. Roma Antica. Dezechilibre Economico Sociale
Capitolul I
ITALIA ÎN EPOCA PROTOISTORICĂ. POPULAREA TREPTATĂ A PENINSULEI
În cursul sec. VIII a. Chr., aproape simultan, în Peninsula italică se produc fapte esențiale, făcând-o să intre în lumina istoriei. Începutul colonizării grecești, înflorirea civilizației etrusce, apoi fundarea Romei se situează în sec. VIII a. Chr., la date apropiate. Roma a debutat ca o mică putere italică, încât originile dezvoltării ei trebuie căutate, în primul rând, în îndepărtatul trecut italic. Fără o privire asupra acestor antecedente care au dominat umilele începuturi ale existenței sale, Roma ar fi de neînțeles.
I.1. Protoistoria Italiei
Apariția populațiilor indo-europene în Italia se situează în epoca bronzului. Un prim val de populații ariofone cunoscând metalurgia bronzului și practicând incinerarea se instalează în mileniul III a. Chr. în nodul Italiei. Pentru această perioadă cercetările au evidențiat existența a două facies-uri culturale.
Primul este reprezentat de sate înconjurate de incinte și de șanțuri de apărare, având adesea un plan trapezoidal, ale căror vestigii acumulate de-a lungul unei întinse perioade formează telluri de 4 până la 5 m. înălțime. Acestea sunt Terramare-le (de la terra mar(n)a, “pământ gras”, datorită bogăției de materii organice în care țăranii își cultivau în mod obișnuit semănăturile), între ale căror vestigii se remarcă ceramica lustruită și armele de bronz. Purtătorii culturii Terramare practicau incinerația, iar cenușa o îngropau în urne funerare. Tehnica de construcție a autorilor civilizației Terramare se apropie, în unele privințe, de aceea a palafitelor. Unii cercetători au considerat că planul regulat al acestor Terramare reprezintă originea din vechime a orașelor etrusce și romane, dar această teorie este contestată. Aria Terramare-lor se limitează la Italia de Nord.
Al doilea facies cultural din epoca bronzului este cel apeninic. Sate de colibe, necropale cu rit de înhumație au dat la iveală un bogat material de bronz și ceramică de impasto negru cu decor incizat; forma ceramică tipică este amorfa bitronconică. Dezvoltarea civilizației bronzului este modestă în Latium și Etruria.
La începutul mileniului I a Chr. metalurgia fierului își face o strălucită apariție o dată cu villanovienii – autorii civilizației Villanova (contemporană cu Hallstatt-ul din Europa Centrală cu care a întreținut legături permanente). Mormintele iau o înfățișare de puț, iar urnele de formă bitronconică au deasupra o strachină întoarsă; uneori, urnele erau închise în ciste rectangulare. Aria de răspândire a civilizației Villanova coincidea, în linii generale, cu aceea pe care aveau să o ocupe mai târziu etruscii. În regiunea venetă și în Lombardia, două civilizații înrudite sunt cunoscute sub numele de atestină și de civilizația Golasecca.
Latium și Etruria, puțin active în epoca precedentă, cunosc și ele o înfolrire de tip villanovian. La începutul mileniului I a Chr., Latiumul este dominat de o civilizație de tip villanoian. Incinerarea în urne de forma unei colibe este specifică acestui areal. Urna-colibă, larg răspândită în necropolele din Munții Albani și de la Roma, indică deja un simbolism funerar aparte care îi distinge pe latini de celelalte populații din Italia.
În Italia de Centru-Est și de Sud, civilizația fierului –care continuă civilizația apeninică –oferă o imagine diferită. Mormintele sunt mai ales în forma de fosă (Fossakultur), iar morții sunt înhumați. Pentru restul Italiei caracteristice sunt raporturile intense cu Illyria.
I.2. Grecii și fenicienii în Italia
Începând din secolul VIII a Chr., întunericul vechilor populații din Italia – cunoscute doar prin vestigiile lor arheologice – se risipește treptat.
Grecii, instalați pe țărmurile Greciei Mari (Graecia Magna: numele tradițional dat ansamblului coloniilor grecești din sudul Italiei și Sicilia, și apoi și acestei arii geografice în întregul ei) încep să lămurească pentru noi istoria populațiilor italice cu luminile tradiției lor scrise.
Cele mai timpurii colonii – Pithekoussai (cca. 775 a. Chr.) și Cumae – au fost întemeiate de eubeeni în Campania, într-o poziție care să asigure cele mai mari facilități în comerțul cu Etruria.
Influența grecilor și cea a etruscilor determină un progres vădit în întreaga Peninsulă. În fine, scrierea se răspândește în diverse regiuni, apar primele documente epigrafice care permit o clasificare lingvistică și o delimitare teritorială a diverselor populații italice. În sudul Italiei – care cunoscuse binefacerile unei colonizări grecești timpurii – au loc transformările cele mai rapide.
Izvoarele literare, epigrafice și arheologice atestă prezența negustorilor fenicieni pe coastele Sicilei și Sardiniei încă din sec. VIII a. Chr. Cartagina transformă în așezări statornice aceste prime factorii. Astfel s-au născut Lilybaeum, Motye, Eryx, Panoramus în Sicilia și Nora, Caralis și Sulci în sud-vestul Sardiniei. Dacă aceste colonii -lipsite de o cultură originală- au fost mai ales relee de difuzare ale civilizației grecești, în schimb comerțul fenician răspândește obiecte de lux orientate în mediul etrusc și în cel latin.
Colonizarea greacă a avut o mai mare însemnătate pe plan etnic, politic și cultural. Colonizarea greacă implică transferul unei culturi și societăți dezvoltate, al unei organizări politice și religioase, al limbii și sistemului monetar.
Încă din sec. VIII a. Chr., grecii ionieni, chalcidienii din Eubeea, întemeiază în Sicilia Naxos (cca. 734 a. Chr.), Zancle (cca. 730), Leontinoi și Catane (cca. 729), în sudul Italiei Rhegium, în Campania Cumae. Dorienii din Corinth întemeiază Syracusa (733), iar cei din Ahaia coloniile Crotona (cca. 708) și Sybaris (cca. 720); cei din Sparta întemeiază Tarentul (cca. 706) care va deveni metropola civilizației meridionale a italioților. Apoi, cele mai vechi colonii ale Greciei Mari au fundat orașe noi, cum sunt Selinunt (cca. 628) și Agrigentum (cca. 580) în Sicilia și Paestum în Campania.
Italioții din Grecia Magna nu s-au unit niciodată într-o structură politică unitară și coerentă, însă aportul lor cultural a fost considerabil. Știința, filosofia, arhitectura, artele în general, au cunoscut în Grecia Mare o evoluție cu totul remarcabilă. Toate acestea au exercitat o influență profundă asupra civilizației populațiilor italice.
I.3. Sarzii, sicanii și siculii
Fenicienii și grecii s-au aflat în contact și cu populații indigene a căror origine ne scapă adesea. Sursele antice presupun raporturi etnice între sarzi și populațiile din Africa de Nord și Spania. Seminție pre-indoeuropeană, sarzii au creat, încă din mileniul II a. Chr., o civilizație originală cu monumente megalitice de plan circular, nuraghi. Triburile din Sardinia, Ilienses –populații de “rasă mediteraneană ”- s-au opus cu tenacitate tuturor invadatorilor, întâi puni, apoi romani. După bătălia de la Alalia (573 a. Chr.), în care cartiginezii și etruscii i-au învins pe greci, Sardinia a rămas cartaginezilor. Dominația punică nu a reușit să distrugă populațiile indigene care s-audigene care s-auior. Romanii au devenit stăpâni pe Sardinia, profilând de o revoltă a mercenarilor cartaginezi, în 238 a. Chr., și trebuind să ducă lupte grele împotriva aborigenilor și a populațiilor punice sau punicizate de pe coaste.
Potrivit tradiției grecești, Sicilia ar fi fost ocupată mai întâi de sicani, pe urmă de siculi, care I-au împins pe primii spre apus. Despre elymi, care locuiau pe coasta extrem-occidentală a Siciliei nu se știe aproape nimic; limba lor este însă în mod verosimil indo-europeană. Urme ale anticilor sicani și ale siculilor se pot întâlni în toponimie. Limba siculilor din care avem câteva inscripții, câteva glose și unele antroponime și toponimie, are caracter indo-european, probabil chiar italic. Sicanii ar fi avut după unii, aceeași origine, cu toată tradiția care-i considera venind din Iberia și cu toate că limba lor avea caractere “net anare, cu trăsături mediteraneene”(cf. F. Ribezzo, Carattere eteroglotto dei toponimi sicani, în Onomastica, III, 1949, P. 4 l-60). Există și o interpretare potrivit căreia sicani ar fi identici cu populația sakalas, menționată de izvoarele egiptene între “popoarele mării”. În fine, trebuie menționat faptul că și ligurii ar fi venit împreună cu siculii în Sicilia într-o epocă foarte îndepărtată. După Ribezzo, ligurii fuseseră cei care-i alungaseră pe seculi de pe continent în Sicilia.
I.4. Populațiile italice
De obicei denumirea generică de italici se referă la ansamblul populațiilor –numeroase și diverse- de origine indo-europeană care s-au stabilit în diferitele regiuni ale Peninsulei. Savanții italieni tind însă să desemneze prin acest termen numai pe umbro-sabellinii din centrul Italiei care alcătuiesc o unitate etnică și lingvistică (grupul osco-umbrian).
Calabria, Lucania și Campania erau populate, de la sud la nord, de Itali – al căror nume avea să aibă o soartă fericită, cu totul neașteptată – de Oenotri, Brutti, Osci și Ausoni. Câteva resturi onomastice sugerează o înrudire între dialectele lor, pe de o parte, și limba inscripțiilor sicule și latina, pe de alta. Prin urmare s-a presupus că pe coasta tireniană, de la Tibru până în Sicilia, s-ar fi răspândit un strat de populații paleo-italice (proto-latini), înrudite între ele și deosebite de italicii de răsărit (umbro-sabelli).
Apulia, în vechime Iapygia, era locuită de iapygi (messapi, peuceți, dauni), triburi de origine illyră. Orașele, cum sunt Canosa, Ruvo și Brindisi formaseră o federație. Rezistând grecilor, ele n-au căzut decât sub loviturile legiunilor romane. Cât privește messapica –dialect illyric transplantat în Apulia- posedăm o serie întreagă de inscripții care au fost culese mai întâi de F. Ribezzo în al său Corpus Inscriptionum Messapicarum.
Centrul Italiei era ocupat de numeroase populații. Despre civilizația vechilor latini, așezați la gurile Tibrului, și cea a etruscilor stabiliți în Toscana, se va vorbi la timpul cuvenit. Alături de latini și de etrusci, numeroase populații formează, într-o vastă unitate etnică și lingvistică, gruparea italicilor de răsărit (umbro-sabelli). La sud de Abruzzi, samniții se răspândesc în Campania, unde iau numele de osci, apoi în Lucania și în Calabria. În centrul Italiei, vestinii, pelignii, equii, marsii, volscii, sabinii trăiesc unii lângă alții. La nord, umbrienii ocupau regiunea care a păstrat numele de Umbria.
Cercetările lingvistice au relevat unitatea grupului de idiomuri italice de est și distanța care le separă de latină. Grupul osco-umbrian (umbro-sabellic sau italic propriu-zis) cuprindea următoarele dialecte:
1. Osca, limba vechilor samniți (Samnites), vorbită în Samnium și în Campania, în unele părți din Lucania și Bruttium, de asemenea de mamertini la Messana. Ne este cunoscută din peste 200 de epigrafe, cele mai importante fiind Tabula Bantina și Cippus Abellanus.
2. Dialectele sabellice aparțin populațiilor care locuiau între Samnium și Umbria. Sabellice erau dialectul pelinian, vestin, marrucin, marsic și sabin. Ele reprezintă o mai mare înrudire cu osca decât cu umbriana; mai apropiat de umbriană este în schimb dialectul volsc, cunoscut datorită unei importante inscripții din Velletri (Tabula Veliterna).
3. Umbriana, vobită între Tibru și Nera în vechea Umbrie, este cunoscută grație mai ales celebrelor Tabule Iguvinae (7 table de bronz, scrise pe ambele fețe și descoperite la Gubbio în 1444).
Diferențele dintre latino-faliscă și osco-umbriană (sau umbro-sabellică) l-au condus pe G. Devoto (Storia della lingua di Roma, Bologna, 1944) la concluzia potrivit căreia nu numai că separarea între latino-faliscă, dar că cele două grupuri trebuie considerate fundamental distincte. Se prăbușea astfel mitul unei “limbi italice comune”; astăzi se admite că separarea latinilor de osco-umbrieni nu este un fapt italic, ci unul dialectal indo-european și că în Italia indo-europenii au venit în două valuri net distincte. Prin urmare, teoria care făcea din latin Prin urmare, teoria care făcea din latină și din osco-umbriană două jumătăți ale unei familii italice –în sensul genetic- nu mai poate fi acceptată (cf. V. Pisani, Glottologia indoeuropea, Torino, 1949, p.XVI, nota 1).
În pofida unității lor etnice osco-umbrian (umbro-sabellic) au avut destine diferite. Samniții, munteni și războinici, cuceresc, la sfârșitul sec. V a. Chr., Campania, apoi Calabria, în sfârșit ajung până în Sicilia. Ei sunt învinși de Roma după un lung șir de războaie cărora le-au dat numele. Civilizația samniților a progresat foarte lent și n-a fost influențată considerabil de către greci și etrusci. Samniții au fost strâns legați de alte populații din Italia Centrală, marsii, vestinii și pelignii. Sabinii, equii și volscii s-au aflat de timpuriu în contact cu civilizația etrusco-latină. La rândul lor, umbrienii au fost supuși foarte devreme unei profunde influențe etrusce. Instituțiile politice și religioase ale umbrienilor sunt înfățișate de cunoscutele table iguvine.
Pe țărmul Adriaticii, italicii de est se învecinau cu triburi ne-italice, cu picenii (populația Iapuzco pe care o menționează tablele inguvine) de origine illyrică.
I.5. Ligurii
Până la invazia celtică (sec. VI a. Chr.), ligurii ocupau partea de nord a Apeninilor și ambele versante ale Alpilor occidentali, întinzându-se și în câmpia Padului și în câmpiile din Gallia (o parte a Provenției). Acest areal ara populat de triburi ligure: Friniates, Veturii, Ingauni, Segovii, Taurinii, Lepontii. Cato ne vorbește de liguri ca intiterati mendacesque, Cicero le spune montani, duri et agrestes. Datele lingvistice arată că, în totalitatea lor, ligurii proveneau dintr-un strat mediteranean (pre-indo-european). Cât privește limba lor, filologii au ajuns la concluzia că, în ligură, trebuie separate două straturi principale: unul nonindo-european sau mediteranean mai vechi și unul indo-european mai recent, datorat fuziunii ulterioare cu celții în acel popor care a fost numit și celto-lingur. Expansiunea etruscă și sosirea celților i-au împins pe liguri spre zonele montane, unde au opus romanilor o vie rezistență.
I.6. Reții
Reții erau probabil un conglomerat de triburi foarte diferite si numele lor avea o valoare mai mult politică decât etnică sau lingvistică. Pe Tropaeum-ul ridicat la Turbia în Ailpii Maritimi, după victoriile lui Augustus, Drusus și Tiberius asupra popoarelor alpine (CIL, V, 7817), aflăm o enumerare a triburilor retice (reprodusă de Plinius cel Bătrân, Nat. Hist., III, 135137): trumpilini, camuni, isarci, breuni, genauni etc.
Euganeenii ocupau regiunea subalpină, reții văile din Trentino și Alto Adige. Troponimia indică prezența unui strat lingvistic ret sau reto-euganean, care are un caracter preindo-european. Unele inscripții din împrejurimile Lacului Garda atestă însă o influență indo-europeană foarte clară. Se discută încă asupra înrudirii posibile dintre reto-euganeeni și linguri. Pe de altă parte, inscripții din văile alpine vădesc o certă influență etruscă. Deși există incontestabile afinități cu etrusca, nu este corect a identifica pe reți cu etruscii, chiar dacă există mărturii ale autorilor antici în acest sens. Pentru Titus Liviu, reții ar fi rămășițe ale etruscilor care, înainte de invazia gallică ar fi ocupat toată Italia de Nord excepto Venetorum angulo. Trogus Pompeius și Plinius cel Bătrân văd în ei pe etruscii fugiți din câmpia Padului, la apariția neașteptată a gallilor.
Retica, din ceea ce știm, apare ca o limbă nonindo-europeană, înrudită cu limbile preindo-europene din bazinul mediteranean, care formează un lung lanț de la Pirinei la Caucaz și abia mai târziu influențată de etruscă.
I.7. Veneții
Veneții – sau mai bine zis paleoveneții, dată fiind persistența numelui etnic în epoca modernă – populau partea de est a Italiei nordice, între Adige și Tagliamento, corespunzând, în mare, provinciei actuale Veneto. Anticii le atribuiau o origine illyrică; Plinius cel Bătrân îi amintește pe Enedi în Illyria.
Originea indo-europeană a paleovenetiei este neîndoielnică, din caracterul ei illyric, până nu demult susținut de majoritatea cercetătorilor, apare astăzi mult mai puțin sigur; atare caracter fiind chiar negat de studiile mai recente care văd în paleovenetă o limbă indo-europeană de tip occidental (adică una din așa numitele limbi kentum) inedependentă “ce nu poate fi confundată cu nici o alta din limbile Europei și Italiei, deși prezintă numeroase isoglose cu alte limbi și mai ales cu latina” (G. B. Pellegrini, A. Prosdocimi, La lingua venerica, Padova, 1967).
Apogeul civilizației venete se situează în jurul a 400 a. Chr. Marile lor centre srau Padova și Este. Padul inferior și Adigele i-au protejat pe veneți contra etruscilor și a celților, și această populație de marinari și negustori a putut să intre în mod pacific, în sec. III a. Chr., în alianța Romei.
I.8. Celții
Începând de la mijlocul sec. V a. Chr. celții/gallii coboară din Galia propriu-zisă în Italia de Nord și, după ce îi înving pe etrusci, ocupă câmpia Padului. Valurile succesive s-au propagat între 450 și 350 a. Chr. ajungând, uneori, până în sudul Peninsulei. Tumulturile gallice, cum erau ele denumite, au fost printre ceasurile cele mai dramatice ale istoriei Romei, după victoria repurtată în 390 a. Chr. asupra romanilor, gallii au cucerit Roma, conduși de Brennus. Au reușit să se instaleze numai în Italia septentrională, întemeind Gallia Cisalpina. Repartiția semințiilor celtice a fost următoarea: insubrii s-au instalat în Lombardia Centrală, cenomanii în regiunea Bergamo și Brescia, boii în sudul Lombardiei și în Emilia, lingonii în Romagna, senonii în nordul Picenumului, care luă numele de ager Gallicus.
După instalarea celților, Gallia Cisalpină se găsea legată de hinterlandul continental, așa cum Magna Graecia lega Sudul de traficul și influențele mediteraneene. Puterea gallică s-a dezvoltat în detrimentul etruscilor, umbrilor și grecilor din emporiile maritime, așa cum reiese din relatarea lui Dionysios din Halikarnas despre Spina.
Celții care s-au instalat în Câmpia Padului erau purtătorii civilizației La Tène. Asupra celților din Cisalpina s-a exercitat, într-o oarecare măsură, influența etruscilor. Din celtica continentală (gallica), vorbită de acești invadatori nu se regăsesc decât rare mărturii, cum sunt inscripțiile de la Novara și de la Todi, precum și câteva urme onomastice și toponimice.
Romanizarea Galliei Cisalpine a avut loc mai repede și a fost mai profundă decât aceea a Galliei Transalpine. După Polybios (II, 35, 4), pe vremea lui, galli nu mai aveau decât puține și mici colonii în sudul Alpilor; și pentru Strabo (V, 1, 6) celții, pe cele două maluri ale Padului, nu mai erau în vremea lui decât o amintire. Între cuvintele latine de origine celtică se pot aminti anumiți termeni, cum sunt cei referitori la carele de luptă (carrus) și căruțe (carruca, carpentum, benna), în construirea cărora celții erau foarte pricepuți.
În sfârșit, prosperitatea câmpiei Padului care, către 150 a. Chr., l-a umplut de admirație pe Polybios, trebuie să fi fost opera acestor războinici redutabili care se arătau pricepuți și în lucrarea pământului.
I.9. Etruscii
Aportul considerabil al etruscilor la geneza civilizației romane nu este câtuși de puțin surprinzător dacă avem în vedere rolul pe care l-a jucat etruscii în Italia antică. Etruscii au disputat cartaginezilor și grecilor hegemonia asupra Mediteranei Occidentale, au fost cât pe ce să unifice Peninsula în folosul lor, iar Roma a trebuit să se războiască timp de secole înainte de a-i supune. În fine, civilizația romană însăși va datora anumite trăsături ale sale moștenirii etrusce.
Punctul de pornire al expansiunii etrusce a fost Toscana. Etruscii al căror nume național era Rasenna și pe care grecii îi numeau Tyrrhenoi, au fost denumiți de către latini cu termenii de Tusci (populus Tuscus) sau Etrusci.
Civilizația etruscă – urmând celei villanoviene – ia naștere în jurul a 700 a. Chr. În Etruria, faciesul villanovian este înlocuit cu unul orientalizant. Mormintele, imitând aspectul locuințelor, devin adevărate camere, deseori construite dedesubtul unor tumuli și acoperite cu bolți false sau, pe coasta Etruriei septentrionale, cu cupole false. Inventarul deosebit de bogat al acestor morminte evidențiază o civilizație de un lux și un rafinament cu totul orientale.
În legătură cu problema originilor etrusce, încă din Antichitate, discuția se învârte în esență în jurul ipotezei orientale și a celei autohtoniei.
Astfel, potrivit lui Herodot, o mare foamete ar fi determinat un popor din Asia Mică, lidienii, să se expatrieze în parte spre vest. Regele Atys și-ar fi împărțit întreg poporul în două grupuri, din care a tras la sorți care să rămână pe loc și care să emigreze. În fruntea grupului care pleca, îl puse pe fiul său Tyrrhenos. După un îndelungat periplu, lidienii erau îmbarcați la Smyrna ar fi ajuns la țara umbrienilor unde se așezară, întemeiară orașe și își schimbară numele inițial cu cel de tirenieni, împrumutate de la fiul regelui lor. După cronologia lui Herodot, această emigrare ar avut loc la o dată timpurie, în sec. XIII a. Chr. Anticii au adoptat această interpretare. În poemeletare. În poemele lui Ovidius și Horatius, etruscii apar în mod curent sub numele de lidieni. După Tacitus (Ann., IV, 55), locuitorii Lidiei se considerau încă, pe vremea lui, frați de neam cu etruscii.
Totuși, datorită faptului că limba etruscă și idiomul lidian i se arătau cu totul deosebite, un retor grec care trăia la Roma în epoca lui Augustus, Dionysios din Halikarnas, considera că toscanii reprezintă un popor foarte vechi, un popor indigen, a cărui origine foarte timpurie explică singularitatea limbii și a moravurilor. Tezei despre originea orientală i se opunea astfel ipoteza autohtoniei. Epoca modernă n-a adus o concluzie certă asupra problemei originilor etrusce.
Multe date de ordin lingvistic și arheologic par să susțină teza originii orientale (proveniența etruscilor din Lidia, sau în general din Asia Mică). Cât privește limba etruscă (după toate probabilitățile, o limbă nonindo-europeană), teza dominată astăzi este aceea a concordanței dintre etruscă și limbile din Asia și, mai îndepărtată, chiar cu indo-europeana. Pe de altă parte , cunoștințele noastre de limbă etruscă nu sunt prea profunde: unicul text mai lung ne este oferit de benzile unei mumii păstrate la muzeul din Zagreb; manuscrisul original pe pânză (liber linteus), tăiat în fâșii, constă din 12 coloane verticale și conține 1190 de cuvinte. Dacă etrusca rămâne în parte neexplicată, există măcar un document exterior Italiei, redactat într-un idiom foarte apropiat: este inscripția de pe celebra stelă din insula Lemnos, text care datează din sec. VII a. Chr.
Prin urmare, dacă tirenienii au venit într-adevăr din Asia Mică, așa cum tradiția, migrația lor se situează cam pe la 700 a. Chr. și nu la data timpurie pe care i-o atribuie Herodot (I, 94). Trăsăturile orientale ale civilizației etrusce sunt semnificative. Femeia ocupa în societate un loc care evocă datini atestate în Anatolia, îndeosebi în Lycia. Atitudinea religioasă a etruscilor este foarte diferită de cea a grecilor și a romanilor. În viața etruscilor, ca și a atâtor popoare din Orient, divinația ocupă un loc eminent. Examinarea ficatului victimelor permite preoților lor, haruspices, să prezică viitorul și să indice oamenilor conduita pe care trebuiau să o adopte în diverse împrejurări. Tehnicile și arta evidențiază, de asemenea, trăsături orientale.
Fără a ignora asemenea indicii, savanții de mare autoritate înclină din nou spre teza autohtoniei, propusă acum aproape două milenii de Dionysios din Halikarnas. Pentru ei, relațiile dintre Etruria și Orient se explică astfel: vechile populații din bazinul mediteranean au suferit impactul produs de venirea indo-europenilor, însă câteva din elementele lor trebuie să fi supraviețuit. Poporul etrusc ar fi una din aceste insule și aceasta explică trăsăturile mediteraneene ale limbii și moravurilor sale. Fenomenul etrusc ar fi așadar un fapt italic și nimic nu îngăduie să fie explicat printr-o ascendență depărtată și străină. O atare interpretare e susținută de un etruscolog de mare autoritate ca Massimo Pallottino.
Poporul etrusc, ca și celelalte popoare italice, este rezultatul contopirii unor elemente etnice diverse. În stadiul actual al cercetării problema care se pune este de a ști dacă, printre elementele generice ale poporului etrusc trebuie sau nu să se emită prezența unui nucleu de navigatori sosiți din Orient. Astfel, R. Bloch admite realitatea istorică a unei migrații orientale, precizând însă că ea trebuie înțeleasă ca fiind redusă numericește, iar ponderea elementelor propriu-zis italice, în elaborarea civilizației etrusce, nu este de neglijat.
Istoria etruscă este caracterizată de o înflorire rapidă, două secole de putere și de prosperitate și o lungă perioadă de declin, de-a lungul sec. V-III a. Chr. Urmează apoi aservirea de către Roma.
Civilizația etruscă se deosebește net de cea a populațiilor italice înconjurătoare. Ea era esențialmente de caracter urban, și aceasta încă dintr-o vreme în care italicii duceau o viață agricolă pastorală.
Douăsprezece popoare toscane își trăgeau numele de la metropola lor respectivă, astfel Tarquinienses, Volsinienses de la Tarquinii și Volsinii, iar fiecare dintre ele ocupa un teritoriu controlat de către oraș. Dar legăturile dintre orașele etrusce erau slabe și concilium Etruriae, reunit la Fanum Voltumnae (Civita di Bagnoregio), avea atribuții precumpănitor religioase. Căpetenia ligii se numea rex, monarhic. Exemplul clasic este domnia Tarquiniilor la Roma. Apoi, la sfârșitul sec. VI a. Chr., o criză constituțională zdruncină orașele propriu-zis etrusce sau etruscizate – de pildă Roma – și peste tot, în afară de câteva excepții, ca Veii, rex face loc unor magistrați aleși. Aristocrații au puterea, iar plebea, formată din oameni liberi și sclavi, este menținută într-o stare de inferioritate.
În domeniul cultural, aportul Etruriei a fost considerabil. Rolul etruscilor a fost cel al unor intermediari care au asimilat creațiile elenice și le-au transmis de îndată populațiilor înconjurătoare. Așa se explică elenizarea latinilor și a altor italici încă de la o dată timpurie.
Religia ilustrează, o dată mai mult, originalitatea și particularismul civilizației etrusce în peisajul lumii italice. Ca atâtea alte religii orientale, cea etruscă trecea drept rodul unei revelații primordiale. Geniul Tages, ieșit în chip miraculos din pământ, sau nimfa Begoe ar fi fost autorii ei. Aceștia ar fi dictat reguli rituale care au fost apoi consemnate în culegerea sacră conținând disciplina Etrusca. Aceste reguli stricte învăluiau viața omului într-o rețea complicată. Un atare misticism este foarte departe de atitudinea religioasă a grecilor și a romanilor.
Un corp specializat de preoți, haruspices, era singurul în stare să pună în practică o doctrină atât de complexă. Asemenea haruspices, pe care îi vom regăsi la Roma până la căderea Imperiului, excelau în interpretarea trăznetelor, a măruntaielor victimelor și a minunilor celor mai diverse.
Macrocosmosul ale cărui diverse sectoare pe care îl reprezintă ficatul animalului oferit ca jertfă. Doctrina omologiei macrocosmos-microcosmos sugerează ceea ce s-ar putea numi concepția etruscă asupra istoriei. Astfel, după Libri Fatales, viața omenească se desfășoară în douăsprezece hebdomade; după cea de a douăsprezecea oamenii “ies din propriul lor spirit” și zeii nu le mai transmit nici un semn. Tor așa, popoarele și statele, Etruria și Roma, au un termen fixat de aceleași legi care guvernează Cosmosul.
Această neliniște statornică față de viitor, această grijă de a găsi mijloacele de a-i împăca pe zeii exigenți și înfricoșători sunt trăsăturile cele mai caracteristice ale conștiinței religioase a etruscilor.
Pantheonul etrusc cuprinde divinități specific toscane dar și zei deja foarte elenizați. După un text târziu (sec. V p. Chr.) al lui Martianus Capella – care ne duce însă în urmă cu secole la traducerea latină a scrierilor rituale etrusce, care au fost orânduite în timpul lui Cicero de Nigidius Figulus – ordinea zeilor etrusci ai fi fost următoarea: alături de Tinia (-Iupiter) tronau divinitățile superioare, senatores deorum; apoi urmau cei 12 zei care reglementau semnele zodiacului și cei care corespundeau planetelor; în sfârșit, erau zeii reprezentați în cele 16 regiuni ale cerului.
Pantheonul toscan era dominat de Tinia (Zeus-Iupiter), Uni (Hera-Iunona), Menevra (Atena-Minerva). Această triadă a fost introdusă la Roma de către Tarquinii (triada capitolină: Iupiter – Iunona – Minerva).
Multe alte divinități etrusce au fost identificate cu omoloagele lor greco-romane: Nethuns (Poseidon-Neptunus), Maris (Ares-Mars), Turan (Afrodita-Venus), Hercle (Herakles-Hercules), Fufluns (Dyonisos-Bacchus), Turms (Hermes-Mercur), Velchans (Hephaistos-Vulcanus), Aita – Phersipnai (Hades-Persephona). Prin urmare, religia etruscă se caracterizează printr-o asimilare timpurie de elemente italice și grecești. Firește, este vorba de o sinteză originală, de vreme ce geniul etrusc dezvoltă idei împrumutate potrivit vocației sale proprii. În fine, este de remarcat faptul că asimilarea divinităților romane cu cele grecești a avut ca model precedentul etrusc.
O divinitate pur etruscă este Voltumna, la al cărei sanctuar (Fanum Voltumnae) de la Volsinii se țineau exclusiv adunările și serbările panetrusce.
Gândirea etruscă pare a fi obsedată de destin și de lumea cealaltă. În lumea atruscilor cultul funerar ocupă o poziție centrală. În Etruria grija pentru cei morți părea că îi obsedează pe cei vii, Însă, în lipsa textelor (cele cunoscute privesc aproape exclusiv tehnicile diverse de divinație), esența gândirii religioase etrusce scapă investigării.
Arta etruscă – caracterizată de o extremă diversitate, inegală din punct de vedere calitativ și compozită prin natura ei – ilustrează pregnant via sensibilitate artistică a toscanilor. Deși după tradiția transmisă de Herodot (I, 94), etruscii descind din lidieni – iar originea asiatică pare confirmată de inscripțiile descoperite în insula Lemnos – formele culturale dezvoltate în Etruria nu reflectă realități asiatice.
Arhitectura etruscă avea o reputație deosebită în lumea Antichității clasice greco-romane. Arcul și bolta au fost au fost utilizate în mod curent de arhitecții toscani și Roma pare să fi moștenit de la ei o sumă de cunoștințe tehnice care au permis artei arhitecturale romane (arhitectura monumentală) să ajungă la o înflorire rapidă și precoce. Vitruvius (De arhitectura) le atribuia etruscilor inventarea atriului (atrium = încăperea centrală a casei romane, domus), a canalelor de scurgere și a planului regulator a orașelor. Puține vestigii ale arhitecturii monumentale etrusce au mai rămas până azi; oricum “Porta dell Arco” de la Volterra și porțile “Martia ” și “Augusta” din Perugia sunt printre cele mai frumoase vestigii ale vechii arhitecturi monumentale din Peninsulă.
Rolul etruscilor în elaborarea civilizației romane
În multe domenii –uneori cu o notă evidentă de exagerare, lesne explicabilă dat fiind faptul că superioritatea intelectuală a grecilor era tolerată cu greu-, romanii se considerau debitori ai etruscilor. Le datorau ritul fundării orașelor, cel al împărțirii teritoriale, știința prezicerii voinței zeilor. Însă romanii au impus acestei științe (disciplina Etrusca) un scop pragmatic și politic, iar în privința organizării orașelor, au procedat într-un mod original: planul ortogonal –căruia etruscii i-au dat o semnificație religioasă-, a căpătat un caracter militar în coloniile romane. În plus, în centrul noilor orașe romane forumul era, în același timp, centru religios, politic și economic. Capitoliul era în principiu monumentul lui esențial, dar funcția lui nu era exclusiv religioasă.
S-a discutat multă vreme, și se va mai discuta încă, asupra raporturilor dintre templul etrusc și cel roman. Studii recente par să facă dovada celei trei cellae ale edificiului corespund unei adaptări a tehnicii etrusce la nevoile de cult romane; observația este valabilă și pentru decorul din lut ars, acele simulacra picitilia, care îi reprezentau pe zei și pe care le disprețuiau, în vremea lui Cato cel Bătrân, intelectualii pătrunși de cultura elenistică. Antropomorfizarea divinităților romane este, fără îndoială, rezultatul influenței etrusce.
Un alt împrumut din arta etruscă este introducerea ordinului toscan, evocată mai sus. Vitruvius le atribuia etruscilor și inventarea atrium-ului, încăperea centrală a casei romane (domus), al cărui acoperiș se deschidea pe impluvium.
Totodată, însemnele puterii, ca de pildă fasciile lictorilor, făceau parte din ceremonialul etrusc și erau o moștenire a tradiției monarhice, la fel ca triumful și toga picta, toga de purpură brodată cu aur a învingătorului. Tot așa, ritul procesiunii, propriu ceremoniei triumfului, este și el legat de cultul funerar etrusc.
S-a spus că însuși numele Romei este probabil de origine etruscă (Ruma) la fel ca și al Tibrului (lat. Tiberis, etr. Θpere). După Titus Livius (IX, 36, 3), în perioada Regalității, etrusca era precedată public la Roma. Dealtfel, este foarte probabil ca alfabetul latin, deși de origine greacă, să fi ajuns la romani prin intermediul etruscilor.
Contactele frecvente între etrusci și latini au făcut ca latina să asimileze un anumit număr de cuvinte etrusce care pot fi identificate atât datorită lipsei de corespondență indo-europene, cât și datorită prezenței unor sufixe caracteristice cum sunt –na, -ena, -enna, -ina (nume proprii cu aceleași sufixe: Porsenna, Ravenna, Caecina, Maecenas). Foarte puternică a fost influența etruscă asupra onomasticei romane începând cu sistemul nominal compus din trei membri (praenomen, nomen, cognomen) care este comun și altor popoare italice, dar diferit de cel al tuturor celorlalte populații indo-europene. De pildă, tipul onomastic Marcus Tullius Cicero corespunde celui etrusc Larce Zuxu Mutu. Și unele nume romane frecventate au o corespondență precisă în etruscă (de pildă, Aulus = etr. Aule, Fabius = etr. Fapi, Petronius = etr. Petruni etc.).
Asemenea legături și influențe culturale prezintă un interes deosebit, chiar dacă geniul roman –a cărui dimensiune esențială era pragmatismul- a interpretat conceptele și formele etrusce într-un spirit care îi era propriu și mult diferit de mentalitatea etruscilor.
Capitolul II
ORIGINILE ROMEI – EPOCA ARHAICĂ
Până nu demult în opinia curentă dezvoltarea Romei era percepută ca o realitate închisă și progresând într-o mișcare continuă, de la începuturile ei învăluite în aura legendei până la stăpânirea ei asupra lumii. Aceasta este viziunea tradițională întemeiată pe izvoarele clasice; Polybios este cel care a avansat teoria faimoasă a rolului providențial al Romei, preluată apoi de întreaga tradiție antică.
Dar cercetările lingvistice și, mai ales, cele arheologice ale secolului XX au modificat radical această imagine –explicabilă, totuși, prin psihologia autorilor greci și latini, șocați în fața imaginii acestui mic popor de țărani-soldați ajuns practic la a domina lumea. Cercetările din ultimul secol au conturat, treptat, trăsăturile unei lumi arhaice care, în spațiul central-vestic al Italiei, a avut o istorie comună în secolele VIII-V a. Chr., adică în epoca Romei regale. Atare interpretare evidențiază raporturile fundamentale ale Romei arhaice cu ansamblul civilizației latine și al civilizației etrusco-grecești, precum și relațiile cu populațiile osco-umbriene.
În această nouă perspectivă asupra originilor și dezvoltării Romei un rol deosebit este acordat mediului geografic, ce conferea căilor de comunicație terestre o importanță excepțională: valea Tibrului controla nu numai accesul zona etruscă, dar și drumul sării (via salaria) esențial pentru păstoritul din Italia centrală și meridională. Dealtfel, importanța mărită a schimburilor și deschiderea Lațiului spre Etruria meridională ca și spre Campania explică rolul considerabil al căilor de comunicație terestre. Valoarea comercială și strategică a situării Romei apare astfel ca excepțională. Oraș al primului pod (Pons Sublicius), accesibil navigației maritime, răspântie de căi, Roma născândă dispunea de avantaje de prim ordin, care au jucat un rol însemnat de-a lungul întregii sale istorii.
II.1. Lațiul și popoarele latine
Lațiul (Latium) este un teritoriu restrâns, corespunzând văii inferioare a Tibrului. “Latinii vechi” (prisci Latini), ocupanți ai acestei regiuni care și-a primit numele de la ei, dispuneau astfel de un spațiu foarte restrâns în care au întemeiat orașe numeroase străvechi, precum Alba Longa, Lanuvium, Ardea, Praeneste și Roma. Destinul latinilor – al căror teritoriu era înconjurat de populații războinice: la nord etruscii, la nord-est faliscii, la est sabinii, la sud-est hernicii, la sud volscii – a fost strâns legat de cel al Romei însăși, ale cărei progrese rapide au lăsat în umbră istoria celorlalte cetăți latine. Începuturile Romei au fost însă întrutotul asemănătoare celor ale vecinelor sale, cu care era dealtfel unită prin legături foarte strânse.
Liga albană reunea astfel vreo patruzeci de triburi, al căror centru religios era sanctuarul lui Iuppiter Latialis de pe Monte Cavo. Un rol important avea “Sărbătoarea Latină” (feriae Latinae) în timpul căreia latinii, reuniți într-o zi fixată de un magistrat, jertfeau anual pe Muntele Alban (mons Albanus) un taur “Zeului Latin” (Iuppiter Latialis). În Roma istorică se vor perpetua asemenea vechi culte latine. Structura egalitară, panlatină, a riturilor cu sacrificii din sărbătorile latine va rămâne, dealtminteri, în așa măsură decisivă, încât nimic n-o va putea altera: chiar orașele latine părăsite de populația lor și dispărute își mai trimiteau încă delegații lor fictivi.
Prin urmare, putem presupune, pentru perioada civilizației villanoviene, existența unei koine mitico-religioase mult mai evidentă decât în epoca istorică, în cadrul căreia cultul lui Iuppiter Latialis nu va fi decât manifestarea cea mai spectaculoasă. Paralelismul dintre mitul fundării Romei și legenda Depidii-lor sau Digitii-lor, cei doi frații divini menționați ca întemeietori ai cetății Praeneste, conturează o etapă comună, în care tradiții mitologice înrudite vor fi alcătuit un fond latin, un fel de koine a tradiției mitico-religioase a Latiumului.
O asemenea confederație ca ligă nu se poate imagina, după cum arăta Th. Mommsen, fără o conducere supremă –după câte se pare conducerea albană nu semnifica atât o reală hegemonie politică asupra Latimului, cât o conducere onorifică similară cu cea a Elidei în Grecia – și fără o legislație (“Constituția federației”) pentru toți participanții. Tradiția o confirmă, și este verosimil ca liga să fi posedat instrumentele de represiune necesare în cazul violării alianței. Ca părți integrante ale acestei vechi legislații a confederației, Th. Mommsen considera verosimilă egalitatea de drepturi și a căsătoriei (conubium), comună triburilor latine; de aici decurgând și faptul că fiecare latin putea să conceapă copii legitimi cu fiecare latină cu care se căsătorește, putea să achiziționeze proprietate oriunde în Latium și să se dedice sici comerțului.
II.2. Latina și dialectele italice
Limba latină, care constituia un bun comun tuturor acestor orașe, datorește norocului Romei destinul său surprinzător.
Latina era la origine doar dialectul din Roma și nu se întindea dincolo de malul drept al Tibrului. Numele însuși de Roma nu numai că nu este latin, dar nu este probabil nici indo-european. Se știe că numele de Roma nu poate fi derivat din cel de Romulus, cum voia o veche tradiție. Opinia cea mai verosimilă este că Roma – și deci și Romulus și Remus – derivă dintr-un nume de gintă etrusc (cf. Rumon, numele străvechi al Tribului, după Servius, Ad Aeneis, VIII, 63, 90 și ficus Ruminalis, care ar fi fost smochinul sub care lupoaica i-ar fi alăptat pe Romulus și Remus; cf. B. Migliorini, în Enciclopedia Italiana, XXIX, p. 580). Adjectivul latinus este un termen etnic ce derivă din toponimul Latium (care ar putea însemna “regiune netedă” în opoziție cu muntoasa Sabina); încă la scriitorii romani are un sens după cum se referă la limba sau la popor.
În fapt, latina lingua, pentru limba vorbită de romani este mult mai frecventă decât romana lingua, în timp ce în sens etnic și politic latini (Latium nomen, homines nominis Latini) a fost denumirea popoarelor din Latium, “asociați” ai romanilor care se bucurau de privilegii speciale, participând la commercium, bucurându-se de comunitate de connubium și având înlesniri speciale pentru a dobândi cetățenia română, dar care nu rareori au foat, în primele secole de istorie romană, în conflict cu Roma.
Din punct de vederea lingvistic, latina face din familia indo-europeană, în care reprezintă o arie marginală a grupului de limbi kentum. Înrudite deaproape cu latina, devenită apoi limba națională a Romei și, ca urmare, a unei părți din imensul Imperiu roman, erau unele dialecte învecinate –pe care unii lingviști la numesc “ausonian”- foarte puțin cunoscute în afară de faliscă (dialectul vorbit în Falerii). Dintre limbile italice, alături de faliscă, cele mai apropiate de latină sunt veneta, vorbită la gurile Padului și sicula, în sud. Toate prezintă un aspect arhaic care se explică, dar ele au fost aduse de un val care l-a precedat pe cel al osco-umbrienilor. Potrivit acestei interpretări, o migrație a proto-latinilor ai fi trăbătut Peninsula de la nord la sud, înainte de sosirea populațiilor care alcătuiesc grupul osco-umbrian (sau umbro-sabellic). După cum arăta G. Devoto (Storia della lingua de Roma, 1944), nu numai că separarea între latino-faliscă și osco-umbriană este anterioară migrării în Peninsulă, dar cele două grupuri trebuie considerate fundamental distincte.
După observațiile lui A. Meillet în a sa Esquises d’ une historie de la langue latine (ed. a 4-a, Paris, 1938), latina care s-a fixat “nu era limba unei clase urbane cultivate, ci este aceea a unei aristocrații de țărani destoinici care au dispus de un centru de civilizație, care au domnit în el și care i-au suferit înrâurirea”.
Latina scrisă și literară, latina culturii, avea o relativă uniformitate. Latina vorbită, deși unitară până la un anumit punct, din cauza nivelării provocate de unitatea politică și culturală, conținea un număr mai mare de deosebiri regionale și sociale. Cicero (De oratore, III, 11, 42) și Quintilian (Inst., XI, 3, l0) operează o disfuncție netă între latina literară (urbanitas) și latina vorbită/populară (rusticitas sau rustica vox). Trebuie precizat, înainte de toate, că termenul de latină “vulgară”, adoptat acum de către lingviști și filologi, își are originea în expresia sermo vulgaris prin care vechii gramatici desemnau cuvinte și construcții populare și nu clasice (adică latina vorbită/latina comună, limba vorbită de toate clasele sociale, cu nuanțe infinite).
Unele tendințe manifestate încă în latina arhaică nu au fost acceptate de limba latină literară, astfel încât în multe privințe găsim concordanțe între latina vulgară șu latina arhaică, în timp ce latina clasică prezintă o evoluție diferită.
Dintre izvoarele prin care putem dobândi o relativă cunoaștere a latinei vulgare, se cuvin menționați, în primul rând, autorii latini, atunci când folosesc expresii de limbă latină vorbită sau populară.
Este vorba, în primul rând, de unii autori arhaici, ca Plaut, nu numai pentru că genul comic putea fi mai bine redat prin expresii apropiate de limba vorbită, dar și pentru că, în epoca arhaică, nu se fixaseră încă toate modelele, ce au fost apoi urmate cu atâta rigoare.
Cato, Columella, Paladius și alții scriptores rei rusticae, din cauza materiei tratate, erau nevoiți să folosească deseori expresii populare țărănești. La fel de importante sunt, pentru elementele lor populare, unele tratate de medicină veterinară, precum așa numita Mulomedicina Chironis (sec. IV p. Chr.), și unele lucrări de artă culinară și de medicină populară. Tot așa Petronius care în al său Satyricon pune în gura lui Trimalchio expresii și cuvinte cu caracter popular sau chiar plebeu.
Un izvor deosebit de prețios sunt autorii creștini. Încă din primele secole ale erei noastre se formase o latină creștină care se resimțea nu numai de influențe grecești și orientale, dar, având ca scop direct răspândirea cuvântului Domnului, a noii religii apărute în medii populare, ea reprezenta totodată o limbă mai apropiată de cea vorbită decât cea a autorilor păgâni contemporani (care, cu ironie, fusese numită sermo piscatorius, cu referire la origine Sfântului Petru și a altor apostoli). Tertulian, Sf. Augustin și alți Părinți ai Bisericii, oameni de cultură, capabili să scrie și într-o latină elegantă, în multe din operele lor care au caracter propagandistic, se folosesc de o limbă voit apropiată de cea vorbită de poporul căruia i se adresează. Caracter popular avea și cea mai veche traducere a Bibliei (așa-numita Itala sau Vetus Latina) începută încă din sec. II a.Chr., de autori creștini nu prea cultivați, după textul grecesc. Și noua traducere latină a Sf. Ieronim, așa-numita Vulgata, al cărei Vechi Testament este tradus direct din originalul ebric, are Noul Testament bazat deseori pe Itala din care păstrează unele elemente populare.
Deosebit de utile sunt și scrierile unor autori cu o cultură modestă, în care efortul pentru a scrie într-o latină corectă nu reușește să ducă la evitarea elementelor populare, gramaticale și lexicale. De pildă, așa-numita Peregrinatio Aetheriae (Egeriae) ad loca sancta, un fel de jurnal de călătorie al unei călugărițe spaniole de viață nobilă, care a vizitat Ierusalimul și alte locuri sfinte din Palestina și din Orient. Textul latin, scris de autoare la Constantinopol, la înapoiere, puțin după anii 417-418, conține foarte multe expresii deosebite de cele clasice, care atestă fixarea incipientă a caracterelor populare, dintre care multe se mențin în limbile romanice.
Noțiunea de romanitate a fost una esențial politică, iar romanii nu și-au propus nicicând o asimilare violentă a populațiilor și nu au încercat nicicând să-și impună limba lor, considerând, dimpotrivă, folosirea latinei ca o mare distincție. Astfel, romanii nu au împiedicat folosirea idiomurilor federaților italici, nici a etruscei, de mai mare prestigiu, și cu atât mai puțin a limbii eline din Italia de Sud mai întâi, apoi din Grecia, astfel încât aceste limbi s-au menținut vreme îndelungată și sub stăpânire romană.
Așadar, s-a văzut că Roma nu-și impunea propria limbă; în general, populațiile supuse erau cele care doreau să se ridice din punct de vedere social și cultural, folosind latina. Și aici s-a întâmplat ca aproape pretutindeni unde două popoare se află în contact: se impune lingvistic cel care are un prestigiu mai mare. De altfel, în parte orientală a Imperiului, numai parțial și doar târziu, latina a înlocuit greaca, care avea un mai mare prestigiu cultural.
Pe scurt, latina s-a răspândit în urma armatelor și administrației romane, din Latium și Italia, apoi în diferitele provincii. Abia la sfârșitul Imperiului, unitatea limbii vorbite (sermo vulgaris = koine latină vorbită) se va rupe și va începe formarea diverselor limbi romanice. Chiar și atunci unitatea limbii scrise va persista grație literaturii și învățământului din Occidentul medieval. În epoca modernă, latina a rămas limba științei și a folosofiei, ea este încă și astăzi cea a Bisericii catolice romane.
II.3. Termenul “romanus”
În perioada Romei arhaice, populus Romanus era constituit din 300 de gentes asociate celor 30 de curiae ale celor 3 tribus; de aceea aparențe la o gens (prin naștere, sau prin adrogatio) era condiția necesară pentru a face parte din populus Romanus ca quiris, cetățean (în epoca clasică apare , numai la plural, Quirites sinonim cu cives, în expresii și formule consacrate, ca populus Romanus Quiritium sau Quirites, ius Quiritium).
Cu timpul, alături de gentiles (adică cei care aparțin la gentes) încep să facă parte din populus și clienți și plebei, iar condiția de “cetățean” încetează să mai corespundă celei de gentiles: “și totuși gentili și plebei, în măsura în care și unii și ceilalți participă la populus și civitas, sunt denumiți împreună cu numele nou de cives, nume introdus pentru a indica o astfel de participare, în locul anticului quiris, care n-a mai fost utilizat și a rămas doar unele formule oficiale” (E. Costa, Storia del diritto romano pubblico, Firenze, 1906, p. 70).
Dreptul de cetățenie romană care aducea o serie de privilegii a fost extins, încetul cu încetul, până când, prin edictul lui Caracalla (Constitutio Antoniniana) din 212 p. Chr., cetățenia a fost extinsă la toți supușii liberi ai Imperiului: “In orbe romano qui sunt – spune Ulpian (Dig., I, V, 17) – ex constitutione imperatoris Antonini cives effecti sunt.”
Adjectivul romanus, derivat din toponimicul Roma în expresii ca civis romanus, populus romanus, avea la origine a valoare etenică și una politică. Dar când dreptul de cetățenie a început să se extindă, ea și-a pierdut aproape complet sensul originar etnic pentru a-l păstra pe cel juridic și politic. Prin urmare, dacă, la început, romanii se opuneau latinilor, prin formarea și extinderea Imperiului, romanii sunt opuși numai barbarilor, adică numai acelor populații care trăiau în afara Imperiului și care-i amenințau frontierele, dat fiind că visul de a identifica orbis romanus cu orbis terranum nu s-a putut realiza niciodată pe deplin. Numele romanus, care înainte indica o situație juridică specială, atinge o valoare precumpănitor politică. Scriitori din sec. IV și V p. Chr., cum sunt Rutilinus Namatianus (Itiner, V, 63), Prudentius (Contra Symmachum, V. 510 sqq.) sau Claudianus (De laud., III, X, 50), vorbeau, cu o mândrie justificată, de acest nou sentiment național. La rândul său, Sf. Augustin scria: “Qui iam cognoscit gentes in imperio Romano quae quid erant, quando omnes Romani facit sunt et omnes Romani dicunutur” (Ad Psalmos, LVIII, I).
II.4. Mitul fundării Romei
Cronologia tradițională a fixat la mijlocul secolului al VIII-lea (753 p. Chr.: –Varro; 752-751: Dionysios din Halikarnas, Cato; 751-750: Polybios; 748-747: Fabius Pictor) fundarea Romei de către Romulus, pe care o legendă târzie l-a făcut să fie socotit descendentul lui Aeneas. După un secol și jumătate de discuții asupra validității mărturiilor relative la originile Romei, această dată nu mai este astăzi contestată. Descoperirile arheologice confirmă validitatea tradiției scrise.
Evenimentele fabuloase care au prezidat nașterea Romei ne relatează despre a) un grup de fugari de origini diverse și b) unirea a două grupuri etnice distincte. Această primă sinteză constituie modelul exemplar al națiunii și al civilizației romane. Rolul Romei a fost cel al unui factor de sinteză care s-a înnoit în decursul mai multor secole. Aici se află originea superiorității romane, exercitată mai întâi asupra latinilor, apoi asupra întregii Italii și, în sfârșit, asupra unui imens Imperiu.
Mitul este dublu și distinge două momente: prima colonizare a Latiumului și întemeierea Laviniumului de către troianul Aeneas; fundarea efectivă a Romei de către latinul Romulus.
După legenda troiană, imortalizată de Eneida lui Vergilius, Aeneas, fiul lui Anchise și al Afroditei, scăpat din prăbușirea Ilionului –pe care cronologia tradițională o plasează la 1184 a. Chr.- acostează, după un lung periplu, la gura Tibrului. Tatăl său Anchise a murit în timpul călătoriei, însă Aeneas este însoțit de fiul său, Iulus (Ascanius), și el îi aduce pe Penați, foștii protectori ai Troiei, care acum trebuie să ocrotească destinul unei noi cetăți. Eroul troian ia în căsătorie pe Lavinia, fiica lui Latinus, regele țării latine, se aliază cu corintianul Evandros care a întemeiat pe Palatin antica Lallantea și reprimă revolta rutulilor lui Turnus. Însuși Vergilius avea conștiința rolului jucat de împrumuturile grecești în formarea Romei, când îl amintea pe principele Evandros, stabilit pe Palatin, fondator al cultului lui Hercules și aliat fidel al lui Aeneas, alături de etruscul Tarchon. În fine, Aeneas fundează Lavinium, nu departe de gura Tibrului. După moarte, Aeneas a fost înălțat la cer, fiind adorat apoi sub înfățișarea lui Iupiter Indiges.
La rândul său, Iulus-Ascanius întemeiază orașul Alba Longa. Doisprezece regi domnesc pe rând la Alba Longa până când nepoata lui Amulius, Rhea Sylvia rămâne însărcinată de zeul Mars și naște gemenii Remus și Romulus, căruia îi va reveni gloria de a întemeia Roma.
Legenda lui Aeneas conferea Romei un titlu de noblețe coborând neamul întemeietorilor ei între troieni, atribuindu-i prin Aeneas strămoși divini, Zeus și Afrodita și o veșnicie prezisă de zei (Titus Livius, I, 1).
Purtându-l pe Anchise pe umerii lui, Aeneas era simbolul omului pios care poartă cu sine pe tatăl său și zeii patriei. Legenda eroului fugar a fost adusă poate de foceenii care, sub presiunea persană, păstrau atunci Asia Mică pentru Mediterana occidenatlă. Roma, oraș etrusco-latin în acea vreme, dezvoltă pe seama ei mitul troianului, erou întemeietor. Prin această alegere, Roma își vădea predilecția pentru o virtute care, de-a lungul istoriei sale, a fost virtutea cardinală a cetățeanului: pietas, atașamenul pios față de părinți, apoi față de zei.
Al doilea moment al mitului se prezintă într-o lumină mult diferită. Conform tradiției consemnate de istorie, Numitor, regele Albei, a fost uzurpat de către fratele său Amulius care i-a masacrat pe fiii lui Numitor și a obligat-o pe sora lor, Rhea Sylvia să devină vestală. Însămânțată de Mars, Rhea Sylvia a dat naștere gemenilor Romulus și Remus care, din porunca lui Amulius au fost abandonați pe malul Tibrului. Gemenii –salvați în chip miraculos de o lupoaică și alăptați în peștera Lupercal- sunt găsiți la puțin timp după aceasta de un păstor, Faustulus și crescuți de soția acestuia, Acca Larentia. Ajunși la vârsta bărbăției, gemenii l-au răsturnat pe Amulius și l-au reașezat pe Numitor pe tronul Albei. Apoi urmează momentul fundării Romei (21 aprilie 753 a. Chr., după cronologia lui Varro). Luarea auspiciilor, desemnarea divină a lui Romulus, aceste sunt episoadele principale ale ceremoniilor de întemeiere. Revenindu-i cinstea de a întemeia Orașul (Urbs), Romulus –pentru a delimita incinta orașului, pomerium- a trasat cu plugul o brazdă împrejurul Palatinului: pământul aruncat de brăzdar reprezenta zidurile, brazda reprezenta șanțul de lângă ziduri; pentru a întemeia locul viitoarelor porți ale Romei, plugul a fost ridicat și brazda întreruptă. Ridiculizând ritualul fundării, Remus a încălcat dintr-un singur salt “zidurile ” și “șanțul”. Atunci Romulus l-a ucis, strigând: “așa va pieri oricine, în viitor, îmi va încălca zidurile” (Titus Livius, I, 3 sq.).
Jertfit în vatra Romei, Remus asigură viitorul fericit al Orașului, adică nașterea poporului roman și venirea lui Romulus la domnie (Florus, Rerum Romanorum epitomae, I, 1, 8).
Pentru a popula orașul nou întemeiat, Rmulus l-a declarat loc de refugiu. Tradiția relatează popularea Orașului cu păstorii din regiune și apoi cu proscrișii din Latium. Pentru a obține femei, Romulus a recurs la un vicleșug: în timpul unei sărbători au fost răpite tinerele sabine, ceea ce a deschis conflictul cu sabinii. Războiul s-a prelungit până în momentul în care femeile s-au interpus între rudele lor și răpitori. În urma păcii, poporul sabin s-a mutat la Roma, așezându-se pe colina Quirinalis, iar Romulus și-a împărțit puterea cu Titus Tatius, rege al orașului sabin Cures, până când acesta a fost ucis la Lavinium.
În legătură cu războiul dintre romani și sabini, G. Dumézil (Mythe et Epopee, I, 1968, p. 290 sq.) remarca uimitoarea simetrie cu un episod central al mitologiei scandinave, anume cu conflictul dintre Aseni (zeii războinici conduși de Odin. zeul-rege magician) și Vani (zeii fecundității și ai bogăției). În urma păcii, Vanii s-au stabilit în Asgard, aducând în lumea Aseneilor prosperitatea.
G. Dumézil evidențiază analogiile cu războiul dintre romani și sabini. Pe de o parte Romulus –fiu al lui Mars și protejat al lui Iupiter- și romanii războinici, dar săraci și lipsiți de femei; pe de alta, Tatius și sabinii, însemnați prin bogăție și prin fecunditate (căci ei posedau femei). În fond, cele două tabere sunt complementare. În cele din urmă, sabinii hotărăsc să se unească cu romanii, aducându-le acestora prosperitatea. Cei doi regi, deveniți asociați, instituie cultele publice: Romulus pentru Iupiter, Tatius zeilor legați de fertilitatea pământului, printre care figurează și Quirinus.
După cum observa G. Dumézil, cea mai veche triadă romană –Iupiter, Mars, Quirinus- exprimă ideologia tripartită prezentă și la alte popoare indo-europene, adică: funcția suveranității magice și juridice (Iupiter, Varuna, Mithras, Odin), funcția zeilor forței războinice (Mars, Indra, Thorr) și, în sfârșit, aceea a divinităților fecundității și prosperității (Quirinus, gemenii Nasatya, Freyr). De altfel această triadă funcțională constituie modelul ideal al diviziunii tripartite a societății indo-europene (preoți, războinici, țărani).
Așadar, la Roma esențialul moștenirii indo-europene s-a perpetuat într-o formă puternic istoricizată. Cele două tendințe complementare ale primei funcții – suveranitatea magică și cea juridică – ce regăsesc la Romulus și Tatius: primul, semizeul violent, este protejatul lui Iupiter Feretrius (sau Iupiter Lapis, “care primea o parte din prăzile de război”); al doilea, institutor de sacra și leges, este devotul lui Fides Publica (zeița, de origine sabină, care vechea asupra convențiilor publice și tranzacțiilor particulare).
Totodată, G. Dumézil a relevat și alte exemple de istoricizare a miturilor indo-europene la Roma. Astfel, victoria celui de al treilea Horațiu asupra celor trei curiați ăși află o analogie în victoria lui Indra și Trita asupra Tricefalului, în timp ce legenda celor doi mutilați, Cocles (Ciclopul) și Scaevola (Stângaciul) – care au salvat succesiv Roma asediată de Porsenna –, își are paralela în perechea Zeului Chior și a Zeului Ciung, adică Odin și Thorr ai scandinavilor (cf. G. Dumézil, La religion romaine archaïque, 1966, p. 90).
Revenind la episodul domniei lui Romulus că tradiția i-a atribuit toate instituțiile importante ale Romei: senatul, împărțirea locuitorilor în patricieni și plebei, crearea celor trei triburi (Rames, Tities, Luceres), înființarea centurilor de cavaleri și a celor 30 de curii, precum și organizarea magistraturilor.
După ce a organizat structura politică a Romei, Romulus a dispărut în timpul unei furtuni violente, în a. 716 a. Chr., și poporul l-a proclamat zeu. O variantă a tradiției afirmă că Romulus s-a înălțat la cer, fiind asimilat zeului Quirinus. În afară de versiunea cea mai populară –dispariția sa în timpul furtunii- o altă tradiția istoricește că, devenind tiran Romulus a fost doborât de senatori; tirancizii i-au tăiat trupul în bucăți și au luat bucățile sub togile lor (cf. Dionysios din Halikarnas, Antiquit. Rom., II, 56; Plutarh, Romulus, 27; Ovidius, Fasti, II, 197).
În pofida fratricidului său, figura lui Romulus a rămas exemplară în conștiința romanilor: el a fost întemeietorul și legislatorul, războinicul și preotul, în același timp.
După Titus Livius (X, 23, 12), frații Ogulnii, edili curuli, au pus să se așeze, în 196 a. Chr., lângă smochinul Ruminal (ficus Ruminalis), o statuie de bronz care reprezenta lupoaica alăptându-i pe gemeni. Acest grup va simboliza întotdeauna umilele începuturi ale Orașului pe care, de la începuturile sale, l-a ocrotit bunăvoința zeilor.
Mitul lui Romulus conditor va fi una din componentele cele mai însemnate ale sentimentului național roman. O mistică romuliană îl exaltă totodată ca Pater Patriae pe eroul asimilat prin apoteoză zeului Quirinus. Instaurarea Principatului va decide asupra devenirii mitului romulian și Augustus va dori sp pară un Romulus Redivivus într-o Romă întemeiată din nou.
II.5. Începuturile Romei în lumina cercetărilor arheologice ale secolului XX
Datele arheologice atestă că primii locuitori pe vatra viitorului oraș au fost latinii care s-au stabilit în jurul a. 1000 a. Chr. pe Palatin. Această primă fază a civilizației lațiale – de la sfârșitul sec. XX până la începutul celui de-al IX-lea – se caracterizează prin utilizarea exclusivă a incinerării în urne de forma unei colibe. Raritatea obiectelor de metal denotă persistența structurilor arhaice ale unei societăți agrare și pastorale în care schimbul are încă un rol limitat. Conturarea particularităților ce deosebesc tradiția religioasă latină de ansamblul moștenirii indo-europene din mediul italic a avut loc, probabil, în această epocă de relativă izolare a Latiumului.
Cercetările arheologice în Roma arhaică vin să lumineze tradiția și să reconstituie realitatea învăluită în aura legendei. Descoperirile confirmă tradiția care făcea din Palatin leagănul Romei. Începuturile Romei sunt contemporane cu urnele de forma unei colibe și cu necropolele villanoviene descoperite pe Palatin și în Forum. Rădăcinile Romei arhaice sunt, așadar, ancorate în acea civilizație a fierului care constituie substratul comun al întregii Italii în momentul intrării ei în istorie. Vestigiile descoperite pe Palatin datează din a doua jumătatea a sec. VIII a. Chr. În acest punct tradiția a fost de o uimitoare fidelitate.
Fundată așadar către mijlocul sec. VIII pe Palatin, Roma s-a extins cu timpul și pe celelalte șase coline învecinate (Capitoliu, Aventin, Quirinal, Viminal, Esquilin și Coelius). Roma s-a constituit prin convergența de elemente latine și sabine, a căror prezență pare a fi atestată și de mormintele de înhumație descoperite pe Esquilin și pe Quirinal. Unii istorici consideră că întemeierea Orașului, în adevărata accepțiune a cuvântului, datează abia din sec. VII, când unele izvoare menționează acea Roma quadrata pe Palatin.
În epoca în care, în civilizația Etruriei, faciesul villanovian este înlocuit de cel orientalizant, Roma începe să apară ca un oraș organizat. Evoluții oarecum asemănătoare, datorate unor influențe mediteraneene, se observă la Roma și în Latium, ca și în Etruria.
Orașului care va cunoaște un destin prodigios i-a fost menit să se transforme continuu; așa se explică pierderea aproape totală a celor mai vechi dintre vestigiile trecutului său. Totuși, în epoca istorică se mai arată încă, pe Palatin, Lupercalul, grota sacră a lupoaicei alăptătoare, și auguraculum, locul de unde Romulus luase auspiciile și zărise cei doisprezece vulturi, semn sigur al predestinării sale divine. Casa sau tugurium Romuli, venerabila colibă care era întreținută cu pietate și care se mai putea vedea în sec. IV p. Chr., perpetua astfel trecutul cel mai îndepărtat al Romei.
Capitolul III
ROMA ÎN EPOCA REGALĂ (753 –510/509 a. Chr.)
Orașul celor șapte coline (Palatin, Capitoliu, Aventin, Quirinal, Viminal, Esquilin și Caelius) s-a constituit prin convergența de elemente latine și sabine. Roma a fost supusă, mai târziu și temporar, hegemoniei etrusce, fără a înceta să-și întărească autoritatea asupra populațiilor învecinate.
După tradiție, de la întemeierea Orașului până la alungarea etruscilor și inaugurarea Republicii, la Roma au domnit șapte regi: Romulus (753-716 a. Chr.), Numa Pompilius(715-672 a. Chr.), Tullus Hostilius (672-640 a. Chr.), Ancus Martius (640-616 a. Chr.), Tarquinius Priscus (616-578 a. Chr.), Servius Tullius (578-534 a. Chr.) și Tarquinius Superbus (534-509 a. Chr.).
După dispariția lui Romulus și până la venirea etruscilor –pe care tradiția o plasează în a. 616 a. Chr. adică, potrivit indicațiilor arheologiei, cu circa o jumătatea de secol prea devreme- ar fi existat o alternare semnificativă de regi latini și sabini. Mai întâi a fost domnia sabinului Numa Pompilius (715-672 a. Chr.) –institutor de sacrae și leges- căruia tradiția îi atribuie organizarea sacerdoțiilor (colegiile saliilor, fețialilor, augurilor). Îi uremează un rege războinic, latinul Tullus Hostilius (672-640 ) care înfrânge Alba, apărută eroic dar zadarnic de Curiați în duelul lor epic cu cei trei Horați. În sfârșit, un nou sabin, Ancus Martius (640-616 a. Chr.) dă dreptului războiului forme pe care colegiul fețialilor le va păstra neschimbate în epoca istorică. Lui Ancus Martius i se atribuie fortificarea Iianiculumului, construirea celebrului Pons Sublicius, precum și construirea unui drum de la Roma până la gurile Tibrului, unde a întemeiat portul Ostia (Portus Ostienses). Sub domnia lui Ancus Martius, Roma se deschide prosperității și comerțului la mare distanță. După cum arăta G. Dumézil, în societatea romană reprezentanții divini ai celor trei funcții s-au metamorfozat în “personaje istorice” și anume seria primilor regi ai Romei. Prin urmare, formula ierarhică originară –tripartiția divină- a fost exprimată în termeni temporali, ca o succesiune cronologică.
Urmează apoi vremea hegemoniei toscane. Perioada în care s-a pus capăt alternanței unui rege latin cu unul sabin, corespunde în linii generale cu secolul VI a. Chr. Nu trebuie uitat că, pe plan politic, controlul asupra Latiumului era necesar etruscilor, a căror expansiune se prelungea și în Campania. În aceste împrejurări mediul lațial se va etrusciza rapid și cel puțin marile familii aristocratice au adoptat obiceiurile, gusturile și riturile etrusce.
Regalitatea etruscă este ilustrată de trei personaje. Primul, Lucumon – originar din Tarquinii – s-a stabilit, în vremea lui Ancus Martius, la Roma unde ia numele de Lucius Tarquinius Priscus. Tradiția îi atribuie lui Tarquinius Priscus (616-578 a. Chr.) construirea Circului Mare (Circus Maximus), a sistemului de canalizare (Cloaca Maxima) și a templului de pe Capitoliul dedicat lui Iupiter. Totodată, primul rege etrusc ar fi introdus la Roma luptele de gladiatori, spectacolele mari (ludi magni), ceremonialul triumfului și ar fi completat numărul senatorilor cu patres minorum gentium. Îi urmează Servius Tullius (578-534 a. Chr.) căruia tradiția îi atribuie înconjurarea Orașului cu ziduri, ridicarea unui templu comun pentru toți locuitorii, pe Aventin, și mai ales, reorganizarea societății romane printr-o nouă constituția (Constituția lui Servius). În fine, de numele “tiranului” Tarquinius Superbus (534-509 a. Chr.) se leagă un vast program edilitar.
A fost îndelung discutată verosimilitatea tradiției istorice, care relatează atâtea evenimente fabuloase, de la fundarea Romei până la alungarea Tarquinilor. După un secol și jumătate de acerbe dispute, tradiția nu mai este astăzi contestată. S-a făcut însă anumite precizări de natură să lumineze originile Romei, în epoca regilor și a Republicii timpurii. Foarte probabil, amintirea unui număr de personaje și evenimente istorice –deja modificate de memoria colectivă a romanilor – au fost interpretate și structurate conform unei concepții istoriografice aparte. S-a arătat în ce sens au istoricizat romanii marile teme ale mitologiei indo-europene. Prin urmare, putem considera că cea mai veche mitologie romană –aceea de dinainte de influențele etrusce și grecești- se află camuflate în primele cărți ale lui Titus Livius.
Cele două secole și jumătate ale regalității romane sunt marcate de experiențe sociale și culturale ce se vor dovedi decisive pentru istoria ulterioară a Romei. Epoca Romei regale cuprinde trei faze de civilizație succesive.
În cursul cele de-a doua părți a sec. VIII a. Chr., Roma arhaică duce o viață extrem de modestă, întrutotul asemanătoare cele a surorilor ei latine. Nici în prima jumătate a sec. VII a. Chr., localizarea descoperirilor romane nu indică o extindere notabilă a așezărilor umane. Sub un aspect destul de modest, încă de la o dată timpurie, arta greacă -probabil prin intermediul Etruriei- își face intrarea în Roma.
În secolele VIII-VII a. Chr. cele șapte așezări au încheiat o alianță (Septimontium), iar așezarea de pe Palatin a fost înconjurată de ziduri, luând naștere prima fortificație, numită de tradiție Roma quadrata și atribuită lui Romulus. Liga celor șapte coline – a cărei amintire se va perpetua în riturile religioase – ilustrează cea dintâi uniune efectivă a triburilor latine din Roma. În epoca istorică, o ceremonie numită Septimontium avea loc anual la 11 septembrie. Ea reunea, la aceeași sărbătoare, însă prin șapte sacrificii local distincte, populația celor două înălțimi ale Palatinului (Palatium și Germal), a celo trei ridicături ale Esquilinului (Fagutal, Oppius și Cispius), a colinei Velia și a lui Caelius. Nu numai Aventinul, ci și Capitoliul, Quirinalul, Viminalul – deci colinele din nord considerate de populația sabină – sunt excluse de la ea. Până către 650 a. Chr. Roma n-a fost în mod cert puterea pe care o înfățișează o analitică doritoare să facă să dateze gloria militară a Romei dintr-o perioadă cât mai timpurie. De altfel, Alba –centrul federal al ligii care-i poartă numele – se prăbușește nu doar sub loviturile Romei, ci a mai multor orașe latine coalizate împotriva ei.
De la mijlocul sec. VII a. Chr. până la mijlocul celui următor, aspectul Romei se schimbă, templele se înmulțesc pe Quirinal, pe Capitoliu, în Forum Boarium, iar materialul arheologic indică influența crescândă a civilizației grecești și etrusce. În această perioadă Latiumul – ca și Etruria dealmiteri, cu care mediile latine întrețin legături tot mai strânse – se inserează în orizontul civilizației grecești în faza ei “crientalizantă”. Se conturează astfel o koine italo-etruscă, ce apare ca un aspect periferic și particular al civilizației răspândite de Sudul elenic. În fapt, nu este vorba de o simplă aculturație, ci de un proces complex de afirmare a unei puternice aristocrații locale, care adoptă unele elemente provenite din mediul grecesc ca expresie culturală privilegiată a statutului său social.
Inventarele mormintelor princiare, cum sunt mormântul Bernardini de la Praeneste, sau mormintele de al Decima, Acqua, Laurentina sau Tibur evidențiază predilecția aristocrației italice, ca și a celei etrusce, pentru modelul civilizației aristocratice grecești în faza ei “orientalizantă”. Cum s-a spus, avem de-a face aici cu un fenomen care “reinventează”, de fapt, comportamente nobiliare, după modelul grecesc, dar în mediul latin –și, în general, în tot spațiul italo-etrusc din sec. VII a. Chr.
“Reinventează”, pentru că nu este vorba atât de imitații, cât de un fel de traducere a experiențelor realizate de civilizația greacă în mediul italic. Ața cum au arătat studiile lui R. Bianchi-Bandinelli, mediul artistic italo-etrusc nu repetă aceste experiențe ci selecționează mai degrabă unele din trăsăturile lor, printr-un fel de interpretatio latina ce la simplifică, le reia în alt registru decât cel originar și le răspândește. Evident, produsele grecești abundă atât în intervalele funerare, cât și în ornamentarea locuințelor, dar aceste produse se găsesc alături de obiectele de artizanat local, care interpretează în felul lor modelul grecesc. Totuși, nu trebuie uitat că Roma este încă departe de opulența unora dintre vecinele ei din Latium sau din Etruria meridională, cum sunt Praeneste, Veii sau Cerveteri.
În fine, într-o ultimă perioadă, Roma regală cunoaște, începând de la mijlocul sec. VI a. Chr., prezența efectivă a etruscilor și civilizația romană este supusă unei etruscizări profunde, dar temporare. Aspectul arheologic al Romei nu se schimbă până către 475 a. Chr. –când începe declinul general al Etruriei- și o serie întreagă de temple sunt înălțate între 509 și 475 a. Chr. Pe aceste temeiuri R. Bloch până în preajma a. 475 a. Chr. pentru a-l pune în concordanță cu datele arheologice.
Începând din sec. VI a. Chr. Roma – ca și întregul Latium dealtmiteri – se află sub influența politică și culturală a Etruriei, a cărei stăpânire se întindea până la Campania.
Tarquinius Priscus – fiul unui grec din Corinth, numit Demaratos –, naturalizat etrusc, apoi devenit rege al Romei, simbolizează civilizația romană n care converg elemente grecești și etrusce. Astfel, este foarte probabil ca alfabetul latin, deși de origine greacă, să fi ajuns la prin intermediul etruscilor. Tradiția situează, nu fără îndreptățire, la finele sec. VI a. Chr. influența orașului Cumae asupra Romei, considerabilă pe plan religios, și pe care o ilustrează legenda Sibyliei și a cărților ei sacre (Libri Sibyllini) erau consultate de către un colegiu special de preoți, cei cincisprezece viri sacris faciundis, numai în împrejurări grave. Însuși Vergilius avea conștiința rolului jucat de împrumuturile grecești în formarea Romei, când îl amintea pe arcadianul Evandros, stabilit pe Palatin, fondator al cultului lui Hercules și aliat fidel al lui Aeneas, alături de etruscul Tarchon.
Descoperirile din aria sacră de la Sant Omobono au adus la lumină, pe lângă fragmente de ceramică grecească, opere de artă și de artizanat etrusce contând printre mărtiriile cele mai importante privind Roma arhaică (mai precis civilizația romană din sec. VI-V a. Chr.).
Regalitatea etruscă este reprezentată în tradiția romană doar de trei personaje. Tarquinius cel Bătrân și fiul său Tarquinius Superbus. între care se intercalează Servius Tullius. Deși tradiția prezintă domnia lui Servius Tullius ca pe o întrerupere a hegemoniei etrusce, aceasta face, de asemenea, figură de mare monarh toscan. De numele lui Servius Tullius se leagă reorganizarea societății romane, importante reforme administrative, precum și extinderea Orașului.
Titus Livius insistă asupra importanței reformelor politice și militare înfăptuite de regii etrusci, asupra amplului lor program edilitar care a împodobit Roma cu numeroase edificii religioase și civile, asupra cuceririi unor orașe latine. Deși unele reforme ample – de pildă Constituția lui Servius – par antedatate, esențialul relatării lui Titus Livius este confirmat de descoperirile arheologice.
Abia acum Roma capătă aspectul unui adevărat oraș. Regii etrusci au făcut din Roma o mare cetate, comparabilă cu lucumoniile din Etruria meridională. Ofortificație cu un vast perimetru –construită din blocuri de piatră fasonate (opus quadratum)- va proteja de acum înainte Orașul. Tarquinii au amenajat un vast sistem de canalizare, Cloaca Maxima, care a desecat zona mlăștinoasă a forului ce a devenit locul de întrunire a adunării poporului. Apoi, la sfârșitul sec. VI a. Chr. este înălțat celebrul templu a lui Iupiter Capitolinus (templul triadei capitoline). Planul tripartit al templului cuprindea, potrivit regulii etrusce, trei cellae, dedicate lui Iupiter, Iunonei Regina și Minervei.
Politic și social, regalitatea etruscă a fost novatoare. Ea a indus la Roma însemnele puterii regale: coroana de aur (corona aurea), sceptrul (sceptrum), scaunul de fildeș (sella curulis) ș. a. Regele era însoțit de 12 lictores înarmați cu fascii și securi (fasces cum securibus) simbol al puterii politice a principelui. Acest simbol al puterii suverane s-a perpetuat la Roma și după instaurarea Republicii. El va fi atribuit consulilor care exercitau, dar numai timp de un an, comanda supremă asupra legiunilor. Ceremonialul triumfului este o altă moștenire a tradiției monarhice. Celebrată după victoria asupra dușmanilor Romei, ceremonia triumfului va repeta, de-a lungul întregii istorii romane, riturile religioase ordonate de regalitatea etruscă.
III.1. Structura politică și socială a Romei în epoca regală
Populus Romanus era alcătuit, potrivit tradiției, din 300 de gentes. Orașul era împărțit în trei triburi (diviziune tripartită: tribus= “o treime”) care purtau nume de origine etruscă: Ramnes, Tities, Luceres. Fiecare trib cuprindea 10 curii, fiecare curie (curia) 10 decurii. Împărțirea cetățenilor se întemeia pe principiul străvechi după care 10 familii formează o gintă (gens), 10 ginți sau 100 de familii o curie, 10 curii sau 100 de ginți sau 1000 de familii –comunitatea.
Prin urmare, în epoca regală populus Romanus era foramat din 3 triburi, 30 de curii și 3000 de familii. Această structură răspundea necesității recrutării trupelor (legio; apelativul legio avea semnificația primară “soldați recrutați, strânși, adunați laolaltă”, din verbul legere). Fiecare trib dădea 1000 de pedestrași (milites) și 100 de călăreți (celeres). Așadar, fiecare familie furnizează un pedestraș (de aici mil-es, ca și equ-es, “cel care merge pentru o mie”), fiecare gintă un călăreț.
Clanul (gens/ginta, mai precis comunitatea urmașilor aceluiași strămoș – organism socio-familial preexistent comunității citadine), se întemeiază pe familie; clanul a fondat Statul care însă nu devine comunitatea clanurilor, ci aceea a cetățenilor (Quirites). Apartenența la o gens era condiția necesară pentru a face parte din populus Romanus ca quiris, cetățean. Comunitatea poporului s-a constituit prin uniunea ginților vechi ale Romiliilor, Aemiliilor, Corneliilor, Fabiilor, Voltiniilor ș. a. Statul roman arhaic se întemeiază pe familie. Forma organelor politice este modelată după structura familiei.
Împărțirea politică a cetății corespundea organizării militare. În fruntea Statului se află regele (rex), ales de patricieni (cetățenii romani se numeau patricii, “copiii părintelui”, întrucât numai ei aveau drept un părinte). Monarhia era întru-un anumit sens electivă, deși descendența unui candidat dintr-un rege anterior nu era lipsită de importanță. Regele era comandantul armatei, judecătorul și preotul suprem al comunității. Suveranul ține legătura cu zeii comunității pe care îl consultă (auspicia publica), și numește toți preoții și preotesele. Autoritatea sa (imperium, dreptul suveran de a porunci) este atotputernică în timp de pace, ca și în timp de război. Regelui îi aparține, ca și tatălui, dreptul de a judeca și dreptul de a pedepsi. El convoacă poporul la serviciul militar și comandă armata. Rex este, așadar, unicul suveran al Statului. El poate, dacă este obligat să părăsească teritoriul orașului, să transmită întreaga sa putere unui praefectus Urbi. Pe de altă parte, pentru a-și ușura exercitarea puterii, regele poate să încredințeze altora diferite atribuții. Toți magistrații acestor timpuri nu sunt decât împuterniciți ai regelui și nicidecum magistrați în sensul conferit ulterior acestui termen. După cum fiul asculta necondiționat de tatăl său, fără a se considera o condiție inferioară, așa și cetățeanul se supune regelui, fără a-l considera de condiție superioară. În aceasta rezidă limitarea morală și reală a puterii regale. Limitarea de drept a puterii regale constă în aceea că regele era împuternicit –de către adunarea poporului, cu consimțământul zeului să aplice legea, dar nu s-o modifice. Puterea regală a fost, cum spune Sallustius, absolută și în același timp limitată de legi (imperium legitimum).
Adunarea poporului (comitia curiata/comițiile curiate) era purtătoarea reală a ideii suveranității Statului. Cetățenii (quirites) se întruneau pe locul de adunare dacă regele îi convoca pentru a le comunica ceva (conventio), sau îi cita (comitia) anume pentru a-i consulta pe curii (curiae → derivă din *coviriae, locul de reuniune al bărbaților/viri, cf. osc. covehria). De obicei această adunare se desfășura de două ori pe an, la 24 martie și la 24 mai și, în general de câte ori regele considera necesar. Cetățenii se întruneau pe curii în timpul adunării și votau în ordinea curiilor. Adunarea poporului era, așadar, destinată descretării, însă ea nu avea niciodată dreptul de a acționa din propria inițiativă. Comițiile curiate reprezintă populus Romanus Quiritium. În adunarea lor cele 30 de curii îl aleg pe rege, îi conferă imperium–ul, decid asupra păcii sau războiului, acordă dreptul de cetățenie; ele par a fi exercitat și o jurisdicție de apel.
În sistemul instituțional al Romei regale – alături de rege și adunarea poporului – o a treia putere fundamentală este sfatul bătrânilor (patres) sau senatus-ul, compus din capii celor 300 de gentes. Instituția senatului întruchipează concepția regalității perpetue. Senatul administra magistratura regală, în cazul vacanței (interregnum). După principiul potrivit căruia numai unul poate să fie stăpân deodată, stăpânește și acum unul dintre ei. Un astfel de “rege interimar” (interrex) se deosebește de cel ales pe viață prin durata, dar nu prin plenitudinea magistraturii. Durata interregnum-ului este fixată la cel mult cinci zile pentru fiecare deținător în parte, până când magistratura regală e ocupată din nou pe viață. Prin urmare, Senatul este purtătorul puterii suverane (imperium) și a protecției divine (auspicia), mai precis, este garantul duratei neîntrerupte a acesteia. În esență, Senatul a fost conservatorul ordinei de drept. Acestui colegiu de magistrați desemnați pe viață, îi revenea dreptul de veto. Capii de gentes îl ajutau pe rege cu sfaturile lor în afacerile importante. Din această uzanță va decurge plenitudinea puterii de mai târziu a Senatului.
Patres/Patricienii, singurii care aveau acces la onorurile publice și la sacerdoții, se grupau în gentes ai căror membrii se puteau revendica toți de la un strămoș comun. Fiecare gens este înconjurată de numeroși clienți (clientes). Aceștia intrau în categoria așa-numiților familiares și depindeau de ginta patronului. Raportul de clientelat constă într-o multitudine de obligații reciproce. Pe scurt, clientes contribuie, împreună cu sclavii, la formarea “slujitorimii” (familia), supusă voinței cetățeanului (patronus, ca și patricius).
Plebea (plebs) constituie al doilea grup social și, fiind lipsită de drepturi politice, este exclusă din comunitatea cetățenilor romani. Formarea plebei a fost explicată prin motive totodată etnice, religioase și economice. Plebeii erau fie descendenții unor populații învinse, fie străini aflați în afara cultului cetății, fie chiar țărani căzuți într-o semi-sclavie față de marii proprietari.
Acțiunea regilor împiedica supremația nobilimii să apese prea greu asupra plebei. Când, după 509 a. Chr., puterea a trecut cu totul în mâinile aristocrației, plebea va supraviețui organizându-se și luptând pentru a accede la drepturile politice.
Reformele structurale pe care tradiția le atribuie regelui Servius Tullius sunt antedante. Abia în timpul Republicii se va contura organizarea centuriată a Orașului care va preciza pentru fiecare cetățean român drepturile și îndatoririle sale, potrivit unor resurse financiare precizate de cens (cetățenii au fost rânduiți în clase censitare, după averea imobiliară). Transformările petrecute în organizarea militară –crește rolul infanteriei și, în aceste împrejurări, plebea romană se va deștepta progresiv la o adevărată conștiință politică- explică acest fapt fundamental.
Potrivit tradiției, în a. 510/509 a. Chr., cu prilejul asedierii orașului rutul Ardea, la Roma a izbucnit o revoltă împotriva regelui Tarquinius Superbus. Mișcarea, condusă de Iunius Brutus, a fost provocată de fărădelegerile fiului regelui, Arnus, care ar fi violat-o la Lucreția, soția lui Tarquinius Collatinus.
Oricum, aristrocrația latină a fost cea care a eliberat Roma de dominația Tarquinilor. Evenimentul, s-a spus, marchează revanșa vechii structuri indo-europene refractare, aici ca și la greci, față de puterea absolută.
Alungarea regalității etrusce a marcat o ruptură adâncă în viața Orașului. Puternică și bogată în timpul Tarquinilor, Roma domina pe atunci Latiumul. Plecarea Tarquinilor reduce Roma în postura de mică putere amenințata de populațiile de munteni războinici care o înconjoară: volsci, hernici, aequi etc. Latinii înțeleg că acum trebuie să se unească. După bătălia legendară de la Lacul Regillus (497 a. Chr.) care a pus față în față armata Romei cu cele ale celorlalte orașe latine, o alianță permanentă (foedus Cassianum, care sancționa întâietatea indiscutabilă a Romei asupra latinilor) unește Roma cu vecinele sale latine și o armată federală reunește toate forțele.
Pe scurt, după căderea monarhiei etrusce, statul roman devine un stat patrician și puterea se află în mâinile oligarhiei unor principes. Analistica romană celebrează alungarea Tarquinilor ca fiind sfârțitul unui regim detestat care înseamnă servitutea cetățenilor. Potrivit tradiției, dominatio și servitus dispar în 509 a. Chr. și Statul trece în mâinile poporului roman, deținătorul său legitim. Astfel Statul devine res publica populi Romani Quiritium. Nu trebuie uitat că drepturile individului erau rezumate în conceptul de libertas, care este întrutotul original și nu trebuie confundat cu eleutheria grecilor, nici cu conceptul nostru modern de democrație. Prin urmare, în epoca arhaică, libertas are un amalgam de drepturi și de demnități care privea direct numai aristrocrația.
III.2. Dreptul și religia în Roma regală
La originile civilizațiilor, dreptul ne apare pătruns pe de-a-ntregul de caracter religios și magic (Cicero, De legibus 3, 47-48). Cele mai vechi reguli ale dreptului roman, așa cum tradiția ni la face cunoscute, comportă o sancțiune religioasă, consacrarea de către zeii infernali care se exprimă prin formula sacer esto. Ea revine în dispozițiile pe care juriștii epocii imperiale le numeau leges regiae (nu legi votate în epoca regalității de către comițiile curiate, ci prescripții arhaice din care magia nu lipsește niciodată). Asemenea prescripții evidențiază autoritatea absolută (patria potestas) a tatălui (pater familias) asupra familiei sale, asemănătoare celei a regelui asupra supușilor săi. Capul familiei era proprietarul întregului patrimoniu familial, singurul judecător al celor aflați sub autoritatea sa și unicul preot al cultului familial. El era, singur, “de sine stătător” (sui iuris), în familie, pe când soția și copiii de sub autoritatea sa erau “dependenți” (alieni iuris). Prerogativele lui pater familias mergeau până la dreptul de viață și de moarte (ius vitae necisque) asupra persoanelor aflate sub autoritatea sa. Una din preocupările statornice ale lui pater familias este să mențină sacra gentilicia, cultul specific gintei (gens). Legea celor XII Table reflectă principiile structurante ale comunității romane arhaice: patriarhal, patrilocal și patriliniar.
Intervenția Statului în litigiile private este încă la începutul ei. Regulile de procedură sunt în mâinile pontifilor (pontifices) → cf. ius pontificium instituit de regele Numa Pompilius. Ius civile și ius divinum nu pot fi despărțite. Dreptul civil cuprinzând și procedura nu s-a degajat decât treptat de principiile dreptului sacru (fas). Laicizarea dreptului roman a fost o operă de lungă durată. Lex publica va apărea abia în epoca Republicii, atunci când a devenit imperios necesară disciplinarea conflictelor de interese.
Primul cod scris, Legea celor XII Table (lex duodecim tabularum) care datează da la mijlocul sec. V a. Chr. păstrează încă un caracter magico-religios. Acest monument juridic a constituit la începutul Republicii unicul izvor al dreptului public și privat roman (fons omnis publici privatique iuris), cf. Dig. 1, 2, 2, 38: Tripertita autem dicitur, quoniam lege duodecim tabularum praeposita, iungitur interpretatio, deinde subtexitur legis actio.
Legea celor XII Table nu a căutat să fixeze o constituție și nici să stabilească raporturi politice; ea nu a fost decăt un cod civil și penal. Ea s-a limitat la enunțarea de reguli și uzanțe. Duritatea lui reflecta austeritatea așa-numitului mos maiorum (“obiceiul din străbuni”=consuetudo, “cutuma”) al acestor țărani-soldați cu virtuți întrucâtva idealizate mai târziu, care avea să rămână fundamentul moralei romane.
Dealtfel la începuturile activității juridice romane, legislatorilor le erau sustrase, în mod intenționat numeroase domenii. Această suplețe, alăturată însă unui tenace conservatorism, le-a permis romanilor, vreme îndelungată, să nu fie legați de niște atitudini rigide și să se adapteze situațiilor celor mai diverse din interior și exterior. Pe această bază romanii au obținut rezultatul de excepție al unui drept care avea să le supraviețuiască și al unei organizări care le-a permis cucerirea lumii antice.
În cadrul Cetății, dreptul s-a constituit așadar prin extinderea la ansamblu poporului a unui drept care aparține inițial mediului patrician. Această filiație explică importanța acordată de romani individului și nuanța aparte pe care a dobândit-o la ei noțiunea de libertate (libertas). În societatea lor patriarhală, dominus și pater familias erau investiți cu o autorizație cvasiabsolută. Magistrații din perioada Republicii vor moșteni parțial această antică potestas și acel imperium al unora dintre ei – puterea aproape absolută – va fi încă mai mare.
Religia romanilor – a căror vocație pragmatică, utilitaristă excludea gustul pentru metafizică – era esențialmente concretă. Istoricizarea unor teme mitologice indo-europene – pe care le regăsim în anumite episoade referitoare la originile Romei – evidențiază structura specifică a religiozității romane. Chiar și în viața religioasă romanul se comportă ca un om de acțiune. Atare preocupare pentru eficacitatea individuală și socială îl face să caute necontenit pax Deorum, de care depind soarta sa și a patriei. Dealtfel contractualismul este o caracteristică esențială a religiei romane. Prin stabilirea unor relații de genul do ut des între om și divinitate se naște un fel de “reciprocitate”. Ca atare făgăduiala față e divinitate trebuie îndeplinită, respectul față de promisiuni – fides/bona fides – fiind o manifestare de pietas. Despre iudicia bonae fidei și formularea sa juridică în clauza ex fide bona, cf. Cicero, De officiis 3, 61.
Pietatea este adevărată și vitală. Practicile religioase trebuiau îndeplinite cu rigurozitate, fiind considerate acte civice; zeii înșiși reclamă împlinirea riturilor tradiționale. Numai pe această cale se putea obține așa-numita pax Deorum. Astfel, regularitatea este cea si dintâi dintre virtuțile religioase, deoarece a fi religios înseamnă –în concepția romană- a îndeplini cu scrupulozitate toate ceremoniile de cult. Prin urmare, în viața religioasă, pietas era virtutea cardinală a cetățeanului roman.
Geniul religios roman se distinge prin pragmatism și, deopotrivă, prin sacralizarea colectivităților organice: familia, ginta, patria. Caracterul social al religiozității romane este evidențiat de un concept esențial – pietas: atașamentul pios față de părinți, apoi față de zei și, totodată respectarea scrupuloasă a riturilor, atât în cultul privat cât și în cel public.
Antropomorfizarea zeilor nu se va face decât încet, sub influența greco-etruscă. Apoi asimilarea, interpretatio Romana va identifica divinitățile romane cu omoloagele lor grecești. Totuși, noțiunea divină care a rămas mult timp cea mai însemnată este cea de numen (puterea transcendentă care nu este în mod necesar individualizată). După interpretarea lui G. Dumézil, “timp de secole, numen n-a fost decât numen dei, voința exprimată de cutare zeu” (La religion romaine arhaïque, 1966, p. 47). Astfel, o rețea de numina veghează asupra ciclurilor naturii și asupra faptelor oamenilor.
Spre deosebire de greci al căror pantheon pare a fi de timpuriu bine articulat, romanii nu dispuneau la începutul epocii istorice decât de o singură grupare ierarhică de zei, anume triada arhaică Iupiter, Mars, Quirinus, completată de către Ianus și Vesta. În timpul monarhiei etrusce, vechea triadă Iupiter-Mars-Quirinus își pierde preeminența în favoarea triadei capitoline (Iupiter-Iunona Regina-Minerva) instituită de Tarquini. Iupiter Optimus Maximus, cum va fi numit de acum înainte, este prezentat romanilor sub forma etruscizată a lui Zeus grec.
Un ordin sacerdotal ierarhizat, în primul rând, colegiul pontifical veghează asupra îndeplinirii cu rigurozitate a riturilor tradiționale și organizează temeinic religia de Stat. În epoca regală, regele deținea primul rang în ierarhia sacerdotală: el era rex sacrorum (“rege al sacrului”). După rex veneau, în ierarhia sacerdotală, cei 15 flamines, în primul rând cei tres flamines maiores: ai lui Iupiter (flamen Quirinalis). În timpul Republicii, cea mai mare parte a moștenirii religioase a funcției regale îi va reveni lui Pontifex Maximus, magistrat numit pe viață. Celelalte colegii sacerdotale majore ale Romei republicane erau constituite de augures, XVviri sacris faciundis și epulones.
Un calendar foarte vechi ordona în amănunt diferitele cicluri de sărbători ale anului, ciclul războiului, al rodniciei naturii, al fecundității oamenilor și turmelor, în sfârșit ciclul funerar și de purificare.
Creație a pontifilor, calendarul roman – care stabilea o distincție între dies fasti et nefasti – este mai degrabă un cod de viață decât o suită de repere astronomice. S-a observat aici un fel de determinism care se concretiza prin respectarea riguroasă a regulilor impuse de calendar. Pentru romani, metoda constituia esența ordinii lumii. Un asemenea determinism reflectă spiritul ancestral al romanilor.
Sentimentul adânc al interesului național îi va determina pe romani să deschidă porțile Orașului zeilor străini. Astfel s-a dezvoltat, de-a lungul secolelor, un pantheon de o stranie complexitate. Religia romană – în pofida caracterului eclectic pe care-l va căpăta treptat – a păstra totuși pentru totdeauna amprenta fondului ei ancestral.
REPUBLICA ROMANĂ (510/509 – 27 a. Chr.)
Capitolul IV
STRUCTURI POLITICE
CONSTITUȚIA ROMANĂ. TEORIA POLITICĂ ȘI COMPONENTELE JURIDICE
IV.1. Elitele conducătoare romane
Alungarea Tarquinilor a fost rezultatul acțiunii convergente a patricienilor și plebeilor care – în fața pericolului care se profila: transformarea Statului într-o dominație tiranică – s-au unit pentru un moment, pentru a se dezbina imediat după încetarea pericolului.
Criza politică romană de la sfârșitul sec. VI a. Chr. nu este fapt izolat și singular. Lumea Italiei Centrale a trăit o experiență comună și multe orașe au cunoscut atunci o criză asemănătoare. Aproape pretutindeni în mediul etrusco-italic monarhiile cedează locul unor magistraturi ierarhizate și colegiale. La Roma, aristrocrația latină a fost cea care a eliberat Statul de dominația Tarquinilor.
După căderea monarhiei etrusce (trecerea de la regnum la libera res publica), Statul roman este un stat patrician și puterea se află în mâinile oligarhiei unor principes. Revoluția romană din 509 a. Chr. – transformarea Statului din monarhie în republică – reprezintă, cum se va vedea, o reformă constituțională conservatoare și aristocratică.
Statul roman era dintre acelea în care libertas, libertatea a fost de timpuriu identificată cu civitas – cetățenia, adică drepturi și îndatoriri politice. De aceea libertas a fost unanim acceptată ca principiu fundamental, tulburări ivindu-se numai atunci când se punea problema a cui libertate trebuia apărată. În același timp, mari servicii au fost aduse Statului de dignitas, poziția, a omului, și de auctoritas, influența sa; la ambele aspirau toți cei deosebit de abili sau de origine nobilă.
În istoria Republicii s-a făcut apel la conceptele de libertas și dignitas deopotrivă de cei care căutau să introducă schimbări, apelând la părerile poporului împotriva consensului aristocratic, ca și de cei care căutau să păstreze statu-quo-ul în ceea ce privește puterea politică și modalitățile de distribuire a resurselor.
Ar fi de remarcat, apoi, inventivitatea clasei conducătoare a Republicii, într-o mare varietate de domenii, deopotrivă culturale și politice. Împrumuturi de formule artistice și intelectuale grecești au dus treptat la apariția unei culturi latine dezvoltate. Perioada esențială a elenizării oligarhiei romane a fost tocmai aceea a escaladării conflictelor interne, care au distrus în cele din urmă sistemul.
Timpul și împrejurările au dus la diferite modificări ale celor trei elemente a căror interacțiune alcătuia sistemul politic roman, incluzând în special cererea unui număr de magistrați mai mici. Nimic n-a schimbat punctul central al guvernării republicane, anume că ea era în principiu conducerea colectivă a unei aristocrații, dependentă în practică, până la un anumit punct, de voința unei adunări a poporului (comitia). Această aristocrație era într-un sens autoperpetuantă, dar deopotrivă și una din care multe familii se stingeau de-a lungul secolelor și căreia i se adăugau noi familii admise în vreme ce nucleul marilor familii continua să existe.
Republicii romane îi era specifică o formă de guvernare căreia noțiunile moderne de a fi sau nu la putere îi sunt cu totul inadecvate. Un individ anume deținea o funcție oficială numai la intervale mari și întotdeauna ca membru al unui colegiu de magistrați ale căror puteri erau egale. Înaintarea în vârstă, dacă se asocia cu o tot mai mare reputație de înțelepciune aducea cu sine o influență crescândă în deliberările elitei conducătoare. Glasul puținilor oameni puternici era adesea decisiv.
Conduita clasei cârmuitoare romane trebuie înțeleasă în termenii sistemului roman de valori, în special în ceea ce-i privește pe nobili, care dădeau dovadă de comportamente politice specifice.
IV.2. Reforma constituțională
Prin modificarea constituției populus Romanus câștiga două prerogative esențiale: aceea de a desemna anual magistrații și aceea de a decide în ultimă instanță asupra vieții sau morții unui cetățean.
După cum arăta Th. Mommsen, în măsura în care o revoluție de stat poate fi conservatoare, aceea romană a fost și ea n-a abolit de fapt nici unul dintre elementele constitutive ale Statului (res publica).
Potrivit lui Ulpianus (Dig. 1, 1, 1, 2), ius publicum constă din triada ciceroniană: sacra, sacerdotes și magistratus.
În esența ei puterea regală n-a fost nicidecum suprimată, ci numai fragmentată pentru a corespunde intereselor noului Stat patrician (libera res publica). Regele unic (rex) numit pe viață a fost înlocuit cu doi magistrați (“regi anuali”) care erau denumiți la început praetores (“cei care merg în frunte”) sau iudices (“judecători”), iar mai târziu consules (“cei care veghează intereselor comunității”), titlul de praetor luând o altă destinație. Fiecare dintre cei doi consuli deținea și exercita puterea supremă ca de sine stătător, cu aceeași plenitudine ca regele însuși. Dacă teoretic – din punct de vedere juridic – fiecare dintre cei doi consuli era abilitat să intervină în sfera de atribuții a colegului său, în practică însă fiecare din ei rezolva problemele publice pe rând, câte o lună, dar răspunderea o împărțeau în egală măsură. În esență, prin instituirea acestei magistraturi supreme – caracterizată prin anualitate și colegialitate – reprezentantul comunității cetățenilor romani a fost coborât de la rangul de stăpân la cel de delegat temporar.
Consulul avea posibilitatea – de pildă în cazul unui război, situație care necesita restabilirea unicității originare a magistraturii – să suspende egalitatea colegială și să numească (dictus) un al treilea coleg (dictator) care, în mod excepțional, dar temporar, exercita putere regală în plenitudinea accepțiunii ei. Așadar, în circumstanțe excepționale, consulii, conducătorii aleși de comunitate erau înlocuiți printr-un singur (dictator). Comunitatea (populus Romanus) nu exercita nici o influență asupra alegerii dictatorului; această numire depindea exclusiv de unul din cei doi consuli aflați în funcție. Durata maximă a magistraturii dictatoriale a fost limitată la șase luni. O altă instituție specifică dictaturii este relevată de obligația dictatorului de a-și alege imediat un magister equitum (“comandant al cavaleriei”), care acționa pe lângă el ca un adjunct dependent și depunea magistratura odată cu acesta. Astfel, dictatura apare ca o instituție menită să înlăture temporar carențele puterii divizate.
Totodată, dacă în calitate de comandant al armatei consulul avea dreptul de a transfera toate atribuțiile sale sau numai una dintre ele, în ceea ce privește atribuțiile civile, în anumite cazuri era obligat să la transfere, în toate celelalte îi era interzis. În această categorie de cazuri în care consulii dețineau teoretic competența, dar în care erau obligați să nu acționeze decât prin delegați – numiți de către consuli – intrau atât procesele civile, cât și cazurile criminale, pe care în Roma regală regele le încredința celor doi quaestores (“cercetătorii crimei”), în a căror atribuții – în timpul Republicii – intrau de asemenea, administrarea tezaurului public (aerarium Saturni sau aerarium populi Romani) și a arhivei de stat. Prin urmare, din 510/509 a. Chr., cei doi cvestori au devenit magistrați permanenți și, întrucât erau desemnați de către consuli – ca mai înainte de către rege – trebuiau să depună magistraturile lor odată cu aceștia, după scurgerea anului.
În sfârșit, desemnarea preoților, care fusese o prerogativă regală, nu a fost transferată consulilor, ci colegiului pontifical prezidat de Pontifex Maximus, magistrat numit pe viață. Autoritatea religioasă supremă era separată astfel de cea civilă, de vreme ce rex sacrorum nu avea nici puterea civilă și, cu atât mai puțin, cea sacră a regalității. Mai mult, puterea efectivă asupra treburilor religioase îi revine primului dintre membrii colegiului pontifilor, lui Pontifex Maximus.
Cât despre însemnele exterioare ale puterii, în locul veșmântului regal din purpură, consulii nu purtau – pentru a se deosebi de ceilalți cetățeni – decât un tiv de purpură (toga praetexa) și, pe când regele se înfățișa în public în carul său, ei trebuiau să se conformeze ordinii generale și să meargă în interiorul Orașului pe jos, ca și ceilalți cetățeni.
Prin modificarea Constituției, comunitatea (populus Romanus) câștigase, așadar, prerogativa de a desemna anual magistrații. Exclusă inițial din populus Romanus, plebea (plebs) –care contribuia în egală măsură la sarcinile publice – se va deștepta progresiv la o adevărată conștiință politică, revendicând egalitatea drepturilor politice. Astfel, în contextul transformărilor petrecute în organizarea militară, o lărgire a acestei comunități devenise inevitabilă și ea se va înfăptui – nu fără grave convulsii sociale – prin admiterea în curii a plebei, suspendându-se astfel dreptul vechilor Quirites, care alcătuiau până atunci curiile, de a se aduna și a decide singuri.
Totodată însă, comițiilor curiate – care fuseseră până atunci de drept prima autoritate de Stat – li se anulează privilegiile constituționale aproape cu desăvârșire. Toate privilegiile politice (numirea magistraților, adoptarea sau respingerea legilor) ale adunării curiate au fost transferate adunării celor chemați sub arme (comitia centuriata) conform regulii romane că “primii în luptă, sunt și primii la vot”. Comițiile centuriate dețineau și dreptul de a consimți la declararea unui război ofensiv. Atfel că, treptat, comițiile curiate au fost cu totul eclipsate de cele centuriate care se vor identifica în cele din urmă cu poporul suveran. Adunarea centuriilor asigura preponderența dacă nu a nobilimii, dar totuși a proprietarilor și dreptul întâietății la vot /praerogativa (care decidea de cele mai multe ori soarta alegerilor), cavalerilor, altfel spus, celor înstăriți.
Senatul era, la începuturi, un sfat al bătrânilor (patres) în număr de 100, cărora li s-a adăugat 200 de membri noi (conscripti) la o dată nu foarte bine stabilită. Prin suprimarea regalității prerogativele constituționale ale Senatului patrician au crescut, întrucât de acum înainte numirea magistraților era determinată nu numai de votul comițiilor, dar și de confirmarea sau respingerea din partea Senatului. Totodată, Senatul și-a păstrat vechile prerogative: dreptul de a numi un rege interimar (interrex: pentru 5 zile imperium-ul era deținut pe rând de unul dintre senatorii patricieni, și rotația continua până la organizarea alegerilor; acest vechi privilegiu al patricienilor era legat de teoria despre auspicia și auctoritas patrum) și de a confirma sau respinge hotărârile comițiilor drept constituționale sau neconstituționale.
Deși din punct de vedere juridic Senatul era numai un organ consultativ, în realitate el constituia instituția supremă de conducere a Romei republicane. Datorită dreptului de a da sfaturi magistratului în toate acțiunile sale, Senatul a dobândit un asemenea ascendent politic încât raporturile juridice s-au inversat în sensul că Senatul a preluat în esență puterea guvernării.
Constituția romană
Istoricul grec Polybios – un avizat cunoscător al mecanismelor politice ale Republicii romane – ne-a lăsat (în cartea a VI-a Istoriilor sale) un model (o schemă teoretică) indispensabil pentru examinarea instituțiilor politice romane și interpretarea constituției romane.
Succesul expansiunii romane transmaritime este explicat de Polybios tocmai prin superioritatea conferită de caracterul mixt al constituției romane. Atare caracter mixt rezulta din reunirea proporționată a celor trei forme prime – monarhică, aristocratică și democratică – care, potrivit lui Polybios, erau reprezentate la Roma respectiv de consuli, de Senat și de comiții.
Modelul polybian ilustrează teoria lui Aristotel (Politica 4 1297b 35 –1301a 15) care individualizase în toate constituțiile 3 părți (tria mória), mai precis 3 funcții – în largă măsură corespunzătoare, dar nu absolut echivalente – cu actualele funcțiuni legislativă, executivă și jurisdicțională.
La Cicero (De re publica 1, 47-48) – care examinează și instituții ca auctoritas patrum (2, 56) și provocatio ad populum (2, 54-55) – schema aristotelică a celor tria mória se materializează în triada latină imperium – consilium publicum – iudicium. Această schemă ciceroniană atribuie în bloc Senatului –reprezentantul componentei aristocratice – puterea deliberativă în materie de interese publice → commune consilium, sintagmă prin care traduce to boyleyomenon peri ton koinon aristotelic.
Prerogativa poporului (drepturile individuale), la Cicero libertas – care nu se indentifică întrutotul cu eleytheria greacă – este garantată prin provocatio și auxilium tribunician.
Cât privește relația dintre constituție și drept, este de remarcat că atât Polybios (6, 47, 1-2), cât și Cicero (De legibus 1, 20) subliniază că res publica romană se întemeiază pe leges și mores. În ochii contemporanilor, Republica romană nu era constituită doar din reguli și forme legislative. Esențială era și componenta religioasă (sacra) articulată de sacerdotes (preoți). Relevantă în acest sens este dimensiunea religioasă a magistraturii care își afla în ius augurium (a cărui interpretare era rezervată unui corp de specialiști) principii fundamentale și reguli de acțiune. În raporturile externe ale Republicii, o importanță fundamentală avea ius fetiale, care prezida toate alianțele, războaiele, armistițiile și păcile.
În consecință, este evidentă eterogenitatea așa-numitului ius publicum despre care juristul Ulpianus va afirma în sec. III p. Chr. că este compus din triada ciceroniană: sacra –sacerdotes – magistratus.
Nu mai puțin evident este tradiționalismul care guvernează viața politică a Republicii romane. Leges publicae (reunite cu timpul într-un corpus coerent de norme fundamentale) și ius elaborat de colegiile sacerdotale sunt factorii esențiali ai ordinii republicane.
Factorii normativi ai Constituției romane, în particular ius elaborat de colegiile sacerdotale și tradiția, au sfârșit prin a se identifica cu patrimoniul ideal în mentalitatea clasei dirigente care, pe aceaste temeiuri, își elabora acțiunea politică. Acest patrimoniu cultural și politic era transmis, prin educație, din generație în generație, în sânul clasei senatoriale.
În sfârșit, este de subliniat capacitatea acestor elite conducătoare ale Republicii romane de se ghida după exempla și instituta maiorum care, principial, au fost permanent conexate structurii puterii politice.
IV.3. Instituțiile politice ale Romei republicane
Cetățenii, Senatul și magistrații sunt cele trei elemente ale comunității republicane. Senatul și comițiile nu funcționează decât la inițiativa magistraților. La rândul lor, magistraturile provin din votul comițiilor.
IV.3.1. Magistraturile
Articularea magistraturilor romane era complexă. O listă veche cuprinsă în lex Latina tabulae Bantinae le enumeră în următoarea ordine: dictator, consul, praetor, magister equitum, censor, aedilis, tribunus plebis, quaestor și tresviri capitales (M.H. Crawford [ed.], Roman Statutes, London, 1996, nr. 7, lin. 15; cf. lex repetundarum tabulae Bembinae, ed. Roman Statutes, nr. 1, lin. 8).
Create succesiv începând din 510/509 a. Chr., magistraturile se clasifică după cum urmează:
patriciene (censor, consul, praetor, quaestor, aedilis curulis, dictator, magister equitum, tresviri capitales) și plebeiene (tribunus plebis, aedilis plebis)
ordinare (consul, censor, praetor, quaestor, tribunus, aedilis etc.) și extraordinare (dictator, magister equitum, interrex, decemviri legibus scribundi, triumviri, tribuni militum consulari potestate).
maiores (censor, consul, dictator, magister equitum) și minores (aedilis, tribunus, quaestor, tresviri capitales, tresviri aere argento auro flaundo feriundo/tresviri monetales, decemviri stlitibus iudicandis); despre minores magistratus, cf. Cicero, De legibus 3, 6-9).
cum imperio (consul, praetor, dictator, magister equitum) și sine imperio (censor, aedilis, tribunus, quaestor).
Magistrații erau persoane alese de către comiții în vederea exercitării în Stat, într-un anumit interval de timp, a puterii publice ca o sarcină de onoare (honos). Cursus honorum reprezintă ansamblul de funcții și demnități pe care un cetățean roman putea să le obțină în cursul unei cariere civile și militare. Totodată, trebuie precizat faptul că erau reglementate ierarhia magistraturilor (quaestor → aedilis curulis → praetor → și apoi consul, consulatul fiind suprema potestas, honorum populi finis), limitele de vârstă și intervalele între magistraturi.
În teoria politică romană, forța (legitimă) este consubstanțială puterii politice: „neque fera hominum pectora/ fragescunc, donec vim persensere imperi”. Puterea magistraților se cristalizează în noțiunile de potestas și imperium.
Potestas cuprinde:
dreptul de a lua auspicia/auspiciile (consultarea/ deducerea, după anumite semne, a voinței zeilor; auguratio – luarea auspiciilor de către auguri, înaintea unui act public). Este evidentă interferența dintre magistratură și ius augurium, cf. Liber de auspiciis a augurului M. Valerius Messalla.
dreptul de a da edicte valabile pe tot timpul anului cât respectivul magistrat se află în funcție (ius edicendi).
dreptul de a convoca poporul fie pentru a discuta unele probleme, fie pentru deliberare și votare (cum populo agere).
dreptul de a convoca și prezida Senatul (senatum vocare, habere).
Imperium (din imperare –„a porunci”) conține:
dreptul de a recruta și comanda trupele.
jurisdicția în materie penală, civilă și administrativă (inter populum et privatum).
dreptul de constrângere (coercitio).
dreptul de a convoca poporul în afara Romei.
Despre imperium, cf. Cicero, Philippicae 5, 45.
Cei mai înalți magistrați, consulii dețineau puterea civilă supremă și comanda armatei. Intrarea în funcție a consulilor, la 1 ianuarie, era urmată de Augurium Salutis –ceremonie religioasă ce consta în rugăciunea adresată zeiței Salus, de îndată ce augurii încuviințaseră că ruga avea să fie plăcută acestei divinități.
În ierarhia magistraților urmau pretorii, a căror atribuție de bază o constituia administrarea justiției (organizarea instanțelor). În a. 242 a. Chr. este creată așa-zisa pretură peregrină, căreia i se încredințează procesele dintre cetățeni și peregrini.
În a. 443 a. Chr. este creată cenzura. Cenzorii aveau sarcina de a efectua recensământul, adică să evalueze din 5 în 5 ani averea cetățenilor și să-i înscrie pe listele censului. Tot cenzorii sunt cei care, periodic, revizuiesc lista membrilor Senatului (lectio senatus).
Edilii curuli supravegheau organizarea și funcționarea piețelor, răspundeau de aprovizionarea Orașului și aveau atribuții jurisdicționale cu privire la vânzarea vitelor și sclavilor, care se efectuau în piețele publice.
Questorii administrau tezaurul public (aerarium Saturni), arhiva Statului, se ocupau cu vinderea prăzii de război ș.a.
Un rol deosebit de important în viața Statului roman l-au avut tribunii plebei (tribuni plebis) care apărând interesele plebeilor/aristrocrației plebeiene, aveau dreptul de a se opune actelor dictate de magistrați (veto) – făceau excepție însă măsurile decretate de dictatori și cenzori –, hotărârilor luate de Senat și chiar să-i aresteze pe magistrați (ius prehesionis). La baza puterii tribuniciene se afla inviolabilitatea, a cărei expresie o contituia faptul că tribunii erau sacrosancti. Tribunii plebei convocau și prezidau concilium plebis. Tribunatul plebei constituie o antiteză ideală a consulatului sau, potrivit formulei lui Cicero (De republica 2, 58), o magistraură „contra consulare imperium”.
Potrivit tradiției (Titus Livius, 2, 32-33), instituția tribunatului a fost creată ca urmare a secessiunii plebei romane pe Muntele Sacru, la 3 mile de Roma (în 493 a. Chr.), fiind rezultatul direct al reconcilierii dintre patricieni și plebe. Instituția tribunatului oferea protecție (auxilium) – împotriva magistratului care deținea imperium – acelor componente ale populației libere care nu erau legate de clientela patriciană. Instituția tribunatului ne apare ca fiind complementară constituției romane „mixte” prin care era garantată libertas populi, la nivel individual și colectiv (despre rolul politic și ideologia instituției tribunatului, cf. Cicero, De legibus 3, 19-26).
*
Caracteristicile definitorii ale magistraturilor romane sunt anualitatea (annuitas, conform căreia toți magistrații ordinari – cu excepția censorilor –, erau aleși pe termen de un an) și colegialitatea (collegae/collegialitas: la fiecare magistratură se alegeau cel puțin două persoane).
Prin poziția sa, un magistrat se afla în situația de par potestas (față de colegul său), de maior potestas (față de un magistrat de rang inferior) sau de minor potestas (față de un magistrat de un rang superior). În virtutea principiului de intervenție (intercessio), magistrații de același rang puteau să intervină la magistrații de rang superior împotriva hotărârilor luate de colegii lor, iar principiul apelului la popor (provocatio) asigura magistraților dreptul de a face apel la adunarea poporului (comitia) împotriva unor hotărâri considerate injuste.
Puterea monarhică – fragmentată și adaptată – reapare în magistraturile superioare (investite cum imperio, adică cu dreptul suveran de a porunci) care presupune jurisdicția și comanda militară. Astfel, prin imperium-ul cu care au fost investiți, consulii dețin cele mai largi competențe în domeniile:
militar: comanda asupra trupelor, jurisdicția militară, dreptul de a recruta (dilectus) trupe, de a lua jurământul soldaților, de a încheia tratate, da a fi aclamați imperator, de a triumfa.
civil: jurisdicția civilă (până la apariția preturii în 366 a. Chr.), dreptul de a constrânge (coercitio), dreptul de a trata cu Senatul (ius agendi cum patribus) și cu poporul (ius agendi cum populus).
Totodată, consulii dețin auspicia maxima, reprezintă deci comunitatea romană în raporturile ei cu divinitatea și cu alte comunități.
În fine, consulii aveau dreptul de a purta însemne (insignia): toga praetexta și, cu ocazia triumfului, toga pupurea; simbolul jurisdicției era sella curulis.
IV.3.2. Comițiile (curiate, centuriate, tribute)
Romanii utilizau trei cuvinte pentru a desemna ansamblurile civice (deliberante) legitime: con(ven)tio, comitia și concilium. Comitium, la singular, este cuvântul care indică locul de adunare a cetățenilor, adică un spațiu politic.
Comitia/comițiile constituie organele constituționale ale Statului roman, dar ele funcționează numai la inițiativa magistraților. Prin intermediul comițiilor cetățenii romani își exercită drepturile politice. Votul scris a fost introdus – mai întâi în comisiile electorale – prin lex Gabinia tabellaria din a. 139 a. Chr.
Cetățenia romană (civitas Romana) reprezintă totalitatea drepturilor publice și private prevăzute de constituția romană. Drepturile publice ale cetățenilor romani erau următoarele: dreptul de a vota (ius suffragii), de a accede la magistraturi (ius honorum), de a îndeplini serviciul militar (ius militiae) și a participa la celebrarea cultului public. Drepturile private cuprindeau: dreptul de a se căsători legal (ius connubii), de a dobândi și de a transmite o proprietate civilă, dreptul de comerț (ius comercii), dreptul de a intenta o acțiune în justiție etc.
La începuturi, comitia curiata/comițiile curiate reprezentau populus Romanus Quiritium, adică numai pe patricieni. Comițiile curiate erau reuniunile așa-numitelor curiae (cuvântul derivă din *coviriae, locul de reuniune al bărbaților/viri; cf. osc. Covehria) – diviziunile populației romane. Și după revoluția din 510/509 a. Chr. în comițiile curiate – ca reminiscență a epocii regale – patricienii sunt preponderenți. Comițiile deliberau și votau așa-numitele iter legis prin suasiones, dissuasiones și promulgatio. Apoi, în contextul schimbărilor petrecute în organismul militar (introducerea tacticii falangei hoplitice), comițiile curiate –în care va fi inclusă și plebea – își vor pierde treptat privilegiile constituționale.
Comitia centuriata/comițiile centuriate – organizate conform tradiției de regele Servius Tullius – vor prelua (după instaurarea ordinii pe care o presupunea noua tactită a falangei hoplitice) prerogativele constituționale ale adunării curiate și, în cele din urmă se vor identifica cu poporul suveran. Exercitus (armata) era convocat pentru funcțiile sale politice în Câmpul lui Marte, în afara pomerium-ului.
În comițiile centuriate preponderența o dețin centuriile primei clase (cea mai bogată), deoarece votează primele (praerogativa) și decid prin acest vot asupra proiectului în cauză (dat fiind că ele dețin 98 de voturi din 193). Ordinea centuriată ilustrează principiul timocratic și gerontocratic al sistemului politic roman.
Comitia tributa/comițiile tribute, care își aveau originea în adunările plebeene (concilia plebis), au devenit cu timpul cea mai importantă adunare a poporului la care participau toți cetățenii. În comițiile tribute numărul superior al triburilor rurale dă majoritatea proprietarilor. Comițiile tribute constituiau astfel forma cea mai importantă și mai frecventă a luării deciziilor care se referă la toți cetățenii.
După reforma din a. 241 a. Chr. dreptul de vot se bazează pe apartenența la un trib. Membrii triburilor sunt repartizați după avere în clase censitare (, fiecare compusă din 2 centurii – adică în total pentru 35 de triburi, 350 de centurii – la care se adaugă cele 18 centurii ecvestre, cele 4 centurii de muzicanți și centuria de proletari (în total 373 de centurii).
Convocarea comițiilor
Comițiile se reuneau pentru a delibera exclusiv la inițiativa unui magistrat care avea dreptul de a le convoca. Exercitus (armata) era convocat în comiții de un magistrat cum imperio. Procedura era similară în cazul comițiilor tribute. Concilium plebis era convocat de tribunii și edilii plebei. În sfârșit, exercitus centuriatus era convocat o dată la 5 cinci ani de către cenzor, care astfel își exercita atribuțiile cenzoriale.
Competențele adunărilor populare
Rolul politic al cetățenilor romani (cives Romani) reuniți în comiții a fost variabil în timp. La Roma, măsura în care un civis lua parte la procesul de luare a deciziilor politice era determinată –potrivit principiului cenzitar – de poziția specifică pe care acesta o ocupa în tribul și în clasa sa censitară.
În general, deliberările comițiilor priveau chestiuni electorale, normative și judiciare. Comiițiile erau consultate și decideau în următoarele situații (cf. în general: Polybios 6, 14, 4 și Cicero, De legibus 3, 10): atribuirea magistraturilor (Polybios 6, 14, 4; Cicero, De lege agraria II, 11; Cicero, Pro Plancio 11); condamnarea la moarte a unui cetățean (Polybios 6, 14, 4 și 6; Cicero, Ad Atticum 4, 17); rechemarea unui cetățean din exil (Titus Livius 5, 46, 11); conferirea sau retragerea cetățeniei (Titus Livius 26, 33, 10); acordarea sau privarea de dreptul de vot (Titus Livius 38, 36, 8 și 45, 15, 6); declararea războiului (Polybios 6, 14, 10; Titus Livius 38, 45, 6; Appianus, Bella civilia 3, 229); încheierea păcii (Polybios 6, 14, 10; Titus Livius, 9, 9, 4-19; Sallustius, Bellum Iugurthinum 39, 3; Cicero, De officiis 3, 3); ratificarea alianțelor și a tratatelor (Polybios 6, 14, 11 și 15, 9).
IV.3.3. Senatul
La începuturi, Senatul („Sfatul bătrânilor”) este format din patres. Când, după 509 a. Chr., li se alătură plebei bogați (conscripti) nu i se schimbă spiritul. Alcătuită de rege, apoi de consuli, lista senatorială (album Senatorum) a fost revizuită, începând de la lex Ovinia de senatus lectione, din a doua jumătate a sec. IV a. Chr., de către cenzori (censores); și întrucât înscrierea este însoțită de o anchetă privitoare la moralitate (regimen morum disciplinaeque), era întotdeauna facilă excluderea potențialilor oponenți la politica patriciană. În timpul Republicii, senatorii și-au menținut prerogative speciale, interregnum și auctoritas patrum.
Senatul era instituția care domina procesul de luare a deciziilor publice în Roma republicană. Competențele Senatului cuprindeau, deopotrivă, res sacra și res publica. Senatul avea, în primul rând, competența de a „superviza” din punct de vedere religios întregul sistem politic roman; atare competență se exercita prin consultarea colegiilor sacerdotale cu prilejul oricărui act public. În domeniul civil, Senatul controla aerarium-ul/tezaurul public (încasările și cheltuieile). Senatul se ocupa și de politica externă a Statului roman, adică de relațiile cu statele și popoarele străine. Prin intermediul magistraților, Senatul își exercita controlul asupra provinciilor romane (cf. lex de provinciis praetoriis din a. 101 – 100 a. Chr.).
După cum senatorii aveau auctoritas patrum, Senatul în ansamblul său dispunea de auctoritas senatus. Senatul reprezenta conservatorul, garantul ordinei de drept, chiar și în fața puterii suverane a poporului. Din punct de vedere juridic acest colegiu al foștilor magistrați constituia un organ consultativ; în realitate însă, Senatul era instituția supremă de guvernare a Romei republicane. Hotărârile Senatului luate cu respectarea regulilor procedurale și neaflate sub interdicție religioasă se numeau senatus-consulta.
Deliberările colegiale numite senatus–consulta erau imperios respectate; cu timpul, ele vor alcătui așa-numitul senatorius mos.
Dacă cetățenii au câștigat aparența, Senatul a dobândit esența puterii: influența decisivă asupra legislației și alegerii magistraților și, prin urmare, controlul deplin asupra Statului. Fiecare nou proiect de lege era supus unei dezbateri preliminare în Senat și arareori un magistrat se aventura să prezinte un proiect în fața comițiilor fără acceptul Senatului sau împotriva voinței lui. Într-o asemenea eventualitate, Senatul avea – prin facultatea de intercessio a magistraților și prin casația preoților – mijloacele pentru a bloca un proiect incomod. Mai mult, Senatul și-a atribuit dreptul de a suspenda – printr-un senatus consultum ultimum – aplicarea legilor în circumstanțe excepționale (senatus consultum ultimum este în măsura excepțională menită să dea puteri extraordinare Statului).
Lărgirea prerogativelor Senatului după suprimarea regalității este evidențiată și de faptul că hotărârile comițiilor erau pronunțate în numele Senatului și poporului roman (Senatus populusque Romanus).
Așadar, după aparențe constituirea Republicii romane se întemeiază pe trei forțe care se echilibrează: dacă puterea monarhică – fragmentată și adaptată – reapare în magistraturile superioare, Senatul reprezintă puterea aristocratică, iar comițiile puterea democratică (potestas populi, în gr. demokratia).
Colegialitatea și anualitatea (doar cenzorii rămân în funcție timp de 5 ani), răspunderea civilă, gratuitatea funcțiilor, condițiile de vârstă, interzicerea cumulului, cursus honorum care le impune tuturor să urmeze treptele ierarhiei (cvestor → edil curul → pretor → consul) – la toate aceste reglementări pare să fie garantat tuturor (mai ales după ce plebeii au cucerit eligibilitatea) și pentru ca să nu se producă nici un abuz. Separația puterilor oprea încălcările. Recurgerea la magistraturile extraordinare (dictatură, interregn) era limitată prin reguli stricte. Teoretic, organizarea și funcționalitatea comițiilor curiate, centuriate și tribute asigura diverselor grupuri sociale prerogativele și libertatea lor.
Dar, de fapt, revoluția din 510/509 a. Chr. a dat puterea aristocrației. Prin urmare, Roma devine un Stat patrician. Politica Romei republicane a fost o politică trimocratică.
IV.4. Constituția lui Servius. Reformele serviene
Aceste ample reforme – pe care tradiția le atribuie regelui Servius Tullius – par a fi mai degrabă proiectarea în trecut a unui ansamblu de dispoziții ulterioare. Abia în timpul Republicii pare a se contura organizarea centuriată a Orașului care va delimita, pentru fiecare cetățean, drepturile și îndatoririle sale potrivit unor resurse materiale precizate de cens. La fel par să se fi petrecut lucrurile și în ceea ce privește împărțirea Romei în 4 circumscripții teritoriale, în 4 triburi urbanae, deosebite geografic.
Potrivit tradiției Servius Tullius a creat triburi noi, luând ca bază domiciliul, nu apartenența la o gens; el a împărțit Orașul în 4 regiuni (Subura, Palatin, Esquilin și Collinus) în vederea recrutării, exeptând Aventinul și Capitoliul, și a înscris în fiecare trib toți locuitorii domiciliați, patricieni, clienți și plebei, rânduindu-i în 5 clase (classes, de la calare –„a striga, a convoca”) după averea imobiliară. La rândul lor, clasele cenzitare se împart în grupe militare numite centurii (centuriae).
Prin Constituția serviană, obligația serviciului militar și, legată de acesta, aceea de a-i avansa Statului bani în caz de nevoie (tributum), au fost impuse nu numai cetățenilor propriu-ziși (quirites), ci extinse asupra proprietarilor funciari, “domiciliații”(adsidui) sau “bogații” (locupletes), fie ei cetățeni sau numai locuitori. Cu alte cuvinte, serviciul militar s-a transformat dintr-o sarcină impusă persoanei într-una impusă proprietății.
Proprietarii funciari – locupletes (“cei avuți”) sau adsidui (“cei așezați”) – sunt astfel recenzați în scopuri militare și grupați în unități de 100 de bărbați (centurii). Prima clasă cuprindea 98 de centurii; a doua, a treia și a patra câte 20 fiecare, a cincea 30. De la 17 la 45 de ani, cetățenii sunt încorporați în infanterie și formează centuriile de iuniores; de la 46 la 60 de ani, centuriile de seniores sau armata de rezervă. Cei mai bogați membri ai primei clase alcătuiesc cavaleria, formată din 18 centurii. Toți cei care sunt proprietari funciari sunt excluși din aceste formațiuni, dar servesc în caz de război în unitățile de geniu sau în muzica militară; ei constituie 4 centurii complementare. În fine, proletarii (“procreatorii de copii”), care nu au nici un venit impozabil, sunt grupați într-o singură centurie și însoțesc armata neînarmați (velati), intrând în front, dacă era cazul, cu armele celor răniți sau căzuți.
Prin urmare, numărul total al centurilor era de 193, din care 98, adică majoritatea, făceau parte din prima clasă. În comițiile centuriate preponderența o dețin centuriile primei clase, deoarece votează primele și acest vot este decisiv, dat fiindcă ele dețin 98 de voturi din 193.
După toate aparențele Constituția lui Servius a avut la origine un caracter exclusiv militar. Organizarea pe centurii a fost introdusă numai pentru creșterea potențialului militar prin includerea locuitorilor. Noua obligație impusă locuitorilor, serviciul militar, a exercitat o puternică influență asupra poziției lor politice. Dacă în rândurile comunității n-au existat inițial decât două clase , cetățenii și clienții (sau, cum au fost denumiți mai târziu, cives sine suffragio), acum au fost stabilite trei clase politice: cetățenii activi, cei pasivi și cei protejați.
În epoca lui Servius, baza censului este pogonul de pământ; de abia în 312 a. Chr., se pare, cenzorii au introdus în recenzarea averii bunurile mobiliare, pe care le-au evaluat în ași. Potrivit lui Titus Livius (1, 43, 2-7), limitele inferioare ale censului pentru înscrierea în cele 5 clase censitare (în vigoare în sec. III a. Chr.) erau: 10.000, 7.500, 5.000, 2.500 și 1.110 de ași.
La începuturile Republicii celor 4 triburi urbanae serviene (Suburbana, Palatina, Esquilina, Collina) li s-au adăugat alte 17 triburi rusticae (Aemilia, Camilia, Claudia, Clustumina, Fabia, Galeria, Horatia, Lemonia, Menenia, Papiria, Polia, Pupinia, Sergia, Voltinia, Volturia). Ele poartă toate numele mai vechi gentes patriciene, în afară de Clustumina care denumește o circumscripție (Crustumerium). Până în 241 a. Chr. au fost adăugate 14 triburi noi, ajungându-se astfel la cele 35 de triburi.
Chiar și după reforma din 241 a. Chr. care a luat cavalerilor privilegiul de a vota întâi, preponderența primei clase (cea mai bogată) s-a menținut și, prin urmare, orientarea adunării nu a fost schimbată aproape deloc.
După 241 a. Chr. dreptul de vot se bazează pe apartenența la un trib. Membrii triburilor sunt repartizați după avere în 5 clase cenzitare, fiecare compusă din 2 centurii – adică în total, pentru cele 35 de triburi, 350 de centurii – la care se adaugă cele 18 centurii ecvestre, cele 4 centurii de meșteșugari și muzicanți și centuria de proletari. Pentru totalitatea celor 373 de centurii celor mai puțin bogați și a celor săraci sa nu-și poată impune opțiunea lor.
Unitatea militară a infanteriei a rămas în continuare vechea legiune compusă din 3.000 de militari dispuși pe șase rânduri în adâncime și formând un front de 500 de soldați greu înarmați; la aceștia se adaugă 1.200 de velites. Primele patru rânduri ale fiecărei legiuni le formau cetățenii în armură completă, fiind cei care posedau un lot întreg de pământ; în rândurile cinci și șase au fost așezați țăranii mai puțin înarmați, ai claselor a doua și a treia; recruții provenind din ultimele două clase se adăugau legiunii ca trupe ușor înarmate. În fiecare legiune intrau așadar 42 de centurii sau 4.200 de militari, dintre care 3.000 aparțineau primelor 3 clase (2.000 ai primei clase și câte 500 din cele două clase următoare), iar cei 1200 ușor înarmați (500 din clasa a patra, 700 din a cincea) ultimelor două.
De obicei plecau două legiuni în campanie, iar două îndeplineau serviciul de garnizoană în patrie. Contingentul ordinar al infanteriei se ridica astfel la 4 legiuni sau 16.800 de soldați, 80 de centurii ale primei clase, câte 20 ale următoarelor trei și 28 ale ultimei clase, fără a include aici cele 2 centurii de rezervă, ca și geniștii și muzicanții. Legiunilor li se adăugau cele 18 centurii ecvestre (1.800 de cavaleri); în campanie se obișnuia, însă, să se alăture fiecărei legiuni numai 3 centurii ecvestre. Efectivul armatei romane compusă din primul și al doilea contingent, se ridica astfel la aproape 20.000 de soldați.
Capitolul V
CONFLICTUL POLITIC DINTRE PATRICIAT ȘI PLEBE
În interiorul comunității romane, grupul închis de familii cunoscut sub numele de patricieni a prins deja contur în timpul monarhiei. După abolirea monarhiei, grupul a reușit să monopolizeze deținerea magistraturilor și deopotrivă a sacerdoțiilor. Bogatele și ambițioasele familii plebeiene, excluse de la guvernare, erau în mod firesc doritoare de a fi admise. În același timp, plebeii mai săraci doreau să-și amelioreze situația. Cele două grupuri de disidenți s-au unit pentru a obține concesii: spargerea monopolului deținerii magistraturilor de către patricieni și îndulcirea crudelor legi privitoare la datorii.
Prin revoluția din 510/509 a. Chr. Roma a devenit un Stat patrician, însă va trece multă vreme până când Urbs își rezervă funcțiile publice și demnitățile religioase; titlul de rege este reînviat pentru rex sacrorum (sacrificulus); puterea efectivă asupra chestiunilor religioase îi revine primului dintre membrii colegiului pontifilor, lui Pontifex Maximus: el nu poate fi plebeu.
Consulii sunt aleși de către poporul sub arme la propunerea pretorilor; votarea se face prin aclamații. De la un capăt la altul al istoriei romane, supremația armatei este decisivă.
Investiți cu comandamente militare, consulii primesc puteri administrative, judiciare și competențe financiare, fiind secondați de cvestori. Scopul plebei va fi să ajungă la consulat și istoria luptelor dintre cele două ordine („clase”) este cea a atingerii progresive, a împărțirii acestei magistraturi. Istoria obscură dealtfel dată fiind incertitudinea cronologiei. Propunerea legii din a. 367 a. Chr. (leges Liciniae-Sextiae), prezentată de tribunii plebei C. Licinius Stolo și L. Sextius Lateranus le-a prezentat deschis plebeilor accesul la consulat.
Crizele care zdruncină Republica romană – aflată în căutarea unui echilibru social și politic – în primele două secole ale existenței sale se explică prin motive totodată politice (integralitatea drepturilor politice) și social-economice (repartiția inechitabilă a lui ager publicus, necesitatea reformării sistemului de credit – problema datoriilor ș.a.). Așadar, pe de o parte, este revendicată limitarea puterii magistraților; această primă contradicție este o problemă a cetățenilor. Apoi, agitațiile celor care erau privați de egalitatea politică – fie că purtau titlul de cetățeni precum plebeii, fie că nu, precum latinii și italicii – și, în consecință, o revendicau. În fine, o a treia contradicție este de natură mai generală: aceea dintre cei avuți și cei săraci (în special cei care fuseseră degradați sau erau amenințați cu pierderea proprietății care, adeseori, putea compromite și libertatea personală). Pe acest fundal se desfășoară istoria internă a Romei.
De la 509 la 367 a. Chr., într-un conflict cvasipermanent plebea luptase pentru a obține drepturi politice, aristrocrația vechilor gentes pentru a-și păstra privilegiile. O formă specială de luptă a plebeilor a fost secesiunea (seccessio) care consta în retragerea sub arme în afara Orașului și întoarcerea numai după satisfacerea revendicărilor (prima seccessio a avut loc, potrivit tradiției, în 494 a. Chr., a doua în 449 a. Chr., a treia, și ultima, în 287 a. Chr.).
Astfel, în 494 a. Chr. pe când Roma era angajată în războiul împotriva equilor și a volscilor, soldații plebei (nemulțumiți de hotărârile patricienilor cu privire la aplicarea riguroasă a legii datoriilor) au refuzat să lupte și s-au retras pe Muntele Sacru (seccessio in Montem Sacrum); ca urmare a unui compromis mijlocit de Menenius Agrippa, plebea obține dreptul de a alege tribuni care o protejează contra arbitrariului și dreptul de a ține adunări legale (concilia plebis). Tribuni plebis sunt inviolabili (sacrosancti) și dețin dreptul de asistență (auxilium), de intervenție (intercessio) de opoziție (veto), precum și dreptul de a convoca adunările plebeene (ius cum plebe agendi) și de a promulga edicte obligatorii pentru plebe (ius edicendi). Tribunii (doi la început, apoi cinci și, din 457 a. Chr. zece) erau secondați de doi edili plebei. La început, tribunii plebei erau aleși de o adunare curiată plebeiană imitată după cea patriciană; erau admiși în ea toți cei care nu erau sclavi și nu făceau parte din vechile gentes. Totuși, patricienii exercitau în adunare o influență indirectă prin intermediul clienților lor. Pentru a înlătura această imixiune, o lege atribuită lui Publius Volero în 471 a. Chr., îi organizează pe plebei pe o bază tribală, iar noua adunare plebeiană (comitia tributa/comițiile tribute) capătă monopolul alegerii tribunilor. Noua instituție a fost o adunare generală a cetățenilor într-o măsură și mai redusă decât adunarea curiilor plebeiene, întrucât nu excludea numai toți patricieni, precum acesta, dar și pe toți plebeii neproprietari. Totuși, plebea va obține prin lex Valeria Horatia din 449 a. Chr. impunea egalității legale a hotărârii ei cu cea a comițiilor centuriate, dacă acesta fusese în prealabil aprobată de către Senat.
Până la mijlocul sec. V a. Chr. conflictul dintre patriciat și plebe se soldează cu o ameliorare a organizării plebeilor, o repartizare ceva mai echitabilă a lui ager publicus (analistica romană menționează o serie de “legi” agrare, începând cu cea a consulului Spurius Cassius în 486 a. Chr.) și codificarea dreptului cutumiar. Conflictul dintre cele două ordine aduce în prin-plan tribunul (tribunus plebis), când apare spre a-i opune pe plebei patricienilor, când spre a-i uni, aproape a-i amesteca în egalitatea civilă.
Pentru a suprima intreprinderile arbitrare, plebea solicită o codificare a legilor în uz. Astfel, în 462 a. Chr. tribunul C. Terentilius Arsa propune să se aleagă o comisie de cinci membri pentru a redacta un cod destinat plebei. După multe rezistențe, patricienii optează pentru un cod general, aplicabil întregului Oraș. O comisie de trei membri este trimisă în Grecia către 455 a. Chr. pentru a studia legile lui Solon. La întoarcerea delegației, în 451 a. Chr., este instituit colegiul celor decemviri consulari imperio legibus scribundi care a preluat conducerea Statului și a redactat 10 table de legi, gravate în bronz și fixate pe tribuna rostrata în fața Curiei. În 450 a. Chr. este ales un al doilea colegiu decemviral care, sub conducerea lui Appius Claudius a redactat încă 2 table de legi. Decemvirii refuză să-și depună mandatul, având intenția să propună poporului, în momentul retragerii lor, să abandoneze puterea tribuniciară. Cârmuirea tiranică a colegiului condus de Appius Claudius a provocat cea de a doua seccesiune a plebei. După procesul Virginiei, în 449 a. Chr., când războiul civil devenise iminent, are loc răsturnarea colegiului decemviral și restabilirea libertăților republicane (adică a magistraturilor ordinare). Doi dintre decenviri – Appius Claudius și Spurius Oppius – se sinucid în închisoare, iar ceilalți opt iau calea exilului, Statul confiscându-le proprietățile.
Legea celor XII Table (lex duodecim tabularum) a fost publicată în 451/450 a. Chr. sau în 449 a. Chr. sub consulii Lucius Valerius și Marcus Horatius. Totodată, prin publicarea Legii celor XII Table administrarea justiției era supusă unui control public, consulul fiind obligat să judece în conformitate cu procedura și regulile stabilite prin lex duodecim tabularum și să pronunțe o sentință într-adevăr egală și publică.
Apoi, în 445 a. Chr., lex Canuleia de connubio patrum et plebis va autoriza căsătoriile patricio-plebeene. Dar când tribunul Canuleius încearcă să obțină pentru plebei accesul la consulat, el nu ajunge decât la un nou compromis: în fiecare an se va decide dacă magistrații supremi vor fi consuli sau tribuni militari cu putere consulară (tribuni nilitum consulari potestate); cei dintâi rămâneau patricieni, ceilalți puteau fi plebei. În realitate însă, patricienii recuperau de fiecare dată ceea ce aveau aerul că dau. Căci Senatului patrician îi revenea decizia dacă vor fi consuli sau tribuni. Alegerea tribunilor militari de către comiții trebuia să fie de asemenea ratificată de către Senat. Auspiciile trebuiau și ele să fie favorabile… De fapt, plebeii nu vor accede la acest tribunat militar decât în a. 400 a. Chr., iar după aceea doar puțini au fost cei care l-au deținut. Datorită unor “împrejurări” asemănătoare, primul plebeu reușește să ocupe cvestura abia în 409 a. Chr., deși eligibilitatea plebeilor pentru această magistratură fusese recunoscută încă din 420 a. Chr.
Așadar, suprimarea unora dintre privilegiile politice ale patriciatului n-a însemnat nicidecum asimilarea reală și de fapt în general tratate cu mai puțină energie. De când aristrocrația plebeiană își însușise tribunatul în propriul ei interes, nu s-a mai pus cu aceeași acuitate nici problema unei repartiții mai echitabile a lui ager publicus, nici cea a reformei sistemului de credit, deși nu lipseau nici teritorii nou cucerite, nici țăranii ruinați.
În împrejurările în care aristrocrația plebeiană se vedea privată în fapt de egalitatea în drepturi datorită opoziției și indiferenței plebei, iar țărănimea oprimată era neputincioasă în fața unei aristocrații unite (patricienii și plebeii bogați), ambele tabere trebuiau să recurgă la un compromis. Acesta este scopul celebrelor leges Liciniae-Sextiae din a. 367 a. Chr. când tribunii plebei C. Licinius Stolo și L. Sextius Lateranus au supus adunării poporului mai multe propuneri: a) mai întâi, să fie suprimat tribunalul consular, iar unul din consuli să fie plebeu (primul consul nepatrician a fost chiar L. Sextius Lateranus); b) apoi, în ceea ce privește domeniul public, nici un cetățean să nu aibă dreptul de a ocupa mai mult de 500 de iugera (cca. 125 ha) din ager publicus și de a întreține pe pășunile publice mai mult de 100 de vite și 500 de oi – lex Licinia Sextia de modo agrorum; c) cât privește debitorii, pentru a le ușura situația, dobânzile la împrumuturi erau scăzute din datorie, iar restul datoriei putea fi achitate în 3 ani.
În esență, legile licinio-sextiene erau menite să deposedeze nobilimea de exclusivitatea magistraturii curule și de distincțiile ereditare legate de acesta. Au fost instituite apoi pretura, edilitatea curulă și colegiul decemviri sacris faciundis (format din 5 patricieni și 5 plebei).
Când leges Liciniae-Sextiae le-au deschis plebeilor accesul la consulat, în 367 a. Chr., patricienii au desprins din consulat puteri speciale – cele ale pretorului (exercitarea jurisdicției civile) – pe care și le rezervară. În 366 a. Chr., instituirea edilității curule (aediles curules –“edili ai scaunului judiciar”), la care plebeii nu puteau fi aleși, era iarăși o manevră de recuperare. Plebeii, care nu au acces la cvestură decât în 409 a. Chr., nu-și vor avea primul cenzor decât în 351 a. Chr., primul pretor decât în 337 a. Chr., iar accesul la colegiile sacerdotale le va fi deschis în 300 a. Chr.
Prin lex Poetelia – Papiria de nexis din anul 326 a. Chr. este suprimată sclavia pentru debite/datorii.
Patricienii și-au păstrat mult timp privilegiile religioase, îndeosebi eligilibilitatea lor exclusivă pentru demnitatea celor 3 flamines maiores, ca și pentru aceea de rex sacrorum și a celor două colegii ale saliilor. Dintre colegiile sacerdotale, o influență considerabilă asupra jurisdicției și asupra comițiilor aveau colegiul pontifilor (pontifices) și cel al augurilor (augures). Lex Ogulnia din anul 300 a. Chr. a permis accesul plebeilor și la acestea, mărind numărul pontifilor de la 5 la 8, cel au augurilor de la 6 la 9, distribuind locurile în mod echitabil între patricieni și plebei în amândouă colegiile. În același an, 300 a. Chr., lex Valeria de provocatione confirmă (?) dreptul de apel al cetățenilor romani la adunarea poporului (în cazul condamnărilor capitale).
Ultimul episod semnificativ al conflictului politic dintre patriciat și plebe are loc în a. 287 a. Chr., când plebeii au recurs ultima oară la seccesiunea pe colina Ianiculum. În această împrejurare a fost votat proiectul de lege al dictatorului Quintus Hortensius (lex Hortensia) conform căruia hotărârile comițiilor tribute nu mai aveau nevoie de aprobarea Senatului; sub numele de plebiscitum ele aveau putere de lege.
Prin urmare, conflictul politic dintre patricieni și plebei –care durase două secole- se încheie în esență prin lex Hortensia care stabilea egalitatea necondiționată a hotărârilor comițiilor tribute cu cele ale comițiilor centuriate (în locul egalității condiționate).
Cu toate acestea, dincolo de egalitatea republicană –care era aproape în exclusivitate de natură pur formală – se menține o aristocrație atotputernică. Familiile bogate, nepatriciene se separaseră de mult de plebe și se aliaseră cu patriciatul întru beneficiul drepturilor senatoriale. Legile licinio-sextiene abrogaseră discriminările din sânul aristocrației și modificaseră limitele care excludeau pe omul de rând da la guvernare dintr-o barieră legală insurmontabilă, într-un obstacol real, nu de ne trecut, dat totuși extrem de greu de învins. Dacă, într-un fel sau altul, sângele clasei conducătoare a Romei s-a împrospătat, caracterul aristocratic al elitei care guvernează nu s-a schimbat câtuși de puțin. “Noua” elită conducătoare (nobilitas) nu a succedat vechiul patriciat ci s-a grefat pe aceasta și s-a contopit cu el. Pe măsură ce se cristalizează o nouă elită dominantă – clasa senatorială/ordinul senatorial – apare și o nouă opoziție ca reprezentantă a claselor de jos și, mai ales, a micilor proprietari.
Începând din adoua jumătate a secolului al II-lea a. Chr. și, îndeosebi, începând cu Gracchi, tribunatul a devenit instrumentul și simbolul politicii „populare”. Precursori ai Gracchilor precum Gaius Flaminius (tribunul care în 232 a. Chr. a impus, contrar voinței Senatului, printr-un plebiscit distribuirea de loturi colonilor din ager gallicus confiscat de la gallii senoni în Picenum) sunt considerați de Polybios (2, 21) „inițiatorii politicii demagogice…, care marchează începutul depravării poporului”.
Așadar, sfârșitul îndelungatului conflict dintre patriciat și plebe coincide cu începuturile formării – datorită egalității civile nou cucerite – unui nou partid aristocratic și a unui nou partid popular/democratic.
Capitolul VI
VIAȚA POLITICĂ ÎN ROMA REPUBLICANĂ
Dacă teoretic, încă din 367 a. Chr. (leges Liciniae Sextiae) oricare cetățean putea ajunge să exercite magistratura supremă, în fapt, din 509 a. Chr. până la sfârșitul Republicii consulii s-au recrutat numai dintre membrii a 30 de familii.
De la început, în aristrocrația care se ridică, Cornelii, Fabii, Valerii dețin întâietatea, urmați de Aemilii, Claudii, Manlii, care constituie – în sânul vechilor gentes patriciene – o oligarhie tiranică. Pe urmă au acces la putere Furii, Sulpicii, Servilii, Fulvii, Caecilii ș.a. Când, în urma stingerii descendenței sau ale unor lovituri ale sorții, o familie își pierde întâietatea, atunci ea se ridică din nou prin adopțiuni: Cornelii Scipiones îi adoptă pe fiii Aemiliilor, Fabii pe fiii Serviliilor. Se practică și politica matrimonială, căsătoriile politice fiind un mijloc larg folosit pentru a păstra sau redobândi întâietatea; combinațiile și permutările erau aici deosebit de variate.
Admiterea plebeilor la consulat a avut drept consecință cererea în sec. IV-III a. Chr. a unei nobilimi (nobilitas) amestecate patriciano-plebeiană, definită de deținerea funcției de consul (persoana care a fost consul își înnobila pentru totdeauna urmașii direcți), mai puțin exclusivistă decât patriciatul. Această nobilime mixtă (nobilitas) și-a întemeiat dreptul ei la supremație prin rolul de conducere pe care l-a avut în cucerirea Italiei în a doua jumătate a sec. IV a. Chr.
În cercul superior al puterii elitismul este o regulă, iar “dinastiile” conduc jocul. În viața politică rivalitățile nu sunt întotdeauna consecința unei opoziții de programe. Adeseori, disputele politice nu sunt decât o luptă pentru putere, pentru glorie, pentru “familie”, căci acești patricieni (nobiles) formează cercul puterii în care grupurile se înfruntă între ele. Politica era o afacere a senatorilor. Tradiționalismul elitei romane este ilustrat de faptul că, în permanență, clasa dirigentă romană se ghidează după exempla și instituta maiorum care, principial, sunt conexate structurii puterii politice.
Punctul central al guvernării republicane era în principiu conducerea colectivă a unei aristocrații, dependentă în practică, până la un anumit punct de voința unei adunări a poporului (comitia). Era o formă de guvernare căreia noțiunile moderne de a fi sau nu la putere îi sunt inadecvate. Un individ anume deținea o funcție oficială numai la intervale mari și, cu o simplă excepție, întotdeauna ca membru al unui colegiu de magistrați ale căror puteri erau egale. Dar înaintarea în vârstă dacă se asocia cu o tot mai mare reputație de înțelepciune aducea cu sine o influență crescândă în deliberările elitei conducătoare. Glasul puținilor oameni puternici era adesea hotărâtor. Întâietatea în înțelepciune practică era răsplătită cu titlul de princeps Senatus, adică liderul corpului deliberativ al Statului roman.
Trăsătura cea mai importantă a guvernării romane este structura creată prin obligația tradițională a celui ce răspundea de o acțiune publică să consulte un grup de sfătuitori (commune consilium). Acest fapt apare pretutindeni în societatea romană. Decizia, în ultimă instanță putea fi cea a unui singur om, dar obligația de a cere sfatul (consilium) era absolută.
Istoria guvernării republicane este în mare parte istoria competiției din lăuntrul unui grup de oameni egali sub raport formal, desfășurată întotdeauna în cadrul deciziilor imperative ale grupului.
Clasa conducătoare a Romei și-a impus propriul cod socio-cultural (un ansamblu de norme și valori) care era, în fond, o viziune axiologică asupra lumii, a vieții cotidiene. Vechea ordine a lucrurilor prețuia în mod deosebit acea virtus Romana, noțiune-cheie concentrând o constelație de atitudini și de valori constitutive ale unei tradiții (mos maiorum); printre cele mai importante menționăm: gravitas –gravitatea, seriozitatea; parsimonia –spiritul de economie; lucidus ordo –ordinea netă și clară; publicitia –decența; certamen –lupta, emulația în slujba cetății, salvarea Republicii fiind suprema lege. Aceste valori erau ele însele subordonate altora, adevărate pârghii ale mentalității tradiționale a Cetății Eterne: pietas –pietate, devoțiune; și fides –lealitate; ambele se constituiau ca un motor al datoriei, prima al îndatoririlor religioase, filiale și patriotice, a doua al îndatoririlor civile. Aceste metavalori, aflându-se la temelia culturii, moralei și educației, impuneau fiecăruia obligații cărora nimeni nu puteau să li se sustragă. Simbolul unei asemenea societăți tradiționaliste romane putea fi un om de felul lui Cato cel Bătrân (Cato Maior/Censorius).
Statul roman era în fond o republică aristocratică, ai cărei membri de frunte formau Senatul. Cei 300 de membri ai Senatului dețineau puterea reală, iar magistrații aleși din rândurile lor constituiau autoritatea executivă sau guvernul. În cadrul ordinului senatorial exista un strat superior, numit de obicei al nobilimii (nobilitas). Acesta era adevărata clasă conducătoare. Ea consta din familii descinzând din consuli și având cel puțin un consul la fiecare generație. Magistratura de consul investea pe deținătorul ei cu un prestigiu imens, auctoritas, care trecea asupra descendenților acestuia. Clasa conducătoare avea tendința de a deveni, cu timpul, tot mai închisă: astfel, în perioada 218-49 a. Chr., 17 familii au reușit să ocupe mai mult de jumătate din numărul consulatelor. Când un om ca Cicero, un homo novus din afara clasei patricienilor, își croia drum către poziția de consul, este o realizare deosebită. Nobilimea nu o înghițea ușor, precum arată Sallustius (Iugurtha, 63, 7): “Nobilimea își treceau consulatele din mână în mână în propria lor clasă. Nici un om nou, cât de vestit ori ilustru va fi el prin faptele sale, nu era socotit demn de atare cinste, ci dimpotrivă magistratura era înaintată prin alegerea lui”.
Familiile senatoriale conducătoare își întemeiau puterea pe enorma lor bogăție, investită cu precădere în pământ, cât și pe numeroșii clientes care moral și economic depindeau de ei, votau cu ei în comiții atunci când candidau la magistraturi și îi sprijineau cu armele în vremuri de criză.
Supremația clasei romane și-a găsit expresia în instituția clientelei (clientela), o formă de dependență personală care a supraviețuit la Roma, în contrast cu Athena și cu lumea greacă în general. Instituția clientelei îl plasa pe client în poziția unei ființe inferioare încredințate protecției unui om mai puternic, în schimbul unor anumite servicii și al respectării câtorva obligații. O consecință importantă a instituției clientelatului este că lupta dintre ordine, al patricienilor și al plebeilor n-a fost câtuși de puțin o luptă de clasă. Atare sistem clientelar (clientela), una din trăsăturile specifice exclusiv societății romane, putea prin el însuși forma baza carierei politice a unui om. Clienții erau trecuți moștenitorilor aidoma proprietății și autorității. Reformarea sistemului militar de către Marius cu puțin înainte de a. 100 a. Chr. a dus la întărirea acestor tendințe. Prin trecerea de la armata recrutată la cea profesionistă, soldații romani au început să se simtă mai credincioși generalului lor decât Statului. Ei îi jurau supunere și deveneau, implicit, clienții săi.
Republica romană, trecând din criză în criză, era o societate eminamente politică, unde tot ce era posibil din punct de vedere politic era și legal. O putere supremă, emanație cvasidivină a Senatului Romei (auctoritas senatus), domină întotdeauna în Urbs și în afara ei: pretorul, al cărui edict este o armă mai tiranică decât sabia. Drepturi ale latinilor, drepturi ale aliaților, drepturi ale municipiilor, drepturi ale coloniilor, toate se modelează progresiv după dreptul Romei. Din împroprietărire în împroprietărire, din colonizare în colonizare, “carul” Statului, cum îi spune adesea Cicero, se mișcă atât de ușor, dar atât de sigur, că în ciuda hârtoapelor, mersul său duce la unitate, la Imperiu. În fond, Imperiul a fost pregătit de imperialismul familiilor conducătoare.
În viața publică a Romei republicane alături de nobiles îi întâlnim și pe cavaleri (equites). Dezvoltarea clasei cavalerilor (ordo equester; separarea formală a celor două ordine – senatorial și ecvestru – avea să fie statutată abia în epoca augustană) constituie una din problemele majore ale vieții politice romane.
Dacă, așa cum s-a arătat, nobiles își rezervă funcțiile publice și demnitățile religioase, cavalerii (equites) nu urmăresc în chip bătător la ochi răspunderile politice. Ei preferă profiturile sigure și se adaptează rapid la diversele mutații economice și politice. Industria și comerțul sunt sferele lor predilecte.
În timp ce proprietatea funciară constituie baza materială a ordinului senatorial, poziția cavalerilor se întemeia pe bunurile mobile. În fapt, “burghezia” apare peste tot unde se constată puterea banului. Bancherii și negustorii acumulează averi fabuloase. Cavalerii devin o elită financiară. În asemenea împrejurări este firească apariția comunității mereu crescânde de interese între ordinul ecvestru și cel senatorial.
Cu toate acestea, cercul puterii a rămas identic cu el însuși. În momentul în care ne putem închipui că împroprietăririle sunt în beneficiul acelorași familii – sau a celor înrudite cu ele – și că, la rândul lor, colonizările nu sunt conduse decât de oameni proveniți din 47 de gentes, din care cele mai multe sunt legate de cele 30 fruntașe. Evident, și aici se distinge frecvențe, gentes dominate și dominatoare.
Timp de patru secole aceleiași familii aristocratice au dirijat totul, în numele intereselor și al pasiunilor lor: economia pământului, expansiunea Statului roman, variațiile monedei ș.a. Din când în când se ridică în mijlocul lor câte un homo novus. Ei nu sunt întotdeauna romani, ci și italici (și, mai târziu, provincialii); noi la Roma, aceștia homines novi nu erau noi la ei acasă aparținând, întotdeauna, elitelor municipiale.
Cârmuirea colectivă a aristocrației s-a dezagregat în ultimul secol a. Chr., când nu a reușit să satisfacă nemulțumirile mereu în creștere ale celor săraci și când membrii individuali ai respectivei aristocrații au apelat la ordinele inferioare spre a fi sprijiniți în lupta dusă de unul împotriva altuia, competiții ale cărei scară și esență se schimbaseră deja odată cu extinderea stăpânirii romane asupra bazinului mediteranean.
Senatorii au putut să se ridice uneori împotriva cavalerilor, dar rangul terț al cavalerilor (aflați între plebe și Senat) s-a adaptat; criza odată consumată, cavalerii au reluat cârma vieții economice.
Capitolul VII
POLITICA EXTERNĂ A REPULBLICII ROMANE
Aristrocrația romană a fost cea care a eliberat Roma de sub dominația Tarquinilor. Cum s-a spus, revoluția din 510/509 a. Chr. marchează revanșa vechii structuri indo-europene refractare, aici ca și la greci, față de puterea absolută. Orașele etrusce au asimilat impasibile căderea monarhiei romane. Singur regele din Clusium, Porsenna – interesat să controleze gurile Tibrului – a încercat să reducă Tarquinii pe tron cucerind Roma în 508/507 a. Chr. și impunându-i condiții aspre. Însă expansiunea etruscilor în Campania a fost oprită de rezistența coloniilor grecești, îndeosebi de Cumae. Ca urmare a înfrângerii suferite de etrusci în fața latinilor la Aricia, în 506 a. Chr. (? 525/524 a. Chr.), Roma își redobândește independența.
Unul din primele acte de politică internațională ale Republicii a fost semnarea (în 509 a. Chr., potrivit lui Polybios) unui tratat comercial cu Cartagina – stăpâna Mediteranei Occidentale –, interesată să-și asocieze noul stat independent care se interpusese între vechile puteri etrusce și Campania, unde influența lor era în declin. Rolul istoric al Romei începea.
VII.1. Expansiunea terestră în sec. V-III a. Chr.
La începutul sec. V a. Chr. Roma îi învinge pe latini la Lacul Regillus (497/496 a. Chr.) și le impune un tratat de alianță (foedus Cassianum –după numele consulului Spurius Cassius) în 496 sau 493 a. Chr.: în caz de război, paritatea între latini și romani pentru furnizarea contingentelor; împărțirea prăzii și a teritoriului cucerit; echivalența de drepturi în Roma și în Latium; relațiile externe vor fi stabilite de comun acord; locuitorii orașelor latine beneficiază de ius connubii și ius migrandi.
În esență, foedus Cassianum sancționa întâietatea indiscutabilă a Romei asupra latinilor și așeza bazele puterii ei în inima Italiei Centrale. Timp de un secol, câmpul de acțiune al politicii romane a rămas limitat la împrejurimile teritoriului latin. La începutul sec. V a. Chr., volscii au coborât în Latium și au invadat teritoriul dintre Tarracina și Ardea. Din această bază amenințau serios orașele latine și Roma.
În cursul întregului secol al V- lea a. Chr. Roma cunoaște arareori pacea. Secolul al V-lea va fi un secol greu pentru Urbs, amenințat continuu de populațiile sărace și aspre din Apeninii Centrali. Abia mai târziu războiul – inițial o condiție a supraviețuirii – a devenit un mijloc de expansiune. În secolul al V- lea a. Chr. Roma luptă contra cetății Veii, contra Ardeei, contra aequilor, contra orașului Praeneste, contra hernicilor, contra volscilor. În cursul acestor nesfârșite războaie se disting, înfrumusețate de legendă, figuri exemplare, precum L. Quintus Cincinnatus, întruchiparea virtuților strămoșești. În secolul V a. Chr. s-au născut structurile clasice caracteristice expansiunii romane: folosirea armatelor aliate, nevoia de pământuri, căutarea profitului în război și mai ales, convingerea cetațeanului că trebuie să participe la război în fiecare an.
Romanii obișnuiau a confisca terenuri de la învinși; astfel, ager Romanus a crescut din 509 până în 264 a. Chr. de circa 28 de ori: 822 km2 în 509 a Chr., 1902 km2 în 340 a. Chr., 23.266 km2 în 264 a. Chr. Deși ocupa doar jumătate din suprafața Peninsulei, ager Romanus se întindea de-a lungul Italiei, legând între ele puncte strategice (Sena Gallica-Ostia-Furculae caudinae/Furcile Caudine) înlesnind construcția de drepturi și deplasarea trupelor și, mai ales, împiedicând alianțele dintre vecini.
În Campania, retragerea etruscilor – învinși de Hieron din Syracusa la Cumae (474 a. Chr.) – i-a favorizat pe samniți și lucani, în mâinile cărora vor cădea, rând pe rând, vechile orașe coloniale grecești Cumae, Capua, Elea și Posidonia. Italicii coborâți din munți nu au întârziat să ajungă la câmpie și la mare. Astfel, din amestecul coloniștilor greci cu cuceritorii samniți și lucani se naște Civilizația Sudului italic. Tarentum, singurul care a supraviețuit intact, în Graecia Magna, acestor împrejurări tulburi, a devenit metropola civilizației meridionale a italioților, ca și a italicilor.
În Italia de Nord, situația era cu totul diferită: puterea gallică s-a dezvoltat în detrimentul etruscilor, umbrilor și grecilor din emporiile maritime, așa cum rezultă din relatarea lui Dionysios din Halikarnas privitoare la Spina. Cisalpina se găsea astfel legată de hinterlandul continental, așa cum Graecia Magna lega Sudul de traficul și de influențele mediteraneene. Din relatarea lui Titus Livius știm că gallii constituiau, în ochii romanilor, o putere reductibilă. În a. 390 a. Chr. (după cronoligia varroniană) sau, mai probabil în 387/386 a. Chr.) romanii sunt învinși de gallii senoni conduși de Brennus pe râul Allia (dies Alliensis va rămâne pentru totdeauna o zi nefastă), la sud de Chiusi, și Urbs este serios amenințată. În cursul acestor dramatice momente (tumultus Gallicus) se disting M. Manlius Capitolinus – salvatorul Capitoliului în timpul asediului gallilor – și, mai ales, M. Furius Camillus, învingătorul gallilor care, astfel, a binemeritat titlul de “al doilea fondator al Romei.”
Italia secolului al V-lea a. Chr. se găsea într-o situație precară: pe lângă romani, samniți, lucani, galli – forțele aflate în expansiune –, etruscii și, parțial, grecii, erau în defensivă; diferitele puteri nu-și găsiseră echilibrul.
Războiul cu Veii, încheiat după zece ani, prin distrugerea acestui oraș de către M. Furius Camillus în 396 a. Chr., marchează un moment de turnură în dezvoltarea politicii romane. Unii istorici plasează la această dată începutul expansiunii romane. Conflictele politice înverșunate s-au desfășurat în interiorul Romei în același timp cu acest război arată că evoluția raporturilor dintre diferitele elemente din care era compusă comunitatea romană este legată de politica de expansiune. Criza prin care trecea Roma era, așadar, o criză de creștere. După căderea cetății Veii, Roma a devenit pentru celelalte populații din Italia Centrală o amenințare cvasipermanentă. Timp de un secol, Roma a susținut un efort uriaș – angajându-se într-un șir de războaie regionale cu etruscii, latinii, volscii, aequii etc. – reușind în cele din urmă să-și întărească supremația.
Praeneste și Tibur, orașe latine, care însă nu făceau parte din Liga latină, au fost învinse de Roma. În anul 381 a. Chr. Tusculum a fost încorporat în Statul roman, însă i s-a acordat privilegiul de a-și păstra autonomia citadină; astfel, Tusculum a devenit primul municipium – instituție care va cunoaște în secolele următoare o deosebită dezvoltare.
Etruscii nu au fost capabili să realizeze unirea necesară, iar italicii, mai puternici din punct de vedere militar, n-aveau conștiința înrudirii lor și nici a rolului spre care ar fi putut să tindă. Același lucru este valabil și pentru galli.
Cucerirea hegemoniei în Italia
Războaiele samnitice
Latinii numeau samniți un soi de conferderație de popoare (Aequi, Marsi, Vestini, Marrucini, Paeligni, Samnites…) care vorbeau limba oscă. Din punct de vedere politic, aceste popoare erau organizate într-o touto (asociație de triburi) care, la rândul ei, era structurată în pagi – districte de recrutare și, deopotrivă, comunități agricole și religioase. În această confederație puterea politică era gestionată în mod oligarhic de un senat și de magistrați numiți meddíss/meddix, în fruntea cărora se afla medix tuticus care exercita o putere de tip regal (pe durata unui an). Titus Livius (8, 35, 5-18 și 10, 31, 10-15) îi admira pe samniți pentru vetusta religio, ca și pentru tenacitatea cu care au rezistat Romei, considerându-i, totuși, ca reprezentanții primitivi ai unei civilizații vetuste.
În a. 343 a. Chr. samniții asediază Capua și orașul grecesc solicită protecția Romei. Astfel s-a declanșat primul război cu samniții (343-341 a. Chr.) soldat cu victoria Romei biruitoare la Monte Gauro, Saticula și Sinuessa. În fapt, conflictul s-a încheiat printr-un compromis care permitea samniților să-i anexeze pe Sidicini, iar romanilor să-și consolideze hegemonia lor asupra orașelor maritime.
Succesul Romei îi neliniștește însă pe latini, care pretind în a. 340 a. Chr. ca unul din consuli și jumătate din membrii Senatului să fie latini. Roma consideră pretenția ca inacceptabilă. Ruptura este inevitabilă. În urma războiului din a. 340-338 a. Chr. Roma triumfă: dizolvă Confederația latină, interzice orașelor să aibă legături între ele, iar latinilor să încheie căsătorii și să dobândească bunuri în afara teritoriului lor. Totuși, unele orașe latine obțin un regim de favoare (civitas sine suffragio, asemătoare la început cu isopoliteia greacă) din partea Senatului care caută, pe această cale, să-și dezbine dușmanii. Prin anexarea orașului Capua și a mai multor cetăți latine, romanii își întăresc, treptat, autoritatea în Latium și în Campania. Administrația și justiția erau exercitate de praefecti trimiși de Roma (praefecti Capuam Cumas).
În anul 328 a. Chr. se acutizează conflictul cu samniții, care a fost precedat de o serie de provocări reciproce: Roma a fondat colonia latină Fregellae pe cursul râului Liri, într-o zonă de hegemonie samnitică.
În aceste împrejurări samniții ocupă orașul Neapolis (327/326 a. Chr.), fapt ce va duce la izbucnirea celui de al doilea război cu samniții (326-304 a. Chr.). În 326, romanii ocupă unele orașe ale samniților, între care și Allifae, înconjurat de o dublă incintă. Prima fază a acestui conflict se încheie în 321 a. Chr. cu dezastrul legiunilor romane conduse de consulii Veturius Calvinus și Spurius Postumius în bătălia de Caudium/Furculae caudinae (despre umilirea legiunilor romane, cf. Titus Livius, 9, 11-14). Ostilitățile reîncep în 316 a. Chr. Alături de samniți luptă galli, umbrii și etruscii. Coaliția îi înfrânge pe romani la Lautulae în 315 a. Chr. După mai multe ciocniri cu sorți schimbători, victorioși în bătălia de la Talion (astăzi Torre di Taglio), romanii ocupă, pentru scurt timp, Bovianum – centrul samniților, capturând o imensă pradă de război.
Între 311 – 308 a. Chr. au loc noi acțiuni militare în Etruria și în Umbria. În a. 309 a. Chr. reizbucnește războiul dintre Roma și orașul Tarquinii. Etruscii atacă Sutri, însă sunt învinși de romani. Apoi, în a. 308 a. Chr., Roma e confruntată cu o revoltă a aequilor, hernicilor, marsilor, pelignilor etc.
În cele din urmă, romanii pătrund în Samnium și, după victoria decisivă de la Tifernum (astăzi, Faicchio), recuceresc centrul strategic Bovianum (304 a. Chr.). În timpul acestor confruntări, este capturat și comandantul samniților, Staius Gellius, iar adjunctul său este ucis (cf. Ennius, 8, 289: „summus ibi capitur meddix occiditur alter”). Roma reîntemeiază coloniile Cales și Fregellae și fondează o serie de noi avanposturi în teritoriul samnitic: Luceria, Saticula, Suessa, Aurunca, Interamna, Lirenas, Sora.
Pacea nu durează. În 299 a. Chr. nouă coaliție se ridică împotriva Romei grupându-i pe samniți, pe umbrii, pe gallii senoni și pe etrusci (al treilea război cu samniții: 298-290 a. Chr.). Prima parte a războiului este documentată de inscripția reprezentând elogiul funebru al lui Scipio Barbatus (CIL , I2, 6) din care aflăm că romanii au cucerit Taurasia, Cisauna, Samnium și omne Loucanam.
În anul 295 a. Chr., după ce legiunile romane sunt învinse la Camerino, coaliția este zdrobită de către Q. Fabius Rullianus la în bătălia decisivă de la Sentinum (astăzi, Sassoferrato, în apropiere de Camerino). Bătălia de la Aquilonia marchează sfârșitul rezistenței samnite. Conflictul cu samniții se prelungește (Titus Livius 10, 27, 4) până în anul 290 a. Chr. când, după patru decenii de conflicte violente, în urma victoriei decisive a lui Manlius Curius Dentatus, samniții se înclină în sfârșit în fața puterii Romei. Teritoriul samnitic este anexat de Roma, iar samniții sunt tratați ca dediticii. În teritoriul samnitic, pe râul Ofanto, este fondată colonia Venusia (Venosa), în a. 291 a. Chr.
După victoria de la Sentinum (295 a. Chr.) romanii și-au consolidat hegemonia în Italia Centrală: le era deschisă calea atât spre sud cât și spre valea Padului. Numai Syracusa și Cartagina ar fi putut și ar avut interesul să controleze evenimentele din Italia, dar ele se aflau angajate în conflictul pentru cucerirea Siciliei.
În Italia de Nord, etruscii, gallii și umbrii formează o nouă coaliție împotriva Romei. În a. 285-283 a. Chr. Roma este angajată în războiul cu gallii senoni și cu cei din tribul boilor. În 284 a. Chr., etruscii și gallii senoni îi înfrâng pe romani la Arezzo. Consulul P. Cornelius Dolabella pustiește teritoriul senonilor, iar victoria lui M. Curius Dentatus la Lacul Vadimon (283 a. Chr.) asupra forțelor etrusco-gallice este urmată de încorporarea zonei ager Gallicus (de la Siena la Rimini). Roma fondează colonia romană Sena Gallica (Senigallia).
Apoi, Roma îi învinge pe lucanieni și silește orașele grecești din Sud să se supună. Unul singur rezistă: Tarentum. În 282 a. Chr., consulul C. Fabricius Lucinus eliberează orașele grecești din Graecia Magna, instalează garnizoane romane la Locri și Rhegium, și încheie un tratat de alianță cu Crotona.
Intervenția romană în sud și cucerirea Greciei Mari marchează în istoria Romei un nou punct de reper. Războiul contra Tarentului (282/272 a. Chr.) și, apoi, consolidarea dominației asupra orașelor din Graecia Magna vor deschide Romei noi perspective.
Pyrhhus în Italia
Tarentinii, iritați de prezența romanilor la Thurii –cetate eliberată de amenințarea lucanilor de către C. Fabricius Lucinus în 285 a. Chr. –, atacă flota romană și îl cheamă în ajutor împotriva Romei pe Pyrhhus, regele Epirului. Victorios la Heraclea (280 a. Chr.), în Lucania și la Ausculum/Ascoli Satriano, Foggia (primăvara 279 a. Chr.), în Apulia, Pyrhhus înaintează până în vecinătatea Romei (tumultus maximus). Însă datorită intervenției lui Appius Claudius Caecus, Senatul roman a respins oferta de pace și a încheiat o alianță cu Cartagina (279-278). Pyrhhus trece în Sicilia în 278 a. Chr. și încearcă să-și croiască acolo un regat, apărând totodată Syracusa atacată și puni. Roma îl strâmtorează în Italia, Cartagina în Sicilia.
Astfel, cu toate că romanii nu suferiseră decât înfrângeri în acest război, nu ei, ci învingătorii erau aceia care se simțeau epuizați și doreau pacea. Revenit în Italia, Pyrhhus este învins la Beneventum (275 a. Chr.) de către consulul M. Curius Dentatus. Așa se încheia războiul cu Pyrhhus care, pierzându-și nădejdea într-o victorie asupra Romei, va lăsa o garnizoană în Tarent și se va reîntoarce în același an în Grecia. Locțiitorul său Milon rezistă încă timp de trei ani în citadela Tarentului dar, în cele din urmă, el a predat acropola consulului Lucius Papirius în a. 272 a. Chr. Capitularea lui Milon marchează sfârșitul războiului tarentin.
Roma își consolidează dominația asupra Italiei meridionale cucerind teritoriile aliaților lui Pyrhhus, Lucania și Bruttium și întemeind noi colonii latine: Paestum și Cosa (273 a. Chr.) în Lucania, Ariminum (268 a. Chr.), Beneventum (268) și Aesernia (263) în Samnium, Firmum Picenum (264) în Picenum, Spoletium (261), Brundisium (244) în Calabria ș.a.
Frontiera septentrională
În 225 a. Chr. triburile gallice ale Boilor și Insubrilor din Cisalpina, aliate cu seminții germanice transalpine, invadează Etruria și amenință Roma (ajungând la trei zile de marș de Urbs). Romanii sunt învinși la Chiusi în 225 a. Chr., însă, în același an, obțin victoria de la Telamon. În 224 a. Chr. triburile Boilor se supun Romei. În 223 a. Chr. începe campania condusă de Gaius Flaminius și Marcus Claudius Marcellus împotriva Insubrilor dincolo de Pad (Gallia Transpadana). În anul 222 a. Chr., gallii Insubri sunt învinși în bătălia decisivă de la Clastidium (astăzi Casteggio); șeful Insubrilor, Virdumarus cade pe câmpul de luptă, iar capitala lor, Mediolanum, este ocupată de romani.
Pentru a-și consolida hegemonia în Italia de Nord, Roma întemeiază colonii. În 218 a. Chr. sunt fondate coloniile latine Piacenza, în teritoriul Boilor, și Cremona, în teritoriul Insubrilor.
Un ultim conflict cu Boii și Insubrii are loc între anii 200 –191 a. Chr. După ce Cenomanii, Boii și Insubrii distrug Piacenza, proconsulul L. Valerius Flaccus obține o victorie decisivă asupra gallilor în 194 a. Chr., în apropiere de Mediolanum. În anul 191 a. Chr., Boii sunt definitiv supuși și deportați în locul lor de origine (Boemia). În fostul lor teritoriu italic este fondată în 189 a. Chr. colonia latină Bononia (astăzi Bologna).
Astfel, Italia de Nord era deschisă colonizării romane. În 187 a. Chr. este construită via Aemilia, de la Ariminum la Placentia. În 183 a. Chr. sunt fondate coloniile Mutina (Modena) și Parma, iar doia ani mai târziu Aquileia care, datorită poziției sale geografice, va juca un rol important în comerțul cu Europa centrală și nordică, ca și în comerțul cu Orientul.
*
Către sfârșitul sec. III a. Chr., între noile drumuri construite de Statul roman, așa-numitele viae publicae, principalele două – via Appia și via Flaminia – se îndreptau unul spre sud, celălalt spre nord. Primul purta numele lui Appius Claudius Caecus, cenzorul din 312 a. Chr., care se opusese păcii propuse de Pyrhhus. Celălalt îl purta pe cel al lui C. Flaminius, care tocmai condusese prima expediție romană dincolo de Pad (Gallia Transpadană), după victoria de la Telamon (225 a. Chr.). Aceste drumuri, adevărate căi strategice, indicau cele două direcții în care se dezvolta noua expansiune a Romei. Războiul contra Tarentului s-a încheiat în 272 a. Chr. și Italia de Nord a fost parțial ocupată din 222 a. Chr. Prin urmare, în ajunul asaltului lui Hannibal, Roma stăpânea Italia până la Alpi.
VII.2. Mobilurile expansiunii romane. Organizarea politică a Italiei romane. Unificarea Italiei – între intenții și realizare
După cucerirea orașului Veii (396 a. Chr.), bătălia de la Sentinum (295 a. Chr.) este una din cele mai importante date din istoria Italiei și a Romei. Istoria Romei nu poate fi despărțită de aceea a Italiei, fie că avem în vedere disensiunile și războaiele, fie că ne referim la unitatea italică pe care avea s-o realizeze treptat Roma. Italia este aria în care romanii au făcut primele lor experiențe de organizare rațională a societății și a teritoriului, organizare care a stat la originea puterii lor și pe care s-au bazat acțiunile lor ulterioare de expansiune mondială.
Totuși, până la Caesar și Augustus, romanii nu au dus o politică “italiană” în sensul că ei nu au căutat să le dea italicilor vreo conștiință a legăturilor care îi uneau. Dimpotrivă, politica lor a constat dintotdeauna în a-i opune pe unii celorlalți pentru a-i lega, rând pe rând, de Roma, pentru a anihila grupările susceptibile de a constitui un pericol și pentru a înlătura orice posibilitate de închegare a unor alte alianțe.
Prin urmare, unitatea italică trebuie privită din punctul de vedere al rezultatelor, nu din cel al intervențiilor. Romanii înșiși puneau reușita pe seama forței militare. Polybios a fost primul care a dat o altă explicație succesului lor: structura politică. La aceasta trebuie adăugată capacitatea de organizare, în cel mai larg sens al cuvântului. Aici aflăm cauza încetinirii procesului roman de expansiune: edificiul puterii romane, a fost clădit cu răbdare, fără strălucirea unor acțiuni excepționale și a unor personalități ieșite din comun.
Este adesea evocat acel popor de țărani-soldați, care mânuiau așa de bine când sabia, când plugul, și pentru care războiul era în primul rând o necesitate, la fel ca și munca câmpului. Interesant este modul în care războiul, inițial o condiție a supraviețuirii, a devenit un mijloc de expansiune.
Potrivit relatării lui Valerius Maximus (Factorum ac dictorum memorabilium, IV, 1, 10), în primele secole ale Republicii, la sfârșitul fiecărui lustrum (perioadă de 5 ani), cenzorii cereau zeilor să mărească și să facă să crească posesiunile poporului roman. Fiecare cerere urma să fie împlinită dacă se câștiga bunăvoința zeilor. Prin urmare, fiecare război trebuia să aibă o cauză dreaptă (iusta causa).
Romanii au avut întotdeauna grijă să-și prezinte războaiele drept defensive: ei au opus spiritului de răzbunare conceptul juridic al reparației prejudiciului.
Cei 20 de fetiales sacralizau declarațiile de război și tratatele de pace. Rolul principal al fețialilor consta în a cere reparații în numele Romei; dacă nu obținea satisfacție, fețialul se întorcea și, după 33 de zile, declara în mod ceremonial război, aruncând pe teritoriul dușman o lance (Titus Livius, I, 32, 5-14)
Deși atare abordare le-a servit adeseori ca pretext pentru a justifica agresiuni evidente (orice război al Romei era considerat drept bellum iustum piumque), respectivul spirit juridic nu este mai puțin o trăsătură definitorie a politicii, ca și a civilizației romane.
Din război în război, expansiunea a ajuns să fie privită ca un mijloc de a îndepărta cât mai mult posibil orice potențială amenințare. Teritoriul ocupat constituia o zonă de securitate care trebuia, firește, lărgită. Între 338 – 298 a. Chr., cca. 38.000 de iuniores s-au stabilit în coloniile latine. Scopul primar al acestei colonizări era politico-militar. Coloniile romane au avut inițial – și au rămas mult timp – avanposturi menite să stăvilească ofensiva adversarilor. Atare strategie a apărării active a avut drept rezultat ieșirea romanilor din mediul lor latin și cucerirea întregii Italii.
Avantajele războaielor de cucerire erau, desigur, evidente. Este vorba de lărgirea bazei de percepere a impozitelor, de mai mari intrări în impozitele bancherilor, de promovare pentru ofițeri, de jaf pentru soldați, de distribuire suplimentară de grâu și bani plebei romane, dar înainte și mai presus de orice, de creșterea puterii generalului victorios care, în plus, se bucura de cea mai înaltă onoare conferită de Stat: dreptul de a-și celebra triumful.
Impresionantă ceremonie politico-religioasă, lunga procesiune de soldați, prizonieri și prăzi care se punea în mișcare de la Poarta Triumphalis de pe Câmpul lui Marte către templul lui Iupiter Optimus Maximus de pe Capitoliu era întregită de generalul victorios, înaintând într-o cvadrigă ca triumphator, cu fața vopsită în roșu, încununat cu lauri și purtând în plus o cunună de aur (corona aurea), ce-l situa în rândul zeilor.
Triumful era evenimentul cel mai spectacular și care conferea cel mai înalt rang în societatea romană, motiv pentru care ulterior a și fost monopolizat de împărat.
Cu timpul și-au făcut apariția și alte considerente: necesitatea exploatării unor noi pământuri și a găsirii unor resurse suficiente pentru a sigura traiul unei populații în plină creștere, resurse pe care nu le mai putea satisface împărțirea precară a prăzilor de război. Pentru rezolvarea problemelor economice și sociale cu care era confruntat, Statul roman a urmărit cucerirea de regiuni miniere, de noduri rutiere, de terenuri fertile. Pe de altă parte, în fundul acestor nesfârșite războaie se profilează obsesia intereselor funciare ale aristocrației senatoriale și cupiditatea crescândă a ordinului ecvestru. Pentru unii pământul; pentru ceilalți marea, altfel spus, afacerile comerciale și bancare.
Așadar, vechii quirites nu nutreau nici un fel de dorință de dominație universală. O interpretare mult mai târzie – legată de celebra teorie a rolului providențial al Romei – le-a atribuit romanilor din vechime această ambiție. Dimpotrivă, așa cum adesea s-a subliniat, expansiunea romană prezintă la începuturi acel caracter metodic și meticulos care își are originea în obiceiul țăranului de a-și ordona viața și munca în funcție de anotimpuri. Se știe că pontifii au început prin a stabili pentru fiecare zi din an alternanța de dies fasti et nefasti, apoi au adăugat numele magistraților și, la urmă, lista actelor publice și a evenimentelor principale: pe aceste Fasti și Annales s-a clădit istoria scrisă. Ea reflectă spiritul ancestral al romanilor, ale căror planuri, chiar politice și militare, nu depășeau la început limitele anului.
Cum s-a spus adesea, spiritul juridic a una dintre coordonatele esențiale ale civilizației romane. Pe această bază romanii au obținut rezultatul de excepție al unui drept care avea să le supraviețuiască și al unei organizări care le-a permis cucerirea lumii antice. Un rol deosebit a avut poziția lor centrală în Peninsulă. care le-a dat posibilitatea etruscilor de a profita de experiențele celorlalți, în special ale etruscilor și ale grecilor; romanii le-au preluat însă potrivit spiritului lor pragmatic, distanțat în egală măsură de apărătorul determinism al etruscilor și de raționamentul absolut al grecilor.
Roma i-a reorganizat politic pe aliații săi învinși, reușind să creeze un imperiu în jurul unui oraș-stat republican, printr-o politică liberală de lungă durată ce viza îmbinarea intereselor învinșilor cu ale învingătorilor, respingând ideea “învingătorului-parazit” de sorginte grecească.
Rolul Romei a fost cel al unui factor de sinteză care s-a continuat și s-a înnoit în decursul mai multor secole. Aici se află originea superiorității romane, exercitată întâi asupra latinilor, apoi asupra Italiei Centrale și, în sfârșit, asupra întregii Italii și a unei mari părți din lumea antică.
Cât privește dreptul și organizarea, Roma era conștientă de superioritatea sa. Ea reușise acolo unde alții dăduseră greș. În fond, Roma nu era decât o cetate-stat (polis). Pe măsură ce-i creștea puterea, se punea problema menținerii cuceririlor ei.
La începuturi Roma s-a impus asupra Confederației latine, anexând teritoriile acesteia care se învecinau cu ea. În momentul în care și-a extins cuceririle, anexiunea n-a mai fost posibilă. Atunci Roma a recurs la colonizări și tratate. În cele din urmă totul a fost rezolvat prin tratate/foedera inegale (rarisime sunt cazurile de foedera aequa). Romanii au preluat de la etrusci sistemul colonizării teritoriale, dar coloniile lor au fost dotate cu un statut – lex data – care preciza legăturile lor cu Roma, adică drepturile care le primeau sau și le păstrau coloniștii, față de cele ale cetățenilor romani. Drepturi integrale pentru cetățenii-soldați din coloniile romane propriu-zise –adevărate mici Roma mutate în regiunea supusă –, drepturi mai restrânse pentru locuitorii din coloniile latine. Coloniile au fost din mijloacele folosite de Roma pentru a-și menține posesiunea asupra teritoriilor cucerite și a-și asigura în cadrul lor dominația economică. Astfel, organizând focare de viață romană în mediul alogen, Roma își întărea totodată autoritatea tratând cu populațiile învinse. De la caz la caz se încheiau diferite tipuri de tratate – foedera –, dar tuturor le era comună prevedea de obligații reciproce, instituind o legătură bilaterală. Aliații (foederati, socii) își păstrau în general individualitatea politică și instituțiile, deci libertatea din interior, dar nu mai erau stăpâni pe politica lor externă. Roma garanta securitatea tuturor, însă pretindea în schimb contribuții în soldați, bani și provizii.
Toți cuceritorii au procedat la fel, dar puțini au știut să le impună învinșilor o organizare de pe urma căreia aceștia să aibă atât de mult de câștigat. Această organizare riguroasă a dat posibilitatea orașelor și populațiilor din Italia să se dezvolte în pace, sub ocrotirea puterii romane; ea a permis și o colaborare economică și culturală: circulația produselor, a oamenilor și a ideilor a devenit mult mai intensă.
Relațiile economice au reprezentat un puternic mijloc de unificare. Romanii au monopolizat viața economică a Italiei, ei au devenit arbitrii economiei italiene din momentul în care moneda romană, impusă întregii Italii, a suprimat orice altă monedă locală. Comerțul și industria, cu care patricienii refuzau în principiu să se îndeletnicească, se aflau de fapt sub supravegherea lor și a clasei cavalerilor, în continuă ascensiune.
Comunitățile mereu crescânde de interes economic îi corespundeau întărirea relațiilor juridice și colaborarea militară. Astfel se constituia, practic, Statul italic în cadrul unității realizate în numele republicii poporului roman, res publica populi Romani. Începută cu armele, unificarea Italiei se va încheia – în sec. I a. Chr. – prin politica socială.
Originalitatea acestui proces constă în respectarea situațiilor locale. Nimeni nu a fost obligat să se romanizeze: coloniile, focare de romanizare, își trăiau propria lor viață, în timp ce aliații și supușii își păstrau limba, obiceiurile și religia. Cu timpul s-au manifestat de la sine și consecințele: situația de cetățean roman a început să fie privită ca un scop ce trebuia atins, un fel de recompensă care se putea obține prin localitate și disciplină. Așa se prezintă capodopera de organizare care avea să se ducă la romanizare. Treptat, caracterele locale s-au atenuat, diferențele s-au estompat. S-a răspândit latina; din limba oficială, ea a devenit limbă națională. Civilizația s-a uniformizat, dar nu numai italicii au fost cei care au operat împrumuturi; s-a produs și fenomenul invers. Acest joc de schimburi a fost facilitat de faptul că nivelul cultural, cu excepția organizării, era aproximativ același la învingători ca și la învinși. Un asemenea spirit neobișnuit de deschis –care constituie poate trăsătura cea mai originală a civilizației ei- I-a permis Romeisă realizeze sinteza tuturor tradițiilor italice, după ce operase în prealabil o atentă selecție a valorilor. Tot așa au fost puse și bazele unității morale a Italiei și Roma și-a justificat și în acest plan rolul ei de capitală.
Așa s-a format, cu timpul, acea puternică unitatea care i-a impresionat pe adversarii Romei și care explică eșecul final al unui Pyrhhus sau al unui Hannibal, curând după niște victorii totuși strălucite. Amândoi erau generali excepționali –mult superiori consulilor cu care s-au confruntat pe câmpul de luptă- însă ei au subestimat forța organizării romane. Simbolul viu al victorioasei rezistențe a organizării politice cu geniu militar avea să fie Q. Fabius Maximus Cunctator (“Temporizatorul”) în timpul celui de-al doilea război punic.
În secolul al II-lea a. Chr., solidaritatea Republicii romane îl frapa pe istoricul grec Polybios, observatorul cel mai avizat al acestei epoci. El a explicat reușita Romei prin constituția ei, în care recunoștea un exemplu din acele constituții mixte considerate de Aristotel drept cele mai avantajoase, pentru că se inspirau din cele mai bune principii cuprinse în constituțiile simple – monarhie, oligarhie, democrație. Admirația lui Polybios mergea mai departe: în fața imaginii acestui mic popor de țărani-soldați care a ajuns să domine lumea mediteraneeană, el a avansat faimoasa teorie a rolului providențial al Romei.
VII.3. Expansiunea maritimă
Urmările expansiunii spre Sud a Statului roman au fost imediate. Orașele din Graecia Magna, reduse la condiția de aliate, au trezit vocația maritimă a Romei. După războiul cu Tarentul (282/272), romanii, deveniți stăpâni ai Italiei meridionale, au ajuns să fie conștienți de noul lor rol de putere maritimă. Apoi, mult timp, expansiunea romană a fost mai degrabă maritimă decât continentală. Printr-un aparent paradox, Roma și-a condus legiunile în Illyria și în Africa înainte de a fi ocupat întregul teritoriu al Cisalpinei.
Din Peninsulă, Roma putea controla totodată Occidentul și Orientul, unde războaiele au silit-o să-și trimită legiunile, pe diferite fronturi, întinse între Spania și Asia Anterioară și între Gallia și Africa, precum și să-și dezvolte o rețea de legături diplomatice cuprinzând aproape întreaga lume antică.
Pentru a dobândi supremația asupra Mediteranei Occidentale, Roma trebuia să distrugă puterea Cartaginei, primul imperiu maritim și comercial al acestei epoci. Ceea ce conta de fapt pentru romanii care se aventurau pe mare era comerțul. Acei mercatores, relativ ignorați de izvoarele istorice, au fost, în definitiv, adevăratele avangărzi ale cuceririi. Dominarea mărilor nu avea drept unic scop protejarea Italiei contra incursiunilor dușmane; ea urmărea, deopotrivă, și monopolizarea schimburilor comerciale. Îi revine lui Scipio Africanus meritul de a fi articulat acel vast program thalassocratic care va aduce Romai, către mijlocul sec. II a. Chr., posesiunea și controlul întregului spațiu mediteraneean.
VII.3.1. Războaiele punice
Către mijlocul sec. III a. Chr., pentru Roma singura rivală redutabilă era Cartagina (Karthada – “Orașul nou” – la începuturi, colonie a Tyrului), prospera metropolă feniciană din Golful Tunis. Cartagina reușise să constituie o vastă thalassocrație în Mediterana Occidentală – adesea în dauna orașelor grecești – devenind astfel prima putere financiară și maritimă a lumii.
Intervenția Romei în Graecia Magna care după victoria asupra lui Pyrhhus, a precipitat conflictul care devenise inevitabil. După ce Pyrhhus a părăsit Sicilia, ea avea să devină curând miza conflictului dintre Cartagina și Roma care era tot mai interesată de strâmtoarea Messina și de resursele Siciliei. În aceste împrejurări se încheie, în a. 265 a. Chr., alianța dintre Roma și mamertinii (Mamers/“bărbații lui Mars” – o trupă de mercenari din Campania care, după moartea lui Agathokles, tiranul Syracusei, au ocupat orașul Messana și nord-estul Siciliei) aflați în război cu Syracusa și cu Cartagina.
Primul război punic (264-241 a. Chr.)
Strâmtoarea Messina fiind linia de demarcație dintre zonele maritime rezervate Romei și cele atribuite Cartaginei, în virtutea tratatului din 306 a. Chr. – care de altfel, potrivit Romei, nu comporta această clauză –, Roma luă drept pretext ostilitățile dintre mamertini și Hieron al II-lea al Syracusei, pentru a intra în război alături de Messana (astăzi Messina).
Cartagina, aliată cu Syracusa, ocupă Messana și respinge o flotă romană care încearcă să treacă dincolo de strâmtoare (264 a. Chr.). Romanii îl capturează pe Hanno, amiralul cartaginezilor și nu consimt să-l elibereze decât în schimbul citadelei Messanei.
Ostilitățile continuă apoi pe uscat – în Sicilia și în Africa –, ca și pe mare. Hieron al II-lea trece de partea Romei, fiind urmat de mai multe orașe grecești. Astfel, Cartagina și-a pierdut prestigiul în Sicilia, unde nu mai păstrează decât câteva orașe pe litoral. Pe mare, Roma a suferit mai multe înfrângeri, dar, în a. 262 a. Chr. a ocupat Agrigentum. În a. 260 a. Chr., la Mylae, flota condusă de C. Duilius repurtează prima victorie navală romană, urmată, patru ani mai târziu, de o alta, la Ecnome. Romanii ocupaseră între timp Olbia și Aleria în Corsica. Consulul M. Attilius Regulus debarcă în Africa (256 a. Chr.), amenință Cartagina dar, în cele din urmă este învins (255 a. Chr.) de trupele punice și de mercenarii lui Xanthippus. Flota romană este distrusă la Pachino; urmează un nou eșec naval în a. 253 a. Chr. Redobândind avantajul, Cartagina atacă Sicilia. Învinși la Panormus (250a. Chr.), învingtori la Drepana (249 a. Chr.) și Camarina, punii rezistă la Lilybaeum și pe muntele Eryx sub comanda lui Hamilicar Barcas care, sosit în Sicilia în a. 248 a. Chr., conduce energic operațiunile militare. Dar negustorii care conduceau politica Cartaginei preferau războiului afacerile și, după victoria navală repurtată de Lutatius Catulus la I. Aegate (242 a. Chr.), Cartagina acceptă pacea. Totodată, Cartagina se angaja să achite o despăgubire de război de 2200 de talanți.
Deoarece Roma a distrus puterea maritimă a Cartaginei și a absorbit-o, practic, pe cea a Syracusei, primul război punic a avut drept consecință deplină restabilirea în întreaga Mediterană a libertății de comunicație, care fusese stânjenită timp de mai multe secole. Pe de altă parte, după ocuparea Siciliei și a Sardiniei, Roma – moștenitoare a Greciei Mari și a Cartaginei – își va fixa drept țel posesiunea și controlul întregului spațiu mediteraneean.
După încheierea păcii, Roma se statornicește temeinic în Sicilia și desăvârșește cucerirea Sardiniei și a Corsicii (239-237 a. Chr.), profitând de revolta mercenarilor puni. Cartagina protestează dar, datorită dificultăților interne (revolta mercenarilor: “războiul inexplicabil”), ea nu poate porni un nou război, ci sfârșește prin a plăti o îndemnizație suplimentară de 1200 de talanți.
Roma profită de acalmie pentru a-și regla conturile cu pirații illyri care stânjeneau comerțul adriatic (229 a. Chr. –primul război illyric; 220/219 a. Chr. – al doilea război illyric).
Curând, Roma se află în fața unei noi amenințări: gallii boi și insubri din nordul Italiei, coalizați cu gesații din Gallia Transalpină, atacă regiunile din nordul Peninsulei, gata să invadeze și partea ei centrală. Bătălia de la Telamon (225 a. Chr.) îi aruncă înapoi la poalele Alpilor, dincolo de Pad. Romanii îi urmăresc, îi înving la Clastidium/Casteggio (222 a. Chr.), ocupă Mediolanum și îi supun (222 a. Chr.). Întreaga Italie se află sub autoritatea Romei.
La Cartagina conflictele politice se agravează: pentru a-l înlătura pe șeful unei facțiuni (cea militară), cealaltă facțiune (cea mercantilă), orientează “partidul” armatei spre cucerirea coastelor africane și a Spaniei. În fruntea acestor trupe, care scapă în partea de sub controlul senatului punic, se ilustrează generali ca Hamilcar Barcas și ginerele său Hasdrubal. Pentru a relua războiul împotriva Romei de pe baze noi, Hamilcar a pornit să cucerească Spania plecând de la Gadiz (Gades); a murit în a. 229 a. Chr. în timpul asediului orașului Elche. Ginerele său Hasdrubal a dus la bun sfârșit cucerirea și organizarea Peninsulei și a întemeiat în a. 228 a. Chr. Quart Hadasat/Carthago Nova (Cartagena), capitala noului imperiu punic din Spania. Asasinat în a. 221 a. Chr., succesorul lui a fost fiul cel mai mare al lui Hamilicar, tânărul Hannibal (247-183 a. Chr.), al cărui impresionant portret ni l-a lăsat Titus Livius. Barcizii fac din Spania un fel de imperiu personal și împart prada între soldați, Cartagina și partizanii lor din noua capitală.
În Spania, Hannibal se află în contact cu romanii care fac comerț în regiune. Prin tratatul numit al Ebrului (226 a. Chr.) dintre Roma și Hastrubal, punii se angajează să nu treacă acest fluviu. Hannibal nu ține seamă de acestea, atacă orașul Sagutum (aliat al Romei) și îl cucerește în a. 219, după un asediu de opt luni.
Al doilea război punic (218 – 201 a. Chr.)
După cucerirea Spaniei, Hannibal se socotește destul de puternic pentru a relua lupta cu Roma și decide să atace Italia. Cunoaștem din relatările lui Polybios și Titus Livius acel marș uluitor (218 a. Chr.) prin Spania, Pirinei, sudul Galliei, traversarea Alpilor, coborârea în Italia urmată de un șir de victorii care au adus Roma în pragul colapsului.
Astfel, în a. 218 a. Chr., Hannibal învinge la Ticinus și Trebbia armatele romane conduse de P. Cornelius Scipio și Ti. Sempronius Longus. Gallii din Cisalpina sunt de partea lui Hannibal care, în anul următor, nimicește în Italia Centrală, la Lacul Trasimenus (217 a. Chr.), armata consulului C. Flaminius. După dezastrul de la Trasimenus, Senatul îl alege dictator pe Q. Fabius Maximus Cunctator care a evitat o luptă decisivă cu Hannibal, preferând tactica războiului de uzură.
Hannibal traversează Apeninii și coboară spre Apulia de unde, trecând prin Samnium, ajunge în Campania. Înainte de a pătrunde în Italia meridională, Hannibal a găsit pe malurile Adriaticii momentul oportun pentru a-și reorganiza infanteria libiană după modelul legiunilor romane.
Apoi, la 2 august 216 a. Chr., în bătălia de la Cannae (pe râul Ofanto, în Puglia), Hannibal a repurtat o nouă și strălucită victorie asupra legiunilor romane conduse de consulii L. Aemilius Paullus și C. Terentius Varro. De pe câmpul de bătălie de la Cannae, Hannibal se îndreaptă spre Capua. Scopul expediției italice a lui Hannibal fusese dizolvarea confederației italice; după trei campanii aceasta fusese realizată, în măsura în care era realizabilă. O bună parte dintre orașele meridionale ale Italiei, ca și Syracusa, trec de partea lui Hannibal, susținut cu delăsare de Cartagina care pare să renunțe la Italia pentru a-și îndrepta efortul spre Spania, unde Scipionii luptă cu Hasdrubal (după câteva succese, Cn. Cornelius Scipio și P. Cornelius Scipio sunt înfrânți și uciși în a. 211 a. Chr.).
În a. 215 a. Chr., Filip al V-lea al Macedoniei se aliază cu Hannibal și provoacă astfel primul război macedonean (215-205 a. Chr.), purtat în Grecia de către romani cu ajutorul etolienilor și al celorlalți adversari ai lui Filip. În esență, tratatul din 215 a. Chr. semnifica o împărțire a sferelor de influență între puni și greci: primilor le revenea Occidentul, celorlalți Orientul. Dar marea alianță antiromană concepută de Hannibal a eșuat datorită rivalității dintre puterile orientale (conflictul dintre Antiochos cel Mare – aliatul natural al lui Filip al V-lea – și Ptolemaios Philopator).
Roma a înrolat toți cetățenii valizi, ba chiar și 8000 de sclavi cumpărați de Stat. Romanii au adoptat un sistem de război mai realist; ei desemnau în fruntea armatelor numai ofițeri încercați și prelungeau, când devenea necesar, durata comandei acestora. Astfel, în a. 215 a. Chr., M. Claudius Marcellus, ca proconsul, iar Q. Fabius Maximus și Ti. Sempronius Gracchus, în calitate de consuli, au preluat comanda celor trei armate destinate să încercuiască orașul Capua și pe Hannibal. Roma continuă lupta cu tenacitate: în Sicilia, ea blochează Syracusa și, în ciuda intervențiilor lui Archimedes, pune stăpânire pe ea; dincolo de Adriatica, îl silise pe Filip V să suspende operațiile militare și să încheie pacea de la Phoenike (205 a. Chr.); în Italia îl hărțuiește pe Hannibal oriunde acesta se arată.
Între a. 213-210 a. Chr. M. Claudius Marcellus a cucerit Syracusa, precum și toate posesiunile cartagieze din Sicilia, în urma unui îndelungat război de guerilă dus de numidul Mutines, vrednicul locotenent al lui Hannibal.
În primăvara a. 211 a. Chr. Hannibal a pătruns în Latium și a ajuns până în apropierea Romei, provocând panică în rândul populației capitalei (Hannibal ante portas!). Roma refuză să angajeze o bătălie decisivă și Hannibal e nevoit să se retragă în Campania.
Apoi, încă o dată, se evidențiază aptitudinea romană de a descoperi oameni providențiali. În a. 210 a. Chr., un tânăr ofițer de 27 de ani, P. Cornelius Scipio – fiul generalului omonim care în Spania – primește comanda armatei din Spania și, în numai câteva luni, răstoarnă echilibrul de forțe. Tânărul Scipio cucerește prin surprindere Carthago Nova (209 a. Chr.) și iese învingători la Baecula (208 a. Chr.) și Ilipa (207 a. Chr.). După căderea Noii Cartagine, celt-iberii de dincoace de Ebru erau readuși pe deplin la ascultare, iar cei de dincolo de fluviu schimbaseră clientela cartagineză cu cea romană. Dar Scipio nu-l poate împiedica pe Hasdrubal să treacă Pirineii și să se îndrepte apoi spre nordul Italiei.
Astfel, în timp ce războiul fu terminat de Marcellus în Sicilia, de Publius Sulpicius în Grecia, de Scipio cel Tânăr în Spania, încleștarea continua în Italia.
Când Hasdrubal, reușind să dejoace supravegherea lui Scipio în Spania, apare în nordul Italiei, Hannibal încearcă să i se alăture. Celor două adverse, Roma le opune două armate conduse de consulii Livius Salinator și Claudius Nero. Intrând în posesia depeșei lui Hasdrubal (din care rezulta că acesta intenționa să coboare pe via Flaminia), C. Nero – care se afla în fașa lui Hannibal spre a-i bara calea spre nord – se abate din drum, îndreptându-se în marș forțat spre nord, se alătură celeilalte armate romane și, împreună cu ea, îl zdrobește pe Hasdrubal pe râul Metaurus (207 a. Chr.). De acum înainte, inițiativa aparține Romei. Hannibal nu mai are altă ieșire decât să se retragă în Calabria; rămâne acolo cinci ani, supravegheat de Roma.
Devenit consul, în 205 a. Chr., în urma succeselor sale din Spania, Scipio cel Tânăr îndeamnă Senatul să ducă războiul în Africa. Încă de pe vremea când se afla în Spania, Scipio inițiase tratative cu Syphnax și Massinissa – regi din Numidia –, însă primul trece de partea Cartaginei, iar al doilea de Syphnax, s-a refugiat în deșert.
Debarcând în Africa, Scipio își așează tabăra pe coastă, în apropiere de Utica, în cursul iernii a. 204 a. Chr. După victoria asupra cartaginezilor în bătălia de la Campi Magni (203 a. Chr.), Scipio îl capturează pe Syphnax, îi redă lui Massinissa regatul și obține ajutorul său. În aceste împrejurări Cartagina îl recheamă pe Hannibal, însă în bătălia de la Zama (202 a. Chr.). Scipio obține o victorie decisivă care pune capăt războiului.
Cartagina este silită să accepte condițiile impuse de Scipio. Astfel, prin pacea din a. 201 a. Chr. Cartagina renunță la Spania și la insulele din Mediterana occidentală; deși păstrează posesiunile africane, ea predă toate vasele de război, în afară de 10, și toți elefanții; acceptă să nu mai recruteze mercenari și să plătească, timp de 50 de ani, un tribut anual de 200 de talanți; în fine, Cartagina se angajează să nu întreprindă nimic pe planul politicii externe fără avizul Romei. Practic, Cartagina își pierdea astfel independența politică și devenea tributară Romei. Dealtfel, prin intermediul sistemului clientelar, Roma domina întreg spațiul nord-african.
Cât despre Scipio, revenit la Roma cu prestigiul victoriilor dobândite, cu strălucirea geniului său, el intră în legendă ca Africanus.
În fine, odată cu sfârșitul celui de al doilea război punic, interesul Romei înclină din ce în ce mai mult spre Orient. Până atunci Roma avusese drept obiective imediate aducerea sub autoritatea ei a popoarelor Italiei, stabilirea influenței în Spania, pacificarea Galliei Cisalpine și a Liguriei, doborârea puterii Cartaginei. Prin urmare, după eșecul lui Hannibal în expediția italică și cucerirea Cartaginei de către Scipio, ambițiile Romei s-au îndreptat către Orient, Scipio însuși fiind promotorul acestei politici.
VII.3.2. Războaiele din Orient. Hegemonia Romei în lumea mediteraneeană.
Roma a început războiul lui Hannibal – cum au numit romanii cel de al doilea război punic – în parte pentru a apăra interesele elenismului occidental, dar l-a terminat ca rivală a regatelor elenistice din Orient.
Ieșind din al II-lea război punic cu un prestigiu extraordinar în întreaga lume mediteraneeană, Roma n-a putut evita implicarea în afacerile Orientului. Expansiunea romană spre Orient era determinată de rațiuni politice și economice. Încă din timpul celui de-a doilea război punic politica romană și-a fixat drept scop posesiunea și controlul întregului spațiu mediteraneean. Războaiele din Orient se încadrau, prin urmare, în vastul program thalassocratic conceput de Scipio Africanus.
Victoria asupra Cartaginei a transformat Roma într-o redutabilă putere maritimă. Din Peninsulă, ea putea controla totodată Occidentul și Orientul – unde războaiele au silit-o să-și trimită legiunile –, precum și să-și dezvolte o rețea de legături diplomatice cuprinzând aproape întreaga lume antică.
Pe de altă parte, faptul de a controla orașe și populații care asimilaseră influența greacă a reînviat vechile raporturi culturale greco-latine. Acceptarea culturii grecești era pentru Roma o necesitate politică, mai precis un mijloc de a ieși din mediul italic, de a-și crea relații mai vaste, într-o lume dominată din punct de vedere cultural de elenism.
În cercurile (circuli) culturale și politice din Roma secolului II a. Chr. se manifesta disputa dintre apărătorii tradiției naționale (cercul lui Cato Censorius /cel Bătrân) și promotorii elenizării, a integrării culturale a Romei în elenism (cercul Scipionilor). Dar această polemică culturală și literară ascundea în realitate o criză politică și socială care punea în cauză, odată cu anticul mos maiorum, înseși temeliile raporturilor tradiționale dintre cetățeni și Stat. Și de această dată era vorba de o criză de creștere.
În cursul celui de al doilea război punic, legăturile care-l uniseră pe Hannibal de Filip al V-lea al Macedoniei au antrenat Roma în războaiele din Orient, așa cum, cel de al doilea front deschis în Spania o va împinge spre cucerirea Europei Occidentale. Această dublă intervenție a conferit expansiunii romane o dimensiune nouă, o anvergură niciodată atinsă până atunci.
Roma a știut să găsească omul cel mai potrivit împrejurărilor, care să poată cuprinde într-o perspectivă unică imensitatea acestor noi probleme: Scipio Africanus, primul “om universal” din istoria romană. Învingător al Cartaginei după ce pusese bazele puterii romane în Spania, el a devenit promotorul politicii orientale. În același timp, Scipio a fost apărătorul cel mai convins – împotriva lui Cato și a tradiționaliștilor – al integrării culturale a Romei în elenism.
Conservatorismul senatorial nu agrea o asemenea schimbare, novae res. Îndrăzneala lui Scipio contrasta cu prudența lui Fabius. Opoziția dintre aceste două atitudini nu era totuși ireductibilă. Superioritatea lumii elenistice rezida mai ales în activitatea spiritului, cea a lumii romane în capacitatea de organizare. Se cerea operată o sinteză la scara întregii lumi mediteraneene. Pentru această a fost experiența organizatorică dobândită în Italia. În urma războaielor din Orient aceasta a căpătat un caracter mai amplu devenind puternicul catalizator al unei sinteze grandioase ducând la formarea Imperiului. Astfel, unitatea culturală a lumii mediteraneene se realizase încă din sec. II a. Chr.; într-un imens spațiu exista deja o singură civilizație (hellenistiche-römische Kultur) cu o dualitate de facies: Orientul grec și Occidentul latin.
În cursul sec. II a. Chr. au avut prioritate proiectele de cucerire și de hegemonie axate spre Orient.
Politica lui Filip al V-lea (221-179 a.Chr.) – urmărit de amintirea lui Alexandru cel Mare – îi oferi Romei prilejul de a se amesteca în afacerile Orientului. Regele macedonean râvnea Grecia având chiar și ambiții mai mari: în Egipt, tânărul rege Ptolemaios Epifanes vădea interes pentru posesiunile Egiptului; Filip plănuia cu Antiochos un atac împotriva Egiptului care, de trei sferturi de secol, întreținea bune raporturi cu Roma.
Pentru supremația Romei era necesar ca celelalte puteri ale Orientului elenistic – Macedonia, Syria, Egiptul și ansamblul grecesc – să fie reduse la două. Senatul se decide să intervină, ia Egiptul sub protecția sa, trimițând acolo, ca “tutore al regelui” pe M. Aemilius Lepidus. În același timp, Rhodosul și Pergamul, amenințate de Filip, nu întârzie să apeleze și ele la sprijinul Romei.
Al doilea război macedonean (200-197 a. Chr.)
A fost declanșat de atacul lui Filip asupra Athenei (200 a. Chr.), stat aliat cu Roma. Grecii erau scindați în ligi rivale, cea etoliană și cea aheeană; una se orientează spre Roma, alta spre Macedonia. După debarcarea din Illyria, Roma se aliază cu rhodienii, cu Attalos din Pergam și cu athenienii. În bătălia decisivă care a avut loc în Thessalia la Kynoskephalai (197 a. Chr.). Fortuna este de partea lui T. Quinctius Flaminius. Consecința imediată a victoriei romane a fost încheierea păcii de la Elateia (197): Filip al V-lea renunță la posesiunile din Grecia, Asia Mică și Thracia, își reduce flota de război la 5 nave, armata la 5000 de soldați și plătește o despăgubire de război de 1000 de talanți; Macedonia se mai obliga să nu încheie alianțe fără anunțarea prealabilă a Romei și să nu mai trimită garnizoane în exterior. În esență, Filip V accepta condiții asemănătoare celor impuse Cartaginei.
Reglementarea afacerilor complicate ale Greciei a fost încredințată de către Senat unei comisii conduse de Flaminius. În a. 196 a. Chr., la Jocurile Istmice de la Corinth, este proclamată solemn în numele generalului victorios, Flaminius, libertatea grecilor. Apoi, în a. 194 a. Chr., romanii evacuează Grecia lăsând-o pe mâna libertății, adică a discordiilor care n-aveau să întârzie a reaprinde războiul. Etolienii au fost supuși de Flavius Nobilior.
Aheenii se scindaseră în romanofili și „romanofobi”, cei din urmă conduși de Philopoimen, care avea să piară în cursul unei revolte (183 a. Chr.) și să merite porecla de “cel din urmă dintre greci”.
Războiul syrian (192-188 a. Chr.)
În urma primelor sale campanii din Orient, Antiochos al III-lea (223-187 a. Chr.) reușise să restabilească întrucâtva integritatea monarhiei Seleucizilor. Apoi, victoria repurtată în 198 a. Chr. la Muntele Panion asupra generalului egiptean Scopas i-a adus stăpânirea asupra Palestinei. În anul bătăliei de la Kynoskephalai și-a îndreptat flota spre Asia Mică pentru a lua în stăpânire fostele posesiuni egiptene și pentru a-i readuce pe grecii din Anatolia sub autoritatea sa. Antiochos folosea buna ocazie oferită de retragerea garnizoanelor macedonene pentru a le instala pe ale sale. Pergamul și Rhodosul apelează la sprijinul Romei. Antiochos debarcă în Europa și înaintează în Chersonesul Tracic spre a crea o nouă satrapie, pe care o destinase fiului său, Seleukos. La Efes, Antiochos s-a întâlnit cu Hannibal – exilat în 196 a. Chr. – iar primirea excepțională care i s-a făcut acestuia echivala cu o declarație de război adresată Romei.
Antiochos se îndrepta apoi spre Grecia, unde debarcă în 192 a. Chr. la Pteleon, în G. Pagaseic. Aproape simultan debarcă la Apollonia o armată romană. În bătălia de la Thermophylai (191 a. Chr.) legiunile conduse de Manius Acilius Glabrio repurtase o victorie zdrobitoare asupra lui Antiochos, nevoit să se retragă grabnic în Asia Mică, la Efes.
Comanda expediției asiatice a fost încredințată Scipionilor – Africanus și Lucius Scipio – care au repurtat la Magnesia (190 a. Chr.), pe valea râului Hermos, o victorie decisivă asupra lui Antiochos. Prin pacea de la Apameia (188 a. Chr.) Antiochos era silit să accepte condițiile dictate de Scipioni: renunțarea la Asia Mică și la flota de război (cu excepția a 10 vase), plata unei despăgubiri de război de 15.000 de talenți și extrădarea lui Hannibal. Practic, din ziua bătăliei de la Magnesia, Regatul Seleucid dispărea din rândul marilor puteri ale Orientului.
În același timp, regatul Attalizilor din Peregam devenise în Asia Mică ceea ce Numidia era în Africa, un stat dependent de Roma și capabil să țină la respect atât Macedonia cât și Syria.
Al treilea război macedonean (171-167 a. Chr.)
Perseus, fiul lui Filip al V-lea, încerca să închege o coaliție împotriva Romei stabilind legături cu thracii, cu illyrii, cu câteva orașe grecești din Asia Mică, cu Bithynia și cu Syria. În același timp, el sprijină fracțiunile filomacedonene din Grecia. Războiul devine inevitabil.
Primele trei campanii au fost favorabile lui Perseus și aliatul său thrac, Cotys. Apoi, Fortuna își întoarce fața spre romani. Soarta Macedoniei a fost decisă în bătălia de la Pydna (168 a. Chr.) încheiată cu victoria categorică a lui L. Aemilius Paullus.
La Roma, generalul își împodobește triumful cu spectacolul prizonierilor. Macedonia este împărțită în 4 comunități federative (Amphipolis, Pella, Thessalonike și Pelagonia) modelate după structura comunităților grecești (amphiktyoniai). Între ele se statornicesc bariere politice, juridice și comerciale. Alianțele matrimoniale între membrii diferitelor confederații sunt interzise și nimeni nu putea deține proprietăți în mai multe dintre ele. Tributul, redus la jumătate față de cel pe care i-l plăteau lui Perseus, revenea Romei (100 de talanți anual). Illyria a fost tratată în mod asemănător, regatul lui Genthios fiind împărțit în trei stătulețe.
După lichidarea regatului macedonean, Senatul a decis să neutralizeze odată pentru totdeauna statele grecești, fie ele aliate sau ostile, și să le reducă pe toate la același statut de dependență. Intervențiile tot mai frecvente în afacerile interne ale micilor state grecești, dezmembrarea statului macedonean, introducerea impozitului funciar perceput de către Roma în Macedonia și Illyricum constituie toate preludiul apropiatei transformări a acestor state clientelare în provincii romane.
Cât privește Egiptul, acesta acceptase de bunăvoie clientela romană, iar Regelui Seleucid – evacuând Egiptul și toate cuceririle lui Antiochos al IV-lea – recunoștea eșecul tentativei de a-și recâștiga poziția de odinioară.
Astfel, toate regatele elenistice au intrat în sistemul clientelar al Romei, iar Statul roman prelua succesiunea imperiului lui Alexandru cel Mare. Începând cu bătălia de la Pydna (168 a. Chr.), Polybios consideră supremația universală a Romei ca fiind desăvârșită. Și aceasta este într-adevăr ultima bătălie în care un stat civilizat i se opune Romei ca mare putere pe câmpul de bătălie.
Întreaga lume civilizată recunoștea de acum încolo Senatul roman ca instanță supremă care decide până la urmă peste regi și popoare. O tentativă serioasă de a repune în cauză această ordine a fost întreprinsă de fapt numai o singură dată –în prima parte a sec. I a. Chr. – de către Mithridates al VI-lea Eupator, regele Pontului.
O poziție greu de suportat și intermediară între suveranitatea formală și supunerea reală o dețineau statele africane, grecești și orientale care fuseseră cuprinse în cercul hegemoniei romane în urma războaielor Romei împotriva Cartaginei, Macedoniei și regatului Seleucizilor.
Statele clientelare Romei nu aveau nici independență, nici pace. În Africa, între Cartagina și Numidia se desfășura de fapt un permanent război de frontieră. Egiptul – după arbitrajul roman între cei doi frați, Ptolemaios și Ptolemaios cel Gras – se angajase în războiul pentru posesiunea Ciprului. În Asia, nu numai că cea mai mare parte a regatelor – Cappadocia, Bithynia, Syria – erau confruntate în interior cu războaie de succesiune și intervențiile statelor vecine antrenate de acestea, dar au avut loc numeroase războaie între Attalizii din Pergam și celții galați, între Attalizi și Bithynia, între Rhodos și Creta. În Grecia discordiile reaprind războiul. Pentru a pune capăt acestei situații confuze singura posibilă era transformarea statelor clientelare în provincii romane.
Tulburări se iscă și în Macedonia unde, cu ajutor thracic, pătrunde pretendentul Andriskos din Adramyttion –falsul Filip – al patrulea război macedonean (149-146 a. Chr.). Revolta antiromană a fost ultima răbufnire a orgoliosului spirit național al macedonenilor. În a. 149 a. Chr. Andriskos învinge legiunea condusă de pretorul Iuventius, căzut pe câmpul de luptă. Apoi, campania lui Q. Caecilius Metellus asigură romanilor o victorie decisivă (148 a. Chr.). Metellus transformă Macedonia în provincie romană.
Războiul continuă apoi în Grecia împotriva Ligii aheene care declarase război Spartei (după ce Roma decisese să anuleze nefireasca includere a Spartei în Liga aheeană). Armata aheeano-thebană este învinsă de Metellus la Skarpheia, în Locrida. Apoi, preluând comanda, consulul L. Mummius zdrobește la Leukopetra ultima rezidență a Ligii aheene condusă de Diaeos și distruge Corinthul (146 a. Chr.), cel mai important centru comercial al Greciei. Confederațiile grecești sunt dizolvate și Grecia devine, în a. 146 a. Chr., provincie romană (Ahaia a fost supusă autorității romane și unită cu Macedonia, în afară de câteva orașe, între care Athena). În același timp, Delos, transformat de romani în port liber încă din a. 168 a. Chr., devine placa turnată a comerțului de tranzit între Orient și Occident.
La mijlocul sec. II a. Chr. izbucnește al treilea război punic (149-146 a. Chr.) provocat de aliatul Romei, regele Massinissa care luase obiceiul de a încălca teritoriile Cartaginei. Roma, îngrijorată de refacerea și înflorirea vechii sale rivale, intervine deschis în favoarea regelui Numidiei. Cartaginia era urmărită de ura lui Cato cel Bătrân (Censorius) care, după câte se spune, își încheia fiecare discurs în senat cu cuvintele Ceterum conseo, Carthaginem esse deledam („Pe de altă parte, cred eu, Cartaginia trebuie distrusă”).
Pretextul intervenției romane l-a constituit înarmarea Cartaginei aflată în conflict cu Massinissa care ocupase fertilele câmpii de la Bagradas. După eșuarea negocierilor care duraseră doi ani, Scipio Aemilianus – fiul lui Aemilius Paullus Macedonicus – asediază Cartagina, o cucerește prin lupte de stradă și o distruge (146 a. Chr.). Teritoriul Cartaginei devine provincia Africa (146 a. Chr.). Astfel dispăruseră în răsărit Corinthul, în apus Cartagina: Roma domnea asupra Mediteranei, de la Coloanele lui Hercules, până la țărmurile Asiei.
În esență, vastul program thalassocratic conceput de Scipio Africanus s-a încheiat prin cucerirea Macedoniei și intervențiile din Grecia, Egipt și Africa de Nord. Roma acționează cu o încetineală înțeleaptă și practică: “politica papagalului”, care constă în a nu pune piciorul pe stinghia de mai sus, decât după ce s-a asigurat că celălalt picior este bine proptit în stinghia de jos, căci forțele militare romane sunt deja dispersate pe un teritoriu imens.
În a. 133 a. Chr., moartea lui Attalos al III-lea îi oferi Romei prilejul de a se instala în Orientul Apropiat. Ultimul rege al Pergamului, Attalos al III-lea (138-133 a. Chr.), a desemnat prin testament Statul roman ca moștenitor al regelui. Roma a reușit să preia „moșternirea”abia în a. 129 a. Chr., după victoria lui Marcus Perperna asupra pretendentului Aristonikos, un fiu natural al lui Eumenes al II-lea. În consecință, statul cel mai însemnat al Asiei Mici – Pergamul – devine provincia romană Asia.
Astfel, în a doua jumătate a sec. II a. Chr., Roma ajunsese la un punct de turnură. Recentele anexiuni erau o urmare a politicii de hegemonie. Roma fusese nevoită să-și extindă posesiunile în Africa și în Europa și stăpânea un imperiu alcătuit din bucăți, în care fiecare provincie, deși mai târziu ar fi putut da profituri mari, nu constituia deocamdată decât o povară și o sarcină. O povară, întrucât provinciile trebuiau administrate și apărate; o sarcină, întrucât necesitatea de a le apăra și a coordona diferitele lor părți avea să oblige Roma să cucerească noi teritorii. Roma era împinsă de această logică a evenimentelor, care în istorie corespunde atât de puțin cu logica rațiunii.
VII.4. Roma și Occidentul
Cît timp au avut prioritate politica de hegemonie și proiectele de cucerire axate pe Orient, expansiunea continentală cunoaște un ritm extrem de lent. Însă cucerirea Italiei de Nord, desăvârșită la finele celui de al doilea război punic, a adus Roma în poziția de a controla Continentul, la fel cum cucerirea Siciliei îi asigurase controlul Mediteranei. Supunerea Spaniei, după îndelungate campanii, a dus la cucerirea sudului Galliei, indispensabil pentru a asigura legătura, pe cale terestră, între Alpi și Pirinei. La est, intervenția în Illyria s-a limitat la expediții de intimidare și la reprimarea pirateriei. Din Gallia până în Noricum și în Pannonia, menținea echilibrul necesar siguranței Italiei și a provinciilor occidentale a fost încredințată diplomației. Mutația se produce în momentul în care Italia de Nord devine un cap de pod pentru expansiunea continentală care s-a dezvoltat la sfârșitul secolului I.
Istoria cuceririi romane a Europei și a romanizării provinciilor reprezintă un capitol esențial din istoria Continentului. Începută, cu ocazia celui de al doilea război punic, prin deschiderea unui nou front în Spania ca replică la temerarea expediției a lui Hannibal, această cucerire – al cărui apogeu îl va constitui victoria lui Traianus asupra dacilor –, a durat trei secole. Este un indiciu că Roma, la începuturile ei, nu avea un program european. Dealtfel, mult timp, această expansiune a fost mai degrabă maritimă decât continentală.
După eșecul lui Hannibal, ambițiile romane s-au îndreptat spre Orient, Scipio însuși fiind promotorul acestei politici care angaja de aici înainte Roma în afacerile Orientului. Dar Scipio era și cuceritorul Spaniei unde, după strălucitele sale victorii, a întemeiat Italica, prima colonie romană din afara Italiei. Astfel, s-a implantat solid în Spania, însă ocupația s-a limitat multă vreme la regiunile de coastă. În a. 198 a. Chr. au fost create două provincii: Hispania Citerior, cu capitala la Tarraco și Hispania Ulterior, cu capitala la Corduba. Interiorul Peninsulei a fost cucerit treptat, după îndelungatele campanii (181-174, 153-151, 144-133 a. Chr.) împotriva celt-iberilor conduși de șefi energici, precum celebrul Viriathus (cca. 190-139 a. Chr.) – vir duxque magnus, cum l-a numit Titus Livius. Pacificarea Spaniei a durat aproape un secol, fiind încheiată abia în a. 133 a. Chr. când Scipio Aemilianus cucerește și distruge Numantia.
Oricum, aceste războaie din Spania, extensie Occidentală a Mediteranei, legată prin aceasta de cele din Orient, se încadrau în vastul program thalassocratic conceput de Scipio Africanus. Deoarece puterea ei fusese terestră la origine, Roma nu și-a putut concepe thalassocrația decât într-o asociere cu stăpânirea cel puțin al largilor benzi de teritorii din lungul coastelor. Această politică a dus la războaiele ligurice (154-125 a. Chr.), întresprinse sub pretextul protejării vechii și credincioasei aliate Massalia – amenințată de celți și liguri – și sfârșite prin supunerea Galliei meridionale.
În fapt, cucerirea Galliei sudice și crearea provinciei Gallia Narbonensis (121 a. Chr.) a permis Romei să controleze marile drumuri comerciale care legau Italia de Spania și de Gallia de Nord. Victoriile lui Flavius Flaccus, Domitius Ahenobarbus și Fabius Maximus asupra voconților, salvenilor, arvernilor și allobrogilor, din a. 125-120 a. Chr., urmate de anexarea Galliei Narbonensis, marchează practic încheierea procesului de înstăpânire a Romei în Mediterana.
Situația rămâne apoi neschimbată timp de opt decenii. Dincolo de frontierele Italiei și ale provinciilor maritime, politica Romei se desfășura, prin diplomație, nu pe calea armelor.
În Gallia, alianța cu eduii (în permanent conflict cu celelalte populații celtice, în special cu arvernii) a asigurat provinciei Narbonensis, ca și hinterlandului ei, o îndelungată perioadă de liniște. Bune raporturi cu Roma avea și populația celto-illyră din Noricum, tot mai legată de importantul centru comercial de la Aquileia. În Balcani, alianțele alternau cu intervențiile militare.
În Europa se caută menținerea unui statut quo de care aveau să profite din plin negustorii italici, acei marcatores relativ ignorați de izvoarele istorice, al căror rol a fost totuși atât de remarcabil, de vreme ce, grație amănunțitelor cunoștințe pe care le aveau asupra locurilor și a oamenilor, ei au fost, de fapt, adevăratele avangărzi ale cuceririi romane.
Până în secolul I a. Chr. Roma nu depășise ideea constituirii și menținerii unui imperiu mediteranean închis, limitat la zona de coastă și la o fâșie din hinterland.
După toate aparențele, clasa conducătoare romană nu era interesată în a-și institui dominația într-un mod mai durabil în interiorul continentului european. Politica lui Sylla a rămas în linii generale axată pe Orient și cea a lui Pompeius Magnus –creatorul vastului imperiu colonial – s-a dezvoltat și ea într-o direcție cu precădere mediteraneană și orientală.
Politica lui Caesar în Britannia și dincolo de Rhin, iar apoi cucerirea Lusitaniei, Galiciei și Asturiei în primele decenii ale epocii imperiale au făcut ca Roma să devină un stat cu interese continentale și să-și deschidă o nouă fațadă maritimă –fațada atlantică. Anexiunile ulterioare – Germania, Noricum, Pannonia, Moesia și Dacia – au desăvârșit un proces ale cărui începuturi datează de la mijlocul secolului I a. Chr. Această schimbare de optică stă în directă legătură cu elaborarea ideii unui imperiu universal. Dacă Pompeius Magnus croise imperiul colonial, Caesar face pasul decisiv către imperiul universal.
Ideea unei politici europene îi aparține lui Caesar. Cucerirea celor trei Gallii nu era, în concepția lui, decât o primă etapă. Caesar a înțeles, cel dintâi, că destinul Romei nu avea să se consume numai în Mediterana și că problema fundamentală se află în altă parte. Și acest lucru ne dă măsura geniului său. Mutarea frontierei pe Rhin ridică însă dificultăți enorme, iar războiul civil – declanșat după asasinarea lui Caesar – a dus la întârzierea finalizării acțiunii.
Augustus a încercat să le depășească printr-un plan grandios. Bazându-se pe linia Rhinului și a Alpilor, trupele sale trebuiau să extindă frontiera până la Elba și să supună puterii romane cel puțin întreaga Europă Centrală. Dar acest plan de cucerire totală a eșuat: dezastrul lui Varus în Pădurea Teutoburgică (Teutoburgiensis saltus / 9 p. Chr.) a stopat elanul cuceririlor, a pus capăt tentativei de cucerire a Germaniei și armatele romane au fost nevoite să se replieze pe linia Rhinului. Lungile campanii ale lui Tiberius și Germanicus prin Germania nu au avut rezultate durabile, cu excepția anexiunii Noricumului și a cuceririi Panoniei.
Noua frontieră care lega de Dunăre și construcția limes- ului au delimitat două Europe, punând o barieră între istorie și o protoistorie menită să-și supraviețuiască timp îndelungat.
Capitolul VIII
DEZECHILIBRE ECONOMICO-SOCIALE: PROBLEMA AGRARĂ
VIII.1. Proprietatea asupra pământului
Încă din epoca regală, potrivit lui Varro și lui Plinius, pater este titularul unei așezări și al terenului ei împrejmuit, delimitat și transmisibil, un fel de probrietate imobilară, ale cărei caracteristici esențiale sunt de a fi inalienabilă și indivizibilă. Pe de altă parte, pater posedă și o proprietate mobiliară alcătuită din turmă, din sclavi și unelte agricole, proprietate de care dispune liber. În jurul acestor bunuri și al noțiunii de proprietate pe care ele o implică, se manifestă însă un fel de proprietate colectivă, pământurile diverselor familii sau gentes, cărora li se va adăuga și li se va substitui chiar, în anumite cazuri, proprietatea colectivă a Statului, ager publicus, care va fi miza atâtor conflicte.
Romulus, distribuind o treime din ager Romanus, a dat fiecărui cap de familie 2 iugera (cca. 0,5 ha), domeniu prea mic pentru a hrăni un grup mai masiv. Pământul rămas liber după această primă împărțire a fost atribuită diverselor gentes. Desemnarea terenurilor agricole prin numele gentilice –Antonianus, Cornelianus, Sempronianus etc. – este o dovadă a apartenenței gentilice a acestui pământ. Prin urmare, heredia patrimoniale și agri gentilici sunt elementele fundamentale ale proprietății funciare inițiale.
Odată cu evoluția societății și cu creșterea progresivă a teritoriilor ocupate de Roma, acest tip de proprietate – cea patrimonială și cea colectivă – a suferit adaptări succesive.
Legea Celor XII Table (451–450 a. Chr.) a sfărâmat comunitatea heredium-ului, declarându-l transmisibil, alienabil și divizibil, creând acțiunea de împărțire a moștenirii, asociată cu dreptul de a testa și acțiunea communi dividundo, care reglementează împărțirea coproprietății supuse indiviziunii. S-a tins, prin urmare către o individualizare a domeniului familial și a pământurilor familiilor (gentes), prefigurare a unei alte individualizări, cea a domeniului public (ager publicus).
Pământul era hotărnicit prin procedeele augurale și ocrotit prin respectul față de Terminus, zeul hotarelor. Această condiție implicând permanența posesorului excludea parcelarea de către Stat în favoarea unor deținători succesivi.
Deși oricare roman are în principiu dreptul să se folosească de ager publicus, de fapt doar patres obțin avantaje durabile: numai ei dispun de mijloace și de capitalurile necesare exploatării acestui pământ.
VIII.2. Primele reforme
Celor două iugăre acordate de Romulus, relatează Titus Livius, Numa Pompilius le adaugă loturi rezultate din împărțirea pământurilor cucerite. Apoi, Servius Tullius acordă cetățenilor săraci câte 7 iugăre.
Aceasta pare a fi starea lucrurilor când, în a. 486 a. Chr., după victoria asupra hernicilor, consulul Spurius Cassius propune să se dea aliaților Romei jumătate din pământul cucerit și să se distribuie plebeilor cealaltă jumătate. Acuzat de uneltire împotriva Statului, Spurius Cassius a fost executat și pe locul casei sale a fost înălțat templul zeiței Ceres (un caz analog în 385 a. Chr. când T. Manlius reproșează patricienilor practicarea unei camete ruinătoare pentru țărănime: casa sa a fost dărâmată și înlocuită cu un templu consacrat Iunonei Moneta).
După acțiunea lui Spurius Cassius, analistica romană menționează o serie obscură de “legi” agrare (în 485, 482, 481, 476, 467, 441, 424, 420, 416, 414, 412 și 410 a. Chr.) care vor duce la o repartiție mai echitabilă a lui ager publicus. Mai bine cunoscută e legea din a. 467 a. Chr. când consulul Aemilius, încercând să îndepărteze de la Roma mulțimea pe care exodul rural și mizeria au îngrămădit-o acolo, propune o distribuire de pământuri publice la Antium, recent cucerit. Dar plebeii gata să plece sunt atât de puțin numeroși, încât a trebuit să se restituie volscilor o parte din pământurile lor. “Mulțimea – relatează Titus Livius – prefera să ceară pământuri decât să le primească.”
VIII.3. Legile Liciniae-Sextiae (367 a. Chr.)
Lex Licinia Sextia de modo agrorum constituie o reflectare a opoziției dintre ,marii proprietari funciari și micii agricultori sau chiar nefericiții fără avere. În esență, o primă lege limita la 500 de iugăre (125 ha) suprafața pe care o putea deține un cetățean în ager publicus (această limitare libera terenuri pentru alți ocupanți eventuali); o a doua lege fixa un maxim (100 de bovine și 500 de ovine) pentru turmele admise pe pășunile publice. Așadar în momentul în care plebeii luptă pentru egalitatea în drepturi politice cu patricienii, ei vor și să aibă acces la ager publicus. Știm însă că legea a fost adesea încălcată. Oricum, datorită atât de frecventelor războaie în care se va angaja Roma, a trebuit să se aștepte ivirea Gracchilor pentru ca problema agrară să fie reluată într-o nouă lumină.
VIII.4. Colonizări și împroprietăriri
Statul roman recurge la colonizări în teritoriile populațiilor învinse. Or, în majoritate, aceste pământuri erau devastate. Pentru a atrage pe ele coloni, taxa cerută era limitată la 1/10 din grâne; modicitatea taxelor vădește puținul entuziasm al eventualilor beneficiari. Așa cum consemnează Appianus, bogații luară în posesiune cea mai mare parte a pământurilor nedistribuite și înghițiră loturile adiacente. Dealtfel, așa cum s-a arătat, împroprietăririle sunt în beneficiul familiilor patriciene, în persoana reprezentanților lor sau a celor înrudiți cu ele, iar colonizările, la rândul lor, nu sunt conduse decât de oameni proveniți din 47 de gentes, din care cele mai multe sunt legate cu cele 30 fruntașe.
Pe de altă parte, zonele fertile cele mai apropiate de Roma – Latium, Campania și Etruria meridională – se aflau în întregime sub dominația aristocrației senatoriale. Mulțimea celor care au pământ puțin și nu lucrează decât pământul altora n-a beneficiat nici de colonizări, nici de împroprietăriri și nici n-a putut cumpăra pământ din lipsa de bani. Prin urmare, remediile preconizate de Statul roman – colonizările și împroprietăririle – n-au fost decât simple paleative.
Bogăția ce curgea spre Roma, în special de la începutul sec. II a. Chr., a încurajat dezvoltarea marilor posesiuni agrare; chiar dacă o suprafață de mari dimensiuni era însă lucrată de familia care o deținea, rezultatul era deposedarea altei familii. Marile terenuri puteau fi lucrate și de arendași sau angajați. Unele concentrări de pământ au apărut ca rezultat al simplei cumpărări. Presiunea de a vinde s-a transformat într-o și mai violentă expropriere: violența rurală devenise endemică în Italia și celui sărac îi rămâneau puține șanse să reziste la foamea de pământ a bogatului. Nevoia de pășuni de iarnă a aristocrației romane a dus deopotrivă la exproprierea loturilor țărănești și la ocuparea unor părți din ager publicus de lângă așezările țărănești. Sistemul tradițional al țăranilor-soldați deținători de pământ fusese deja erodat de extinderea domeniilor lucrate de sclavi.
VIII.5. Reformele Gracchilor (133-121 a. Chr.)
Evoluțiile primejdioase din sec. II a. Chr. erau în mare măsură consecința creșterii imperiului Romei care a adus oligarhiei o bogăție ce trebuia investită, facilitându-i achiziționarea de pământ suplimentar, alimentând-o cu sclavi pentru a-l lucra și neoferind nicăieri un pământ compensativ celor deposedați. O armată formată din țărani vremelnici și soldați a cucerit lumea mediteraneană, iar respectiva cucerire a înlesnit desființarea clase țărănești.
În esență, rămân trei probleme: asocierea muncii servile crescânde cu creșterea șomajului țăranilor romani; soarta țăranilor obligați să-și părăsească pământul și căile pe care aristocrația vindea produsul domeniilor ei tot mai mari și realiza în consecință venituri de pe urma lor.
În a doua jumătate a sec. II a. Chr. agitația socială cunoaște momente de paroxism. Dezordini grave se produc mai ales în Sicilia. Ca urmare a răscoalei sclavilor din Sicilia (134-131 a. Chr.) și a propagării rapide a acestei mișcări atât de spre provinciile orientale cât și spre Italia, o “spaimă țărănească” pune stăpânire pe spirite.
În contextul acestor grave tensiuni sociale și politice se va ilustra Tiberius Sempronius Gracchus (162-133 a. Chr.), provenit dintr-o ilustrată familie înrudită cu Scipionii.
Reamintind imperativele vechilor legi licinio-sextiene, Ti. Gracchus – ales tribun al poporului în 133 a. Chr. – prezintă în comitia tributa un proiect înnoit: un cetățean nu va putea deține mai mult de 500 de iugera (125 ha) din ager publicus; dacă are doi fii, va avea drept la o suprafață maximă de 1000 de iugăre. Ocupările abuzive nu vor fi recunoscute; în schimb, ocupanții nelegali care, după cercetări, vor fi menținuți pe loturi pe motivul vechimii folosirii vor fi liberați de orice redevență pentru partea păstrată și vor deveni proprietari cu drept deplin. Ager publicus odată repus în rânduială, noii ocupanți, cetățeni și italici săraci vor primi în total 30 de iugera (7,5 ha) grevate de un impozit (vectigal); acest lot va fi inalienabil. Triumvirii (comisia executivă permanentă) supuși unei rotații anuale pentru președinție, erau cei chemați să vegheze la aplicarea legii.
În esență, reforma (lex Sempronia agraria) avea avantajul de a pune bazele micii proprietăți, de a reconstitui o clasă mijlocie de proprietari rurali și de a oferi o soluție în problema atât de acută a depopulării Italiei Centrale. Legea semproniană permitea, de asemenea, să se revină la vechile principii care asigurau Statului soldați-agricultori legați de un pământ stăpânit ca proprietate personală.
În fond, nu era vorba de o egalizare economică a claselor, nici de o atingere adusă sistemului timocratic al Statului roman, ci doar de o refacere a categoriei de adsidui (clasa mijlocie), alături de celelalte clase sociale.
Cu toate obstrucțiile, lex Sempronia a fost adoptată în a. 133 a. Chr. În același an, bănuit de a se îndrepta spre dictatură, Ti. Gracchus este asasinat în cursul unei răzmerițe. Tribunatul lui Tiberius Gracchus din 133 era socotit retrospectiv de către romanii epocii lui Cicero ca marcând o ruptură ireparabilă cu trecutul; Ti. Gracchus, tribun al poporului roman, a fost linșat de un grup de senatori, condus de Pontifex Maximus, P. Cornelius Scipio Nasica Serapio, care fusese consul în 138 a. Chr. “Aceasta a fost pentru prima dată în cetatea Romei când s-a vărsat sângele cetățenilor romani și s-a recurs la spadă, în ambele cazuri fără teamă de pedeapsă. După aceea legea a fost timorată de forță, iar conflictele dintre cetățeni care în trecut se rezolvau prin înțelegere își aflau acum dezlegarea prin spadă”(Velleius Paterculus II, 3,3).
Impunând o măsură administrativă împotriva voinței majorității Senatului, Ti. Gracchus aducea atingerea ordinii constituționale. A fost o revoluție împotriva spiritului Constituției când Ti. Gracchus adusese problema agrară în fața comițiilor; a fost, de asemenea, o revoluție împotriva literei Constituției când a distrus acel corectiv al mecanismului Statului, prin care Senatul înlătura constituțional intervențiile împotriva guvernării sale (dreptul de veto al tribunului) și când l-a destituit neconstituțional pe colegul său, Marcus Octavius.
Legea semproniană este totuși pusă în aplicare; însă recuperările și parcelările se vor mărgini la Lucania și Picenum unde aristocrația senatorială nu avea interese deosebite; la rândul lor, italicii erau excluși de la beneficiul legii, care acorda pământ numai cetățenilor romani.
Nemulțumiții au găsit în Scipio Aemilianus un șef energic. El a făcut să se voteze un plebiscit care lua triumvirilor, spre a o încredința consulilor, competența de a tranșa litigiile izvorâte din aplicarea legii semproniene. Dar Scipio Aemilianus moare subit în a. 129 a. Chr. Reforma rămase în așteptare până în momentul în care Gaius Gracchus devine tribun în a. 123 a. Chr.
Gaius Gracchus (153-121 a. Chr.) realizase că nu va fi posibilă nici o reformă agrară fără o reformă a Statului, adică fără răsturnarea oligarhiei senatoriale. Ceea ce aducea Gaius, printr-o serie de propuneri diverse (lex frumentaria, lex iudiciaria, lex militaris, lex de abactis, lex de capite civis, lex de provinciis consularibus, lex de provincia Asia, lex coloniaria și noua lex agraria) nu era altceva decât o Constituție cu totul nouă. Prin toate acțiunile sale, Gaius a urmărit răsturnarea guvernării senatoriale.
Prin urmare, procedează mai întâi la măsuri politice, încercând să restrângă autoritatea Senatului. Îndeosebi administrația aparținuse până atunci în exclusivitatea Senatului; Gaius i-o restrânse pe de o parte făcând ca problemele administrative cele mai importante să fie decise de către comiții, adică, de fapt, prin ordonanțele tribunului, pe de altă parte limitând competența Senatului pe cât posibil în afacerile curente, el însuși preluând un număr considerabil. Ocolește Senatul, supunând proiectele sale adunării poporului. Face să se dea legii, care interzice consulilor și senatorilor să judece o cauză capitală, un efect retroactiv, încât să-i urmărească pe adversarii fratelui său, consulii din a. 132 a. Chr.
În același timp, Gaius încearcă să scindeze aristocrația și să atragă o parte a acesteia în sfera sa de interese. Premisele unei asemenea divizări existau. Încă din a. 218 a. Chr. lex Claudia, interzicând senatorilor să practice comerțul și operațiile “bancare” trasa o demarcație între aristocrația de „sânge” și cea a banului. Apoi, puțin timp înainte de Gaius Gracchus, legea stabilise incompatibilitatea demnității senatoriale cu serviciul în cavalerie; senatorii fiind astfel excluși din corpul acesta, ordinul ecvestru putea să fie privit, în opoziție cu Senatul, ca reprezentantul aristocrației comerciale; Gaius îi oferă veniturile provinciei Asia și tribunalele de jurați.
Astfel, lovitura cea mai grea a dat-o Senatului prin legea sa judiciară (lex iudiciaria). Ea stipula că tribunalele permanente – quaestiones perpetuae – care din a. 149 a. Chr. erau competente pentru crimele săvârșite de magistrați sau de particulari și nu erau compuse decât din senatori, vor fi alcătuite numai din cavaleri.
Pe de altă parte, Gaius a făcut să fie adoptate un grup de legi privitoare la distribuțiile de grâne (lex frumentaria). Aceste legi se înscriau în tradiția reglementărilor de aprovizionare (annona) cu grâne a plebei. Gaius acorda plebei o alocație lunară de 5 modii de grâu a 21/2 sesterți modius-ul (banița), adică la jumătate din prețul cursului cel mai coborât. Această distribuire avea scopul de a atrage proletariatul în clientela conducătorilor partidului popular.
Pe pla extern, Gaius a luat, de asemenea, măsuri legislative. Astfel, lex de provincia Asia, reglementând administrarea provinciilor și perceperea impozitelor, adapta mărirea contribuțiilor la cea a recoltelor; dar limitând la ordinul cavalerilor dreptul de a licita asupra ratelor de percepere și stabilind că rata de arendare va fi atribuită pe loc la Roma, Gaius dezlănțuia cupiditatea publicanilor (arendașii strângerii impozitelor Statului).
În sfârșit, cu o remarcabilă energie, Gaius Sempronius Gracchus concentră cele mai diferite și cele mai complicate afaceri guvernamentale în mâinile sale. Puterea lui Gaius se baza pe clasa mercantilă și mai ales pe proletariat. Spre sfârșitul celui de al doilea tribunat al său (122 a. Chr.), Gaius prezentă propunerea de a acorda latinilor dreptul de cetățenie deplină (lex Sempronia de sociis et nomine latino), iar celorlalți aliați italici dreptul rezervat până atunci latinilor. Propunerea s-a lovit de opoziția unită a senatului și a plebei urbane.
Aceste măsuri diverse au provocat reacția vehementă a oligarhiei senatoriale. Angajându-se în bătălia cu autorul distribuirilor de grâu și de pământuri pe propriul lui teren, aristocrația senatorială supralicitează. Din însărcinarea Senatului, tribunul lui M. Livius Drusus propune abolirea censului impus acelora care primiseră pământ în urma legii semproniene și, în timp ce proiectul lui Gaius prevedea crearea a 4 colonii transmarine, Drusus propune să se întemeieze 12 colonii italice. Mai mult, un plebiscist redactat cu abilitate, l-a obligat pe Gaius să plece în Africa împreună cu 6000 de cetățeni destinați coloniei Iunonia, care urma să fie fondată pe teritoriul Cartaginei. Când revine la Roma, trei luni mai târziu, Gaius este acuzat de sacrilegiu pentru că a omis să respecte interdicția care lovea pământul punic.
Gaius candidează pentru a treia oară la tribunat, dar comițiile – care ratificaseră anterior legile liviene – nu-l realeg. Senatul propune o lege care să interzică fondarea coloniei Iunonia. Ciocnirea de pe Capitoliu dintre partizanii celor două partide, în fața templului lui Iupiter Capitolinus – unde consulul L. Opimius aducea sacrificiul consacrat – provoacă o răzmeriță. Printr-un senatusconsultum ultimum, consulul Lucius Opimius este investit cu puteri excepționale. Susținătorii lui Gaius Gracchus sunt învinși pe Aventin. Retras pe malul drept al Tibrului împreună cu sclavul său Europus, Gaius își află sfârșitul în dumbrava sacră a Furiniei; vreo 3.000 dintre partizanii lui Gaius au fost spânzurați în închisoare. Apoi, consulul L. Opimius ridică, prin hotărârea Senatului, un nou templu al Concordiei din averea celor acuzați de înaltă trădare. Guvernarea senatorială și-a reluat dominația, iar opera lui Gaius Sempronius Gracchus a fost progresiv nimicită.
VIII.6. Reforma din a. 111 a. Chr.
În cursul acestor ani de tulburări, în 111 a. Chr., au fost adoptate noi legi agrare, pe care tradiția – bazată pe Appianus – le atribuie tribunului Spurius Thorius.
Împroprietăririle anterioare, cele ale lui Sp. Cassius din 496 a. Chr., ale lui Sp. Maelius și M. Metellus din 416 a. Chr., cele din 383 a. Chr. și din 232 a. Chr. comportau numai posesiunea. Legile licinio-sextiene din 367 a. Chr., prevăzând limitarea uzufructului, nu evocă nici ele decât posesiunea. Împroprietăririle Gracchilor prevedeau o redevență către Stat; or acestei redevențe este în contradicție cu exercitarea deplină a dreptului de proprietate.
În legătură cu reforma din a. 111 a. Chr., textul lui Appianus menționează trei legi: a) prima, permite beneficiarilor legii semproniene să-și vândă loturile; b) a doua, suspendă distribuirile de loturi din ager publicus și stabilește un vectigal (impozit provenit din arendă) asupra ocupanților, al cărui venit va fi împărțit între săraci; c) a treia, suprimă vectigalul.
Așadar, reforma din a. 111 a. Chr. a regularizat vectigalul – limitându-i efectele în timp și în spațiu – și I-a promovat prin urmare la proprietatea deplină, pe calea stingerii vărsămintelor, pe deținătorii de pământuri donate, atribuite sau deținute de un timp nedeterminat.
Dacă reforma din a. 111 a. Chr. i-a deposedat de venituri însemnate pe publicanii care arendaseră perceperea impozitului, dacă ea a consolidat aristocrația în proprietatea acestor terenuri recunoscând că posesiunea lor echivalează cu un titlu de proprietate, ea i-a făcut să beneficieze de același drept pe proprietarii mijlocii care, la fel ca cei mari, încălcaseră domeniul public. Prin urmare, această lege pare a fi evenimentul major al economiei agrare din sec. II a. Chr.: ea confirmă proprietatea și extinde individualitatea pământurilor.
Astfel, dacă latifundia erau consolidate în uzurpările lor, proprietarii mici și mijlocii se ridicau la viața economică și socială. Cealaltă urmare a legii lui Thorius este privarea Statului de un venit fiscal însemnat, îmbogățindu-i, în același timp pe marii proprietari, scutiți de atunci de vectigal.
Urmează apoi, în a. 109 a. Chr., lex Mamilia Roscia Peducaea Alliena Fabia, atribuită lui C. Mamilius, supranumit Limetanus, care hotăra crearea și organizarea de municipii, de prefecturi, de piețe locale și regionale și fixa la 5 pedes (=1,40 m) lărgimea răzoarelor pământurilor. Această lege definea oarecum cadastrul Italiei, confirmând proprietatea în hotarele ei și autonomia proprietarului în proprietatea sa.
Legea din 111 și cea din 109 a. Chr. anulau dispozițiile gracchice. Gracchii au încercat să dea plebei pământ arabil și să-i garanteze folosința lui declarându-l inalienabil; fiind prevăzută de acum înainte posibilitatea de înstrăinare, cei favorizați erau marii proprietari; suprimându-se vectigalul, creștea renta aristocrației senatoriale. Problema agrară ajunsese astfel o problemă financiară, o problemă de capital.
Capitolul IX
REVOLUȚIA ROMANĂ – UN SECOL DE CRIZE POLITICE
Cato Censorius în istoria sa intitulată Origines, căutând să plaseze Roma într-o zonă a cărei hartă intelectuală a fost un mod substanțial opera grecilor, și Polybios încercând să explice ridicarea meteorică a Romei la rangul de mare putere, au ajuns să susțină aceeași opinie despre principiul călăuzitor care se afla la baza dezvoltării instituțiilor republicane și a desfășurării istoriei romane. Acest principiu călăuzitor conform căruia Republica romană nu depindea de imperium-ul unei singure persoane, ci de al multora, este expus de Cicero la începutul cărții a II-a din a sa De re publica.
Prin urmare, sistemul republican era un sistem ce depindea prin oligarhie de hotărârea colectivă și care dăinuia printr-o ideologie puternică despre supremația grupului oligarhic.
Însă începând de la finele secolului III a. Chr., devine evidentă distanțarea periculoasă a unor membri ai nobilimii romane de semenii lor. Începând din această perioadă, clasa cârmuitoare romană și-a canalizat tot mai mult energiile nu doar spre rezolvarea problemelor politice ridicate de contactul cu lumea greacă, ci și spre dobândirea culturii grecești și stilului de viață luxos și ostentativ, urmare a bogăției dobândită din Orient; procesul era stimulat de existența unei stări de spirit de aristocratică emulație.
Asimilarea culturii grecești a fost unul din factorii escaladării competiției în rândurile aristocrației, posesiunea ei funcționând ca una din pârghiile ce-i distanța pe unii oameni de egalii lor. Însă, înainte de toate, tocmai lărgirea hegemoniei Romei și crearea imperiului constituie cauza escaladării competiției din cadrul elitei romane.
Drept urmare, echilibrul din interiorul clasei cârmuitoare a început să se tulbure progresiv. Oligarhia romană era conștientă de deteriorarea echilibrului în interiorul grupului și de implicarea crescândă a poporului în luptele politice, acest lucru rezultând din măsurile luate spre a stăvili atare tendințe.
Pe de altă parte, necesitățile Imperiului constituiau prin ele însele o sursă a instabilității. Ca și alte imperii timpurii, Roma acționa cu un număr redus de funcționari și avea nevoie de relații personale între membrii propriei aristocrații și nobilității din comunitățile provinciale, în scopul de a-și organiza supremația; asemenea relații sociale de amicitia sau clientela erau unele din căile principale prin care dominația romană se extindea asupra provinciilor pe care le controla. În fapt, sistemul clientelar transfera treptat zone ale guvernării din domeniul public în cel privat.
În ultima perioadă a Republicii (cca. 110-31 a. Chr.) a apărut acea stare de permanente tulburări căreia i s-a dat denumirea de “revoluția romană”. În special de la apariția lucrării clasice a lui R. Syme (The Roman Revolution, Oxford, 1939), acerbele rivalități politice din sânul Republicii – adică perioada cuprinsă între cca. 60 a. Chr. și introducerea în cele din urmă a regimului personal, odată cu principatul augustan – au căpătat denumirea de “revoluția romană”, expresia putându-se aplica și în sens mai larg la întreaga perioadă de după Gracchi.
În mijlocul acestui șir de înfruntări politice și de războaie ajung în prin plan șefii militari tentați de puterea personală. De acum înainte supremația armatei este decisivă. Ambițiile personale se afirmă în detrimentul Statului. Generali iluștri precum Scipionii, Marius, Sulla, Pompeius și Caesar se ridică deasupra constituției republicane: ei anunță Imperiul. Când se vorbește de Imperiu, există tendința de a-i considera ca pe niște uzurpatori; în realitate, ei sunt chiar pe linia acestui șir de generali care se ridică deasupra constituției republicane.
Fațada instituțiilor republicane rămâne neschimbată, dar evenimentele militare, conjunctura economică și accentuarea tensiunilor sociale zdruncină cadrul politic și social și impun, în cele din urmă, noua formă de organizare a Statului: Imperiul.
Societatea romană, aflată în pragul unei crize de structură, nu avea, pentru moment cel puțin, altă soluție decât aceea a unei “dictaturi imperiale”, mai exact vorbind, a unei concentrări a puterii politice și militare într-o singură mână (regimul personal – instituționalizat prin principatul augustan).
Anumite cercuri (circuli) cultural-politice, cu deosebire de cel al Scipionilor, au creat un climat intelectual favorabil obsesiilor imperiale. În această ambianță spirituală apare mistica șefului. Pentru Panaetius din Rhodos (185-109 a. Chr.) – un familiar al “Cercului Scipionilor” – autorul lucrării Peri tou kathekontos (“Despre datorie”), omul este și philoarchos: el “iubește puterea”, cel mai tare este cel mai bun. Astfel se corelează conceptele morale cu cele politice, în folosul perspectivei imperialiste. Panaetius orientează gândirea stoică spre o etică pragmatică și, astfel, stoicismul a pătruns rapid în Roma, devenind curentul filosofic îmbrățișat de către elita conducătoare a Statului roman și dobândind pe pământul italic o formă specific romană. În gândirea filosofică și religioasă se impune primatul acțiunii, se conturează un idealism al speranței, o mistică a șefilor.
Asemenea realități determină cu timpul o sensibilă evoluție a moravurilor. Distanțându-se tot mai mult de tradiționalismul exclusivist, de așa-numitele veteres mores –ilustrate prin concepte precum severitas, fides, temperantia etc. –, mentalitățile politice dezvăluie mecanismul disimulat al lentelor transformări prin care s-a operat trecerea de la Republică la Principat (monarhia imperială).
Pe de altă parte, bogăția funciară a clasei senatoriale și oligarhiei patriciene este eclipsată de dinamismul oamenilor de afaceri, de elita financiară pe care o formează cavalerii. Are loc deci substituirea unei bogății mobiliare în locul bogăției funciare, deschizându-se astfel calea individualismului “capitalist” al banilor. Așadar, o revoluție socială, dublată de o revoluție morală. Și una și cealaltă, alături de revoluția politică, vor decide soarta Republicii romane.
În fine, Roma e din ce în ce mai mult privită ca o cetatea aleasă de zei, învincibilă și eternă, desemnată să asigure popoarelor pacea și dreptatea. Cu alte cuvinte, Statul roman își descoperă vocația imperială/ecumenică: el este Statul universal.
În esență, înlocuirea regimului oligarhic prin instaurarea monarhiei imperiale era o necesitate reclamată de imposibilitatea menținerii unei constituții de polis pentru un stat mediteranean întins.
IX.1. Primele încercări de instaurare a regimului personal: Marius și Sulla (108-78 a. Chr.)
O dată cu venirea la putere a lui Gaius Marius (155-86 a. Chr.) o altă cale se deschide destinului Romei. Intervenția generalilor și a puterii militare în revoluția politică este faptul cel mai semnificativ al ultimelor decenii de existență a Republicii romane.
Homo novus originar din Cereatae – un sat aparținând de Arpinum –, Marius și-a început cariera militară în Spania, sub comanda lui Scipio Aemilianus, și s-a ilustrat în războiul împotriva lui Iugurtha. Apoi și-a consolidat reputația, apărând în postura de salvator al Romei, ca urmare a victoriilor asupra teutonilor și cimbrilor, zdrobiți în bătăliile de la Aquae Sextiae (102 a. Chr.) și Campi Raudii, lângă Vercellae (101 a. Chr.). Generalului victorios i se decernează titlul de “al treilea fondator al Romei”, după Romulus și Camillius.
În urma acestor victorii căile puterii îi sunt deschise. Marius dobândește în scurt timp o poziție predominantă în Stat. Averea, datorată unor speculații comerciale norocoase și căsătoria cu o tânără din străvechea gintă patriciană a Iuliilor, îi deschiseseră accesul la magistraturile politice, singurele care duceau la comandamente militare. Burghez de la țară, militar, Marius s-a atașat de armată.
IX.1.1. Reforma militară a lui Marius și consecințele ei politice
Restructurarea sistemului militar (107 a. Chr.), în care Marius a renunțat la criteriul averii permițând și cetățenilor săraci – chiar și așa-numiților capite censi – să intre ca voluntari în legiuni, a fost un eveniment politic plin de consecințe.
Până la Marius sistemul militar roman se baza în esență pe străvechea instituție a milițiilor civice. Marius renunță la sistemul milițiilor de cetățeni în favoarea celui al contingentelor și înrolărilor. În interiorul legiunii – al cărei efectiv crește de la 4200 la 6000 de soldați – dispare orice urmă a diviziunii aristocratice și civice consacrate (velites, hastati, principes, triarii), între legionari stabilindu-se de acum un corp de armată de natură pur militară. În fine, este creat un corp de armată privilegiat față de legiune: garda personală a generalului (o cohortă numită “a caracterului general” -pretoriani).
Aceste măsuri au avut ca efect constituirea unei veritabile clase militare, alături de corpul cetățenilor. În esență, reforma lui Marius duce la crearea unei armate permanente, profesioniste, instrument al ambițiilor generalilor în lupta pentru putere.
Această mutație petrecută în structura armatei romane ilustrează criza unor instituții care nu se mai puteau menține. Or, atare modificare a sistemului militar – impusă prin forța împrejurărilor – implica o revoluție politică. Constituția republicană se baza în esență pe principiul că cetățeanul este în principal soldat (comitia centuriata erau expresia principiului roman potrivit căruia “primii în luptă sunt și primii la vot”) și soldatul, înainte de toate, cetățean; aceasta dispăruse din momentul în care se formase o clasă de soldați (armata profesionistă).
Devenită permanentă, armata se afla în serviciul celor care dețin comanda militară. Extinzând o practică, de care de care anumite evenimente grave constrânseră Roma să facă în mod excepțional, comandanții – făcând apel la voluntariat – au tins tot mai mult să-și recruteze ei înșiși trupele. De aici și o schimbare de spirit la aceste trupe care devin armate profesioniste, devotate generalului lor mai degrabă decât Statului. După lăsarea la vatră, fostul lor general poate să-i recheme pentru a forma corpuri speciale de veterani. Astfel se înfățișa armata romană la începutul războaielor civile.
Fără îndoială că Marius înțelesese perspectivele pe care i le deschidea poziția sa militară și politică. Hotărându-se să candideze pentru al șaselea consulat (100 a. Chr.), Marius se apropie de Appuleius Saturnius și Gaius Servilius Glaucia, liderii popularilor (populares); această opțiune era determinată de dorința lui Marius de a obține distribuirea loturilor de pământ promise veteranilor săi. În a. 100 a. Chr., Marius a fost ales consul, Glaucia pretor, Saturninus tribun al poporului.
Ideile gracchice au fost reluate de cei trei aliați în legile lor asupra coloniilor. Puterea reală a aliaților se baza pe veteranii lui Marius. Sub acest aspect este evident caracterul predominant militar care deosebește fundamental această tentativă de cea gracchică.
Legea grâului și cea asupra coloniilor s-au lovit de opoziția fermă a Senatului. Saturninus a reușit totuși să impună – prin forța bandelor înarmate – votarea legilor appuleiene. Apoi, când s-a pus problema ca Senatul să se supună clauzei legii, conform căreia fiecare senator trebuie să depună un jurământ că o va respecta întocmai, toți senatorii au depus acest jurământ, cu excepția lui Quintus Metellus –rivalul lui Marius – care a preferat să se autoexileze.
În cele din urmă, eșecul reformelor inițiate de Saturninus și Glaucia s-a datorat disensiunilor provocate de conduita echivocă a lui Marius, evidentă încă din timpul disputelor legate de chestiunea jurământului.
Curând, se ajunge la ruptura definitivă. Încercând să influențeze alegerile pentru consulat, Saturninus și Glaucia dezlănțuie violențele de stradă cărora le cade victimă Gaius Memmius, candidatul optimaților (optimates). Printr-un senatus consultum ultimim, Senatul îl însărcinează pe consulul Marius să pună capăt acestor tulburări. La 10 decembrie 100 a. Chr., Marius asediază Capitoliul, unde se refugiaseră foștii săi aliați, Sturninus și Glaucia; cei doi agitatiori și bandele lor sunt nimiciți. Marius pleacă apoi în Orient, sub pretextul îndeplinirii unui legământ, în realitate pentru a nu asista la întoarcerea triumfală a rivalului său, Quintus Metellus. Reîntors la Roma, Marius se retrage o vreme din viața publică, până la izbucnirea războiului cu socii.
În a. 99 a. Chr., tribunul Sextus Titus încearcă să reia proiectele lui Saturninus. Titus impune legea agrară Appuleia, dar senatul o anulează sub pretext religios: tribunul, condamnat de tribunalele ecvestre, este răpus într-o încăierare.
Curând, un tânăr aristocrat, fiul celui care îl doborâse pe Gaius Gracchus, anume M. Livius Drusus cel Tânăr, tribun în a. 91 a. Chr., încearcă să câștige mulțimea și să refacă puterea senatului. Ambițiosul program al lui Drusus cel Tânăr cuprindea legea juraților (care îi restabilea pe senatori în exercitarea justiției), legea agrară și cea privind distribuirea de grâne, legea monetară (stimula circulația banilor și compensa cheltuielile impuse de legea precedentă) și cea de acordare a cetățeniei aliaților italici.
Drusus își cuprinse toate propunerile într-o singură lege (lex Livia) care a fost votată abia după ce tribunul său dădu ordinul de arestare a consulului Philippus. În cursul verii lui 91 a. Chr., Drusus cel Tânăr depune un proiect de lege care extinde în bloc dreptul de cetățean asupra italicilor; curând însă, în urma unor incidente dramatice, tribunul este asasinat (octombrie 91 a. Chr.). Italicii se revoltă pentru a încerca să salveze roadele acțiunii lui Drusus cel Tânăr.
IX.1.2. Războiul social (90-88 a. Chr.)
Ultimele faze ale unificării italice au fost însoțite de o nouă criză, deosebit de periculoasă, care a culminat cu războiul social. Oligarhia romană prelungea în mod artificial distincția dintre “romani” și “italici”. Lunga luptă socială care a urmat războaielor din Orient a avut drept miză drepturile italicilor care suportau aproape în întregime povara războaielor neîncetate.
Războiul cu socii nu se datorește exclusiv dorinței aliaților de a obține dreptul de cetățenie roman; în egală măsură, italicii erau preocupați de faptul că politica agrară a Statului roman le amenința interesele.
Anticipând primejdia, M. Fulvius Flaccus în 125 a. Chr., C. Gracchus în 123 a. Chr. și M. Livius Drusus se gândiseră deja să extindă cetățenia romană asupra tuturor aliaților latini și nomen latinum (dreptul latin) asupra celorlalți italici.
Dacă săracii vedeau în dreptul de cetățenie o garanție împotriva deposedărilor și se potriveau în spirit cu așa-numiții populares de la Roma, clasele bogate din Italia găseau în el un mijloc de acces la viața politică și de participare la conducerea Statului. Capii revoltei, Herius Asinius (marrucin), Cluentius (din Larinum), Marius Egnatius, C. Papius Mutilus (samniții), T. Herennius (din Picenum) provin toți din familii italice bogate.
Revolta a venit de la cei mai defavorizați dintre aliați –locuitorii din Picenum, Lucania și Apulia –, cei mai depărtați de dreptul de cetățenie și de avantajele sale economice. Prin urmare, este vorba de o răzmeriță în care au luptat împreună, împotriva oligarhiei romane, “burghezii” din târgurile italice deposedate, deținătorii de bunuri mobiliare devaluate și țăranii despuiați.
Pentru republica lor de la Corfinium – care a adoptat numele semnificativ de Italica – insurgenții a u imitat pur și simplu constituția romană, ceea ce arată că tendința era mai degrabă de a ajunge la organizarea romană, decât a i se opune. Atunci a fost adoptat pentru prima oară numele de Italia cu sens politic, deși nu desemna încă decât unele regiuni din partea centrală a Peninsulei.
Încheierea războiului social – după trei campanii în care L. Cornelius Sulla și-a consolidat reputația miliatră – prin victoria armatelor romane și prin recunoașterea drepturilor italicilor (acordarea cetățeniei romane prin legi succesive: lex Iulia de civitate în 90 a. Chr., lex Plautia Papiria și lex Pompeia în 89 a. Chr.), dovedește că Italia nu putea exista fără Roma și nici Roma fără Italia. Războiul cu socii a marcat ultima criză din procesul de închegare a Italiei. După a. 88 a. Chr., alte lupte au izbucnit, dar ele constituiau repercursiunile disputelor dintre “partidele” politice de la Roma asupra întregii Italii.
Organizarea pe care au dat-o Pompelius Strabo, apoi Caesar și Augustus Italiei de Nord, a abolit condiția ei de provincie și a desăvârșit unificarea Italiei. Conceptul de hegemonie a unei cetăți era adandonat în același timp în care se înfăptuia înfrângerea aristocrației. Începută cu armele, unificarea Italiei se încheia prin politica socială. Astfel, în epoca lui Augustus, Strabo putea afirma: “Și acum toți sunt romani, numai că unii sunt numiți etrusci, umbri, liguri, insubri”. Această constatare, privind numai Italia Cisalpină, ar fi potrivită pentru Peninsulă.
Romanii propriu-ziși, adică cei născuți la Roma, erau de multă vreme o minoritate. Marius, Pompeius Strabo și fiul său Pompeius Magnus, Cicero erau italici, fără a mai vorbi de cadrele de ofițeri din armată și de funcționarii din provincii. Criza vechii aristocrații determină schimbări în sânul clasei conducătoare: familii noi se afirmă pe lângă cele vechi. Sosise vremea “oamenilor noi”, a celor care nu se puteau mândri cu strămoși iluștri; peste un secol, sub Flavii, ei pătrund în cercul superior al puterii.
Cât privește noțiunea de “Italia”, ea desemnează nu o națiune în înțelesul modern de avea aceleași drepturi; era o dilatare a capitalei, pentru care Italia geografică și politică constituia baza indispensabilă cârmuirii Imperiului.
Epoca războaielor civile: agonia Republicii romane
După încheierea războiului cu socii, urmează epoca războaielor civile, care vor duce în cele din urmă la instaurarea regimului personal, o dată cu Principatul augustan. Între corupție, manipulare religioasă și violență, cârmuirea Republicii se afla în stare de derută. Republica se clatină, instituțiile tradiționale nu pot să mai suporte greutatea Imperiului: cetatea oligarhică se convertește în Imperiu.
IX.1.3. Războiul civil dintre Marius și Sulla
Primul război civil (88 a. Chr.) a fost provocat de rivalitatea dintre C. Marius și L. Cornelius Sulla în privința comandei în războiul contra lui Mithridates al VI-lea Eupator, regele Pontului.
Senatul dorea să încredințeze conducerea acestui război sin Asia lui Sulla, consul al acestui an (88 a. Chr.), care se distinse în Numidia ca quaestor al lui Marius, în Gallia ca locotenent al lui Catulus, în Cilicia și în Cappadocia, precum și în Italia ca învingător al socilor. Marius caută să-i ia lui Sulla comanda. La propunerea tribunului Rufus, în a. 88 a. Chr. Marius a fost investit printr-un decret al poporului cu puteri extraordinare (proconsulare) și a obținut conducerea războiului contra lui Mithridates. Dar Sulla, frustrat de campania “sa” pornește asupra Romei. Pune capăt tulburărilor sulpiciene și abrogă legile lui Sulpicius (leges Sulpiciae). Astfel, războiul civil care era în primul rând un conflict personal între cei doi generali, se încheie cu proscrierea și fuga lui Marius, bătrânul general aflându-și adăpost pe mica insulă Kerkina, în fața coastei tunisiene.
La începutul a. 87 a. Chr. Sulla pornește spre Grecia, recucerește Athena și-l învinge pe Mithridates la Cheroneea și, Orchomenos (86 a. Chr.). În a. 85 a. Chr., pacea de la Dardanos încheie primul război împotriva lui Mithridates (87-85 a. Chr.).
La Roma, consulul L. Cornelius Cinna reușește să instaureze dominația așa-numiților populares în a. 87 a. Chr., abrogă măsurile luate de Sulla și cere rechemarea lui Marius. Obținând astfel comanda supremă cu puteri preconsulare în Etruria și pe mare, Marius debarcă în Etruria, își recrutează o armată și pornește asupra Romei unde, împreună cu Cinna, instaurează un regim de teroare. Marius confiscă bunurile lui Sulla, îi anulează legile, îi abrogă puterile. La 13 ianuarie 86 a. Chr., în zorii celui de al șaptelea consulat, Marius este doborât de o pleurezie. După moartea lui Marius, Cinna a continuat să rămână în funcția de consul până în a. 84 a. Chr., când a fost ucis de soldați.
În a. 83 a. Chr. Sulla revine în Italia și învinge la poalele muntelui Tifta armata popularilor, condusă de consulul C. Norbanus. Noii consuli aleși pentru a. 82 a. Chr., Papirius Carbo și C. Marius iunior (fiul adoptiv al lui Marius) și-au recrutat noi trupe din rândurile veteranilor lui Marius, ale samniților și lucanilor. Sulla îi învinge pe partizanii lui Marius la Sacriportus (83 a. Chr.) și ocupă Roma după victoria de la Poarta Collina (82 a. Chr.).
IX.1.4. Restaurația lui Sulla
Devenind, pe calea armelor, stăpân al Statului, Sulla dispunea în acel moment (noiembrie 82 a. Chr.) numai de puteri proconsulare, deci de natură pur militară. El avea nevoie de o autoritate cât mai apropiată de formele constituționale, dar cu toate acestea extraordinară (cu un imperium excepțional) pentru a impune reformele sale.
În decembrie 82 a. Chr., Sulla face să fie numit dictator pe o perioadă nedeterminată. Această dictatură era, conform titulaturii oficiale și de fapt o “dictatură pentru promulgarea de legi noi și pentru menținerea ordinii republicane” (dictator legius scribundis et rei publicae constituendae), o nouă magistratură cu totul diferită de dictatura de odinioară (suspendată de fapt după războiul cu Hannibal), limitată prin durată și competență, care excludea dreptul de apel al cetățenilor și care nu anula magistratura odinioară. În această calitate Sulla a reorganizat Statul dându-i o nouă constituție.
Represaliile împotriva proscrișilor – prelungindu-se până în iunie 81 a. Chr. – s-au transformat într-o adevărată campanie de asasinate și confiscări, nutrită de momeala celor 12.000 de denari care-i primeau delatorii și asasinii. Dictatorul conferă cetățenia romană sclavilor celor proscriși, într-un fel de saturnală politică; astfel, 10.000 de sclavi eliberați au fost înscriși în ginta sa (Cornelii). Aceștia, alături de cei 120.000 de veterani colonizați în Etruria, Latium și Campania constituie principalul reazem al noului regim.
Deși a cucerit puterea cu sprijinul armatei, Sulla vrea să întemeieze un regim civil, cu o constituție oligarhică bine rânduită. Prin urmare, restabilește Senatul în prerogativele și autoritatea sa. Senatul urma să exercite autoritatea supremă în legislație, administrație și justiție, ca unicul ordin privilegiat.
Printr-o procedură extraordinară, Senatul a fost completat cu 300 de senatori care proveneau atât din rândul bărbaților mai tineri ai familiilor senatoriale, cât și din cel al ofițerilor lui Sulla. Dublarea numărului senatorilor era justificat prin atribuțiile Senatului, sporite datorită preluării funcțiilor de jurați. Mai mult, întrucât senatorii admiși în mod extraordinar ca și cvestorii erau aleși de comițiile tribute, Senatul se baza acum în exclusivitate pe o alegere populară directă, altfel spus, Senatul era așezat pe aceleași temelii juridice pe care se întemeia puterea magistraților înșiși. Era o evoluție firească a regimului în care Senatul (la începuturi doare un organ consultativ) devenise un colegiu de conducere care ordona magistraților și care preluase efectiv guvernarea.
În același timp, Sulla îi ruinează pe cavaleri prin suprimarea arendării impozitelor și îi deposedează de puterile lor juridice pe care le redă senatorilor. Tribunii sunt privați de dreptul de veto, de dreptul de inițiativă legislativă, de eligibilitatea la magistraturile superioare (au fost declarate drept incompatibile tribunatului pe de o parte, magistraturile curule, pe de alta).
Prin suprimarea cenzurii – devenită inutilă deoarece prin cvestorilor se asigura completarea regulată a Senatului – se consolidase principiul fundamental al oricărei oligarhii, acela al inamovibilității membrilor ordinului guvernant. Pretura este împărțită între 8 pretori, cvestura între 20 de cvestori.
În provinciile exterioare, de acum în număr de 10, Sulla reglementează repartizarea funcțiilor, astfel ca magistrații provinciilor – proconsulii sau pretorii senatoriali – să nu ajungă acolo decât odată ieșiți din funcția lor romană. Cu alte cuvinte, Sulla desparte magistratura (exercitată la Roma) de promagistratură (guvernarea unei provincii după expirarea magistraturii). Titlurile pro consule și pro praetore nu mai servesc pentru a face distincția între magistratura ordinară și cea extraordinară, ci pentru a deosebi magistratura exercitată la Roma de funcția de guvernator (ulterior, senatus consulta din 53-52 a. Chr. și legea din 51 a. Chr. desființează continuitatea dintre imperiul urban și cel provincial). Astfel, Sulla urmărea să facă din Italia un pământ fără armată, iar din guvernatorii provinciilor condamnați de armată fără magistratură.
În a. 80 a. Chr., Sulla restabilește constituția ordinară și, fiind consul, administrează Statul împreună cu Quintus Metelus; nu renunță deocamdată la dictatura militară, dar nici nu recurge la autoritatea ei. În anul următor (79 a. Chr.), Sulla refuză realegerea pentru consulat și depune mandatul extraordinar, curând după ce noii consuli, Publius Servilius și Appius Claudius, preluaseră magistraturile. Astfel, spre uluirea tuturor, în a. 79 a. Chr. Sulla – considerându-și opera încheiată – renunță la imensele sale puteri și se retrage din viața publică; autocratul absolut redevenea de bunăvoie un simplu senator. Cum tocmai se căsătorise cu o frumoasă femeie, lumea gândea că Valeria nu era străină de această abdicare. O femeie tânără făcea cât Roma.
În esență restaurația lui Sulla se întemeia pe vechile principii de stat patriciene. Pe de altă parte însă, dictatura sa a fost o consecință firească a reformei lui Marius. O dată cu Sulla însă raportul dintre putere și deținătorul ei cunoaște o mutație decisivă. Sulla este veritabilul inventator al cultului personalității.
Autocrat absolut, stăpân al Imperiului, Sulla nu cruță nimic pentru a demonstra tuturor că zeii îi sunt alături. Cultivând un atare misticism dictatorul urmărea să impună ideea că ar fi favoritul zeilor, îndeosebi al zeiței Venus, patroana Romei. Dictatorul și guvernatorul provincial au privitor la auspicii o putere absolută: atribuindu-și aceste două funcțiuni, Sulla putea realiza supremația monarhică. Unul din scopurile politicii sale a fost acela de a obține, apoi a menține, demnitatea de augur unic, ce făcea din el, într-un fel, capul credincioșilor. Ajungând la augurat și la întâietatea auspiciilor, Sulla a dobândit autoritatea cea mai înaltă pe care o avusese Romulus.
Pentru a-și statornici supremația, avea nevoie de adeziunea mulțimii; Sulla îi va găsi fermentul în mistica acelei Felicitas a sa. Ajuns la apogeul carierei, el adoptă epitetul de “favorit al zeilor”, Sulla Felix, drept cognomen veritabil. Numit de către romani Felix după dorința sa, pentru greci el este Epaphroditos (“Protejatul Afroditei și al Norocului”). Până la sfârșitul sec. II p. Chr., Sulla va fi singurul care va pune să i se ridice o statuie ecvestră triumfală și care va face să i se consacre rituri și jocuri.
Asemenea inovații – care se vor răsfrânge foarte curând asupra mentalitățillor politice – anunță sfârșitul Republicii și introducerea unei forme autocratice de guvernământ. Modificarea inițiată de Sulla marchează începutul unei epoci, dictatorul fiind primul care a recunoscut deschis că scopul său era dobândirea puterii absolute. După cum observa Appianus, “dictatura lui Sulla a fost monarhie deghizată întrucât fusese rege întrutotul, afară de nume.” Chiar dacă unii ca Marius sau Sulla reușiseră să devină pentru mai mult sau mai puțin timp stăpânii absoluți ai Statului, ei nu s-au autodenumit niciodată regi. Cuvântul însuși de rex fusese odios vechilor romani, care-l asociau cu tirania. Pe vremea Republicii, tyrannus era sinonim cu rex; abia mai târziu, în timpul Imperiului, rex își va pierde tenta negativă: regele apare de atunci încolo ca opusul tiranului.
IX.2. Pompeius Magnus și imperiul colonial
Curând după retragerea și moartea lui Sulla (79/78 a. Chr.) Statul roman este confruntat cu noi și grave probleme: seccesiunea provinciei spaniole condusă de generalul rebel Sertorius, răscoala sclavilor animați de un soldat dezertor și romantic numit Spartacus, războiul din Orient reînceput de Mithridates VI Eupator împins de geniul disperării, pirateria organizată care împânzea Mediterana.
Tulburări se produc și în Italia. În a. 78 a. Chr., consulul patrician M. Aemilius Lepidus – care-și dobândise popularitatea prin noua lege frumentară – încearcă să modifice constituția lui Sulla, solicită Senatului să restituie tribunilor puterile lor, proscrișilor bunurile lor și să se acorde cisalpinilor cetățenia.
Fostul partizan al lui Sulla, trecut în partidul așa-numiților populares, pretinde să i se asigure un al doilea consulat. Senatul nu repurtează victoria asupra lui Lepidus decât făcând din Gnaeus Pompeius (106-48 a. Chr.) – fiul al lui Pompeius Strabo, reprezentant al unei ilustre familii senatoriale – un șef militar atotputernic în Italia.
Revolta lui Quintus Sertorius, pornită în Hispania (78-72 a. Chr.) împotriva generalilor lui Sulla și reprimată de Pompeius care pacifică provincia (72 a. Chr.), apoi cea a thracului Spartacus – al treilea război cu sclavii (73-71 a. Chr.) – le dăduseră o putere sporită lui Pompeius și lui Crassus, învingătorii respectivi ai celor două mișcări.
În vara a. 71 a. Chr. cei doi generali ai lui Sulla, Gnaeus Pompeius și M. Licinius Crassus se raliază partidului popular; în schimb li se asigură consulatul pentru anul următor, în plus lui Pompeius triumful și loturile de pământ solicitate pentru veteranii săi (lex Plotia agraria). Încă înainte de preluarea magistraturii sale, într-o adunare prezidată de către tribunul M. Lollius Palicanus, Pompeius aderă în public și formal la programul partidului popular. Prin aceasta modificarea constituțională era în principiu decisă.
Anul 70 a. Chr. marchează reinstaurarea ordinei existente înainte de restaurația lui Sulla. Pompeius părea a fi stăpân pe situație. Mistuit de invidie față de rivalul mai tânăr, Crassus se apropie de Senat și încearcă să obțină adeziunea plebei. Asemenea senatului și lui Crassus, partidul popular încearcă să împiedice pe orice cale ascensiunea lui Pompeius către poziția de stăpân al statului. Evenimentele luaseră un asemenea curs încât Pompeius nu avea altă alternativă decât fie să apară în postura de tiran, fie să se retragă. Prin urmare, Pompeius consimte să-și lase soldații la vatră, depune consulatul în ultima zi a anului 70 a. Chr. și se retrage, pentru moment, din viața publică.
Astfel, eventualitatea unui război civil între Pompeius și Crassus fusese, pentru moment cel puțin, înlăturată. Senatul îi reconciliază cu gândul de a supraviețui dictaturii militarilor, dar, din concesii, aceleași Senat lasă să i se veștejească puterea. În noile împrejurări, devine evident eșecul administrației senatoriale axată pe alternanța regulată a magistraturilor între diferitele grupuri și familii aristocratice care alcătuiau cercul superior al puterii.
Evenimentele din Orient – al doilea război împotriva lui Mithridates (74-63 a. Chr.) – au fost acelea care au precipitat criza politică. Atât războiul pe uscat cât și cel pe mare luaseră o întorsătură nefavorabilă Romei. La începutul a. 67 a. Chr., armata lui L. Licinius Lucullus – după răsunătoarele succese de la Tigranocerta (69 a. Chr.) și Artaxata (68 a. Chr.) – se află în retragere în Armenia, pierzând o parte a teritoriului cucerit, o altă armată romană era învinsă în Pont, iar marea se afla sub puterea piraților. În aceste împrejurări a trebuit să i se încredințeze unui sigur om un vast comandament, care depășea atribuțiile unui magistrat. Înlănțuirea evenimentelor va duce puterea încă o dată în mâinile lui Pompeius care măgulește plebea pentru a obține misiuni militare și oferă cavalerilor avantaje financiare.
Deși în acel moment al carierei lui avea numai patruzeci de ani, era deja numit “marele Pompei” deoarece, după ce fusese locotenentul lui Sulla, se grăbise să abroge legislația acestuia, deoarece se ilustrase în războaiele împotriva lui Sertorius și a lui Spartacus, deoarece era amabil, bun orator, plin de grație, om de lume și arătos pe deasupra. Plutarchos (Bioi paralleloi) va rezuma mai târziu toate aceste însușiri într-o admirabilă formulare: “El dăruia fără regret și primea cu demnitate.”
Sub pretextul da a apăra integritatea imperiului, lex Gabinia conferă comițiilor dreptul de a-i alege pe generali. În fapt, are loc instaurarea unei magistraturi cu o competență militară și financiară aproape nelimitată; noua magistratură excepțională era extinsă de la început pe 3 ani. Pe această cale –prin lex de piratie persequendis – tribunul Aulus Gabinius îl aduce la putere, în ianuarie 67 a. Chr., pe Pompeius Magnus investit cu puteri extraordinare (comanda asupra mărilor și coastelor) și însărcinat cu ducerea războiului împotriva piraților.
IX.2.1. Politica lui Pompeius Magnus în Orient
Cu 15 adjuncți și cu forța navală a 500 de vase sub comanda sa, Pompeius împărțise imediat Mediterana în 13 zone operaționale și curățase marea de pirați în numai trei luni.
În anul următor (66 a. Chr.), la propunerea tribunului C. Manilius, Pompeius este numit comandant, cu puteri absolute, pentru conducerea războiului împotriva lui Mithridates – lex Manilia de imperio Cnaei Pompei.
Și în această acțiune soarta i-a surâs pe de-întregul. După victoria de la Nikopolis (66 a. Chr.), pe râul Lykos, Pompeius îl alungă pe Mithridates din regatul său (regele Pontului este constrâns să se sinucidă la Pantikapaion, în Crimeea, în a. 63 a. Chr.), supune Armenia (al cărei rege, Tigranes al II-lea, era aliatul lui Mithridates) și își continuă marșul spre Caucaz (65 a. Chr.). În a. 64 a. Chr., cucerește Syria – desființând astfel Regatul Seleucid –, pătrunde în Iudeea, cucerește Ierusalimul și își încheie glorioasa campanie orientală sub zidurile Ierihonului. Astfel, Pompeius pacifică rapid Orientul, trecând apoi, cu abilitate și mult tact, la organizarea noilor posesiuni romane. În a. 64-63 a. Chr., generalul victorios se consacră reorganizării politice a Orientului.
În ochii orientalilor, Pompeius – învingătorul, binefăcătorul și ocrotitorul lor – apare ca unicul stăpân al Romei și al imensului imperiu colonial din Orient. Propriile inscripții triumfale ale lui Pompeius – generalul care a învins 22 de regi – menționează 12 milioane de suflete supuse și 1538 de orașe fortărețe cucerite și extinse cercul victoriilor sale de la Marea Maetică la cea Caspică, iar de la aceasta la cea Roșie.
Câștigurile campaniei orientale sunt imense: constituirea celor trei noi provincii: Syria, Bithynia și Creta; încercuirea bazinului oriental al Mediteranei până în Arabia; lărgirea provinciei Cilicia, care se mărește cu districtele Pamphilia, Lycaonia și Phrygia meridională; luarea în posesiune a tuturor căilor maritime spre Asia, precum și a punctelor de plecare sau de sosire a drumurilor de caravane; instalarea unor dinaști devotați lui Pompeius și crearea unui sistem de state clientelare – Armenia, Cappadocia, Commagene, Oshroene, Regatul Bosporan și Iudeea primesc statut de regate clientelare – până în vecinătatea regatului parților (sistemul conceput de Pompeius s-a menținut până în sec. III p. Chr.); în fine, avantajele unei prăzi uriașe (384 de milioane de sesterți pentru soldații lui Pompeius, 480 de milioane pentru tezaurul public).
Organizator și administrator excepțional, Pompeius reorganizează instituțiile municipale la grecii din Asia, la galați și la evrei; întemeiază noi orașe în Cappadocia, în Paphlagonia, în Armenia și în Pont (numărul orașelor fondate de către Pompeius este estimat la 39, unele din ele ajungând la o înflorire apreciabilă: Nikopolis, Magnopolis sau Pompeiopolis, Megalopolis, Diospolis, Neapolis etc.); instituie un sistem fiscal apt să-i dea Romei veniturile domeniilor din Orient, cele din tributurile regilor și din taxele comerciale.
În Orient, Pompeius a reaprins făclia lui Alexandru cel Mare, dar Senatul se arată incapabil să guverneze vastul imperiu colonial croit de “cel de al doilea Romulus”.
IX.2.2. Cicero și conjurația lui Catalina
La Roma, în lipsa lui Pompeius, izbucnesc noi tulburări provocate de ambiții și intrigi între patres și cavaleri. Politica este supusă conflictului dintre partide. Pretutindeni, coaliții de interese împotriva altor interese. Aceste rivalități favorizează ridicarea unei alte puteri: puterea militară.
În aceste împrejurări se ivește M. Tullius Cicero (106-43 a. Chr.), un homo novus provenit dintr-o bogată familie de rang ecvestru din Arpinum. El consimte la aranjamente oportuniste, dar vrea ca ele să asculte de imperativele utilitare ale clasei lui.
Agitatorii, profitând de absența lui Pompeius, măguleau aspirațiile tânărului Caesar, care nu-și ascundea intențiile de a răspunde dorințelor plebei, de a asigura tuturora existența prin noi împroprietăriri și distribuiri de grâu.
Astfel, în decembrie 64 a. Chr., un oarecare P. Servilius Rullus, în spatele căruia se profilează umbra lui Caesar, prezintă un proiect revoluționar: să se împartă în loturi întreg ager publicus peninsular încă neatins – inclusiv ager Campanus, cruțat de Gracchi și de Sulla –, să se împartă, de asemenea ager-ul din provinciile Sicilia, Spania, Africa, Cyrene, Ahaia, Macedonia, Bithynia, Pont și Cilicia; beneficiarii împroprietăririi vor fi aleși din plebea urbană.
Aceasta era o răsturnare totală a situației, un apel la agitația plebeiană în caz de eșec, un mijloc ocolit de a-l înlătura pe Pompeius. Cum se știe, Cicero –a gitând spectrul tiraniei care amenința Italia – a făcut să nu răușească acest proiect de lege. Agitația provocată de proiectul lui Rullus, reluată de Lentulus și Catilina, eșuează curând.
Politician temerar și lipsit de orice scrupule, L. Sergius Catilina (108-62 a. Chr.) – descendent al unei familii patriciene scăpătate – încearcă să ocupe avanscena îmbinând demagogia cu forța. Câștigându-și notorietatea prin administrarea abuzivă a provinciei Africa (67-66 a. Chr.), Catilina revine la Roma unde este implicat într-un complot, eșuat, care viza asasinarea consulilor din a. 65 a. Chr. În următorii doi ani candidează la consulat, inițial susținut de Crassus și Caesar, apoi căutând sprijinul plebei urbane. Patres și equites, amenințați deopotrivă, se coalizează împotriva lui Catilina; Cicero, un cavaler, devine consul în a. 63 a. Chr.
Eșuând în aceste tratative, Catilina nu vede altă cale pentru dobândirea puterii decât o lovitură de stat prin care să-și suprime rivalii și să impună stingerea tuturor datoriilor; semnalul pentru declanșarea mișcării urma să-l constituie suprimarea consulului Cicero.
Descoperirea complotului în a. 63 a. Chr. îi prilejuiește lui Cicero rostirea celor patru celebre Catalinare (In Catilinam), soldate cu fuga lui Catilina din Roma și cu condamnarea (printr-un senatusconsultum ultimum) și executarea în decembrie 63 a. Chr. a unora dintre conspiratori. Refugiat în Etruria unde își recrutează în grabă o armată, Catilina este învins și ucis în ianuarie 62 a. Chr., în bătălia de la Pistoia.
Duritatea proscripțiilor inițiate de Cicero îi va atrage sub triumvirat, în a. 58 a. Chr. pe când Roma se afla sub tirania violenței lui Clodius, exilul, din care este rechemat în anul următor de către Pompeius. Fidel ideilor sale, Cicero pledează pentru o constituție mixtă în care s-ar afla reunite cele mai bune elemente ale monarhiei, ale oligarhiei și ale democrației și se gândește că omul de stat model – principes-ul, pentru a putea asigura mult dorita concordia ordinum, trebuie să întrunească laolaltă calitățile oratorului, șefului militar și filosofului. Dar vremea moderaților trecuse; Cicero se resemnează la o existență ștearsă.
Consulatul din a. 63 a. Chr. reprezintă așadar apogeul carierei politice și oratorice a lui Cicero, învingătorul lui Catilina. Prin Cicero –care atinge pentru o clipă măreția – Roma cunoaște domnia cuvântului. Dar oratorul nu știe să-și exploateze victoria: promotor al alianței dintre cavaleri și Senat, acoperind cu zeul său oratoric activitatea publicanilor care se îmbogățesc în Asia, Cicero nu are de parte lui decât oamenii cinstiți și morala. Ceea ce este, totuși, prea puțin.
IX.2.3. Primul triumvirat
Conjuncția anarhistă a lui Catilina (63 a. Chr.) –reprimată în cele din urmă datorită vigilenței consulului Cicero – împreună cu războiul civil legat de aceasta, demonstrase că o guvernare lipsită de autoritate și de putere militară precum cea a Senatului expunea Statul tiraniei și că o modificare de constituție care atașa guvernării puterea militară era o necesitate ineluctabilă.
După toate aparențele, anul 62 a. Chr. urma să fie ultimul an al Republicii și primul al monarhiei. Și această dată însă hotărâtoare a fost firea șovăielnică a lui Pompeius care, revenit în Italia în toamna a. 62 a. Chr. și-a lăsat legiunile la vatră. Dealtfel, poziția sa atât de oscilantă fată de partide i-a atras porecla de Gnaeus Cicero.
Deși beneficiază în anul următor (61 a. Chr.) de un triplu triumf, Pompeius a rămas izolat din punct de vedere politic. Cu toate acestea, Pompeius era în continuare cel mai puternic bărbat în Stat: veteranii săi răspândiți în întreaga Italie, influența sa în provinciile orientale, reputația militară și bogăția sa nemăsurată îi confereau o poziție cum nu avea nimeni altul.
Pe de altă parte, Caesar și Crassus au, fiecare, ambițiile lor. Crassus care – după cum îl caracterizează Plutarchos, “nu era nici prieten temeinic, nici dușman de neîmpăcat, ci cu ușurință părăsea și simpatia și mânia de dragul interesului, astfel că în scurt timp, de mai multe ori s-a arătat apărător și adversar al acelorași legi li al acelorași oameni”- știind bine că nu-l va egala niciodată în cariera armelor pe marele Pompeius, ale cărui slăbiciuni le cântărise altfel, a hotărât să mizeze pe Caesar o parte din imensa lui avere, menajându-și totodată colegul care nutrea cea mai mare invidie.
De ce acești trei oameni politici, ajunși personajele cele mai influente din Roma, nu s-ar înțelege împotriva Senatului, care refuză unuia – lui Caesar – consulatul imediat, altuia ratificarea dispozițiilor sale din Orient și care șovăie în a încredința celui de al treilea comanda unei armate împotriva parților? Primul dispune de o numeroasă clientelă de aristocrați și cavaleri, al doilea are în spatele lui pe veteranii armatei din Orient, al treilea dispune de o imensă avere și poate conta pe clasele de mijloc și pe o parte din populares. Pricepând că vor avea mai mult de câștigat înțelegându-se decât întinzându-și capcane, cei trei influenți oameni politici se împacă, pentru a încheia un acord ocult potrivit căruia Caesar, de cum va obține consulatul, se va sluji de poziția lui spre a face asociaților săi serviciile pe care aceștia le așteaptă de la el.
În aceste împrejurări, s-a ajuns în vara a. 60 a. Chr. la primul triumvirat, alianța politică prin care Pompeius Magnus, Caesar și Crassus își asigurau preeminența în Stat. Astfel, Caesar își asigură consulatul pentru anul următor și apoi guvernarea provincială; lui Pompeius i se concedaseră ratificarea dispozițiilor sale din Orient și distribuirile de pământuri către soldații săi întorși din Orient.
Triumviratul – definit de Titus Livius drept Conspiratio inter tres civitatis principes – întruchipa alianța dintre armată, populares și elita financiară.
Luând sub controlul lor adunarea poporului, triumvirii – care dețineau în fapt suprema putere militară și civilă – au adoptat o serie întreagă de măsuri, sancționând formal prin comiții toate propunerile.
Coaliția se va consolida printr-o căsătorie, cea a fiicei lui Caesar, Iulia, cu Pompeius, în a. 59 a. Chr., dar în această alianță se distinge deja un “prim consul”, Caesar.
IX.3. Monarhia lui Caesar
În primele decenii ale sec. I a. Chr. asistăm la sfârșitul consensului pe care se întemeia cârmuirea oligarhiei romane. Un șir de generali se ridică deasupra constituției republicane. Între corupție, manipulare religioasă și violență, cârmuirea Republicii romane se afla în stare de derută. Disoluția structurilor tradiționale ale Republicii romane este evidentă.
În răstimpul (66-62 a. Chr.) în care Pompeius s-a aflat în Orient în fruntea armatelor și flotelor sale, partidul popular încearcă să-l răstoarne de la putere. Profitând de absența lui Pompeius, un tânăr aristocrat aflat în fruntea popularilor, îi subminează poziția, fără să pară.
Nepot prin alianță al lui Marius, ginere al lui Cinna, nepot de ginere a lui Sulla, Gaius Iulius Caesar (101-44 a. Chr.) gândește încă din tinerețe că există oameni născuți spre a comanda, iar alții spre a asculta.
Tânărul aristocrat a făcut campania din Orient sub ordinele unui comandant acum demis, Lucullus, a plecat să studieze dreptul și literele la Rhodos și apoi s-a lansat în cariera politică. Mai puțin seducător decât Pompeius, va avea totuși mai multe amante, iar eclectismul său îi va îngădui senatorului Curio să facă cel puțin un spirit numindu-l “soțul tuturor femeilor și femeia tuturor soților”. Quaestor în 68, Pontifex Maximus în 63, praetor în 62, apoi guvernator al Hispaniei Ulterior în 61 a. Chr., Caesar a parcurs cursus honorum împrumutând sume enorme de la Crassus care, recunoscând în el pe omul de mâine, a strâns legăturile ce unesc pe un creditor de un debitor cu influență.
De generații, gens Iulia – una din cele mai vechi familii patriciene – și-a dedus descendența dintr-o obârșie mitologică. Astfel, deopotrivă Sextus Iulius Caesar (129 a. Chr.) și Lucius Iulius Caesar (103 a. Chr.) o reprezintă pe Venus pe reversurile monedelor lor. Caesar amplifică atare temă, folosind-o în scopuri politice, într-o vreme când mitul lui Aeneas, conferind Romei o identitatea culturală, căpătase o semnificație deosebită. Ascanius, fiul lui Aeneas, avea și numele de Iulius, pe care genes Iulia îl manipula ca dovadă a originii ei divine.
Simțămintele tânărului Caesar, ca și cele ale epocii, căpătaseră expresia adecvată în elogiul funebru rostit în 68 a. Chr., -pe când era quaestor- la funerariile mătușii sale Iulia, văduva lui Marius:
“Familia mătușii mele Iulia coboară, prin mama ei din regi, iar pe linie paternă se înrudește cu zeii nemuritori deoarece Marcis Reges (numele de familie al mamei ei) urcă până la Ancus Marcius, iar Iulii, familia a cărei ramură suntem, până la Venus. Așadar, trunchiul nostru are deopotrivă sancticitatea regală, a cărei putere este cea mai mare printre oameni, și respectul cuvenit zeilor, aflați deasupra regilor înșiși ”.
Cu aceeași obsesie ca și Sulla, Caesar candidează la pontificatul suprem (Pontifex Maximus) și-l obține în 63 a. Chr. Nu cruță nimic spre a arăta tuturor că zeii îi sunt alături: este “însoțit” de un zeu la asediul Alesiei; este călăuzit de un tompet inspirat la trecerea Rubiconului; la Pharsalos o stea călăuzitoare îi aduce mesajul lui Mars și al zeiței Venus, strămoșii săi. Cicero îl va declara în Pro Marcello: invictus et deo simillius (“neînvins și asemănător unui zeu”). Datorită acestui destin prodigios, steaua lui Caesar i-a eclipsat pe toți rivalii săi.
Cum s-a arătat, la Roma, profitând de absența lui Pompeius, agitatorii măguleau orgoliul tânărului Caesar, care nu-și ascundea intențiile de a răspunde dorințelor plebei. Prin populares la magistratura supremă, prin armată la puterea reală, prin bani la dominație, acestea sunt căile ascensiunii lui Caesar.
După administrarea preturii (62 a. Chr.), guvernarea Hispaniei Ulterior (61 a. Chr.), a fost pentru Caesar prilejul de a-și redresa situația financiară și de a pune bazele reputației sale militare.
Apoi a profitat de împăcarea trecătoare dintre Pompeius și Crassus pentru a ajunge la consulat în a. 59 a. Chr. Când Caesar obține consulatul, el merge deja mână în mână cu Crassus și cu Pompeius. Crassus, cel mai bogat personaj al epocii, voia să joace un rol în Stat. Pompeius tindea să se apropie de populari și să se despartă de senat, care întârzia să-i recunoască serviciile din Orient. Caesar era Caesar.
Deținând consulatul anului 59 a. Chr. – alături de unul din liderii optimaților, Marcus Bibulus – Caesar supune mai întâi Senatului spre analiză, în bloc, proiectul legii agrare, cererea ratificării dispozițiilor date de Pompeius în Orient și solicitarea publicanilor care doreau să obțină scăderea cu o treime a redevențelor asupra arenzilor asiatice. Dominat de partidul ultraconservator al intransigentului Cato – gravissimus atque integrerimus vir, cum îl numește Cicero –, Senatul a respins toate cele trei propuneri. Firește, Caesar își prezintă apoi propunerile în fața comițiilor și obține votarea lor.
În legătură cu reglementarea poziției viitoare a lui Caesar, Senatul trebuia – din punct de vedere constituțional – să stabilească competențele celui de al doilea an al magistraturii, încă înainte de alegerea noilor consuli. Însă triumvirii deciseseră ca, printr-un decret al poporului, Caesar să obțină – în noua sa calitate de proconsul – o comandă extraordinară concepută după modelul legilor gabinio-maniliene. Astfel, prin lex Vatinia (59 a. Chr.), Caesar obținu guvernarea Galliei Cisalpine și comanda celor trei legiuni staționate aici; ulterior, Caesar a primit și guvernarea Galliei Narbonensis și a Illyricum-ului. Consulatul lui Caesar își atinsese scopul.
Pentru consulatul anului următor (58 a. Chr.), triumvirii au preferat alegerea unor bărbați subordonați: Aulus Gabinius, cel mai capabil dintre locotenenții lui Pompeius și Lucius Piso, socrul lui Caesar. Pompeius a preluat supravegherea Italiei unde, în fruntea Comisiei celor 20 – din care Caesar se exclusese cu abilitate – se ocupă de aplicarea noii legi agrare (repartizarea restului de ager publicus peninsular). Împotriva opoziției din Roma, triumvirii dispun de legiunile nord-italice ale lui Caesar.
Cele mai urgente afaceri politice fiind rezolvate, Caesar pornește spre Gallia, unde acțiunile lui Ariovist – rege al suebilor, învingător al coaliției gallice la Magetobriga (61 a. Chr.) – se arată primejdioase. Presați de suebi, helveții – conduși de Orgetorix – migrează în speranța de a se înstăpâni în vestul Galliei. Ariovist ocupă o parte a Galliei și pretinde tributuri. În a. 58 a. Chr., Adunarea gallilor i-a cerut lui Caesar să intervină. Ariovist refuzând să părăsească teritoriul ocupat, Caesar a pornit în același an împotriva lui, l-a învins și l-a respins dincolo de Rhin.
În faimosul război gallic (58-52 a. Chr.) Caesar îi învinge pe helveți (58 a. Chr.) și pe belgi (57 a. Chr.), reprimă revolta veneților din Armorica (56 a. Chr.), apoi anexează Aquitania, trece Rhinul (55 și 53 a. Chr.), debarcă de două ori în Britannia (55 și 54 a. Chr.) pentru a-i împiedica pe galli să primească ajutor de aici și îl învinge pe Vercingetorix la Alesia (52 a. Chr.). Cucerirea Galliei, încheiată practic în 53 a. Chr., a fost urmată de neașteptata insurecție condusă de Vercingetorix (52 a. Chr.), care l-a adus pe Caesar la un pas de dezastru. Posedând geniul manevrei geniul manevrei îndrăznețe, mizând totul pe o singură carte, Caesar, cu numai patru legiuni, a asediat și cucerit Alesia – ultimul bastion al rezistenței gallilor. Curând, după revolta bellovacilor și și asediul cetății Uxellodunum, Gallia avea să fie definitiv pacificată. În a. 51 a. Chr. sunt reprimate ultimele rezidențe, iar Caesar încheie redactarea celor 7 cărți ale lucrării sale Commentarii de bello Gallico.
Cucerirea sistematică a Galliei până la Rhin și organizarea celor trei Galii nu erau decât preludiul unor ambiții mult mai mari. După toate aparențele, Caesar urmărea să întemeieze o monarhie universală după modul aceleia a lui Alexandru cel Mare. În orice caz, îi aparține lui Caesar ideea unei politici europene, bazată pe noțiunea unui tot european. Caesar a evaluat, cel dintâi, importanța forțelor continentale, a fost primul care și-a dat seama de pericolul pe care ele aveau să-l reprezinte pentru Imperiul roman. Până la Caesar, Roma nu depășește ideea constituirii și menținerii unui imperiu mediteranean închis, limitat la zonele de coastă și la o fâșie îngustă de hinterland. Schimbarea de optică este în strânsă legătura cu elaborarea ideii de imperiu universal. O ideologie imperială era în curs de constituire. În special operele lui Cicero au fost de mare importanță întrucât ele au furnizat pentru prima oară un fundament filosofic aspirațiilor romane la hegemonia mondială.
După ce a dus în Gallia un război adesea necruțător, cuceritorul a căutat să-i menajeze pe învinși. A acordat dreptul latin Galliei Narbonensis, a creat noi provincii, favorizând totodată dezvoltarea coloniilor de veterani, cu dublul scop de a le transforma în focare de expansiune economică și culturală.
În timpul absenței sale, Caesar avea nevoie la Roma de un aliat care să-i întrețină pe lângă populares reputația de om de stânga și să controleze Orașul. Atunci se ivește Publius Clodius, membru al ilustrei gens Claudia. Clodius devine tribun în a. 58 a. Chr. și instaurează la Roma tirania violenței. El este de fapt stăpânul Orașului, Pompeius fiind anihilat din punct de vedere politic.
Cicero încearcă să-i apropie pe senatori și pe cavaleri; intransigența lui Cato zădărnicește acest demers. Demagogul Clodius interzice să se anuleze hotărârile comițiilor sub pretextul unor auspicii nefavorabile. Între timp s-a ajuns la răzmeriță.
Clodius îi câștigă pe consulii Gabinius și Piso – “cei doi gropari ai Republicii”, cum i-a numit Cicero – și exploatează contra lui Cicero nemulțumirea foțtilor partizani ai lui Catilina. Cicero e nevoit să plece în exil, casa sa de pe Palatin, dărâmată; pe locul ei Clodius ridică un sanctuar Libertății. Excesele lui Clodius sfârșesc prin a alarma întreaga clasă politică romană. Cicero se apropie de Caesar și, rechemat în august 57 a. Chr., oratorul revine la Roma. Tulburările provocate de bandele lui Cicero și cele ale lui Milo – violentul apărător al Senatului –, continuă.
Caesar a profitat de răgazul acordat de victoriile sale pentru a reconsolida triumviratul amenințat cu dezagregarea. Acordurile de la Lucca, de la sfârșitul a. 56 a. Chr., reînnoiesc triumviratul: lui Caesar i-a fost prelungită pe încă 5 ani guvernarea Galliei; Pompeius și Crassus urmau să fie aleși consuli în anul următor, termen după care Pompeius primea pe 5 ani guvernarea Hispaniei, iar Crassus pentru aceeași perioadă, Syria.
Dar evenimentele grave se succed și criza se precipită. În a. 54 a. Chr., Iulia, fiica lui Caesar, soția lui Pompeius, moare; Pompeius nu se arată dispun să reînoiească legăturile de rudenie cu Caesar. Astfel, între cei doi potentați intervine ruptura personală urmată, în 52 a. Chr., de ruptura politică. Crassus proconsulul Syriei, este înfrânt și ucis în a. 53 a. Chr., la Carrhae, în cursul campaniei contra lui Orodes al II-lea, regele parților. În anul următor (52 a. Chr.), Coldius este asasinat de oamenii lui Milo. Rămân la Roma doi bărbați de prim plan, Pompeius și Cicero. Al treilea, Caesar, se afla în Gallia și este mai puternic decât ei.
Tulburările provocate la Roma de agitația plebei determină senatul să-l investească pe Pompeius cu puteri excepționale pentru a restaura ordinea. Pompeius este desemnat consul fără coleg (consul sine collega) în 52 a. Chr., iar pentru următorul consulat nu-și alege drept coleg pe fostul său socru, ci își alătură, în persoana noului socru, Quintus Metellus Scipio, un personaj șters, cu totul lipsit de anvergură politică. În același timp, Pompeius își prelungește guvernarea celor două Hispanii pentru încă 5 ani (adică până în 45 a. Chr.) și dispune să i se acorde din tezaurul public o sumă fixă considerabilă, nu numai fără a condiționa pentru Caesar aceeași prorogare a proconsulatului, dar acționând din umbră chiar pentru rechemarea lui Caesar înainte de termenul stabilit. Evident, asemenea uzurpări erau menite să submineze poziția lui Caesar și să-l răstoarne cu proxima ocazie. De altfel, Pompeius se aliase cu partidul intransigentului Cato, oponentul principal al lui Caesar.
Ultimul secol al Republicii a văzut succedându-se diverse încălcări juridice: repetarea tribunalului în favoarea lui Gaius Gracchus în 123-122 a. Chr, septenatul consular al lui Marius (107, 104-101, 86 a. Chr.), dictatura atribuită lui Sulla fără limită de timp în 82 a. Chr., puterile proconsulare de lungă durată conferite lui Pompeius în 67-66 a. Chr. și lui Caesar în 59 și 55 a. Chr., asocierea puterii consulare și procesularea acordată aceluiași Pompeius în 52 a. Chr., ba chiar unicitatea consulatului – fără coleg. Când Caesar nu reușește să obțină privilegii asemănătoare – în speță, prorogarea proconsulatului său –, se ajunge la războaiele civile și, în cele din urmă, la conferirea dictaturii de către comiții și Senat, pentru 10 ani, în 46 a. Chr., apoi pe viață în 44 a. Chr.
După evenimentele din anii 52-51 a. Chr. războiul civil era inevitabil. Dar el nu va fi nicidecum o confruntare între adepții sistemului republican și cei ai monarhiei – aici lucrurile fuseseră deja decise –, ci o dispută între Pompeius și Caesar, învingătorul urmând a fi primul atotstăpânitor al Romei.
Nepotul lui Marius și locotenentul lui Sulla își regăsiseră fiecare partidul din care provenea și aveau să pornească un război fratricid, în care odată mai mult aceleiași familii se vor sfâșia între ele, căci – după cum scria Indro Montanelli – “Roma era pe atunci ceea ce este astăzi Italia: o țară nu numai de preoți, de eroi, de navigatori –ci, de asemenea, una de unchi, nepoți și veri.”
Caesar, manipulându-l cu abilitate pe tribunul Gaius Curio, reușise să transfere inițiativa declanșării războiului civil adversarilor. În timp ce Caesar rămânea, formal, pe terenul legalității, Pompeius era constrâns să declare război și s-o facă nu ca reprezentantul puterii legitime, ci ca general al unei minorități senatoriale.
Prin urmare, Caesar se vede revocat și pus, la 12 decembrie 50 a. Chr., în fața autorității unui senatus-consutum ultimum, care le dă consulilor o putere discreționară. Pompeius părășește Roma pentru a grăbi pregătirile de război. Senatul, convocat la 1 ianuarie 49 a. Chr. de către noii consuli Lucius Lentulus și Gaius Marcellus cel Tânăr, respinge propunerile de compromis ale lui Caesar și-l somează să cedeze guvernarea Galliei Transalpine lui L. Domitius Ahenobarbus, cea a Galliei Cisalpine lui M. Servilius Noniannus și să-și lase legiunile la vatră, în caz contrar fiind vinovat de înaltă trădare.
În aceste împrejurări, în noaptea de 11 spre 12 ianuarie 49 a. Chr., Caesar trece Rubiconul, pornește asupra Romei și în scurt timp devine singurul stăpân al Italiei. Având grosul trupelor cantonate în Hispania, Pompeius nu i se opune. Pompeius și “republica senatorilor” se îmbarcă la Brundisium și se refugiează în Grecia, unde începe concentrarea de forțe în vederea recuceririi Italiei.
Fără să se grăbească, Caesar și-a asigurat mai întâi spatele, distrugând în Hispania principala concentrare a forțelor pompeiene. Astfel, în Hispania Caesar îi învinge pe pompeieni la Ilerda/Lerida (iulie 49 a. Chr.), iar, după cucerirea Massaliei, revine la Roma unde este proclamat de către Senat dictator (magistratură reînnoită în octombrie 48 a. Chr.).
Caesar trece în Grecia, îl învinge pe Pompeius la Pharsalos (iulie 48 a. Chr.), în Thessalia, îl urmărește până în Egipt, unde acesta este asasinat – la Pelusium – din ordinul regelui Ptolemaios Dionysos. Sosit la Alexandria câteva zile mai târziu, Caesar se erijează în ececutor al testamentului regelui Ptolemaios Auletes, care își pusese copiii – Ptolemaios și Cleopatra – sub ocrotirea Romei. După ce Ptolemaios Dionysos, refuzând orice colaborare cu sora lui, încercase o lovitură de forță împotriva flotei romane ancorate în portul Alexandriei, Caesar îl atacă pe tânărul rege care își pierde viața înecându-se în Nil, și reglementează succesiunea în favoarea Cleopatrei –regala lui amantă în vârstă de 17 ani. În a. 47 a. Chr. îl învinge la Zela, în Bithynia, pe Pharnakes al II-lea – fiul lui Mithridates și aliatul lui Pompeius – care, încercând să extindă Regatul Bosporan, ocupase Colchida, Armenia Mică și o parte a Cappadociei: veni, vidi, vici ! Întors în Italia în toamna aceluiași an, restabilește ordinea punând capăt tulburărilor provocate de tribunul Publius Dolabella și cele câteva legiuni care se răzvrătiseră în Campania. Trece în Africa și îi învinge a și îi învinge Thapsus (aprilie 46 a. Chr.) – Cato respinge oferta de grațiere și se sinucide la Utica – și apoi în Hispania pe fiii lui Pompeius Magnus la Munda (martie 45 a. Chr.) – bătălie care marchează sfârșitul războiului civil.
În cinci ani, Caesar răstoarnă “republica senatorilor”, guvernează ca un monarh, și urmărindu-și adversarii își conduce legiunile victorioase pe coasta Provenței, în Spania, Grecia, Egipt, Asia Mică și nordul Africii. După bătălia de la Munda, lumea romană își regăsește în sfârșit pacea.
Imperiul Romei n-ar fi putut supraviețui fără armatele sale, iar acestea fără generalii lor. Armata lui Caesar s-a dovedit superioară celei pe care Pompeius a putut-o strânge. Armatele care în cursul războaielor civile, între 49-30 a. Chr., au luptat pentru diferiți distinși militari, vor ajunge în cele din urmă sub controlul unui autocrat.
Supremația sa odată asigurată, Caesar trece la reorganizarea Statului. Programnul politic al lui Caesar se întemeiază pe convingerea că Republica, cu structurile ei corespunzând nevoilor unei civitas, nu era compatibilă cu necesitățile unui mare imperiu; prin urmare, o schimbare radicală se impunea, diversele amendamente la constituția republicană neputându-i înlătura anacronismul. Res publica Romanorum nu mai este republică decât cu numele. Instaurarea regimului personal și unificarea Italiei erau dealtfel, la acea dată, singurele căi de ieșire din marele impas în care intrase Roma. Prin urmare, întreaga Italie trebuia să participe la avantajele pe care le oferea imensul imperiu, după cum trebuia să participe efectiv și la responsabilitatea administrării lui.
Noul regim instaurat de Caesar era, în esență, o dictatură militară. După reîntoarcerea în Spania, Caesar preluă dictatura mai întâi temporar, pe urmă, după bătălia de la Thapsus, începând cu 1 ianuarie 45 a. Chr., ca magistratură anuală, astfel încât a fost desemnat mai întâi pe o perioadă de 10 ani, iar în a. 44 a. Chr., pe viață (dictator perpetuus). De asemenea, în a. 46 a. Chr. a preluat cenzura, sub noul titlu de curator al moravurilor, pe o perioadă de 3 ani, în 44 a. Chr., pe viață. Pe urmă, consulatul, mai întâi pentru a. 48 a. Chr. (consulatul ordinar) prorogat ulterior pe o durată de 5 ani, după aceea de 10 ani. În a. 48 a. Chr., i s-a conferit o putere asemănătoare celei tribunciene, pe viață; în fine, în a. 46 a. Chr., titlul de imperator, pe viață. Cum se știe, Caesar deținea, încă din a. 63 a. Chr., magistratura de Pontifex Maximus; ulterior, el devine membru al celui de-al doilea mare colegiu sacerdotal, cel al augurilor.
Cumulând aceste magistraturi civile, militare și sacerdotale, Caesar controlează toate pârghiile puterii și reușește să impună guvernarea personală. Dacă din multiplele magistraturi ale lui Caesar dictatura este cel mai clar conturată, titlul de imperator reflectă esența noii monarhii. Decisiv este faptul că puterea de imperator nu i-a fost conferită lui Caesar numai pentru persoana sa, ci și pentru descendenții săi. Posteritatea a legat monarhia de titlul de imperator. Caesar intenționa probabil să-i asocieze acestei noi magistraturi, tot sub titlul ereditar, atât puterea tribunciară, cât și pontificatul suprem. Autoritatea imperatorului era calitativ superioară celei consularo-proconsulare în măsura în care cea dintâi nu era limitată în timp și spațiu, ci era acordată pe viață și era ereditară, fără a mai vorbi de faptul că obligația de a respecta ius provocationis și de a ține seama de sfaturile senatului, își pierdură cu timpul valabilitatea pentru imperator.
Noua monarhie consacra unificarea autorității militare, juridice, administrative și religioase în mâinile imperatorului. Autocrația a fost introdusă concomitent în guvernarea și administrarea Statului, întreaga putere revenind monarhului. Potrivit concepției antice, expresia exterioară a monarhiei era imaginea suveranului pe monede. În a. 44 a. Chr., când Caesar a acaparat întreaga putere în Stat instituindu-se singur dictator perpetuus, Senatul a votat legea prin care devenea cel dintâi roman în viață al cărui portret putea figura pe emisiunile monetare ale Statului. Alte simboluri – stelele, luna și globul – abil manipulate de propaganda oficială, indică însemnătatea cosmică a personajului; dealtfel, într-un grup statuar de pe Capitoliu, Caesar este reprezentat în postura de Cosmocrator.
Între 49-44 a. Chr. Caesar a fost cât se poate de imaginativ și inventiv în a exploata sentimentul religios.
Înțelegând că eșecul regimului republican/oligarhic rezidă în instituțiile pe care o lungă evoluție n-a putut să le adapteze necesităților Imperiului, Caesar înfăptuiește o adevărată revoluție, reorganizând din temelii componentele marelui Imperiu: Roma, Italia, provinciile.
Senatul lui Caesar – lărgit la 900 de membri – era o adunare de italici care administrează lumea, adunare întemeiată pe promovarea meritului și legată de dignitas. Vechea oligarhie senatorială cunoaște un ireversibil declin. În fapt, dictatura lui Caesar marchează sfârșitul oligarhiei romane tradiționale și apariția unei aristocrații noi sau reînnoite, pe care se va sprijini Principatul. Pe scurt, Senatul, completat cu oameni noi, italici și provinciali, este redus la menirea lui originală, care consta în acordarea sfatului la crearea monarhului.
Cât privește religia de stat, Caesar impune preluarea pontificatului suprem și a auguratului de către șeful Statului. De acum încolo, religia publică se va afla în serviciul Statului.
În sistemul judiciar, Caesar își arogă dreptul de a decide singur și definitiv în procesele criminale. Justiția republicană consacrată continua să existe în paralel pentru procesele ordinare. Ca și până atunci, conducerea tribunalelor intra în capitală în atribuțiile pretorilor, iar în provincii în cele ale guvernatorilor.
Reorganizarea sistemului militar viza centralizarea mai energică a comandei și restaurarea disciplinei. Între măsurile luate de Caesar se remarcă instituirea comandanților de legiune cu putere pretoriană (legati legionis pro praetore). Modificarea esențială petrecută în sistemul militar rezidă în instituirea unui comandament militar permanent în persoana imperatorului.
Până la Caesar, Statul se aflase într-o permanentă criză financiară. Caesar reglementează circulația monetară și introduce o ordine mai severă în administrarea finanțelor (lex Iulia de pecuniis repetundis). Arendare impozitelor directe a fost desființată, iar distribuirile de grâne stricat reglementate (astfel, la Roma, numărul celor îndreptățiți la distribuirea de grâu gratuit a fost redus de la 320.000 la 150.000). Caesar găsește astfel resursele financiare pentru instaurarea unui vast program edilitar și pentru sporirea cheltuielilor legat de sistemul militar (mărirea armatei permanente și sporirea soldei legionarilor de la 480 la 900 de sesterți). Rezultatul global al administrației financiare a lui Caesar este ilustrat de faptul că, în martie 44 a. Chr., în tezaurul public se găseau 700 de milioane de sesterți în numerar – o sumă care depășea de 10 ori numărul aflat în aerarium Saturni în epoca cea mai înfloritoare a Republicii.
Grație unor legi asupra chiriilor, a datoriilor, a acordării de loturi, a lucrărilor publice, Caesar reușește să amelioreze situația datornicilor sărăciți, a celor nevoiași în general. În același timp, Caesar încearcă să restituie acea dignitas și vieții particulare, reprimând luxul și imoralitatea (lex Iulia de adulteriis).
Prin lex Roscia (49 a. Chr.), Caesar a conferit dreptul de cetățenie locuitorilor din Gallia Cisalpină, iar prin lex Iulia municipalis (45 a. Chr.) a reglementat viața social-politică a comunităților urbane. Începută cu armele, unificarea Italiei se încheia prin politica socială.
În fine, prin reforma calendarului (45 a. Chr.) – cu ajutorul matematicianului Sosigenes – Caesar rezolvă problema “lunii intercalare” (alternativ de 22 și 23 de zile, înserate tot la doi ani) pe care publicanii o foloseau pentru a prelungi limitele perceperilor și pentru a frustra Statul de diferență. Concomitent, calendarul iulian renunță la vechiul început calendaristic al anului de la 1 martie, adoptând termenul de 1 ianuarie, stabilit la început pentru schimbarea magistraților supremi, ca perioadă calendaristică pentru schimbarea anului.
În esență, reformele sale interne, ca și politica sa externă, au constituit baza organizării ulterioare a Principatului și Imperiului. Ascensiunea lui Caesar este cea a unui om de geniu, nu a unei caste sau a unui partid. Încălcările legalității ce i se reproșează nu erau o inovație. Atitudinea lui Marius și cea a lui Sulla dăduseră tonul. Caesar reușise prin realismul său, grație armatelor care îi lipseau lui C. Gracchus, subtilității care îi lipsea lui Marius, clemenței care îi lipsea lui Sulla, hotărârii care îi lipsea lui Pompeius.
Propaganda lui Caesar urmărea să acrediteze ideea că el a regăsit spiritul romulian, că a căutat să restaureze starea de spirit a soldaților-țărani din vechime și că, slăbind antagonismele claselor, a înfăptuit unitatea morală a Italiei. Punctul de vedere al lui Caesar este ilustrat cu strălucire de faimoasele Commentarii de bello civili (în trei cărți), scrise, probabil, între a. 46 și 44 a. Chr.
Caesar și armata sa reprezentaseră unitatea care urma să facă Imperiul. Prin Caesar, Statul roman își descoperă vocația imperială / ecumenică: Roma este statul universal.
Imaginile monetare – mijloc predilect al propagandei oficiale – îl înfățișează pe Caesar purtând corona aurea. Ea putea fi purtată de un triumfător, în sensul în care regii Romei o foloseau cu un sens distinctiv. Caesar a purtat atare coroană la Lupercaliile din 15 februarie 44 a. Chr. când a refuzat de trei ori diadema regală la propunerea colegului său, consulul Marcus Antonius. Multe din onorurile acceptate de Caesar erau fără precedent fiind neconforme cu tradiția republicană. Ceea ce intenționa în fapt sau dacă ceea ce ar fi consimțit să se petreacă ar fi fost încoronarea sa ca rege al Romei sunt chestiuni care, probabil, nu vor fi deplin lămurite vreodată.
Adversarii săi nu s-au îndoit însă câtuși de puțin de intențiile lui și de aceea Caesar a fost asasinat în Curia Senatului la Idele lui Marte (15 martie 44 a. Chr.), cu douăzeci și trei de lovituri de pumnal. Pentru moment conspiratorii conduși de M. Iunius Brutus și C. Cassius Longitus și-au asigurat libertatea, libertas, nădăjduind în restaurarea legalității senatoriale.
Lipsa de consecvență a asasinilor lui Caesar este evidențiată și de faptul că ei l-au cruțat pe Antonius, făcând astfel să rămână valabile decretele lui Caesar, acele acta ale sale. Aidoma majorității nobilimii din ultimul secol al Republicii, rebelii conduși de Brutus și Cassius erau incapabili să urmeze o linie politică constructivă. Cu alte cuvinte, aveau prea puțin de oferit în locul a ceea ce distruseseră.
În cele din urmă, eșecul conspiratorilor s-a datorat faptului că, spre deosebire de Caesar și Augustus, nu înțeleseră că pentru Roma vremea Republicii aristocratice și a cetății–stat apusese definitiv, prezentul obligând-o să aleagă între libertate și pace. Pax și libertas erau idealurile dorite, dar reciproc incompatibile, astfel că Roma a ales pax și princeps.
IX.4. Moștenirea lui Caesar. Ascensiunea lui Octavius Augustus.
Punctul central al revoluției romane nu îl constituia înlocuirea unei oligarhii cu alta, ci cerea unei autocrații susținută de un consens foarte diferit de acela pe care se baza cârmuirea colectivă a aristocrației republicane.
Eșecul tiranilor dovedește că la Roma exista în rândul tuturor claselor un consens capabil să suporte noul guvernământ ce stă să se nască și în atare climat devenise posibilă justificarea unei autocrații.
Revoluția romană, culminând cu monarhia lui Caesar, tranșează definitiv îndelungata confruntare dintre mentalitatea autocratică și legalitatea senatorială. Noile realități politice depășeau limitele mentalității republicane.
Revoluția romană intra în faza ei finală: anii tulburi ai războiului civil care a urmat morții lui Caesar vesteau sfârșitul Republicii și introducerea unei forme autocratice de guvernămât. Oricum, Caesar a fost cel care a făcut pasul decisiv. În jurul lui, realitățile au suferit transformări. Ca și oamenii, de altfel.
După moartea lui Caesar, Roma a cunoscut aproape de îndată ceea ce au avut să evite asasinii săi, și anume puterea unuia singur. Cezarismul supraviețuia Ideilor lui Marte.
Criza politică se precipită. Marcus Antonius obține validarea actelor lui Caesar. Adică ratificarea lor de către Senat. Pompeienii voiau să reia puterea prin Sextus Pompeius. Populares vizau îngrădirea aspirațiilor Senatului. “Tiranicizii” încercau să profite de victoria lor. În fața tuturora se va ridica un tânăr care nu împlinise încă 19 ani, Gaius Octavius, nepotul lui Caesar. Moștenitor legal ai dictatorului asasinat, Octavius –care după adopțiunea sa luase numele de C. Iulius Caesar Octavianus – prezentându-se cu multă abilitate ca un aliat al Senatului, va reuși în cele din urmă să se impună în fața rivalilor săi.
Prin urmare, Octavianus se afla în fața lui Brutus și Cassius, pe de o parte, a lui Antonius și Lepidus, pe de alta. Anatonius face ca asasinii lui Caesar să fie despuiați de provinciile lor (Macedonia și Syria). În acel moment, Octavianus părea a fi instrumentul senatului; evenimentele vor arăta însă că tânărul acesta gracil și bolnăvicios nu se gândește decât la propriul său viitor. Dealtfel, soarta lui Caesar demonstrase că nimeni nu trebuie să se bazeze prea mult pe clementia și că în public trebuie să te arăți pătruns de modestie. În orice caz, punctul de plecare al carierei lui Octavianus era mult mai propice decât s-ar părea la prima vedere: de la părintele său adoptiv Caesar moștenise mai mulți clienți decât oricare altul și eforturile sale se îndreptau spre dobândirea a cât mai mulți cu putință.
În bătălia de la Mutina (43 a. Chr.), legiunile lui Octavius luptă alături de consulii Hirtius și Pansa împotriva lui Antonius. Apoi, evenimentele se vor înlănțui doar din răsturnări de alianțe. Octavius va fi pivotul lor.
Întâlnirea de la Bononia (octombrie 43 a. Chr.) îi regrupase pe Octavianus, M. Antonius și M. Aemilius Lepidus într-o coaliție cunoscută sub numele de al doilea triumvirat. Lex Titia (noiembrie 43 a. Chr.) îi făcuse tresviri rei publicae constituendae cu puteri definite, anume un imperium pe 5 ani care le conferea o autoritate constituantă.
Brutus și Cassius sunt învinși la Philippi (42 a. Chr.), iar în Italia sprijinitorii cauzei lor sunt proscriși (au fost executați cca. 300 de senatori și 2.000 de cavaleri, între ei și Cicero, ucis de soldații lui Antonius).
După victoria de la Philippi, triumvirii și-au împărțit Imperiul: Antonius obține Orientul, Octavianus Occidentul, Lepidus Africa, Italia rămânând rezervorul comun din care să dobândească resurse și soldați.
În plus, Octavianus s-a autoinvestit cu titlul de Divi Iulii Filius din momentul în care fusese divinizat (42 a. Chr.).
Octavianus devenea, așadar părtaș al divinității lui Caesar, asumându-și și controlul asupra averii și, divinității și, fapt nu lipsit de importanță, asupra clientelei acestuia.
Mulți dintre cei proscriși s-au refugiat în Sicilia, centrul vastului domeniu pirateresc organizat de Sextus Pompeius care controla cea mai mare parte a Mediteranei, împiedicând aprovizionarea Italiei cu grâne.
Fortuna îi va surâde lui Octavianus: Antonius s-a dus în Orient sperând să ducă la bun sfârșit ambițioasele proiecte ale lui Caesar: Lepidus va dispărea de pe scena politică; Octavianus devine stăpânul Occidentului.
De la început rivali, Antonius și Octavianus au devenit dușmani pe față, ciocnirea lor cea mai sângeroasă fiind așa-zisul război de la Perusia (41-40 a. Chr.) – purtat de Fluvia, soția lui Antonius, și de Lucius, fratele acestuia, contra lui Octavianus.
Acordul de la Brundisium din a. 40 a. Chr. – întărit de căsătoria lui Antonius cu Octavia, sora lui Octavianus –, pacea de la Misenum din a. 39 a. Chr. (Sex. Pompeius era recunoscut comandant al flotei, primind Sicilia, Sardinia și Peloponesul) și acordul de la Tarentum din a. 37 a. Chr. (alianța dintre triumviri era reînnoită pe încă 5 ani) nu sunt decât aranjamente precare ce nu pot împiedica fatalul deznodământ. Curând, compromisul va deveni o alternativă imposibilă.
Învingător la Mylae și Naulochus (36 a. Chr.), M. Vipsanius Agrippa – omniprezenta umbră a puterii lui Octavianus – lichidează statul organizat de Sex. Pompeius în Sicilia (fiul lui Pompeius Magnus își va afla sfârșitul la Milet, ucis de oamenii lui Antonius).
Lepidus fiind înlăturat în urma afacerii din Sicilia, unde încercase să răscoale legiunile în folosul său, triumviratului îi succede o împărțire bipartită a puterii.
Întors în Orient – unde Ventidius Bassus reușise să recucerească o parte din teritoriile ocupate de parți – Antonius întreprinde nefericita campanie împotriva parților (36-35 a. Chr.). Uitând de Octavia, este sedus de Cleopatra, care îi naște trei copii și se servește de el pentru a-și putea croi un imperiu; înainte de căsătoria celebrată în cursul iernii 37-36 a. Chr. numai după ritul egiptean, Antonius acceptase condițiile Cleopatrei: recunoașterea oficială a drepturilor lui Caesarion, restabilirea dominației egiptene asupra fostelor provincii din Orient; în achimb, regina se angaja să pună la dispoziția lui Antonius resursele militare și financiare ale statului egiptean. Isis și Dionysos reîncarnați, ei se comportă ca suverani ai Orientului. Astfel, o nouă monarhie se ridică în Orient. La Alexandria, în fața mulțimii adunate, Antonius anunță că imperiul romano-egiptean este de acum înainte împărțit astfel: Cleopatra și Caesarios vor domni peste Egipt, Cipru și Coele-Syria, iar copiii pe care i-a avut regina vor împărți Armenia, Fenicia, Media și Partia.
Modelul monarhic conceput de M. Antonius (82-30 a. Chr.) – monarhia antoniană – se baza pe ideea conform căreia capul Statului era investit cu grație divină și, ca atare, se bucură de o relație privilegiată cu zeii. Întocmai ca regii elenistici, Antonius tindea spre hegemonia universală. Această teologie a puterii a constituit, de altfel, un model și pentru alte proiecte monarhice, mai puțin orientalizate decât al său. În esență monarhia antoniană îmbină o teocrație de tip elenistic cu o democrație regală, aceea a suveranului virtuos, pios și drept, care coboară în mijlocul mulțimii. Casa lui Germanicus – fiul Antoniei – se va dovedi fidelă acestui model.
Modelului antonian i se va opune cel augusteic. Sub masca unei idelolgii compozite de inspirație monarhică, aristocratică și democratică totodată, Octavianus-Augustus va disimula de fapt, și el, un absolutism în toată regula.
Octavia fiind repudiată (32 s. Chr.), testamentul lui Antonius dezvăluind că Caesarion este considerat de el drept singurul moștenitor al lui Caesar și că Antonius însăși dorește să fie înmormântat la Alexandria, războiul devine de neînlăturat. Octavianus face ca Antonius să fie despuiat de puterile lui și îi declară război Cleopatrei (32 a. Chr.).
Prezentând rivalitatea sa cu Antonius ca lupta Romei împotriva unui Orient tiranic, Octavianus a legat de el întreaga Italie printr-un jurământ de credință. Prin urmare, când războiul devenise iminent, Italia și-a afirmat unitatea morală prin jurământul presat lui Octavianus de către fiecare din cetățile ei.
Din punct de vedere formal se socotea că războiul era purtat împotriva Cleopatrei, regina Egiptului, și nu conta părții orientale a Imperiului, aflată sub autoritatea lui Antonius. Oricum, Marcus Antonius fusese declarat dușman al Statului, iar legătura lui Cleopatra îi furniza lui Octavianus un atù considerabil. El putea xenofobia romanilor împotriva detestatei regine egiptene, al cărei jurământ cel mai solemn era, se spune, “voi împărți dreptatea pe Capitoliu” și totodată să-l acopere de rușine pe Antonius ca sclav neputincios al acesteia și ca trădător ce intenționa să mute capitala la Alexandria.
Sugestivă, de asemenea, este și imaginea invocată de Vergilius în Eneida (VIII, v. 678 sqq), privitoare la dușmanii “Romei”, întreaga forță amenințătoare ce se afla în spatele lui Antonius și al Cleopatrei: “împopoțonatele popoare ale Orientului ajutate de monstruoasa bandă de zei ai Egiptului”.
Propaganda lui Octavius a amplificat atare temă. Pe monede el este reprezentat aidoma divinității sale tutelare Apollo care i-a asigurat victoria din 31 a. Chr.; în epocă, Apollo era frecvent înfățișat ca protector al Occidentului împotriva Orientului depravat, pus sub semnul lui Dionysos cu care Antonius se și identificase foarte lesne.
Bătălia decisivă a avut loc la Actium la 2 septembrie 31 a. Chr.: Antonius și Cleopatra au fost înfrânți pe uscat și pe mare. Ca și în bătăliile împotriva lui Sex. Pompius, Agrippa a fost adevăratul învingător, dar Octavianus deținea comanda supremă și, implicit, auspiciile. Victoria în ultima ciocnire cu Marcus Antonius în Egipt, în anul următor (30 a. Chr.), are drept consecință anexarea Egiptului. Cele două victorii i-au asigurat lui Ovtavius dominația absolută asupra lumii romane. Un an mai târziu (29 a. Chr.), își sărbătorește victoria printr-un triplu triumf.
Octavianus-Augustus depășise toate obstacolele care-l separau de putere. Spre deosebire de majoritatea predecesorilor săi republicani, Octavianus-Augustus – care avea un program sau mai degrabă o viziune politică clară – dorea puterea spre a se folosi de ea. Pe de altă parte, deosebindu-se de un Pompeius, de un Caesar sau de un Marcus Antonius, poziția sa nu și-a obținut-o pe seama Statului, Rex Publica. Octavianus-Augustus și-a întreprins manevrele cu titlul personal și pe cheltuiala sa. Măreția sa se întemeia – potrivit propagandei augustane – pe ceea ce făcuse el pentru Stat și se spuse că acestor ambiții le-a dat expresia în preambulul unui edict prin următoarele cuvinte: “Este privilegiul meu de a consolida și de a culege de pe urma acestui fapt pe care îl doresc: de a fi socotit creatorul celei mai bune guvernări posibile și de a duce cu mine în moarte speranța că temeliile pe care le-am dat statului vor rămâne nezdruncinate”(Suetonius, Divus Augustus, 28).
APPENDIX
Organizarea militarã si evoluția structurilor sociale
în ultimii ani ai Republicii romane
Pentru istoricii secolului XX, legătura dintre război și schimbările sociale a devenit una din preocupãrile principale. Ei au ajuns la concluzia că organizarea militară a unei societãți e strâns legată de cadrul de participare la activitãțile militare. Au remarcat, de asemenea, că în societãțile în care serviciile militare s-au profesonalizat, stratificarea socială a devenit mai evidentă.
In timpul Republicii romane, armata era considerată ca o militie a poporului roman, acest fapt era reflectat în paralele dintre ordinea de marș a armatei și întrunirea cetățenilor romani în scopuri electorale. Comitia centuriata era adunarea poporului roman care se întrunea pe câmpul lui Marte, în afara pomerium-ului, și vota în probleme legate de război sau pace. Armata Republicii era, deci, o armată a poporului. Comitia centuriata era un corp civic extrem de ierarhizat. Votanții erau împărțiți în grupuri, în funcție de averea și de statutul lor social.
Există mai multe tipuri ideale de organizare militară din care 3 corespund perioadei romane și anume:
– tipul “mozaic” (tribal) care combină un nivel înalt de participare și coeziune cu un nivel scăzut de subordonare;
– tipul “neferic” ce se baza, în mare măsură, pe recrutări și care combina un nivel înalt de participare, coeziune și subordonare.
– tipul ”mortazic” sau strict profesional – care presupunea un nivel scăzut de participare și un nivel înalt de coeziune și subordonare.
Romei Imperiale pare să-i corespundă tipul mortazic; disciplina și organizarea ierarhică a armatei imperiale romane era faimoasă, iar reformele lui Augustus au creat o armată permanentă profesională.
În timpul Republicii armata pare să fi trecut de la tipul mozaic la tipul neferic.
Tipul neferic ar trebui, teoretic, să implice un înalt grad de mobilitate socială însă nu este și cazul Romei Republicane a secolului II a.Chr. Lipsa de mobilitate socială era o problemă gravă a sistemului social într-o vreme de expansiune și de instabilitate. De asemenea, dezvoltarea unei societăți de tip neferic ar trebui să ducă la o nivelare a inegaltăților sociale, fapt ce nu s-a petrecut in perioada Republicii.
Mobilitatea socială și armata romană
În perioada Imperială importanța serviciului militar ca mijloc de avansare pe scara socialã era clară. Un soldat capabil și curajos putea fi promovat la rangul de centurion după un serviciu militar de 15-20 ani. Dintre acești centurioni jumătate își continuau cariera și ajungeau primipilares pentru un an și membri ai ordinului ecvestru. La retragerea din cadrul armatei aceștia primeau o donație de 600.000 de sesterți fapt care le permitea să ocupe poziții înalte în ierarhia orașelor imperiului iar copiii acestora puteau ajunge în Senat.
Armata era deci un mijloc important și efectiv de ascensiune socială în perioada Imperiului (asta, bineînțeles, cu condiția să supraviețuiască până la vârsta de demobilizare).
Pe lângă acestea, armata mai avea și rolul de integrare a unor simpli provinciali, cu cetățenie romană, în structurile Imperiului Roman, tot astfel cum elita din provincii era integrată în Senat; în timp ce aceia care serveau în auxilia primeau cetățenia romană la sfârșitul carierei.
În timpul Republicii, însă, posibilele beneficii în urma serviciului militar erau mai puțin clare sau previzibile.
Se pare că, doar foarte puțini soldați beneficiau de pe urma serviciului militar. Numai în cazuri excepționale soldații beneficiau de o donație la sfârșitul carierei militare. Rangul de centurion nu avea încă aceeași importanță ca în timpul Imperiului. Când un soldat se oferea voluntar sau era recrutat, era pentru o campanie anume și nu pentru un număr precis de ani. Dacă un soldat lăsat la vatră, era rechemat (veteranii făceau parte din armata rezervă timp de 16 ani), rangul militar pe care l-a câștigat într-o bătălie anterioară nu era, în mod necesar, luat în considerare. Asta însemna că era mult mai dificil să construiești o carieră militară coerentă în cadrul armatei Republicii. Și chiar dacă un soldat ajungea la rangul de centurion, solda acestuia nu era cu mult mai mare decăt a unui simplu soldat.
Totuși era posibil, pentru acei soldați care demonstrau un entuziasm particular și aveau aptitudini pentru serviciul militar și se ofereau ca voluntari în mod regulat, să își construiască o carieră quasi-profesională în cadrul legiunilor.
Orice avansare socială era întâmplătoare, sau se datora unei bune administrări a terenului achiziționat prin intermediul prăzilor de război și nu ca urmare a unei activități militare, exceptând cazul în care acesta s-a devotat carierei militare pe termen lung.
Există totuși o metodă sigură de avansare socială, și anume, prin colonizare, fenomen pregnant între secolele III și II a Chr.
Între anii 200 și 177 a Chr. s-au creat 15 colonii romane și 4 latine, cu funcția principală de a furniza o prezență romană în zone recent cucerite. Pământul alocat unui colonist într-o colonie latină era mult mai mare decât cel alocat coloniștilor din jurul Romei. Explicația constă în faptul că pământul primit de coloniile latine trebuia să compenseze coloniștii pentru pierderea drepturilor politice de la Roma, de vreme ce aceste colonii erau comunități independente.
Ca rezultat, aparteneța la o colonie latină putea însemna câștigarea unei averi considerabile pentru cineva din plebe și, de vreme ce aceste colonii latine erau create ca bastioane împotriva dușmanilor Romei, care se autoguvernau, romanii s-au gândit să creeze pentru ei un sistem guvernamental timocratic exact ca cel din Roma.
Deci, într-o oarecare măsură, fenomenul de colonizare din sec. II a Chr. constituia o cale de avansare socială dar cu costul pierderii drepturilor și privilegiilor cetățeniei romane.
Mobilitatea socială și colonizarea în vremea războiaielor civile
Războiul civil a însemnat pentru unii distrugere iar pentru alții avansare socială. Principalii beneficiari ai acestor avansări erau soldații armatelor care luptau în aceste războaie. Posibilitatea de avansare pe care o oferea războiul civil este reflectată de evenimentul din Sicilia anului 36 a Chr. când, după victoria de la Naulochus, armata lui Octavian s-a revoltat și a cerut lăsarea la vatră în termeni asemănători cu ai celor care au luptat la Philippi. Octavian le-a oferit togă tivită cu purpură și rangul de decurioni în propriile orașe centurionilor. Se pare că un tribun a exclamat că ornamentele de purpură erau jucării pentru copii și că adevărata răsplată pentru soldați erau prada și banii.
Veteranii se așteptau, în mod evident, ca la demobilizare să primească pământ și bani. De unde a apărut această tradiție ?
Se crede că o lipsă acută de oameni l-a silit pe Gaius Marius în 107 a Chr. să-si recruteze soldații din rândul populației celei mai sărace din Roma numiți capite censi; ca urmare, în momentul demobilizării aceștia trebuiau să fie răsplătiți cu pământ, deoarece, spre deosebire de recruții normali, aceștia nu aveau o proprietate anume la care să se întoarcă.
În 103 a Chr. tribunul Saturninus a propus ca veteranii lui Marius să fie răsplătiți cu pământ. Sulla a urmat acest exemplu dăruind pământ veteranilor săi pe terenul confiscat de la fidelii oponentului său, Marius. Dar cele mai mari colonizări de veterani a avut loc la inițiativa lui Caesar, triumvirul și Augustus. În anul 13 a Chr. Augustus a înlocuit distribuția de pământ cu donații în bani. În anul 6 p. Chr. o trezorerie nouă, aerarium militare, a fost creată pentru a plăti aceste donații care anterior veneau din fondurile proprii ale lui Augustus.
Suprafața pământului distribuit veteranilor varia în funcție de rangul acestora în cadrul legiunii. Pe lângă pământul alocat, centurionii mai aveau și prada pe care au strâns-o în cursul campaniilor. Cu această bogăție lichidă puteau cumpăra mai multe terenuri. În acest fel centurionii și tribunii puteau achiziționa o avere destul de mare care să le permită să ocupe un loc în aristocrația municipală.
În timpul războaielor civile și în timpul Imperiului rangul de centurion a jucat un rol esențial în avansarea socială, acest fapt se datora gradului de profesionalizare a armatei.
Caesar a dublat solda legionarilor iar centurionilor le-a acordat o soldă de cincisprezece ori mai mare decât a unui legionar obișnuit.
Mobilitatea socială mare este caracteristică unei societăți monocratice în care conducătorul promovează pe cei loiali lui neținând seama de statutul lor social (cum era în vremea Iulio-Claudienilor). Un factor ce încuraja mobilitatea socială în Imperiul Roman era lupta pentru putere dintre Senat și împărat.
O mobilitate socială foarte scăzută este specifică unei societăți oligarhice – societate care încearcă să excludă masele din elita conducătoare. Societatea în timpul Republicii era una oligarhică, oficiile cele mai înalte erau deținute de aristocrație. Mecanismele de avansare socială nu erau prea evidente pentru cei născuți liberi sub rangul ecvestru.
Programul de colonizare, în secolul al II-lea a.Ch., permitea celor care nu făceau parte din elită să ajungă la o poziție socială destul de înaltă însă aceștia erau îndepărtați din viața politică a Romei. Cei care se stabileau în coloniile din Italia erau de cele mai dese ori la o depărtare mult prea mare de Roma pentru a se putea implica în activitatea politică. Singura excepție de la această regulă s-a făcut în 124 a.Chr., după revolta de la Fregelae când magistrații din coloniile latine au primit cetățenia romană.
Mobilitatea socială are un rol important în dezvoltarea și menținerea păcii într-o societate fapt pentru care am putea susține că una din cauzele colapsului sistemului tradițional republican a fost lipsa mobilității sociale.
Când colonizările au încetat, Republica a avut de înfruntat un moment de criză. Extinderea Imperiului a dus la un aflux de bogății către elita romană din Italia. Aceste bogății au fost investite în pământ și în exploatarea sclavilor, fapt ce a schimbat foarte mult economia Italiei centrale. Țăranii își pierd pământul din cauza acestor schimbări. Începând din 170 a. Chr. scade numărul soldaților. Începând din secolul II a.Chr. soldații care alcătuiau armata romană nu mai proveneau din Roma ci veneau din zonele mai îndepărtate ale lui ager romanus de unde le era greu să participe la adunările politice sau proveneau din comunitățile aliate, aceștia din urmă nu se puteau implica în activitatea politică a Romei.
În concluzie, expansiunea romană nu a fost urmată de o creștere a flexibilității sociale care i-ar fi permis să supraviețuiască transformării sale într-un stat imperial.
În ultimii ani ai Republicii relația dintre organizarea militară și structurile social-politice a devenit foarte încordată; rezultând în cele din urmă la căderea Republicii.
*
Cucerirea romanã in Italia
La începutul perioadei (sec V – 264 a. Chr.) Roma nu era mai mult decât cel mai mare oras din Latium. Intr-adevãr în sec. V si pânã la atacul gallilor asupra Romei in 390 ea se luptă in alianțã cu latinii si cu hernicii din 486, folosind pentru prima datã forte aliate pentru a combate superioritatea adversarilor. In ceea ce priveste scena luptelor din acest secol, acestea se desfãsurau practic numai în Latium, împotriva etruscilor, in special orasul Veii (distrus de Camillus in 396 a. Chr.), împotriva aequilor si în primul rând împotriva volscilor, triburi montane din est.
In sec. V timpuriu volscii au coborât în Campia Latinã si au invadat teritoriul dintre Tarracina si Ardea. Din aceasta bazã amenintau serios statele latine si Roma. Impotriva lor romanii s-au aliat cu latinii si cu hernicii; dominatia lor in cadrul acestei ligi era in continuã creștere când s-a produs atacul gallic (390) ceea ce a insemnat încetinirea pentru o vreme a creșterii puterii Romei. Între 389 si 359 a. Chr. romanii luptau într-adevãr împotriva latinilor si hernicilor care au încercat sã iasã de sub dominatia lor, precum si împotriva altor vecini (etrusci, volsci).
Politica externã a Romei s-a extins doar din 343, când s-a incheiat alianta cu Capua, cauza primului rãzboi cu samnitii. De acum si pânã in 264 scena italianã va fi dominatã de rãzboaiele samnitice. Primul (343-341) a fost unul minor provocat de amestecul Romei în Campania, insã al doilea (327-341) a devenit un duel inverșunat pentru supremația in sudul Italiei. In al treilea (298-291) si al patrulea (284-272) samniții au încheiat diverse coaliții pentru a impiedica supremația Romei in Peninsulã (insã fãrã rezultat).
La început cele douã puteri pãreau egale, iar teritoriul roman era foarte restrâns. Insã, dupa înfrângerea samniților si aliaților acestora, Roma a avut pretextul necesar pentru a ataca si îngloba noi teritorii. Campania decisivã a avut loc in 295, când în tabãra samniților se aflau gali, etrusci, umbri. Victoria lui Fabius Rullianus la Sentinum a fost cea mai spectaculoasã victorie romanã pânã atunci si totodatã cea mai importantã în perioada discutatã.
Romanii obisnuiau a confisca terenuri de la învinsi, astfel ager Romanus a crescut din 510 pânã la 264 de cca 28 de ori (de la 822 km² la 23226 km²). Desi aceasta era doar o cincime din suprafata Peninsulei, ager Romanus se întindea neîntrerupt de-alungul ei, legând între ele puncte strategice (Sena Gallica-Ostia-Furculae Caudinae), înlesnind construcția de drumuri si deplasarea trupelor, si împiedicând alianțele dintre vecini.
Natura si caracteristicile războaielor
Una dintre cauze ar fi cea demograficã. Suprapopularea zonelor muntoase si bogãtia câmpiilor si vãilor au dus la conflicte in toate pãrtile Italiei si la invadarea zonelor de coastã de cãtre rãzboinicii munteni (volsci, aequi, samniții). În sec. V un val de invadatori samniți au ocupat Capua si Cumae de la etrusci si greci, dar descendentii lor erau amenintati de un nou val în momentul încheierii alintei cu Roma. De altfel samnitii amenintau nu numai coasta vesticã ci si cea adriaticã (Apulia).
La început rãzboaiele Romei aveau un caracter defensiv datoritã amenințãrii din partea volscilor si aequilor. Pe parcursul secolului V aliații (romani, latini) si-au recuperat terenurile si s-au extins dincolo de vechile teritorii din considerente defensive. Intrucât primul rãzboi samnitic va avea loc înainte de ultimul cu volsci, aceastã mentalitate de ofensivã de dragul securitãtii trebuie să se fi transferat si pentru confruntãrile cu samniții.
In sec. V rãzboaiele purtate de romani si adversarii lor erau mai degrabã raiduri de jaf si, desi Titus Livius si Dionysos din Halikarnas accentueazã caracterul organizat al campaniilor romane, si ei admit cã de cele mai multe ori se urmãrea obtinerea de pradã. Aceastã conceptie va supravietui pe tot parcursul Republicii (predia populi Romani).
Astfel in secolul V s-au nãscut structurile clasice caracteristice expansiunii romane: folosirea armatelor aliate, nevoia de terenuri, cãutarea profitului in rãzboi si în primul rând certitudinea cetãteanului cã trebuie sã participe la rãzboi în fiecare an.
Războaiele anuale si aliații
Perioada se caracterizeazã prin rãzboaie aproape fãrã intrerupere. Istoricul britanic W. Harris a demonstrat cât de rari erau anii fãrã rãzboi dupã 327 a. Chr. (între 327 si 293 nici un an de pace). Pentru o perioadã de cca 150 de ani (415-265 a. Chr.) 13 au fost sigur ani de pace. Romanul iarna se gândea deja la rãzboiul din vara urmãtoare, iar institutiile Statului funcționau în mod corespunzãtor. Ar fi absurd sã descriem Statul roman ca “imperialist” în aceastã perioadã, el doar incerca sa-si câstige rãzboaiele, iar dupã stabilirea ordinii si stapânirii în Italia aceastã obisnuintã a constituit un atu important în cuceririle ce vor fi urmat.
Conform istoricului A. Momigliano, romanii îsi trimiteau aliatii la rãzboi pentru a-i tine ocupati ca nu cumva sã se intoarcã împotriva lor, de aici frecventa rãzboaielor, contrar lui W. Harris care afirma cã ea provine din insãsi structura societãtii romane, argumentând cã romanii nu îsi trimiteau de fiecare datã aliatii în lupta, cã nu exista teama de neloialitatea acestora si mai ales cã aceste rãzboaie frecvente au început înainte de instalarea sistemului clasic de control asupra lor. Aceste rãzboaie anuale trebuie sã fi fost caracteristice si celorlalte triburi si state italiene. Cucerirea romanã nu putea sã înlãture aceastã dispozitie spre lupta din strucura lor (Stephen Oakley), iar A. Momigliano aratã cã aceastã agresivitate a fost exploatatã foarte bine de Roma.
Datorii, pãmânt, colonizare
Romanii credeau cã traditia întemeierii de colonii data incã din epoca Regalității, însã momentul hotãrâtor care a inaugurat de fapt aceastã traditie a fost perioada aliantei cu latinii, pânã la eradicarea volscilor. Colonii tipice pentru aceastã perioadã sunt Norba (492) si Setia (cca 382), ridicate împotriva volscilor. Lipsa colonizãrii din perioada 380-340 reflectã relatiile mai putin amicale cu latinii. Doar dupã instalarea definitivã a puterii romane in Latium (338) a reînviat conceptul de colonie latinã, o loviturã de maestru ce s-a dovedit a avea o importantã vitalã în rãzboaiele samnitice, apoi împotriva lui Hannibal si în rãzboaiele cu socii. Puterea acestor colonii (16 fundate între 334 si 263) stã în pozitia lor strategicã.
Acest profund program de colonizare implicã un mare numãr de colonisti, si stim cã în sec. IV exista la Roma o nevoie acutã de pãmânt si un mare numãr de datornici. Cucerirea a noi teritorii trebuie legatã direct de problema datoriilor, ca o solutie gãsitã pe lângã alte mãsuri (introducerea plãtii anterioare a dobânzii, limitarea dobânzii la 100% apoi la 50%, interzicerea cãmãtăriei, etc.), mãsuri destinate a pune capãt rãscoalelor din cadrul armatei si plebei. La cererea insistentã a plebei distribuirea noilor terenuri va fi reglementatã pe parcurs, vor fi limitate terenurile ce pot fi detinute de o persoanã.
Dupã 342, Titus Livius aproape cã inceteazã a mai vorbi despre problema datoriilor, o temã predilectã la el pentru perioada precedentã, ce poate fi explicat nu numai prin atragerea atentiei sale asupra rãzboaielor samnitice, ci si prin colonizarea a numerosi plebei in teritoriile cucerite si diminuarea acestei probleme. Astfel, la un nivel mai profund decât consideratiile strategice exista un impuls cu caracter structural catre expansionism, razboaie si colonizare, aceasta din urmã fiind componenta principalã a imperialismului roman înainte de rãzboaiele punice.
Avantajele economice ale rãzboaielor
Prada constituia un mobil important al rãzboaielor timpurii ale Romei. Pentru perioada rãzboaielor italice sursele nu sunt credibile, însã afirmatia lui Polybios conform cãreia cauza primarã a primului rãzboi punic a fost speranta de pradã mai bogatã, ne îndreptãteste sã credem cã si în perioada dintre cele douã momente exista acest deziderat.
Un alt avantaj economic al rãzboaielor îl constituiau sclavii, acest tip de economie al Romei datând din sec. IV si începutul sec. III. Acest fapt este relevat de Titus Livius care ne relateazã despre o lege din 357 care introducea impozitul de 5% la eliberarea unui sclav, cât si despre înrolarea în armatã a libertilor in 312, ori aceste mãsuri aveau sens numai în cazul unui numãr crescând de sclavi, si implicit de liberti. Nu stim sigur, dar se pare cã practica înrobirii s-a generalizat în perioada discutatã datoritã cresterii suprafetei ager publicus, înlocuind institutia traditionalã de nexum (forta de muncã bazatã pe tãranii sãraci, acestia fiind protejati prin reforme sociale). Deja rãzboaiele cu samnitii erau duse în asa fel încât un factor important al lor era intotdeauna obtinerea de noi sclavi.
Avantajele economice ale rãzboaielor duse de Roma se reflectã si în numãrul tot mai mare de noi edificii si ofrande depuse în temple si alte locuri publice ale orasului. Livius consemneazã 18 temple clãdite de la întemeierea Romei pânã la 303, si 9 numai în cei zece ani ce urmeazã. Si aici am mai putea adãuga si cheltuielile efectuate în noile colonii. In timp ce munca fizicã era efectuatã de sclavi, partea financiarã trebuie sã fi fost acoperitã din prada rãzboaielor. M.H. Crawford mentioneazã cã romanii au bãtut pentru prima oarã monedã pentru a finanta construirea Via Appia, inceputã în 311. Cresterea puterii Romei în Italia era simbolizatã de imaginea ei tot mai transformatã.
Societatea romanã ce se cristaliza în jurul anului 300 semãna tot mai mult cu modelul economic roman al Republicii târzii, schitat în diagrama lui Hopkins: rãzboaie continue de cuceriri, jefuirea teritoriilor cucerite, finantarea noilor rãzboaie, import de bogãtii si sclavi, sclavi agriculturali si urbani, cheltuieli ostentative în orase, cresterea luxului în Italia, acapararea a noi terenuri lucrate în primul rând de sclavi.
Atitudinea romanilor fatã de rãzboi
Datã fiind frecventa rãzboaielor, pentru romani participarea era un lucru de asteptat, normal si inevitabil, la aceasta adãugându-se si setea de pradã. Livius vorbeste despre 6 legiuni in 295 a. Chr. Dacã acestea aveau la început câte 6000 de oameni, cel putin 25% din bãrbati trebuiau chemati la arme, aceasta dacã populatia Romei nu depãsea 144.000 de locuitori; si chiar dacã Livius exagereazã, ne putem da seama de mãsura în care lupta era o parte a vietii bãrbatilor.
La sfârsitul sec. IV si pânã la 264 numãrul triumfurilor este incomparabil mai mare (s-a depãsit o medie de 1 triumf/an), numai perioada de dupa 45 a. Chr. o va depãsi (in cei 19 ani de la 282 la 264 vor fi 22 de triumfuri). Intr-adevãr este perioada când cultul Victoriei devine importantã, i se dedicã temple, statui, etc. ei, lui Iupiter Victor, Hercules, se preia uzanța purta de lauri din jocurile grecilor (293). Victoria devine simbolul imperialismului roman (inspirat si din zeita Nike a lui Alexandru cel Mare).
Gloria si reputatia militarã erau o caracteristicã semnificativã a perioadei; câteodatã luptãtorii se ofereau sã dueleze cu campionul adversarilor (M. Valerius Corvus a devenit consul în urma reputatiei sale de acest gen). Consuli-generali ca L. Cornelius Scipio Barbatus cãutau sã-si comemoreze victoria prin inscriptii, sau ca L. Postumius Megellus, prin triumfuri fortate, împotriva vointei Senatului.
Agresiune romană?
Având în vedere toate cele spuse, despre romani nu se poate afirma ca îsi apãrau doar propriul teritoriu. Deja utilizau procedeul de aliantã cu un stat pentru a-l provoca pe celãlalt, iar Polybios afirmã cã în timpul rãzboiului cu Pyrrhus exista planul de a domina Italia. Roma i-a reorganizat politic pe aliatii sãi învinsi, reusind sã creeze un imperiu în jurul unui oras-stat republican, printr-o politicã liberalã de lungã duratã ce viza combinarea intereselor învinsilor cu cele ale învingãtorilor, respingând ideea învingãtorului-parazit a grecilor.
Desi Roma nu cerea tribut de la învinsi, si utiliza acordarea titlului de cetãtean ca armã diplomaticã (civitas sine suffragio), învinsii nu aveau dreptul la o politicã externã proprie, folosea armata lor în scopuri proprii, si confisca terenuri.
Nu stim ce gândeau acesti aliati, intrucât izvoarele sunt unilaterale. De cele mai multe ori par a fi satisfãcuti, beneficiind de protectia Romei (de ex: 225 a.Chr. – atacul gallilor). Dar de ce s-a revoltat Capua in 216, hernicii in 307/6 dupa 50 de ani de aliantã prosperã, si mai ales Falerii, acest orãsel izolat, in 241, în plinã glorie romanã? In 264 legiunile au trecut în Sicilia continuând o politicã agresiv inauguratã cu multi ani în urmã.
Teamă, lăcomie si glorie: cauzele războaielor romane la mijlocul Republicii
Pentru a stabili cauzele războaielor romane sau mai degrabă pentru a clarifica motivele pentru care romanii au recurs la război este imperios necesar să facă un excurs istoriografic.
Pe la mijlocul sec. al IV-lea a.Chr., Roma era doar o putere locală. Romanii au luptat mult împotriva vecinilor lor. Dintr-odată, în jurul lui 343 a.Chr., starea lucrurilor s-a schimbat astfel că într-o perioadă de doar 70 de ani romanii și-au câștigat prin luptă dreptul de a conduce întreaga Italie. Acest succes a fost urmat de războaie de mare anvergură duse împotriva Cartaginei și apoi împotriva regatelor elenistice. Așa s-a ajuns ca Polibius să poată afirma că la mijlocul sec. al II-lea a. Chr. Roma era în mod indiscutabil stapâna lumii mediteraniene. De acum romanii conduceau și o serie de teritorii peste mări, fie în mod direct, ca în cazul provinciilor, fie supunând alte teritorii dar lăsând puterea suveranilor locali. De-a lungul următoarelor două secole până la regimul lui Augustus romanii au continuat pe aceeași cale a războaielor și expansiunii. În timpul Republicii târzii, drumul spre alte cuceriri era susținut de ambiția unor persoanalități puternice ca Pompei sau Caesar.
Întrebarea care se ridică e : De ce romanii s-au angajat în așa de multe războaie?
Răspunsul pe care mulți specialiști îl considerau valid a fost pentru o vreme acela că imperalismul roman a fost esențialmente defensiv- deci că frica era un factor determinant în declanșarea războaielor. S-a mai pus în balanță și rolul pe care accidentalul l-a putut juca și chiar rolul jucat de unele neîințelegeri apărute la un moment dat. S-a negat sau s-a neglijat rolul potențialului câstig economic și s-a conchis că expansiunea teritorială romană a fost în mare măsură involuntară. Opinii precum cele de mai sus au fost opera lui Theodor Mommsen și și-au găsit susținători notabili ca Frank Hollleaux, E. Badian sau F. Walbank.
Aceste idei au fost pentru prima oară emendate de William Harris care a arătat că factorii cei mai importanți care au determinat războaiele romane au fost dorința de glorie și căutarea beneficiilor economice pe care războaiele victorioase le puteau oferi. El minimalizează rațiunile de ordin defensiv.
Opinia lui W. Harris a fost emendată de un alt reputat cercetător al istoriei romane J.S. Richardson care atrage atenția că în realitate romanii erau destul de lenți în fructificarea avantajelor aduse de cuceririle lor prin taxe sau prin exploatarea resurselor, de unde rezultă că factorul economic nu a reprezentat motivul principal în demararea războiului de către romani. El arăta că Roma era dispusă să facă apel la diferite forme de control, transformarea în provincie a unui teritoriu cucerit nefiind întotdeauna o operație rapidă și profitabilă. Pe de altă parte trebuie ținut cont ca de fapt romanii au dat valoare realizărilor militare iar cultura lor militaristă era exprimată cel mai bine prin instituția triumfului.
Un alt istoric englez, Jonh North ataca părerile lui W. Harris acuzându-l că s-a concentrat prea mult asupra chestiunilor de ordin particular neglijând astfel problemele generale, cum ar fi structura societății romane organizată în așa fel încât să valorizeze războiul și expansiunea. North atrage atenția că nu doar dorința de glorie și câștigurile economice au fost determinante ci și alți factori cum ar fi: agresiunea, frica reciprocă, confuzia, accidentele, proasta comunicare, ambițiile personale și politice etc. .Așa cum arata si istoricul italian A. Momigliano trebuie să se țină seama și de faptul că războiul a furnizat o constantă aprovizionare cu sclavi a căror disponibilitate a transformat agricultura italiană impunând în acest fel cerințe tot mai mari pentru sclavii ieftini pe care doar războiul îi putea furniza.
Era cunoscut și faptul că aliații italici erau exploatați de romani nu prin taxe ci prin impunerea mobilizării unui număr de soldați în serviciul Romei, lucru care demonstrează odată în plus înclinația romanilor către activitățile militare.
Curente si fluctuații în războiul și expansiunea romană.
Caracterul războiului a suferit de-a lungul timpului importante mutații. În perioada de pâna la 264 a. Chr., când activitatea militară romană se mărginea la Italia, războiul lor avea un ritm anual. De cele mai multe ori ea se restrângea la campaniile de vară, obiceiul fiind ca o armată să fie mobilizată, să lupte câteva luni, apoi să se întoarcă pentru a fi lăsată la vatră. Comanda aparținea unui consul, dar uneori ea era oferită unui tribun sau unui dictator.
Primul război punic (264-241 a. Chr. ) aduce schimbări radicale, și asta pentru că a fost impusă o prezență militară, de această dată continuă în Sicilia și pentru că pentru prima dată au fost mobilizate flote uriașe. Al doilea război punic (218-201 a.Chr.) impune cereri fără precedent. Războiul era condus pe câteva teatre și în plus între 217-206 a. Chr. mai bine de 20 de legiuni s-au aflat în serviciul activ. Multe dintre ele au activat pe perioade lungi de timp și a fost nevoie de mulți ajutanți care au activat pe lângă cei doi consuli aleși anual. Războaiele cu Regatele elenistice și cele împotriva Cartaginei au facut ca Roma să aibă de acum și obligații peste mări , motiv pentru care serviciul militar s-a prelungit.
Perioada dintre 167 si 154 a. Chr. se pare că a fost relativ pașnică. Hispania continua să fie ocupată permanent de garnizoane și poate în acești ani legiuni romane au fost desfășurate și în nordul Italiei; cu toate acestea ambele regiuni n-au fost marcate de războaie. Însă din 153 a. Chr. reizbucnea conflictul cu Spania iar în perioada 149-146 a. Chr. Roma era implicată într-un larg front împotriva Catarginei, a Macedoniei și a Greciei. Aceste războaie se finalizează cu crearea a două noi provincii Africa si Macedonia.
Observăm, așadar, că nivelul beligeranței romanilor a fluctuat foarte mult. Războiul care fusese odată activitatea de vară a consulilor s-a transformat foarte mult începând cu sec. al II-lea a.Chr. când cele mai multe comenzi militare au fost mai lungi, când an de an romanii desfășurau forțe într-un număr tot mai mare de regiuni și când unele comenzi erau încredințate garnizoanelor permanente.
Implicarea militară în Orient a fost evitată pe cât posibil. Acolo unde se putea recurge la diplomație Roma nu ezita să facă uz de ea. Acest joc în urma, căruia puteri marginale au reușit să înfrunte pretențiile romane, dovedește că nu întotdeuna romanii erau dispuși să se implice în conflicte militare. Mai notăm că nu întotdeauna beneficiile războaielor finalizate cu succes au fost menținute la o cotă înaltă și astfel ne explicăm de ce a existat o rezervă față de implicarea în războaie. Principalele două beneficii pe care cetățenii romani obișnuiți le obțineau de pe urma războiului au fost: prada de război și pământul (ultimul împărțit cetățenilor până la 170 a. Chr. din pământurile disponibile în Peninsulă). În timp, în ciuda lipsei de pământ din Italia, nu a existat o deschidere către soluția distribuirii de pământuri în ținuturile de peste mări. Deși nici unul din beneficiile elitei n-a fost afectat așa încât să dispară, debitul a înregistrat o descreștere, lucru dovedit de scăderea numărului triumfurilor. Așadar remarcăm că nivelul beligeranței romane a fluctuat; natura implicarii lor militare a fost serios modificată spre sfârșitul sec. al II-lea a.Chr., posibilitățile expansive au fost deseori ratate, mulți consuli neangajându-se în vreun război. Beneficiile unui război finalizat cu succes erau reale și fară nici un dubiu că ele ne ajută să înțelegem disponibilitatea romanilor de a recurge atât de des la război. Totuși nu putem scăpa din vedere și cițiva factori ce au contrabalansat starea de lucruri: limitarea numărului oamenilor ce puteau fi mobilizați și rivalitatea aristocratică.
Abilitatea romanilor de a face apel la un număr mare de cetațeni și aliați a fost un aspect de importanță capitală pentru înțelegerea succesului lor; e ceea ce i-a făcut capabili să reziste unei crize ca cea provocată de războiul hanibalic.Era prudent să se conserve puterea umană și să se cugete atunci când se punea problema unui război pe termen lung.
Totuși, arată W. Harris, tradiția clasei aristocratice i-a făcut pe romani să caute succesul si gloria în realizările lor militare, cele mai prețuite de altfel. Această situație a creat si o competiție internă între aristocrați care urmăreau să obțină comenzi militare.
Procesul de luare a deciziilor
Teoretic războaiele nu puteau fi declanșate fară autorizația adunării poporului. În realitate doar o mică parte din aceste războaie au primit girul acestei adunări. O practică generală era ca doar înaintea unor războiae cu puteri mari (cum e cazul războiului cu Cartagina, sau cu regatele elenistice) să se consulte adunarea. Disponibilitatea poporului roman de a-și da consimțamântul pentru declanșarea unor războaie și să încuviințeze războaiele începute înainte de a fi consultat, arată că ei nu erau deloc adversarii ideii de război. E cazul primului război punic, când ei s-au dovedit mai belicoși decât Senatul hotarând să ajute Messena cucerită de Catargina. Pentru celelalte războaie decizia reală a fost luată altundeva, fie în Senat fie pe câmpul de bătălie.
În cazul în care armatele staționau într-o provincie ca Hispania sau Macedonia decizia de a declanșa un război era luată de conducătorul militar. Se poate crede că în acest caz dorința de a câștiga glorie și pradă a jucat în mod cu totul special un rol important, comandanții declanșând războaie după bunul lor plac. Dar unii comandanți s-au văzut criticați că au pornit războiul fără o cauză justă. E neindoielnic ca unii comandanți militari au inceput războaiele în principal în ideea de a câștiga glorie și pradă, iar acest lucru n-a fost un fapt izolat. Posibil ca unele conflicte să poata fi motivate și de dorința de a asigura securitatea frontierelor deja trasate.(a se vedea cazul Hispaniei)
Se pare că simpla vânătoare a triumfului a fost o exceptie și nu o regulă, aceasta pentru că pe de o parte vânătoarea fără scrupule a triumfului era riscantă politic. Totodată era încetățenit ca fiecare război să aibă o cauză justă. Și nu putem scăpa din vedere nici relația de patronaj dintre senatori și comunitățile supuse-astfel că dacă un comandant ataca un trib în speranța de a câștiga prada și triumf el putea risca oricând să infrunte un scandal chiar dacă campania lui mergea bine.
Senatul juca un rol important în luarea deciziilor legate de război , în special cele de pe teritoriul Italiei de Nord, parte cucerită definitiv abia sub Augustus, și mai puțin în provinciile de peste mări. Senatul nu a început niciodată război doar de dragul războiului invocând mereu necesitatea găsirii unei cauze juste. Argumentele de ordin moral au cântărit întotdeuna greu: actele injuste ale inamicului, obligația de a-și ajuta aliații și necesitatea de a umili pe aroganți. Romanii au considerat, ca orice beligerant antic sau modern, că dreptatea le aparține iar această credintă era susținută în societatea romană de Ius Fetiale.
Deși nu era dezonorant să profiți de pe urma războiului, războaiele nu puteau fi moitivate doar prin acest motiv. De aceea cuvântările rostite în fața Senatului trebuiau să fie ponderate iar cuvintele alese cu grijă. Argumente cum ar fi cel defensiv puteau fi deseori readuse în fața Senatului. Totuși, crede John Rich, e mult mai credibil că de cele mai multe ori voturile senatorilor au fost mai puțin determinate de speranța unor avantaje personale cât mai ales de a discerne între ce era favorabil sau nu interesului public.
Trebuie reținut că romanii nu au fost întotdeuna victorioși în războaiele lor iar unii dintre inamicii lor –gallii,Pirrhus,Hannibal – au amenințat serios supraviețuirea Republicii. Amintiri ale acestor pericole au rămas vii ,iar frica de dușmani prea puternici, deși nu cheia imperalismului roman, trebuie să fi rămas un factor capital atunci când venea vorba de un posibil război. Polibius explica deseori acțiunile romanilor ca determinate de groază; asa e cazul hotărârii de a lua partea Messenei care putea cădea în mâna unui adversar puternic ce putea deveni și un vecin periculos al posesiunilor Romei. Distrugera Catarginei abia la sfârșitul celui de-al treilea razboi punic se leaga de o frică irațională a romanilor care se vedeau în siguranță numai dacă acest inamic, care i-a presat atât, dispărea cu totul.
Concluzii
E adevărat că romanii au luptat anual în războaie dar cel puțin în sec. al II-lea a.Chr. nu mai era nevoie să se caute motiv de război; obligațiile lor imperialiste atât de largi au asigurat o rată a războaielor destul de ridicată. Natura activității militare romane și angajamentele s-au schimbat puternic de-a lungul timpului și multe regiuni nu au avut deseori ocazia să fie teatru de război. Bogăția și prestigiul pe care succesul în război îl conferea ne ajuta să înțelegem mai bine motivele pentru care romanii demarau campaniile lor militare. Dar există si o serie de factori ce se opuneau acestui impuls. În primul rind menționăm aici competiția dintre aristocrați. Prada și gloria puteau atrage diferite familii aristocratice dar aceleași scopuri le aveau și alte familii de același rang ceea ce îi aduce în conflict. O atenție deosebită trebuie acordată și procesului decizional. Până la Caesar cele mai importante războaie, care au marcat etape cruciale în avansul Romei, au fost rezultatul deciziilor luate în Senat, un corp care a ținut seama înainte de orice de chestiunile de ordin moral și de interesul public și nu de avantajele personale.
*
Urbs direpta sau cum jefuiau romanii orașele
În sursele antice aflăm puține informații despre maniera în care romanii jefuiau orașele. Lucrurile trebuie să fi fost bine cunoscute pentru a nu mai fi nevoie de alte comentarii, așa încât atunci când sursele vin cu mai multe informații despre un jaf, se referă de regulă la un eveniment care a fost considerat excepțional.
Așa este una din cele două descrieri detaliate despre prădarea unui oraș de către romani care au ajuns la noi –cucerirea Cremonei, 69 a. Chr.– prezentată de Tacitus. La Livius, de asemenea, mai multe detalii despre comportamentul romanilor la cucerirea orașelor se referă la evenimentele pe care el le consideră anomalii.
Viziunea modernă general acceptată despre modul în care romanii prădau orașele este bazat pe cea de-a doua din cele două scrieri exhaustive,care prin natura sa și prin prestigiul autorului, pare să indice toate chestiunile legate de subiect-modul de cucerire prezentat de Polybios în descrierea cuceririi Noii Cartagine (209 a. Chr.).
Termenul diripio însemna la origine a rupe în bucăți, a invada, a devasta, cu accent puternic pe caracterul neîngrădit și violent al actului. De aici înțelesul comun de a jefui, a prăda.
Două pasaje din opera lui Titus Livius arată că direptio constă în a lăsa liberi pe soldați și a le da mână liberă, fără restricții la jaf, viol și măcel. Astfel, urbs direpta ar fi un oraș căzut pradă trupelor care aveau libertatea să facă orice doreau.
Întrebarea este cât de obișnuită era imaginea lui direptio redată în texte. Cazurile descrise au fost exagerate și la căderea Cremonei avem un caz clar de neascultare a soldaților. Motivul pentru care Livius și-a concentrat atenția asupra acestor evenimente specifice nu a fost un aspect particular al comportamentului trupelor ci tocmai direptio real sau pretins. La Victumulae, nelegiuirea lui Hannibal constă nu în cruzimea excesivă a jafului ci în tratarea oamenilor care s-au predat ca și când ar fi fost învinși. Locri nu a suferit un act de direptio în sensul subliniat mai sus,însă ideea e că aceste presupuse crime sunt conținute într-un singur cuvânt: direptio.
Motivul pentru care Tacitus face o descriere detaliată a atacului asupra Cremonei, este faptul că scria pentru o audiență ignorantă în problemele militare, un alt motiv fiind oroarea sa față de caracterul fratricid al conflictului.
Un element al atacului –incendierea- nu a fost inclus în șirul de conotații obișnuite ale lui direptio. Dacă atacul asupra unui oraș era urmat de distrugerea lui, ceea ce se întâmpla destul de des dar fără să fie o regulă, sursele fac de obicei referire la ambele. Pe de altă parte poate fi ușor arătat că violența sexuală era intrinsecă noțiunii de direptio, la egalitate cu prădarea. Este semnificativ faptul că singurul derivat al lui diripio angajat în prezentarea atacului asupra Cremonei făcută de Tacitus – direptores, este folosit în sensul de violatori . Aceeași asociere apropiată între diripio și viol poate fi găsită și la alți scriitori – într-un fragment din discursul lui Cato de sumptu suo sunt exprimate prin diriperent două activități: prădarea și violarea copiilor.
Fructele jafului pot fi împărtășite dar plăcerea violului este doar a siluitorului însuși. Masacrul, incendiul și jaful puteau fi ordonate din varii motive de către comandant, însă este greu de imaginat un general care să dea trupelor sale ordinul de a viola. Dar unele pasaje arată cum generalii lăsau soldații să prade orașele, sau literal, dădeau orașele soldaților pentru a le jefui (Livius,10.44.2; 25.31.8; 44.45.8). Dăruirea implică libertatea primitorului de a face ce dorește cu cadoul și aceasta indică din nou posibilitatea de a acționa neîngrădit în timpul lui direptio.
Rămâne întrebarea legată de asasinate. În sursele latinești nu găsim exemple de diripio folosit doar în sensul de a ucide, cum s-ar fi putut face referitor la viol. Pe de altă parte, autorizația de a ucide pare corolarul libertății de acțiune aflat în poziția centrală a noțiunii de direptio. Cu siguranță, termenul implică pentru prădători libertatea nelimitată de a jefui și viola. Dacă erau în aceeași măsură liberi să-și satisfacă pofta de sânge, rămâne o întrebare deschisă.
Modelul polybian
Polybios (10,15,4 – 16,9) descrie și comentează cucerirea și jefuirea unui oraș. Începe cu practica romană, care cu siguranță a șocat în special pe greci, mai ales masacrul nemilos al tuturor celor ce aveau neșansa să se afle în calea soldaților, inclusiv animalele. Tehnic vorbind, acest masacru reprezenta ultima fază a asaltului și urmărea distrugerea oricărui potențial de rezistență a inamicului chiar și după ce au cucerit zidurile. Deci nu e același lucru ca și uciderea discutată anterior, care avea loc în timpul lui direptio, ci aceasta e diferențiată de Polybius ca a doua fază a cuceririi orașului. Echivalentul exact pentru a doua fază a lui Polybios și direptio a lui Livius este asigurat de faptul că ambele încep cu semnalul generalului. Faza finală de la Polybios, absentă la Livius este împărțirea prăzii luate din orașul cucerit. În viziunea istoricului grec, la fiecare fază a jafului, romanii erau angajați într-o singură activitate: prima oară ei măcelăreau, apoi prădau și în final dispuneau de profit. Violul, cel mai accentuat în izvoarele latine dintre toate aspectele lui direptio, nu apare deloc în descrierea sa. Omisiunea este plină de implicații. În descrierea făcută de Polybios, prădarea era făcută de o parte a trupelor, niciodată mai mare de jumătate pentru a asigura protecție prădătorilor. Apoi soldații trimiși să jefuiască aduceau cu ei prada la tribuni, care împărțeau în mod egal pentru toți, inclusiv pentru cei bolnavi. Iar esprit de corps și fidelitatea față de jurământ erau așa de puternice încât nimeni niciodată nu a delapidat în secret, astfel că trupele erau sigure de o parte egală la profituri.În sfârșit, la Polybios totul – masacru, jaf și împărțirea prăzii – are loc la ordin.
Modelul roman de a jefuire a orașelor
Modelul polybian s-a aplicat doar la cucerirea unui oraș prin asalt. Dar direptio putea la fel de bine să aibă loc într-un oraș care și-a deschis porțile pentru asediatori. Importanța unui masacru era destul de diferită într-un oraș luat cu asalt și în unul care s-a predat. Măcelul fără discriminare urmează după un asalt reușit, iar jaful are loc după încetarea masacrului și exemple în acest sens sunt Veii în 396, Tarentum în 209, Chalcis în 200 și Noua Cartagină, deși aici se poate suspecta influența lui Polybios.
Livius diferă de Polybius într-un punct – în vreme ce ultimul (Polybios) pretinde că masacrul a fost îndreptat împotriva tuturor locuitorilor unui oraș, fără a se ține cont de vârstă sau sex, primul (Livius), vorbește despre victimele săbiilor soldaților ca fiind bărbați capabili să poarte armele, ca în cazul orașului Chalcis, sau la puberes (bărbați adulți) ca în cazul orașelor Antipatreia sau Noua Cartagină. Viziunea lui Livius este preferabilă asupra acestor probleme. Semnificația psihologică atribuită omorului de către Polybios nu poate fi supraestimată dar este greu de crezut că în condiții normale, romanii ucideau tot ce le cădea sub sabie. Desigur, aceasta nu a însemnat că femei sau copii nu și-au pierdut niciodată viața în masacre; când, de exemplu Livius spune că în orașul Chalcis “nu a rămas nimeni capabil să poarte arme care să nu fi murit sau fugit” (Livius, 31.23.8), el nu spune că toate femeile și copiii au fost cruțați ci doar că la acel moment romanii au ucis în special pe potențialii adversari.
Sursele menționează câteva cazuri când romanii au ucis pe toți locuitorii unui oraș, însă acestea au fost neobișnuite și rare. Uciderea femeilor și tinerilor de ambele sexe ar fi fost o irosire fără sens în vederea următoarei faze a atacului, în care violul juca un rol predominant. Lăsând deoparte alte considerații, atracția sexuală era cu siguranță cea mai bună șansă de a supraviețui (pentru victime).
Tratamentul extrem impus de generalii romani pentru orașele care s-au predat a fost tocmai uciderea bărbaților ca în orașul Leontini în 213, Cauca în 151, Corinth în 146 și Capsa în 107. Se poate presupune că în aceste cazuri romanii au urmat modelul practicat în orașele luate cu asalt. S-ar putea adăuga că în caz de predare condiționată a unui mare oraș cu populație belicoasă cum era Cauca, masacrul se făcea ca într-un oraș luat cu asalt. Faptul că în toate aceste episoade izvoarele raportează uciderea bărbaților, sugerează că ei erau primele victime ale omorului din orașele cucerite.
Semnalul generalului, conform lui Polybius, marca sfârșitul masacrului și începutul jafului. Livius menționează și el acest fapt în cazul orașelor cucerite- Veii, Noua Cartagină și a celor predate de asemenea. Tycha și Neapolis au rămas la mila romanilor, ele capitulează și Marcellus se limitează la jaf, după rugămintea lor. Însă înțelegerea cu Foceea (190) a fost călcată și la semnalul “pretorului, soldații s-au repezit să prade orașul” (Livius, 37.32.1-12).
Cum se poate vedea, ambele seturi de circumstanțe au două lucruri în comun: generalul dă semnalul sau este așteptat să o facă odată ce este asigurat că inamicul nu e capabil să opună rezistență. În ciuda cuceririi zidurilor orașului, Scipio nu putea fi sigur de captura finală – Noua Cartagină – atâta timp cât citadela mai rezista. Marcellus, amenințat de orașul vechi și de fortăreața Euryalos, nu putea să jefuiască celelalte zone lipsite de apărare – Tycha și Neapolis, fără precauții. În cazul jefuirii orașelor Victumulae și Foceea, un contingent a fost admis în oraș – operație delicată și periculoasă, până ce un număr suficient de soldați a ajuns în interior. Când jaful a devenit sigur, un soi de semnal era necesar pentru ca trupele să continue. De aici semnalul menționat de istorici.
Se pune întrebarea dacă semnalul era un ordin (sau consimțământ) ori doar o sugestie. Semnalul generalului ca o condiție esențială pentru jaf sau ca ordin de a trece de la o sarcină la alta, merge împreună cu imaginea realizată de Polybios pentru jaful disciplinat.
Jefuirea consta în ravagiul soldaților după voia și în beneficiul lor, semnalul că rezistența dușmanilor a cedat era doar o invitație pentru trupe pentru a începe să se distreze. În jaful asupra Veii este exprimat faptul că omorul a încetat la ordinul comandantului și că jaful a început tot cu permisiunea lui deși soldații jefuiesc în beneficiul lor. În relatarea despre capturarea Anxur-ului se spune că generalul Fabius Ambustus a amânat jaful până la sosirea altor două armate romane astfel încât toate trupele să poată să participe la jaf. După capturarea refugiului tolostobocilor, un trib al galaților, pe muntele Olimp în 189, Vulso a interzis jaful și stricăciunile; o a doua coloană condusă de Manlius a apărut și ea; însă și aceasta și-a trimis oamenii să urmărească inamicul. După plecarea consulului, C. Helvetius a sosit cu o a treia coloană însă acesta nu a putut să-și împiedice oamenii să jefuiască așezarea, și astfel prada a căzut pe mâinile unor oameni care n-au participat la bătălie. Soldații lui Vulco au învățat lecția, așa după cum arată și întâmplarea petrecută la cucerirea altui trib galatian tectosagii de pe muntele Magaba două săptămâni mai târziu. Aici oamenii lui Vulco au urmat principiul „primii veniți primii serviți” în clară contradicție cu regulile lui Polibius.
La fel de semnificative sunt și măsurile preventive ale lui Marcellus asupra cuceririi Syracusei în 212. Întâi s-au asigurat că comorile regale nu vor fi jefuite, după aceea a trimis un quaestor cu câțiva soldați să jefuiască. Întâi de toate, însă , a pus gărzi la casele celor considerați prieteni ai Romei.
Chiar și în cazurile de nesubordonare recuperarea bunurilor luate a fost aproape imposibilă așa după cum arată episodul Phocaea. Regillus a făcut tot ceea ce i-a stat în putință să recheme trupele și să salveze viețile orășenilor însă lăcomia și mănia s-au dovedit mai puternice decât autoritatea. Însă nu era în puterea lui Regillus să înapoieze bunurile jefuite de oamenii lui proprietarilor lor de drept.
Alt argument împotriva modelului polybian a fost un eveniment pe care l-a văzut el însuși: capturarea Cothon-ului; portul Cartaginei în 146. Appian relatează că Scipio Aemilianus înconjurând portul a plasat oameni în zona ocupată.
„Au intrat în templul lui Appolo, a cărui statuie se afla acolo, acoperită cu aur într-un altar bătut tot în aur, cântărind 1000 de talanți, pe care l-au jefuit, tăind statuia și altarul cu săbiile, nerespectând ordinele ofițerilor până au împărțit aurul între ei după care s-au reîntors la îndatoririle lor.”
În ciuda sacrilegiului și nesubordonării singurul lucru pe care Scipio l-a putut face a fost să-i excludă pe infractori de la distribuirea răsplăților după victoria finală (App. Bell. Pun. 133). Merită notat că, deși, după capturarea primei părți din zid, cartaginezii au intrat în panică și au fugit; progresul romanilor fiind oprit doar de venirea nopții. Așa că soldații trimiși în port chiar înainte de zorii zilei următoare aveau un motiv întemeiat să creadă că lupta era sfârșită și că erau desemnați să înceapă jaful. Dar când a devenit clar că cea mai aspră bătălie abia acum urma să se desfășoare, nimeni nu și-a lăsat postul până la victoria finală.(App., Bell. Pun. 128-130).
Mulți soldați au fost atrași spre jaf de la început; și ceea ce e mai grav e faptul că au făcut-o cu nerușinare.
Există dovezi că trupele erau libere să măcelărească și să violeze în timpul jafurilor. Jaful asupra Tycha-ului și Neapolis-ului a urmărit în linii mari modelul polybian; aparent neexistând vărsări de sânge și violuri; însă jaful nu a putut fi oprit.
Însă această purtare ciudată a fost rezultatul unei procesiuni diferite: Marcellus și statul său major s-au consultat iar concluzia a fost anunțată trupelor ca ordin al comandantului. Această conduită a fost surprinzătoare pentru Roma în general și pentru măcelarul de Marcellus în particular.
În momentul în care diplomația locală a diferitelor provincii nu mai era eficientă se trecea la standardele romane. Cazurile de omoruri înainte și jaf după aceea nu sunt un argument împotriva libertății de a ucide în faza de jaf din moment ce toți bărbații adulți erau toți morți, nefiind nevoie să se continuie crimele în timp ce prădau.
Cea mai bună dovadă că soldații aveau libertate de a ucide se referă la semnalul generalului care dă ordin ca toți sau cel puțin aproape toți orășenii să fie străpunși cu sabia. Pentru Republică sursele menționează 8 asemenea masacre: 2 în Casilinum în anul 216 și alte 6 la Myttistratos în anul 258, Lipara în 252, Ilurgeia în 206, Locha în 203, Athems în 86 și Avaricum în 52. În 3 cazuri sursele fac răspunzători soldații pentru tot răul petrecut acolo. La Myttistratos consulul Aetilius Caiatinus văzând că toată populația era în pericolul de a fi exterminată, I-a salvat pe cei rămași spunând că prizonierii vor deveni proprietatea celor care-i prind. Astfel, lăcomia soldaților a fost mai mare decât setea pentru sânge. În acest caz se poate observa clar că masacrul a început fără îndoială după cucerirea orașului continuâd pe toată perioada jafului. Același lucru e atestat și în cazul lui Avaricum; Caesar spunând că oamenii lui, înrăiți de masacrul prietenilor lor italieni la Cenabum și suferința lor în timpul asediului nu erau dispuși să facă nici o excepție. Masacrul de la Locha – împotriva ordinelor lui Scipio, care avea încheiată o înțelegere cu apărătorii – a fost o gravă încălcare a disciplinei pedepsită de proconsul.
La Ilurgeia și Ahtena generalii sunt blamați însă cazul anterior arată că problemele erau mai complexe. Cu 6 ani înainte locuitorii Ilurgeei au ucis fugarii romani care căutau adăpost după moartea lui Scipio. Este cunoscut faptul că fără îndemnul lui soldații lui ar fi șters Ilurgeia de pe fața pământului.
În cazul Athenei, Appianos e cel care spune că C. Sulla a dat dispoziții ca toți orășenii să fie uciși. Dacă aceste masacre erau făcute de soldați și nu la ordinul generalului înseamnă că în aceste cazuri ura și furia trupelor au privat înaintea lăcomiei lor. În toate cazurile notate mai sus se pot da motive pentru purtarea lor. Masacrul de la Lipara a fost probabil răzbunarea pentru înfângerea asediatorilor chiar înaintea asaltului final. Locha a avut nenorocul să fie primul oraș african cucerit de romani în al 15-lea an al unui război ce a adus romanilor și multe dezastre.
Spre deosebire de Athena, unde câțiva oameni au supraviețuit masacrului, și Avaricum toate celelalte orașe erau destul de mici. Acest lucru merită amintit deoarece știm de cel puțin două orașe mari care erau „vinovate” în fața Romei de trădare și rezistență încăpățânată. Însă în aceste orașe n-au fost masacrați toți cetățenii. Motivul a fost probabil mărimea orașelor și numărul mare al locuitorilor.
În toate aceste episoade cursul pe care l-a urmat jaful a fost determinat mai mult de cheful, dispoziția soldaților decât de ordinele generalilor. Crimele au reprezentat un ciudat fel de direptio, unic în faptul că întâi și întâi că soldatul a exersat libertatea conduitei sale fără a da atenție violului și jafului. Există un singur caz când un roman general a reușit să recupereze de la soldați prada și să-i pedepsească pentru neascultare, el fiind Scipio Africanul la Locha. Circumstanțele în care s-au petrecut aceste întâmplări nu i-au permis să tolereze acel comportament soldaților săi.
Odată consolidată stăpânirea lor asupra unei bune părți a lumii romanii n-au mai încercat să-l imite pe Scipio decât o singură dată în 86 când Valerius Flaccus a plătit cu viața în încercarea sa de a-și convinge oamenii să înapoieze bunurile furate locuitorilor Bizanțului. Alți generali nu și-au asumat acest risc.
Libertatea de a jefui și de a viola sunt argumente puternice împotriva „tipului ideal” al lui Polybios. Nici una din regulile sale nu poate fi examinată. Prima e cea potrivit căreia o parte a armatei ar trebui să jefuiască. Acest lucru înseamnă ca un general să nu-și trimită la luptă toate efectivele de soldați ci să păstreze o parte pentru jaf.
A doua regulă implică participarea egală a tuturor trupelor la profiturile provenite de pe urma unui jaf. Acest lucru nu s-a putut realiza deoarece soldații jefuiau în beneficiul lor personal și nici nu se putea pune în practică. Și desigur implica libertatea de a ucide și de a viola. Direptio n-a oferit profituri egale ci oportunități egale; după aceea totul depinzând de noroc.
Ultima dar nu cea din urmă, afirmația potrivit căreia în armata romană nimeni nu și-a însușit ceva în detrimentul colegilor a aparținut unui tărâm de vis. Idealul lui Polybios era ca armata romană să fie formată din “roboți”, docili executanți ai ordinelor primite.
Direptio romana trebuie reinterpretată pe baza faptelor concrete. Diversitatea rezultă din starea soldaților în acel moment și desigur de mărimea și bogăția orașului respectiv. Au apărut și anumite reguli de bază. Prima și cea mai importantă, esența direptio-ului, a fost suspendarea oricărei forme de control din partea superiorilor. O jefuire „disciplinată” nu putea exista. Atâta timp cât a existat, jefuirea orașelor ocupate însă, soldatul deținea puterea și dreptul de viață și de moarte asupra locuitorilor și putea face ceea ce dorea cu ei; el jefuia avutul altuia și și-l însușea devenind proprietatea sa. Un lucru e clar: orice lucru pierdut sub mantaua legionarului nu există nici o putere pe pământ care să-l smulgă de acolo.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Izvoare:
*Probleme metodologice:
-***Le basi documentarie della storia antica, Bologna, 1984.
-Lellia Craco–Ruggini (ed.), Storia antica. Come leggere le fonti, Bologna, 1996.
*Surse literare:
-A.H.J. Greenidge, A.M. Clay, E.W. Gray, Sources for Roman History2, Oxford, 1960.
-N. Lewis, M. Reynhold, Roman Civilisation, I, New York, 1990.
-H. Peter, Historicum Romanorum Reliquiae2, Stuttgart, 1967.
-J.A. Shelton, As the Roman Did, New York – Oxford, 1988.
-M. Torelli, Rerum Romanorum Fontes, Pisa, 1978.
*Surse epigrafice:
-Corpus Inscriptionum Latinarum, I.
-A. Degrassi, Inscriptiones Latinae Liberae Rei Publicae, I2, Firenze, 1965, și II, 1963.
*Surse numismatice:
-M.H. Crawford, Roman Republican Coinage, Cambridge, 1974.
A. Lucrări generale:
-Cambridge Ancient History²: vol. VII/2: The Rise of Rome to 200 BC, edited by F.W. Walbank, A.E. Astin, M.W. Frederiksen, R.M. Ogilvie, A. Drummond, 1989; vol. VIII: Rome and the Mediterranean to 133 BC, edited by A.E. Astin, F.W. Walbank, M.W. Frederiksen, R.M. Ogilvie, 1989; vol. IX: The Last Age of the Roman Republic, 146-43 BC, edited by J.A. Cook, A. Lintott, Elizabeth Rawson, 1994.
-K.J. Beloch, Römische Geschichte bis zum Beginn der punischen Kriege, Berlin, 1926.
-R. Bloch, J. Cousin, Roma și destinul ei, I-II, București, 1985.
-G. Brizzi, Storia di Roma. Dalle origini ad Anzio, Bologna, 1977.
-G. Cardinali, Le origini e il periodo regio. La Repubblica fino alla conquista del primato in Italia [Storia di Roma, I], Bologna, 1935.
– Karl Christ, Die Römer3, München, 1994.
– idem, Römische Geschichte5, Darmstadt, 1994.
-G. Clemente, Guida alla storia romana, Mondadori, Milano, 1990.
-A. Clerici, A. Olivesi, La république romaine, PUF, Paris, 1968.
-T.J. Cornell, The Beginnings of Rome. Italy from the Bronze Age to the Punic Wars (c. 1000-246 BC), Routledge, London, 1995.
-M.H. Crawford, Roma republicană, București, 1997.
-F. De Martino, Storia della Costituzione romana, Jovene, Napoli,1972.
-E. Gabba, Italia romana, Como, 1994.
-E. Gabba, A. Schiavone (eds.), Storia di Roma, Einaudi, Torino, 1999.
– E. Gabba et allii, Introduzione alla storia di Roma, Milano, 1999.
-A. Giardina, L’Italia romana: storie di un’ identità incompiuta, Roma-Bari, 1997.
-Andrea Giardina (ed.), L’uomo romano, Bari, 1989 [trad. rom: Omul roman, Polirom, Iași, 2001].
-M. Le Glay, Rome. Grandeur et declin de la République, Paris, 1990.
-P. Grimal, Civilizația romană, I-II, București, 1973.
-M.A. Levi, Roma antica, Torino, 1976.
-Th. Mommsen, Römische Geschichte, 1854-1856 (trad. rom.: Istoria romană, I-V, București, 1987-1991).
-B.G. Niebuhr, Römische Geschichte2, I-III, Berlin, 1873-1874.
-Ettore Pais, Storia di Roma dalle origini all’inizio delle guerre puniche³, I-V, Roma, 1926-1928.
– M. Pallottino, Origini e storia primitiva di Roma, Rusconi, Roma, 1993.
-Mouza Raskolnikoff, Histoire romaine et critique historique dans l’Europe des Lumières: la naissance de l’hypercritique dans l’historiographie de la Rome antique, Strasbourg, 1992.
-J. Rich, G. Shipley (eds.), War and Society in the Roman World, London, 1995.
B. Lucrări speciale:
*Italia în epoca protoistorică. Populațiile Italiei:
-G. Barker, T. Rasmussen, The Etruscans, Oxford, 1998.
-J. Boardman, Grecii de peste mări, București, 1988.
-G. Devoto, Gli antichi Italici, Firenze, 1951.
-D. Foraboschi, Lineamenti di storia della Cisalpina romana, Roma, 1992.
-M.T. Grassi, I Celti in Italia, Milano, 1991.
-G. Mansuelli, I Cisalpini, Firenze, 1962.
-M. Pallottino (ed.), Popoli i civilta dell Italia antica, Roma, 1974.
– G. Pugliese Carratelli (ed.), Italia omnium terranum alumna. La civiltà dei Veneti, Reti, Liguri, Celti, Piceni, Umbri, Latini, Campani e Iapigi, Milano, 1988.
– G. Pugliese Carratelli (ed.), Italia omnium terranum parens. La civiltà degli Enotri, Ausoni, Samniti, Lucani, Bretti, Siculi, Elimi, Milano, 1989.
– G. Pugliese Carratelli (ed.), Roma e Italia. Radices imperii, Milano, 1990.
-D. Ridgway, L’Alba della Magna Magna Grecia, Milano, 1984.
-G. Tagliamonte, I Sanniti. Caudini,Irpini, Pentri, Carricini, Frentani, Milano, 1996.
-M. Torelli, Storia degli Etruschi, Roma-Bari, 1981.
*Originile Romei:
-A. Alföldi, Early Rome and the Latins, Ann Arbor, 1963.
-R. Bloch, The Origins of Rome, London, 1960.
-E. Campanile (ed.), Alle origini di Roma [Atti del Colloquio di Pisa 1987], Pisa, 1988.
– A. Carandini, La nascita di Roma. Dei, Lari, eroi e uomini all’alba di una civiltà, Torino, 1997.
-L. Homo, L’Italie primitive et le débuts de l’impérialisme romain, Paris, 1925.
-B. Link, Von der Verwandtschaft zum Staat. Die Entstehung politischen Organisationsformen in der frührömischen Geschichte, Stuttgart, 1995.
-M. Pallottino, Storia della prima Italia, Milano, 1984.
-R.E.A. Palmer, The Archaic Community of the Romans, Cambridge, 1970.
– R. Ross Holloway, The Archaelogy of Early Rome and Latins, London-New York, 1994.
-T.P.W. Wiseman, Remus. A Roman Myth, Cambridge, 1995.
*Roma în epoca regală:
-***La Rome des premiers siècles. Légende et histoire [Actes de la Table Ronde en l’honneur de Massimo Pallottino (Paris, 3-4 Mai, 1990)], Firenze, 1992.
-E. Gabba, Dionigi e la storia di Roma arcaica, Bari, 1996.
-E. Gjerstad, Legend and Facts of Early Roman History, Lund, 1962.
– W. Kuhoff, “La Grande Roma dei Tarquinii” die früheste Expansion des römischen Staats, Augsburg, 1995.
-G.A. Mansuelli, Etruria and Early Rome, London, 1966.
– S. Mazzarino, Dalla monarchia allo stato repubblicano2, Milano, 1992.
– A. Momigliano, Roma Arcaica, Firenze, 1989.
-E. Montanari, Storia delle religioni e storia delle origini di Roma: problemi di metodologia, în Miscellanea Greca e Romana, XV, Roma, 1990, p. 1 sqq.
-R.M. Ogilvie, Early Rome and the Etruscans, London, 1976.
-M. Sartori, L’incertitudine dei primi secoli di Roma: il metodo storico nella prima metà del’700, în Clio 18, 1982, p. 7-35.
*Structuri politice și sociale:
-***Crise et transformation des sociétés archaïques de l’Italie antique au V siècle a.v. J.-C. [Collection de l’Ecole Fr. De Rome, 137], Roma, 1990.
-***Roma Medio-Repubblicana. Aspetti culturali di Roma e del Lazio nei secoli IV e III a. C., Roma, 1973.
-G. Alföldy, Römische Sozialgeschichte², Wiesbaden, 1979.
-A. Bernardi, Dagli ausiliari del „rex” ai magistrati della „res publica”, în Athenaeum 30, 1952, p. 3-58.
-A. Bouché-Leclercq, Manuel des institutions romaines, Paris, 1866.
-Th.R.S. Broughton, The Magistrates of the Roman Republic, I-II, New York, 1951-1960.
-F. De Martino, Riforme del IV secolo a.C., 1975.
-W. Eder (ed.), Staat und Staatlichkeit in der frühen römischen Republik, Stuttgart, 1990.
-P. Fraccaro, L’organizzazione politica dell’ Italia romana, 1934.
-M. Gelzer, The Roman Nobility, Oxford, 1975.
-K.-J. Hölkeskamp, Die Entstehung der Nobilität. Studien zur sozialen und politischen Geschichte der römischen Republik im 4. Jahrh. V.Chr., Stuttgart, 1987.
-L. Homo, Les institutions politiques romains. De la cité à l’état, Paris, 1927.
-A.W. Linott, The Constitution of the Roman Republic, Clarendon Press, Oxford, 1999.
-L. Ross Taylor, Roman Voting Assemblies, Ann Arbor, 1966.
-G. Valditara, Studi sul magister populi. Dagli ausiliari militari del rex ai primi magistrati repubblicani, Milano, 1989.
*Conflictul politic dintre patriciat și plebe:
-P.A. Brunt, Social conflicts in the Roman Republic, London, 1972.
-B. Forsén, Lex Licinia Sextia de modo agrorum – fiction or reality ?, Helsinki, 1991.
-M.A. Levi, Plebei e patrizi nella Roma archaica, Como, 1992.
-A.W. Lintott, Violence, Civil Strife and Revolution in the Classical City, 750-330 BC, Croom Helm, London-Canberra, 1982.
-D. Mantovani, L’occupazione dell’ager publicus e le sue regole prima del 367 a.C., în Athenaeum 85, 1997, p. 575-598.
-C. Richard, Les origines de la plèbe romaine, Roma, 1978.
*Viața politică în Roma republicană:
-Antonietta Dosi, Lotti politiche e giochi di potere nella Roma repubblicana, Mursia, Milano, 1999.
-R. Moretti, La vita politica nell’antica Roma, Roma, 1974.
-Cl. Nicolet, Le Métier de citoyen dans la Rome républicaine, Gallimard, Paris, 1976.
-M. Pani, La politica in Roma antica. Cultura e prassi, Roma, 1997.
-L. Perelli, La corruzione politica nell’antica Roma, Milano, 1994.
-E.S. Staveley, Greek and Roman Voting and Election, London, 1972.
-G. Zecchini, Il pensiero politico romano, Roma, 1997.
*Politica externă a Republicii romane:
-A.E. Astin, Cato the Censor, Oxford, 1978.
-Idem, Scipio Aemilianus, Oxford, 1967.
-P.A. Brunt, Italian Manpower,225 BC – 14 AD², Oxford, 1987.
-G. Brizzi, Annibale. Strategia ed immagine, Città di Castello, 1984.
-T.J. Cornell, Rome and Latium to 390 BC; The recovery of Rome și The conquest of Italy, în Cambridge Ancient History², VII/2, 1989, capitolele 6-8, p. 243-419.
-R.M. Errington, The Dawn of Empire: Rome’s Rise to World Power, London, 1971.
-E. Gabba, Aspetti culturali dell’imperialismo romano, Firenze, 1993.
-E.S. Gruen, The Hellenistic World and the Coming of Rome, Berkeley–Los Angeles–London, 1984 ( a se vedea și recenzia lui E. Gabba, Mondo elenistico e Roma, în Athenaeum 65, 1987, 1-2, p. 205-210).
-E.S. Gruen, Culture and National Identity in Republic Rome, London, 1993.
-W.V. Harris, War and Imperialism in Republican Rome, 327-70 BC, Oxford, 1979.
-Idem, Roman expansion in the West, în Cambridge Ancient History², VIII, 1989, cap. 5, p. 107-162.
-L. Keppie, The Making of the Roman Army: from Republic to Empire, London, 1984.
-J.F. Lazenby, Hannibal’s War. A military history of the Second Punic War, Warminster, 1978.
-Idem, The First Punic War, London, 1996.
-Y. Le Bohec, Histoire militaire des guerres puniques, Paris, 1996.
-S. Moscati, Introduzione alle guerre puniche, Torino, 1994.
-G. Nenci, Pirro, aspirazioni egemoniche ed equilibrio mediterraneo, Torino, 1953.
-Cl. Nicolet, Rome et la conquête du monde méditerranéen, 264-27 av. J.-C.: I. Les structures de l’Italie romaine, Paris, 1977; II. Genèse d’un empire, Paris, 1978.
-Idem, L’Inventaire du monde: géographie et politique aux origines de l’empire romain, Paris, 1988.
-W. Reiter, Aemilius Paullus, London, 1988.
-V. Rosenberger, Bella et expeditiones. Die antike Terminologie der Kriege Roms, Stuttgart, 1992.
-B. Scardigli, I trattati romano-cartaginesi, Pisa, 1991.
-H.H. Scullard, Scipio Africanus: Soldier and Politician, Ithaca, 1970.
*Aspecte culturale și ideologice ale politicii romane:
-J.-L. Ferray, Philellenisme et imperialisme, Roma, 1988.
-E.Gabba, Aspetti culturali dell’imperialismo romano, Firenze, 1993.
*Economia. Dezechilibre economico-sociale: problema agrară:
-J. Andreau, La vie financière dans le monde romain: les métiers de manieurs d’argent (IVe siècle av. J.C. – IIIe siècle ap. J.C.), Roma, 1987.
-A. Carandini, Schiavi in Italia, Roma, 1988.
-A.H.M. Jones, The Roman Economy. Studies in Ancient Economic and Administrative History (ed. P.A. Brunt), Oxford, 1974.
-F. De Martino, Storia economica di Roma antica, Firenze, 1980.
-L. Nadjo, L’argent et les affaires à Rome des origines au II siècle avant J.-C., Louvain-Paris, 1989.
-Cl. Nicolet, Les Gracques. Crisi agraire et révolution à Rome, Paris, 1978.
-G. Salvioli, Il capitalismo antico, Laterza, Bari, 1985.
*Revoluția romană – un secol de crize politice:
-M. Beard, M.H. Crawford, Rome in the Late Republic, London, 1985.
-J. Bleicken, Die Verfassung der römischen Republik. Grundlagen und Entwicklung, Paderborn, 1975.
-P.A. Brunt, The Fall of the Roman Republic and Related Essays, Clarendon Press, Oxford, 1988.
-E. Ciaceri, Cicerone e i suoi tempi2, I-II, Milano–Napoli, 1940.
-J.A. Cook, A. Lintott, Elizabeth Rawson (eds.), Cambridge Ancient History², IX, The Last Age of the Roman Republic,146-43 BC, Cambridge, 1994.
-K. Christ, Krise und Untergang der römischen Republik³, Darmstadt, 1993.
-P. Fraccaro, Studi sull’età dei Gracchi2, Roma, 1967.
-E. Gabba, Esercito e società nella tarda repubblica romana, Firenze, 1973.
-Idem, Appiano e la storia delle Guerre civili, Firenze, 1956.
-Idem, The Perusine War and Triumviral Italy, în HSPh 75, 1971, p. 139-160.
-A. Gara, D. Foraboschi (eds.), Il Trimvirato costituente alla fine della repubblica romana. Scritti in onore di Mario Attilio Levi, Bibliotheca di Athenaeum 20, Como, 1993.
-M. Gelzer, Caesar: Politician and Statesman, Oxford, 1968.
-P. Greenhalgh, Pompey. I. The Roman Alexander; II. The Republican Prince. London, 1980-1981.
-E.S. Gruen, The Last Generation of the Roman Republic2, Berkeley – Los Angeles –London , 1995.
-Th. Hantos, Res Publica Constituta. Die Verfassung des Dictator Sulla, Stuttgart, 1988.
-F. Hinard, Les prosciptions de la Rome républicaine, Rome, 1985.
-A. Keaveney, Sulla: The Last Republican, London, 1982.
-K. Kumaniecki, Cicerone e la crisi della repubblica romana, Roma, 1972.
-A. La Penna, Sallustio e la rivoluzione romano, Milano, 1969.
-E. Lepore, Il princeps ciceroniano e gli ideali politici della tarda repubblica, Napoli, 1954.
-M.A. Levi, Ottaviano capoparte, I-II, Firenze, 1933.
-E. Manni, Lucio Sergio Catilina2, Palermo, 1969.
-Chr. Meier, Res Publica Amissa. Eine Studie zu Verfassung und Geschichte der späten römischen Republik², Wiesbaden, 1980.
-Idem, Caesar, München, 1986.
-Ed. Meyer, Caesars Monarchie und das Prinzipat des Pompeius. Innere Geschichte Roms von 66 bis 44 v. Chr., Stuttgart, 1918.
-F. Millar, The Crowd in Rome in the Late Republic, Ann Arbor, 1999.
-Ch. Pelling, The triumviral period, în Cambridge Ancient History², vol. X –The Augustan Empire, 44BC – AD 70, 1996, p. 1 sqq.
-L. Perelli, I Gracchi, Salerno, Roma, 1993.
-R.S. Rossi, Dai Gracchi a Sila, Capelli, Bologna, 1980.
-R. Seager, Pompey: A Political Biography, Oxford, 1979.
-D. Shotter, The Fall of the Roman Republic, London, 1994.
-D. Stockton, Cicero: A Political Biography, Oxford, 1971.
-R. Syme, The Roman Revolution, Oxford, 1939.
-W.W. Tarn, Octavian, Antony and Cleopatra, Cambridge, 1965.
-D. Timpe, Caesar gallischer Kriege und das Problem des römischen Imperialismus, în Historia 14, 1965, p. 189-214.
-S. Weinstock, Divus Julius, London, 1971.
-E. Wistrand, Caesar and Contemporary Roman Society, Lund, 1979.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Roma Antica. Dezechilibre Economico Sociale (ID: 150858)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.