. Consideratii cu Privire la Corelatia Dintre Puterea Economica Si Puterea Militara a Statelor
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL NR. 1
Conceptul de putere; sursele și instrumentele de putere ale statelor.
1.1 Delimitări conceptuale
1.2 Sursele puterii statelor
1.3 Instrumentele de putere ale statelor
CAPITOLUL NR. 2
Puterea economică și puterea militară a statelor
2.1 Puterea economică
2.1.1 Delimitări conceptuale
2.1.2 Indicatori de putere economică
2.1.3 Puterea economică văzută prin prisma noului sistem de creare a avuției
2.2 Puterea militară
2.2.1 Delimitări conceptuale
2.2.2 Locul și rolul puterii militare în societate
2.2.3 Aspecte ale puterii militare în epoca actuală
CAPITOLUL NR. 3
Considerații privind condiționarea puterii militare de către structurile economice și industriale
3.1 Rolul hotărâtor al structurilor economice și industriale în realizarea eficacității militare
3.2 Consecințele economice ale cursei înarmărilor
3.2.1 Noile dimensiuni ale cursei înarmărilor
3.2.2 Efectele cursei înarmărilor asupra stabilității economice mondiale și asupra cooperării economice internaționale
3.3 Impactul cheltuielilor militare asupra performanței economice
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
ANEXE
INTRODUCERE
MOTTO: „Trebuie să fie clar că este nevoie de putere pentru a consfinți asociația, a-i garanta continuitatea, a-i întări normele… Pe scurt, puterea sprijină ordinea fundamentală a societății și organizarea socială în cadrul ei… Fără putere nu există nici organizație și nici ordine. Introducerea dimensiunii timp și exigențele de circumstanță cer reajustări continue în structura fiecărei asociații și puterea este cea care o susține de-a lungul acestei tranzacții”
ROBERT BIERSTEDT
A scrie o lucrare cu tema „Considerații cu privire la corelația dintre puterea economică și puterea militară a statelor” este un lucru deosebit de pretențios și, totodată dificil.
Problematica lucrării, deși este una amplă, impresionează și este de noutate în contextul în care, cele două surse ale puterii statelor – economică și militară – au fost și continuă să fie supuse unor schimbări notabile.
Popoarele s-au războit dintotdeauna. Nimic nu este mai de preț decât asigurarea independenței și suveranității popoarelor, și, de aceea singurele căi pe care se clădesc aceste deziderate sunt cele economice și cele militare. Toffler citează din lucrarea lui Maurice R. Davie, „Evoluția războiului” că: „oamenii s-au războit întotdeauna funcție de economiile pe care le-au avut; felul oamenilor de a se război a reflectat modul lor de lucru”
Din alt punct de vedere, la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea, omenirea trăiește momente deosebite: ea se află în faza de tranziție spre un nou mod de civilizație, care determină schimbări spectaculoase atât în viața economică, cât și în cea militară, precum și în raportul de forțe pe plan internațional, regional, subregional și continental. Astfel, unele cuceriri tehnice și științifice pot fi folosite atât în scopuri pașnice, dar mai ales în scopuri distructive. În acest fel, potențialul militar, împreună cu cel economic, științific și tehnic, va fi prezent și în viitor ca principalul mijloc pentru atingerea scopurilor fundamentale ale oricărui stat.
Fără a emite pretenția că prin această lucrare am epuizat întreaga problematică circumscrisă acestei teme, îmi exprim convingerea că unele noțiuni, informații și date prezentate aduc un plus de cunoaștere, iar concluziile și propunerile prezentate pot fi folosite ca bază de plecare în diverse studii și experimente.
1. CONCEPTUL DE PUTERE. SURSELE SI INSTRUMENTELE
DE PUTERE ALE STATELOR.
1.1.CONSIDERENTE GENERALE
Conceptul de putere i-a fascinat totdeauna pe gânditorii politici, care au formulat opinii diferite în privința naturii si conținutului sau, l-au definit si redefinit în fel și chip, deși este unul din conceptele care au fost și sunt supuse unor teste empirice aproape zilnice, iar oamenii i-au simțit și îi simt efectele în modul cel mai direct posibil.
Există în literatura de specialitate o mare varietate de moduri de definire a conceptului de putere. În ciuda eforturilor făcute, se apreciază că puterea rămâne încă o noțiune destul de vagă, imprecisă și ambiguă și de aceea mult timp a fost folosită cu reținere.
Puterea reprezintă un aspect extrem de întâlnit al tuturor relațiilor umane. Multe conflicte din societate sunt reprezentate de dorința pentru putere, din pricina faptului că gradul de putere la care poate ajunge un individ sau grup este direct proporțional cu măsura în care aceștia sunt capabili să-și transforme dorințele în practică în detrimentul altora. Astfel, Anthony Giddens definea puterea drept „capacitatea unor indivizi sau a membrilor unui grup de a-și atinge scopurile sau de a-și finaliza interesele”.
Julien Freud se întreba: „Unde se află puterea?”. Tot acesta a incercat să dea un răspuns: „Este greu de a determina cu precizie.Ea este în sindicate, în presă, în partide, asociațiile de toate felurile, în academii și în laboratoarele tehnice si științifice, ea este în Guvern”.
În sens general, „puterea desemnează facultatea de a acționa proprie ființei umane și, într-un sens derivat, aptitudinea unui individ de a întreprinde acțiuni eficiente”. Această accepție largă a puterii stă la baza unor definiții cunoscute cum este cea a lui B.Russell, pentru care puterea constă în „producerea unor efecte căutate”.
Generalitatea acestui tip de definiție poate să devină un obstacol, în special atunci când puterea trebuie percepută în dimensiunile sale specific social sau politice. Trebuie acordată o atenție prioritară puterii exercitate asupra cuiva, fără a neglija puterea exercitată de cineva.
Definiția formulată de Hobbes, potrivit căreia „puterea unui om constă în mijloacele sale actuale de a obține un viitor bun’', este insuficientă, deoarece astăzi nu putem să ne mărginim la o concepție substanțială, care să considere puterea un simplu atribut al individului. Puterea constă „în relațiile asimetrice dintre indivizi și grupuri de indivizi; exercitarea sa este condiționată de o distribuție inegală a resurselor’'.
Din alt punct de vedere, posibilitatea impunerii unor sancțiuni negative joacă un rol deosebit în relațiile de putere. Exercițiul puterii lui A poate să întâmpine rezistențe din partea lui B și astfel există probabilitatea ca această eventuală rezistență să fie învinsă, așa cum remarca Weber în definiția sa asupra puterii, pe care o consideră „șansa cuiva de a impune în cadrul unei relații sociale propria sa voință, chiar împotriva rezistenței altcuiva’'.
Dificultatea definiției nu este pricinuită atât de natura puterii, cât de predilecția celor care o folosesc, de a-i camufla esența în spatele unor motivări morale, religioase, ideologice de a căror varietate inepuizabilă abundă întreaga istorie a omenirii. Confruntându-se cu biserica și în special cu atotputernica papala, burghezia în ascensiune istorică a fost nevoită să rupă vălurile teologice și morale ale puterii și să afirme prin vocea lui Thomas Hobbes că puterea este mai presus de orice, legată de stat, că statul este o putere ce se suprapune societății, omenirii.
Adepții curentului realist arată că motivul primordial al existenței statelor este exercitarea puterii. Aceștia afirmă că puterea oferă statelor posibilitatea de a promova și proteja interesele naționale, de a obține succesul in situații de negociere și de a modela ori influența regulile ce guvernează sistemul internațional. Ei au tendința de a vedea puterea ca un fenomen politic, ce se evidențiază odată cu punerea în valoare a capacitații unui actor de pe scena politică de a convinge pe altul să facă ceea ce, fără această intervenție nu ar fi posibil.
La sfârșitul secolului trecut, pe baza teoriilor conform căreia diferențele dintre rase și națiuni duc la conflicte inevitabile între ele, Ratzel dădea acestor teorii o direcție geopolitică, care a servit drept bază ideologică expansiunii coloniale a puterilor europene, susținând că „statul este un organism biologic” și că dezvoltarea unei țări depinde de înclinațiile înnăscute ale rasei. În lumina acestei concepții, puterea apărea ca instrumentul sau mijlocul cu ajutorul căruia rasele superioare și națiunile cu înclinații expansioniste își realizează țelurile.
În epoca contemporană, Morgenthau este principalul teoretician al puterii. El susține că lupta pentru putere constituie mobilul politicii internaționale: națiunile și oamenii lor de stat pot să-și definească obiectivele în termenii unui ideal religios, filozofic, economic sau social. Morgenthau definește puterea „ca dominație a omului asupra minții și acțiunii altor oamenii, făcând o distincție netă între putere politică și forță în sensul exercitării violenței fizice” .În politica internațională, forța armată ca o amenințare sau un potențial este cel mai important factor material al puterii politice a unei națiuni; folosirea ei în razboi marchează substituirea puterii politice prin cea militară.
K.J.Holsti critică teoria lui Morgenthau, acuzând-o de ambiguitate: pe de o parte, lupta pentru putere este prezentată ca fiind cauza determinantă a politicii, iar pe de altă parte, „puterea definește caracterul relațiilor, conducere-supunere, dominație-subordonare, și constituie mijlocul pentru atingerea scopului” .Holsti propune ca în analiza politicii internaționale, conceptul de putere să fie divizat în trei elemente separate:
1.actul-procesul, relațiile prin care sunt influențați alți factori;
2.capabilitățile folosite pentru a face ca exercitarea influenței să fie reală;
3.reacția față de act.
Înțelegând prin influență actul prin care statul A determină statul B să facă un anumit lucru, Holsti enumeră patru tehnici tipice în această privință: convingerea, oferirea unor recompense, amenințarea cu sancțiuni și folosirea forței. Holsti consideră actul de influențare ca temă centrală în studiul conceptului de putere.
Robert Dahl definește puterea drept capacitatea de a schimba probabilitatea rezultatelor, iar Harold Laswell consideră puterea ca participarea la decizii majore în privința recompenselor sau sancțiunilor. În ambele cazuri, notează Karl Deutsch, „puterea este privită ca potența de a face să se întâmple lucruri, care altfel nu ar fi avut loc” .
Chiar dacă se acceptă ca premisă faptul că lupta pentru putere este inerentă naturii omului- teorie combătută de numeroși antropologi-, este evident că în societate un asemenea impuls instinctiv se desfășoară într-o ambianță politică și ideologică determinată de sfera raporturilor dintre clase și națiuni și, ca atare, el se adaptează și se intregrează în mod necesar unor interese colective.
Celebrul futurolog american, Alvin Toffler, definea puterea ca fiind „aspectul inevitabil al tuturor relațiilor omenești și influențează totul, de la relațiile noastre sexuale și până la slujbele pe care le deținem, mașinile pe care le conducem, emisiunile de televiziune pe care le urmărim, speranțele pe care le nutrim. Într-o măsură mai mare decât ne imaginăm, suntem cu toții produși ai puterii” .
Toffler afirmă că, în forma ei cea mai golașă, puterea implică folosirea violenței, averii și cunoașterii pentru a face oamenii să acționeze intr-un sens dat. Cunoașterea, violența, avuțiile și relațiile dintre ele definesc puterea în societate.
Violența este puterea de calitate inferioară. Principala slăbiciune constă în absoluta ei inflexibilitate. Nu poate fi folosită decât pentru a pedepsi.
Bogăția, prin contrast, este un instrument mult mai bun al puterii. Averea poate fi folosită fie în mod pozitiv, fie negativ. Este, prin urmare, mult mmbele cazuri, notează Karl Deutsch, „puterea este privită ca potența de a face să se întâmple lucruri, care altfel nu ar fi avut loc” .
Chiar dacă se acceptă ca premisă faptul că lupta pentru putere este inerentă naturii omului- teorie combătută de numeroși antropologi-, este evident că în societate un asemenea impuls instinctiv se desfășoară într-o ambianță politică și ideologică determinată de sfera raporturilor dintre clase și națiuni și, ca atare, el se adaptează și se intregrează în mod necesar unor interese colective.
Celebrul futurolog american, Alvin Toffler, definea puterea ca fiind „aspectul inevitabil al tuturor relațiilor omenești și influențează totul, de la relațiile noastre sexuale și până la slujbele pe care le deținem, mașinile pe care le conducem, emisiunile de televiziune pe care le urmărim, speranțele pe care le nutrim. Într-o măsură mai mare decât ne imaginăm, suntem cu toții produși ai puterii” .
Toffler afirmă că, în forma ei cea mai golașă, puterea implică folosirea violenței, averii și cunoașterii pentru a face oamenii să acționeze intr-un sens dat. Cunoașterea, violența, avuțiile și relațiile dintre ele definesc puterea în societate.
Violența este puterea de calitate inferioară. Principala slăbiciune constă în absoluta ei inflexibilitate. Nu poate fi folosită decât pentru a pedepsi.
Bogăția, prin contrast, este un instrument mult mai bun al puterii. Averea poate fi folosită fie în mod pozitiv, fie negativ. Este, prin urmare, mult mai flexibilă decât forța. Bogăția deține o putere de calitate medie.
Puterea de cea mai înaltă calitate provine din aplicarea cunoașterii. Ea nu este simplă constrângere. Nu reprezintă doar capacitatea de a-ți atinge scopurile, de a-i determina pe alții să facă ceea ce vrei tu. Înalta calitate implică mult mai mult. Implică eficiență, folosirea celor mai reduse resurse de putere pentru a atinge un țel. Cunoașterea servește și ca multiplicator al averii și forței. Poate fi folosită pentru a completa forța sau bogația disponibilă sau, alternativ, spre a reduce cantitatea necesară îndeplinirii oricărui scop dat.
Departe de a fi cauză primă, determinantă a relațiilor internaționale, lupta pentru putere a fost și este, la rândul ei, efectul unui fenomen mai profund, care ține de condițiile vieții materiale ale societații și de inegalitatea dintre clase și națiuni. Rezumând discuția la latura internațională, se poate afirma că politica de „mare putere” ar fi de neconceput într-o lume în care statele ar fi egale între ele ca mărime și forță militară, după cum nici capacitatea țarilor industriale avansate de a influența sau exploata țările subdezvoltate n-ar avea teren de aplicație într-o lume în care toate statele s-ar afla la același nivel de dezvoltare economică și tehnologică. Dar în lumea reală, națiunile sunt mari și mici, puternice și slabe, dezvoltate și subdezvoltate, bogate și sărace, iar, atâta timp cât vor exista asemenea diferențe și decalaje între state, puterea va rămâne un factor important în politica internațională.
1.2. SURSELE PUTERII STATELOR
Pentru a determina și compara puterea statelor, analiștii utilizează ierarhizarea lor după capacitatea ori resursele considerate necesare pentru a exercita influența asupra celorlalte.
Pentru un asemenea scop factorii multipli (ca de exemplu posibilitățile economice și militare) măsoară potențialul de putere al statelor.
Potențialul de putere derivă din mai multe surse. Aceste surse sunt: geografia, populația, economia, voința națională, conducerea.
Nu există un consens în rândul autorilor cum ar trebui echilibrate sursele de putere ale statului și nici ce condiții afectează contribuția pe care fiecare dintre sursele de putere o au în ecuația ce transformă capacitatea în influență. Deși toți analiștii sunt de acord că statele nu sunt egale în capacitatea lor de a influența alte state și alți actori, puțini împărtășesc același punct de vedere privitor la cum ar trebui ierarhizat potențialul de putere. Având în vedere că termenul de „putere” este relativ, putem considera că unele țări ce ocupă locuri avansate în unele componente ale potențialului de putere nu sunt lideri și în altele.
A. GEOGRAFIA
Localizarea, mărimea și forma teritoriului, climatul, natura și configurația reliefului, fertilitatea solului, vegetația, rețeaua hidrografică, sunt elemente ce constituie surse de putere ori dimpotrivă, generează o situație ca lipsă a acesteia.
Spre exemplu, accesul neîngrădit la Oceanul Planetar a favorizat apariția și afirmarea unor puteri maritime ce secole de-a rândul au exercitat o influență globală, cum au fost Spania și Portugalia, apoi Olanda și Anglia. Din secolul al-XIX-lea același rol l-a jucat S.U.A. care, cu acces atât la Oceanul Atlantic, cât și la Oceanul Pacific, a putut să-și proiecteze interesele naționale atât spre Asia, cât și spre Europa- cu oarece rețineri până la cel de-al doilea război mondial. Bazele geopoliticii ale justificării acestei poziții au fost puse de amiralul Mahan în lucrarea sa „The Influence of Sea Power upon History”, datând din a doua jumătate a secolului XIX.
Forma teritoriului și lungimea granițelor raportate la suprafața teritoriului au deasemenea o importanță strategică, deoarece acest raport determină presiunea geostrategică la care este supus statul respectiv din partea vecinilor. Cu cât forma teritoriului se apropie mai mult de un cerc, cu atât presiunea este mai mică. Statele cu frontiere foarte lungi sunt cele mai dezavantajate. Exemplul clasic este statul Chile, cu o configurație filiformă, ce beneficiază însă de protecția munților Anzi dinspre Est. De asemenea Israelul, cu o lățime de câteva zeci de kilometri în punctul cel mai îngust, pe axa Est-Vest, este supus unei foarte mari presiuni din partea vecinilor săi.
Relieful, de asemenea, are o mare importanță. Relieful muntos favorizează pregătirea și ducerea războiului de apărare. Nu întâmplător Elveția a putut să-și mențină neutralitatea încă din 1815.
Și la nivel operativ și tactic relieful, este important. Direcțiile de manevră, aliniamentele și raioanele cele mai favorabile pentru apărare depind de relief, ca să nu mai amintim că relieful influențează însăși dezvoltarea și raporturile în care se găsesc diferitele genuri de armă și categorii de forțe ale armatei. În Elveția, de exemplu, vor fi foarte dezvoltate trupele alpine și de vânători de munte, în timp ce în Olanda nu vor fi de nici o utilitate. Existența unor obstacole naturale (fluvii, lanțuri muntoase) potențează diferitele concepții strategice privind ducerea acțiunilor militare.
Caracteristicile climatice sunt de asemenea importante pentru elaborarea unor concepte operaționale. Iernile lungi cu zăpadă abundentă și temperaturi foarte scăzute nu favorizează ducerea acțiunilor militare, ca de altfel nici climatul arid specific zonelor de deșert, ori cel cald și umed, specific pădurilor tropicale, în care solicitările la care este supus organismul uman, ca și tehnica militară sunt maxime.
Geografia favorizează de altfel și dezvoltarea economiei prin existența sau nu a resurselor naturale exploatabile, gradul de fertilitate al solului, existența pădurilor, într-un cuvânt, nivelul de satisfacere a nevoilor economiei din resurse interne.
B. POPULAȚIA
Populația sau factorul demografic constituie una din sursele de putere naturală.Această sursă de putere trebuie analizată sub dublu aspect: cantitativ și calitativ.
1.Aspectul cantitativ
Se referă la numărul populației, de acesta fiind în mare măsură legat de modul de viața, particularitățile culturii și civilizației unei națiuni, forța sa comparativ cu competitorii și eventual adversarii săi.
Având în vedere numărul populației, într-un clasament al țărilor, există câteva din marile puteri ale lumii de astăzi, dar și state care nici pe departe nu pot aspira la această poziție, ca de exemplu Bangladesh și Nigeria, de unde concluzia că numai numărul populației nu constituie un factor de putere prin el însuși, ci numai o premisă, un factor potențial.
2.Aspectul calitativ
Se referă în primul rând la caracterul și identitatea națională care este strâns legată de o altă sursă a puterii naționale, voința națională. Pe scurt, identitatea națională se poate defini prin limbă, tradiții și valori, religie și percepția comună a istoriei drept un factor de unitate națională.
În al doilea rând, aspectul calitativ al populației are în vedere structura pe vârste și sexe a populației. În societățile dezvoltate, ponderea populației vârstnice tinde să devină din ce în ce mai mare datorită creșterii speranței de viață, în timp ce în țările lumii a treia populația sub 20 de ani se menține în continuare ca segmentul cel mai numeros al populației. Această tendință se poate constata și în țările islamice (în principal din motive religioase). Aceste diferențe sunt importante, ele influențând numărul cetățenilor unui stat ce pot participa în mod activ la efortul militar, ca membri ai forțelor armate.
Un alt element important îl constituie nivelul instruirii și educației generale a populației, care determină în ce măsură cetățenii respectivi pot fi pregătiți în cadrul forțelor armate pentru utilizarea unor sisteme complexe de armament, în cât timp se poate realiza această pregătire și cu ce eforturi și resurse.
Istoria a demonstrat faptul că analiza funcționalității și finalității factorului demografic în războaiele clasice urmărea formularea unor concluzii necesare forurilor de decizie strategică cu privire la efectivele mobilizabile în forțele armate, cuantumul forței de muncă necesar economiei. Datele rezultate erau folosite la întocmirea unor balanțe cantitative de forțe între armatele beligeranților, precum și la estimarea dinamicii probabile a acestor balanțe. Acest lucru rămâne numai parțial valabil în lumea de azi și probabil în viitor va deveni și mai puțin important, deoarece tendința spre demasificarea forțelor armate are în vedere posibilitatea ducerii și câștigării unui război numai cu forțele existente la pace și eventual a celor de rezervă, dar ambele componente făcând parte dintr-o armată profesionistă și profesionalizată. Rolul serviciului militar obligatoriu și al prezenței în cadrul forțelor armate aforțelor aflate prin conscripție fiind luat de voluntariat și de militarii profesioniști angajați pe bază de contract. Însă aplicarea acestei soluții depinde în primul rând de posibilitatea statelor respectiv de a aloca resursele necesare unei asemenea transformări, ceea ce depinde în primul rând de puterea sa economică – pentru România, cele două forme, conscripția și voluntariatul se vor utiliza împreună, cel puțin în perioada de timp imediat previzibilă.
Experiența celor două războaie mondiale, în care după cum se știe, potențialul uman al beligeranților a fost intens solicitat, a pus în evidență limitele încorporării populației în armată. Spre exemplu, „în primul război mondial proporția mobilizaților în armată fată de totalul populației a fost de 10,5% în Rusia și de 19,7% în Germania, iar în spatele frontului au lucrat în medie 3 oameni pentru un luptător. În cel de-al doilea război mondial proporția mobilizaților a variat între 6% în U.R.S.S. și 12,5% în Anglia, iar în Germania de 24,5%. Pentru fiecare luptător de pe front, în spatele frontului au lucrat 3,5 oameni în Germania, 4,3 oameni în S.U.A. și 4,7 oameni în U.R.S.S.” Schimbarea raportului dintre cei chemați sub arme și cei care au lucrat în spatele frontului în sprijinul luptătorilor se explică prin sporirea nevoilor de angajare umană în economie ca urmare a creșterii gradului de tehnicitate a înzestrării armatelor. Un caz aparte l-a reprezentat Germania, care prin epuizarea resurselor sale umane în armatele lor de operații a fost obligată să utilizeze în economie chiar și copiii și prizonierii de război obligați astfel la muncă forțată.
Perfecționările tehnologice aduse mijloacelor de ducere a războiului necesită un număr tot mai mare de oameni care să lucreze în economie pentru nevoile militare. În S.U.A. s-a ajuns deja la situația în care 10 oameni lucrează pentru un singur militar.
Un alt element important al populației ca sursă de putere națională este coeziunea socială. Acest fenomen se bazează pe standardul de viață ridicat al majorității populației. În țările în curs de dezvoltare, ca și în cele aflate în tranziție, instabilitatea economică generează un fenomen de polarizare socială foarte asemănător celui ce se manifestă în țările dezvoltate a secolului trecut. Acest proces, de polarizare socială nu poate fi contracarat decât prin accelerarea trecerii la economia concurențială de piață și prin privatizarea rapidă a sectorului economic. În societățile democratice dezvoltate din punct de vedere economic segmentul social preponderent este clasa de mijloc, care în țara noastră se află doar în stadiu incipient, de formare.
C. ECONOMIA
Ca sursă a puterii naționale, economia se referă la resursele naturale, la ramurile economiei naționale (agricultura, industria, infrastructura necesară executării transporturilor, telecomunicații, sistemul financiar-contabil), la gradul de organizare și funcționare a pieței, la dinamismul și performanțele economiei, atât pe plan intern, cât și ale schimburilor economice internaționale.
Datorită complexității factorului economic, nu a putut fi elaborat un indicator sintetic care să exprime valoarea economiei ca sursă a puterii naționale, atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ. Ca urmare se utilizează: indicatorii de potențial sau ai forței economice, indicatorii de nivel, indicatorii de structură, indicatorii de dinamică și indicatorii de adaptabilitate la eforturile de apărare.
Rolul economiei ca sursă a puterii naționale a crescut în permanență în strânsă legătură cu dezvoltarea tehnică și tehnologică. Acest lucru era remarcat de teoreticienii militari români încă din timpul celui de-al doilea război mondial. În „Enciclopedia României” se arată că „ridicarea forțelor colectivității naționale cere aportul întregii economii, care, poate fi considerată ca făcând parte din potențialul de război al țării și, deci are aceeași importanță ca și armata însăși ” .
D. VOINȚA NAȚIONALĂ
Deși este materială, și astfel este o entitate non-fizică, rămâne una dintre resursele puternice ale puterii naționale. În timpul Revoluției Franceze de la 1789, voința națională a produs formidabile armate ale națiunii, dezvoltate apoi sub Napoleon. Tot voința națională a fost cea care a asigurat succesele Revoluției anticeaușiste și anticomuniste din decembrie 1989 din țara noastră.
Voința națională este o funcție a culturii și civilizației specifice unei națiuni, a sistemului de guvernare și a organizării societății, dar și o rezultantă a apartenenței lor la o istorie comună și conștientizării acestui fapt.
Cultura și istoria comună modelează și susțin rațiunea de a fi a însăși națiunii respective și valorile sale perene. Sistemul de guvernare în sine, dar și activitatea celor trei puteri ale statului (legislativă, executivă, judecătorească) poate, pe de o parte să întărească, să accentueze sentimentele populației și pe de altă parte să înăbușe și să manipuleze valorile, ideile și sentimentele populației.
Voința națională nu este un dat, nu este inuabilă, ea poate varia de la o problemă la alta. Fără îndoială, voința națională poate fi manipulată prin procedee specifice agresiunii psihologice. Cel mai important vector al manipulării zilelor noastre este fără îndoială mass-media, iar în cadrul acesteia, televiziunea. Astfel, în exemplul ce urmează, se demonstrează modul în care deciziile politice se pot lua pe baza unor evenimente prezentate în mod distorsionat de către mass-media fie datorită dorinței de a prezenta știri cât mai senzaționale, fie ca urmare a lipsei de experiență și profesionalism. Astfel în urma bombardării capitalei Bosniei-Herțegovina, Sarajevo, canalul de televiziune C.N.N. prezintă declarația unui oficial al Guvernului bosniac, unde afirma că O.N.U. poseda dovezi clare de implicare a părții sârbe în producerea atacului. Această luare de poziție a influențat opinia publică și liderii politici din statele occidentale, determinând luarea deciziei ca N.A.T.O. să execute misiuni de atac aerian împotriva forțelor sârbo-bosniace. Ulterior, investigațiile au demonstrat nevinovăția sârbilor, ba chiar au ridicat suspiciunea că de fapt musulmanii însăși au bombardat piața respectivă pentru a provoca represaliile împotriva sârbilor.
Rolul voinței naționale ca factor de putere este potențat de factorul moral. O preocupare constantă pentru întărirea potențialului moral manifestă țările mici și mijlocii prin adoptarea Doctrinei Apărării Naționale Generale ori a Apărării Totale . Exemple stau Elveția, Suedia, Austria bazate pe principiul participării la efortul militar, în cazul unei agresiuni, a tuturor cetățenilor apți.
Forța morală este aceea care mobilizează sprijinul larg al populației în cazul angajării țării într-un conflict armat, aceasta fiind o condiție hotărâtoare în războiul modern, deoarece, în zilele noastre nimic important „ nu se poate face – și mai ales războiul- fără un concurs popular ” .
E.CONDUCEREA NAȚIONALĂ
Strâns legată de voința națională este conducerea națională. Dacă populația reprezintă centrul de gravitate al voinței naționale, atunci centrul de gravitate al conducerii naționale este guvernul țării respective.
Conducerea națională unifică voința națională, organizațiile și structurile statului și oamenii – funcționarii publici sau ai statelor – cu atribuții în îndeplinirea politicilor și programelor stabilite, vizând îndeplinirea obiectivelor naționale.
Conducerea națională trebuie să se raporteze permanent și să țină seama de specificul culturii și identității naționale, deoarece în caz contrar eforturile pot fi contraproductive, necorespunzând voinței naționale.
Pentru ca eficacitatea conducerii naționale să fie maximă, se cer a fi îndeplinite câteva condiții:
clasa politică să reprezinte grupuri sau clase sociale cu pondere în populația țării, să corespundă sau, chiar să se identifice cu problemele, idealurile și dorințele acesteia;
interesele naționale ale reprezentanților puterii să primeze intereselor formațiunii politice;
persoanele alese sau numite în funcții să răspundă de activitatea pe care o desfășoară;
persoanele cu rol de administrare ori gestionare a unor sectoare ce necesită cunoștiințe de specialitate și luarea de decizii să nu fie numite pe criterii politice, ci de competență profesională.
Conducerea națională este catalizatorul tuturor surselor de putere ale unei națiuni. Fără o conducere responsabilă națională, activă și fermă, puterea națională nu se va operaționaliza, trecând din starea latentă, de potențial în cel activ, de acțiune, prin intermediul celor patru instrumente de putere.
Unii autori apreciază că astăzi natura puterii în mediul internațional este în curs de schimbare. Aceștia arată că sursele de putere se îndepărtează tot mai mult de la preponderența acordată mijloacelor militare. În evoluția puterii în lumea de azi, factori precum tehnologia, educația și creșterea economică devin din ce în ce mai importanți, în timp ce geografia, populația și materiile prime devin mai puțin importante.Aceasta se datorează faptului că uneori forța militară s-a dovedit ineficientă mai ales împotriva statelor revizioniste, belicoase, ca și împotriva grupurilor și mișcărilor etnice ultranaționaliste.
1.3. INSTRUMENTELE DE PUTERE ALE STATELOR
Instrumentele de putere reprezintă surse palpabile ce pot fi modificate, modelate, în funcție de situația strategică a mediului intern și internațional, de interesele și obiectivelor naționale ale statului la un anumit moment și de linia politică generală pe care conducerea națională o impune statului.
Majoritatea autorilor concluzionează asupra existenței a patru instrumente ale puterii statelor: diplomatic, informațional, militar și economic.
Instrumentul diplomatic
Relațiile dintre state se derulează prin intermediul unor structuri și organisme specializate, la nivelul ministerelor de externe (sau echivalentul acestora). Astfel, diplomația este arta comunicării și stabilirii de relații într-un mediu global, în vederea prezervării și promovării intereselor naționale în raporturile cu alte state, precum prestigiul de care se bucură o anumită națiune, ca și capacitatea guvernelor statelor de a-și exprima punctele de vedere, ori capacitatea de a se angaja în îndeplinirea unor anumite politici și programe.
Specific zilelor noastre este utilizarea frecventă a conceptului de diplomație coercitivă. Conform acestui concept, folosind instrumentul diplomatic de putere, statele, coalițiile de state, alianțele ori organizațiile internaționale pot impune unor state să ia ori să accepte anumite măsuri vizând limitarea prerogativelor de suveranitate națională. Astfel, aceste decizii constrâng statele ce fac obiectivul lor să ia măsuri politice, diplomatice, militare sau economice, pe care în mod normal nu le-ar accepta. De exemplu măsurile de control ale armamentelor, în special cele vizând N.B.C., impuse Iraqului de către O.N.U., urmare a războiului din Golful Piersic, ori regula „consensului minus unu” adoptată de către O.S.C.E.
Mijloacele utilizate pentru operaționalizarea instrumentului diplomatic de putere includ negocierile, recunoașterea, tratatele, alianțele.
Multe dintre măsurile de diplomație coercitivă au caracter imperativ, neacceptarea lor având drept consecințe operaționalizarea instrumentelor economic și chiar militar. Astfel, acordul de la Dayton din 1995 pentru pace în Bosnia-Herțegovina a fost acceptat de partea sârbo-bosniacă numai ca urmare a utilizării forței armate de către N.A.T.O., iar Israelul a acceptat deblocarea convorbirilor de pace cu autoritatea palestineană numai după ce S.U.A. au amenințat cu blocarea asistenței militare în caz contrar.
B.)Instrumentul informațional
În toate țările, instrumentul informațional al puterii statelor este exercitat prin intermediul mai multor instituții ori structuri specializate. Acestea au rolul de a furniza conducerii politice a statului, dar și structurilor aparținând celorlate instrumente de putere, datele și informațiile necesare dării celor mai adecvate și oportune decizii, cât și pentru a atinge supremația, ori cel puțin avantajul informațional necesar pentru a se situa într-o poziție favorabilă față de adversari și competitori.
În acelați timp, instrumentul informațional al puterii are și rolul de a genera sprijinul populației și al mass-media față de politica guvernamentală, față de anumite programe și decizii, cât și de a contracara acțiunile specifice războiului informațional desfășurat de adversari ori competitori.
Instrumentul informațional al puterii trebuie să fie activ în egală măsură atât în timp de pace, în situațiile de criză ori de război. Ca și instrumentul diplomatic și cel economic, instrumentul informațional asigură generarea și exploatarea unui avantaj global. Sistemele informaționale naționale ce utilizează sistemele spațiale pot înarma elementul politic, dar și cel militar cu date și informații în timp real despre activitatea adversarilor și competitorilor. Unele state ce nu posedă astfel de oportunități pot fi beneficiarele unui asemanea ajutor. Astfel, în conflictul din Insulele Falkland (Malvine) din 1982, Marea Britanie a beneficiat de sprijin informațional din partea S.U.A., având acces la unele componente ale sistemului său spațial.
C.)Instrumentul militar
Instrumentul militar al puterii de stat are de îndeplinit un dublu rol:
1. de descurajare a agresiunii din partea adversarilor și competitorilor;
2. de a desfășura acțiuni militare de luptă armată, în situații extreme, de implicare într-un conflict ori război, în vederea prezervării ori promovării intereselor naționale vitale ale statului respectiv.
În prezent nu există un indicator global care să poată permite evaluarea puterii militare a statelor. De regulă, se folosesc date referitoare la:
cheltuielile militare în valoare absolută și ca procentaj din P.I.B.;
numărul total al militarilor din cadrul forțelor armate;
P.I.B. și P.I.B. pe locuitor;
Elementele de ordin calitativ, constând în:
calitatea instruirii personalului;
accesul la tehnologii și sisteme de armament moderna;
activitatea de cercetare științifică în general și cea din domeniul militar în mod special;
voința militară;
competența și decizia conducerii naționale.
Instrumentul militar al puterii este cel mai scump dintre instrumentele de putere, mai ales că el nu este operaționalizat decât pentru perioade limitate de timp și rareori la valoarea potențialului uman. El rămâne însă și cel mai eficace instrument în situații specifice de criză, când celelalte instrumente se dovedesc insuficiente sau ineficiente.
În zilele noastre, eficacitatea instrumentului militar de putere depinde de gradul de adaptare a doctrinei de întrebuințare a forțelor armate la noile inovații în tehnică și în tehnologiile militare.
D.)Instrumentul economic
Puterea și vitalitatea unei economii arată măsura în care acea economie poate influența mediul internațional la nivel strategic în general, cât și comportamentul specific, atât al națiunilor prietene, a competitorilor, ori a adversarilor.
În prezent există două categorii de națiuni ce pot utiliza instrumentul economic de putere în mod eficace:
1) prima categorie o constituie statele deținătoare de resurse naturale de importanță strategică (în special de resurse energetice).
Aici pot fi luate în considerare în primul rând statele din zona Golfului Piersic, dar și altele, membre ale O.P.E.C. (Venezuela și Mexic). În Europa, Norvegia și Marea Britanie au intrat în rândul producătorilor importanți de petrol.
Economia mondială în general, iar cea occidentală în special, este dependentă de petrol pentru asigurarea resurselor energetice, accesul la astfel de resurse putând fi considerat de interes vital pentru acelea ce nu posedă asemenea bogății naturale (exemplu: Japonia,majoritatea statelor din U.E.).
2) a doua categorie este reprezentată de statele posesoare și generatoare de progres tehnologic.
Acestea sunt, în primul rând, membrii grupului celor 7 state puternic industrializate, dar și alte state dezvoltate economic, ce aspiră să pătrundă în acest grup de elită al economiei al economiei mondiale.Aceste state cotrolează majoritatea resurselor tehnice și tehnologice mondiale, ele fiind motorul progresului economiei mondiale mult în ,mai mare măsură decât statele deținătoare de resurse energetice.
S.U.A. deși potențial aparține ambelor grupuri, preferă să nu exploateze propriile resurse energetice la nivelul la care ar putea să o facă din două motive: din considerente de previziune strategică, preferând să-și păstreze resursele pentru posibile perioade de criză, iar în al doilea rând din motive de eficiență economică fiind mai ieftin să importe petrol produs, de altfel, în majoritate, tot de companii americane, dar în țări în care forța de muncă este mult mai ieftină.
Utilizarea instrumentului economic de putere este importantă, dar nu întotdeauna se obțin rezultate dorite (astfel, embargoul economic impus Cubei de către S.U.A. în urmă cu mai bine de 40 de ani, nu a determinat căderea regimului comunist în această țară, dar a contribuit la sărăcirea accentuată a acestei țări și a populației ei).
În zilele noastre, instrumentul economic de putere nu este utilizat nu numai de către state, dar și de organizațiile internaționale. O.N.U. a utilizat acest instrument pentru a forța Federația Iugoslavă să se abțină de a sprijini forțele sârbilor bosniaci în Războiul din Bosnia-Hertzegovina. În 1995, Iraqul este în continuare supus sancțiunilor economice de către O.N.U. pentru a fi silit să accepte măsuri de control a armamentelor convenționale, dar și a mijloacelor de nimicire în masă.
Instrumentele de putere ale statelor nu sunt utilizate în mod independent, ci în general într-o concepție sistemică. Folosirea lor de către state are în vedere prezervarea, ori afirmarea intereselor naționale ale acestora. Toate instrumentele de putere sunt utilizate concomitent, în proporții diferite, în funcție de elementele situației strategice concrete. Preponderența utilizării unui instrument în raport cu celelalte poate imprima un curs specific tendințelor ce se manifestă în mediul internațional, caracterizând totodată o anumită situație: de pace, criză, ori conflict armat.
2. PUTEREA ECONOMICĂ ȘI PUTEREA MILITARĂ.
La sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI, omenirea trăiește momente deosebite: ea se află în faza de trecere către o civilizație super tehnicizată, care determină schimbări spectaculoase atât în viața economico-socială cât și militară, precum și în raportul de forțe pe plan internațional, regional, subregional și continental. Relațiile dintre indivizi, dintre colectivități, dintre acestea și stat, mai ales, cele dintre state sunt bazate pe putere, văzută nu neapărat ca forță fizică sau militară, ci ca putere economică, financiară, politică, etc.: „în funcție de cât de puternice sunt, statele devin subiecte sau obiecte ale politicii internaționale. Noțiunile curente de super putere, putere mondială sau mare putere marchează ierarhia în domeniul puterii”.
Chiar dacă puterea economică și cea tehnologică vor fi cele care vor domina în viitor lumea, ori dacă puterea militară va pierde din importanță, „puterea”, la modul general, va fi un factor determinant în relațiile internaționale, iar lupta pentru influență și supremație nu va dispărea de pe mapamond, sub aspect regional sau global.
În 1986, în „Ascensiunea statului comercial”, Richard Rosecrance afirmă că națiunile devin atât de interdependente economic încât le scade tendința de a se lupta între ele. El afirma că, „comerțul și nu puterea militară, reprezintă acum calea spre putere în lume”. În 1987, Paul Kennedy opunea în mod similar forța economică și cea militară, în „Ascensiunea și decăderea marilor puteri”. Kennedy punea accentul pe primejdiile „supra extensiei militare”.
Actualul strateg Edward Luttwak argumentează faptul că puterea militară va descrește ca semnificație într-o nouă eră „geoeconomică”. C.Fred Bergsten, director al Institutului de Economie Internațională a făcut ecoul aceleiași teme, afirmând „primatul problemelor economice asupra celor de securitate în noul sistem global” .
Economistul Lester Thurow și-a adăugat glasul în cor: „Înlocuirea unei confruntări militare cu o competiție economică este un pas înainte”. Astfel, din acest moment, adevărata concurență între țări va evolua în jurul întrebării: „Care dintre ele poate fabrica produsele cele mai bune, poate ridica nivelul de trai și dezvolta cea mai bine educată și instruită forță de muncă?”.
Totuși, războiul geoeconomic nu este un substitut al conflictului militar. Este, de cele mai multe ori, un simplu preludiu, dacă nu chiar o provocare la războiul propriu-zis, cum s-a întâmplat cu rivalitatea economică americano-japoneză anterioară atacului japonez de la Pearl Harbor din 1941. Dar, oricât de însuflețitor ar fi, „raționamentul geo-economic” e inadecvat deoarece este prea simplu fiindcă încearcă să explice puterea în lume prin intermediul a doi factori –economic și militar.
În concluzie, nu putem vorbi de superioritatea unui anumit tip de putere asupra altuia, toate sectoarele vieții sociale: economic, militar, informațional având importanța sa și doar interdependența dintre acestea garantează succesul într-un eventual conflict, fapt arătat și de Dimitrie Gusti, în lucrarea „Sociologia războiului” : „războiul este mult mai mult decât o simplă chestiune de strategie, aprovizionări și armament, căci el rezumă o întregă epocă istorică; toată știința, toată economia, toată cultura, toată tehnica unui timp se odihnesc într-însul ”.
2.1.PUTEREA ECONOMICĂ
2.1.1. CONSIDERAȚII GENERALE
Din cele mai vechi timpuri, dar mai pregnant în sec. XX, succesul sau insuccesul în războaie a fost determinat în mare măsură de forța economică a beligeranților. Analizele specialiștilor din acest domeniu au confirmat mereu o solicitare mereu crescândă a economiei. „Toate țările caută să-și apere cetățenii. Au nevoie de energie, hrană, capital, acces la mare și transporturi aeriene. Dar, dincolo de toate acestea și alte câteva necesități elementare, nevoile lor sunt divergente”.
Pentru economiile din Primul Val, pământul, energia, accesul la apă pentru irigații, combustibilul de gătit, mâncarea în timpuri disperate, minima alfabetizare și piețele de produse sau materii prime reprezentau în general dezideratele esențiale pentru supraviețuire. Lipsindu-le industria și serviciile exportabile bazate pe cunoaștere, ele își consideră resursele naturale, de la păduri tropicale până la rezervele de apă și terenurile de pescuit, ca principale bunuri patrimoniale vandabile.
Statele din sectorul celui de-Al Doilea Val, bazându-se încă pe mâna de lucru ieftină și fabricația în masă, sunt națiuni cu economii integrate, concentrate. Întrucât sunt mai urbanizate, au nevoie de importuri masive de alimente din străinătate. Folosesc consumuri mai mari de energie per unitatea de producție. Le trebuie materii prime vrac pentru a-și menține fabricile în funcțiune – fier, oțel, ciment, cherestea, produse petrochimice și altele.
„Postnațiunile” celui de-Al Treilea Val formează cel mai nou sector al sistemului global. Spre deosebire de statele agricole, nu au mare nevoie de teritorii suplimentare. Spre deosebire de statele industriale, încă mai au nevoie de energie, dar mai au nevoie și de cunoștiințe convertibile în avuție. Au nevoie de acces sau control al băncilor de date ale lumii și rețelelor de telecomunicații. Au nevoie de piețe pentru produse și servicii de bază de cunoaștere, pentru servicii financiare, consulting managerial, programe de televiziune, activități bancare, informații de credit, asigurări și toate tehnologiile de informații și telecomunicații de care depind acestea.
Nevoile divergente al economiile din I, al II-lea și al III-lea Val se reflectă în concepțiile radical diferite asupra „interesului național”, care ar putea tensiuni între țări în anii viitori.
Factorul economic este o „stare economică” construită încă din timp de pace și care, ca urmare a capacității ei, după declanșarea războiului, este pusă în slujba acestuia. Pentru a-și asigura cele necesare într-un război, statele, funcție de puterea lor economică, își constituie rezerve strategice, mai mari sau mai mici de produse, materii prime, și energetice, utilaje industriale și mijloace financiare, pe baza unor planuri elaborate științific.
Economiile naționale se deosebesc între ele nu numai prin nivelul de dezvoltare economică, ci și prin dimensiunile lor. Din punct de vedere economic, mărimea unei țări este dată de volumul resurselor materiale și umane de care dispune, precum și de gradul de valorificare a acestora. Aceste elemente formează ceea ce în literatura de specialitate este cunoscut sub numele de potențial economic. Expresie și rezultat al complexelor raporturi dintre om și natură, potențialul economic, la un moment dat, „înglobează deci ceea ce, pe de o parte, cadrul natural oferă spre a fi pus în valoare și ceea ce, pe de altă parte, constituie produsul activității omului de valorificare a tuturor resurselor naționale”.
Potrivit „Lexiconului militar”, potențialul economic este definit ca și capacitatea economiilor naționale a unei țări de a satisface nevoile materiale ale societății și de a produce ceea ce este necesar pentru purtarea războiului.
Puterea economică rezidă din capacitatea de a transforma în sens constructiv potențialul economic, punându-l la dispoziția societății și determinând să se nască din el un nivel evoluat de civilizație materială. În acest sens, cel mai general, puterea economică ne apare dependentă de resursele umane (nivel de calificare, gradul de coeziune, disciplină, spirit organizatoric al forței de muncă), de potențialul avuției naționale și, mai ales, de orientarea pe care o imprimă strategiilor dezvoltării economice puterea politică din societatea respectivă.
Există și accepțiuni restrânse ale noțiunii de putere economică, cum ar fi aceea care rezultă din potențialul existent la nivelul unei unități productive sau din resursele de care dispune un anumit grup social în raport cu altul, ori chiar din compararea unui nivel de dezvoltare economică a unei țări cu acela al alteia.
Unii autori evaluează puterea economică drept o capacitate constructivă la acest nivel, ca un potențial de care dispune societatea la un moment dat pentru a-și făuri un nivel de civilizație materială; însă, în asemenea accepții analiza puterii economice este făcută în termenii teoriei conflictului (care este destul de răspândită atunci când se realizează evaluarea puterii în general). Într-o asemenea viziune, această formă de putere „apare cu ocazia retragerii avantajelor economice sau a promiterii lor (exemplu:comerț, investiții, spijin valutar, ajutor pentru dezvoltare). Pe aceste căi, puterea economică poate fi folosită pentru a amenința sau, în mod direct, pentru a slăbi sau întări un alt stat…”.
Teoria conflictului nu este propice pentru analiza efectelor puterii în interiorul unei națiuni sau în sistemul internațional. Legarea teoriei de puterea economică exclusiv în domeniul conflictului duce, în general, la o imagine negativă despre acest fenomen, sursă de conflicte și de tensiuni, înăuntrul și în afara națiunilor. Este incontestabil că unele state, considerate mari puteri economice prin potențialul de care dispun în acest sens, utilizează în mod constrângător, în raport cu alte state, anumite resurse economice, cu scopul de a dobândi sau de a-și menține un statut privilegiat în sistemul internațional. Nu este mai puțin adevărat că eternizarea unor astfel de raporturi între state ar face imposibilă edificarea unei ordini mondiale bazate pe echitate și justiție.
Există și alte forme de exercitare a puterii economice mult mai insidioase. Începând cu subordonarea economiilor naționale ale unor state mai puțin dezvoltate, unor companii, corporații multinaționale ori transnaționale (având ca efect diminuarea suveranității naționale a statelor respective), continuând cu practicarea unor prețuri de dumping de către unele state ce vor să-și promoveze în mod agresiv anumite sectoare economice (așa cum procedează Ungaria în momentul de față cu producția sa agricolă și alimentară), ori cu acțiuni speculative având drept rezultat scăderea ori chiar prăbușirea anumitor monede naționale (așa cum s-a întâmplat cu rubla rusească în toamna anului 1998). În economia mondială se manifestă forțe al căror interes nu este nemijlocit într-o relație directă cu interesul unui anumit stat, cât mai ales cu interesele transnaționale ale unor grupuri de interese și presiune. Această tendință se manifestă concomitent cu diminuarea rolului statului de gestionare a economiei naționale, ca o consecință a globalizării, în unele regiuni ale globului chiar în paralel cu fenomenul de federalizare (specific statelor membre U.E.).
Atât pentru viața internă a diferitelor națiuni, cât și pentru o ordine mondială echitabilă și demografică, puterea economică se află într-o strânsă intercondiționare, pe mai multe planuri, cu cea politică. Se poate afirma că nu există putere echilibrată și compatibilă cu normele vieții democratice dacă ea nu se fundamentează pe o economie sănătoasă și cu creșteri semnificative, iar la rândul lui, orice sistem economic are nevoie de intervenția factorului politic pentru o dezvoltare normală.
2.1.2. INDICATORI DE PUTERE ECONOMICĂ
Datorită complexității factorului economic, nu a putut fi elaborat un indicator sintetic care să exprime valoarea economiei ca sursă a puterii naționale, atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ. Ca urmare se utilizează: indicatorii de potențial sau a forței economice, indicatorii de nivel, indicatorii de structură, indicatorii de dinamică, indicatorii de adaptabilitate la eforturile de apărare.
Indicatorii de potențial sau ai forței economice
Se exprimă în posibilitățile maxime ale economiei unui stat în asigurarea producției materiale necesare atât desfășurării optime a întregii activități economico-sociale, cât și ducerii luptei armate în caz de nevoie.
Își găsesc expresia în nivelurile cantitative exprimate în mărime absolută. Asemenea indicatori sunt: produsul intern brut (și produsul național brut), producția totală a diferite ramuri economice: producția industrială, agricolă, etc., și în cadrul acestora, producția diferitelor subramuri.
Indicatorii de nivel
Indicatorii de nivel se exprimă în producția globală pe locuitor, produsul intern brut pe locuitor, producția diferitelor ramuri și subramuri pe locuitor, productivitatea muncii.
Cu cât producția și productivitatea muncii pe locuitor sunt mai mari, cu atât statul respectiv are un nivel de dezvoltare mai ridicat. Acești indicatori sunt de o însemnătate excepțională pentru statele mici și mijlocii care trebuie să facă față competiției cu state din aceeași categorie, ori dintr-o categorie de putere superioară. Astfel, factorul calitativ trebuie să aibă rolul compensator al unor dezavantaje din punct de vedere cantitativ.
Indicatori de dinamică
Acești indicatori surprind forța economiei unui stat la un moment dat, sau într-o anumită perioadă de timp. Ei se referă la ritmul creșterii economice. Astfel, este știut faptul că ritmul ridicat de dezvoltare poate asigura ca într-o perioadă scurtă de timp să crească puternic produsul intern brut și producția diferitelor ramuri ale economiei (de exemplu China), ceea ce înseamnă sporirea forței economice a unui stat.
În caz de nevoie, ritmul înalt de dezvoltare influențează realizarea cantităților necesare de produse pentru nevoile ducerii războiului, cât și ale populației și trecerea economiei de la starea de pace la cea de război în timp scurt.
Indicatori de structură
Exprimă ponderea diferitelor ramuri în cadrul produsului intern brut, precum și ponderea diferitelor subramuri în producția totală și în cea a unei ramuri. O structură economică modernă și eficientă din punct de vedere al puterii naționale presupune existența unei proporții armonioase între producția materială, servicii, construcții, transporturi, comunicații, activitatea financiar-bancară, care să asigure o funcționare armonioasă a economiei și o stabilitate adecvată față de factorii aleatori interni și internaționali, chiar în situații de criză sau conflict armat.
Structura economică modernă presupune, de asemenea, introducerea cu precădere în ramurile și subramurile economiei a soluțiilor tehnice și economico-financiare care sunt cel mai mult legate de progresul tehnic contemporan, de tendințele revoluției în afacerile militare, înglobând cele mai noi realizări ale științei și tehnicii.
Indicatori de adaptabilitate
Reflectă capacitatea economiei naționale de a suporta solicitările războiului. Ei se exprimă în:
mobilitatea economiei, ca și posibilitatea trecerii în timp scurt de la producția de pace la producția de război, subordonarea activității științifice și economico-sociale, la nevoie, apărării țării;
repartiția teritorială a forțelor de producție, astfel încât în fiecare zonă să existe capacități care să producă cele necesare efortului apărării naționale;
posibilitatea apărării rapide a căilor de comunicații și utilizarea mijloacelor de transport conform nevoilor apărării;
sistemul de telecomunicații, apt să funcționeze în orice condiții;
existența unei rezerve în materii prime și materiale, utilaje și aparatură care să permită repunerea în funcțiune a obiectivelor economice, a infrastructurii teritoriale scoase din funcțiune ca urmare a loviturilor și acțiunilor inamicului .
În analiza corelată a acestor indicatori este necesar să se pună un accent deosebit pe latura calitativă a fenomenelor, să se țină seama de influența deosebită a managementului resurselor apărării.
2.1.3. PUTEREA ECONOMICĂ VĂZUTĂ DIN PRISMA NOULUI SISTEM DE CREARE A AVUȚIEI.
Identificând problemele cu care se confruntă economia mondială, mai mulți analiști au încercat definirea celei mai optime „rețete” care să înlăture dezavantajele actualului sistem- numeroasele perioade de criză și recesiune ce au cuprins mai toate statele lumii în anumite etape ale existenței lor. Acești autori propun o serie de măsuri ce ar trebui luate pentru ridicarea nivelului de trai a omenirii, pentru asigurarea unei „economii sănătoase” lipsite de perioade de declin și boom economic.
Toffler este unul din acești autori. În celebra sa carte, „Puterea în mișcare”, Toffler este adeptul unei economii accelerative în care rolul preponderent revine datelor, informațiilor și cunoștiințelor. În concepția sa, puterea, în domeniul economiei, va depinde de îndeplinirea concomitentă a 12 elemente concepute pentru a schimba vechiul sistem de creare a avuției din era industrialismului:
Noul sistem de creare a bogăției este tot mai dependent de schimbul de date, informații și cunoștiințe. Când nu se schimbă nici o informație, nu se creează nici o avuție nouă.
Necesitatea ca producția de masă să fie înlocuită cu producția flexibilă, specializată sau „demasificată”. Astfel, noul sistem este capabil să producă serii mici de articole extrem de variate, specializate la costuri apropiate de cele ale producțiilor de masă.
Importanța vechilor factori convenționali- pământul, munca și capitalul- va scade odată cu substituirea acestora de cunoașterea simbolică.
Un rol foarte important îl va avea înlocuirea banilor de metal sau hârtie cu informația electronică, ce astfel va deveni adevăratul mediu de schimb.
Bunurile și serviciile vor fi modularizate și configurate în sisteme, fapt ce va necesita o multiplicare și constantă revizuire a standardelor.
Unitățile mici de muncă, echipele temporare sau ”ad-hocratice”, alianțele și consorțiile de afaceri vor lua locul birocrațiilor încete. Astfel ierarhia va fi aplatizată sau eliminată, pentru a grăbi luarea deciziei.
Unitățile organizaționale, privite ca număr și diversitate, se vor mări. Astfel, cu cât există mai multe asemenea unități, cu atât mai multe tranzacții vor avea loc.
Muncitorii vor deveni tot mai puțin interșanjabili. În timp ce muncitorii industrialismului erau propietarii a puține unelte de producție, astăzi, cele mai puternice instrumente de amplificare a averii sunt simbolurile dinăuntrul capetelor muncitorilor.
Noul erou nu mai este ”lucrătorul cu guler albastru”, finanțistul ori managerul, ci inovatorul care combină cunoașterea imaginativă cu acțiunea.
Crearea averii este tot mai recunoscută ca fiind un proces circular, cu deșeurile reciclate în materii prime pentru următorul ciclu de producție.
Producătorul și consumatorul, separați prin revoluția industrială, sunt reuniți în cilul de creare a averii, clientul contribuind nu numai prin bani, ci și prin informații despre piață și design, vitale pentru procesul de producție.
Noul sistem de creare a bogăției este atât local, cât și global. Microtehnologiile puternice fac posibilă realizarea locală a ceea ce înainte nu se putea face economic decât pe scară națională. Simultan, multe funcții se propagă dincolo de hotarele naționale, integrând activități din mai multe națiuni într-un singur efort productiv.
John Galbraith se ocupă la rândul său de găsirea unor elemente ce ar putea defini o societate perfectă din punct de vedere economic. Autorul optează pentru trei direcții de bază ce cuprind măsurile corective ce vor duce la „o societate perfectă în măsură să prevadă în mod realist perioadele de privațiune (criză, șomaj) și să le evite asigurând o creștere continuă a producției și a forței de muncă angajate”.
Prima corecție este scăderea impozitelor ce va permite cheltuirea unei mai mari părți din veniturile consumatorului pentru nevoile personale, și ale celor din domeniul afacerilor. Totuși nu există certitudinea că fondurile rămase disponibile vor fi cheltuite sau investite. Astfel, se impune educarea consumatorului în a investi, printr-o legislație corespunzătoare de sprijinire a acestora.
O a doua corecție o constituie scăderea ratei dobânzilor, acțiune ce va încuraja împrumuturile producătorilor și consumatorilor, investițiile și cheltuielile acestora.
În final, se impune intervenția dinamică a statului, implicarea sa având drept scop crearea unor noi locuri de muncă. Pentru a putea realiza acest deziderat, statul va trebui să se împrumute și să accepte existența unui anumit deficit. Deficitul nu trebuie privit ca o piedică în calea unor măsuri cu caracter public eficiente, pentru că stimularea activității economice va duce la creșterea veniturilor și a impozitelor pe venit și astfel de perioade vor putea fi depășite.
Astfel, noul sistem de creare a avuției ajută să explice cutremurătoarele frământări care se răspândesc actualmente pe toată suprafața Planetei. Inegalitatea economică dintre state se va menține atâta timp cât unele puteri economice vor promova o politică de hegemonie și dictat față de cele mici și mijlocii. În consecință, se presupune că în viitor vor avea loc adevărate zguduiri date de coliziunile dintre sistemele de creare a avuției, fapt nemaiîntălnit până acum.
2.2. PUTEREA MILITARĂ
2.2.1. CONSIDERAȚII GENERALE
Alături de localizarea geostrategică, puterea economică și sistemul de guvernământ, puterea militară este, poate cea mai importantă variabilă care influențează opțiunile statelor în stabilirea coordonatelor externe ale politicii pe care o promovează. Eforturile se finalizează, în plan militar, prin zădărnicirea acțiunilor agresive ale adversarului sau prin nimicirea forțelor armate ale acestuia și scoaterea lui din război.
Puterea militară a jucat un rol fundamental în înființarea statelor tradiționale, ea le-a influențat supraviețuirea ulterioară sau expansiunea într-un mod la fel de decisiv. Puterea militară a îmbrăcat diferite forme și a înregistrat mari schimbări de la o epocă la alta. Astfel în Primul Val, unitățile militare variau ca mărime, capacitate, moral, calitate a comenzii și instrucție. Acestea erau conduse de mercenari sau chiar comandanți rebeli. La fel ca și economia, armata trăia pe baza pământului; asemenea uneltelor pentru lucrul solului, armele erau inferioare. Chiar dacă se înregistra și folosirea armelor evoluate ca prăștii, arbalete, catapulte și artilerie timpurie, timp de mii de ani, modalitatea fundamentală de luptă a implicat omorul față în față, iar soldații erau înzestrați cu arme (lănci, spade, securi, sulițe) dependente de puterea mușchilor omenești și concepute pentru lupta de aproape.
Condițiile miliatare, ca și cele economice au diferit, în ceea ce Wittfogel „societăți hidraulice”, unde nevoia unor enorme proiecte de irigații a dus la mobilizarea în masă a muncii, birocratizare timpurie și stabilimente militare formalizate și permanente. Însă chiar și așa, lupta efectivă a rămas în mare măsură o problemă personalizată, rezolvată de la om la om.
Astfel, războaiele din Primul Val poartă pecetea inconfundabilă a economiilor agrare care le-au dat naștere, nu numai în sens tehnologic, ci și în cel al organizării logisticii, comunicațiilor, structurilor de recompensare și stilurilor de comandă.
Revoluțiile industriale au lansat cel de-Al Doilea Val de schimbări istorice. Acest „val” a transformat modul în care milioane de oameni își câștigau pâinea. Iar războiul a oglindit încă odată schimbările din crearea avuției și din muncă.
După anul 1792, un set de inovații „a revoluționat” războiul, înlocuind <războiul limitat> Vechiului Regim cu <războiul nelimitat> al timpurilor ulterioare. Astfel, serviciul militar a fost introdus obligatoriu, noul armamaent standardizat era obținut prin metodele producției în masă (fiecare armament constând dintr-o muschetă cu baionetă, vergea, ștergător, șurubelniță, cutii de cartușe, pistoale), iar armatele temporare conduse de nobilime erau înlocuite de armate regulate, comandate de ofițerii profesioniști instruiți în academii de război.
„Epoca mașinilor” a dat naștere mitralierei, armamentului mecanizat și a unor genuri complet noi de putere de foc, care a dus inevitabil la tactici de tip nou. Intervențiile militare însemnau maximalizarea distrugerii fără a face distincția dintre țintele militare și cele civile.
Meiron și Susie Harries, în „Soldații soarelui” scriu: „Anii 1880 au fost deceniul când armata a evoluat și și-a fortificat o organizare profesionistă, capabilă să colecționeze informații, să formuleze politici, să planifice și să dirijeze operațiuni și să recruteze, instruiască, echipeze, transporte și să administreze o forță armată modernă”.
Câtă vreme pământul, munca, materiile prime și capitalul au reprezentat principalii „factori de producție” în trecut, „cunoașterea (care include date, informații, imagini, simboluri, cultură, ideologie și valori) este acum resursa centrală a economiei”. Astfel, cunoașterea devine, sub diversele sale forme, centrul puterii militare. În vreme ce pământul, munca, materiile prime și poate chiar și capitalul pot fi considerate resurse finite, cunoașterea este din toate punctele de vedere inepuizabilă.
Noua armată are nevoie de soldați care-și folosesc mintea, care pot trata cu o diversitate de oameni și culturi, care pot tolera ambiguitatea, pot lua inițiativa și pun întrebări, chiar până la situația de discutare a autorității. În armata celui de-Al Treilea Val, exact ca și în corporația celui de-al Treilea Val, autoritatea de decizie e coborâtă până la cel mai de jos nivel posibil.
2.2.2. LOCUL ȘI ROLUL PUTERII MILITARE ÎN SOCIETATE
La scară socială, puterea este rezultanta cumulării mai multor factori materiali și spirituali: economici, militari, sociali, culturali, ideologici, tehnico-științifici, demografici, geospațiali, psihici, morali, religioși, etc.. Înțelegerea locului și rolului puterii militare în societate se face în strânsă legătură cu politicul și puterea politică. Puterea militară este strict dependentă de înțelegerea corectă a raportului putere-forță.
Puterea este potențialitate, forță latentă. Ea implică inclusiv abilitatea de a folosi forța, capacitatea de a introduce forța într-o anumită situație. Forța reprezintă puterea în acțiune, aplicarea puterii acolo unde nu se realizează supunerea benevolă. Puterea presupune inteligență, autoritate, fermitate, prestigiu, forța reprezentând ansamblul mijloacelor de coerciție, presiune, distrugere.
Definind puterea ca și capacitatea unei grupări sociale de a satisface trebuința socială care a generat constituirea sa, ne întrebăm dacă în cazul factorului militar nu este vorba de o altă putere. La o primă analiză răspunsul pare negativ deoarece armata reprezintă un grup de oameni care acționează pentru satisfacerea unei trebuințe sociale- aceea de apărare a țării. Dacă nuanțăm problema, sesizăm că armata nu se încadrează în conceptul de putere în varianta în care a fost definit. Trebuința de apărare are valoare socială globală, ea fiind un interes național. Această potențialitate, exprimată ca voință comună la scară națională, poate reprezenta puterea armată a țării.
Pentru numeroase societăți contemporane, puterea militară reprezintă un potențial defensiv în sprijinul puterii politice din țara respectivă, cu scopul de a apăra integritatea teritorială și de a descuraja o eventuală agresiune externă. În acest domeniu, al politicului, se poate vorbi despre o formă distinctă de putere, care decurge din reglementările ierarhice de tip militar, din modul de organizare și scopurile specifice armatei ce conferă un statut aparte grupului social care activează în acest domeniu.
„Puterea militară se circumscrie conceptului de putere armată și are trei componente de bază: forțele armate, potențialul militar, reputația militară”.
Potențialul militar reprezintă capacitatea de a mări sau îmbunătăți forțele armate existente sau „totalitatea forțelor și mijloacelor de luptă armată pe care un stat le poate direcționa războiului”.
Puterea, în acest caz, este determinată de următoarele componente ale potențialului militar: efectivele armatei, armamentul și tehnica de luptă, conștiința politică și moralul militarilor, numărul și calitatea cadrelor de comandă, organizarea, disciplina și coeziunea internă a armatei, gradul dezvoltării științei militare și doctrinei armate, pregătirea de luptă a trupelor.
O altă componentă a puterii militare o constituie reputația militară, care se poate defini „pe experiența din trecut, dispoziția statului mai mare sau mai mică de a recurge la amenințări militare atunci când sunt încălcate interesele sale vitale”.
Nu în ultimul rând, de regulă, forța militară este utilizată în situații conflictuale sub două forme extreme: ca mijloc principal în desfășurarea războiului și ca forță de descurajare în cadrul forțelor militare, pentru realizarea unor obiective politice limitate fără a se apela efectiv la arme.
Istoria consemnează faptul că puterea militară nu este numai o resursă a puterii politice, instrument de care aceasta uzează în împrejurări extreme (în istoria multor popoare, edificarea structurilor politice și, deci, a acestui gen de putere n-ar fi fost posibilă fără intervenția factorului militar). Astfel, se poate susține că cele două puteri se identifică, în numeroase cazuri, în devenirea istorică a multor națiuni.
În lumea contemporană, în procesul de edificare națională a unor popoare, puterea militară a jucat un rol esențial atât în faza războaielor de eliberare, cât și ulterior în procesul de consolidare a noilor structuri social-politice și economice. Au fost înregistrate cazuri în care, unele societăți nou apărute au fost lipsite de o elită politică civilă suficient de calificată pentru a-și asuma sarcina guvernării. În astfel de situații, militarii și-au asumat un rol precumpănitor în transformările politice realizate după dobândirea independenței. Această militarizare a puterii politice din unele națiuni contemporane a fost cauzată însă și de fenomene de criză, de grave contradicții interne acumulate în aceste țări, mai ales ca urmare a nivelului precar de dezvoltare economică.
Deși intervenția militarilor în viața politică nu poate fi evaluată în ansamblu ca negativă (dovadă stau și cazurile în care ei și-au asumat răspunderea inițierii unor procese democratice), totuși, acest gen de putere s-a identificat, de regulă, cu dictaturi antidemocratice, cu măsuri represive, care s-au dovedit, dacă nu falimentare, prea puțin adaptate cerințelor reale de progres al societăților respective.
Corelarea celor două laturi- internă și internațională- în care se vădește rolul negativ al regimurilor militariste ne indică tendința de autonomizare a factorului militar din societățile respective.
Autonomizarea factorului militar este combătută puternic de John Kennedy Galbraith care afirmă că „există o excepție majoră de la exercitarea unui control democratic, și acesta este puterea militară. Acest lucru s-a dovedit adevărat în mai multe țări , în special în cele făcând parte din Lumea a Treia. Totuși, statul cel mai dezvoltat de pe Glob, Statele Unite ale Americii, constituie în prezent cel mai clar exemplu. Armata americană își fixează efectiv și independent propriul său buget, mărimea și modul de utilizare a acestuia. Astfel influența forței armate este recunoscută, într-o tot mai mare măsură și de către puterea legislativă. Aici, subiect al unor modificări minore, simbolice, bugetul militar este votat automat și beneficiază de o creștere anuală. Nici măcar nu se consideră necesar ce anumite nevoi ale armatei- din domeniul informațiilor sau al armelor sofisticate- să fie detaliate sau făcute cunoscute puterii legislative”. Situația din Statele Unite pare a nu fi unică. În America de Sud și America Centrală, în multe state din Africa și Asia, forțele armate au fost, și chiar au rămas independente față de controlul civil reprezentat tot de o guvernare democratică, sau au înlocuit pur și simplu acel guvern.
În viitor, societatea perfectă pe care o prevede Galbraith nu recunoaște autoritatea puterii militare. Acest lucru nu se datorează neaparat pericolului, ce persistă în țările mai puțin bogate, că guvernul civil va fi înlocuit. Se consideră că actuala putere militară modernă nu este devotată interesului public în măsura în care aceasta primează în societate, ci este guvernată de propriile ei interese ce pot prejudicia puternic nevoile și țelurile de ansamblu ale cetățenilor.
Accederea spre o societate nouă, o societate mai bună, trebuie să aibă ca primă preocupare faptul că autonomia puterii militare trebuie să fie adusă în limitele unui control democratic efectiv. Intervenția nedorită a armatei în politica și economia actuală nu fac altceva decât să slăbească încrederea marei mase a oamenilor într-una dintre cele mai importante instituții ale statului, și anume armata.
Se poate concluziona faptul că „nu se poate evalua rolul real al armatei ca pe o resursă a puterii politice, deoarece se poate întâmpla ca aceasta din urmă să devină apanajul celei militare și să fie cu totul subordonată unor strategii militariste”.
2.2.3. ASPECTE ALE PUTERII MILITARE ÎN EPOCA ACTUALĂ
Analizând starea potențialului militar contemporan se poate constata, chiar fără a fi specialist în prolemă, schimbările de fond, radicale și de amploare ce s-au produs față de felul cum aceasta arăta imediat după terminarea celui de-al doile război mondial.
Tratarea acestei probleme este deosebit de dificilă dată fiind diversitatea de păreri existentă în legătură cu factorii, componentele potențialului militar și evaluarea acestuia.
Criteriile după care se poate analiza potențialul militar sunt foarte diferite. Astfel, sub raport dimensional, statele lumii se pot grupa în superputeri militare, mari puteri militare, puteri militare de talie mijlocie, puteri militare mici și foarte mici. Harta militară a lumii contemporane evidențiază o mare diversitate a dimensiunilor potențialelor militare existente, realitate aflată în plină mișcare. Acest proces a înregistrat modificări masive mai ales în urma înlăturării regimurilor comuniste din centrul și estul Europei, a destrămării imperiului sovietic și a desființării Tratatului de la Varșovia.
În viitor, harta politico-militară a lumii va înregistra noi schimbări, care nu se mai bazează pe bipolarism, ci ar trebui să se întemeieze pe multipolarism. Astfel, este de presupus realizarea unui nou sistem mondial, caracterizat prin apariția unor noi „actori” pe scena lumii cu mare pondere (Germania, Japonia, China), precum și prin realizarea unor noi echilibre, inclusiv militare pe plan global, regional, subregional.
Astfel, o trăsătură marcantă a zilelor noastre o constitiuie marile discrepanțe existente pe linia potențialelor militare de pe Terra. Acestea pornesc de la diferența de volum a cheltuielilor militare alocate, care, la rândul lor, sunt legate de potențialul economic și financiar al statelor. Decalajele existente în domeniul militar sunt de ordin cantitativ și calitativ și ele privesc toate categoriile de armament, căt și de forțe armate. Ambele decalaje sunt nedorite, dar, în epoca noastră, cele mai păgubitoare sunt decalajele de natură calitativă. Acestea cunosc forme multiple de manifestare.
Astfel, un prim aspect este că sunt state care dispun de arme nucleare, în timp ce foarte multe nu au o asemenea armă, care are un rol determinant în ce privește tăria și calitatea potențialului militar în condițiile contemporane. Un reputat autor român scria: „Armele nucleare au deschis o epocă nouă- era atomică, în care mijloacele de luptă, cu o putere destructivă mai mare de 104 pe unitatea de lovire, în raport cu mijloacele clasice, la tipurile inițiale, și de 108 la cele ulterioare, au adus schimbări structurale în peisajul strategic”.
Un al doilea aspect ne arată că, în aprecierea laturii calitative a potențialului militar, indiferent dacă este vorba de armamentul nuclear, strategic sau convențional, un rol foarte important îl are evoluția unor aceleași familii de produse militare (tancuri, avioane, rachete) sub raportul generațiilor parcurse. Astfel, uzura morală a armamentului se produce deosebit de rapid în zilele noastre și exercită efecte dintre cele mai negative asupra potențialului militar al statelor ce se află într-o asemenea ipostază.
Apariția armamentului cosmic produce decalaje enorme între potențialele militare ale statelor. Statele „spațiale” au inclus Cosmosul în câmpurile de desfășurare a cursei moderne a înarmărilor, au conceput și produs deja unele mijloace de luptă în spațiul extraatmosferic.
Dacă la început, Statele Unite ale Americii și fosta Uniunea Sovietică se apreciau ca fiind singurele puteri cosmice, în zilele noastre pe acest drum se află Franța, Japonia și China.
Mari discrepanțe au existat și există și în ceea ce privește efectivele militare. În contextul revoluției industriale ce s-a declanșat în secolul al XVIII-lea s-a trecut la crearea armatelor de masă, foarte numeroase. Acestea au atins plafoane foarte mari în timpul celor două conflagrații mondiale, iar procesul s-a menținut, în anumite limite, până în zilele noastre. În urma tratativelor de la Viena, Paris și Helsinki-2 (1992), s-a convenit asupra reducerii de efective ce țin îndeosebi de reducerile categoriilor de armament convențional..
Procesul de profesionalizare a armatei constituie încă o sursă a unor noi decalaje în domeniul militar, care nu pot avea decât urmări negative asupra echilibrelor militare pe plan regional, subregional sau chiar global.
Unii germeni ai procesului de profesionalizare a armatei se găsesc în preocupările care au marcat crearea primelor școli și academii militare din diferite state. Acest proces a început să se accentueze în decursul vremurilor, fapt stimulat și marcatde apariția unor noi arme- geniul, transmisiunile, aviația, tancurile. Ca atare, procesul de profesionalizare a armatei nu a rămas neobservat de personalitățile militare sau civile. În acest sens, generalul Charles de Gaulle punea problema ca noua tehnică militară din domeniul aviației, marinei, geniului, transmisiunilor, „solicită nu numai cadre (ofițeri, subofițeri) tot mai bine pregătite profesional ci și profesionalizarea soldaților”.
Crearea și întreținerea unei armate profesionale necesită însă cheltuieli mari, de aceea opțiunea pentru o armată profesionalizată presupune studii, discernământ și mai ales surse economice și financiare considerabile. Cheltuielile fiind atât de mari, vor fi puține țările care vor putea să treacă în curând la extinderea și intensificarea profesionalizării armatei, ceea ce se va reflecta negativ asupra potențialului militar al statelor care nu vor putea să facă față unor asemenea cerințe.
Profesionalismul militar constituie o problemă de fond căreia nu în mod întâmplător i se acordă o atenție deosebită în aproape toate țările lumii, deoarece de nivelul de profesionalizare, atât în prezent, cât mai ales în perspectivă, depinde exploatarea armamentului în condiții de eficacitate tehnico-economică și militară maximă. Pentru aceasta profesionalismul militar „trebuie să răspundă concomitent și cumulativ la cele trei calități ale sale – competență, responsabilitate și angajare deplină”.
În prezent, profesionalizarea armatei se desfășoară pe baza unor programe ale căror orizonturi vizează anul 2010. acest proces va înregistra un înalt grad în S.U.A., Marea Britanie, Japonia, Franța, Germania, Olanda, Italia care vor menține în bună măsură și sistemul mixt – profesionalizarea și conscripția. De asemenea, chestiunea profesionalizării tinde să se extindă și să se identifice și în țările din estul Europei (inclusiv România).
Profesionalizarea armatei este o problemă foarte importantă, iar realizarea ei va conduce la creșterea laturii calitative a potențialului militar, îl va face să fie mai operațional și mai eficient.
În consecință, se poate aprecia faptul că, preocupările pentru consolidarea și modernizarea potențialului militar al diferitelor state, vor continua sub impactul tehnic și tehnologic produs de revoluțiile tehnico-științifice, aspect la care ne vom referi în capitolul următor.
3. CONSIDERAȚII PRIVIND CONDIȚIONAREA EFICACITĂȚII PUTERII MILITARE DE CĂTRE STRUCTURILE ECONOMICE ȘI INDUSTRIALE
Problemele condiționării puterii militare de cele economice se impun cu cea mai mare acuitate și urgență în condițiile în care, după anii 1989 și 1990, s-a schimbat în mod radical contextul geopolitic, economic și militar la care țările sunt nevoite a se adapta pentru a dispune de condițiile necesare care să asigure securitatea națională.
Astfel, aceste schimbări europene și mondiale de după 1989 au generat o stare de optimism și speranță în domeniul securității naționale. Era efectul unei gândiri armonizate. Se omitea faptul că „În lumea reală, oamenii și grupurile luptă pentru putere și bunăstare. O astfel de luptă constituie sursa schimbării”.
Analiza derulării evenimentelor din întreg secolul al XX-lea arată că rareori a fost posibilă prezentarea dezvoltării sociale fără a avea în vedere „constrângeri, efecte și influențe internaționale”. Nici după 1945, situația nu s-a schimbat pentru regimuri întinse ale lumii: „O serie de țări, mai ales din Europa Centrală și de Est și din Asia de Est și Sud-Est, și-au văzut dezvoltările interne stopate de intervenția brutală a unei puteri imperialiste”. Astfel, concluzia care rezultă este că „puterea și nu dreptul precizează ceea ce se petrece între națiuni”.
Tot Ralf Dahrendorf considera că: „Trăim într-o lume fără ordine în care, din această cauză, raporturile de putere joacă un rol dominant. Întrucât, pe lângă dominația precedentă a marilor puteri S.U.A. și Rusia, tot felul de puteri mai mici pot determina șansele de viață ale oamenilor. În Europa, statele centrale destrămate creează o neliniște considerabilă. Marea activitate a Islamului ca religie a întoarcerii la valorile fundamentale din multe părți ale lumi, inclusiv din fosta Uniune Sovietică, creează aceeași stare de fapt. Trei centre de putere economică, America, Europa și Japonia concurează pe piețe și se preocupă prea puțin de reguli”.
Astfel de mutații vin să schimbe raportul dintre diversele forme ale puterii. Vremea când puterea militară era considerată superioară pare deja a fi apusă. Vizând această situație, Alvin Toffler scria: „E posibil ca până nu demult armata să fi fost, la bază, o prelungire a pumnului lipsit de judecată. Astăzi, ea se fundamentează aproape complet pe <<mintea coagulată, cunoștiințele încorporate în arme și în tehnologiile de supraveghere. De la sateliți și până la submarine, armele moderne sunt construite din componente electronice bogate în informație. Avionul de luptă al zilelor noastre este un computer zburător. Până și actualele arme sunt fabricate cu ajutorul computerelor suprainteligente sau cipurilor electronice”.
Istoria a demonstrat, iar războaiele și armatele dovedesc că nu există armată puternică decât acolo unde economia este puternică. Spre exemplu, la începutul celui de-al doilea război mondial, armata Statelor Unite aproape că nu conta în jocurile geostrategice ale vremii. Până la sfârșitul războiului, ea a devenit însă forța militară numărul unu a lumii. Puterea economică este aceea care a propulsat-o acolo sus.
Ultimul deceniu al secolului XX vine să pună în evidență modificarea poziției puterii armate în complexul factorilor de putere, fapt remarcat de majoritatea analiștilor vremii. Un raport al Consiliului Clubului de la Roma apreciază că: „Într-o lume dominată de blocuri comerciale uriașe, conflictele vor fi probabil diferite de cele pe care le cunoaște lumea de azi, o lume a statelor naționale. Războaiele dintre țările aceluiași bloc sau dintre blocuri vor fi mai degrabă economice decât militare”. Totodată se consideră că „În lumea modernă, puterea politică nu mai e controlată preponderent de puterea și relativa sofisticare a armamentului, ci este din ce în ce mai mult determinată de puterea financiară”.
Situația geopolitică în continuă schimbare demonstrează odată în plus că doar intercondiționarea acestor forme ale puterii va asigura succesul. De aceea, în rândurile ce vor urma, se va încerca să se demonstreze, că, doar coezistând, formele principale ale puterii vor putea da conducerii statului siguranța sau nesiguranța zilei de mâine.
3.1.ROLUL HOTĂRÂTOR AL STRUCTURILOR ECONOMICE ȘI INDUSTRIALE ÎN REALIZAREA EFICACITĂȚII MILITARE
Istoria a demonstrat faptul că, în toate conflictele ce au avut loc , țările cu un potențial economic ridicat au avut în luptă un avantaj considerabil față de țările sărace și cu structuri economice și industriale insuficient dezvoltate. Astfel, pentru a obține un tablou cât mai real al puterii unui stat, este necesară tratarea acestor structuri în corelație cu factorul militar.
Termenul de structură are în economie două sensuri, unul static și celălalt dinamic. În sens static, structurile constituie „dimensiunile și relațiile care caracterizează un ansamblu economic localizat în spațiu și timp”, iar, în dinamica structurilor sunt „elementele unui ansamblu economic care, în cursul unei perioade determinate, apar ca relativ stabile în raport cu altele”.
Dinamica structurilor este din ce în ce mai accentuată în condițiile revoluțiilor ce se produc în știință, tehnică și tehnologie, condiții care dinamizează schimbările de ordin structural, acestea exercitând un mare impact asupra structurilor din diferitele economii naționale și, implicit, asupra securității statelor.
Structurile economice au un rol decisiv în ceea ce privește posibilitatea sau imposibilitatea de a avea un potențial economic modern și de a putea produce armament performant din punct de vedere tehnic. De aici, se impune necesitatea unei preocupări constante pentru modernizarea structurilor economice. Astfel, într-o lucrare românească de profil se arată că „întreaga evoluție ce a fost înregistrată în decursul istoriei privitor la producția de armament sub aspect cantitativ și calitativ demonstrează rolul hotărâtor care revine structurii și nivelului dezvoltării economice”.
Referitor la eficacitatea puterii militare, diverși autori au scris că, aceasta este o mărime variabilă în funcție de armamentul și doctrinele de război, de tipurile de conflicte, de misiunile primite, de durata conflictelor, structura armamentului și concepția de întrebuințare a acestora. Toate aceste elemente depind, la rândul lor de politica militară a statului respectiv. Această politică militară este în funcție de constrângerea bugetară și ea se stabilește plecând de la considerentele de ordin economic. Structurilor economice le revine astfel rolul hotărâtor.
Raporturile dintre eficacitatea puterii militare și structurile economice au fost bine sesizate încă de Adam Smith. Acesta scria în 1776: „În războiul modern, prețul ridicat al armelor de foc dă un avantaj evident națiunii care poate suporta cel mai bine această cheltuială și, prin urmare unei națiuni bogate și civilizate, față de o națiune săracă și barbară. În timpurile vechi popoarele bogate și civilizate erau nevoite să se apere de cele care erau sărace și barbare. Astăzi situația pare a se fi schimbat”. Mai aproape de zilele noastre, se arată că: „Astăzi, și aceasta constituie marea lecție a celui de-al doilea război, nu mai este de ajuns să fii în măsură să cumperi arme, trebuie să fii în stare să le și produci, apoi să le folosești, între aceste 2 capacități existând o strânsă legătură”.
Astfel, ținând cont de aceste condiționări, se poate deduce că la originea înfrângerilor unor state în cel de-al doilea război mondial au stat structurile economice mai evoluate ale Germaniei. Referindu-se la unele cauze ale înfrângerii din 1940 a Franței, Bertrand de Jouvenel găsea argumentele în „structurile de producție incompatibile cu tipul de conflict și incapabile să ofere cantitățile necesare de armament și tehnică de luptă. El arată că, începând cu sfârșitul secolului al XIX- lea, economia franceză era slab organizată și dezvoltată în comerțul internațional, că ei, francezii erau un popor industrial care putea să utilizeze mai bine tehnica, tancurile și avioanele – arme privilegiate ale celui de-al doilea război mondial până la producerea bombei atomice”
În peisajul gândirii economice din țara noastră, din trecut și prezent, majoritatea autorilor consideră că asigurarea și ridicarea la parametri corespunzători a forței combative a armatei este o problemă de ordin economic. Făcând o analiză a rolului pe care-l au factorii economici atât în provocarea, cît și în purtarea unui război modern, analistul român Constantin C. Kirițescu afirma: „cu cât tehnica războiului progresează, cu atât ea impune economiei poporului aflat în război sforțări mai mari, cu atât rolul factorilor economici devine mai necesar, cu atât economia devine mai răspunzătoare pentru mersul favorabil sau nefavorabil al războiului”.
Referindu-se tot la cel de-al doilea război mondial, același Henri Auiac elabora un interesant clasament al eficacității unor puteri militare pornind de la infrastructura economică a acelor state. După aprecierile autorului, S.U.A. și Marea Britanie ocupau o primă poziție, urmate fiind de Germania, U.R.S.S. și Japonia. Desfășurarea războiului a confirmat pe deplin rolul hotărâtor al structurilor economice care permiteau producții de armament, tehnică de luptă și echipamente militare. Edificatoare sunt și alte războaie care au avut loc. Astfel, războaiele israelo-arabe ori războiul din Golf, Războiul din Vietnam, Conflictul din Coreea, războaiele de guerilă din America Centrală și America de Sud, i-au determinat pe unii autori să concluzioneze că „În prezent, potențialul economic are o importanță considerabilă atunci când se prețuiește puterea militară a unui stat”.
3.2. CONSECINȚELE ECONOMICE ALE CURSEI ÎNARMĂRILOR
3.2.1. NOILE DIMENSIUNI ALE CURSEI ÎNARMĂRILOR
Cursa înarmărilor reprezintă o problemă globală, care prin dimensiunile pe care le-a căpătat pune în primejdie însăși existența omenirii, constituind o bază materială pentru divizarea lumii în grupuri militare opuse, o sursă principală de tensiune în viața internațională, un obstacol major în rezolvarea unor probleme globale care confruntă omenirea.
Astfel, o analiză a eforturilor militare cantitative și calitative pe plan mondial scoate în evidență faptul că s-a intrat într-o nouă etapă a cursei înarmărilor.
În primul rând, s-a accentuat ritmul de creștere a cheltuielilor militare. Principalul rol în această creștere l-au jucat țările mari, puternic înarmate. S-a accentuat ritmul de creștere a cheltuielilor militare în Orientul Mijlociu și a continuat să rămână ridicat în Asia de Sud și în Extremul Orient.
În al doilea rând, actuala etapă a cursei înarmărilor se caracterizează prin pronunțatul său caracter tehnologic, calitativ. Astfel, cercetarea stiințifică este implicată într-o măsură tot mai largă în eforturile pentru crearea de noi tipuri și sisteme de arme. În prezent, raportul între costul total al armamentelor achiziționate, pe de o parte și cheltuielile cu cercetarea, dezvoltarea, testarea și evaluarea, pe de altă parte este de 2 la 1, atât în S.U.A., cât și în Anglia. În acest fel, tind să crească puternic nu numai costurile militare ale noilor sisteme de arme, dar și cheltuielile pentru operarea și întreținerea lor.
Cursa înarmărilor devine în mare măsură un război al laboratoarelor. Astfel, intensificarea caracterului tehnologic al cursei înarmărilor va constitui, în condiția când aceasta nu va fi oprită, un factor de puternică accelerare a creșterii bugetelor militare în detrimentul celor economice.
În al treilea rând, cursa înarmărilor, în actuala etapă se caracterizează prin supraacumularea de arme nucleare în exces față de nevoile reale de securitate, față de nevoile de descurajare credibilă a unui atac nuclear din partea adversarului virtual. Fiecare parte dispune de arsenale nucleare suficiente pentru a distruge lumea de mai multe ori. Folosirea fie și a unei fracțiuni din aceste arsenale, indiferent de cine și indiferent unde, ar provoca, după aprecierile oamenilor de știință, un dezastru planetar.
În al patrulea rând, se conturează pericolul extinderii cursei înarmărilor asupra spațiului cosmic. Trecerea la construirea de sisteme de apărare spațială accentuează direct riscurile de război, dar și indirect, prin stimularea cursei înarmărilor pe pământ, pe mări și în adâncul oceanelor, a eforturilor pentru crearea unor noi tipuri de arme în stare să străpungă sau să ocolească scuturile spațiale.
În al cincilea rând, cursa înarmărilor are consecințe economice mai grave decât oricând. În acest context, trebuie privite cheltuielile militare al căror volum a crescut de peste cinci ori în perioada postbelică și care absorb circa 6% din produsul brut mondial. Cheltuielile de „cercetare-dezvoltare” în scopuri militare sunt de circa 3 ori mai mari decât în urmă cu două decenii și reprezintă circa o treime din totalul mondial al cheltuielilor pentru „cercetare-dezvoltare”. Consumul militar reprezintă 5-6% din consumul mondial de petrol și între 3-12% din cel al unui grup de 14 minerale. La aluminiu, cupru, nichel și platină consumul militar este mai mare decât consumul însumat al țărilor din Asia (inclusiv China), Africa și America Latină. „cursa înarmărilor reprezintă o imensă risipă într-un moment în care omenirea are nevoie, mai mult decât oricând de mobilizarea tuturor resurselor în vederea rezolvării problemelor globale, inclusiv pentru eradicarea subdezvoltării”.
În fapt, așa cum se constată într-un studiu al O.N.U., „cursa înarmărilor reduce incontestabil șansele pe care le are planeta de a cunoaște o dezvoltare economică fondată pe o utilizare optimă a resurselor sale,care sunt, departe de a fi inepuizabile”.
Se poate aprecia că, dacă tendințele actuale vor continua, riscurile unei catastrofe nu numai că vor spori, chiar oprirea cursei înarmărilor și inițierea unui proces real de dezarmare vor ridica probleme tot mai complexe și mai greu de rezolvat în ceea ce privește respectarea echilibrată a intereselor naționale, verificarea și controlul acordurilor.
3.2.2. EFECTELE CURSEI ÎNARMĂRILOR ASUPRA STABILITĂȚII ECONOMICE MONDIALE ȘI ASUPRA COOPERĂRII ECONOMICE INTERNAȚIONALE.
O realitate profund îngrijorătoare a lumii contemporane este continuarea cursei înarmărilor, faptul că bugetele militare continuă să sporească, absorbind fonduri uriașe și apăsând tot mai greu pe umerii popoarelor, constituind un obstacol în calea normalizării vieții internaționale, a depășirii crizei și instabilității economice.
Analiza situației internaționale scoate în evidență faptul că, în noile condiții, cursa înarmărilor dobândește o funcție nouă. În trecut, ea servea la pregătirea unui nou război mondial, care, la rândul său, devenea instrumentul unei reîmpărțiri a lumii în sfere de dominație și influență. Dar astăzi, un război mondial nu mai este de conceput, deoarece el ar duce la distrugerea civilizației. Astfel, înarmările ce continuă în ritm foarte înalt în zilele noastre duc la concluzia că supremația militară s-ar putea obține prin avantaje politice și economice care, înainte se dobândeau pe calea războiului.
Cosecințele negative pe plan internațional ale cursei înarmărilor își găsesc expresia și în transferul de arme, gratuit sau în forme comerciale. Acesta constituie și el un instrument de promovare a intereselor economice ale marilor puteri, uneori un instrument transparent al consolidării și reîmpărțirii sferelor de dominație și influență (edificator stă ajutorul oferit de fosta URSS, Vietnamului, ajutor constituit din asistență militară și înzestrare cu arme modernre ce urmau a fi testate în războiul Vietnamului cu SUA, sau sprijinul acordat de SUA, Afganistanului în conflictul cu URSS). Comerțul de arme a fost și rămâne un sector dinamic al comerțului internațional. Piața internațională a armelor este o piață monopolistă, specifică, în care prețurile sunt funcție nu de costurile reale, ci de dorința cumpărătorului de a le dobândi, de capacitatea lui de a plăti și de interesele economice ale furnizorului. În unele cazuri, armele sunt livrate în baza unor credite nerambursabile sau la prețuri simbolice, în altele, la prețuri exorbitante. Țările cumpărătoare suportă însă, cel puțin parțial, efortul de „cercetare-dezvoltare” și, în general, efortul militar al furnizorului.
Efectele negative ale cursei înarmărilor, pe plan internațional, acționează în sens contrar tendințelor obiective care decurg din interdependența economică tot mai puternică a națiunilor. Astfel, cursa înarmărilor constituie o bază materială a divizării lumii în blocuri militare opuse, accentuând inegalități ce decurg din nivelul dezvoltării economice, dimensiunea și potențialul economic al diferitelor state.
Cursa înarmărilor produce o serioasă deformare a ansamblului relațiilor economice internaționale, apărând ca unul din cei mai puternici factori de instabilitate economică pe plan mondial. Astfel, unul din elementele negative îl reprezintă creșterea fără precedent a ratei dobânzilor, care a contribuit la explozia datoriilor externe ale țărilor în curs de dezvoltare. Finanțate prin credite obținute pe piața privată, creșterea cheltuielilor militare a sporit cererea de capital de împrumut, ceea ce a împins în sus rata dobânzilor.
Războaiele locale, un alt factor de instabilitate economică, a căpătat un caracter mai distructiv și mai destabilizator decât în trecut, dat fiind că sunt purtate cu mijloace de distrugere tot mai numeroase și mai sofisticate și că au loc în zone sensibile. Ele pot afecta în mod nemijlocit atât volumul schimburilor economice dintre state, cât mai ales, continuitatea lor.
În final, dimensiunea ridicată a cheltuielilor de înarmare au pus în dificultate până și țările dezvoltate. Astfel, Mihail Gorbaciov afirma despre URSS că „Angajată în cursa epuizantă a înarmărilor, țara se găsea în mod evident la capătul puterilor. Mecanismele economice funcționau din ce în ce mai rău. Randamentul producției era în scădere. Cuceririle gândirii științifice și tehnice erau anulate de o economie total birocratică. Nivelul de trai al populației se prăbușea din ce în ce mai evident. Corupția pătrunde pretutindeni, manifestându-se fără rușine în toate verigile sistemului de gestionare”.
Cursa înarmărilor a afectat într-o proporție tot mai mare sau mai mică toate țările. Peter Drucker considera că „tehnologia militară și cheltuielile militare împovărează puternic economia civilă. Toată lumea este acum de acord că japonezii au un avantaj la acest capitol prin faptul că au cheltuit foarte puțin cu apărarea și chiar mai puțin cu tehnologia și cercetările militare. În schimb, cheltuielile însemnate cu armata suportate de Statele Unite reprezintă o cauză importantă- dacă nu cea mai importantă- care a stat la baza pierderii puterii concurențiale și a întâietății de către economia americană. În spatele înapoierii economice și a deteriorării continue a economiei din Rusia se află cu siguranță procentul din produsul național brut, mai mare decât în America, alocat apărării”.
Astfel, cursa înarmărilor din epoca actuală ne apare ca un obstacol în calea instaurării unei ordini economice internaționale, cu efecte din cele mai grave atât asupra dezvoltării economice, cât și asupra nivelului de trai a fiecăruia dintre noi.
3.3. IMPACTUL CHELTUIELILOR MILITARE ASUPRA PERFORMANȚEI ECONOMICE A STATELOR
Conexiunea dintre problematica economică și sistemul militar este una din temele pentru care interesul cercetărilor este în continuă creștere. „În mod deosebit atrage atenția relația dintre cheltuielile militare și performanța economică”.
Astfel, încă din capitolul subcapitolele precedente, există precizarea foarte clară că aceste cheltuieli cu apărarea deplasează resurse enorme și afectează nivelul economic. Dar există și sublinierea conform căreia, sectorul producției de apărare, prin înzestrarea tehnică a muncii și tehnologia de vârf de care dispune, poate juca un rol hotărâtor în dezvoltarea unor sectoare ale economiei naționale. Menit să dea tărie puterii militare a țării, acest sector al producției de apărare este un rău necesar.
Pe lângă sectorul economic, aceste cheltuieli afectează și nivelul economic. Această afectare a nivelului de trai este unul din cele mai puternice argumente împotriva cheltuielilor militare. Astfel, Dwight Eisenhower afirmă că „fiecare pușcă fabricată, fiecare vas de război lansat, fiecare rachetă sunt de fapt un furt făcut acelora care sunt veșnic înfrigurați. Această lume înarmată risipește geniul oamenilor de știință și speranță copiilor”.
Cheltuielile militare au, prin excelență, un caracter neproductiv, reprezentând un consum final de produs intern brut, privind întreținerea armatei, desfășurarea activității de cercetare științifică în domeniul militar, efectuarea de experiențe în scop militar, construirea sau modernizarea unor unități militare, construirea sau modernizarea unor capacități de producție care să asigure dotarea cu armament și tehnică de luptă.
În țara noastră, ele nu au avut o pondere mare. Potrivit Anuarelor Statistice, cheltuielile de apărare ale României, din bugetul național, au înregistrat următoarele niveluri: 8,82% pentru 1988, 9,36% pentru 1989, 9,59% pentru 1990, 14,5% pentru 1991, 12,02% pentru 1992, 10,16% pentru 1993; iar în PIB, ponderea acelorași cheltuieli a evoluat astfel: 2,95% pentru 1988, 3,38% pentru 1989, 3,53 pentru 1990, 3,70 pentru 1991, 3,59% pentru 1992, 2% pentru 1993. În anii următori ai mileniului 2 nu au fost constatate schimbări notabile. Spre deosebire de alte țări, România a alocat mai puține fonduri în intervalul 1989-2000. Aceasta a avut un impact negativ asupra înzestrării armatei cu armament și tehnică de luptă dintre cele mai performante.
Problema care a suscitat cel mai mare interes este dacă cheltuielile militare ajută sau împiedică realizarea unui nivel ridicat. Majoritatea lucrărilor din acest domeniu s-au inspirat din cercetările lui Benoit. În urma unui studiu realizat pe un eșantion de 44 de țări, ajunge la concluzia că „țările cu nivel ridicat al cheltuielilor militare, în general, au avut cel mai rapid nivel al creșterii economice și cele cu nivelurile cele mai scăzute ale cheltuielilor militare au tins spre ritmurile cele mai scăzute de creștere economică”.
După rezultatele obținute inițial de Benoit, au fost întreprinse o serie de alte studii, unele sprijinind rezultatele sale, în timp ce altele au găsit un impact negativ al cheltuielilor militare asupra performanței economice.
De exemplu, Biswas și Ram au dezvoltat un „model extins” și au concluzionat că: „cheltuielile militare nici nu au ajutat și nici nu au împiedicat asigurarea unui potențial economic ridicat într-o măsură semnificativă”. Rezultatele lui Benoit și ale altor cercetători cu privire la efectele pozitive ale cheltuielilor militare au fost contrazise, în studiul său, de Deger. Acesta afirma că: „cheltuielile militare sustrag resurse economice de la investiții civile și nu reușesc să creeze sau să mobilizeze economii suplimentare”.
Pe termen scurt, o creștere a cheltuielilor cu apărarea poate stimula economia prin adăugarea unei cereri agregate, cu efecte pozitive în ocuparea forței de muncă; prin transferurile de tehnologie dinspre acest sector spre cel „civil”. Pentru început ar avea un impact pozitiv asupra economiei, permițând unor sectoare „o avansare” economică spre tehnologiile înalte, de vârf. Dar, pe termen lung, există unanim concluzia certă potrivit căreia o cheltuială mare militară este asociată cu o săracă performanță economică și, invers, o cheltuială pentru apărare mică va fi întotdeauna în strânsă legătură cu o bună performanță economică.
Cheltuielile militare influențează volumul și structura producției materiale, proporțiile repartizării produsului intern brut pentru consum și formarea brută de capital, ritmul dezvoltării economice, utilizarea forței de muncă, nivelul de trai al populației, echilibrul financiar, monetar și valutar. Totodată, cheltuielile nilitare influențează schimburile comerciale internaționale și economia mondială în ansamblul său. Ele sunt neproductive și distructive întrucât creează bunuri fără utilitate socială. În plus, nu se poate ignora faptul că jumătate din totalul oamenilor de știință și inginerilor sunt ocupați în cercetare-dezvoltare, lucrând pentru „programe de apărare”, că circa 40% din totalul fondurilor alocate cercetării și dezvoltării sunt destinate producerii unor arme cumplite cu implicații ecologice dintre cele mai grave (trimiterea unor valuri de ger asupra altor țări, provocarea de furtuni și inundații artificiale, raze de dezintegrare, arme chimice, etc.).
Fonduri mari sustrase din domeniul economic sunt amplificate și de continua orientare spre tehnologii și produse ale viitorului, de competiția pentru standarde cât mai performante. În prezent se asistă la o tendință de accelerare a înlocuirii materialului militar aflat în funcțiune. Astfel, sub imperiul revoluției științifico- tehnice, asistăm la accelerarea uzurii morale, dar și, mai rău, la escaladarea uzurii morale spre a stimula în mod artificial piața internă pentru industria militară. Semnificative în acest sens sunt scoaterile din uz a unor materiale militare aproape neuzate fizic spre a se forța lansarea noilor comenzi pentru industria militară. Tehnica scoasă din uz alimentează „piața neagră”. Astfel, se apreciază că prin intermediul acestei piețe se realizează circa 10% din comerțul mondial cu armament și tehnică de luptă; în legătură cu aceste tranzacții funcționează întreprinderi de demontare mondială și de remontare pentru luptă, rețele comerciale, activități speciale de transport naval și aerian, etc.. „Este o piață în afara oricărui control, în afara oricăror legi și pentru care nu există frontiere. Este piața cea mai rentabilă, în care toate tranzacțiile se fac numai cu plăți „cash”, în dolari, la prețuri exorbitante. Este, totodată, piața celor mai flagrante sfruntări ale eticii internaționale, piața celor mai cinice tranzacții care alimentează războaiele civile, aprovizionând concomitent pe ambii combatanți, ca și loviturile de stat”.
Paradoxal însă, multă vreme societățile vor fi obligate să accepte costurile apărării ca pe un rău necesar, să accepte cheltuielile pentru apărare în limitele suficienței, căci nimic nu este mai scump ca valorile supreme naționale: independența și suveranitatea națională, integritatea teritorială. Se impune însă dinamizarea și amplificarea presiunii în vederea opririi înarmării excesive, cooperarea tuturor statelor în vederea eliminării decalajelor existente.
Desigur, problema impactului exercitat de cheltuielile cu apărarea asupra performanței economice și sociale, asupra sistemului național de producție, rămâne, în continuare, o problemă deschisă, controversată și de studiu.
CONCLUZII
Lumea de astăzi se află într-un continuu proces de globalizare, ce se desfășoară co o accelerație crescândă. Sporirea vitezei de reacție la stimulii interni și internaționali se datorează atât interconectării din ce în ce mai accentuate a economiilor naționale la sistemele economice regionale și a celui global, cât și apariției erei informaționale, specifică erei postindustriale.
Viața internațională a intrat, în acest început de mileniu, într-o perioadă extrem de complexă și contradictorie ca urmare a mutațiilor intervenite în lume, în ultimele decenii. Lumea bipolară apărută în Europa după 1945 a dispărut, dar nu urmând calea clasică, prin război sau revoluție, ci prin uzura și implozia unui sistem hipercentralizat și de factură colectivistă. Asistăm astăzi nu numai la o multiplicare a centrelor de putere, ci și la o manifestare asimetrică a acestora în ecuația de putere. Astăzi, puterea fiecărui pol în ecuație nu mai este exprimată în termeni clasici militari decât parțial, pentru că la dimensiunea militară a potențialului de putere se adaugă cel puțin alte 2 dimensiuni: economică și tehnico- informațională. Interdependența crescândă va impune actorilor mari sau mici din sistemul relațiilor internaționale căutarea de soluții nonclasice în vederea găsirii unei formule optime pentru securitate și stabilitate în lume.
Astfel, consecință a multipolarității, este necesar ca în viitor, pentru contracararea unor conflicte globale să se asigure un anume echilibru de putere care să promoveze pacea în lume. Această stare de fapt va rezulta ca urmare a distribuției puterii militare astfel încât nici una din părțile adverse să nu fie suficient de puternice pentru a-și domina adversarul sau statul cu care se află în competiție.
Început în ultimii ani, controlul armamentelor trebuie continuat, fiind principala cale de a influența distribuția internațională a puterii militare.
În altă ordine de idei, cheltuielile militare pot provoca efecte dezastruoase asupra economiilor naționale. Aceste cheltuieli pot reprezenta un consum definitiv de PIB, o pierdere economică. Pentru a diminua acest impact negativ al cheltuielilor militare este necesară menținerea, modernizarea și dezvoltarea, în limitele insuficienței apărări a capacității de luptă. Totodată este necesară orientarea eforturilor în vederea transpunerii inovațiilor din domeniul militar și în cel civil, iar tehnologia sa avansată să fie în măsură să răspundă la nevoie, integral unor necesități civile de utilizare.
Dar, pentru a supraviețui în următorii ani, e necesar că toți, civili și militari deopotrivă, avem nevoie de o profundă înțelegere a noii legături dintre aspectele militare și cele economice. Această lucrare își va fi atins scopul dacă a adus câtuși de puțin lumină asupra acestei relații.
ANEXA NR. 1
Situația comparativă a bugetelor apărării, în unele țări ale lumii, în perioada 1995- 2001
În milioane USD („…”- lipsesc date)
Grafic comparativ al bugetelor apărării, în unele țări ale lumii, în perioada 1995-2000 (în milioane USD)
ANEXA NR. 2
Situația comparativă a bugetelor apărării, în unele țări ale lumii, în perioada 1995- 2001
În procente din PIB („…”- lipsesc date)
Grafic comparativ al bugetelor apărării, în unele țări ale lumii, în perioada 1995-2000 (în procente din PIB)
ANEXA NR. 3
SITUAȚIA COMPARATIVĂ A BUGETELOR APĂRĂRII
(ȚĂRILE NATO FATĂ DE ȚĂRILE CARE NU FAC PARTE DIN ACEASTĂ ORGANIZAȚIE)
În procente din PIB („…”- lipsesc date)
BIBLIOGRAFIE
***, „Anuar- studii de politică de apărare și istorie militară”, Editura Pro Transilvania, București, 1997
***, „Culegere de termeni, concepte și noțiuni de referință din domeniile politicii militare, securității naționale și apărării armate”, Editura Militară, București, 2000
***, „Dicționar de relații economice internaționale”, Editura Enciclopedică, București, 1993
***, „Dicționar macmillan de Economie Modernă”, Editura Codecs, București, 1999
***, „Economie mondială. Tipologia economiilor naționale”, Editura Politică, București, 1977
***, „Lexicon militar”, Editura Militară, București, 1980
***, Revista Trupelor de Uscat, Nr. 3-4, 1999
***, Revista Forțelor Terestre, Nr. 3, 2000
***, Revoluțiile industriale și potențialul militar al statelor”, Editura Militară, București, 1995
***, „Securitatea națională și internațională”, Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2000
***, „Studii social-politice asupra fenomenului militar contemporan”, Editura Militară, București, 1974
***, „Studii social-politice asupra fenomenului militar contemporan (eficiența economică în domeniul militar)”, Editura Militară, București, 1978
***, „Studii social-politice asupra fenomenului militar contemporan (război și stări conflictuale)”, Editura Militară, București, 1987
Bernard & Colli, „Vocabular economic și financiar” (traducere de Eugenia și Ioan Theodorof), Editura Humanitas, București, 1994
Bouthoul, Gaston, „Războiul”, Editura Militară, București, 1978
Buzilă, Grigorie-Alexandru, „Strategii privind modernizarea producției de apărare”, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 1997
Claval, Paul, „Geopolitică și geostrategie (gândirea politică, spațiul și teritoriul în sec. al xx-lea), Editura corint, București, 2001
Constantinescu, Nicolae, coordonator „Consecințele economice și sociale ale cursei înarmărilor”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982
Dacian, Ion, „Managementul resurselor apărării”, Editura Academiei Forțelor Terestre, Sibiu, 2001
Dowding, Keith, „Puterea”, Editura Du Style, București, 1998
Drucker, Peter, „Societatea postcapitalistă”, Editura Image, București, 1999
Dumitrescu, Sterian, coordonator, „Economie Mondială”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1989
Frunzetti, Teodor, „Politologie și doctrină militară”, Editura Academiei Trupelor de Uscat, Sibiu, 1999
Frunzetti, Teodor, „Securitatea națională și războiul modern”, Editura Militară, București, 1999
Hlihor, Constantin, „Istorie și geopolitică în sec. al xx-lea – considerații teoretice și metodologice”, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1999
Larousse, „Dicționar de sociologie”, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996
Posea, Constantin, „Geostrategia”, Editura Academiei Trupelor de Uscat, Sibiu, 1996
Sava, Dumitru, „Analiza fenomenului politico-militar (teorie și metodă), Editura Militară, București, 1998
Soare, Corneliu, „Recitindu-l pe Clausewitz”, Editura Militară, București, 1993
Toffler, Alvin, „Puterea în mișcare”, Editura Antet, București, 1995
Toffler, Alvin, „Război și antirăzboi”, Editura Antet, București, 1995
Toffler, Alvin, „Șocul viitorului”, Editura Antet & Lucman, București, 2001
Tzî- Sun, „Arta războiului”, Editura Aurelia, Oradea, 1996
=== ANEXE 1+2 ===
ANEXA NR. 1
Situația comparativă a bugetelor apărării, în unele țări ale lumii, în perioada 2003-2008
În milioane USD („…”- lipsesc date)
ANEXA NR. 2
Situația comparativă a bugetelor apărării, în unele țări ale lumii, în perioada 2003-2008
În procente din PIB („…”- lipsesc date)
ANEXA NR. 3
SITUAȚIA COMPARATIVĂ A BUGETELOR APĂRĂRII
(ȚĂRILE NATO FATĂ DE ȚĂRILE CARE NU FAC PARTE DIN ACEASTĂ ORGANIZAȚIE)
În procente din PIB („…”- lipsesc date)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Consideratii cu Privire la Corelatia Dintre Puterea Economica Si Puterea Militara a Statelor (ID: 150860)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.