceeași cantitate de foc și număr de acțiuni, pe de o parte și, pe de altă parte, de a utiliza efectul acțiunii prin intermediul altor principii, pe alte direcții, în același scop.

Căile de realizare a principiului se consideră a fi:

Concentrarea efortului prin acțiunea masată a forțelor și mijloacelor pe direcții sau sectoare (raioane) limitate.

Utilizarea judicioasă a focului, manevrei și loviturii, în scopul producerii unor pierderi mari adversarului.

Alegerea judicioasă a direcțiilor și raioanelor favorabile concentrării eforturilor.

Principiul economiei forțelor și mijloacelor. Ca cerință esențială, sesizată de multă vreme în teoria militară românească, acest principiu presupune, „să întrebuințăm maximum de forțe pentru scopul principal al războiului – distrugerea sau dezorganizarea armatei inamice – și minimum strict necesar de forțe pentru scopuri secundare, iar atunci când dăm bătălia, să fim mai tari decât adversarul în momentul voit și în punctul unde voim să producem deciziunea; pe restul frontului să realizăm un echilibru, sau cel puțin o simplă siguranță.”

„Economia de forță (de forțe și mijloace) constă în stabilirea, distribuirea și utilizarea judicioasă a posibilităților de luptă proprii, în raport cu necesitățile impuse de un obiectiv și de obținerea de rezultate maxime cu eforturi, forțe, mijloace și pierderi minime”. Economia de forță impune selectarea obiectivelor, repartizarea judicioasă a acestora și angajarea în acțiuni, pentru scopul general, a forțelor, mijloacelor și resurselor în cantitățile necesare obținerii succesului.

Principiul manevrei. În lucrarea „Manevra strategică și bătălia”, generalul Ioan Cernăianu apreciază că, în condițiile specifice ale organizării bătăliei împotriva unui adversar ce dispune de forțe superioare cantitativ, nu se poate acționa pe principiul tăvălugului, ci numai prin manevre ingenioase. Ca atare, spiritul manevrier devine una dintre cerințele cele mai imperioase ale strategiei și tacticii, condiția obținerii succesului în lupte și operații. Manevra se definește ca: „mișcarea caracteristică, în timp și spațiu, a unei părți sau majorității elementelor dispozitivului trupelor, precedată sau/ și însoțită, în funcție de situație, de acțiuni de foc și de luptă diferite, obținerea unor poziții spațiale și realizarea unei grupări avantajoase a forțelor și mijloacelor, care să permită valorificarea cât mai eficientă a puterii de lupă în scopul obținerii unui succes major asupra inamicului, cu sau fără aplicarea loviturii hotărâtoare. ”

Caracteristicile manevrei ar putea fi următoarele: simplitatea, amploarea, continuitatea, eficacitatea, mobilitatea, posibilitatea de a face față din orice direcție (în orice raion).

Factorii de succes ai manevrei în luptă sunt: pregătirea și executarea manevrei într-o concepție unitară; rapiditatea în execuție; oportunitatea declanșării ei; disponibilitatea manevrieră a trupelor; executarea ei în secret.

Principiul surprinderii. Conform Doctrinei Operaționale a Forțelor Terestre, surprinderea inamicului este principiul care presupune executarea de acțiuni la momentul, în locul sau într-un mod neașteptat de adversar, care să producă, cel puțin, întârzierea conștientizării și a reacției eficiente a acestuia. Ea are rolul de a impune adversarului voința proprie, de a realiza superioritatea în punctul și la momentul hotărâtor.

În lucrările de teorie militară, surprinderea este definită ca fiind rezultatul măsurilor întreprinse pentru pregătirea și desfășurarea acțiunilor de luptă în ascuns în locul, momentul și cu mijloacele strict necesare, astfel încât să aibă un caracter imprevizibil pentru adversar. Ea trebuie să asigure lovirea adversarului, să provoace panică, să-i reducă capacitatea de luptă și să-i dezorganizeze conducerea, creând condiții favorabile pentru nimicirea lui, chiar în condițiile când acesta este superior numeric și ca înzestrare tehnică.

Principiul sinergiei. Apariția unor concepte și sintagme, mai puțin utilizate în domeniul militar, generează căutări sistematice în vederea clarificării depline. Este, poate, și cazul „principiului sinergiei”. Această investigație poartă amprenta mutațiilor produse în ultimul deceniu al secolului XX, cât și la începutul secolului XXI. În unele lucrări termenul (care provine din grecescul synergos-„cooperator”), apare ca „situație, proces, activitate de conlucrare și cooperare a mai multor elemente, subsisteme sau funcții ale unui sistem, având ca rezultat un efect de ansamblu, care depășește cantitativ și calitativ simpla adiție a componentelor sistemelor, luate separat”.

Din punct de vedere strategic, structural și funcțional, sinergia acțiunilor reprezintă gruparea logică după criterii bine determinate sistemic a unor forțe, mijloace și acțiuni destinate îndeplinirii unei misiuni comune, în care efectul final este mai mare decât suma rezultatelor acțiunii forțelor componente, luate în parte.

Conceptul adâncește aspectele acțiunilor militare întrunite și combinate, deschizând orizonturi noi configurației luptei, bătăliei și operație.

Din perspectiva sinergiei acțiunilor, mediile desfășurării acestora sunt privite integrat, ca un tot unitar, depășind simpla complementaritate și devenind cadrul pluridimensional vital și indivizibil al bătăliei, operației și campaniei.

Până de curând forțele terestre, forțele aeriene și cele navale, ca și așa-zisele forțe strategice erau privite și utilizate potrivit relativei sau, unele, absolutei lor independențe. Dar, după cum, deja, sintagma „acțiune integrată” a devenit consacrată, și conceptul de „forțe integrate” prinde din ce în ce mai multă consistență. Aceasta nu înseamnă, însă, că viitorul categoriilor de forțe armate se estompează. Apreciem că ele își vor menține autonomia acțională, fiind capabile să desfășoare, și în viitor, operații de sine – stătătoare, mai ales aeriene și navale. Conceptele de „bătălie aero-terestră” și „bătălie aero-navală” obligă, însă, la mai multă disponibilitate spre acțiune juxtapusă și, prin urmare, și la o altă modelare a grupărilor de forțe și mijloace, puse sub o comandă unică. Fără a pierde din semnificație, conceptul de „sprijin de lupta” face loc, din ce în ce mai mult, celui de „acțiune comună”.

2. RĂZBOIUL DIN PERSPECTIVA TENDINȚELOR ACTUALE

„Trebuie să luăm din trecut focul, nu cenușa.”

Jean-Leon Jaurès

Studiul războiului a preocupat, interesează și va fi în centrul atenției multă vreme. De fapt, este vorba despre evoluția sa, despre limitele sale în atingerea obiectivelor politice și tot mai mult despre noul tip de război care va caracteriza secolul XXI.

Este de remarcat că în evoluția sa – după unii specialiști, pe baza unei implacabile dialectici –, războiul a dobândit un înalt grad de prolificitate exprimat în cantitatea și calitatea forțelor și mijloacelor, în amploarea desfășurării acțiunilor principale și mai ales în perfecționarea formelor și procedeelor de angajare a confruntării violente.

Mulți cercetători afirmă că, în ultimele două secole ale mileniului doi s-au produs mutațiile cele mai importante. Au frapat, de fiecare dată, în conținutul și fizionomia războiului, cele privind tipologia, structura și diversitatea acțiunilor strategice și nu în ultimul rând intensitatea și densitatea lor acțională. Așteptările nu au fost pe măsura eforturilor multiple întreprinse, deoarece nu s-a „lucrat" pe esența războiului, devenit între timp modern, și anume amplificarea violenței și creșterea gradului de distructivitate.

Acum, când se tranzitează de la o veche la o nouă ordine mondială, războiul a căpătat o universalitate, este pretutindeni și se prezintă ca o anatemă fatală.

Noul tip de război presupune rezolvări în cadrul esenței sale și trebuie să vizeze cauzele acestuia, condițiile de declanșare, formele și procedeele de ducere, fazele pre/postconflictuale etc.

2.1. Riscuri și amenințări la adresa securității

În evoluția procesului de realizare a securității se constată în ultimii ani o amplificare a eforturilor pentru edificarea stabilității la nivel regional, ca o etapă intermediară a acestuia. Eforturile depuse de comunitatea internațională pentru instaurarea păcii în Balcani, Orientul Mijlociu și Africa sunt concludente.

Efectele globalizării au început să se resimtă. Economia mondială după o perioadă apreciabilă de reflux s-a revigorat. În schimb, riscurile și amenințările transnaționale (terorismul, migrația și traficul de droguri și materiale strategice, crima organizată), profitând de permeabilitatea frontierelor au mai multe șanse de a se propaga la scară planetară.

Literatura de specialitate din diferitele colțuri ale lumii evidențiază amenințarea, iar studiile psihologice o prezintă cvasiunanim ca o atitudine negativă, care se adresează înainte de toate afectivității individuale sau de grup și nu rațiunii celor vizați. Ea dispune de o gamă largă de tehnici și procedee ce se întinde de la persuasiune la manipulare.

Astfel, în accepțiune anglofonă amenințarea reprezintă o „expresie a intenției de a impune dezavantaje sau atingeri unei persoane prin mijloace de coerciție sau constrângere”.

Atât „Dicționarul Explicativ al limbii române", cât și „Micul dicționar academic", ambele elaborate sub egida Academiei Române definesc termenul amenințare drept „intenția de a face rău cuiva (pentru a-l intimida sau pentru a obține ceva)".

Definiția dată în enciclopedii și dicționare de prestigiu reușește să delimiteze conținutul sau sfera noțiunii (amenințare) supuse analizei și îi precizează înțelesul general.

Riscul este definit ca fiind posibilitatea de a avea de înfruntat un pericol.

În prezent,probabilitatea unei agresiuni militare la adresa multor state ale lumii a scăzut simțitor, dar a crescut îngrijorător de mult numărul amenințărilor de natură teroristă, economică, ecologică, culturală, socială, demografică etc. De aceea preocupările actorilor statali și nonstatali, în domeniul securității, sunt acum, se pare, mai concertate și mai coerente, pe de o parte, și vizează tot mai mult securitatea umană (adică siguranța individului și a comunității umane a cărui componentă intrinsecă el este), decât securitatea unui anumit spațiu delimitat geografic, pe de altă parte.

Terorismul internațional. Deși este greu de acceptat de către lumea civilizată fenomenul terorist a devenit o realitate cu implicații globale greu de prevenit și gestionat. El nu se mai prezintă doar ca un gest criminal mărunt produs în disperare de cauză la o anumită evoluție a sistemului social. Acum el s-a consacrat ca o acțiune îndreptată împotriva ordinii de drept, deosebit de violentă, desfășurată în afara și contra normelor internaționale. El are drept țintă orice stat sau uniune de state, indiferent de mărime (suprafață și număr de locuitori), putere economică și militară, apartenența sau nu la o alianță politico-militară redutabilă, care este considerat dușman al civilizației și culturii apărate de teroriști.

Ciocnirile dintre teroriști și forțele de ordine sunt sporadice, uneori spectaculoase desfășurate în prezența și cu sacrificiul populației pașnice. Armamentul folosit este un amestec de cibernetică, high-tech și mijloace artizanale. Progresul tehnic a pus la dispoziția unor indivizi asociali capacități distructive care, altădată erau destinate doar guvernelor și armatelor. Astfel, flagelul terorist constituie o amenințare gravă la adresa securității.

Periculozitatea acestei amenințări constă în următoarele aspecte: nu se cunosc cu rigurozitate strategia și tactica acțiunilor teroriștilor individuali sau ale organizațiilor teroriste; nu există indicatori siguri în ceea ce privește producerea unui atentat terorist într-un loc și timp anume. Acesta are loc, și după aceea, este revendicat de către organizatori și îi sunt evidențiate obiectivele urmărite; efectele negative de natură psihică și psihosocială pe care le generează (teama, groaza, panica, deruta, scăderea drastică a încrederii în instituțiile statului etc.) atât actul terorist în sine, după ce s-a produs, cât și mai ales, probabilitatea înfăptuirii lui, ca urmare a „informării” făcute de inițiatorii atentatului; climatul de nesiguranță instaurat în statul vizat (statele vizate) pe care îl generează teama producerii unui atac terorist; restrângerea drepturilor cetățenilor respectivului stat, datorită măsurilor suplimentare de securitate adoptate pentru a preveni un eventual atac terorist; imposibilitatea satisfacerii cererilor teroriștilor adresate autorităților din statele posibile ținte. De regulă, există principiul, unanim recunoscut și acceptat de către guvernele statelor, că nu se negociază cu teroriștii, în sensul că nu se cedează în fața amenințărilor de orice fel ale acestora.

Împotriva acestor amenințări, statele lumii, organizațiile internaționale și regionale acționează concertat în ultima vreme. Astfel, se poate aminti crearea coaliției internaționale antiteroriste care acționează efectiv în Afganistan și Irak. Dar nici această măsură nu este suficientă pentru a pune lumea la adăpost de amenințarea teroristă. Probabil că se cer adoptate și alte măsuri, de altă natură, decât cele puse în practică până acum.

Amenințări de natură politică. Mass-media și lucrările de specialitate prezintă cu lux de amănunte și uneori analizează sursele de instabilitate de natură politică existente în lume. Nu toate dezbaterile de caz sau comentariile reprezintă amenințări reale.

Diferența dintre provocările minore care rezidă din mediul competitiv internațional și amenințările la adresa securității naționale se manifestă într-un spectru care se întinde de la obișnuit și rutinar, până la drastic și fără precedent. Momentul și locul din acest spectru în care intră un tip de amenințare, zona elementelor ce lezează securitatea națională depinde, în cele mai multe cazuri, de decizia politică și mai puțin de obiectivitatea elementelor constitutive ale amenințării respective.

Majoritatea amenințărilor politice sunt îndreptate împotriva ordinii de drept dintr-un stat sau a statutului unui organism internațional. Aceasta se poate realiza prin: presiuni asupra organelor de decizie în favoarea unei anumite politici; răsturnarea guvernului dintr-un stat sau a organelor de conducere colectivă ale unui organism internațional; favorizarea și impunerea secesionismului; distrugerea structurii politice; izolarea politică; suspendarea sau excluderea din structurile de securitate, desființarea organismului de securitate ș.a.

Amenințările politice pot avea caracter ideologic sau național și pot fi intenționale și structurale.

Din categoria amenințărilor intenționale se disting: amenințări generate de natura regimului politic (dictatorial, fundamentalist); nerecunoașterea diplomatică a statului respectiv; intervențiile politice specifice din partea unui stat în afacerile interne ale altui stat; propagandă ostilă; sprijinul multilateral acordat unor grupări politice antistatale; crearea de grupări interne, ostile statului național; suspendarea sau excluderea din diferite organisme de securitate; influențarea elaborării unor recomandări și rezoluții ale unor organisme internaționale defavorabile pentru statul vizat.

Amenințările structurale derivă din evoluția sistemului social global în care anumite entități pot deveni anacronice în ansamblul relațiilor bilaterale. Ele apar atunci când principiile organizatoare ale două state se contrazic între ele, într-un context în care nu-și pot ignora existența reciprocă.

Mai nou, amenințările structurale pot avea la baza unele incompatibilității dintre diferite structuri supranaționale și statele din compunerea acestora. Integrarea în anumite structuri de securitate comporta riscuri de genul: transferul de prerogative naționale către structura integratoare; situație care poate fi percepută ca o pierdere de suveranitate; impunerea unui sistem de norme comune, nu întotdeauna compatibil cu cel specific național; crearea de instituții destinate legăturii cu organismele supranaționale, care funcționează după norme nearmonizate cu legislația statelor pe teritoriul cărora ființează.

La nivelul relațiilor dintre state amenințările de ordin structural pot viza: co-suveranitatea asupra unor teritorii; subordonarea unor partide organizate pe criterii etnice de pe teritoriul altor state; extrateritorialitatea legislativă.

Gama amenințărilor de natură politică se completează permanent cu noi forme și tehnici. Contracararea acestora este o activitate neîntreruptă, care presupune metode adecvate și acțiuni tip „Joint”. Dar, înainte de toate, starea de stabilitate politică caracterizată de o participare politică competitivă și legiferată, sisteme deschise de recrutare a aparatului executiv și independență a puterilor din stat reduce substanțial punctele vulnerabile asupra cărora se pot direcționa amenințările. În felul acesta, statul devine credibil, fapt ce atrage interesul și investițiile străine, ca sursă de dezvoltare economică.

Amenințarea demografică. Despre factorii demografici (creșterea sau scăderea populației unui stat și/sau a unui continent; îmbătrânirea populației unei singure sau a unui grup de țări; scăderea natalității sau creșterea natalității într-o țară), ca potențială amenințare asupra securității, se vorbește mai puțin decât este cazul. Factorul demografic are o acțiune certă, dar nu atât de vizibilă ca alte tipuri de amenințări. Efectele lui se văd, mai întâi, după mari intervale de timp și sunt mai greu de contracarat.

Spre exemplu, indicatorul „creșterea demografică” a Nordului este în continuă scădere (el trece de la 33% la 17% din totalul planetei), în timp ce țările din Asia, Africa și America Latină ating 83% din populația mondială. În Nord, adevărata problemă o constituie nu creșterea numărului de persoane în vârstă (se trăiește mai mult timp în condiții mai bune de sănătate, de protecție socială), ci scăderea catastrofică a proporției tinerilor.

În strânsă legătură cu fenomenul îmbătrânirii populației este migrația persoanelor. În această privință, este interesant de semnalat că, în 2005 și mai departe, populația SUA – ținând cont de politica lor privind migrația – va fi mult mai tânără decât cea din Europa.

Un alt fenomen demografic îl reprezintă constituirea generalizată la scară planetară a megapolisurilor și a centrelor urbane considerabile, atât în Sud, cât și în Nord. Astfel, cea mai mare parte a orașelor din sud sunt locuri în care se coagulează problemele sociale, economice și politice. În Nord, aceste tensiuni, departe de a fi estompate, au indiscutabil tendința să se dezvolte de două decenii și tind încă să sporească, atât timp cât șomajul și excluderea socială nu vor cunoaște remedii.

Stagnarea demografică, întâlnită mai ales în statele dezvoltate economic, cu excepția SUA (care au o politică specială a natalității, cât și a primirii emigranților), constituie una din amenințările majore la adresa securității umane, în general. Se va ajunge, în timp, ca numărul populației din grupa de vârstă 64 de ani și peste, să depășească net numărul celor din grupa activă (peste 24 de ani). De aici o serie de probleme privind asigurarea celor necesare traiului întregii populații, a protecției sociale a celor defavorizați.

În 1950, proporția celor cu vârstă mai mare de 65 de ani era de 1 la 4 în favoarea tinerilor. În 2025, proporția celor de peste 65 de ani va egala pe cea a celor cu vârstă mai mică de 15 ani. De aici, apariția și manifestarea unui șir lung de probleme spinoase de natură politică și mai ales socială.

Amenințări economice. Cu toate imperfecțiunile sale, piața este deocamdată cel mai eficient mecanism prin care se obține în mod sigur creșterea productivității, producției, distribuției și consumului. Pentru realizarea acestora piața elimină actorii ineficienți.

În felul acesta nesiguranța generată de jocul pieții este terenul fertil al unui pachet substanțial de amenințări economice. Ele pot îmbrăca diferite forme din care cele mai multe dintre ele nu pot fi considerate amenințări la adresa securității naționale.

Gravitatea conținutului amenințărilor de natură economică și momentul când acestea devin factori perturbatori ai securității naționale nu pot fi stabilite decât de factorii de decizie politică.

Relația de dependență a capacității militare de cea economică decurge din legile și principiile luptei armate. Din această perspectivă, în situația în care materiile prime strategice depind de import, amenințarea securității aprovizionării poate fi clasificată drept o problemă a securității naționale a statului implicat.

Prin implicațiile politice și militare, expansiunea economică relativă a unei puteri rivale poate fi percepută ca o amenințare la adresa securității naționale – Paul Kennedy considera: creșterea cheltuielilor militare pentru a contracara puterea în curs de apariție a unui rival n-ar face decât să mărească viteza cu care ar avea loc propriul declin economic.

O altă dimensiune a preocupărilor mai recente este dată de amenințările economice ale stabilității interne în condițiile în care statele urmăresc strategii economice bazate pe maximizarea bogăției printr-un comerț extins. Aceste politici, în timp, duc la niveluri înalte ale dependenței de comerț, pentru a susține structurile sociale create special pe baza prosperității generale. Unele țări se specializează pe vânzarea de materii prime și sunt dependente de această activitate, altele devin centre industriale și depind atât de aprovizionarea cu materii prime, cât și de piețele de desfacere. Amenințările pot apărea din monopolul asupra unor resurse, situație care poate afecta securitatea națională.

Amenințările economice pot fi considerate ca un atac la adresa securității în condițiile in care acțiunea externă conștient dirijată duce la pierderi materiale, presiuni asupra diferitelor instituții și chiar prejudicii substanțiale asupra sănătății și longevității populației statului țintă.

Amenințări militare. Până nu demult amenințările militare au fost percepute ca principalul tip de amenințare la adresa securității.

Situația este ușor de înțeles deoarece acțiunea de forță era singura care putea determina pierderi ireparabile atât pentru baza organizațională a statelor vizate, cât și pentru existența populației acestora.

Disproporția de potențial militar existentă este de natură să neliniștească unele state sau grupări de state importante. Canalizarea acumulărilor militare către rezolvarea problemelor istorice deschise dintre state explică accentul disproporționat pus pe componenta militară a securității, chiar și în perioada actuală în care amenințările din alte sectoare prezintă pericole mai mari și mai apropiate.

Sectorul militar are o dinamică independentă de dezvoltare, chiar și în statele în care controlul civil asupra armatei este efectiv. Întrucât capacitatea militară este încă o realitate a cărei existență este determinantă atât de susținerea și promovarea intereselor statelor în mediul internațional, cât și intrării securității naționale și, în cazul alianțelor, comune se poate naște ușor confuzia semnalelor pe care statele le generează continuu. Teama de înfrângere determină statele să-și aducă forțele armate la parametrii necesari respingerii efectelor amenințărilor percepute.

Modernizarea forțelor armate poate genera angoase pentru panicarzi. Generațiile noi de arme au invariabil performanțe mai ridicate decât ale celor înlocuite. Observatorii din afară, folosind instrumente de măsură generate de propriile responsabilități, de multe ori le vine greu să facă deosebirea dintre perfecționările menite să aducă „la zi" forța militară și cele să o amplifice.

Cursele înarmărilor sunt surse de amenințare generate de competiția militară deschisă sau disimulată dintre state. Acestea pot acoperi un spectru de la insesizabil la „periculos" (așa cum a fost caracterizată pe timpul războiului rece). O cursă a înarmărilor de mică intensitate poate fi greu ruptă din contextul dorinței firești de menținere a unui status-quo militar a fiecărui actor internațional.

Amenințările directe au diferite modalități de manifestare: de la hărțuirea persoanelor și bunurilor care aparțin unor state aflate în afara frontierelor naționale la raiduri și incursiuni pe teritoriul acestuia; de la blocadă și zone de interdicție aeriană sau navală la demonstrații de forță, mobilizări de trupe la frontiere, acțiuni ale forțelor speciale și a celor de cercetare-diversiune în interiorul statului țintă.

Proliferarea armelor nucleare. În zilele noastre, pericolul nuclear revine în actualitate. Încercările reușite ale Indiei și Pakistanului din mai 1998, în domeniul armamentului nuclear, au schimbat profund tabloul global al neproliferării și al dezarmării. În același timp, există o serie de țări care pot produce bomba nucleară. Printre ele, Coreea de Nord, unele țări din zona Golfului Persic. De asemenea, pericolul utilizării de către organizațiile teroriste a dispozitivelor nucleare nu este exclus definitiv și nici complet. Chiar dacă acest pericol este apreciat ca fiind minim de către unii analiști, el există atâta timp cât unele organizații teroriste internaționale stăpânesc tehnologia și au puterea economico-financiară de a susține producerea de armament nuclear.

Amenințări transfrontaliere. Sursele actuale de amenințare la adresa securității diferă în mod fundamental de cele de la sfârșitul mileniului trecut. Discursul și acțiunea comunității internaționale se adaptează în mod continuu noilor realități. Provocările nu se rezumă numai la conflictele militare dintre state, ci sunt de natură mult mai complexă. Și-au făcut apariția alături de actorii statali, actorii non-statali sau parastatali.

Astfel amenințările nu mai pot fi analizate numai din perspectivă geografică ci în primul rând, din perspectivă funcțională. Fiind îndeobște de natură trans-națională nu pot fi gestionate de o singură țară, sau numai de un grup restrâns de țări.

Gama amenințărilor transfrontaliere este surprinzător de mare, iar ordinea de importanță nu poate fi stabilită decât pentru o perioadă scurtă de timp, datorită vitezei mari de schimbare și inovație și datorită existenței disparate și indistincte a parametrilor predictibilitate.

Se impune, totuși, o scurtă prezentare a unor cazuri concrete:

Corupția și economia subterană. Noile relații ale lumii generate de cursa pentru obținerea unor facilități politice și economice sporite și o îmbogățire cât mai rapidă, manifestate în special în cadrul tinerelor democrații, tind să se generalizeze la scară planetară. Efectele secundare negative ale globalizării în plan economic și politic oferă destule șanse manifestării fenomenelor de corupție și dezvoltării pieței „negre". Situația generează o sursă de amenințare la adresa stabilității politice, deoarece afectează securitatea economică a cetățeanului, îi anulează dreptul de a participa cu șanse egale la rezolvarea „problemelor obștei". Toate acestea îl determină să-și piardă încrederea în politică. Frustrările se vor transforma în acțiuni asupra ordinii de drept, care pot îmbrăca forme diferite.

Crima organizată, traficul de persoane, droguri și materiale strategice. Din unele evaluări prezentate la recentele congrese de specialitate desfășurate la nivel mondial a reieșit faptul că economia interlopă este a doua afacere la nivel mondial.

Evenimentele sunt clare în a prezenta locuri pe glob în care criminalitatea transfrontalieră asigură controlul la nivel politic, prin intermediul finanțării campaniilor electorale și prin corupție. Specialiștii evidențiază ca pe o principală amenințare la adresa securității actuale unificarea a trei piloni la nivel mondial: a) traficul ilicit de orice fel (ființe umane, arme, materiale strategice, droguri, țigări ș.a.m.d.), cu b) criminalitatea și spălarea de bani în economia subterană, și c) terorismul. Prezența și acțiunea concentrată a celor trei elemente amenință să preia controlul în multe locuri din lume.

Privită la scară planetară infracționalitatea transfrontalieră ar putea deveni instrument politic și vector de dominație și control pe areale importante.

Combaterea unei astfel de amenințări poate începe cu determinarea minților înfierbântate să renunțe la acțiunile lor și, folosind întregul arsenal de metode aflat la dispoziția comunității internaționale, readucerea la respectul față de ordinea mondială.

Amenințări de natură ecologică. Securitatea mondială este un concept generat de relația dintre condițiile de mediu și interesele de securitate. Astfel, când degradarea mediului coincide cu prezența unei stări de insecuritate a unei regiuni sau țări, amenințarea de natură ecologică își face simțită prezența. Apar animozități, inexistente până atunci, dintre locuitorii unor zone diferite sau între grupuri (etnice, religioase), generate de poluare, insuficiența resurselor naturale etc.

Transformările din mediu, mai ales când nu sunt dorite, sau când creează avantaje unilaterale afectează sistemul de securitate. În anumite condiții amenințările de acest fel pot deveni cauze ale unor confruntări militare (distribuția apei, poluarea excesivă, distrugerea florei și faunei ș.a.).

Rezoluția ONU 2200/XXI/16.12.1966 stabilește că statele au dreptul suveran de a-și exploata propriile resurse din teritoriul național, în funcție de politica națională în domeniul mediului înconjurător și au datoria de a asigura ca activitățile, exercitate în limitele jurisdicției lor, să nu provoace daune mediului înconjurător din alte state.

În caz contrar, caracterul transfrontalier al amenințărilor de acest fel poate fi cauza și fermentul unor stări conflictuale greu de gestionat.

În concluzie, amenințările de natură ecologică, deși azi încă li se rezervă un loc secundar în panoplia zeului Marte ele vor putea fi percepute la valoarea lor reală abia în anii următori când zone mari din Terra vor ajunge de nelocuit.

Amenințări la adresa informațiilor. Spațiul cibernetic (cyberspace) în care circulă informațiile nu mai aparține statelor ci este un bun universal. Orice atingere a acestei zone, invizibile de altfel, dar fără de care progresul nu mai poate fi de conceput, este o amenințare cu valențe universale.

Spre deosebire de amenințările tradiționale, cele la adresa securității informațiilor impune resurse mai puține și tehnici de contracarare mai ușor de ascuns și de disimulat. Acestea permit o rată de perfecționare și diversificare ridicată, dificil de urmărit și evaluat. De fapt, este motivul pentru care estimările privind amenințările la adresa informațiilor sunt dependente de factorul uman, cu întregul subiectivism și incertitudine pe care le implică.

În anii care vor urma, importanța spațiului cibernetic va determina conștientizarea protecției lui nu numai de către guverne, dar și de către firme private și persoane particulare. Aceasta va conduce la asocierea utilizatorilor în scopul reducerii vulnerabilităților combaterii și eradicării amenințărilor îndreptate împotriva spațiului cibernetic.

Un alt factor de risc de care trebuie să se țină seama îl constituie Restricționarea accesului la resursele energetice și împărțirea lor inegală între statele planetei. Fiecare stat urmărește să-și asigure o anume independență energetică sau, dacă nu are această posibilitate, încearcă să-și creeze rezerve, prin diverse modalități. Aceste tendințe în asigurarea resurselor energetice pot duce la apariția unor tensiuni și chiar conflicte între statele posesoare de resurse și cele în căutare de așa ceva.

Starea tensională dintre statele posesoare de resurse naturale și cele ce doresc să acceadă la ele devine tot mai evidentă, pe măsură ce asemenea resurse sunt tot mai puține, iar cele posibil a fi exploatate solicită costuri imense în acest scop.

Soluția problemelor energetice ale planetei va cere eforturi mondiale ferme și susținute timp de câteva decenii. Comunitatea internațională va trebui să caute și să găsească, în timp optim, strategii adecvate, atât situațiilor de urgență, cât și pentru desfășurarea normală a relației cerere – ofertă de produse energetice.

2.2. Reconfigurarea centrelor de putere și influența lor asupra războiului

Lumea, cu toate progresele imense în domeniul tehnologiei, civilizației și culturii, informației și economiei, este măcinată de mari contradicții, de mari provocări, de mari discrepanțe, în care formele de progres și cele de protest împotriva efectelor secundare ale acestui progres sunt vectori care, pe măsură ce se îndepărtează, măresc gradul de tensiune, zonele de criză și starea conflictuală.

În aceste condiții, are loc o complexă bătălie pentru reconfigurarea centrelor de putere, pentru cucerirea și menținerea inițiativei politice și strategice și, pe această bază și tehnologiei de vârf, a dominanței strategice. Se folosesc, azi, pe scară largă, parteneriatele strategice, care se constituie într-o nouă formulă de armonizare a intereselor și prevenire a conflictelor majore între marii actori, între nucleele în jurul cărora se constituie sau se reconstituie centrele de putere: Statele Unite ale Americii, Germania, Uniunea Europeană, Rusia, China, Japonia, India, Lumea Arabă. Strategiile acestor nuclee se aseamănă foarte mult, întrucât și politicile lor se aseamănă – cel puțin în ceea ce privește dorința, voința și putința de a participa la noua reconfigurare strategică a lumii –, ceea ce duce, într-un fel la crearea și menținerea unui mediu de securitate în care sunt ținute în frâu armele de distrugere în masă și prevenite conflictele și războaiele de mare intensitate.

Școala strategică americană – care este, în esența ei, globală, temeinică, experimentată și pragmatică – accentuează complexitatea fenomenului război, analizează războaiele de joasă, medie și mare intensitate și, în urma experienței dramatice de la 11 septembrie 2001, introduce un nou concept politic și strategic – războiul împotriva terorismului – care este, atât în filozofia lui, cât și în configurația lui teoretică și pragmatică – un nou tip de confruntare ce generează conceptul fundamental al secolului al XXI-lea – războiul continuu.

Școala strategică germană rămâne la tradiția ei europeană și, bineînțeles, germană. După ce s-a reconstituit, într-o formă nouă, MitelEuropa, Germania își menține un concept clasic de apărare și securitate, bazat pe responsabilitatea națiunii și capacitatea de reacție corespunzătoare. Conceptul de război continuu, care nu se găsește explicit în doctrina germană, se manifestă însă cum nu se poate mai bine în politica și strategia (în primul rând, economică) a Germaniei. În același timp, deși nu se aliniază integral procesului de mondializare, Germania duce o politică pan-europeană, dezvoltă, ca motor al UE (dar și ca mare putere economică și militară) un parteneriat strategic cu Rusia, realimentând astfel temerile lui Mackinder dintre 1904-1943, de constituire a unui imens centru de putere eurasiatic, având ca nuclee Germania și Rusia.

Strategia UE, exprimată prin politica europeană comună de securitate și prin politica europeană comună de securitate și apărare (PECSA), nu are în vedere războiul continuu, ci doar anumite aspecte ale acestuia, în special pe cele ce generează acțiuni și misiuni de tip Petersberg, care se referă la combaterea terorismului, a traficului de droguri și a crimei organizate, la acțiuni umanitare, la acțiuni în caz de calamități naturale, în urgențe civile și militare. Prioritatea strategiilor UE o reprezintă, într-o primă etapă, realizarea tuturor condițiilor care să permită unitatea de facto a continentului, rezolvarea problemelor economice, politice, sociale, etnice interne, gestionarea crizelor și conflictelor de tipul celor care au avut loc și sunt încă în curs de desfășurare în spațiul ex-iugoslav și în alte zone.

Școala strategică rusească nu a renunțat și nu va renunța niciodată la marile ei linii de forță, care rezultă din caracterul de putere eurasiatică al Rusiei și din determinările speciale ale teritoriului și resurselor. Rusia este cea mai mare țară din lume, este depozitarul unor uriașe rezerve de resurse naturale și dispune de un uriaș potențial material, uman, cultural și militar. Rusia are o viziune specială asupra strategiei războiului, care rezultă din imensitatea spațiului, din experiența îndelungată, din poziția ei geostrategică și, evident, din rolul pe care îl joacă și pe care și-l asumă în construcția noii ordini mondiale, în reconfigurarea centrelor de putere.

Școala strategică chineză, care vine din antichitate, de la Sun Tzî, cunoaște o dinamică fără precedent, mai ales în ceea ce privește strategiile de potențial. China se dorește a fi o putere regională, cu rol decisiv în configurarea unui mediu de securitate stabil în zona orientală și în Pacific, care să-i permită prevenirea războiului, gestionarea corespunzătoare a spațiului care îi aparține, rezolvarea problemelor Taiwanului și dezvoltarea economică. China este o țară statornică și, în același timp, o mare putere, atât pe heartland, cât și pe rimland, un centru de civilizație, de cultură străveche, cu rol foarte important (dar de altă natură decât cel care revine Statelor Unite, Uniunii Europene și Rusiei) în configurarea mediului strategic global de securitate.

Școala strategică japoneză, deși vine din același areal și din aceeași civilizație cu cea chineză nu are aceleași principii. Japonezii, lipsiți de resurse naturale, se bazează pe o strategie a eficienței și perseverenței, pe surprindere și așteptare. După cel de al doilea război mondial, Japonia nu s-a lăsat copleșită de efectul loviturilor nucleare de la Hiroshima și Nagasaki, ci a trecut la cultivarea unor strategii care, în esența lor, nu se deosebeau de cele practicate în timpul războiului. Numai că ele au fost transferate în domeniul electronicii și tehnologiilor de vârf, adică al strategiilor de potențial. Dezvoltarea și aplicarea acestor strategii de potențial par contradictorii cu realitatea resurselor, dar japonezii au rezolvat acest paradox printr-un alt paradox: fă din ceea ce nu ai un factor de putere și din ceea ce ai un factor de susținere și generare a puterii.

Școala strategică indiană este influențată de marea cultură indiană, de diversitatea acestei civilizații milenare, precum și de dorința și voința Indiei de a se constitui într-un centru de putere în zona rimland-ului, îndeosebi în Asia de sud-est. În acest sens școala strategică indiană promovează o serie de principii puternic influențate de mentalitățile și valorile culturii indiene și, deopotrivă, de tendințele, teoriile și practicile militare moderne, îndeosebi de cele britanice și americane.

Școala strategică arabă nu este nici unitară, nici flexibilă, nici conciliantă. Ea se bazează pe un concept contradictoriu, uneori bizar, alteori păstrător de mari valori.

Începutul mileniului al treilea anticipează schimbări de proporții în devenirea istorică a marilor puteri ale lumii. Evenimentele geopolitice din ultimii ani argumentează că direcțiile și tendințele de edificare a noii ordini mondiale au fost stabilite și afirmate. Dintr-o țară divizată, Germania s-a reunificat, redevenind "motorul" economic al Europei. Fostul imperiu sovietic s-a destrămat, iar urmașul său, Federația Rusă, a fost "degradat" din rangul de superputere în cel de mare putere. Dintr-un bastion al comunismului dur și pur, China a devenit o țară comunisto-capitalistă, iar marile puteri europene, ca Marea Britanie, Franța și Germania, se pregatesc să renunțe, de bună voie, la statutul lor, în favoarea materializării unui proiect pe cât de vechi pe atât de actual – constituirea unei structuri continentale, care să reunească toate statele bătrânului continent – Uniunea Europeană, care trebuie să joace un rol capital în ierarhia puterii mondiale. Japonia, după o perioadă de recesiune economică, revine in forță, încercând prin capacitățile pe care le dezvoltă să se afirme și ca mare putere militară. În ceea ce privește SUA, beneficiind de avantajele conferite de un sistem democratic funcțional și pragmatic, de o economie performantă și eficientă, de resurse financiare și militare impresionante, în lipsa unui concurent pe măsură, s-au afirmat ca singura superputere mondială reală – megaputere – în accepțiunea unor cunoscuți analiști și politologi.

Tendințele actuale ce se manifestă în afirmarea și consacrarea noilor centre de putere sunt consecințe directe ale evenimentelor petrecute în mediul de securitate.

Desfășurarea evenimentelor de după anii '90 au evidențiat că nici o altă putere din lume, fie ea și nucleară, nu poate lua inițiative politico-economice sau militare de anvergură fară asentimentul și uneori asistența SUA. Astăzi, SUA au o poziție absolut hegemonică în lume, cum nu s-a mai văzut de la căderea Imperiului Roman. Războiul din Golf și intervențiile din fosta Iugoslavie și Afganistan au dovedit statistic că ponderea SUA în asemenea acțiuni este de peste 80% iar tehnologia, armamentul și logistica utilizate au reprezentat capacități militare atât de sofisticate și costisitoare încât ceilalți aliați nu le pot avea încă. "America are și intenționează să mențină o putere militară capabilă să nu poată fi contestată", a declarat președintele SUA, George W. Bush. Prin aceasta, ea va face inutilă destabilizarea prin cursa înarmărilor caracteristică erelor anterioare, rivalitațile inevitabile limitându-se la comerț și la modalitățile de înfăptuire a păcii. Washingtonul nu-și propune, dincolo de rivalitățile care amenință securitatea sa și a lumii, să impună viziunea sa. Statele Unite ale Americii sunt singura putere "capabilă să intervină oricând și oriunde dorește, atunci când interesele sale sunt afectate".

În materializarea scopurilor sale strategice, SUA urmăresc consolidarea capului de pod stabilit în Europa unită, printr-un parteneriat transatlantic veritabil, astfel încât această Europă, în curs de lărgire, să poată deveni o trambulină mai viabilă pentru proiectarea în Eurasia a noii ordini mondiale. Recenta extindere "robustă" a NATO, de la Marea Baltică la Marea Neagră demonstrează interesul SUA pentru controlul regiunii de margine sau a "bordurii maritime" a Eurasiei, care începe cu Finlanda și țările scandinave, continuă cu Polonia, România, Turcia și Georgia, cuprinde zona Orientului Apropiat și a Indiei și se încheie pe teritoriul Mongoliei, Chinei și Japoniei. Bordura maritimă a Eurasiei, denumită de teoreticieni "Rimland", reprezintă la ora actuală esența puterii globale. Cel ce domină Rimland-ul domină Eurasia, iar cel ce domină Eurasia ține în mâinile sale destinul lumii.

Deși este evident că nici o altă țară din lume nu-și poate asuma încă responsabilitatea împărțirii puterii și responsabilității cu Statele Unite ale Americii, disputa pentru controlul și gestionarea spațiilor cu mari conotații geopolitice și geostrategice, îndeosebi cel euroasiatic, se amplifică și devine tot mai aprigă și mai acută.

În întreaga lume se conturează coaliții care au ca scop oprirea suveranității absolute a SUA. Sunt elocvente în acest sens alianța dintre China și Rusia, precum și dorința de independență tot mai evidentă a Europei care, îndeosebi prin intermediul Franței și Germaniei, devine tot mai puțin un aliat și tot mai mult un competitor, pe fondul amplificării spectaculoase a mișcării anti-globalizare.

Pe acest fundal de dominare și afirmare a puterii SUA, în perioada următorilor ani va continua să se afirme din ce în ce mai clar Uniunea Europeană, ca forță politică, economică, culturală și chiar militară, ca factor de stabilitate și de progres care să-și poată promova propriile opțiuni și interese.

Chiar dacă printre obiectivele inițiale ale creării Uniunii Europene figura și cel al devenirii unei superputeri militare care să discute de la egal la egal cu SUA, să fie capabilă să gestioneze atât propriile crize precum și pe cele din vecinătate, să se implice și să influențeze politica mondială, nici una dintre țările membre nu a fost dispusă, cel puțin până acum, să sporească sumele alocate bugetului militar, care ar fi permis îndeplinirea acestui deziderat. Acest lucru are drept consecință mărirea decalajului dintre capacitățile militare proprii față de cele ale SUA și amânarea îndeplinirii obiectivului propus, pentru o perioadă de timp.

Demersul către o lume multipolară va fi de lungă durată, iar comunitatea internațională va cunoaște, probabil, o restructurare profundă, în care integrarea globală și regională va coexista cu tendința contradictorie de fragmentare și ierarhizare a lumii. În timp ce globalismul face aproape improbabil un război între marile puteri, amplificarea riscurilor asimetrice printre care terorismul, crima organizată și proliferarea armelor de distrugere în masă generează tot mai des motive de conflict. În condițiile diminuării rapide a resurselor naturale, concomitent cu creșterea demografică accentuată, bătălia pentru resursele strategice a ramas cel mai stabil element provocator de conflicte. Lupta pentru acestea se va intensifica, iar regruparea țărilor, în funcție de interese, în jurul noilor centre de putere se va contura din ce în ce mai clar. Vom asista probabil la afirmarea și creșterea presiunii acestora pentru atragerea în sfera lor de influență a unui număr cât mai mare de țări pentru a ocupa un loc căt mai avantajos în noua ordine mondială. Aceasta configurație va fi hotărâtă de interese, de capacitatea de cunoaștere, de volumul și calitatea informațiilor, de puterea tehnologică și de accesul la resurse.

Între centrele de putere deja conturate, SUA și Uniunea Europeana pe de o parte, China și Japonia pe de altă parte, la care se va adăuga din ce în ce mai evident Rusia, se vor dezvolta atât relații de contestare, dar și de acceptare, pe baza parteneriatului activ, inițiat o dată cu declanșarea campaniei mondiale împotriva terorismului.

2.3. Fizionomia câmpului de luptă modern

Reducerea efectivelor armatelor și a bugetelor militare, restructurările, reorganizările, transformările, redotările cu tehnică de vârf, profesionalizarea (aproape) completă, apariția unor noi riscuri, amenințări și vulnerabilități, creșterea ponderii operațiilor altele decât războiul/operațiilor de stabilitate, vor conduce la schimbarea concepției de ducere a acțiunilor militare, la apariția de noi strategii, doctrine (integrate, multinaționale) și la o altfel de pregătire a forțelor armate (în devenire "forțe expediționare"), în timp de pace, criză sau conflict/război.

În noile condiții, dispozitivele de luptă nu mai pot fi considerate rigide, lineare sau circulare (anti-gherilă), ci asimetrice (nelineare). Lupta lineară, statică, pe poziții (gen al doilea război mondial), este considerată de mult depășită și este categoric evitată. Câmpul de luptă modern nu mai acceptă uniformitatea, liniaritatea clasică, cu fâșii, aliniamente, raioane, adâncimi, linii de despărțire etc.

Se apreciază că acțiunile militare vor avea loc într-un spațiu de luptă fluid, multidimensional, caracterizat prin: acțiuni asimetrice, mobilitate, dispersabilitate, descentralizare, manevrabilitate, flexibilitate, folosirea unei game largi de acțiuni de luptă terestre, navale, aeriene, spațiale, informaționale, psihologice și speciale, duse simultan la toate cele trei niveluri ale artei militare (strategic, operativ și tactic), continuu și într-un ritm înalt, urmărindu-se lovirea decisivă a "centrelor de gravitate/punctelor decisive" ale inamicului și înfrângerea lui psihică și fizică în timp scurt. Digitalizarea câmpului de luptă, modularizarea, modelarea și simularea acțiunilor de luptă, câștigarea războiului informațional și psihologic (și mai nou a "războiului în rețea") sunt deziderate ale marilor puteri, cu repercusiuni deosebite asupra fizionomiei luptei și în special a instruirii eficiente a forțelor din timp de pace.

Sensul larg al fluidității este de mobilitate deosebită, viteză, eficiență, manevră de operare, dominare a câmpului de luptă și a inamicului. Fluiditate înseamnă și acțiune simultană în 2-3 medii (prin operații întrunite, multinaționale), ritm înalt al ducerii acțiunilor de luptă, informații reale obținute în timpi reali, decizii transmise rapid, mijloace de lovire precise și eficiență maximă. Acțiunile de luptă după operația "Furtună în Deșert", considerată atunci exemplu de bază al viitorului război în strategie, arta operativă și tactică, au căpătat un grad foarte mare de descentralizare, independență, directivitate, mobilitate, fluiditate si eficiență. Ele depind însă enorm de sistemul informațional, de gradul înalt de tehnicitate al mijloacelor avute la dispoziție, de existența armelor inteligente cu mare putere și precizie de lovire, de posibilitatea ducerii acțiunilor simultane, rapide, pe toată adâncimea teatrului de operații/țării inamice.

Reducerea forțelor armate și a armamentelor, interzicerea unor categorii de armament, introducerea tehnologiilor avansate, modularea structurilor, profesionalizarea personalului militar, cerința de "a vedea și a lovi adânc" la nivel strategic și operativ, "punctele decisive și centrele de gravitate" inamice, creșterea importanței manevrei (pe verticală și aerospațială) și a mobilității, folosirea integrată și simultană a tuturor categoriilor de forțe ale armatei, posibilitatea ducerii acțiunilor de luptă în orice condiții de timp și anotimp dau câmpului de luptă o fizionomie foarte mult diferită de cea clasică. Aviația, elicopterele, armamentul de cercetare-lovire de înaltă precizie, războiul electronic și cel informațional (considerat a cincea dimensiune a câmpului de luptă, după cele terestră, aeriană, navală și spațială), folosirea operațiilor speciale și psihologice dau o adâncime aproape nelimitată acțiunilor de luptă moderne. Războiul informațional este esențial, el permițând atacarea "punctelor decisive" și a "centrelor de gravitate", simultan și eficient, la toate cele trei niveluri ale artei militare – tactic, operativ și strategic – (operațiile "Forța Aliată" din Republica Federală Iugoslavia și "Enduring Freedom" din Afganistan).

Avantajul tehnologic și doctrinele adecvate permit înlocuirea masivității/cantității prin calitatea mijloacelor de luptă întrebuințate.

Nu mai este nevoie, ca înainte, de superioritate decisivă și de un raport de forțe net superior. Cunoașterea exactă a inamicului în orice moment, a intențiilor și posibilităților sale reale, existența unor forțe și mijloace de lovire calitativ net superioare (rachete, aviație, elicoptere, trupe digitalizate, sisteme de arme inteligente de înaltă precizie, forțe speciale), precum și folosirea manevrei decisive, angajamentului de precizie, protecției multidimensionale a forțelor, surprinderii, simultaneității și continuității acțiunilor, amplifică/maximalizează forța de lovire, fragmentarea, distrugerea și înfrângerea acestuia.

Cunoscând inamicul permanent și dispunând de superioritate tehnologică și informațională, poți alege: mijloacele superioare de lovire, locul și momentul realizării surprinderii și nimicirii lui, precum și unde este necesar ca forțele să fie folosite fizic și unde să se aplice măsuri pasive.

Ideea esențială este de a avea posibilități mai mari decât inamicul la toate nivelurile (tactic, operativ, strategic), "de a-l lovi înainte ca el să te vadă", de a face prin operații informaționale și psihologice ca spațiul de luptă să fie "transparent pentru toate forțele proprii" și "opac pentru inamic".

Calitatea personalului (complet profesionalizat), tehnologiile avansate, războiul informațional și psihologic eficient, viteza de deplasare și lovirea eficientă, asimetrică a inamicului, permit fragmentarea, demoralizarea, nimicirea și, în final, capitularea acestuia. De reținut că superioritatea calitativă și eficientă trebuie să plece de la om, piesă, tanc, transportor și până la cele mai perfecționate categorii de tehnică și sisteme/platforme de armamente. Având în timp real imaginea inamicului pe hărți digitalizate, există posibilitatea surprinderii lui, prin lovirea acestuia cu mijloace diferite decât cele la care el se așteaptă (denumite mijloace asimetrice de lovire), pentru a obține avantaje, a-l dezorganiza, a-l face vulnerabil, a-i slăbi eficiența apărării și a-i grăbi înfrângerea.

Ideal este ca inamicul să fie lovit decisiv, rapid, eficient și simultan pe adâncimea întregului său teritoriu (teatrului de operații), pentru a-l obliga să se declare în cel mai scurt timp învins, atingându-se astfel scopurile războiului (ex. – 79 de zile în Republica Federală Iugoslavia; "cea mai precisă campanie din istoria războaielor" potrivit afirmației ex-secretarului apărării SUA William Cohen; prima campanie câștigată numai printr-o operație aeriană și folosirea armamentului de înaltă precizie).

Se apreciază că, în secolul XXI, se va lupta precis, eficient și selectiv, distrugându-se de la inamic exact cât trebuie ("lovituri chirurgicale"), pentru ca acesta să se declare înfrânt politic și militar, în minimum de timp, cu pierderi cât mai reduse ("război etic"; "război curat", aplicat în Republica Federală Iugoslavia, deși au existat pierderi umane și materiale "colaterale").

Inamicul va fi "găsit, fixat, atacat și învins", cu mijloace net superioare, pe cât posibil fără a se ajunge la contact direct (la bătălii/lupte apropiate), la folosirea trupelor terestre și la suferirea de pierderi importante în personal și materiale. Deci, se va urmări obținerea unei victorii decisive prin cunoaștere, anticipare, dominare, luptă inteligentă, avantaj tehnologic, eficiență maximă și presiuni politico-diplomatice internaționale continue.

Dacă totuși se ajunge la contact direct, la bătălii/lupte apropiate, limita dinaintea apărării inamicului (înainte de a fi atacată de către trupele terestre proprii) trebuie distrusă în proporție de aproximativ 70%, iar forțele din adâncimea operativă și strategică – nimicite în proporție de aproximativ 50% (similar operației "Furtună în Deșert" și acțiunilor din Kosovo).

În viitor, efectivele reduse dar profesionalizate ale armatelor vor necesita sisteme tehnico-militare foarte perfecționate, care vor mări ritmul ducerii acțiunilor de luptă, eficiența și gradul de protecție, susținere și supraviețuire al acestora.

Viitoarele operații vor fi întrunite, multinaționale și vor fi duse frecvent în cooperare cu organizații internaționale și neguvernamentale.

Va fi necesar să se constituie din timp structuri de comandă adecvate situației (comandamente regionale) pentru a coordona acțiunile de conducere a operațiilor, categoriilor de forțe armate și coalițiilor diferite, în loc să se constituie atunci, ad-hoc, pentru a îndeplini aceste misiuni.

Toate categoriile de forțe armate trebuie să fie ușor deplasabile, sustenabile în teatru, să dispună de capabilități militare moderne/calitative, de un grad înalt de protecție și supraviețuire, să fie flexibile, mobile, adaptabile, create modular pentru a răspunde întregii game de misiuni și operații militare ("forțe expediționare" – cerința expresă a noii Directive ministeriale a NATO).

Ele trebuie să fie capabile să lupte și să învingă și facă trecerea rapidă de la război la operații altele decât războiul (O.O.T.W.) și invers.

Comandanților trebuie să li se pună la dispoziție forțele și mijloacele necesare pentru ca Forța realizată să fie flexibilă, adaptabilă organizatoric cerințelor, în scopul dominării spațiului de luptă fluid și al obținerii victoriei decisive în timp scurt.

Statul major, de regulă multinațional, mult mai redus decât acum dar dotat cu tehnologii informaționale, va îndeplini funcții mult mai diversificate. El își va schimba componența și chiar subordonarea, în funcție de misiuni. În general, funcțiile de la toate nivelurile organizatorice vor trebui reanalizate și eficientizate.

Se poate susține în concluzie că noile concepte și tehnologii militare se elaborează și experimentează continuu, ele permițând SUA și țărilor dezvoltate să intre în secolul XXI, în Era Informatică, cu avantaje tehnologice și doctrinare greu de atins de către celelalte țări. Tehnologiile Erei Informaționale vor revoluționa modul de ducere a acțiunilor militare și vor schimba fizionomia conflictelor/războiului.

Cel mai semnificativ avantaj în mijloacele de ducere a războiului va decurge din cantitatea, calitatea, gradul înalt de prelucrare și modul de folosire a informațiilor.

Tehnologiile înalte și informațiile, secondate de strategii militare și concepte doctrinare adecvate, de lideri militari competenți și personal profesionalizat, instruire și operativitate înaltă a forțelor vor însemna puterea reală. Prețul progresului va fi uriaș, dar odată efectuat el va oferi avantaje, posibilități și câștiguri extraordinare.

2.4. Dezvoltarea tehnologică și tipologia războaielor la început de mileniu

Tehnologiile s-au aflat, se află și se vor afla mereu în miezul cel mai fierbinte al confruntării armate. Într-o anumită măsură, ele sunt cele care revoluționează arta militară. Relația nu este insă univocă, nici biunivocă, ci cu foarte multe determinări. Teoria războiului, experiența îndelungată a campaniilor militare, cerințele efective ale spațiului luptei și, în cadrul acestora, nivelul ofertei tehnice sunt factori care se reunesc și dau o anumită evoluție strategiei militare.

Problema dezvoltării tehnologice și impactul asupra domeniului militar, în condițiile actuale, reprezintă o sferă de cercetare de mare interes, de factură interdisciplinară, aflată la confluența dintre științele tehnice, economice și militare.

Alături de potențialul economic, științific și tehnic, potențialul militar este în prezent și va fi și în viitor un mijloc esențial pentru atingerea scopurilor politice fundamentale, strategice ale fiecărui stat. Se justifică, astfel preocuparea statelor lumii, la începutul mileniului trei pentru prezentul și viitorul industriei lor de armament, pentru creșterea parametrilor de eficiență ai tehnologiilor militare, pentru dezvoltarea componentelor de bază ale războiului modern și modernizarea sistemelor de luptă la nivel tactic, operativ și strategic.

La întrebarea dacă este sau nu vorba de o revoluție în probleme militare, adică în domeniul militar, răspunsul nu poate fi decât afirmativ. O astfel de revoluție a cunoscut multe cicluri și multe etape, care au depins de marile descoperiri științifice și de implementarea lor în domeniul militar, de apariția mijloacelor de luptă performante care au determinat mutații substanțiale în conceperea și ducerea războaielor.

De aceea, recentele descoperiri în domeniul armamentelor – culegerea informațiilor prin satelit, dirijarea în infraroșu, prin laser, microunde și GPS, crearea și folosirea armamentului de înaltă precizie, a sistemelor integrate de arme etc. – au creat o nouă fațetă a beligeranței.

Conținutul revoluției tehnologice militare contemporane poate fi dedus din relevarea trăsăturilor care o caracterizează și direcțiile în care aceasta se desfașoară. Astfel, putem evidenția următoarele trăsături principale cu impact direct asupra mijloacelor de luptă:

– caracter atotcuprinzator, deoarece exercită un important impact asupra tuturor categoriilor de arme și mijloace de luptă (convenționale, nucleare, cosmice, de nimicire în masă, munițiilor inteligente etc.);

– ritm rapid de desfășurare, deoarece la perioade scurte de timp, în cadrul aceleiași familii de mijloace de luptă, apar noi generații de arme cu performanțe sporite (blindate, avioane, elicoptere, rachete, sisteme de apărare antiaeriană, sisteme de cercetare și lovire de înaltă precizie, sisteme de conducere și alarmare îndepărtată etc.);

– amplificarea dimensiunii cosmice prin producerea de armament cosmic (arme satelit și antisatelit, navete spațiale) în scopul folosirii acestui spațiu, în special din punct de vedere militar;

Totodată, se pot desprinde și direcțiile de acțiune în cadrul revoluției tehnologice militare contemporane:

– sporirea considerabilă a efectelor distructive ale armamentului și tehnicii de luptă prin utilizarea eficientă a resurselor de energie nucleară și termonucleară, luminoasă și chimică;

– creșterea performanțelor rachetelor balistice cu rază mare de acțiune, ca principal mijloc de transport la țintă a încărcăturilor explozive, a substanțelor radioactive și chimice de luptă;

– aplicarea largă a realizărilor electronicii, microelectronicii și a laserilor în scopul îmbunătățirii indicatorilor tehnico-tactici ai mijloacelor de luptă;

– perfecționarea parametrilor tehnico-tactici ai “armelor inteligente” (remarcabile succese s-au înregistrat la: rachete de diferite tipuri, bombe de avion, torpile, mine antitanc, proiectile de artilerie, avioane fără pilot etc.) pentru a fi în măsură să îndeplinească misiuni de luptă cât mai complexe;

– intensificarea preocupărilor pentru realizarea armelor de luptă pe bază de radiații și a armelor bazate pe microunde, cu efecte distructive sporite asupra personalului și tehnicii de luptă;

– intensificarea cercetărilor în domeniul inteligenței artificiale pentru extinderea utilizării sistemelor-expert (experți informaționali – cele mai importante produse ale inteligenței artificiale) și a robotizării în domeniul militar;

– utilizarea biotehnologiilor ca arme de luptă, care ar duce la purtarea unui veritabil “război genetic”;

Revoluția în domeniul armamentelor este incontestabilă. În numai câțiva ani, s-a făcut un salt enorm, în ceea ce privește forma și efectul loviturilor, de la masivitate la precizie, de la incertitudine la certitudine, grație noilor tehnologii extrem de performante în domeniile informației, cercetării, recunoașterii și lovirii.

Mutațiile produse în societate impun o adevarată revoluție în gândirea militară, o revoluție capabilă să reflecte noile funcții economice și tehnologice. Știința și comunicarea vor fi motoarele secolului al XXI-lea. Uneltele inteligente produc arme inteligente. Nimic nu o demostrează mai bine decât modul în care s-a desfășurat conflictul din Gloful Persic (“Furtună în deșert”), care poate fi caracterizat ca un “război al mințtii (spiritului) împotriva materiei” .

De fapt, în confruntarea din Golful Persic – apreciază Newt Gingrich – “lumea a fost martoră a primului război între sisteme militare ale celui de-al Treilea Val și o mașinărie din Al Doilea Val. Operațiunea “Futrună în deșert” a constat în anihilarea irakienilor de către americani și aliații lor, în mare măsură fiindcă sistemele de tip al Treilea Val s-au dovedit pur și simplu covârșitoare. Sistemele antiaeriene foarte sofisticate, proprii celui de-a Doilea Val, n-au fost de nici un folos în confruntarea cu aeronavele insesizabile tip Al Treilea Val. Armatele din tranșeele celui de-al Doilea Val au fost simplu depășite și anihilate în fața sistemelor de țintire și logistică din Al Treilea Val.. ” Desfășurarea războiului a fost în întregime răsturnată.

Războiul, modul propriu-zis de a se lupta într-un asemenea conflict – în termenii economiei, geopoliticii și ai moralității – va avea multiple implicații profunde pentru armatele și țările din întreaga lume. Modul său de desfăsurare va schimba întreaga natură a beligeranței. Doctrina militară se va schimba radical. Astazi, “dacă ascultăm cu atenție – afirmă A. Toffler – indiferent că termenii sunt formulați în chineză sau italiană, în franceză sau rusă, temele centrale (ale doctrinelor militare) rămân acelea ale Luptei Aero-Terestre și ale Operațiunilor Aero-Terestre”.

În cadrul operațiunilor militare se vor folosi arme concepute pentru o mare precizie, capabile să producă distrugeri specializate și minime, “pagube colaterale”. Bombele cu dirijare prin laser, rachetele de croazieră, avioanele de luptă “invizibile” (antiradar) etc. sunt armele care, prin capacitatea lor de a penetra zone de înaltă amenințare, vor reflecta gândirea militarilor din conținutul conceptelor despre “bătălia de profunzime”, “interdicție” și importanța informațiilor și a armelor inteligente. Linia clasică a frontului dispare. Bătălia și operația se vor adânci pe toate dimensiunile: distanță, altitudine, timp.

Conflictul militar al viitorului este centrat pe valori, al căror conținut se bazează pe factori calitativi, în detrimentul celor cantitativi încă, și anume: demasificarea; selectivitatea “fină și precisă”, a scopurilor și obiectivelor; “soldați inteligenți”; creativitatea și inițiativa, care va fi la un înalt nivel dezvoltată atât de militari cât și de civili; unități combatante mai mici, sisteme de armamente cu multă putere de lovire și mare precizie; autonomia mai mare a comandanților de pe toate treptele de comandă; integrarea sistemelor; vastă infrastructură electronică ramificată si complexă; viteză în efectuarea manevrei etc.

Folosirea acestor valori vor transforma armatele, nu într-o mașină ci într-un “sistem cu feed-back intern, comunicații și capacitate de ajustare auto-regulatoare mult mai ample”, de fapt într-un “sistem de gândire”. Totodată, la fel cum am afirmat mai sus, modul de ducere a luptei, războiul în sine, va suferi mutații semnificative – de aici o posibilă altă tipologie a acestuia.

Tipul de război pentru care se pregătesc țările, armatele lor, statele majore, militarii de pretutindeni, elevii și studenții din instituțiile de învățământ militar este nu atât războiul prezentului, căt cel al viitorului, mai exact, al următorului deceniu, adică războiul anilor 2010-2020.

Războiul viitorului nu este ușor de identificat și de definit. Pentru că, fiind un instrument al politicii, războiul se va configura totdeauna pe coordonatele flexibile ale acesteia, îmbinand caracteristici ale filosofiei politice și sociale cu legile și principiile luptei armate sau ale altor tipuri de confruntare. Războiul este, în general, considerat ca un mijloc de deblocare a unei situații strategice, dar elementele de continuitate și cele de discontinuitate în spațiul confruntării, apariția și evoluția componentelor asimetrice, cele teroriste, cele identitare și cele ale globalizării sau antiglobalizării îi lărgesc sfera și conținutul, îl transformă într-o realitate dinamică, îl fac aproape indispensabil planetei, principalii beligeranți devenind din ce în ce mai mult binele și răul, binele răului și răul binelui, în infinita gamă de posibilități și probabilități condiționate, și nu doar în clasica dihotomie da-nu. În analiza războiului sau războaielor pentru care ne pregătim – ca formă sau ca forme ale războiului permanent sau continuu – ar trebui să se aibă în vedere următoarea tipologie:

a) Războiul clasic, care va deveni, în următorii 10-20 de ani, Război Înalt Tehnologizat, cu forma lui concretă, deja cunoscută, și Război Bazat pe Rețea. Este puțin probabil ca războiul clasic să dispară din panoplia pregătirii armatelor. Cele mai multe dintre țările dezvoltate, care fac parte din NATO (dar și cele din afara Alianței) percep acest război într-un mod dinamic complex.

b) Războiul continuu, ca expresie a reuniunii războiului clasic și a celui asimetric, cu următoarele forme:

– războiul geofizic; războiul informațional; războiul psihologic;

– războiul mediatic; războiul economic; războiul cosmic;

– războiul „cultural"; războiul genetic.

războiul geofizic, constă într-un sistem de acțiuni care vizează provocarea unor fenomene naturale, calamnități și catastrofe cu influențe nocive asupra mediului de viață al oamenilor, localităților, terenurilor agricole, sistemelor de comunicații, cu scopul realizării unor obiective importante, între care se situează și distrugerea potențialului și resurselor adversarului.

războiul informațional, se bazează pe controlul vectorilor de informație.

războiul psihologic, vizează, în principal, descurajarea inamicului, crearea unor situații de panică, de nesiguranță, falsă percepție asupra realității.

războiul mediatic, este, la ora actuală, principalul mijloc al războiului continuu și mai ales al celui psihologic. Media se prezintă ca purtator de informație, ca spațiu de dialog, ca instrument și mijloc de exprimare a adevărului. Mijloacele de informare în masă sunt însă și altceva. Sunt sau pot fi instrumente și mijloace de manipulare a informației, armă teribilă pe care o pot folosi totdeauna, într-o formă sau alta, cei puternici.

războiul economic, este, în fond, o luptă continuă pentru supraviețuire economică, pentru prosperitate și dominantă.

războiul cosmic, este, o extindere a teatrelor de confruntare și a mijloacelor de confruntare în plan informațional, mediatic, economic și militar.

războiul „cultural", nu se referă la războiul valorilor, cum se sugerează uneori, ci la confruntarea intereselor pe suportul producției culturale.

războiul genetic, este, într-un fel, o formă asimetrică a războiului continuu. Un astfel de război nu are o strategie sau o doctrină. Unele aspecte care țin de acesta se manifestă și în prezent, sub forma războiului biologic sau a celui dominat de armele de nimicire în masă. . Acum, în preocupările specialiștilor se află, sub forma unor instrumente de ameliorare genetică a speciilor, o mulțime de metodologii și de produse obținute prin inginerie genetică, prin clonare.

c) Acțiuni militare pentru combaterea crimei organizate, traficului de droguri și altor amenințări asimetrice.

d) Acțiuni militare postconflict.

Războiul care trebuie însușit și modelat în învățământul militar și în pregătirea armatei este RĂZBOIUL BAZAT PE REȚEA (RBR), care preia de la societate modelul de acțiune eficientă, în sensul de afacere eficientă. Cu alte cuvinte, ceea ce, ieri, societatea a învațat de la armată se retransmite, azi, potrivit unui determinism complex, domeniului militar.

Tehnologia nucleară, tehnologia de vărf, nanotehnologia, tehnologia informației se regăsesc, azi, în sisteme de arme de mare precizie, iar proiectele viitorului sunt și mai substanțiale.

3. RĂZBOI ÎN ERA INFORMAȚIONALĂ

„Culmea îndemânării este a stăpâni un inamic fără luptă.”

Sun Tzî

Nu există nici o îndoială că tehnologiile avansate ale informaticii și comunicațiilor precum și capacitățile pe care le oferă acstea, vor schimba în mod semnificativ rolul, misiunile și metodele specifice mediului militar.

În întreaga lume, strategii și planificatorii din domeniul apărării, încearcă să găsească răspunsuri la numeroasele întrebări, privind natura acestor evoluții, ritmul în care vor avea loc, modalitatea de gestionare a tranziției de la situația actuală la cea viitoare. După cum atestă majoritatea cercetărilor, de la începutul secolului XXI, era informațională inaugurează schimbări majore, de fond, în orice efort și acțiune umană.

În anii de după operația “Furtună în Deșert”, din anul 1991, în care Statele Unite ale Americii, au întrebuințat întregul arsenal de arme cu înaltă precizie de lovire împotriva Irak-ului și toată lumea a putut să vadă efectele acestuia și nivelul tehnologic unde s-a ajuns, discuțiile, analizele și teoriile despre implicațiile tehnologiilor erei informaționale asupra pregătirii și ducerii războiului s-au multiplicat substanțial. Totodată s-a recunoscut că implicațiile noilor tehnologii pentru securitatea națională și politica de apărare, se extind dincolo de elementele caracteristice ale preciziei forței. Ca urmare doctrinele de apărare au început să fie modificate în cocordanță cu aceste capacități iminente.

3.1. Raportul dintre războiul energetic și războiul informațional

Evoluția tehnologiei a permis dintotdeauna realizarea unor lucruri care în altă periodă ar fi părut minuni sau miracole. De multe ori însă decoperirile științifice și-au găsit o cale mult mai practică de aplicare în arta războiului. Ce s-a căutat dintotdeauna au fost mijloace tot mai rapide, mai eficiente și mai economice de distrugere/anihilare a adversarului cu tot ce implică acest concept (oameni, tehnologii și resurse).

Totuși abia în secolul XX mijloacele de distrugere și-au atins apogeul. Acum apar și tehnologiile necesare pentru ducerea războiului oriunde și oricând. Avionul și vasul submarin au extins aria operațiunilor militare în două noi medii -aerul și apa – așa că gândirea militară strategică a fost nevoită să se adapteze pentru a face față acestor două noi dimensiuni.

Alte dimensiuni tot mai complexe au fost adăugate de apariția armelor nucleare, a tehnologiilor stealth și a posibilității exploatării spațiului cosmic în scopuri militare. Dar poate că una din cele mai însemnate descoperiri ale acestei perioade a fost inventarea microcipului. Acesta a făcut posibilă reducerea masivă a dimensiunii, consumului de energie și a costului calculatoarelor, oferind posibilitatea utilizării acestora în varii domenii inclusiv în cel militar. Acestei modificări în partea materială i-a corespuns însă o schimbare mult mai importantă în ceea ce privește gândirea militară: pentru prima dată în istoria conflictelor armate accentul începe să cadă pe informație ca principală resursă strategică. Informația în sine ajunge să fie privită ca o armă foarte valoroasă, în mod paradoxal una imaterială, care poate ajuta în mod decisiv la impunerea voinței într-un conflict.

Acțiunile militare clasice presupun desfășurarea de operațiuni în plan terestru, naval, aerian și spațial. Fiecare din aceste componente s-a dezvoltat pe rând și nu se poate vorbi, de exemplu, de o componentă spațială a războiului ca existând înaintea celei terestre sau navale. Toate au apărut pe măsură ce tehnologia a evoluat și omul s-a putut aventura în medii din ce în ce mai diverse și mai exotice.

În prezent, a cincea dimensiune a conflictului militar (și nu numai) este considerată cea informațională. Totuși există o diferență majoră între mediul informațional în care se mută astăzi o parte din acțiunile ostile desfășurate de oameni și grupuri de oameni și cel în care s-au purtat până acum războaiele. Pentru prima dată omul cucerește un mediu imaterial lipsit de o fizică palpabilă. Nu mai e vorba ca până acum doar să cucerești un teritoriu ca să îți supui adversarul pentru că războaiele purtate în spațiul virtual nu au o localizare anume pe hartă ci sunt pretutindeni și nicăieri în același timp.

Accesul la informații devine o armă cu două tăișuri odată cu apariția Internetului la începutul anilor '90. Posibilitățile de a cunoaște cresc exponențial odată cu numărul celor care pot cunoaște. Lumea devine încet-încet un “Sat Planetar” care nu-i poate mulțumi pe toți, iar frustrările care apar la un loc cu accesul aproape nelimitat la informație vor da naștere germenilor conflictelor de astăzi.

Conflictele acestei epoci se vor baza pe comunicații în masă (deci informații), lovituri rapide și de mare precizie (tehnologii militare de ultimă oră) și mobilitatea mărită a trupelor.

Dintr-odată războiul în care mor oameni devine nepopular, mai mult, opinia publică are oroare de suferința determinată de acesta. Dacă în timpul Primului Război Mondial comandanții militari își puteau permite sacrificarea multor mii de oameni în cursul unor asalturi de cele mai multe ori inutile, o astfel de atitudine în prezent ar duce la căderea de guverne.

Războiul în care mor oameni nu mai este la modă, ori aceasta este o schimbare radicală în gândirea militară și politică actuală. Totul se datorează accesului la informație și tehnologiilor moderne de ducere a luptei, care fac posibil purtarea unui război de la distanță.

Accentul cade pe calitate, și nu pe cantitate. Avantajul tehnologic și doctrinele adecvate permit înlocuirea masivității/cantității prin calitatea mijloacelor de luptă întrebuințate.

Nu mai este nevoie, ca înainte, de superioritate decisivă și de un raport de forțe net superior. Cunoașterea exactă a inamicului în orice moment, a intențiilor și posibilităților sale reale, existența unor forțe și mijloace de lovire calitativ net superioare (rachete, aviație, elicoptere, trupe digitalizate, sisteme de arme inteligente de înaltă precizie, forțe speciale), precum și folosirea manevrei decisive, angajamentului de precizie, protecției multidimensionale a forțelor, surprinderii, simultaneității și continuității acțiunilor, amplifică/maximalizează forța de lovire, fragmentarea, distrugerea și înfrângerea acestuia.

Cunoscând inamicul permanent și dispunând de superioritate tehnologică și informațională, se pot alege: mijloacele superioare de lovire, locul și momentul realizării surprinderii și nimicirii lui, precum și unde este necesar ca forțele să fie folosite fizic și unde să se aplice măsuri pasive.

Războiul secolului XX, dar mai ales al secolului XXI produce o nouă strategie în desfășurarea acțiunilor militare în care informația și fluxul informațional devin centrii nervoși principali, iar decizia este tot mai mult influențată de noua strategie a cunoașterii.

Ecuația se reduce astăzi la a ști totul despre inamic, și, în același timp, la împiedicarea acestuia să afle ceva despre tine. Informația devine un factor care poate preveni conflictele armate, ori, dacă acestea au totuși loc, poate determina reducerea la minim a numărului victimelor concomitent cu reducerea costurilor aferente.

Obiectivul războiului contra societăților bazate pe agricultură era acela de a dobândi controlul asupra principalei lor surse de înavuțire: pământul. Scopul războiului desfășurat împotriva societăților cu baze industriale consta în a câștiga controlul peste principala sursă a întregii avuții: mijloacele de producție. Țelul războiului purtat asupra societăților bazate pe informație este acela de a obține controlul principalului mijloc de subzistență a întregii populații: capacitatea de coordonare a dependențelor socio-economice. Campaniile militare vor fi organizate spre a dezafecta capacitatea unei societăți bazate pe informație de a-și duce la îndeplinire întreprinderile bazate pe informație.

Printr-o singură apăsare de tastă, de exemplu, e posibilă întreruperea alimentării cu energie electrică a adversarului, distrugerea monedei lui scripturale, piratarea și înlocuirea tuturor emisiilor sale hertziene cu altele favorabile atacatorului, cu alte cuvinte e posibilă îngenuncherea unui adversar înainte ca armele să își facă auzit glasul. Este exemplul de război câștigat înainte de a se trage un singur foc. Este posibil ca succesul sau insuccesul să nu se producă pe câmpul de luptă, ci pe prima pagină a unui ziar de dimineață .

Acest scenariu poate părea ciudat, și din multe puncte de vedere așa și este, deoarece chiar tradiționaliștii gândirii militare ridică din sprâncene cănd vine vorba de astfel de conflicte denumite pe drept cuvânt “Războaie Informaționale” (Informational Wars).

Totuși, mai e ceva timp până când astfel de conflicte vor deveni ceva banal. Foarte puține țări sunt astăzi capabile să declanșeze și să susțină un război informațional în principal din cauza decalajului tehnologic existent. Până atunci, acțiunea militară clasică, implicând oameni și armament convențional, chiar dacă va tinde să devină tot mai electronizată, va păstra amprenta conflictului armat în care cineva atacă și cucerește un teritoriu riscând viețile propriilor oameni.

Armele de mare precizie vor evolua spre o mai mare acuratețe și o mai mare rază de acțiune în anii următori. În același timp, sistemele informaționale vor revoluționa comanda și controlul forțelor armate datorită posibilității schimbului de date în timp real.

Concepțiile liniare ale câmpului de luptă evoluează deja spre reprezentări multidimensionale. Astfel de reconceptualizări fac posibil un atac cu toate sistemele de armament simultan.

În anii imediat următori, chiar și cele mai obscure forțe subnaționale (grupări teroriste, grupuri de crimă organizată, corporații economice, etc.) dar și alianțele politico-militare multinaționale vor avea posibilitatea să poarte o formă oarecare de război informațional.

Totuși, dacă istoria oferă vreo lecție, poate că cea mai importantă e aceea că succesul în război depinde de capacitatea de a ști cum sau dacă voința unui adversar de a rezista e în legătură cu capacitatea sa de a realiza acest lucru în mod efectiv.

Un posibil sfârșit al acestui tip de război (high-tech vs. low-tech) ar putea duce la apariția unui război de gherilă iar atunci superioritatea tehnologică reprezentată de echipamentele militare sofisticate devine irelevantă (acceptarea războiului impus de adversari).

Națiunile “low-tech” nu-și vor putea permite prea mult din echipamentul electronic exotic care va face diferența în războiul viitorului. Ele vor suplini lipsa acestor tehnologii prin crearea și menținerea unor armate mari de oameni, încercând să-și adjudece victoria prin forța numărului. Statele care vor avea din belșug talente umane și banii necesari vor purta războaie în moduri nemaiîntâlnite până acum. Ele vor utiliza o elită din ce în ce mai mică de luptători pentru a provoca distrugeri enorme adversarului. Vor face tot posibilul pentru a câștiga rapid, economic și decisiv.

Războiul secolului modern va tinde tot mai mult să se deplaseze de pe planul fizic-concret spre cel virtual existent în cadrul rețelelor de calculatoare interconectate așa că denumirea de “cyber-war” reflectă cât se poate de bine o realitate care este tot mai aproape de banalitate. Poate că într-o bună zi focurile de armă de pe câmpul de luptă vor putea fi înlocuite în totalitate de clic-uri de mouse, iar războiul nu va mai semăna deloc cu ceea ce încă mai suntem obișnuiți să numim conflict armat.

În noile condiții, dispozitivele de luptă nu mai pot fi considerate rigide, lineare sau circulare, ci asimetrice (nelineare). Lupta lineară, statică, pe poziții (gen al doilea război mondial), este considerată depășită și este categoric evitată. Câmpul de luptă modern nu mai acceptă uniformitatea, liniaritatea clasică, cu fâșii, aliniamente, adâncimi, linii de despărtire etc.

Se apreciază că acțiunile militare vor avea loc într-un spațiu de luptă foarte mobil, multidimensional, caracterizat prin: acțiuni asimetrice, fluiditate, dispersabilitate, descentralizare, manevrabilitate, flexibilitate, folosirea unei game largi de acțiuni de luptă terestre, navale, aeriene, spațiale, informaționale, psihologice și speciale, duse simultan la toate cele trei niveluri ale artei militare (strategic, operativ și tactic), continuu și într-un ritm înalt, urmărindu-se lovirea decisivă a "centrelor de gravitate/punctelor decisive" ale inamicului și înfrângerea lui psihică și fizică în timp scurt.

Digitalizarea câmpului de luptă, modularizarea, modelarea și simularea acțiunilor de luptă, câștigarea războiului informațional (războiul în rețea) și psihologic sunt deziderate ale marilor puteri (dar și ale unor puteri în devenire) cu repercusiuni deosebite asupra fizionomiei luptei și în special a instruirii eficiente a forțelor în timp de pace.

3.2. Războiul letal și non-letal

În orice epocă istorică, atunci când se vorbește despre război, despre artă militară, trebuie neapărat să se țină seama de determinările tehnologice. Tehnologia este elementul cel mai dinamic al acțiunii. Ea impune și tipul de strategie adecvat. Este evident că înalta tehnologie va permite și va impune strategia acțiunilor rapide, strategia acțiunilor speciale și strategia totală sau integrală. În aceeași măsură. Mijloacele perfecționate vor facilita strategiile de descurajare, strategiile coercitive, strategiile punitive, strategiile parțiale, strategiile de influențare, de impunere sau de amenințare. Dar și aceste tipuri de strategii solicită și vor solicita în continuare mijloace adecvate scopurilor și obiectivelor războiului (confruntării).

Sistemele de arme au evoluat și continuă să evolueze pe trei mari coordonate:

– sisteme de arme de distrugere globală, îndeosebi cele ce țin de ADM (Arme de Distrugere în Masă);

– sisteme de arme de mare precizie, bazate pe tehnologia informației (IT) și pe high-tech, care conduc la strategia războiului bazat pe rețea;

– sistemele de arme neconvenționale, care participă efectiv la generarea, cât și la materializarea unui nou tip de strategie, strategia războiului continuu.

Sistemele de arme pot fi împărțite în:

Sisteme de arme letale, din care fac parte:

– sistemele armelor de distrugere în masă;

– sistemele armelor de precizie (armele inteligente);

– sitemele armelor bazate pe lasere, amplificarea undelor și pe acțiunea letală a acestora;

– sistemele de arme geofizice;

Sistemele de arme non-letale, din care fac parte:

– sistemele de arme de influențare mediatică, informațională și psihologică;

-sistemele de arme bazate pe folosirea unor substanțe psihotrope și halucinogene;

– sistemele de arme bazate pe acțiuni neletale în spectrul undelor și bioundelor;

– sistemele de arme geofizice cu acțiuni neletale (modificarea mediului);

Sistemele de arme bazate pe mijloacele de distrugere în masă (arma nucelară, arma chimică și arma biologică), sistemele de arme bazate pe amplificarea undelor radio, pe biounde, pe lasere, pe factori geofizici, pe acțiuni mediatice, informaționale, psihologice, pe substanțe psihotrope, pe diferiți agenți chimici și biologici, intră în sfera sistemelor de arme neconvenționale.Ele pot fi letale sau non-letale.

Psihotehnologiile presupun o combinare a mijloacelor electronice și a științelor cognitive, vizând creierul și capacitatea sa de analiză indirectă asupra tuturor senzorilor și sistemului nervos. Cu alte cuvinte, emițătoarele de unde elctromagnetice, acustice sau de alte semnale acționează asupra sistemului nervos, influențând emoțiile, gândirea și acțiunea. Aceasa este esența. Astfel de mijloace impun strategii adecvate și răspund unor strategii operaționale care vizează realizarea obiectivelor politice, fără pierderi umane și materiale grave.

Din categoria armelor neletale se pot aminti: Bomba electromagnetiă, denumită, pe scurt, e-bomb, care până la Războiul din Golf din martie 2003, nu a fost utilizată încă pe câmpul de luptă. Această armă folosește impulsiile microundelor asupra sistemelor electronice adverse; Bomba cu grafit, și în general, toate armele bazate pe microunde, informație și acțiuni psihologice.

S-a dovedit însă că armele non-letale sunt, în fond, arme care pot induce efecte letale (directe sau indirecte) deosebit de grave. Ele se folosesc îndeosebi penrtu reprimarea unor manifestari, pentru rezolvarea unor situații specifice procesului de gestionare a crizelor, iar efectul este, uneori, destul de complex, chiar dezastruos.

La ora actuală, armele interzise (gaze toxice, gloanțe explozive, arme bazate pe lasere orbitoare, mine), care fac parte din categoria sistemelor de arme neconvenționale, sunt din nou, într-o formă sau alta, puse în operă.

Dintre sistemele de arme neconvenționale bazate pe amplificarea undelor și pe efectele complexe în ionosferă, în spațiul geofizic, asupra climei și asupra fiinei umane face parte, după toate probabilitățile, și HAARP (High-Frequency Active Auroral Research Program = Program de Cercetare asupra Frecvențelor Înalte Boreale Active). Acest program este finanțat, începând din 1993, de Statele Unite.

Este un program de cercetări asupra ionosferei, pentru a se stabili comportamentul ozonului, azotului si ionilor respectivi la bombardamentele radiației solare și cosmice și la emisiunea de radiații de înaltă frecvență de pe pământ. Undele de înaltă frecvență sunt cele cuprinse între 3 și 30 MHz, utilizate de avioane, nave și diferite programe internaționale. HAARP pare a fi un emițător de unde radio. Dar un emițător al cărui sistem de antene este capabil să concentreze o rază asupra unei ținte foarte mici, cu o putere exprimată în gigawați. HAARP poate realiza amplificarea undei radio de 1,7 milioane de ori.

La ora actuală, există numeroase teorii privind nu atât cercetările oficiale, ale căror rezultate pot fi urmărite inclusiv pe Internet, cât mai ales obiectivele ascunse sau care nu se spun ale acestui sistem ce se anunță a avea performanțe cu totul ieșite din comun. Dacă este așa – și așa se pare că este – , se consideră că sistemul HAARP va revoluționa complet arta militară, în general, și strategia, în special, întrucât este (sau poate fi) primul sistem neconvențional de arme de valoare universală și cosmică. El depășește ceea ce se știe despre arta confruntării și se poate constitui într-o armă care își ia „munițiile” din cosmos și din surse de energie.

În momentul de față HAARP este privit ca: armă cu energie dirijată; sistem de comunicații pentru submarine; mijloc de îmbunătățire a comunicațiilor inter-sateliți; generator de raze X pentru planetă; mijloc de a crea blackouts-uri electrice; armă de război electronic; transmisie de putere fără fir după procedeul Tesla; mijloc capabil să creeze explozii comparabile cu cele nucleare (deci armă geofizică); armă capabilă să modifice climatul; armă care poate altera undele cerebrale și controla gândirea.

HAARP proiectează periodic (pentru cercetare) în ionosferă (în partea dinspre pământ a acesteia – în prezent, până pe la aproximativ 60-80 km) un fascicul de unde de înaltă frecvență (HF) pentru a studia comportamentul acestui strat protector, mai ales modalitățile de amplificare a energiei, dar nu numai. Un astfel de bombardament cu HF are ca efect crearea unei oglinzi virtuale uriașe care acționează ca o antenă de emisie. Ea va remite frecvențe foarte joase, ELF (extremely low frequency) spre pământ, care creează un fel de „cuptor cu microunde uriaș” într-un loc anume al ionosferei. Acest „cuptor” poate distruge, în fracțiuni de secundă, tot ce intră în el.

De asemenea, se pot crea lentile în ionosferă care să concentreze energia în locul voit și la momentul dorit. În același timp, un astfel de emițator, poate să controleze și să distrugă rapid orice sistem de comunicații, de dirijare a rachetelor și aviației, a navelor și grupărilor de forțe.

Ascunderea sub apă sau sub pământ a armamentelor, resurselor și altor mijloace nu va mai fi posibilă, pentru că acestea nu vor mai fi nici mascate, nici protejate. Nu vor mai exista baze subterane secrete care să nu poată fi descoperite și lovite. Orice rachetă va fi lovită, oriunde s-ar afla, pe submarine, pe sol, în subsol, în mișcare, în siloz, în stratosferă sau în cosmos.

Cine va reuși să controleze straturile superioare ale atmosferei și cosmosul își va impune, fără îndoială, politica și interesele, desigur, printr-o strategie neconvențională adecvată. Așa s-ar părea la prima vedere și de aici numeroasele temeri în legătură cu sistemul HAARP.

Totuși, oricât de puternic ar fi, HAARP nu poate influența ionosfera, decât secvențial și pentru foarte scurt timp. Nu se poate, adică, afirma că HAARP, prin emisiunea de unde HF (High-Frequency – care nu este continuă, ci doar secvențială), ar „ataca” ionosfera dinspre pământ, obligând-o să lupte pe două fronturi, chiar penetrând-o. Dar dacă HAARP și alte emițătoare puternice de HF se vor înmulți, s-ar putea ca efectele să fie dezastruase.

HAARP ar putea fi însă o armă climatică foarte puternică, foarte periculoasă și foarte eficientă. Unii aruncă deja vina unora dintre catastrofele meteorologice și pe seama HAARP. Este, totuși, prea devreme să se vorbească despre așa ceva. Nu este însă exclus să se studieze și astfel de variante. Este posibil ca, din punct de vedere meteorologic, să se poată influența anumite suprafețe sau zone strict limitate.

Deocamdată, HAARP nu este așa ceva. HAARP nu produce catastrofe naturale, funcția lui este alta. Este o armă a undelor și a cerului – o armă încă în devenire.

Este, se pare, ultimul mare proiect în acest domeniu, dar care, încă din primele decenii ale mileniului, va aduce mutații strategice, pe fondul cărora se va modela războiul viitorului.

3.3. Războiul informațional

Identificat și cuantificat la mijlocul deceniului șapte a secolului XX, războiul informațional a fost considerat un tip de război ce are potențial de a deveni la fel de important ca cel terestru, maritim, aerian și spațial. Această recunoaștere a fost determinată de realitatea potrivit căreia lumea intrase deja în era informațională. Revoluția tehnologică în domeniul calculatoarelor și comunicațiilor a făcut ca importanța informației să crească tot mai mult, ceea ce a dus la colectarea, procesarea, păstrarea și diseminarea acesteia pe distanțe tot mai mari și la mai mulți utilizatori.

La modul cel mai general, războiul informațional în sens strict militar ar putea fi definit ca totalitatea operațiilor informaționale desfășurate la nivel tactic, operativ și strategic, pe timp de pace, escaladare a crizei și conflictului, în scopul realizării unor obiective sau influențării anumitor ținte. Componenta militară a războiului informațional, războiul de comandă și control are, în accepțiunea NATO, următoarea înțelegere: „folosirea integrată a tuturor capacităților militare, inclusiv operațiile de securitate, inducere în eroare, operații psihologice, război electronic și distrugere fizică, sprijinite de către toate sursele de intelligence și sistemele de comunicații și informatic, pentru interzicerea accesului la informație, influențarea, degradarea sau distrugerea capacității de comandă-control a unui adversar, în timp ce propriile capacități militar sunt protejate împotriva unor acțiuni similare”.

În aprecierea unora dintre specialiștii noștri, războiul informațional este definit drept "modalitatea prin care o societate, organizație, individ, adaptați sau nu noului val informațional, caută prin toate mijloacele să dețină superioritatea informațională și să afecteze informațiile adversarilor, partenerilor, procesele și sistemele informaționale, în paralel cu acțiunile pe care le întreprind pentru a-și apăra propriile procese și sisteme informaționale".

O interesantă și cuprinzătoare definiție, dată de analistul politic Thomas Rona, vine să cuprindă în conținutul ei amploarea și momentele războiului informațional, care reprezintă totalitatea "confruntărilor la nivel tactic, operativ și strategic peste întregul spectru al păcii, crizei, escaladării crizei, conflictului, războiului, terminării războiului, reconstrucției, derulate între părți, adversari sau inamici, folosind mijloace informaționale pentru atingerea obliectivelor proprii".

Se poate vorbi despre războiul informațional ca fiind o formă de război nouă, dacă avem în vedere mijloacele sale, și, în același timp, veche, dacă ne referim la conceptele pe care le are la bază (filozoful chinez Sun Tzî vorbea acum 25 de secole despre "viclenie", despre arta de a înșela, despre necesitatea de a împiedica adversarul să evalueze corect o anumită situație.

Multe definiții ale războiului informațional, date în încercarea de a circumscrie conținutul și caracteristicile acestui concept, pun accentul pe faptul că această formă de război se bazează pe acțiuni defensive sau ofensive, care fac parte dintr-o strategie deopotrivă cuprinzătoare (care presupune nu doar o serie de mijloace tehnice, ci și un ansamblu de operații, care să îmbine tehnicile cu informațiile deținute în funcție de scopul avut în vedere), acțiuni care să asigure obținerea unui avantaj, a unei superiorități informaționale față de adversari sau chiar față de aliați.

În domeniul militar, războiul informațional se prezintă ca un aisberg din care nu se vede decât vârful, esențialul rămânând ascuns, învăluit în secret.

Războiul informațional se concretizează în "orice acțiune destinată anihilării, exploatării, deteriorării sau distrugerii informațiilor și funcțiilor informaționale ale inamicului: asigurarea propriei protecții contra acestor acțiuni; fructificarea propriilor funcții informaționale”.

Pentru a sintetiza, se poate afirma că verbele care se potrivesc cel mai bine în a rezuma aceste definiții sunt a capta, a transmite, a trata rapid o informație, a împiedica adversarul să facă același lucru, a denatura, a dezinforma.

În zilele noastre, războiul informațional a devenit din ce mai atractiv din punct de vedere militar, având în vedere multiplicarea numărului de ținte vulnerabile la atacuri informatice și creșterea necesității ca acestea să fie apărate. În noile circumstanțe, se constată că nici cantitatea de informații și nici timpul nu vor mai fi un factor cheie în procesele politice și militare de luare a deciziilor. Ca atare, pe timpul situațiilor conflictuale, adversarii vor avea acces simultan la cantități enorme de informații, dar cel care va deține cele mai precise și complete informații și va beneficia de un sistem eficient de procesare și protejare a acestora va fi cel avantajat. Evoluția evenimentelor ultimilor ani demonstrează cu certitudine că asistăm la materializarea unui nou tip de agresiune, a unui nou tip de război, un război invizibil ale cărui caracteristici și forme de manifestare subtile și eficiente depășesc cu mult pe cele tradiționale, clasice. Mai mult, războiul informațional este destul de ieftin în comparație cu alte tipuri de războaie, permițând statelor dezvoltate, precum și grupărilor teroriste interesate, să achiziționeze capabilități în acest domeniu și să le folosească potrivit scopurilor propuse.

Natura deosebit de complexă a războiului informațional este definită de următorii factori: imposibilitatea precizării cu exactitate a adversarilor; multitudinea de ținte; inexistența unor limitări spațiale; inexistența unor metode rapide de remediere a disfuncționalităților; inexistența unor limitări de natură politică; utilizarea unei tehnologii relativ simple, relativ ieftine și larg răspândită; nevoia tot mai mare de informații; inexistența unor limitări de natură geografică; imposibilitatea stabilirii unor responsabilități clare și precise.

Războiul informațional este însoțit de noi mijloace de acțiune/influențare care eludează puterea militară convențională și granițele statelor. Multe dintre aceste mijloace acționează direcția, nivelul comenzii și al controlului, al voinței, al informației, precum și asupra elementelor esențiale ale infrastructurii statale.

Elementul esențial al războiului informațional îl constituie evitarea războiului convențional, a producerii de victime și pagube prin utilizarea acestor noi mijloace aflate la granița dintre starea convențională de război și starea convențională de pace. Acesta vizează, mai ales, influențarea funcționării sistemelor și nu distrugerea lor, evoluând de la stadiul de violență organizată la stadiul de influențare ostilă.

Operațiile informaționale. Operațiile declanșate prin război informațional pot fi din următoarele categorii: penetrarea calculatoarelor, spioni umani, sateliți spioni, interceptări, camere de supraveghere video, război electronic, distrugerea fizică a componentelor de comunicații sau a sistemelor energetice, falsificări de documente, managementul percepției, operațiuni psihologice, viruși, viermi, cai troieni, viruși falși, furtul de secrete comerciale, interceptarea datelor personale, contrafacerea de e-mail-uri și multe altele.

Din simpla lor enumerare, se poate trage concluzia că ele se pot înfăptui în timpul războaielor reale (cum au fost cele din Iugoslavia, Afganistan, Irak) sau al așa-ziselor războaie reci. În funcție de circumstanțe, unele dintre ele sunt catalogate drept crime, altele sunt legale, dar condamnabile la capitolul etică. Unele părți sau guverne le consideră practici normale. În domeniul militar sunt asimilate conflictelor. În orice caz, tot ceea ce au ele în comun este ținta urmărită, de a exploata resursele informaționale în avantajul atacantului și dezavantajul celeilalte părți, atacatul sau apărătorul. Astfel, se ajunge la concluzia ca operațiile informaționale specifice acestui tip de război sunt atât defensive, cât și ofensive.

Cele defensive integrează și coordonează politicile, procedurile, acțiunile, personalul și tehnologia în scopul protejării și apărării informațiilor și sistemelor informaționale. Acestea se concentrează pe protecția propriei informații, a proceselor care se bazează pe informație, a sistemelor de comandă-control și a celor de comunicații și informatică. Protecția trebuie să fie adaptată pentru orice tip de (in)amic, în orice situație (pace, criză, conflict) și vizează patru componente: protecția infrastructurii informaționale, descoperirea atacurilor, restaurarea funcțiilor vitale și reacția la atacuri. Integrarea tuturor acestor componente este esențială.

Operațiile informaționale ofensive implică folosirea integrată a capacităților și activităților desemnate, sprijinite de activitatea informativă (intelligence), cu scopul de a adapta factorii de decizie (in)amici și de a promova obiective specifice. Scopul de bază al acestui tip de operații este de a influența cunoștințele și credințele factorilor de decizie, pentru a le reduce voința și abilitatea de a decide și a perturba astfel procesul decizional. Capacitățile ofensive ale operațiilor informaționale se concentrează pe informație, pe procesele care se bazează pe informație, pe sistemele de comandă-control și pe cele de comunicații și informatică. Tocmai de aceea este necesară proiectarea lor la nivelul tehnologic specific entităților și la caracteristicile particulare ale conflictului.

Aceste două componente sunt complementare și asigură îndeplinirea scopurilor războiului informațional – dominarea informațională a adversarului. În viitorul apropiat, acestea vor fi, probabil, mai mult decât complementare, ele urmând să se integreze una în cealaltă. În aceste condiții, eficiența securității sistemelor de informații va depinde de intelligence, iar eficiența intelligence-ului de securitatea sistemelor de informații. Acțiunile de luptă, după operația „Furtună în deșert”, considerată atunci exemplu de bază al viitorului război, în strategie, artă operativă și tactică, au căpătat un grad foarte mare de descentralizare, independență, directivitate, mobilitate, fluiditate și eficiență. Ele depind enorm de sistemul informațional, de gradul înalt de tehnicitate al mijloacelor avute la dispoziție, de existența armelor inteligente cu mare putere și precizie de lovire, de posibilitatea ducerii de acțiuni simultane, rapide, pe toată adâncimea teatrului de operații. De altfel, ultimele confruntări armate de amploare au scos în evidență, în ceea ce privește modul de planificare, executare și conducere a operațiilor militare, că utilizarea informației ca armă conferă acesteia rolul primordial în luarea deciziei și asigurarea succesului, ducând totodată la modificări esențiale asupra desfășurării operațiilor militare.

Prin urmare, principiul fundamental potrivit căruia „războiul informațional este un război permanent” se impune a fi implementat în cadrul doctrinelor de securitate și este necesară ridicarea unor adevărate „ziduri de apărare electronice”, pe mai multe niveluri complementare, care să protejeze structurile naționale.

În concluzie, putem spune că noile concepte și tehnologii militare se elaborează și experimentează continuu, ele permițând țărilor dezvoltate să intre în secolul al XXI-lea, în Era Informațională, cu avantaje tehnologice și doctrinare greu de atins de către celelalte țări.

Tehnologiile Erei Informaționale vor revoluționa complet modul de ducere a acțiunilor militare și vor schimba fizionomia conflictelor/războaielor. Cel mai semnificativ avantaj în mijloacele de ducere a războiului va decurge din cantitatea, calitatea, gradul înalt de prelucrare și modul de folosire a informațiilor. Tehnologiile de vârf și informațiile, dublate de strategii militare și concepte doctrinare adecvate, lideri militari competenți, personal profesionalizat, instruire și operativitate înaltă a forțelor va însemna putere reală. Prețul progresului va fi uriaș, dar o dată efectuat, el va oferi avantaje, posibilități și câștiguri extraordinare celui care va avea curajul să-l introducă.

3.4. Războiul bazat pe rețea și conflictele viitorului

Conceptul de Război Bazat pe Rețea a apărut și evoluează ca o componentă a revoluției în problemele militare, inițiate în teoria și practica militară a SUA după sfârșitul Războiului Rece. Premisa de la care s-a pornit în fundamentarea conceptului este aceea că societatea s-a schimbat profund datorită informației, iar domeniul militar nu trebuie să rămână în urmă. Schimbările au fost generate de evoluția integrată a proceselor și organizațiilor economice, tehnologiei informaționale și de afaceri pentru a realiza noi standarde ale eficienței. Operațiile militare trebuie să se desfășoare după regulile unei afaceri economice profitabile și, practic, urmează să se supună acelorași modele acționale caracterizate prin:

– focalizare dinspre platformă, cu limitele ei specifice pentru senzori și acțiuni, către rețea, ceea ce oferă posibilități cvasi-nelimitate;

– tratarea actorilor nu ca elemente independente, ci ca făcând parte dintr-un ecosistem în adaptare permanentă;

– deschidere la opțiuni strategice rapide pentru a se asigura adaptarea sau chiar supraviețuirea în asemenea ecosisteme în schimbare.

Războiul a fost întotdeauna o reflectare a epocii sale. În era informațională, războiului i se vor imprima cu siguranță trăsăturile care să-l deosebească de perioadele anterioare. Se consideră că Războiul Bazat pe Rețea este conceptul care reflectă cel mai fidel modul în care se va organiza și desfășura acțiunea militară în era informațională.

Războiul Bazat pe Rețea este posibil datorită superiorității informaționale. Este definit drept modalitatea de a genera putere de luptă prin integrare într-o rețea informațională a senzorilor, decidenților și executanților în scopul cunoașterii spațiului luptei, măririi vitezei conducerii, accelerării ritmurilor operațiilor, intensificării efectelor letale, accentuării protecției și realizării unui anumit grad de autosincronizare.

Din definiție apare evident că Războiul Bazat pe Rețea transformă superioritatea informațională în putere de luptă prin interconectarea entităților spațiului luptei – modelate după misiuni –, nu prin mărirea volumului și numărului acestora. Este modalitatea care oferă nu numai posibilitatea de a culege toate datele necesare din spațiul luptei, dar și șansa de a avea libertate de mișcare deplină în modelarea comportamentului în funcție de orice schimbare intervenită în spațiul luptei. Practic se elimină amenințarea cu surprinderea. Superioritatea informațională, în acest caz, este considerată drept capacitatea de a culege, procesa și transmite un flux continuu de informații, interzicându-i totodată inamicului să facă la fel.

Războiul Bazat pe Rețea este până la urmă o problemă de comportament uman și organizațional, bazat pe adoptarea unui nou model de gândire. Operaționalizat, conceptul Război Bazat pe Rețea, exprimă abilitatea unor forțe dispersate geografic de a realiza un înalt nivel al cunoașterii spațiului luptei care să permită exploatarea lui prin autosincronizare și alte operații bazate pe rețea în executarea hotărârilor comandanților.

Războiul Bazat pe Rețea permite mărirea vitezei de transformare a deciziilor eșaloanelor superioare în acțiuni și nu este condiționat de natura misiunii, componența grupării de forțe ori geolocația acesteia. Ca urmare, oferă posibilitatea realizării unor ritmuri rapide în operații și posibilitatea realizării reacției imediate la schimbări, asumării unor riscuri scăzute, costurilor reduse, cu alte cuvinte – eficiență sporită.

Pentru o înțelegere exactă a modificărilor induse de Războiul Bazat pe Rețea în acțiunile militare, trebuie explicate unele concepte cheie:

Forțele dispersate geografic prezintă, în cazul acțiunilor obișnuite, unele constrângeri în abilitatea de a reacționa adecvat, de a se deplasa rapid, menținându-și totodată coeziunea și logistica. În condițiile Razboiului Bazat pe Rețea, sursa puterii de luptă nu mai depinde de locația fizică a forțelor și mijloacelor în spațiul luptei, ceea ce oferă unele avantaje:

– oferă posibilitatea masării efectelor în locul forțelor;

– asigură protecție sporită forțelor proprii, ținute astfel în afara bătăii multora dintre armele inamicului;

– se reduc necesitățile de transport ori deplasările costisitoare și cu multe implicații, deoarece este asigurată posibilitatea angajării unor obiective diferite fără a mai fi necesară deplasarea tuturor senzorilor ori elementelor de execuție în proximitatea acestora.

Omnisciența forțelor este o cerință asigurată prin cunoașterea spațiului luptei și înțelegerea intențiilor comandanților. În acest fel, forțele vor fi apte să se autosincronizeze, să acționeze fără a se deconspira precum și eficiente în acțiunile autonome, fără a mai fi necesare ordine detaliate din partea eșaloanelor superioare.

Legăturile eficiente între entitățile spațiului luptei oferă posibilități pentru generarea sinergiei de către entitățile dispersate geografic și pentru redistribuiri dinamice ale responsabilităților și misiunilor, în funcție de situație.

Conceptul de Război Bazat pe Rețea este construit în jurul noțiunii de diseminare a informațiilor și mijloacelor. Activitatea în rețea face acest lucru posibil. O rețea este constituită din noduri (entități) și legăturile dintre ele. Nodul generează fapte (sesizează, decide, acționează) și informații ca intrări pentru decizii, iar sub formă de decizii le transmite prin legături către altă entitate (nod) al spațiului luptei. În RBR, toate capabilitățile sunt integrate robust în rețea prin legături digitale.

În spațiul luptei se desfășoară trei tipuri de funcții: senzoriale, de decizie și acționale. Fiecărei funcții îi corespunde o entitate. Locul și rolul entității în operația militară determină importanța în timp a fiecărei funcții. Există deci trei entități ale spațiului luptei:

1. Senzorii sunt acele entități ale căror funcții definitorii sunt cele de senzorizare. Senzorii includ toate entitățile care contribuie la cunoașterea spațiului luptei, de la satelit până la cercetașul din teren, inclusiv structurile de analiză.

2. Decidenții îndeplinesc o gamă largă de funcții în procesele C2 și se regăsesc la toate nivelurile ierarhice.

3. Actorii sunt acele entități care creează valori sub forma „puterii de luptă“ în spațiul luptei.

Entitățile spațiului luptei trebuie interconectate, dar modelul interconectării nu este predeterminat. El depinde de realitățile concrete ale spațiului luptei.

Diferența principală față de modul tradițional de organizare a acțiunilor militare este aceea că în Războiul Bazat pe Rețea actorii nu dispun în mod obligatoriu de proprii senzori, iar decidenții de proprii actori.

Lucrul în rețea va permite reconfigurări dinamice ale forței, în funcție de realitățile spațiului luptei unde oportunitățile dispar rapid, iar întârzierile pot avea consecințe grave.

Fiecare din entitățile spațiului luptei se compune, la rându-i, din elemente diversificate ca mediu de acțiune, performanțe, geodispunere, structurare, misiuni etc. Conceptul Război Bazat pe Rețea transformă această diversitate în avantaj pentru că oferă acțiunilor dinamism și elasticitate dacă se cunoaște spațiul luptei.

Funcționalitatea virtuală a conceptului Război Bazat pe Rețea poate fi reflectată prin câteva caracteristici:

Viteza comenzii este o caracteristică proprie tuturor acțiunilor de comandă-control, organizații și sisteme. Ea exprimă timpul necesar pentru a identifica și recunoaște o situație (ori schimbările unei situații), a identifica opțiunile și capabilitățile, a selecta un curs al acțiunilor potrivit și a-l exprima în ordine și planuri. Practic, viteza sporită a comenzii oferă posibilitatea câștigării și menținerii inițiativei și devansării inamicului.

Simularea acțiunilor. Infostructura realizată în cadrul Războiului Bazat pe Rețea face posibilă folosirea unor instrumente sofisticate de planificare și a simulărilor. Posibilitatea de a simula repetat îndeplinirea unei misiuni având la dispoziție cele mai actuale informații mărește probabilitatea de obținere a succesului în misiunea reală.

Angajarea precisă depinde în mod evident de oportunitatea și acuratețea informației. Omnisciența forței se va reflecta în mărirea preciziei și letalității loviturilor, reducerea pagubelor colaterale și pierderi minime.

Autosincronizarea constituie modalitatea de interacțiune a două sau mai multe entități. Ea poate căpăta forme multiple în spațiul luptei, dar Războiul Bazat pe Rețea îi scoate în evidență potențialul deosebit pentru rezolvarea unor situații din domeniul logisticii, în sprijinul cu foc, sprijinul aerian nemijlocit, în general în misiuni unde se cer soluții imediate.

Războiul Bazat pe Rețea conține câteva implicații importante:

1.Războiul Bazat pe Rețea va permite unor forțe dispersate geografic la mari distanțe să acționeze ca un sistem unic în spațiul luptei. De asemenea, protecției i se oferă dimensiuni noi.

2. Războiul Bazat pe Rețea oferă flexibilitatea, capabilitățile operaționale și omnisciența care să permită reacții imediate și simultane la nivel strategic, operativ și tactic deoarece, indiferent de gradul de dispersare și de distanța la care se află forțele, devine posibilă lovirea simultană a unor obiective variate: centre de gravitate, vulnerabilități critice, elemente operaționale, forțe tactice etc.

3. Războiul Bazat pe Rețea face posibilă concentrarea precisă a focului oriunde este nevoie, ceea ce va însemna posibilități sporite de a influența eficient comportamentul și percepțiile inamicului în toate dimensiunile spațiului luptei.

4. Războiul Bazat pe Rețea va implementa un caracter întrunit acțiunilor militare până la cele mai mici eșaloane. Misiunile vor fi cele care vor determina fizionomia și mărimea grupărilor de forțe, iar din motive de eficiență misiunile vor fi executate întrunit, chiar dacă gruparea de forțe realizată va fi compusă din doar câțiva militari.

5. Războiul Bazat pe Rețea stimulează atitudinile și acțiunile ofensive. De altfel cei care studiază conceptul îl asociază rar cu apărarea în care inițiativa aparține celuilalt. De asemenea, lasă fără răspuns multe din eventualele întrebări care s-ar ridica dacă și un eventual inamic va folosi acest concept.

6. Războiul Bazat pe Rețea oferă oportunități sporite pentru desfășurarea acțiunilor expediționare. Beneficiind de avantajele infostructurii și fluxurilor informaționale robuste, asemenea acțiuni nu vor suporta constrângerile de altădată impuse de realități aparținând C2 ori logisticii.

7. Campania din Irak a oferit imaginea unui spațiu al luptei discontinuu, activat logic pe toată adâncimea, fără vulnerabilitățile specifice unor asemenea situații: pericol de încercuire, disfuncționalități logistice, hiatusuri în procesele de comandă-control etc. Războiul Bazat pe Rețea a făcut posibilă o asemenea imagine a spațiului luptei și i-a scos în evidență avantajele.

Esența conceptului Război Bazat pe Rețea constă în calitatea și cantitatea informației, în mediul în care aceasta circulă și este procesată și în securitatea ei.

În concluzie, conceptul Razboi Bazat pe Rețea prefigurează războiul viitorului, un nou tip de angajare și o nouă filozofie a confruntării armate. Ne aflăm deci, în plină revoluție în domeniul militar, iar aceasta constă nu numai în realizarea unor sisteme de arme (pe baza high tech și a IT) cu înaltă precizie, ci și într-o nouă filozofie a confruntării.

Conceptul Război Bazat pe Rețea se bazează pe o altfel de doctrină, esența lui constând în faptul că nu câștigă războiul cel care are cea mai mare cantitate de forțe, ci acela care are cele mai bune informații și comunicații. Acest lucru facilitează principiul supleței, care este foarte important în confruntarea actuală, și tinde să ducă la înlocuirea ierarhiei cu organizarea în rețea.

Conflictele armate viitoare, prefigurate de operațiunile multinaționale „Furtună în deșert", „Forța Aliată" și „Enduring Freedom", nu se vor mai desfășura numai într-un spațiu tridimensional, ci într-unul cu cinci dimensiuni, în care spațiul cosmic și cel informațional vor constitui noi medii de confruntare pentru domeniul militar.

În aceste condiții, numai adaptarea acțiunii militare la situațiile strategice reale și abordarea sistemică, integratoare a tuturor domeniilor războiului, poate determina luarea unor decizii anticipative și corecte. Caracteristica fundamentală a oricărui tip de război al viitorului o va constitui demasificarea și neutralizarea mijloacelor prin distrugerea selectivă și punctuală a obiectivelor vitale ale inamicului, folosindu-se sistemele de armament de înaltă precizie. Tendința care apare frecvent în scenariile privind acțiunile militare ale viitorului este aceea de a urmări obținerea unor efecte strategice cu forțe de valoare tactică. Un viitor război va fi purtat, probabil, fără întrebuințarea armei nucleare, dar nu se exclude pericolul folosirii armelor chimice și biologice de către un potențial agresor.

Analizând fizionomia și conținutul viitorului conflict se pot identifica direcțiile principale de evoluție a acestuia, cu toate că transformările din mediul militar sunt foarte rapide. Două tendințe se manifestă în mod evident, și anume:

armatele majorității statelor continuă să se doteze cu cele mai avansate echipamente și categorii de armament, inclusiv de înaltă precizie și inteligente, mărind probabilitatea intervențiilor de la mare distanță. De asemenea, dezvoltarea capabilitățile de transport și susținere logistică pentru proiectarea forței constituie o preocupare actuală;

unele forțe scăpate de sub controlul statului au posibilitatea de a recurge la acte teroriste și crime pentru atingerea unor scopuri specifice, prin acțiuni militare asimetrice, putând afecta astfel punctele vulnerabile ale statului.

Ca o concluzie, trebuie spus că în secolul al XXI-lea războiul va avea un caracter integrator, la care vor participa toate categoriile de forțe armate, inclusiv elementele cosmice și informaționale, ceea ce va necesită o schimbare a modului de gândire și orientarea clară cu fața către viitor.

3.5. Războiul împotriva terorismului, o nouă provocare

Fără îndoială, o dispută care escaladează într-un război este clasificată drept un succes de partea care învinge militar. Aceasta ar putea fi folositoare pentru problemele teoretice pe care le reclamă, dar, din perspectiva războiului împotriva terorismului, un astfel de rezumat trebuie tratat ca un eșec. Războiul contra terorismului nu va fi decis cu o singură lovitură nimicitoare. El este un război care va cere răbdare, o hotărâre de nezdruncinat, cooperare internațională și creativă, o îmbinare armonioasă a măsurilor defensive și ofensive.

În cadrul războiului împotriva terorismului există o serie de mijloace cu care se acționează. Astfel, cu mijloace militare trebuie răspuns organizațiilor teroriste care au pornit războiul împotriva valorilor noastre fundamentale – libertatea, democrația, dreptul la viață și care rămân un pericol iminent până când vor fi anihilate, iar membrii lor deferiți justiției internaționale.

Prin mijloace economice și financiare trebuie anihilată posibilitatea organizațiilor teroriste și a teroriștilor care finanțează acțiuni armate. Aceste acțiuni economice ar trebui îndreptate și împotriva guvernelor care, în mod direct sau indirect, sprijină sau ajută terorismul sau acceptă prezența organizațiilor teroriste pe teritoriul lor național.

Și, în fine, mijloacele juridice. Aducerea teroriștilor în fața justiției și condamnarea lor de către o curte internațională specială trebuie să fie încoronarea luptei împotriva terorismului.

În prezent, atât din analiza măsurilor întreprinse la nivel internațional, cât și din practica strategică, sunt cunoscute trei stadii de contracarare a terorismului. Primul stadiu se referă la domeniul politico-diplomatic și constă în negocieri, schimburi în relațiile diplomatice, sancțiuni, opțiuni militare. Al doilea stadiu abordează problematica dintr-o perspectivă strategică și se referă la măsurile antiteroriste întreprinse pentru a face față pericolului și cuprinde: analiza stării de pericol (culegerea de informații, studierea punctelor vulnerabile etc.) și protecția obiectivelor și a demnitarilor (siguranța acțiunilor, a personalului și siguranța fizică). Al treilea stadiu este cel al reacțiilor tactice și cuprinde atât acțiunile antiteroriste, cât și pe cele contrateroriste (reacții tactice, negocieri în problema ostaticilor, lovituri de răspuns etc.).

Stadiul întâi, politic și diplomatic. Cuprinde două direcții diferite de tratare a proble-maticii terorismului. Direcția politică vizează metodele folosite de unele guverne pentru a face față terorismului intern și, uneori, și terorismului internațional care poate apărea în interiorul granițelor.

Amploarea acesteia poate fi de la capitularea totală până la măsuri extrem de dure, dar pot fi și abordări politice mai moderate. Direcția diplomatică vizează legăturile și eforturile care se întreprind între națiuni pentru soluționarea problemelor, mani-festându-se sub forma unor înțelegeri diplomatice până la atacuri militare și război total.

Având în vedere complexitatea cazurilor teroriste, reacțiile din stadiul întâi au avut o eficiență limitată în descurajarea acestora sau a ținerii lor, în ansamblu, sub control.

Stadiul doi, abordări antiteroriste strategice. Toate structurile statale care se ocupă de combaterea terorismului sunt tentate să rezolve problema la acest stadiu, punând în aplicare un număr de măsuri antiteroriste la nivel strategic. Aplicarea acestor măsuri debutează cu investigarea situației, care va cuprinde datele și informațiile despre grupurile teroriste care acționează în zona de responsabilitate și stabilirea punctelor vulnerabile ale forțelor proprii. Elaborarea măsurilor de protecție începe după identificarea pericolului și stabilirea modului de contracarare.

Stadiul trei, reacțiile tactice – măsurile contrateroriste, inițiate ca răspuns la incidentul terorist sau care vizează bazele teroriștilor, taberele lor de instruire, pentru a fi neutralizate ca baze de plecare a viitoarelor atacuri extremist-teroriste. Totodată, cuprinde și activitățile care se desfașoară în centrul de comandă atunci când are loc un incident.

Combaterea terorismului implică desfășurarea unor acțiuni care includ atât anti-terorismul (măsuri defensive în vederea reducerii vulnerabilităților la actele teroriste), cât și contraterorismul (măsuri ofensive luate pentru a preveni, a descuraja sau a da ripostă terorismului) și care au ca scop înlăturarea spectrului de amenințări pe care acest fenomen le presupune. Analiza celor două concepte ne oferă înțelegerea tipurilor și a nivelurilor diferite de ripostă, precum și a diferenței dintre ele.

Antiterorismul include măsurile defensive luate în vederea reducerii vulnerabilității persoanelor și a instituțiilor la acte de terorism și constă într-o ripostă limitată realizată prin aplicarea planificată și integrată a securității fizice și a operațiunilor de securitate cu sprijinul serviciilor de informații.

Contraterorismul include măsurile ofensive luate în vederea prevenirii, descurajării și ripostei la acte de terorism.

În primă instanță, războiul antiterorist cere un sistem riguros de depistare, supraveghere și anihilare rapidă a rețelelor, a organizațiilor, a bazelor de antrenament și logistice, a școlilor și a infrastructurilor teroriste și a celor adiacente, a acțiunilor teroriste, oriunde ar fi ele. Pentru aceasta, este nevoie de un sistem integrat de supra-veghere la nivelul întregii planete, cu rețele și structuri în fiecare țară, în parte, în fiecare colțișor de lume.

Combaterea terorismului nu este o problemă militară, ci, în primul rând, una politică. Pe baza deciziilor politice, trebuie să se elaboreze un concept strategic adecvat și pentru combaterea terorismului. Acest lucru este foarte dificil, întrucât terorismul nu este o acțiune strategică de amploare, ci un sistem de acțiuni disparate, fără o coordonare unitară și fără doctrine, forțe și mijloace stabile, identificabile, împotriva cărora să se poate acționa prin mijloace legale și prin structuri constituite și deprinse cu astfel de activități.

Analizând cele afirmate mai sus, apar o serie de întrebări: Cum vor trebui structurate armatele pentru a fi oricând în măsură să ducă un război împotriva terorismului? Va fi, oare, nevoie de așa ceva? Și, dacă va fi, atunci cum vor fi structurate micile unități și unitățile de bază de acțiune și de reacție? Așa cum sunt acum? Sau vor fi modularizate? Vor fi flexibile, în sensul că, spre exemplu, un batalion de infanterie poate acționa întrunit, pe subunități sau pe mici grupuri antiteroriste?

Iată câteva posibile răspunsuri: forțe militare de combatere a terorismului; structuri de conducere specifice (în cadrul celor obișnuite); forțe (structuri) de informare, supraveghere și avertizare; forțe speciale; forțe de acțiune preventivă; forțe principale de acțiune și de reacție.

Programul de lucru pentru apărarea împotriva terorismului urmărește, în prima etapă, să dezvolte mai multe sisteme pentru prevenirea tipurilor specifice de atacuri teroriste cunoscute și să ofere armatelor tehnologii noi, de ultimă generație, pentru a detecta, a dezorganiza și a urmări teroriștii. Concret, această inițiativă va oferi armatelor statelor membre ale NATO metode mai bune de a împiedica funcționarea dispozitivelor explozive, cum ar fi mașinile-capcană și bombele plasate pe căile de transport rutier, și de a contribui la găsirea bombelor și la identificarea fabricanților acestora, va îmbunătăți capacitatea pirotehnicienilor de a acționa asupra explozibililor și de a gestiona urmările atacurilor cu bombe, va asigura protecția aeronavelor împotriva atacurilor cu rachete portabile și a elicopterelor împotriva grenadelor propulsate de proiectile reactive nedirijate, va proteja porturile și navele împotriva scafandrilor și a ambarcațiunilor de mare viteză încărcate cu explozivi, va spori protecția împotriva armelor chimice, biologice, radiologice și nucleare și va permite lansarea din aer, cu precizie, a forțelor speciale și a echipamentului acestora, executarea activităților de informații, de recunoaștere, descoperire și supraveghere a teroriștilor, precum și contracararea atacurilor cu mortiere.

Războiul împotriva terorismului a cunoscut, în ultimul deceniu, mutații de anvergură, într-o evoluție ascendentă, de la prima mare confruntare din Golf până la războiul din Afghanistan și, apoi, cel din Irak. Fizionomia conflictelor s-a schimbat extrem de mult, complexul factorilor care o individualizează incluzând: noi situații politico-economice și strategice de insecuritate, noi scopuri politice și strategice, noi obiective, forțe și mijloace de acțiune specifice, o altă concepție și intensitate, o altă atitudine față de adversar, spații diferite de desfășurare, o paletă de tipuri dominante de acțiune și moduri tot mai sofisticate și neașteptate de manifestare a violenței.

Dezbaterea inițială asupra rolului și misiunilor corespunzătoare ale NATO a scos în evidență două abordări diferite ale terorismului ca “război” și ca “management al riscurilor”. Abordarea de tip război, susținută în special de Statele Unite, implică o mobilizare masivă de resurse într-un efort unitar, cu acceptarea unor limitări ale libertăților individuale și sacrificii.

Mulți europeni apreciază însă, că nu este potrivit să se vorbească despre un război. Nu poți “învinge” terorismul decât dacă acționezi asupra rădăcinilor acestuia, ceea ce nu poate fi realizat prin folosirea mijloacelor militare, după cum consideră europenii. Din acest punct de vedere, terorismul nu este un război care trebuie câștigat, ci un risc periculos, de neevitat, care trebuie gestionat. Cele două abordări nu se exclud reciproc, dar au priorități și strategii diferite și necesită aranjamente diferite în vederea desfășurării acțiunilor colective.

Marea majoritate a programelor guvernamentale elaborate în țările democratice pentru combaterea terorismului se bazează pe îndeplinirea următoarele obiective: prevenirea, descurajarea, previziunea și reacția. Prevenirea se realizează prin inițiative internaționale și diplomație pentru realizarea cadrului de cooperare internațională necesar în combaterea terorismului. Descurajarea impune întărirea securității obiectivelor potențiale a fi ținte ale teroriștilor. Intimidarea nu poate fi asigurată în totalitate prin protecția la vedere a obiectivelor. Previziunea presupune întărirea permanentă a măsurilor informativ-operative și contrainformative antiteroriste. Baza unei previziuni eficiente o constituie schimbul oportun de date utile combaterii terorismului între toate statele. Reacția este elementul central al oricărei politici antiteroriste și se realizează prin crearea capacității strategice și tactice de reacție. Acestea trebuie să fie în sfera organelor militare, dar și în a celor de ordine publică și securitate națională.

Războiul din Irak a creat o reacție contrară scopurilor declarate ale acestuia: eradicarea terorismului. Conflictul prelungit ar putea produce o generație de combatanți mult mai bine organizați și dedicați cauzei extremismului islamic decât cea a adepților organizației teroriste Al-Qaeda, rezultată în urma războiului din Afghanistan, din anii ’80. Există, totuși, în toate civilizațiile valori comune. Una dintre acestea ar fi dorința individului de a trăi în securitate, oriunde s-ar afla. Acesta ar putea constitui premisa pentru coagularea cooperării globale împotriva terorismului.

Forma strategică principală în prevenirea terorismului este considerată, unanim, de către specialiștii în acest domeniu, culegerea de informații. Aceasta se referă atât la aspectul organizatoric, cât și la problemele de cunoaștere, sub diferite forme, a potențialilor adversari. Combaterea terorismului solicită o luptă de detaliu, în care acțiunile unor structuri strict specializate în domeniul informațiilor capătă rolul esențial. Este un conflict care se supune tehnologiei informației, dar care se bazează, în final, pe răbdare, subtilitate și confidențialitate, toate acestea dublate de pregătirea desăvârșită a elementului uman. Serviciile de informații de calitate sunt nucleul central al strategiei contra terorismului.

Măsurile tactice antiteroriste se pot executa în două etape: etapa proactivă și etapa reactivă. Etapa proactivă este etapa tactică de prevenire care are în vedere planificarea, asigurarea resurselor, luarea de măsuri specifice, pregătirea și instruirea personalului. În cadrul acestei etape, putem enumera următoarele forme tactice de prevenire: activitatea informativ-operativă, cu rol de culegere de date și informații la nivel tactic, referitoare la grupările teroriste care ar putea acționa în zona de responsabilitate a forțelor operaționale proprii; adoptarea de măsuri și dispozitive de protecție, pază și apărare antiteroristă, fixe sau mobile, de intimidare și descurajare a elementelor teroriste. Acestea se realizează prin: culegerea de informații; controlul informativ al locurilor și mediilor frecventate de elemente suspecte de terorism; dispunerea elementelor de dispozitiv fixe sau mobile atât în locurile pretabile de acces în obiectiv, cât și în zonele stabilite ca fiind favorabile acțiunii unor elemente extremist-teroriste; patrule mobile dotate cu mijloace auto, aeriene sau navale care să patruleze pe căile de acces spre obiectiv sau în zonele suspecte din cadrul fâșiei de acțiune a forțelor operaționale; executarea controlului tehnic antiterorist și a intervenției pirotehnice etc. Etapa reactivă include acțiuni de gestionare a crizelor, întreprinse pentru a soluționa în mod ferm o acțiune teroristă care nu a putut fi prevenită.

Ultimul obiectiv trebuie să fie întotdeauna, în procent de 100%, inactivitatea inamicului. Războiul împotriva terorismului trebuie să se bazeze pe descurajarea actorilor extremiști, însă descurajarea este un succes atâta vreme cât agresiunea nu a avut loc. Eșuarea ei este urmarea unui singur act violent. Obiectivul războiului împotriva terorismului este absența atacurilor teroriste.

Între timp, în războiul contra terorismului, statele civilizate, odată cu conducerea vastelor sale operațiuni militare, trebuie să lupte pentru a învinge în războiul ideilor. Căile cele mai eficiente de combatere a terorismului nu sunt cele militare, ci cele politice și culturale. Trebuie să se lucreze cu guvernele locale pentru stabilirea serviciilor sociale, care vor servi ca o alternativă extremiștilor islamiști. Efortul trebuie făcut, de asemenea, pentru încurajarea sistemelor politice și economice mai deschise.

3.6. Războiul paralel

Ideea războiului paralel a apărut în momentul în care s-a impus înțelegerea inamicului drept un “sistem” sau un “organism”.

Așa cum a fost ea decrisă de către Clausewitz, organizarea teoretică generală a inamicului se face pe cinci componente esențiale, astfel: forțele armate combatante (la periferie); masa de oameni care nu sunt combatanți direcți; infrastructura de transport (care să asigure la timp toate cele necesare trupelor); lucrurile esențiale, necesare ducerii luptei; mecanismul de conducere și de control, al întregului sistem.

Adepții conceptului, se referă la aceste cinci elemente, le percep, le ierarhizează și le reprezintă sub forma unor orbite sau “inele concentrice”, numite în continuare sugestiv “cele cinci inele”, fiecare dintre aceste inele fiind format la rândul său din alte cinci componente.

În această clasificare, întregul sistem și fiecare inel în parte, conține în interiorul său “noduri cheie” sau “centre de gravitate”. Mecanismul de control reprezintă nodurile cheie din fiecare inel și din sistem privit în ansamblul său.

Teoria susține că o operație organizată si coordonată spre a fi realizată simultan împotriva tuturor nodurilor cheie din sistem și în fiecare inel în parte reprezintă esența unei noi forme de campanie militară. Se apreciază că spațiul aerian este mediul care se pretează cel mai bine pentru realizarea acestui nou gen de operații. Puterea aeriană este aceea care permite atacarea unui inel intern și a tuturor celorlalte inele fără ce primul să se prăbușească peste celelalte inele înconjurătoare.

În războiul paralel se utilizează puterea aeriană pentru a ataca simultan toate punctele decisive din fiecare inel și punctul decisiv al întregului sistem. Scopul nu constă în primul rând în distrugerea țintelor. Distrugerea este starea finală. Obiectivul de a distruge, a avaria, sau de a face nefuncționale acele ținte care prezintă importanță strategică, afectând astfel buna funcționare a întregului sistem de capabilități ale inamicului. O formă mai sofisticată de război paralel o reprezintă hiper-războiul, concept de dată și mai recentă. Acesta reprezintă forma cea mai evoluată a războiului paralel, fiind caracterizat de desfășurarea atacurilor simultane, executate cu mare viteză, aspecte surprind adversarul și reduc considerabul capacitatea sa de reacție.

Pe măsură ce războiul informațional a devenit o noțiune fără de care nu poate fi conceput războiul modern, John Warden, unul dintre teoreticienii de frunte ai domeniului militar american, atribuie și o dimensiune informațională, psihologică acestui efort conjugat, care este războiul paralel. Analistul susține, pe bună dreptate că, indiferent de ceea ce fac sau ceea ce pot face armele și armamentele în plan fizic, ele sunt totodată și “informații”, fiind capabile să transmită “mesaje” sau “înțelesuri”.

Anihilarea sau paralizarea capacităților de luptă și a sistemului militar advers, reprezintă obiectivul și efectul deliberat al campaniilor aeriene.

Dacă obiectivul vizat este paralizat, scopul războiului paralel și al hiper-războiului este atins, anume acela de a reduce sau de a anihila brusc și simultan întregul sistem inamic, în așa fel încât acesta să intre în stare de șoc.

Angajarea simultană a centrelor de greutate împiedică refacerea sau revenirea din șoc, energia de care dispune sistemul este insuficientă și nu este posibilă repunerea în stare de funcționare. În acest fel atacul executat împotriva centrelor de greutate trebuie executat nu doar în paralel sau în același timp ci cu “hiper-viteză”. Prin natura lor, forțele terestre și forțele maritime nu pot realiza acest deziderat legat de puterea de reacție. Exepție fac situațiile în care marina ar utiliza forțele sale aeriene. Rezultă așadar că forțele aeriene sunt singurele forțe capabile să poarte un război paralel, cu o viteză mare, adică cu un ritm adecvat “hiper-războiului”.

Atacul devine astfel o serie paralelă (masivă) de operații integrate și sincronizate, realizându-se o mare mobilitate și o mare putere distructivă, pe întreaga întindere a teatrului de operații, cu intenția de a provoca colapsul rapid pentru puterea militară a inamicului și pentru a zdrobi dorința de luptă a acestuia.

Realizarea unui astfel de atac prin operații simultane, paralele, cu o mare mobilitate și cu un grad ridicat de letalitate, precum și capacitatea de a menține un ritm rapid al operațiilor au drept consecință înfrângerea rapidă a inamicului.

La începutul anilor 1951, un ofițer naval, căpitanul (pe atunci) J.C. Wylie, a emis teoria conform căreia există două tipuri de strategii. El a descris modul cumulativ într-un articol care a apărut în 1952 în publicația Proceedings. Wylie scria că există două tipuri diferite de strategii care pot fi utilizate în război: secvențială și cumulativă. Prima, înseamnă o serie de pași vizibili, discreți, fiecare fiind dependent de cel pe care îl precede.

Pe de altă parte, modul cumulativ, constă în antrenarea (cât mai puțin percetibilă) a unor “actori” mai mici, care se sprijină unul pe celălalt până când, într-un anumit punct, masa acțiunilor acumulate (efectul acțiunilor lor), devine critică pentru adversar. În plan conceptual, era precursorul conceptului de “război paralel”.

Wylie, unul dintre arhitecții planului operațiilor nucleare simple, integrate (SIOP), au susținut și au gândit un război “cumulativ”, instantaneu (război paralel sau hiper-război), cu mult înainte de apariția teoriilor curente bazate pe “cele cinci inele”.

Concluziile referitoare la avantajele operaționale ale angajării războiului paralel, ar trebui legate de rezultatele concrete înregistrate în campaniile în care s-a recurs la aplicarea conceptului.

Primul și cel mai important element care susține superioritatea războiului paralel este faptul că cel care recurge la acest model de război, obține în final același efect ca și atunci când ar fi angajat o campanie clasică (în serie), însă cu forțe mult mai reduse sub aspect numeric.

Timpul necesar pentru ducerea războiului paralel și atingerea obiectivului strategic este fără îndoială mai mic decât în situația unei angajări de tip serie. Timpul necesar câștigării unui război paralel, este timpul minim necesar lovirii și anihilării concomitente a tuturor celor cinci inele, spre deosebire de războiul serie, când în mod evident, timpul final era suma timpilor necesari învingerii fiecărui inel în parte.

Sub aspect financiar este posibil ca și costurile să fie mai mici, însă datele de referință nu sunt relevante, deoarece au în vedere costurile unor campanii duse de state sau coaliții de state foarte puternice, împotriva unor armate mult mai mici, mai slab dotate și mai puțin motivate.

Punctul forte al strategiei cumulative, în cazul războiului paralel dus cu mijloace convenționale constă în aceea că își propune să anihileze sau să elimine rapid capacitatea militară a oricărui stat inamic de a duce un război.

Sunt câteva elemente care trebuie luate în calcul pentru analiza riguroasă a modului în care poate fi pus în practică conceptul de razboi paralel:

– realizarea condiției de simultaneitate este posibilă doar dacă ne raportăm nu la un moment, ci la o plajă de timp, care poate fi mai largă sau mai îngustă;

– este neglijată evoluția sistemului sau organismului advers;

– se acordă atenție insuficientă echipamentelor și mijloacelor de luptă;

– se neglijează probabilitatea producerii pagubelor post-atac;

– se pornește de la ipoteza că “informația este elementul care menține “cele cinci inele” împreună, că aceasta reprezintă singurul “liant” pentru elementele sistemului;

– într-o lume bazată pe informații, spațiul devine atipic totuși pentru aceste gen de campanie aeriană.

Pentru ca puterea aeriană să fie efectivă, este necesar să se realizeze superioritatea aeriană și controlul spațiului aerian. Pentru a realiza superioritatea aeriană, apărarea antiaeriană a inamicului trebuie să fie înfrântă, înșelată sau suprimată. În acest fel, chiar dacă atacul inițial violent a fost îndreptat asupra unor ținte dintr-o altă categorie, prima prioritate din cadrul unei campanii aeriene o reprezintă eliminarea sau reducerea capacității de apărare antiaeriană a inamicului.

Un adversar inteligent va ataca și va înfrânge strategia oponentului chiar înainte de a se declara starea de ostilitate.

Armele de distrugere în masă amplasate pe sisteme-rampe mobile au crescut mult riscul și consecințele unui atac, astfel încât cu cât sunt mai multe arme de distrugere în masă și sisteme-rampe mobile de lansare, cu atât mai mult trebuie ca înainte de a începe atacul să obțină paralizarea atacatului. Pentru a câștiga un război paralel, adversarul va distribui arme de distrugere în masă de-a lungul unor ținte inocente.

În aceeași idee, și anume în scopul căștigării unui război paralel, există necesitatea analizării adversarului în legătură cu modul în care organismul său se va masca, se va adapta, se va autotransforma și dacă nu cumva atacatorul va fi el însuși atacat. Adversarul care intenționează să câștige războiul paralel, va căuta să anticipeze posibila scădere a nivelului sau energetic, în urma unui atac. În acest caz, un adversar viclean atacat, va alege un răspuns asimetric și imprevizibil la un atac și nu un răspuns simetric și previzibil.

Dacă de exemplu, producția de energie electrică scade în urma unui atac, adversarul poate să răspundă pentru inducerea în eroare, prin închiderea întenționată a tuturor surselor vizibile de curent electric. Aceste manevre fac foarte dificilă evaluarea pierderilor.

Se poate să nu fie foarte multe noutăți “revoluționare” în cadrul noțiunilor actuale de “război paralel” și de “hiper-război”. Acestea reprezintă evoluția logică a unui plan al operațiilor nucleare simple integrate non-nuclear care este aplicat în practică. Abilitatea de a executa un plan al operațiilor nucleare simple integrate non-nuclear împotriva unui stat mare sau împotriva unei coaliții necesită un nivel ridicat de investiții. După identificarea și lovirea țintelor, un adversar poate obține “șah-mat” printr-o simplă modificare a mediului strategic. Dispersarea, ascunderea și camuflarea țintelor, conștientizarea opiniei publice în legătură cu consecințele unui atac inacceptabil, reprezintă doar unele dintre aceste modalități. Este puțin probabil că SUA sau orice altă națiune să poată atinge nivelul de putere aeriană necesar pentru a susține singură o campanie aeriană în cazul unui război paralel sau al unui hiper-război.

Simplă numai în aparență, teoria războiului paralel va constitui încă multă vreme subiect de controverse pentru strategii militari și va trebui ca practica să confirme sau să infirme conținutul său.

3.7. Războiul în spectru complet

Dominația, războiul în spectru complet este caracteristica esențială, poate chiar cea mai importantă, a forțelor armate întrunite ale SUA, capabile să fie proiectate sau dislocate oriunde pe Terra, pentru a apăra sau a impune interesele proprii.

În termeni pragmatici, dominația în spectru complet reprezintă abilitatea unor forțe armate, care operează singure sau împreună cu aliații, de a învinge orice adversar și de a controla sau stăpâni pe deplin orice situație, de-a lungul întregului spectru al operațiilor militare.

Eticheta “dominația în spectru complet” sugerează sau mai mult decât atât, afirmă în mod imperios că forțele respective sunt în măsură să desfășoare operații prompte, susținute și sincronizate cu diverse combinații de forțe proiectate pentru situații specifice și cu acces deplin, respectiv libertate de a opera în toate domeniile – cosmic, naval, terestru, aerian și informațional.

Realizarea războiului în spectru complet înseamnă că forța întrunită își va îndeplini scopul său primordial – victoria în război, precum și obținerea succesului de-a lungul întregului spectru al operațiilor militare, dar aceasta nu înseamnă că se va învinge fără costuri sau dificultăți. Orice conflict produce victime, în pofida celor mai intense eforturi întreprinse pentru reducerea acestora iar această axiomă va fi valabilă și în cazul unei forțe care a realizat sau a atins acel nivel de dominație în spectru complet. În plus, fricțiunile interne, în cadrul aceleiași tabere sunt inerente în cadrul operațiilor militare.

Spre exemplu Forța Întrunită 2020 a SUA va căuta să încline balanța în favoarea sa, urmărind, pe de o parte – realizarea unei stări superpozitive, fără fricțiuni în cadrul trupelor proprii, iar pe de altă parte – amplificarea la maximum posibil a stresului, stărilor conflictuale interne și altor fricțiuni în cadrul trupelor adverse, prin folosirea capabilităților care vor fi enumerate în continuare. Cu alte cuvinte, Forța Întrunită 2020 a SUA, care este pe cale să realizeze dominația în spectru complet va învinge în orice război al viitorului – cu toate acestea, nu trebuie să ne așteptăm că acel război din viitor va fi ușor sau fără pierderi.

Procesul de creare a forței întrunite a viitorului trebuie să fie flexibil – pentru a se putea adapta rapid la schimbările din mediul strategic și la adaptările continue ale inamicilor potențiali, să profite de noile tehnologii și să acorde o atenție deosebită variațiilor și schimbărilor din toate mediile.

Sursa acestei flexibilități este sinergia competențelor esențiale ale categoriilor și tipurilor de forțe luate individual, care vor fi integrate într-o echipă întrunită.

În scopul atingerii obiectivului războiului în spectru complet, transformarea forței întrunite are ca fundamente superioritatea informațională, ca un factor cheie și capacitatea de inovare a tuturor celor implicați.

Superioritatea informațională este acea capabilitate de a colecta, procesa și distribui un curs fluent, neîntrerupt de informații în cadrul forțelor proprii, concomitent cu exploatarea sau întârzierea, întreruperea, distrugerea abilității adversarului de a face același lucru.

Inovarea sau perfecționarea permanentă, în cea mai simplă formă a sa, este o combinație de noi “echipamente” sau “structuri militare” cu noi “modalități” de a îndeplini misiunile. În realitate, ea poate să rezulte din folosirea unor echipamente, materiale sau tehnologii complet noi, sau recombinarea imaginativă a celor vechi în modalități noi, sau ceva între variantele prezentate anterior. În cazul armatei SUA, inovarea, așa cum este tratată în cadrul lucrării “Viziunea Întrunită 2020”, creează o viziune pentru integrarea doctrinelor, tacticilor, instuirii, activităților de sprijin și tehnologiei de vârf în noi capabilități operaționale.

În scopul realizării dominației în spectru complet “Viziunea Întrunită 2020” furnizează un cadru conceptual pentru viitoarele operații, care se bazează pe un sistem de comandă control și de culegere și exploatare a informațiilor mult îmbunătățit, care poate fi asigurat prin superioritatea informațională.

Există patru capabilități (sau concepte operaționale) care constituie esența conceptului de dominație în spectru complet : manevra dominantă, executarea focului și desfășurarea acțiunilor militare cu o deosebită acuratețe și precizie, protecția completă a forțelor și bineînțeles susținerea logistică permanentă, oportună și în volum complet.

Manevra dominantă – este abilitatea fortelor întrunite de a câștiga avantaje poziționale cu o viteză decisivă și ritm operațional devastator, în vederea îndeplinirii misiunilor militare încredințate. Dispersate pe o arie foarte largă, forțele aeriene, terestre, navale, infanteria marină, forțele speciale și cele spațiale, capabile să cumuleze și să concentreze energia forțelor și efectele focului în funcție de nevoi, fie pentru operații de luptă, fie pentru operațiile de stabilitate și sprijin, vor menține permanent avantajul de-a lungul întregului spectru al operațiilor militare, prin aplicarea următoarelor capabilități: informații, inducerea în eroare și derutarea completă a adversarului, executarea focului și desfășurarea acțiunilor militare cu o deosebită acuratețe și precizie, mobilitatea și contramobilitatea.

Forța întrunită capabilă să execute manevre dominante va poseda o viteză, o rapiditate și o usurință de neegalat în dislocarea și redislocarea forțelor proiectate, din locații dispersate pe o arie foarte largă, în scopul realizării obiectivelor operaționale în mod rapid și decisiv. Angajarea manevrei dominante poate conduce direct la îndeplinirea obiectivelor operaționale, dar poate de asemenea, facilita angajarea (antrenarea în operație) a celorlalte concepte operaționale.

Spre exemplu, manevra dominantă poate fi angajată pentru a obliga forțele inamice să părăsească pozițiile unde acestea stăteau mascate, astfel încât ele să poată fi distruse prin acțiuni de luptă și foc executate ferm și precis.

Totodată, superioritatea informațională va sprijini și favoriza desfășurarea manevrei dominante prin crearea în paralel a condițiilor favorabile pentru: o planificare coerentă și adaptabilă; coordonarea unităților dispersate pe arii foarte vaste; primirea oportună a feedback-ului referitor la situația capacității de luptă, locația și activitățile în derulare ale unităților subordonate; anticiparea cursului acțiunilor, care să conducă la îndeplinirea misiunii.

Capabilitatea de a concentra rapid energia forțelor și efectele sistemelor de armamente ale forțelor dispersate va permite comandantului forței întrunite să stabilească și să dețină controlul spațiului de luptă, la momentul și locul oportun. Pe de altă parte, această abilitate de a câștiga un avantaj pozițional permite comandantului să angajeze puterea de luptă decisivă care îl va forța pe adversar să reacționeze de pe o poziție dezavantajoasă sau să abandoneze lupta. În alte situații, aceasta permite forței să ocupe pozițiile cheie pentru a controla cursul acțiunilor și a minimaliza efectele provocate de adversar sau să reacționeze decisiv dacă acțiunile ostile ale adversarului sunt declanșate și cresc în amplitudine și intensitate.

Dincolo de prezența fizică reală a forței, manevra dominantă ceează un impact în mințile oponenților și a altor persoane din zona respectivă de operații. De exemplu, pe timpul unui conflict militar, prezența sau prezența anticipată a unei forțe decisive poate determina inamicul să se predea după opunerea unei rezistențe minime. Pe timpul unei misiuni de menținere a păcii, aceasta ar putea furniza o bună motivație pentru negocieri de bună credință sau să prevină instigarea la turbulențe civile. Pentru a realiza un asemenea impact, comandantul va folosi operațiile de informații ca un multiplicator al forței, făcând puterea de luptă la dispoziție vizibilă în mod evident, fără a fi nevoie de mutarea fizică a unor elemente ale forței.

Executarea focului și desfășurarea acțiunilor militare cu o deosebită acuratețe și precizie – reprezintă abilitatea forțelor întrunite de a localiza, cerceta, discerne și urmări obiectivele sau țintele; de a selecta, organiza și folosi sistemele cele mai adecvate; de a produce efectele dorite; de a evalua rezultatele tuturor acțiunilor întreprinse; de a reangaja forțele și sistemele necesare cu viteză decisivă și într-un ritm operațional devastator în funcție de ceea ce este nevoie în orice moment și loc din teatrul de operații, de-a lungul întregului spectru al operațiilor militare.

Caracteristica crucială a angajării precise a luptei (executarea focului și desfășurarea acțiunilor militare cu o deosebită acuratețe și precizie) este conexiunea dintre senzori, sistemele de lovire a țintelor și efectele produse pe câmpul de luptă. În cadrul forței întrunite a viitorului, această conexiune va avea loc între toate categoriile și tipurile de forțe și va încorpora de asemenea, capabilitățile adecvate ale partenerilor multinaționali sau interagenții, în funcție de contextul respectiv.

Conceptul angajării luptei cu precizie se extinde mult dincolo de lovirea cu precizie a unei ținte cu ajutorul mijloacelor explozive. Superioritatea informațională va întări capabilitatea comandantului forței întrunite de a înțelege situația, de a determina efectele dorite, de a selecta cusul de acțiune optim, respectiv pentru forțele din subordine, de a-l transpune în practică, apoi de a evalua cu exactitate efectele acelor acțiuni și eventual de a reangaja forțele în luptă, dacă este necesar, reducând pe cât posibil distrugerile colaterale.

Pe timpul conflictului, comandantul va folosi angajarea luptei cu precizie pentru a obține efectele letale sau neletale necesare realizării integrale a obiectivelor campaniei militare respective.

Această acțiune ar putea include distrugerea unei ținte folosind forțele convenționale, introducând în dispozitivul adversarului o echipă operațională specială, sau chiar executarea unei operații psihologice complexe. În alte cazuri, angajarea luptei cu precizie poate fi folosită pentru a facilita manevra dominantă și lupta apropiată decisivă. De asemenea, se pot angaja armele necinetice, în mod special în sfera operațiilor de informații unde țintele ar putea fi lideri cheie ai inamicului, diverse subunități sau opinia populației țării adverse.

În situațiile altele dacât cele de luptă, activitățile de angajare cu precizie a operației se vor concentra în mod firesc pe acțiuni neletale.

Indiferent de aplicarea sa în operații de luptă sau altele decât cele de luptă, capabilitatea de angajare cu precizie permite comandantului să modeleze situația sau spațiul de luptă pentru a realiza efectele dorite, concomitent cu reducerea la maxim a riscurilor pentru forțele proprii și contribuirea la folosirea cea mai eficietă a resurselor.

Protecția completă a forțelor – este abilitatea forței întrunite de a-și proteja personalul său și mijloacele necesare pentru a executa în mod decisiv misiunile încredințate. Protecția completă a forțelor este realizată prin selectarea și aplicarea la toate eșaloanele a măsurilor active și pasive proiectate anticipat, în cadrul domeniilor aerian, terestru, maritim, spațial și informațional, de-a lungul întregului spectru al operațiilor militare, cu un nivel de risc acceptabil.

Militarii proprii, ceilalți militari aliați și mijloacele nemilitare necesare pentru desfășurarea cu succes deplin a operațiilor trebuie să fie protejați, indiferent de locul unde acționează – de la dislocarea în teatrul de operații, continuând cu activitățile desfășurate în cadrul teatrului de operații până la redislocarea în țară.

Protecția completă a forțelor se manifestă atunci când forța întrunită poate să-și îndeplinească misiunea în mod decisiv cu un grad acceptabil de risc atât în domeniul fizic cât si în cel informațional.

Capabilitatea pentru protecția completă a forțelor încorporează un întreg ansamblu de acțiuni, atât de luptă cât și altele decât cele de luptă, care sunt facilitate de superioritatea informațională în cadrul operațiilor ofensive și defensive. Aceasta se va baza pe măsuri defensive active și pasive, incluzând: apărarea împotriva rachetelor a teatrului de operații si posibil apărarea limitată împotriva rachetelor a teritoriului propriu; contramăsuri ofensive; proceduri de securitate; măsuri antiterorism; un amplificat proces de colectare a informațiilor despre agresor și evaluarea acestora; pregătirea pentru situații de urgență; un sistem foarte avansat de avertizare oportună privind toate aspectele securității trupelor; nu în ultimul rând strategii de angajare prin preluarea inițiativei. Pe lângă acestea, protecția completă a forțelor se va extinde dincolo de vecinătatea imediată a teatrului de operații propriu-zis, pentru a se asigura protecția spatelui, a structurilor de logistică si a capabilităților cheie dispuse în alte locuri.

Atâta timp cât se vor aplica măsurile de protecție specifice operațiilor respective, comandanții vor evalua și vor gestiona riscul într-o manieră integratoare și atotcuprinzătoare, asigurând astfel un nivel adecvat al siguranței, compatibil cu celelalte obiective ale misiunii și care este asigurat pentru toate mijloacele.

Susținerea logistică permanentă, oportună și în volum complet – abilitatea de a furniza forței întrunite personalul, echipamentele si proviziile adecvate, la locul potrivit, la momentul potrivit si în cantitatea necesară pentru desfășurarea cu succes a acțiunilor în cadrul oricărui tip de operație militară, de-a lungul întregului spectru al acestora. Acest lucru va fi posibil printr-un sistem de informații tip rețea, care va avea capacitatea de vizionare a tuturor mijloacelor în timp real, ca parte a imaginii operaționale relevante comune, făcând astfel efectivă conexiunea dintre operatorii de pe câmpul de luptă si logisticienii din cadrul tuturor categoriilor și tipurilor de forțe, precum și a agențiilor de sprijin.

Susținerea logistică concentrată va furniza capabilitatea militară necesară pentru asigurarea livrării echipamentelor, proviziilor și personalului adecvate în cantitățile corecte, în locul și la timpul oportun pentru a sprijini obiectivele operaționale. Aceasta va rezulta din îmbunătățiri revoluționare în sistemele de informații, inovații în cadrul structurilor organizatorice, reproiectarea proceselor și evoluții în tehnologiile de transport.

De asemenea, susținerea logistică concentrată va conecta efectiv toate funcțiile logistice cu unitățile prin intermediul sistemelor informatice avansate, care integrează vizionarea tuturor mijloacelor în timp real cu imaginea operațională relevantă comună. Aceste sisteme vor încorpora mijloace mult îmbunătățite de sprijin a deciziei, care vor optimiza automat nivelul analizei, planificarii și anticipării solicitărilor luptătorului.

Viteza, capacitatea și eficiența mereu în creștere a sistemelor de transport avansate vor îmbinătății pe viitor dislocarea, distribuția si susținerea.

Rezultatul pentru forța întrunită a viitorului va fi o legătură mult îmbunătățită între operații si logistică, care se va transpune în livrarea mijloacelor și materialelor necesare luptătorului într-un anumit timp, care va fi mereu foarte precis.

Această eficacitate și eficiență operațională mult îmbunătățită combinată cu încrederea din ce în ce mai accentuată a luptătorului în aceste noi capacități, vor reduce semnificativ cerințele de susținere și vulnerabilitatea liniilor logistice de comunicații și în același timp vor duce la reajustarea si reducerea implicită a cantității personalului și mijloacelor necesare în acest domeniu.

3.8. Războiul bazat pe efecte

Noile premise în planul cunoașterii umane, exemplificările și argumentele din experiența acțională acumulată sunt oferite acum pentru studierea stadiului real la care au ajuns atât domeniul militar, luat în ansamblul lui, cât și războiul privit ca fenomen aparte, precum și a tendințelor evoluției ulterioare.

Dacă în trecut un război însemna să distrugi armata inamicului și să-i ocupi capitala, iar piesa centrală a strategiei era ciocnirea a două forțe armate, astăzi dezvoltările tehnologice și evoluțiile din mediul de securitate internațional pot redefini modul în care acestea vor purta un război. Succesul în atingerea “provocărilor” securității naționale depinde de strategia militară și de abilitatea forțelor armate de a obține efectele dorite prin introducerea în doctrinele curente ale forțelor armate a conceptului operațional de – operații bazate pe efecte.

Sub o formă sau alta, operațiile bazate pe efecte au existat dintotdeauna. Ele sunt ceea ce generalii, amiralii și oamenii de stat au încercat să facă: să se concentreze asupra formării gândirii și comportamentului adversarului mai mult decât pe simpla înfrângere a forțelor lui. Acestea sunt, în spiritul scrierilor lui Sun Tzî și ale lui Clausewitz, operațiile militare.

Mai mult decât atât, așa cum arată diversele trimiteri la lideri politici și militari, operațiile bazate pe efecte nu sunt o simplă modalitate de acțiune la nivel tactic și nici nu sunt specific militare. Ele cuprind gama întreagă de acțiuni politice, economice și militare pe care o națiune ar putea să le întreprindă pentru a determina comportamentul inamicului, al oricărui oponent sau chiar pe cel al aliaților sau al neutrilor. Aceste acțiuni pot include distrugerea forțelor și a capabilităților inamicului, ceea ce reprezintă operațiile bazate pe uzură. Oricum, obiectivul unei strategii bazate pe efecte și al acestor acțiuni pe care le avansează nu este simpla distrugere a capacității fizice a adversarului, ci determinarea acestuia, a neutrului sau a aliatului de a urma un curs al acțiunilor, în strânsă legătură cu interesele noastre.

Conceptul operațiilor bazate pe efecte include, printre altele, "determinarea efectelor probabile ale mijloacelor de lovire" și "operațiile bazate pe uzură", oferind domeniul și flexibilitatea de a face mai mult, adică de a înțelege operațiile militare în timp de pace, criză sau război, în contextul unui efort politic, economic și militar național general coerent.

Conceptul de operații bazate pe efecte. Discuția asupra nivelului de îmbunătățire a eficacității în luptă, a uzurii, a mijloacelor și voinței adversarului, precum și cel al simetriei în conflicte arată că operațiile bazate pe efecte cresc eficacitatea luptei prin concentrarea efortului asupra voinței adversarului, astfel încât lupta să se scurteze, și prin utilizarea operațiilor bazate pe rețea nu numai la luptă, dar și în întreg spectrul conflictului. În fond, aceste două idei oferă un indiciu important despre modul în care funcționează operațiile bazate pe rețea și despre natura relației dintre războiul bazat pe rețea și operațiile bazate pe efecte.

Problema voinței este fundamentală atât pentru modelul simetric, cât și pentru cel asimetric de conflict, dar în moduri foarte diferite. în cel simetric, conflictele bazate pe uzură, pe distrugerea capacității de a duce războiul lipsesc treptat adversarul de mijloacele fizice de continuare a luptei. în conflictele asimetrice, distrugerea urmărește crearea unui efect psihologic sau cognitiv. Astfel, în competiția asimetrică, bazată esențialmente pe efecte, obiectivul este de a înfrânge voința adversarului sau remodelarea comportamentului, astfel încât el să nu mai dorească să continue lupta sau să-1 dezorienteze, în așa fel încât să nu mai reacționeze coerent. Dacă distrugerea fizică rămâne un factor esențial în operațiile bazate pe efecte, aceasta este creația unui efect psihologic ori cognitiv, care reprezintă adevărata esență a abordării bazate pe efecte. Ea reprezintă, de asemenea, contextul real de evaluare a eficienței luptei în operațiile bazate pe rețea și în cele bazate pe efecte.

De exemplu, precizia, viteza și agilitatea sporite, promise de legarea în rețea a senzorilor, forțelor și comandanților, prevestesc, cu siguranță, o capacitate de a executa acțiuni foarte rapide și precise pe câmpul de luptă. Disponibilitatea potențială a unei mai bune cunoașteri și înțelegeri a inamicului cu ajutorul rețelei arată o nouă abilitate a comandanților de a-și configura acțiunile din câmpul de luptă, astfel încât să se realizeze un "efect" specific, caracterizat în termeni referitori la comportarea inamicului.

În esență, îmbinarea capabilităților bazate pe rețea cu o abordare bazată pe efecte se pare că ne aduce în față un nou potențial, deoarece atacarea elementelor inamicului va diminua direct sau cel puțin va zădărnici încrederea noastră în distrugerea fizică.

Definirea operațiilor bazate pe efecte. Schimbarea ponderii de la "armamente pe ținte" la "acțiuni concentrate" pentru a forma comportamentul adversarului și al aliaților sugerează o definire largă a operațiilor bazate pe efecte pe următoarele coordonate: operațiile bazate pe efecte sunt seturi de acțiuni coordonate, stabilite pentru a modela comportamentul prietenilor, neutrilor și adversarilor în timp de pace, în situații de criză și în timp de război. Trebuie să reținem aceasta ca pe o definiție a operațiilor bazate pe efecte. Războiul bazat pe efecte poate reprezenta un subset al acestor operații, în timp ce ochirea bazată pe efecte poate fi, la rându-i, un subset al războiului bazat pe efecte.

Departamentul Concepte-J9 al Comandamentului Forțelor Întrunite din SUA descrie elementele definitorii ale operațiilor bazate pe efecte ca „un proces amplu, începând cu cunoașterea adversarului, a mediului și a posibilităților proprii”. Cunoașterea adversarului îi permite comandantului să determine efectele necesare pentru a reuși să convingă sau să oblige inamicul să-și schimbe modul de acțiune.

Acțiunile pe care forțele militare le execută pot și trebuie să cuprindă, cu certitudine, operații de luptă, și anume, operații de lovire, dar forțele militare fac cu mult mai mult. Într-adevăr, cele mai frecvente și persistente misiuni militare au fost cele de prevenire a războiului, de obicei prin descurajarea conflictului sau stoparea oricărei crize ce ar putea degenera în război. în acest scop, forța militară este folosită, în mod obișnuit, împreună cu acțiuni politice și diplomatice pentru a modela comportamentul observatorilor (prieteni, dușmani și neutri) fie prin propriile acțiuni, fie prin simpla lor prezență în anumite zone. Și pe plan istoric, autoritățile naționale au folosit aceste acțiuni în mod intenționat, pentru a crea efecte particulare. Pe scurt, acțiunile din trecut ale forțelor militare au constituit, cu certitudine, operații bazate pe efecte, chiar dacă nu au implicat acțiuni de luptă.

Definirea „efectului”. Majoritatea discuțiilor privind operațiile bazate pe efecte au intenționat să se concentreze asupra efectelor cinetice, care au avut impactul aruncării a ceva în aer, utilizare care, în multe feluri, s-ar deosebi foarte puțin de modelul bazat pe uzură.

Frecvent, termenul efect este utilizat într-o conotație de planificare a efectelor probabile pentru a desemna impactul privind distrugerea unei anumite ținte asupra unei dimensiuni strategice sau operaționale mai largi, remarcabil dezvoltată de colonelul John Warden în conceptul privind cercurile concentrice ale vulnerabilității în sistemul adversarului, în acest context, efectele nu sunt legate numai de impactul direct, care înseamnă distrugerea țintei, dar și de cel al lanțului evenimentelor succesive sau al impactului indirect, care apare din impactul direct.

Totodată, un efect este rezultatul sau impactul creat de aplicarea puterii militare sau a unei alte puteri. O astfel de putere, desigur, poate fi aplicată la nivelul tactic, operațional, militar-strategic și/sau geostrategic al conflictului. Cuprinderea acestei definiții presupune că efectele pot fi cinetice sau non-cinetice sau, în aceeași măsură, pot fi fizice sau psiho-cognitive. Astfel, un efect poate fi distrugerea forțelor și a capabilităților adverse.

Efectele pot fi clasificate în : efecte materiale (fizice), sistemice și psihologice. Un efect fizic constă în eliminarea sau neutralizarea obiectivului stabilit. Efectele sistemice sunt acele efecte care au ca scop distrugerea funcțiilor unui sistem specific. Efectele psihologice se manifestă în psihicul adversarului și necesită o acțiune indirectă.

Pentru a grupa efectele din punctul de vedere al mijloacelor funcționale ale războiului, diferențiem: prgătirea pentru război, susținerea războiului și voința de război.

Este posibil, deasemenea, ca efectele să fie grupate în efecte funcționale referitoare la inamic, ca o forță unitară. Gândirea în termeni militari, politici, economici și sociali dă posibilitatea atingerii obiectivelor politice finale cu o mai mare economie de forțe.

Mai mult, efectele pot avea proprietăți cumulative, de cascadă sau distributive. Efectele cumulative rezultă din combinarea efectelor directe și indirecte și pot acționa la același nivel al războiului sau la niveluri diferite ale acestuia. Efectele de cascadă sunt indirecte și pătrund în sistemul inamic de la nivelul superior la cel inferior. Caracterul distributiv reiese din faptul că, virtual, nici o structură inamică nu este izolată și orice efect generat provine din afectarea altor sisteme și subsisteme.

Obiectivele materializează realizarea scopului acțiunilor militare. Mai mult spus, sunt esențiale pentru unitatea de efort. În sens abstract, obiectivul este efectul dorit. Eforturile cumulative derivă dintr-un plan coerent, care leagă obiectivele naționale de toate acțiunile militare ulterioare.

Operațiile bazate pe efecte asigură mijloacele ideale pentru a executa acest cadru de lucru, de la strategie la misiune, deoarece constrâng strategii să unească eforturile cu obiectivele și obiectivele la un nivel inferior cu cele la un nivel superior. O operație bazată pe efecte este concepută mai mult pe evaluarea efectelor dorite decât pe distrugerea obiectivelor specifice, acordându-se o atenție sporită următoarelor elemente: rezultatelor (starea curentă a obiectivului după întrebuințarea armelor, principalul efect fizic asupra obiectivui); efectelor ulterioare (efectele indirecte rezultate care pot fi funcționale, sistemice sau psihologice); eficacității strategii (contribuția fiecărui efect la obiectivul stabilit).

Implementarea operațiilor bazate pe efecte se bazează pe dezvoltarea a „opt categorii informaționale diferite care permit proiectanților operațiilor bazate pe efecte conoașterea sistemelor proprii și inamice” și anume:

– de natură tehnică – informații despre trăsăturile fizice ale propriilor militari și ale celor inamici, precum și despre mijloacele operaționale și limitele sistemelor;

– de natură geografică – date despre obiectivele, senzorii, sistemele de alarmă, personalul și alți factori din interiorul teatrului de operații;

– de infrastructură – combină informația tehnică și geografică într-o cunoaștere elementară despre cum interacționează obiectivele și personalul din sistem, bazându-se pe propriile posibilități tehnice;

– de natură organizațională – explică faptul cum oamenii și-au formalizat relațiile grupului în scopul ducerii la bun sfârșit a operațiilor;

– de natură socio-politică – cuprind o gamă largă de obiective siciale și politice ale agenților, organizațiilor și instituțiilor din sistem;

– de natură psihologică – explică influența factorilor morali, emoționali, de identitate și alții, non-materiali, în conducerea și luarea deciziilor forțelor proprii și inamice;

– de context – analizează primele șase forme informaționale;

– de ordin dinamic – permit analistilor să înțeleagă sistemele care se schimbă în timp între structuri și state, ca răspuns al unor stimuli externi.

Combinarea acestor forme informaționale este necesară operațiilor bazate pe efecte. Folosirea unui singur set de informații limitează abilitatea operatorilor care concep operațiile să angajeze un adversar.

Conceptul de război bazat pe efecte impune disciplină la nivel strategic și operativ, pentru comandanți și statele majore, cerându-le să-și concentreze atenția pe efectele produse la un nivel, pentru dobândirea obiectivelor la următorul nivel, eliminâna tendința de a se concentra pe acțiuni la nivelul tactic.

În concluzie, se poate afirma că operațiile bazate pe efecte sunt considerate ca fiind produsele secundare ale operațiilor aeriene și terestre decisive și rapide și pot fi definite ca acțiuni ce schimbă forma unui sistem pentru a atinge obiectivele dorite, prin aplicarea integrată a instrumentelor de forță selectate. Totodată, aceste operații reprezintă o apropiere sau chiar continuarea operațiilor militare care încearcă să concentreze luarea deciziilor politice și militare asupra identificării efectelor dorite și selectării instrumentelor care pot fi întrebuințate. Este o încercare de a schimba metoda tradițională de a ataca și neutraliza sau distruge capabilitățile unui inamic prin planificarea unui război de uzură, sau prin „schimbarea liniilor” de pe o hartă.

Acest concept are potențialul de a transforma operațiile și pregătirea militară prin stabilirea legăturilor între acțiunile și efectele propuse. Elementul de bază al acestei capacități nu va fi dezvoltarea sistemelor de arme, ci abilitatea de a analiza situațiile politice și militare astfel încât forța să poată fi folosită în cea mai eficientă manieră pentru a atinge efectele dorite.

Deși eforturile analitice acuale prezintă limitări inerente, prin adăugarea rigidității asupra analizelor efectelor non-materiale, secundare și majore și altor factori instabili, precum și prin dezvoltare și implementarea posibilităților analitice se va constitui primul pas pentru ca operațiile bazate pe efecte să devină o realitate.

4. CONSIDERAȚII PRIVIND APLICAREA CONCEPTULUI DE “RĂZBOI BAZAT

PE REȚEA” ÎN ARMATA ROMÂNIEI

„Cel care stie cum să folosească forța unei armate

mari și forța unei armate mici, va fi victorios.”

Sun Tzî

Problema eficienței acțiunilor militare a constituit dintotdeauna o provocare pentru planificatori. Din acest motiv, în acțiunile militare s-au folosit întotdeauna cele mai moderne instrumente pe care știința le-a putut oferi. De aceea, războiul a constituit oglinda epocii în care s-a desfășurat.

Era informațională oferă resurse nebănuite pentru mărirea eficienței tuturor tipurilor de acțiuni umane. Ea relevă ceea ce este comun acțiunilor, indiferent de domeniul în care acestea se desfășoară.

Conceptul de Război Bazat pe Rețea este o încercare de extrapolare în domeniul militar a principiilor, procedurilor, subtilităților, mijloacelor folosite în competiția economică, la fel de intensă, activă și densă în neprevăzut ca o acțiune militară dinamică. Conceptul se bazează pe exploatarea imprevizibilității informaționale, care va permite cunoașterea aprofundată a spațiului luptei, ca premisă hotărâtoare pentru a-l modela în folos propriu.

Transformarea conceptului de Război Bazat pe Rețea într-o confruntare decisivă este un proces în curs de desfășurare, chiar și în armatele în care se derulează implementarea sa. Implicațiile lui în acțiunea militară se dezvăluie la fiecare pas, fără să se poată spune că lista lor este exhaustivă. Un lucru este însă sigur: în gândirea militară își fac loc noi mentalități, practici și structuri. În esență, Războiul Bazat pe Rețea exprimă modul în care, pe aceste temeiuri, se poate organiza și desfășura acțiunea militară modernă în era informațională. Pornind de la acțiune, se pot intui astfel modificările care se vor produce în structuri, înzestrare, pregătire.

Desigur, studiul teoretic nu constituie decât punctul de plecare pentru un drum lung și anevoios pe care trebuie să-l parcurgă Armata României spre a se adapta la cerințele erei informaționale. Armata noastră nu va putea evita implementarea Războiului Bazat pe Rețea și, cu cât va întârzia, o va costa mai mult. Ezitările nu vor fi folositoare nimănui.

Războiul Bazat pe Rețea este o problemă de actualitate, de configurare a viitorului, dar și de mentalitate, de cultură. De aceea, succesul implementării sale este condiționat de studiul sistematic, de generalizarea concluziilor din dezbateri, de rezultatele experimentărilor, ca premise ale trecerii la acțiunile practice.

4.1. Identificarea și valorificarea mijloacelor proprii utilizabile în Războiul bazat pe rețea

4.1.1. Sistemele și mijloacele existente

Dotările cu mijloace de transmisiuni și informatică ale Armatei României din anii `90, caracterizate prin structură ierarhică și funcționare analogică, nu mai corespund spațiului de luptă modern, atât din cauza legării de sistemul punctelor de comandă, cât și a capacității reduse de transmitere. Aceasta diminuează substanțial eficiența rețelelor de calculatoare utilizate și diseminarea informațiilor. În prezent, Programul Major de Comunicații și Informatică a fost inclus în programul Statului Major General – Conducere strategică dar acest subiect nu face referire la sistemul C4I (Directiva 04-2004-2009). Este necesară aducerea sistemului la nivelul tehnologiei actuale /tehnologie ATM (Asynchronous Transfer Mode), tehnologie ISDN (Integrated System Data Network) etc.

Realizarea proiectului este susținută de câteva programe de înzestrare, dintre care cele mai importante sunt:

– Rețeaua de Transmisiuni Permanentă din Sistemul de Transmisiuni al Armatei României.

– Rețeaua de radiocomunicații.

– Sistemul Informațional Integral Al Ministerului Apărării Naționale (PROGRAMUL SIIMAN).

– Sisteme informaționale de comandă și control.

Rețeaua de Transmisiuni Permanentă din Sistemul de Transmisiuni al Armatei României, program cunoscut prin acronimul RTP (Rețeaua de Transmisiuni Permanentă)/STAR (Sistemul de Transmisiuni al Armatei Române), s-a declanșat în anul 1997. El constă într-o rețea de centre de transmisiuni magistrale și de centre de transmisiuni terminale, instalate, în mare parte, în cazărmi cu rolul de a crește substanțial calitatea și volumul traficului la mare distanță și, mai ales, de a asigura condiții optime de funcționare a sistemelor de comandă și control. Echipamentele utilizate sunt produse în prezent în România.

La finalizare, Rețeaua de Transmisiuni Permanentă va asigura: realizarea unei platforme de comunicații moderne (numerică) pentru sistemele de comandă și control; unificarea sistemului de comunicații al armatei; multiple posibilități de interconectare și o ridicată interoperabilitate cu sistemul teritorial de telecomunicații, cu rețelele de comunicații ale celorlalte forțe ale sistemului național de apărare și cu sistemele de comunicații ale armatelor țărilor NATO; independență sporită (totală în faza finală) față de sistemul teritorial de telecomunicații; confidențialitatea comunicărilor prin criptarea de grup sau individuală; creșterea deosebită a calității și traficului legăturilor de voce, date, imagini vehiculate între abonați; servicii de rețea inexistente până acum: abonat mobil, grup închis de abonați, teleconferință, videoconferință, etc.; servicii de abonat: prioritate, apel cu număr abreviat, apel circular, direct, transferabil, ton de avertizare în cazul lucrului nesecretizat etc.

Rețeaua de radiocomunicații, s-a concretizat prin programul RADIO/STAR. Din această perspectivă în dotarea Armatei României au intrat echipamente adaptative, cu salt în frecvență, la început prin import de la firma RACAL (Marea Britanie), apoi prin transfer gradual de tehnologie. Acestea au fost completate cu stații radio FALCONII/HARRIS.

Introducerea acestor stații în dotarea forțelor a determinat: extinderea frecvenței de lucru în gama undelor ultrascurte (30 – 108 MHz); protecție la bruiaj și interceptare prin introducerea saltului de frecvență (menținerea inteligibilității chiar în condițiile bruierii a 50% din banda de frecvențe); protecția informației transmise (criptare internă și externă) în toate modurile de lucru; posibilitatea transmiterii datelor (de la 16 la 64 kbps), inclusiv cu protecția la erori; posibilitatea transmiterii la distanță a imaginilor, dar nu și interconectarea senzorilor la punctele de decizie; posibilitatea localizării poziției – Global Positioning System; flexibilitate sporită din punct de vedere constructiv și al puterii de emisie, prin realizarea modulară a stațiilor (portabile, staționare și mobile cu puteri diferite); tehnologie modernă, asemănătoare cu cea utilizată în armatele țărilor membre NATO; personalizarea algoritmului de criptare; lucrul adaptat în cazul undelor scurte; automatizarea sistemului de realizare a legăturilor; posibilitatea interconectării cu rețelele locale de calculatoare (la ora actuală, nu există capabilitate de preluare a fluxurilor informatice cu care lucrează rețelele 10/100 Mbs); accesul radio în rețelele de comunicații strategice și tactice proprii.

Sistemul Informațional Integral Al Ministerului Apărării Naționale (PROGRAMUL SIIMAN), definește totalitatea sistemelor de tehnologie a informației care asistă activitățile din minister la pace, criză sau război.

Sistemul Informațional Integrat al Ministerului Apărării Naționale este compus din șase sisteme, interconectate, cu funcțiuni distincte, astfel:

Sistemul Informațional Asistat reunește totalitatea serviciilor de tehnologie a informației din M.Ap.N. cuprinse în procesele de culegere, transport și gestionare a informațiilor în format electronic. Acest sistem constituie infrastructura informatică pentru toate celelalte sisteme, cuprinzând, în principal, servicii de: fișiere și imprimare, birotică integrată, WEB, poștă electronică, gestionare a informațiilor în format electronic, gestionare a resurselor de tehnologie a informației.

Sistemul Informatic pentru Gestionarea Resurselor din Armată coordonează totalitatea subsistemelor și serviciilor de tehnologie a informației ce asistă activitățile administrative într-o concepție unitară la nivelul structurilor Ministerului Apărării Naționale, elemente din fiecare sistem funcționând până la nivelul unităților și subunităților din cadrul categoriilor de forțe armate, bazându-se pe schimbul de date informatizat, atât pe orizontală cât și pe verticală, și pe procesarea datelor în cadrul aceluiași sistem.

Sistemele Informatice pentru Asistarea Conducerii Militare care pune în valoare totalitatea subsistemelor și serviciilor de tehnologie a informației ce asistă activitățile de conducere a acțiunilor cu specific exclusiv militar.

Sistemele Informatice pentru Asistarea Instruirii, unifică totalitatea subsistemelor și serviciilor de tehnologie a informației ce asistă activitățile de formare și perfecționare a personalului.

Sistemul de Securitate pentru Sistemele Informatice, definește totalitatea subsistemelor și serviciilor de tehnologie a informației ce asigură componenta de securitate a sistemelor informatice.

Sistemele de Cibernetizare a Tehnicii de Luptă, cuprind totalitatea subsistemelor și serviciilor de tehnologie a informației ce sunt implementate pe mijloacele de luptă, pe sistemele de armament sau pe vectorii inteligenți. Principalele tehnologii avute în vedere sunt cele din clasa avionicii și vetronicii.

Sistemele informaționale de comandă și control se materializează prin programul „EXPERTUL”, care, la rândul lui, se bazează pe o platformă de comunicații, în parte existentă (mijloacele radio monocanal), în parte virtuală (mijloacele de comunicații multicanal), care va fi dobândită mai târziu. Actualmente s-a trecut la realizarea sistemului C4I pentru anumite subunități. Programul a fost blocat în faza achiziției, dar în schimb s-a realizat un sistem C2 care va asigura în principal: „imaginea comună a câmpului de luptă la nivel Punct Comandă Brigadă – Batalion (Divizion) și transmiterea mesajelor formatate, mesagerie personală.”

Programul „EXPERTUL” prevedea realizarea unei game largi de facilități, cum ar fi: transmiterea/recepția în timp real sau optim a datelor și informațiilor necesare conducerii și logisticii; centralizarea, stocarea, prelucrarea și afișarea oportună a informațiilor primite; criptarea transmisiunilor de date, accesul la date fiind controlat; echiparea cu programe/aplicații informatice care să efectueze
calcule tactic-operative și să ofere soluții privind forțele și mijloacele proprii,
posibilitățile inamicului etc.; analiza inamicului (afișarea compunerii, dispunerii grupării de forțe și mijloace; prezentarea variantelor posibile privind concepția probabilă de întrebuințare a forțelor și mijloacelor etc.); selectarea și elaborarea variantei optime de decizie pe baze multicriteriale; realizarea cooperării și asigurarea interoperabilității în cadrul marii unități, precum și cu mari unități (unități) ale altor categorii de forțe ale armatei (sau multinaționale).

După trei ani de inactivitate, Statul Major al Forțelor Terestre a fost obligat să se canalizeze pe un sistem C2 pentru a-l pune la dispoziție pentru structuri NATO. Acest sistem asigură următoarele servicii: afișarea situației tactice simultan la Punct Comandă de Bază la nivel Brigadă și Punct Comandă la nivel Batalion (Divizion); gestionarea informațiilor despre trupe proprii și inamice; prelucrarea documentelor; mesagerie organizațională și personală; management de sistem; asistarea deciziei.

Sistemul este constituit la nivel fizic din rețele de stații de lucru digitizate la nivelul Punct Comandă pentru Brigadă (de bază și de rezervă) și Batalion (Divizion) interconectate prin sistemul de comunicații actual (stații de radio Panther 2000). Sistemul de comunicații nu este adaptat pentru funcționare în sistem rețea, neavând stații specializate în transmiterea de date.

În cadrul Forțelor Aeriene se întrebuințează cu succes SISTEMUL ASOC (Centru Operațional de Suveranitate Aeriană). Se consideră a fi singurul din Armata României care încorporează câteva din caracteristicile de bază ale conceptului de Război Bazat pe Rețea: viteză sporită de elaborare a deciziei; realizează structuri virtuale (sistemul integrat de apărare a spațiului aerian).

Forțele navale dispun de sisteme de comandă-control ce folosesc centrale de calcul analogice și senzorii care nu sunt digitali, deci mai puțin pretabili la o conectare în rețea. Există un sistem C4 la Dragoarele Maritime (Sistemul de dragaj Trident), dar acesta se reduce la nivel tactic local. El poate fi perfecționat pentru a obține extragerea datelor de la senzorii existenți și transpunerea imaginii pe displayul unui calculator.

4.1.2. Modalități de exploatare și creștere a performanțelor sistemelor existente

Se consideră că multe echipamente dintre cele prezentate mai sus pot fi încă folosite, dar pentru aceasta este nevoie de discernământ în selectarea lor și de un program de îmbunătățire, bine susținut financiar.

Acesta, în principiu, va trebui să urmărească: stocarea informațiilor obținute de la sursele de cercetare și transmiterea lor celor interesați (sub formă grafică, mesaj standardizat sau nestandardizat); integrarea tuturor categoriilor de informații pe timpul fazelor ciclului de comandă și control; accesul personalului în funcție de competențe la informații și pentru actualizarea acestora; introducere (compilarea) automată a datelor, elaborarea dispozițiilor și a ordinelor de acțiune și transmiterea acestora la unități (formațiuni); compararea situației reale cu cea existentă în comandament pe timpul ducerii acțiunilor de luptă și actualizarea acesteia în timp real; scanarea documentelor, a hărților și fotografiilor; conversia informației grafice în formă alfanumerică (text) și invers; afișarea fondului cartografic; actualizarea informației grafice și alfanumerice prin utilizarea unui editor de simboluri convenționale (standard NATO); tipărirea unor scheme cu ajutorul unui plotter color pentru unitățile care nu au posibilități de prelucrare automată a datelor; interfațarea facilă om-calculator în mai multe limbi (conform cerințelor utilizatorului).

Toate acestea vor crește viteza de elaborare a deciziilor și reduce timpul de diseminare a informațiilor, iar prin lucrul simultan la toate eșaloanele, transformarea conducerii dintr-un proces punctual într-unul continuu și secvențial, după nevoi.

Direcțiile de acțiune în acest sens pot fi: perfecționarea pregătiri personalului și modernizarea echipamentelor, comunicațiilor și procedurilor utilizate în procesele de comandă și control (C2); perfecționarea pregătirii personalului și modernizarea doctrinelor, procedurilor, structurilor organizatorice, echipamentelor, software-ului și serviciilor de comunicații și de calcul menite să contribuie la derularea optimă a procesului de comandă și control în cazul sistemelor C4 (comandă, control, comunicații și computere); obținerea și prelucrarea informațiilor de cercetare despre inamic, înștiințare și alarmare, sistemele de armament și tehnică de luptă, evoluția situației din câmpul de luptă și transmiterea misiunilor în timp real etc.

4.1.3. Orientări privind nevoia de noi sisteme

În studiul intitulat "Comandă, Control, Comunicații și Computere pentru România" întocmit în 1999 de MITRE (Centrul pentru Sisteme C2 al Forțelor Aeriene ale SUA) se evidențiază că este necesară realizarea interoperabilității dintre Sistemul Informaționalizat românesc cu cel al NATO. În felul acesta am putea realiza un prim pas spre integrarea în arhitectura Războiului Bazat pe Rețea, care se va proiecta pentru Alianța Nord-Atlantică și membrii săi.

Sistemul românesc, pentru a fi veridic și fiabil, trebuie realizat cel puțin la "nivelul 4 de interconectare" (primul nivel de la care prezența operatorului uman pentru realizarea conexiunilor nu mai este necesară).

Pentru aceasta vor trebui să asigure următoarele servicii: voce și fax; schimbul de mesaje secretizat; poșta electronică nesecretizată; dirijarea aviației; dirijarea navelor maritime; schimbul de informații militare, secretizate; videoteleconferințe; exerciții de simulare, conduse de la distanță; extinderea serviciului de comunicații; interconexiuni în rețeaua tactică-voce; un canal radio pentru categoriile de forțe; acces în rețeaua NATO de luptă; posibilități de interconectare (când România participă la operațiuni multinaționale); identificarea amic-inamic; extinderea managementului la categoriile de forțe și la eșaloanele mici.

În Forțele Terestre, "Sistemul informatic de asistare a activității într-o brigadă", nu este decât o etapă în realizarea sistemului C4I pentru Brigadă, prin integrarea sistemelor de senzori existenți la nivelul Forțelor Terestre sau unităților întrunite.

Alte direcții în care trebuie să se acționeze: sistemul de Management al Câmpului de Luptă – la nivel Brigadă; digitizarea tehnicii de luptă; soldatul digital; sistemul integrat de comunicații tactice.

Identificarea mijloacelor aflate în înzestrarea Armatei României sau în proiect, în vederea valorificării acestora în cadrul războiului bazat pe rețea, trebuie realizată pentru a crea capacitățile de acțiune sinergică a lor. Aceasta impune o regândire a modului de folosire individuală și interrelaționară a caracteristicilor lor, care să depășească filozofia operațiunilor bazate pe platforme (independente), situație în care întregul va deveni mai mult decât suma părților.

Implementarea unor sisteme (C2, C4 I SR), urmare a derulării unor programe din categoria celor menționate anterior, va putea contribui la realizarea operaționalizării forțelor, într-o măsură mai mare decât achiziția, cu eforturi financiare deosebite, a unor tancuri, avioane și nave de luptă.

Senzorii existenți în sistemul de apărare al țării noastre funcționează pe baza actelor normative interne și internaționale în domeniu. Culegerea de informații realizată de serviciile specializate și de elementele de cercetare este completată cu date oferite de persoane nespecializate. Introducerea în dotarea Armatei României a avioanelor fără pilot și accesul la sateliții militari din sistem NATO au mărit posibilitățile de obținere a datelor de cercetare în timp real.

Totuși este necesară completarea rețelei de senzori existente în armata noastră cu tehnologie uzitată în armatele occidentale. Aceasta va da posibilitatea schimbului "on line" de informații cu statele NATO sau partenere.

Sistemul informațional de comandă și control, pentru a putea fi conectat la sistemele aliate sau multinaționale, se impune a fi realizat pe baza tehnologiei "hard" și "soft" ultraperformante, compatibilă și performantă cu cea a partenerilor noștri.

Desigur, în prima fază, până la obținerea fondurilor necesare reutilării, se poate realiza, în mod gradat, o ridicare a performanțelor aparaturii de informatică existente în dotarea armatei noastre. Ulterior, aceasta trebuie înlocuită (având în vedere și erodarea morală rapidă) cu mijloace și programe din generația celor existente în armatele statelor NATO.

Eforturile Armatei României de a achiziționa sau produce prin transfer de tehnologii sau cercetare proprie a unor sisteme de comandă și control, mijloace inteligente, sisteme de cercetare lovire de înaltă precizie au dat posibilitatea reducerii decalajelor față de armatele occidentale.

Din această perspectivă, prin Programele de înzestrare care însoțesc "Structura de Forțe 2007" este necesar să fie alocate fonduri suficiente pentru obținerea tehnicii militare interoperabile cu cea folosită de armatele statelor NATO în cadrul războiului bazat pe rețea.

Centrul de greutate al întregului efort, nu numai al Armatei României, dar și al statului nostru, trebuie concentrat asupra îndeplinirii obligațiilor asumate în cadrul Alianței Nord-Atlantice.

Forțele puse la dispoziția NATO nu vor putea lucra în sistemul care le-a solicitat dacă nu vor fi interoperabile pe deplin cu acesta. Altfel, vor face în continuare pază, fiind considerate aliați de importanță secundă.

Desigur, pentru ridicarea gradului de înzestrare a forțelor va trebui să facem apel și la bugetele de înzestrare ale Alianței, în virtutea statutului ce ne va reveni ca stat de graniță al NATO.

4.2. Posibile implicații ale Războiului bazat pe rețea asupra structurii militare

4.2.1. Determinări ale tipurilor posibile de misiuni militare asupra structurilor grupărilor de forțe (task force)

Structura de Forțe 2007, în curs de revizuire profundă, ar putea reflecta, în anumite limite, conceptul de Război Bazat pe Rețea, pornind și de la ansamblul viitoarelor misiuni.

Concret, tipurile posibile de misiuni militare viitoare ale armatei noastre ar putea fi:

-participarea la apărarea armată a țării, potrivit prevederilor
Constituției României și art. 5 din Tratatul de la Washington;

-contribuția la securitatea pe timp de pace;

-participarea numai la o anumită gamă de operații NATO;

-participarea la operații în sprijinul păcii, umanitare și post-conflict altele decât cele conduse de NATO;

-contribuția la securitatea regională;

-participarea la diplomația apărării;

-asigurarea de asistență altor departamente guvernamentale și autorităților locale;

-participarea la operații de tip coaliție.

Participarea la apărarea teritoriului național, împreună cu forțele NATO, potrivit art.5, din cadrul Tratatului Atlanticului de Nord, în condițiile Războiului Bazat pe Rețea, va necesita crearea, pentru structura de forțe negociată, a tuturor entităților și infostructurii, astfel încât, împreună sau independent de forțele NATO, să desfășoare, în rețea, operații împotriva agresorului și să realizeze, eșalonat, facilități și pentru protecția populației, a obiectivelor economice și valorilor socio-culturale de natură materială.

La particularitățile Războiului Bazat pe Rețea, o asemenea misiune implică constituirea unor grupări de forțe determinate strict de misiuni (în cadrul Războiului Bazat pe Rețea, planificarea forței se poate realiza și după alte criterii impuse de noul concept), având însă în vedere și posibilitățile aliaților de a interveni, chiar din primul moment, din geolocațiile lor, fără a fi obligatorie prezența lor fizică pe teritoriul țării noastre la declanșarea agresiunii.

Contribuția la securitatea pe timp de pace incumbă realizarea acelor structuri care să culeagă, proceseze și disemineze informații, să protejeze integritatea spațiului aerian și a apelor teritoriale românești, să îndeplinească misiuni de poliție aeriană, navală și fluvială. Ele vor intra într-o rețea centrală regională, dar vor reprezenta și elemente ale rețelei teritoriale, aflate, în general, la unități militare.

Participarea numai la o anumită gamă de operații NATO (cerință potrivit căreia se planifică forța în prezent) solicită structuri de tip DF (Deployable Forces), dislocabile, care să poată îndeplini operații (tip art.5 sau non-art.5), să participe la Forța de Răspuns a NATO, să îndeplinească Angajamentul de la Praga privind Capabilitățile, dar și elemente de infrastructură și sprijin al națiunii-gazdă. Respectivele structuri trebuie să se poată interconecta la fluxurile informaționale ale Alianței și să acționeze ca entități de informații, de comandă, de acțiune sau forțe speciale.

Participarea la operații în sprijinul păcii, umanitare și post-conflict altele decât cele conduse de NATO incumbă structuri care să poată desfășura operații umanitare și de ajutor la dezastre, în afara teritoriului României, precum și operații de pace. Acestea trebuie să dispună de elemente ale sistemului C4I care să dea posibilitatea de conectare directă la fluxul informațional realizat de instituția care gestionează operația și de accesare a senzorilor acesteia.

Contribuția la securitatea regională implică utilizarea elementelor Războiului Bazat pe Rețea în operații în cadrul Forței de stabilitate, la aplicații și antrenamentele comune. În rețeaua entităților acestora se pot folosi sistemele de transmisiuni obișnuite.

În cazul participării la diplomația apărării, nu sunt necesare structuri și mijloace ale Războiului Bazat pe Rețea și nici module de luptă specifice Războiului Bazat pe Rețea, dar se folosesc mijloace de comunicații și informatică.

Asigurarea de asistență altor departamente guvernamentale și autorităților locale (sprijin militar în situația unor urgențe civile, protecția zonelor de importanță strategică, căutare-salvare pe timp de pace, sprijin pentru protecția civilă în caz de accidente NBCR (Nucleare, Biologice, Chimice, Radiologice), evacuarea cetățenilor români din străinătate, ceremonii publice, protecție VIP) poate beneficia de avantajele Războiului Bazat pe Rețea, mai ales a celor oferite pentru cunoașterea spațiului și reacția instantanee la schimbările de situație.

Participarea la operații de tip coaliție presupune acțiuni în condițiile Războiului Bazat pe Rețea, în cazul în care este posibilă interconectarea la infostructura coaliției.

În general, gama destul de largă de misiuni pe care noile structuri ar trebui să le îndeplinească în viitor, în cadrul Războiului Bazat pe Rețea, obligă la construcția unor structuri modulare, uni și multifuncționale, cu roluri multiple, apte să răspundă atât unor amenințări militare, cât și altora nemilitare, dar cu disponibilități pentru lucrul în rețea.

Diferitele tipuri de misiuni îndeplinite vor influența destinația, dimensiunea, instruirea, dotarea tipurilor de structuri adoptate. Dimensiunea lor va ține cont de restrângerile bugetare, dar și de cerințele de compatibilitate și interoperabilitate cu forțele NATO care aplică principiile Războiului Bazat pe Rețea, de amploarea misiunilor, logistică, implicațiile în planul C4I.

Îndeplinirea întregului spectru de misiuni necesită, totuși, o reducere a dimensiunii forțelor, proiectarea de entități moderne, mobile, foarte bine echipate și dotate, capabile să concentreze rapid efectele la distanțe mari și să realizeze o acoperire completă în teatrul de acțiuni, controlând cele mai variate situații.

4.2.2. Aplicarea conceptului de structură „Joint” în constituirea Forței

Realizarea noii structuri pentru condițiile Războiului Bazat pe Rețea trebuie să se fundamenteze pe câteva principii, care să valorifice pe deplin disponibilitățile acțiunii în rețea.

Cele mai importante principii de aplicat în structurarea Forței Războiului Bazat pe Rețea sunt următoarele:

-utilizarea modelului de structură Joint;

-compatibilitatea cu NATO;

-standardizarea Forței;

-eliminarea eșaloanelor redundante și intermediare;

-operaționalizarea structurilor de conducere și de acțiune;

-structurarea în rețea.

Statutul României, de țară membră NATO impune cu necesitate ca forța destinată ducerii Războiului Bazat pe Rețea să aibă la bază modelul de structurare Joint.

Războiul Bazat pe Rețea, folosind efectul triadei informație-forță-mobilitate, imprimă operațiilor întrunite o putere multiplicată, prin manevra rapidă și controlul permanent al câmpului de luptă, prin mobilitate, precizie și flexibilitate.

Noua formulă de realizare a structurilor forței Războiului Bazat pe Rețea ar putea conduce fie la restrângerea, fie la dizolvarea statelor majore ale categoriilor de forțe ale armatei, odată cu crearea din timp de pace a unor comandamente și grupări operaționale de tip Joint specifice. Dispariția sau restructurarea eșaloanelor redundante și intermediare ierarhice (stat major de categorie de forțe, corp de armată, divizie, alte tipuri de comandamente etc.) este, de altfel, o problemă care trebuie studiată atent, pentru a nu se lua decizii pripite.

Necesitatea, oportunitatea și posibilitatea proiectării și folosirii unor astfel de structuri au fost demonstrate deja de armatele principalelor state membre NATO (SUA, care le-a conceptualizat, operaționalizat și experimentat cu succes în războiul din Irak, dar și Marea Britanie, Franța).

Deși vor exista unele similitudini între "Structura de Forțe 2007" și noua Structură a Războiului Bazat pe Rețea, aceasta din urmă va trebui să fie o creație a anilor 2020-2030, care să se deosebească fundamental de structurile care au precedat-o.

Configurația de tip Joint, dotarea tehnică de înalt nivel și noua pregătire operațională vor conferi Forței Războiului Bazat pe Rețea potențe superioare. Structurarea tip Joint a Forței Războiului Bazat pe Rețea pentru operațiile întrunite multinaționale obligă la crearea unor grupări de mărime și compunere variabilă, care să înglobeze elemente ale tuturor categoriilor de forțe.

Stabilirea mărimii și compunerii acestora va necesita un studiu aprofundat al specialiștilor, care să ia în calcul cerințele de mobilitate operațională, flexibilitate, interoperabilitate, capacitate de susținere și adaptare rapidă la situațiile schimbătoare din teatru. Structurile modulare de acest tip sunt realizabile la nivelul Armatei României.

Structurarea Joint va avea în vedere atât posibilitatea desfășurării de acțiuni militare independente, cât și întrunite, cu aliații, dar și eventualitatea modificării, în cursul operației, a componenței grupării de forțe.

Modelul structural pentru Războiul Bazat pe Rețea, ce ar putea fi adoptat, ar include:

-structuri de generare, gestionare, securitate și administrare a
rețelelor (la Statul Major General și statele majore ale categoriilor de forțe ale
armatei);

-sisteme de cercetare (rețeaua senzorilor), avertizare, supraveghere și
control al traficului aerian, al celui terestru, al celui maritim și ciberspațiului;

-sisteme de comandă și control în componentă C4I;

-elemente interoperabile și de interfață (unde nu există mijloace
NATO);

-structuri de lovire modulare (rețeaua entităților luptătoare);

-structuri de sprijin logistic adecvat.

Acestea din urmă se cer astfel construite încât să o facă suficient de puternică pentru îndeplinirea unei game largi de misiuni tip Război Bazat pe Rețea și pentru a răspunde la niveluri crescute de intensitate operațională.

Elementele grupării vor proveni din două sau mai multe categorii de forțe ale armatei, iar faptul că aceasta ar putea duce operații integrate sau autonome obligă la o structurare Joint suplă, cu racordare permanentă la sistemul informatizat, permițând o coordonare riguroasă a acțiunilor în toate dimensiunile spațiului de luptă (aerian, terestru, maritim) și asigurând o viabilitate maximă a Forței.

4.2.3. Determinări temporale asupra grupărilor de forțe

Este cunoscut că ciclurile informație-decizie-acțiune sunt influențate în cadrul fiecărui tip de război de factorul timp. În cazul Războiului Bazat pe Rețea, aceste cicluri se reduc spectaculos, pentru trupele ce aplică conceptul, în defavoarea inamicului. Depășit net din punct de vedere informațional, decizional și operațional, acesta din urmă este dominat de o manieră decisivă, succesul fiind, practic, asigurat din startul operației (războiului).

Forța care beneficiază de avantajele nete ale lucrului în rețea, s-a demonstrat, nu intră niciodată în criză de timp. În Războiul Bazat pe Rețea, timpul de luare a deciziei se reduce simțitor, iar capacitatea de răspuns la amenințări se mărește.

Totuși, autonomia acțională a grupării sau a elementelor sale se cere gândită pentru o perioadă de timp variabilă, ceea ce are implicații numeroase în plan organizatoric, tehnic, uman, logistic. Anticiparea activităților, măsurilor și acțiunilor militare principale este, în acest caz, mult mai complexă.

Și alte aspecte ce țin de elementul timp vor influența structura forțelor Războiului Bazat pe Rețea. Grupările modulare, reduse numeric, au o mobilitate sporită, care conduce la comprimarea accentuată a timpului acțiunilor. O campanie prelungită în condițiile Războiului Bazat pe Rețea este puțin probabilă, tocmai pentru că Forța își îndeplinește misiunile într-un ritm mult mai accelerat decât se întâmplă în războaiele clasice și ca intensitate și densitate acțională foarte mari.

Acționând singură sau integrată în cadrul unor operații de anvergură, rețeaua de execuție combate rapid adversarul, obligându-l să renunțe la luptă. Printr-o acțiune decisivă asupra centrelor de gravitație, îl paralizează și îi interzice orice reacție.

Simultaneitatea și concentrarea efectelor în ansamblul spațiului de luptă reduce, temporal, orice posibilitate de manevră pentru adversar. Pierderile umane și materiale sunt minime.

Natura misiunii, timpul acțiunii, corelate cu dotarea logistică, vor marca, la rândul lor, mărimea grupărilor. Totodată, acțiunea mai scurtă în teatru, caracteristică forței Războiului Bazat pe Rețea, va conduce, implicit, la o protecție mai mare a acesteia. Capacitatea de acțiune în câmpul fizic și în cel al comunicațiilor, de durată diferită, va fi mai mare, în condițiile unei viabilități crescute a infostructurii și rețelei de execuție, bazată pe capacitate ridicată de protecție și siguranță, de ascundere și disimulare, pe sprijinul nemijlocit oportun și eficient.

Înzestrarea tehnică de ultimă oră sau cu tehnologii care se performează prin lucrul în rețea, operaționalizarea noilor structuri și conexiunea cu experiența și capabilitățile NATO pot face ca supraviețuirea acestora în teatru să nu mai constituie o problemă.

4.2.4. Standardizarea / modularizarea structurilor

Pentru ducerea operațiilor întrunite bazate pe rețea, împreună cu forțe NATO și alte forțe, structurile Armatei României constituite în acest scop vor trebui să fie structuri standard.

Elementul de esență ce se cere avut în vedere este acela că sporirea eficacității grupărilor de forțe ale Războiului Bazat pe Rețea ce acționează independent, individual sau în comun, depinde de coordonarea activităților de standardizare cu NATO, mai ales în domeniul sistemelor și echipamentelor specifice Războiului Bazat pe Rețea, al modulelor ce vor fi realizate.

Acest proces va avea loc în cadrul procesului de standardizare deja în curs, necesitând însă eforturi financiare mult mai consistente și pe o durată de timp mai îndelungată.

Standardizarea va asigura interoperabilitatea pe câmpul de luptă în rețea, cooperarea, stabilirea nevoilor de informații operaționale, definirea configurațiilor tehnice pentru organizarea lucrului în rețea.

Standardizarea viitoarei structuri a Războiului Bazat pe Rețea va viza:

-dotarea compatibilă a grupării de forțe și a luptătorului, în domeniul observării, comunicației, protecției, mobilității, susținerii și echipamentelor;

-schimbul permanent de informații în domeniul structurării, al
concepției și doctrinei ducerii Războiului Bazat pe Rețea, ale strategiei și tacticii specifice.

Modularizarea structurii de forțe este hotărâtoare pentru ducerea Războiului Bazat pe Rețea. Organizarea modulară a grupării de forțe viitoare ce va acționa în rețea va asigura: o capacitate de luptă ridicată, dar cu resurse stabilite rațional; o putere de foc și de lovire amplificată; o mobilitate sporită; o conducere anticipativă-preventivă; manevra și contramanevra oportună; o logistică continuă, cu posibilitate de sustenabilitate ridicată în teatru.

Ea va oferi:

-toate condițiile pentru o acțiune sincronă, sinergică și decisivă în
câmpul operațional;

-o autonomie acțională sporită;

-capabilități de îndeplinire a unei palete largi de misiuni, cu forțe specializate și speciale reduse și performante.

Noul tip de organizare prevăzut de conceptul Război Bazat pe Rețea va permite o autoreglare anticipativă (de tip feed-for), ceea ce va asigura devansarea decisivă în acțiune a adversarului. În același timp, prin racordarea strânsă la rețea, acesta va mări precizia și oportunitatea de angajare.

Flexibilitatea viitoarei structuri modulare generează multifuncționalitate, inițiativă în raport cu tipurile de acțiune pentru care a fost constituită, dar este știut că principala calitate a acestui tip de structură este caracterul proactiv (preventiv), care permite ca modulul forței să-l devanseze permanent pe adversar în acțiune. În confruntarea atipică cu elemente și grupări teroriste, o structură modulară tip Război Bazat pe Rețea are cele mai mari șanse de reușită.

Structura de luptă modulară optimă pentru Armata României va trebui stabilită astfel încât raportul dintre eforturile tehnico-materiale, umane și financiare făcute și rezultatele obținute să fie optim. Ea poate avea valori de la Batalion (grupare tactică) până la Brigadă (grupare operativă).

Pentru o primă etapă a unei eventuale implementări a conceptului, o asemenea grupare modulară se poate constitui la Forțele Terestre. Întreaga construcție modulară va fi raportată la modelul întrunit (integrat) tip joint, fundamentat pe conceptul Războiului Bazat pe Rețea.

În ceea ce privește modularizarea, aceasta este o chestiune de timp și fonduri bugetare, de concepție, de cooperare cu SUA și de continuare la noi parametri a procesului de interoperabilitate a structurilor și funcțiunilor cu structurile și forțele NATO.

4.2.5. Principii pentru organizare în "Structura de Forțe 2007"

Revizuirea "Structurii de Forțe 2007" poate constitui prilejul unei analize paralele, prin prisma conceptului de Război Bazat pe Rețea, pentru determinarea posibilităților și disponibilităților actuale de realizare, într-o primă etapă, a unor elemente ale forței destinate ducerii operațiilor întrunite bazate pe rețea.

Categoriile de forțe ale armatei vor trebui să-și conceapă organizarea modulelor de forțe potrivite Războiului Bazat pe Rețea prin prisma concepției NATO privind structura de forțe, și anume, în forțe dislocabile (mobile, interoperabile și sustenabile) și forțe nedislocabile, ambele având câte trei niveluri graduale de capacitate de reacție (ridicată, scăzută și cu termen lung de constituire) și fiind în măsură să răspundă exigențelor operației bazate pe rețea.

Punctul de plecare în edificarea primelor structuri ale Războiului Bazat pe Rețea care să răspundă, la nivelul posibilităților naționale, cerințelor conceptului îl reprezintă STAR-ul (Sistemul de Transmisiuni al Armatei Române), singurul sistem modern, compatibil cu Războiul Bazat pe Rețea.

"Structura de Forțe 2007 revizuită" va preciza elementele pe baza cărora ar urma să se dezvolte inițial conceptul. Dacă autoritățile politice abilitate ale statului vor lua decizia de implementare a conceptului de Război Bazat pe Rețea în Armata României, atunci grupul de lucru, prin consultarea specialiștilor în resurse umane, va trebui să propună un calendar de studiere a conceptului de operații bazate pe rețea începând cu academiile categoriilor de forțe și terminând cu Universitatea Națională de Apărare, precum și modul în care conceptul va influența procesul de instruire a trupelor.

Introducerea, în procesul de învățământ a "operației întrunite", pe care este fundamentat conceptul de Război Bazat pe Rețea, va contribui decisiv la edificarea și instruirea Forței pentru a duce acțiuni întrunite naționale și internaționale în cadrul NATO, al unei coaliții sau angajamente convenite, într-un mediu multinațional. Se subliniază necesitatea ca programele instituțiilor militare de învățământ românești să se alinieze celor ale instituțiilor similare din statele membre NATO.

Proiectarea și exploatarea viitoarelor structuri tehnice corespunzătoare Războiului Bazat pe Rețea are nevoie de specialiști informaticieni și în sisteme de arme, care trebuie formați la Academia Tehnică Militară și în celelalte instituții de învățământ militar sau prin filiera indirectă.

În același timp, se cere studiată cu grijă relația structuri viitoare-achiziții de sisteme de arme și mijloace informatice pentru sistemul C4I prezente și de perspectivă, pentru a se realiza o sincronizare în timp a edificării fizice a structurilor cu dotarea tehnică corespunzătoare.

Pentru îndeplinirea acestui deziderat, la revizuirea „Structurii de Forțe 2007" trebuie să se țină cont de dinamica personalului calificat necesar structurilor de cercetare-dezvoltare, în vederea modernizării tehnicii existente potrivit cerințelor Războiului Bazat pe Rețea, precum și pentru achiziția de sisteme noi.

Concluzionând, este necesar să se sublinieze că principiile pentru organizare în "Structura de Forțe 2007" sunt următoarele:

-priorități, paralelism și succesiune în realizarea "Structurii de Forțe
2007" și a Forței Războiului Bazat pe Rețea;

-structuri cu forțe și mijloace care să se modularizeze și demodularizeze ușor în tip Joint;

-forța de conducere pentru grupări acționale;

-raport optim între senzori, forța informatică, cea de comunicații,
cea de conducere și cea de lovire;

-adecvarea și corelarea forțelor cu misiunea.

La fel ca în armatele care l-au inițiat, implementarea noului concept la nivel structură de forțe va trebui aprofundată prin studii, expertiză, schimburi de experiență, cercetare științifică teoretică și practică, modelare și simulare.

4.3. Posibile implicații ale Războiului bazat pe rețea asupra înzestrării

4.3.1. Digitizarea fluxului informațional-decizional

De la început trebuie spus că aplicarea conceptului de Război Bazat pe Rețea este optimă în primul rând în societățile de tip informațional sau care sunt pe cale de a atinge rapid un astfel de nivel. În al doilea rând, capacitatea de a adopta conceptul de Război Bazat pe Rețea îl au societățile bogate și care beneficiază de tehnologii înalte, cele mai multe realizate prin mijloace proprii. Nu poate fi vorba de Război Bazat pe Rețea acolo unde nu există tehnologii înalte. De aceea, inevitabil, toată lumea dorește, într-o formă sau alta, să se alinieze la acest concept, fie încercând să-l aplice, fie încercând să găsească soluții pentru contracararea lui. Aici nu este vorba numai de voința și dorința de aliniere la ceea ce înseamnă modernitate în instituția militară, în arta războiului, ci mai ales de capacitatea reală de a face așa ceva.

Dincolo de costurile imense ale implementării, pe care nu oricine le poate suporta, conceptul de Război Bazat pe Rețea presupune și un spirit high tech. Cu alte cuvinte, este o ameliorare a rigiditismului mecanicist, care a caracterizat dintotdeauna armatele, și o adoptare a dinamismului complex, care definește un management modern, flexibil, adaptabil împrejurărilor, capabil să asigure producerea, în limitele specializării sale (care sunt destul de largi) orice, oricum și oricând, întrucât dispune de o tehnologie înaltă (high tech), din care se detașează tehnologia informației (TI) care va domina, prin prezent, viitorul.

Fără o astfel de filozofie, fără o cultură high tech, nu se poate pleca la drum nici în elaborarea unei strategii de implementare a conceptului de Război Bazat pe Rețea, nici în ceea ce privește înzestrarea armatei cu mijloacele și sistemele high tech și, mai ales, cu TI.

Tehnologia înaltă, inclusiv TI, se aplică, desigur, și în România. S-au constituit rețele de calculatoare în școli, în instituții, în armată, funcționează de câțiva ani buni Internetul, în fiecare casă și în fiecare familie se găsesc produse high tech. De asemenea, Armata Română beneficiază de unele sisteme moderne de comandă și control și, ceea ce este foarte important, fiecare militar român, indiferent unde s-ar afla, a accesat sau accesează frecvent un calculator.

Tehnologia înaltă a pătruns și s-a generalizat și în România. Problema care se pune și care este deosebit de importantă pentru implementarea tehnologică a conceptului de Război Bazat pe Rețea este cât și ce anume din high tech se produce în România și cât se importă și de unde se importă, dar mai ales în ce măsură pot fi asigurate resursele necesare.

Conceptul Război Bazat pe Rețea este strâns legat de procesul de digitizare. Digitizarea fluxului informațional presupune trecerea de la limbajele naturale la cele binare, logice, astfel încât fluxul informațional să beneficieze de viteza foarte mare de transmitere a datelor, de capacitatea imensă de stocare și prelucrare a informației, de calitatea, fidelitatea și siguranța sistemelor de comunicații digitizate.

Conectarea actualelor sisteme la rețele de calculatoare nu este o soluție foarte bună, ci una impusă. Nimeni, nici măcar statul american, nu-și poate permite să renunțe la sistemele existente, la sutele de mijloace de luptă și să creeze imediat altele noi, digitizate. Și atunci se procedează la digitizarea lor. Așa s-a procedat cu avionul MiG 21, devenit MiG 21 Lancer, și cu elicopterul IAR 330. Digitizarea a constat în crearea, pe aceste mijloace, a unor sisteme electronice (sisteme de conducere a focului, sisteme de senzori etc.) independente de ceea ce exista pe acest avion, capabile să conecteze sisteme de arme la sistemele de comandă și control digitizate. S-ar putea, totuși, ca digitizarea unor sisteme de acest fel să coste, pe ansamblu, mai mult decât crearea unora noi, cu adevărat performante (de exemplu, digitizarea actualelor radare analogice de la litoral).

Realizarea (achiziționarea) unor sisteme noi, digitizate este soluția ideală. Acest lucru trebuie făcut în limita resurselor, iar acestea sunt extrem de restrânse. Oricum, la o astfel de soluție de înzestrare nu se poate renunța.

Adăugarea, la sistemele și platformele existente, a unor componente digitizate este calea cea mai la îndemână pentru a realiza, într-o primă etapă, conectarea platformelor de luptă existente și a sistemelor în funcțiune la rețelele centrale. Desigur, trebuie alese cu foarte multă grijă acele sisteme și mijloace existente care fac obiectul unei astfel de adăugiri. Pentru că nu totdeauna este avantajos să pui un sistem Pentium de ultimă generație pe un tun antiaerian de 37 mm manual care nu mai are nici un viitor.

4.3.2. Senzori cu multiple destinații

La ora actuală, sistemele de senzori existente în Armata Română nu corespund decât în foarte mică măsură cerințelor grilei de senzori impuse de conceptul Război Bazat pe Rețea. Cei mai mulți dintre acești senzori sunt analogici, iar performanțele lor sunt extrem de reduse. Singurii senzori cu capacitate sporită, compatibili NATO sunt radarele FPS-117 și sistemele montate pe aeronavele modernizate.

Stabilirea grilei de senzori și, în consecință, a sistemului de senzori cerut de aplicarea conceptului de Război Bazat pe Rețea în Armata Română depinde de modelul adoptat, de doctrina de implementare și folosire a acestui concept, de asistența acordată (europeană, americană sau combinată) pentru care se va opta și de resursele ce vor fi alocate.

La achiziționarea sistemului de senzori și a sistemului tehnic de conectare a acestora cu sistemele de comandă-control și cu cel al grilei de execuție (sistemul shooterilor) trebuie să se țină seama de următoarele: existența unor senzori în cadrul ASOC (FPS-117, TPS-79 – gap filler); alegerea tipului de senzori de care avem nevoie pentru informațiile necesare (într-un teatru oarecare, în spațiul regional, pe teritoriul național); compatibilitatea dintre sistemul (grila, rețeaua) senzorilor și sistemele de arme.

Senzorii pentru observarea și supravegherea spațiului aerian, pot fi amplasați: la sol (radare și alte sisteme de cercetare-observare), pe teritoriul
național, în teatre, pe teritoriul aliaților; pe aeronave; pe sateliți; pe nave de luptă; pe mijloace ale altor categorii de forțe ale armatei; pe alte mijloace.

Totodată, aceștia trebuie să trebuie să cuprindă toate categoriile de senzori, inclusiv accesul la cei amplasați în spațiul cosmic. În această situație, va fi necesar să se negocieze și să se pună la punct proceduri de acces la sistemul de senzori NATO, la cel american și la cel european.

De asemenea, și în ceea ce privește achiziționarea senzorilor care vor fi montați pe platforme aeriene sau pe alte mijloace, trebuie să se opteze pentru o soluție europeană (Eurofighter, Tigre etc.), pentru o soluție americană sau pentru o variantă pe care o vor adopta și alte țări din NATO și din Uniunea Europeană.

Senzorii pentru observarea și supravegherea spațiului maritim sunt și pot fi amplasați: pe navele de luptă; pe litoral; pe aeronavele proprii (elicoptere), dacă vor primi așa ceva, sau pe aeronavele cu care cooperează Forțele Navale; pe platforme speciale; pe sateliți; pe mijloace ale celorlalte categorii de forțe ale armatei; pe alte mijloace.

Acești senzori sunt destinați supravegherii spațiului maritim și a celui aerian din zona mării. Funcțiile lor se extind însă în teatru, în situația în care navele de luptă românești intervin și în alte zone.

Sistemul de comunicații al Forțelor Navale permite interconectarea prin STAR-Serviciul de Transmisiuni al Armatei Romane(RTP-Rețeaua de Transmisiuni Permanentă) a tuturor unităților. Este realizat intranetul militar între marile unități pentru poșta electronică, la nivel „secret de serviciu". Se pot realiza transmisii de date prin radio pe US (unde scurte) și UUS (unde ultra scurte) numai de către fregata „Mărășești" cu Sistemul Integrat de Comunicații și de către: centrul de transmisiuni al Punctului de Comandă al Comandamentului Operațional Naval; centrul de transmisiuni al Punctului de Comandă al Statului Major al Forțelor Navale (începând cu 01.07.2003); centrul de transmisiuni al Flotilei Fluviale. Acestea au în dotare stații de radio RF 5800 H, RF 5800 M și autostații Panther H.

Pentru Forțele Navale, este nevoie de un nou sistem de senzori (stații radar, mijloace de observare și supraveghere electronică instalate pe nave și pe litoral, mijloace de acces la informația transmisă prin satelit și prin alte mijloace de cercetare NATO).

Senzorii pentru observarea și supravegherea spațiului terestru existenți pot fi integrați, la ora actuală, în sistemele C2 – C4. Ei nu răspund însă pe deplin cerințelor conceptului de Război Bazat pe Rețea.

Senzorii folosiți în cadrul Forțelor Terestre se referă la: radare terestre sau care ar trebui amplasate pe platforme de luptă (tancuri, transportoare etc.); aparatură de vedere pe timp de noapte; indicatoare de termolocație; aparatură în infraroșu; camere de luat vederi; senzori pentru amprente electronice; senzori NBC; senzori meteo; senzori de identificare amic-inamic, etc.

Având în vedere că întreaga tehnică de luptă din înzestrarea Forțelor Terestre urmează să fie modernizată, este necesar ca, în acest proces, să fie incluși și senzorii care vor echipa grila senzorilor din cadrul conceptului Război Bazat pe Rețea.

Senzorii pentru supravegherea ciberspațiului țin de administrarea, protecția, supravegherea, securizarea și folosirea rețelelor fizice și virtuale. Aceștia joacă un rol foarte important în funcționarea întregului sistem și, de aceea, în achiziționarea structurilor de rețea, ei sunt prioritari.

Senzorii pentru observarea și supravegherea sistemelor proprii și rețelelor sunt senzori de sistem și dau în permanență date și informații despre starea și funcționarea sistemelor, iar corectarea erorilor și optimizarea fluxurilor se face în mod automat.

Senzorii meteo sunt cei ai Institutului Național de Meteorologie și Hidrologie. Vor trebui adăugați senzori speciali meteo de teatru, care să recepteze automat date necesare introducerii corecțiilor meteo în efectuarea tragerilor și altor misiuni.

Senzorii NBC sunt montați pe mijloace de cercetare NBC, la Forțele Speciale, dar și pe platforme de luptă, în grila sistemelor de comandă și control și în cea a vectorilor de informație. Conceptul de Război Bazat pe Rețea presupune interconectarea acestei aparaturi la sisteme digitizate sau crearea unei aparaturi noi, digitizate, precum DET-2 (echipament de detecție nucleară).

Senzorii de identificare amic-inamic fac parte din sistemele complexe de identificare, iar acestea, în cazul utilizării conceptului de Război Bazat pe Rețea, se integrează în sistem. Cu alte cuvinte, continuarea programului de introducere a acestui sistem NATO trebuie să fie racordată la doctrina utilizării conceptului de Război Bazat pe Rețea, ceea ce presupune o concepție unitară privind achiziționarea componentelor și soft-urilor respective.

Senzorii cu funcții și destinații multiple sunt senzorii care echipează sistemele de observare-supraveghere, sistemele C4I și sistemele de arme în cadrul conceptului de Război Bazat pe Rețea. Acești senzori pot fi montați oriunde și oricând – de la purtătorul uman la satelit, de la platforma de luptă la calculatorul central de rețea – și au capacitatea de a transmite date și informații în timp real, imagini video, imagini electronice etc.

Înzestrarea Armatei Române, în condițiile acceptării conceptului de Război Bazat pe Rețea, este strict legată de organizarea rețelelor fizice și virtuale .

4.4. Considerații privind adoptarea concepției și strategiei implementării conceptului

4.4.1. Argumente în favoarea implementării conceptului de Război Bazat pe Rețea

Implementarea conceptului de Război Bazat pe Rețea va trebui să constituie o opțiune politico-militară. Există numeroase argumente care justifică o astfel de opțiune și, în consecință, o astfel de acțiune întreprinzătoare. Cele mai importante sunt următoarele:

Războiul Bazat pe Rețea aparține societății de tip informațional. El va evolua odată cu procesul de integrare în cadrul globalizării și va fi, într-o multitudine de formule, un element de bază al războiului viitorului, caracterizat îndeosebi prin predominanța tehnologiei informației (TI), aplicarea conceptului C4I2SR, și dezvoltarea lucrului în rețele centrale.

Mai devreme sau mai târziu, majoritatea armatelor moderne își vor constitui rețele numai după modelul C4I2SR (Comandă – Control – Comunicații – Computere – Informație – Inteligență – Supraveghere – Recunoaștere), aplicat deja cu mult succes de către Forțele Armate ale Statelor Unite și nu numai.

Chiar dacă Armata României are acum posibilități limitate pentru materializarea, pe termen scurt, a acestui concept, direcția pe care se îndreaptă obligă și este în favoarea însușirii și aplicării lui.

Introducerea acestui concept, cu toate implicațiile lui, poate fi începută, concomitent, în sfera conducerii (a comenzii și controlului), prin crearea, securizarea, gestionarea, regenerarea și folosirea unor elemente de rețea centrală și în sfera acțiunii, prin înzestrarea platformelor de luptă (atât cât este posibil, dar într-o concepție unitară și cu bătaie lungă) cu aparatura și soft-urile necesare lucrului în astfel de rețele.

Elementele de sistem (STAR, ASOC, elemente digitale ale sistemelor mobile de transmisiuni, soft-uri pentru C4I și pentru sistemele de arme, procesoare de ultimă tehnologie etc.), ca și platformele asimilate sau realizate până acum de Armata României, se cer analizate pe structuri și categorii de forțe, în funcție de cerințele conceptului operațional și de rezultate.

În configurarea unor variante de organizare și înzestrare a Armatei României și în constituirea modelului Războiului Bazat pe Rețea accesibil și necesar, se poate porni din două direcții convergente, care se condiționează reciproc:

– experiența Forțelor Armate ale Statelor Unite (eventual, solicitarea unei asistențe de specialitate din partea acestora), dar și experiența unor armate ale unor țări din Europa (Franța, Marea Britanie, Germania);

– identificarea și analiza riscurilor, amenințărilor, vulnerabilităților, corelate cu politica de răspuns la acestea, misiunile stabilite, responsabilitățile constituționale și cele ce revin armatei în cadrul NATO și UE,precum și acțiunile previzibile, la care se adaugă obligatoriu posibilitățile tehnice și științifice proprii, precum și cele financiare reale pe care se poate conta.

Oricum, însuși faptul că se discută, se studiază și se caută modalități concrete de aplicare a conceptului de Război Bazat pe Rețea în Armata României reprezintă un pas deosebit de important și o provocare cu totul deosebită.

Responsabilitățile privind elaborarea concepției și a strategiei de implementare a conceptului Război Bazat pe Rețea ar putea fi repartizate astfel:

Pentru conducerea politico-militară: luarea deciziei politice de implementare; elaborarea doctrinei de utilizare a acestui concept; identificarea resurselor; identificarea și folosirea elementelor concrete de sprijin din partea Statelor Unite și altor țări; obținerea sprijinului Alianței Nord-Atlanice; conexarea efortului intern, organizarea și conducerea politică a acțiunii de implementare.

Pentru conducerea Ministerului Apărării Naționale: susținerea proiectului în Guvern și asigurarea expertizei; conducerea procesului de implementare; elaborarea concepției de implementare; elaborarea, împreună cu Statul Major General, a strategiei de implementare; colaborarea cu alte ministere în acest sens; colaborarea cu ministere ale apărării din țări NATO care ne pot sprijini în realizarea acestui proiect.

Pentru Statul Major General: constituirea unei structuri (direcție) C4I care să realizeze concepția și strategia de implementare, standardele de aplicare, integrarea, planificarea și gestionarea sistemelor informatice; elaborarea, împreună cu conducerea Ministerului Apărării Naționale, a concepției și strategiei de implementare; asigurarea expertizei militare; organizarea detaliată a procesului de implementare; elaborarea planurilor și programelor de implementare; conducerea militară a acestui proces; propunerea și realizarea structurii de forțe; realizarea modulelor de forțe tip Joint; organizarea pregătirii forțelor în această concepție; laborarea concretă a strategiei de înzestrare; realizarea rețelelor fizice și virtuale și experimentarea lor.

Pentru categoriile de forțe ale armatei și comandamentele operaționale: identificarea elementelor proprii care pot fi folosite în procesul de
implementare; desfășurarea programelor și planurilor de implementare; experimentarea componentelor sistemelor necesare Războiului Bazat pe Rețea; realizarea concretă a digitalizării platformelor și rețelelor fizice existente.

Pentru instituțiile de învățământ militar: pe baza concepției și strategiei de implementare, introducerea etapizată în sistemul de învățământ a temelor necesare și modelarea permanentă a conceptului; organizarea unor cursuri de instruire și evaluare, în această viziune, a ofițerilor, maiștrilor militari și subofițerilor;simularea și modelarea pentru Război Bazat pe Rețea; dotarea acestora cu tehnologii informatice capabile să concretizeze instruirea.

Pentru instituțiile de cercetare dezvoltare pentru tehnică și tehnologii militare: cercetarea aplicativă și dezvoltarea tehnologică în folosul dotării
tehnice a categoriilor de forțe ale armatei, corespunzător cerințelor Războiului Bazat pe Rețea; testarea și evaluarea tehnică, potrivit exigențelor Războiului Bazat pe Rețea, a echipamentelor militare realizate în țară sau în străinătate în vederea introducerii lor în dotare; facilitarea schimbului de informații tehnico-științifice, în domeniul Războiului Bazat pe Rețea sau în domenii adiacente și complementare acestuia, cu institute de cercetare la nivel național și internațional.

4.4.2. Modalități de implementare

Implementarea conceptului de Război Bazat pe Rețea în Armata Română, deși este o necesitate, va fi problematică și îndelungată, datorită faptului că nu există posibilitatea unei susțineri economice, financiare și high tech pe măsură și oportune. De aceea, o astfel de implementare se va face în etape, progresiv, în general benefic, dar și cu unele riscuri. Dată fiind discrepanța dintre posibilitățile reale de asimilare a high tech și, mai ales, a TI și ritmul în care evoluează astfel de tehnologii, probabil cu greu se va putea ține pasul. Astfel, încheierea procesului de asimilare a unor sisteme, în cazul în care nu se aplică în mod corect principiul upgrade, ar putea să nu însemne alinierea la standardele moderne (pentru că, în momentul încheierii procesului de asimilare sistemul poate fi deja depășit), ci pur și simplu un uriaș efort inutil. Totuși, Războiul Bazat pe Rețea oferă unica fereastră de oportunitate pentru a reduce decalajul existent și a face posibilă participarea noastră militară la cât mai multe misiuni NATO și de coaliție. Momentul nu trebuie scăpat, iar efortul va fi cea mai bună investiție.

De aceea, atât concepția de implementare, cât și strategia de implementare trebuie să aibă în vedere această realitate și să prevadă soluții acceptabile, fără amânări și compromisuri riscante.

Implementarea nu se poate face doar prin efort propriu; este nevoie de un sistem de colaborare și interoperabilitate, astfel încât costurile să fie mai mici, iar ritmul de introducere a noilor tehnologii mai rapid.

În primul caz, practic, în condițiile actuale ale economiei românești, nu există nici o șansă. România nu este capabilă, la ora actuală, să asimileze și să pună în aplicare, prin mijloace proprii, un astfel de concept.

Cea de a doua cale este posibilă, în primul rând, datorită unor parteneriate strategice (cu Statele Unite) pe care România le are și le poate dezvolta și le susține. De aceea, concepția de implementare și materializare a conceptului de Război Bazat pe Rețea trebuie să fie fermă, bine ancorată în realități, iar strategia care se va adopta să aibă, la rândul ei, calitatea de a fi deschisă, dinamică, flexibilă, perfectibilă și, pe această bază, eficientă.

De asemenea, implementarea se poate face în mod direct ori mediat.

Calea directă presupune elaborarea unei concepții naționale de implementare și a unei strategii adecvate, care să fie pusă în operă prin efort propriu sau printr-o finanțare externă negociabilă.

Calea mediată presupune o asistență semnificativă și un ajutor extern substanțial, îndeosebi din partea Statelor Unite ale Americii.

4.4.3. Etape necesare în aplicarea conceptului de Război Bazat pe Rețea

Există o serie de etape în aplicarea conceptului:

Etapa I-a: Cunoașterea conceptului, a conexiunilor și implicațiilor sale.
Formularea, pentru Armata României, a modelului Război Bazat pe Rețea creat și aplicat de Forțele Armate ale SUA și sugerat de Directiva Politico-militară a NATO.

Etapa a II-a: Identificarea elementelor care pot fi integrate în conceptul de Război Bazat pe Rețea.

Etapa a III-a: Elaborarea unei doctrine de utilizare a conceptului de Război Bazat pe Rețea în Armata României.

Etapa a IV-a: Formularea (elaborarea) modelului acțional întrunit (integrat) sau combinat, tip Joint, fundamentat pe Războiul Bazat pe Rețea.

Etapa a V-a: Realizarea conexiunilor dintre modelul acțional întrunit (integrat) axat pe Războiul Bazat pe Rețea și posibilitățile reale ale Armatei României.

Etapa a VI-a: Introducerea cerințelor Războiului Bazat pe Rețea în strategia forțelor, în strategia mijloacelor și în strategia operațională, adică în structura de forțe, în sistemul de înzestrare și de instruire, în logistică și în conceptul operațional.

Etapa a VII-a: Pregătirea, pe această bază, a forțelor care vor fi introduse în teatru pentru îndeplinirea diferitelor misiuni.

Aceste etape, presupun fiecare, o serie de acțiuni corespunzătoare (Anexa 4).

România nu dispune, în prezent, de toate resursele necesare pentru implementarea și materializarea conceptului de Război Bazat pe Rețea. Realizările de până acum în domeniul conducerii forțelor – comandamentele operaționale și elemente ale sistemelor comandă și control, unii senzori și unele componente ale supravegherii unitare a spațiului aerian, în concepție NATO, RTP/STAR, Intranet și câteva rețele fizice de calculatoare – nu au vizat neapărat conceptul de Război Bazat pe Rețea, dar pot fi folosite ca resurse sau componente (deja existente) în implementarea acestui concept.

4.4.4. Resurse posibile avute în vedere în scopul implementării conceptului de Război Bazat pe Rețea

a). Din punct de vedere al tipului și calității:

Resursa umană, este o resursă foarte importantă pentru aplicarea conceptului. Aceasta trebuie să corespundă cantitativ și calitativ privind:

selectarea personalului necesar pentru elaborarea concepțiilor;

coordonarea și controlul funcționării sistemelor informatizate și
automatizate.

Trebuie armonizată dinamica pregătirii specialiștilor militari informaticieni cu dinamica introducerii în exploatare a noilor sisteme care vor opera în cadrul conceptului de Război Bazat pe Rețea. Categoriile de forțe armate să-și dezvolte capacitatea de pregătire a personalului tehnic și de operare pentru sistemele din cadrul conceptului de Război Bazat pe Rețea, în instituțiile de învățământ militare proprii.

Resursa umană care va fi direct implicată în implementarea conceptului de Război Bazat pe Rețea trebuie să continue să urmeze cursuri de pregătire specifică îndeosebi în Statele Unite ale Americii, dar și în alte țări preocupate de acest concept (Franța, Marea Britanie, Germania, Italia etc.).

Pregătirea resursei umane în plan extern și intern pentru o astfel de acțiune este prioritară și trebuie cuprinsă în planificarea strategică.

Resursa financiară este și va rămâne limitată, dar nu deficitară. România, fără sprijin financiar extern, nu va putea adopta acest concept al cărui cost se va ridica la multe miliarde de dolari. Numai procesoarele necesare rețelei centrale se ridică la câteva miliarde de dolari. De aceea, se consideră că, paralel cu elaborarea doctrinei de implementare a conceptului, trebuie să fie stabilite și costurile și, în funcție de acestea, strategia de implementare.

Resursa High tech constituie cadrul în care poate fi implementat un astfel de concept. O astfel de tehnologie este deja pe punctul de a se generaliza. Ea este prezentă și în țara noastră, însă problema care se pune se referă nu numai la prezența acestui tip de tehnologie, ci și la contribuția românească, adică la aportul românesc high tech. Analiza riguroasă a acestui raport și optimizarea lui (în limite posibile) constituie o condiție de bază a adoptării conceptului. Decidentul politico-militar trebuie să stabilească și să hotărască asupra filosofiei de implicare, dependențelor, interdependențelor și coerenței sistemului. Mai exact, înainte de a se porni la drum, este necesar să se știe în ce măsură există o securitate și o garanție high tech, cât anume este implicare națională, cât dependență internațională și cât contează parteneriatul strategic în derularea programelor care se vor adopta.

Tehnologia informației – TI este resursa principală a Războiului Bazat pe Rețea. România dispune de rețele de calculatoare, de elemente substanțiale ale TI și mai ales de un personal calificat care dă garanția unui potențial substanțial în acest domeniu. Totuși, în lipsa mijloacelor financiare necesare și a perspectivei ameliorării acestora, domeniul TI rămâne o problemă greu de soluționat în implementarea conceptului de Război Bazat pe Rețea.

Resursele economice creează baza economică a high tech și a TI. Economia românească, aflată într-un îndelungat proces de tranziție, nu este deocamdată în măsură să asigure cadrul necesar unei strategii naționale high tech, dar de aici nu rezultă că, în viitor, o astfel de strategie nu este posibilă. Implementarea și materializarea conceptului de Război Bazat pe Rețea nu se poate realiza fără implicarea semnificativă a factorului economic, adică a resurselor economice. De aceea, în echipa care va elabora doctrina și strategia de implementare a conceptului, trebuie să fie incluși și economiști.

Structurile de comunicații, se află în curs de constituire, atât la nivel național, cât și în cadrul categoriilor de forțe ale armatei. Structurile de informații se află și ele la început. Este necesar un efort național îndelungat pentru crearea bazelor de date și a sistemelor de acces autorizat la acestea. Desigur, bazele de date necesare Războiului Bazat pe Rețea pot fi realizate și prin transfer internațional de la cei care le au deja create (potrivit acordurilor încheiate cu unele state în ceea ce privește informația), dar efortul național și militar în acest domeniu nu va fi nici ușor, nici pe termen scurt. Crearea și utilizarea eficientă a bazelor de date reprezintă una dintre cele mai spinoase probleme ale conceptului de Război Bazat pe Rețea.

b). Din punct de vedere al situării lor și accesării, resursele pot fi interne și externe. Dimensiunea și structura internă și cea externă a resurselor se cer analizate cu foarte mult discernământ. Aceasta implică un complex de acțiuni (politice, economice, diplomatice etc.) prin care să se urmărească folosirea tuturor oportunităților care pot avea o relație cu slujirea interesului național de securitate și apărare.

c). Din punct de vedere al beneficiarului direct, aceste resurse pot fi din afara ori din interiorul sistemului național de apărare, dar și din interiorul armatei.

Resursele care se află în afara sistemului național de apărare pot fi conectate la realizarea proiectului de implementare a conceptului de Război Bazat pe Rețea în măsura în care un astfel de efort este benefic pentru ele. Este vorba, în principal, de resursele financiare, de resursele high tech, de cele informaționale, de cele comerciale și de altă natură, care, angajate în mod direct sau mediat în acest proiect, pot avea un profit pe termen lung. De aceea, identificarea și folosirea lor trebuie să se facă potrivit unor strategii complexe, cu implicarea patronatului, a Organizațiilor Non-Guvernamentale și a altor structuri care pot concura la slujirea interesului național.

Resursele din interiorul sistemului național de apărare, ca și cele din interiorul armatei, trebuie identificate, analizate și folosite la maximum, potrivit unei planificări riguroase și prin stabilirea de responsabilități precise.

Concluzii și propuneri.

Conceptul și concepția de Război Bazat pe Rețea prefigurează războiul viitorului, un cu totul alt tip de război, care este specific societății de tip informațional și, ca atare, trebuie însușit și aplicat imediat, după rațiuni politico-militare.

Implementarea conceptului de Război Bazat pe Rețea este în primul rând o problemă de opțiune politică pe termen lung. Politicul va trebui să decidă dacă o armată performantă, în măsură să ducă o confruntare high tech, este factor de stabilitate sau nu.

Pentru însușirea și aplicarea acestui concept în Armata României este necesar să se constituie un colectiv de specialiști interdisciplinar format din:

-reprezentanți ai Consiliului Suprem de Apărare a Țării;

-reprezentanți ai conducerii Ministerului Apărării Naționale;

-reprezentanți ai Statului Major General;

-reprezentanți ai categoriilor de forțe ale armatei;

-reprezentanți ai logisticii;

-lucrători din domeniul high tech;

-lucrători în tehnologia informației, infostructurii, managementului și securității rețelelor.

Acest colectiv va trebui să îndeplinească următoarele sarcini:

-identificarea și contactarea unor specialiști din Forțele Armate ale
Statele Unite și ale altor țări din NATO preocupate de studiul și implementarea
Războiului Bazat pe Rețea și solicitarea de asistență;

-elaborarea doctrinei de cunoaștere și aplicare a conceptului de Război Bazat pe Rețea, care să fie aprobată de decidentul politico-militar, și, pe această bază, a unei strategii de implementare;

-elaborarea modelului (concepției) Războiului Bazat pe Rețea necesar Armatei României;

-evaluarea costurilor și implicațiilor;

-operaționalizarea implementării.

Pentru aplicarea conceptului de Război Bazat pe Rețea, este nevoie a se studia și decide asupra următoarelor variante:

-implementarea conceptului în întreaga armată, simultan, în limitele resurselor disponibile, concomitent în cele trei mari componente: rețeaua senzorilor, rețeaua centrală de conducere (sistemele C4I) și rețeaua entităților (platformelor) de execuție.

-aplicarea conceptului, diferențiat, dar potrivit unui plan unitar, în cele trei categorii de forțe ale armatei, asigurându-se astfel un grad sporit de elasticitate și scurtarea timpului pentru aplicarea Războiului Bazat pe Rețea de către unele structuri.

-dezvoltarea și implementarea sistemului C3I(SR) tip Brigadă, în Forțele Terestre.

-aplicarea conceptului după modelul ASOC, considerat a fi cel mai avansat în domeniul digitalizării și comenzii-controlului.

-aplicarea conceptului doar la nivelul conducerii centrale, al comandamentelor operaționale și al forțelor care vor face parte din NATO.

-aplicarea conceptului pe o structură-pilot, analiza rezultatelor, introducerea acestora în procesul de învățământ militar, desprinderea concluziilor necesare și, după aceea, stabilirea unei variante optime de implementare prin dezvoltare succesivă. Pentru început, aceasta ar fi varianta cea mai potrivită și realistă. Ar permite o mai bună gestionare a resurselor, o mai rapidă asimilare a noutăților apărute și chiar o participare concretă și mai rapidă a Armatei României la acțiuni multinaționale, inclusiv la cele denumite altele decât războiul, desfășurate în condițiile Războiului Bazat pe Rețea.

Corelarea acestei acțiuni cu cea a grupului de lucru pentru revizuirea Structurii de Forțe 2007; obligatoriu, includerea acestui grup în colectivul de elaborare a Războiului Bazat pe Rețea, precum și corelarea tuturor grupurilor care se vor constitui pentru proiectarea structurii Armatei României după 2007.

Opțiunea pentru una dintre variantele propuse va permite o planificare riguroasă a resurselor și va prefigura și o anumită „specializare" imediată a armatei noastre pentru unele misiuni NATO și internaționale, în condițiile Războiului Bazat pe Rețea, urmând ca, în timp, să fie acoperită o gamă mult mai largă.

Studiul și implementarea conceptului de Război Bazat pe Rețea este un proces ce se derulează deocamdată în puține armate ale lumii. Procesul reflectă realitățile fiecăreia, dar și rolul pe care-l preconizează conducerile politice pentru armatele lor în strategiile pe termen lung. Elaborările teoretice vor fi supuse experimentărilor în exerciții și acțiuni militare reale. Se presupune că multe dintre ele vor suporta corecții. De asemenea, vor fi relevate aspecte încă nebănuite. Armata României este obligată să intre în acest proces pentru că, mai devreme sau mai târziu, Războiul Bazat pe Rețea va deveni o problemă majoră de interoperabilitate, condiție decisivă pentru funcționarea Alianței NATO.

Implementarea conceptului de Război Bazat pe Rețea va fi însoțită, probabil, de alte măsuri vizând mărirea eficienței acțiunilor, intuițiile în identificarea noilor realități ale spațiului luptei și prospectarea tendințelor, talentul în combinarea noului și vechiului din armată pentru îndeplinirea misiunilor. Armatele au fost de fiecare dată vectori ai celor mai recente noutăți materiale, dar învingătoare a ieșit întotdeauna numai mentalitatea ultimei ore. Conceptul de Război Bazat pe Rețea exprimă mentalitatea învingătorului și consacră definitiv superioritatea tehnică, tehnologică, de inovație și gândire, de acțiune decisivă și eficientă.

Desigur, aceste considerații își au limitele lor, induse de parcimonia surselor, ermetismul experimentelor și concluziilor, etc. Cu toate acestea se poate exprima certitudinea că este începutul unui drum care va căpăta amploare, concretețe și finalitate practică prin abordări instituționale multidisciplinare având la bază toate resursele necesare.

CONCLUZII

Asistăm la începutul secolului XXI la schimbarea paradigmei clasice a păcii și războiului, la schimbări care conservă termenii referențiali ai paradigmei, dar modifică tot mai profund natura conexiunilor dintre aceștia. Considerăm că procesul este observabil prin: fluidizarea tot mai pronunțată a distincției dintre violență și non violență; violența este mascată în non-violență, iar agresiunea este instrumentată non-violent; războiul devine supra-simbol, iar agenții acțiunii armate manipulatori de simboluri; toate domeniile se alimentează exclusiv din informație – această resursă inepuizabilă, ce se impune în sens larg drept armă absolută.

Există cel puțin trei perspective în ceea ce privește filosofia și fizionomia războiului: în viitor, războiul va fi, probabil, unul înalt tehnologizat (Anexa 5), desfășurat între puteri sau entități supertehnologizate și informaționale, pentru supremația tehnică și informațională; vor exista, probabil și în viitor, atâtea tipuri de războaie câte tipuri de entități care se vor confrunta; este posibil ca războiul, în sens tradițional, de confruntare armată violentă, cu pierderi de vieți omenești și distrugeri materiale, să fie pus în întregime (sau în cea mai mare parte) sub control și chiar să dispară, cedând locul unui alt tip de confruntare.

Războiul va continua să fie, în sensul formulat de Clausewitz, un mijloc al politicii, o exprimare a politicii prin forță și mijloace violente. Totodată, el va fi din ce în ce mai mult o urmare a politicii, adică, din anumite puncte de vedere, un sfârșit al ei.

Pe măsură ce procesul globalizării avansează, războiul devine, în ultimă instanță, un mijloc al politicii comunității internaționale de impunere, prin forță, a unor decizii, de gestionare violentă a crizelor și conflictelor. În acest sens se va continua politica de modernizare a armelor, se vor dezvolta armatele profesioniste și componentele internaționale integrate ale acestora. După toate probabilitățile, vor exista partu tipuri de entități militare: armate profesioniste ale marilor puteri supertehnologizate; structuri militare integrate ale comunităților internaționale îndeosebi cele ale NATO și Uniunii Europene, dar nu numai; forțe armate ale celorlalte state (forțe armate naționale); structuri armate ilegale (“armate de eliberare”, structuri înarmate ale diferitelor grupări politice, ale organizațiilor și rețelelor teroriste și mafiote etc.).

Este posibil ca, la început de mileniu, urmând în general fizionomia confruntărilor armate din epocile anterioare, războiul să se bazeze pe strategii de descurajare și pe efortul comunității internaționale de oprire a violențelor și folosire a dialogului, diplomației și presiunilor politice, economice și militare pentru rezolvarea diferendelor.

În războiul viitor, relația violență-nonviolență va apărea ca un cuplu de contrarii, care coexistă și se află într-un raport de opoziție, covarianță, asimetrie sau de inversiune. Din această perspectivă, se are în vedere fie umanizarea războiului, tendință care se află sub apărarea și autoritatea principiilor legilor fundamentale ale omenirii, a legilor umanității și a perceptelor conștiinței publice, precum și a legilor războiului, fie demasificarea distrugerii sau efortul spre armele care tind către un minimum de letalitate. În ambele ipostaze, însă, violența, sub forma sa brută – distrugerea – sau rafinată – persuasiunea, va coexista cu nonviolența.

Istoria războaielor demonstrează că dimensiunile domeniilor tactic, operativ și strategic au cunoscut o permanentă extindere ca urmare a dezvoltării armamentului și tehnicii de luptă. Apariția și intrarea în înzestrarea armatelor moderne a sistemelor de arme cu înaltă precizie de lovire au influențat însăși noțiunea de câmp de luptă. Concepției tradiționale (liniare), potrivit căreia există un front și o adâncime, îi va urma un câmp de luptă extins, în care nici o zonă nu va fi ferită de atacurile precise și nimicitoare.

Se pot sesiza următoarele aspecte:

în analizele și prognozele elaborate, pe care se fundamentează doctrinele și conceptele relative la viitoarea fizionomie a conflictelor, problematica mediului informațional apare tot mai clar și mai profund elaborată;

elementele fundamentale ale oricărei activități militare vor fi informația, procesarea informației și rețelele de comunicații care asigură suportul tehnic al fluxului informațional, iar schimbările calitative determinate de dezvoltarea tehnologiei informației vor modifica esența mediului informațional în care se vor desfășura operațiile militare;

tehnica militară cu grad mare de sofisticare ridică pe o treaptă superioară cursa înarmărilor, contribuind nu doar la acumularea unor noi arsenale de luptă, ci și la rafinarea formelor și procedeelor de ducere a acțiunilor militare.

Conflictele militare desfășurate în ultimele decenii și la începutul mileniului actual pun în evidență că acțiunile de luptă viitoare se vor deosebi, în mare parte, de cele caracteristice celui de-al doilea război mondial și conflictele postbelice. Astăzi, ca și în viitor, acțiunea militară se individualizează în raport cu cele postbelice, prin:

– amploarea în timp și spațiu, forțele și mijloacele folosite, complexitate, intensitate, schimbări bruște a situațiilor, la toate nivelele;

– acțiunile de luptă se vor duce în toate mediile, atât pe uscat, în aer, pe apă, sub apă și în cosmos;

– folosirea de forțe și mijloace diversificate, cu caracteristici tehnico-tactice superioare, având o mare mobilitate, putere de foc, bătaie, precizie, efect de nimicire și distrugere, context în care surprinderea tehnologică și luarea măsurilor de prevenire a acesteia, vor continua să joace un rol important;

– acțiuni cu un caracter deosebit de manevrier, insistându-se îndeosebi pe învăluire și întoarcere;

– câmp de luptă saturat electronic, în care succesul luptei în acest mediu poate hotărî, în mare măsură, victoria;

– angajarea în luptă a unor adevărați profesioniști, având la bază o riguroasă selectare și instruire a militarilor pentru a face din aceștia luptători cu înalte calități psihice și fizice, capabili să angajeze acțiuni complexe, rapid și de o deosebită violență, în condiții variate de teren, climă, anotimp, noaptea și ziua;

– realizarea unui raport echilibrat între un nivel deosebit al instruirii și dotarea cu armament și tehnică de luptă, precum și cu sisteme periferice, devin cerințe fără de care a ne închipui războiul viitorului devine o utopie.

Înnoirile normative sunt rezultatul unor noi condiții care au modificat radical modul de ducere a războiului, tehnica luptei, reieșite din: noua percepere, de către state, a amenințărilor care le pot prejudicia securitatea, ceea ce determină o nouă concepție de a „proiecta forța“; modificarea modalităților de a lua deciziile, astăzi, în multe cazuri acțiunea comandanților de pe treapta cea mai de jos a ierarhiei militare este în concordanță cu obiectivele politice urmărite în conflict de către autoritatea la nivel maxim; „politica“ interarme care prevede un înalt grad de standardizare, interoperabilitate și integrare, acțiunea în „echipă mixtă“ constituie elementul decisiv pentru scopurile strategiei; extinderea câmpului de luptă în timp, spațiu și scop prin toate resursele disponibile; varietatea de opțiuni terestre, aeriene, de operații speciale, în timp și spațiu, pentru a îndeplini obiectivele strategice; integrarea orizontală de noi arme și componente, aplicarea acestora într-o familie de arme (letale și non-letale); menținerea formațiunilor dispersate și neadiacente, care trebuie să anihileze capacitatea inamicului de a reacționa pentru sincronizarea acțiunilor directe și indirecte terestre, aeriene și maritime; demasificarea țintelor și restrângerea teatrului de operațiuni militare ș.a.

Toate acestea conturează noile caracteristici ale operației și luptei ca: acțiunile asimetrice, mobilitatea, adaptabilitatea, descentralizarea, manevrabilitatea, flexibilitatea, simultaneitatea, continuitatea, ritmul înalt de acțiune, modularitatea, digitalizarea, amplificarea forței de lovire ș.a., în condițiile în care spațiul de luptă va trebui să devină transparent pentru forțele proprii și cât mai opac pentru inamic.

În concluzie, multiplele determinări – obiective și subiective, materiale, sociale, politice, psihologice, culturale etc. – conturează o schimbare radicală a fizionomiei luptei și a războiului, cu impact considerabil în sferele conducerii și acțiunii militare.

BIBLIOGRAFIE:

1. LEGI ȘI DOCUMENTE OFICIALE:

-Strategia de securitate națională a României, București 2001.

-Tratat de Știință militară, Editura Militară, București, 2004.

-Viziunea 2010 Armata României, Editura Militară, București, 2001.

2. REGULAMENTE MILITARE:

-Doctrina Operațiilor Forțelor Terestre, București, 2004.

-AN-1. Regulamentul general al acțiunilor militare, Tipografia militară a Ministerului Apărării Naționale, București, 1996.

-FM-100-5 Regulamentul operațiilor trupelor de uscat ale SUA, Ediția 1993.

-FM-1-508th-Tactical Standard Operation Procedures, Nov., 1995.

-FM-100-23 Headquarters, Departament of The Army, Washington DC, 1994.

3. LUCRǍRI ELABORATE DE AUTORI ROMÂNI:

-Gl. Div. Conf. Univ. Dr. Andreescu, Anghel, Col. Prof. Univ. Dr. Toma, Gheorghe, “Conflictele sfârșitului de mileniu – stabilitate – instabilitate manipulare”, Editura Timpolis.

-Andreescu, Anghel, Stăncilă, Lucian, Toma, Gheorghe, Țenu, Costică, “Arta operativă, încotro?”, București, 2002.

-Armaș Iosif, Purcărea Cornel, Duță Paul Dănuț, “Acțiune militară la granița dintre milenii”, Editura Militară, București, 2001.

-Gl. Lt. Dr. Bădălan, Eugen (coordonator), “Concepte strategice și operative de actualitate”, Centrul Tehnic Editorial al Armatei, București, 2004.

-Gl. Div. Dr. Bădălan, Eugen, “Securitatea națională și unele structuri militare românești la cumpăna dintre milenii”, Editura Militară, București, 1999.

-Dr. Bărbulescu, Ionel, Dr. Habian, Liviu, “Lege, Principiu, Normă, a luptei armate – corelații – “, Editura Ager, Târgu Jiu, 2003.

-Gl. Br. prof. univ. dr. Constantin Onișor, “Aspecte teoretico-metodologice și modalități practice de aplicare a conceptului “Război Bazat pe Rețea” în Armata României, corespunzător “Structurii de Forțe 2007”, Centrul de Studii Strategice și de Securitate, București, 2003.

-Col. prof. univ. dr. Constantin Onișor, „Strategia militară (compendiu)”, București, 1997.

-Crăciun Marius Dumitru, “Confruntarea Înalt Tehnologizată”, Editura Pro Universal, București 2005.

-Gl.bg.(r) dr.Octavian Dumitrescu, „Fenomenul militar. Evoluții în perspective”, București, 2004.

-Gl. Mr.(r) Habian, Liviu, Col. Ostropel, Viorel, Lt. col. Bărbulescu, Ionel, “Sisteme de cercetare și lovire în conflictele militare”, Editura Ager, Târgu Jiu, 2002.

-Gl. Div. Dr. Iliescu, Mihai, “Apărarea spațiului aerian al României, la începutul secolului XXI”, Editura Pronostic, București, 2000.

-Iosipescu Vasile, “Războaiele locale și panoplia zeului Marte”, Editura Militară, București, 1985.

-Gl. dr. Mircea Mureșan, Gl.br. (r) dr. Gheorghe Văduva, „Războiul Viitorului – Viitorul Războiului”, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004.

-Neagoe, Visarion, “Elemente de teorie și construcție militară”, Editura Militară, București, 2005.

-Gl. Dr. Popescu Mihail, Gl. Lt.(r) Valentin Arsenie, Gl. Bg.(r) Văduva , Gheorghe, “Arta militară de-a lungul mileniilor”, vol. I-II, Centrul Tehnic Editorial al Armatei, București, 2004.

-Mr. conf. dr. Ion Roceanu, Lt col. Iulian Buga, “Amenințări riscuri și vulnerabilități la adresa informațiilor din sistemele de comunicații și informatice”, Revista Forțelor Terestre nr. 5-6/2003.

-Stăncilă, Lucian, Radu, Gheorghe, “Omnidirecționalitate și ritm pulsatoriu, în confruntările armate moderne – posibile provocări și opțiuni”, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005.

-Gl. Br. Dr. Vasile, Paul, “Conflictele secolului XXI – Proiecții, în spațiul strategic”, Editura Militară, București, 1999.

-Văduva, Gheorghe, “Strategie militară pentru viitor”, Editura Paideia, București, 2003.

4. LUCRǍRI ELABORATE DE AUTORI STRǍINI:

-Arquilla, J., Ronfeldt, D., Networks and Netwars: “The Future of Terror, Crime, and Militancy, Current History”, Vol. 99, No. 636, April 2000.

-Akermann, R.K., “Military Crystal Ball Portends Network Centric Supremacy”, „Signal“, 2001.

-Carl Von Clausewitz, „Despre război”, Editura Militară, București, 1982.

-Cf. Desmond Saunders-Newton, Aaron B. Frank, “Effects-Based Operations: Building the Analytic Tools”, Defense Horizons, nr. 19, 2002.

-Newt Gingrich, “Cuvânt Înainte”, Alvin și Heidi Toffler, “A crea o nouă civilizație, Politica în Al Treilea Val”, Editura Antet, București 1995.

-Sun Tzî, “Arta Războiului”, Editura Aurelia, București 1996.

-Alvin și Heidi Toffler, “Război și antirăzboi. Supraviețuirea în zorii secolului XXI”, Editura Antet, București, 1995.

-Alvin Toffler, “Al Treilea Val”, Editura Politică, București, 1983.

ADRESE DE INTERNET:

-http://www.man.ro

-http://www.aism.ro

-http://www.geo.strategies.ro

-http://www.un.org.com

-http://www.army.call.com

-http:// www.stratisc.org