. Orientul Antic. Cadrul Geografic Si Evolutia Istorica

INTRODUCERE

Toate marile civilizații ale lumii orientale (mesopotamiană, egipteană, indiană) au avut nevoie pentru a se naște, a se dezvolta și a evolua de condiții geografice, climatice și umane deosebit de favorabile. Astfel de condiții favorabile au făcut posibilă depășirea stadiului de vânătoare și cules, pentru a intra în economia de producție, la început în special în regiunea Semilunei Roditoare care încadra întinsele câmpii ale Orientului Apropiat. Și, de îndată ce noile metode de producție care ușurau subzistența și progresul omului se ameliorau și se sitematizau, asistăm la înflorirea marilor civilizații orientale în câmpiile și în văile marilor fluvii (Eufrat, Tigru, Nil, Indus) ale căror ape erau exploatate prin sisteme de canalizare.

Era necesar, pentru ca această organizare să reușească, de centralizarea puterii, ceea ce a dus, în cele din urmă la agregarea unor societăți prestaționare (sau tributare). Primele concetrări de putere –ilustrate de cele dintâi construcții monumentale- sunt templele și palatele, ale căror depozite și ateliere vădesc exercitarea unui control asupra proceselor de producție; aceste nuclee palațiale aveau și o funcție redistributivă. Aceste structuri socio-politice vor modela marile civilizații orientale.

Urbanizarea a fost rezultatul acestei specializări progresive a activităților productive și, invers, acestea erau stimulate de extinderea fenomenului urban. Această precocitate a urbanismului oriental și rapida lui dezvoltare ulterioară vor rămâne trăsături distinctive ale Vechiului Orient față de Europa tribală.

Elementul fundamental care conferă unitate marilor civilizații orientale nu este de natură culturală, ci de natură structurală. Civilizațiile orientale, cu pluralitatea lor de forme și de arii specifice, erau pretutindeni, civilizații palațiale –adică ansambluri ierarhizate în jurul unui centru dinastic care joacă rolul de element structurant, organizator, al universului social, politic și religios.

Caracteristicile civilizațiilor care s-au dezvoltat în acest mod depindeau de condițiile locale, de natură geografică, geologică și climatică, ca și de cele create de oameni, de diferite grupuri etnice și de amestecul dintre rase. Fiecare dintre marile civilizații orientale – născute în Mesopotamia, în Egipt și în valea Indusului – a avut o fizionomie distinctă, în pofida schimburilor de influențe și a intervențiilor străine. Dar chiar și istoria evoluției lor constituie o dovadă a dependenței lor de factorii locali și de mediul îmediat înconjurător.

*

Destinul Vechiului Orient n-a fost, din nenorocire, decât o lungă succesiune de războaie de cucerire, de regate și imperii întemeiate și apoi nimice prin forță. Cât privește resorturile acestor conflicte sunt de avut în vedere motive de ordin economic, tendințele imperialiste ale suveranilor, precum și ridicarea popoarelor exploatate care încercau să se emancipeze.

Progresele economice au fost consecința urbanizării și a centralizării puterii. Dar dezvoltarea modurilor de producție, favorizată de suverani și de cler, servea, în definitiv, doar acestora. Exigențele excesive ale palatului și ale templului, ca și împărțirea populației în categorii sociale, au generat un sistem sever de exploatare, adesea inuman. Unicul mod de guvernare a fost despotismul, care se sprijinea pe cler și pe puterea militară. Suveranul, ocrotit de divinitate, pretindea o supunere absolută, pe care nu a putut-o tempera nici un fel de evoluție politică. Geneza marilor imperii a dezvoltat și a diversificat o birocrație care constituia mașinăria esențială a Statului. Exploatarea categoriilor nevoiașe de către o minoritate de privilegiați care, în vechile orașe-state mesopotamiene ori în Egipt, a putut favoriza apariția și înflorirea civilizațiilor orientale, devenea unul din factorii principali ai paraliziei care lovea în mileniul I a. Chr. universul respectiv. Exploatarea nu mai asigura de fapt decât supraviețuirea unui sistem palațial care începea să se sclerozeze. În aceste circumstanțe viața populațiilor Vechiului Orient pare marcată de nesiguranță și de frică.

La rândul ei, viața religioasă degajă un aer de obsedantă neliniște. Dacă suveranul este atotputernic pe pământ, divinitatea este, și ea, exigentă și redutabilă. Panteoanele erau, firește, diferite, potrivit popoarelor respective, și au suferit anumite modificări datorită conjuncturilor politice. Dar exigențele zeilor au rămas tot timpul aceleași. Omul Orientului antic trebuia să aibă cea mai mare grijă ca să nu încalce regulile cultului. Marea problemă rămânea tălmăcirea semnelor pe care zeii le trimiteau pe pământ în mod constant. De aici importanța cu totul excepțională a manticii în lumea orientală. Avem de-a face cu o disciplină de o surprinzătoare complexitate care se baza pe secole întregi de observație și prescria reguli de interpretare a semnelor prevestitoare. Totuși, în această atmosferă apăsătoare, odată cu doctrina israelită și cu cea zoroastriană, se ivește o etică individuală. Monoteismul evreiesc se va izola în mijlocul credințelor adânc înrădăcinate în Vechiul Orient.

Arta este multiformă și nu poate fi redusă la simple definiții. Religioasă, monarhică, dinastică, scopul esențial al artei va fi preamărirea persoanei suveranului și celebrarea atotputerniciei zeului. Arta se va fixa în canoane și formule care nu vor varia câtuși de puțin cu timpul.

În istoria civilizației rolul geniului sumerian și a celui egiptean se vădește capital. În desfășurarea unei istorii de lungă durată, structurile economice și sociale nu suferă modificări, individul neafirmându-se niciodată față de grupul social a cărui pondere era covârșitoare. Greciei, moștenitoarea Orientului, avea să-i revină misiunea de a depăși aporturile care i-au fost aduse și, procalmând primatul rațiunii și al drepturilor individuale, să pună bazele Umanismului.

Capitolul I

POPULAȚIILE ORIENTULUI ANTIC

Odată cu inventarea scrierii, către anul 3 000 a. Chr., protoistoria cedează locul istoriei. Obscuritatea care învăluie trecutul vechilor populații din Orient, cunoscute până atunci doar prin vestigiile lor arheologice, începe să se risipească.

Procesul de sedentarizare, început în mileniile precedente, era încă departe de a se fi încheiat. Cele două imense rezervoare din care nomazii au exercitat o presiune continuă asupra civilizațiilor orientale erau situate, pe de o parte, în regiunea de stepă care mărginește la vest, la nord și la est deșertul syro-arabic, la frontierele Semilunii Roditoare, iar pe de alta, în vastele câmpii eurasiatice, de la nordul Mării Negre, a Mării Caspice și a Munților Elbruz.

În zorii istoriei, această opoziție cu caracter social-economic coincidea grosso-modo cu importante deosebiri etnice. Astfel, nomazii de la marginile deșertului sirian erau semiți, în vreme ce populațiile sedentarizate deja din Mesopotamia erau de rase foarte diferite, dar nu semitice. Primele conflicte dintre populațiile sedentarizate și cele nomade au luat aspectul înșelător al unor rivalități rasiale, ceea ce a dus la conturarea unei imagini false care reducea istoria Vechiului Orient la un șir de conflicte etnice și rasiale. Lucrurile nu vor fi stat așa, de vreme ce, mai târziu vedem semiți deja sedentarizați opunând o rezistență vie împotriva celor de un neam cu ei, încă nomazi, amotiți, arameeni etc., apoi și pe aceștia luând, la rândul lor, armele împotriva altor nomazi.

Conflictul acesta continuu a jucat un rol esențial în politica statelor orientale. Cu timpul, amenințărilor venite din stepele siriene li s-au adăugat incursiunile devastatoare ale populațiilor indo-europene.

Stabilirea semiților și a indo-europenilor în preajma unor rase diferite, a fost urmată de un îndelungat mixaj etnic. Adeseori sunt dificil de identificat structurile etnice ale uneia sau alteia dintre marile civilizații orientale. Doar datele lingvistice permit să întrezărim câteva din aceste elemente. La începutul mileniului al II-lea a. Chr., limba sumeriană a fost înlocuită de cea akkadiană. Sumerienii n-au fost însă dislocați; dimpotrivă, civilizația cuceritorilor, semiți orientali, a suferit o puternică influență sumeriană. Uneori, nici chiar înlocuirea unei limbi prin alta nu indică nimic altceva decât supunerea unui oraș sau a unei țări de către o dinastie alogenă. E.g., în Creta linearul A a cedat locul, prin sec. XIV a. Chr., linearului B al aheenilor. Această substituire nu dovedește nimic altceva decât instalarea la Cnossos a unei dinastii aheene – foarte „minoizată”, de altfel – care stăpânea un teritoriu a cărui populație și civilizație au rămas aproape neschimbate. De obicei însă, dinastiile alogene adoptau limba țării cucerite și numai onomastica ne dezvăluie originea noilor veniți: șefi arieni din Imperiul hurit Mitanni, suverani hurriți din Noul Imperiu hittit etc.

Primele temelii ale civilizației așa cum au apărut ele în epoca neolitică nu pot fi atribuite nici semiților și nici indo-europenilor. Cele dintâi comunități sedentarizate aparțineau unor rase diferite. Aceste populații sunt împărțite, în mod convențional în două grupuri care nu au decât avantajul de a putea fi localizate, în mod foarte aproximativ de altfel, unul în Asia Occidentală –asianicii, celălalt pe țărmurile Mediteranei –mediteraneenii.

Asianicii. Aceste populații, care descind probabil din vechile culturi de tip agrar din epoca chalcolitică, au jucat un rol esențial în geneza marilor civilizații de tip urban din epoca bronzului.

Creatori ai celei mai vechi civilizații urbane în sudul Mesopotamiei, sumerienii au venit, probabil, din regiunile septentrionale și i-au supus pe indigeni, cărora nu li se cunoaște structura etnică (din punct de vedere cultural ei aparțineau civilizației Obeid). Sumerienii s-ar fi infiltrat către mijlocul mileniului al IV-lea a. Chr., în epoca predinastică, marcată în civilizația mesopotamiană prin inovații de mare importanță. Pe de altă parte, dacă admitem că civilizația sumeriană a luat naștere dintr-un amestec de populații stabilite mai dinainte în sudul Mesopotamiei și din alogeni, nu se poate preciza de unde au venit aceștia din urmă. Tentativele de a stabili o conexiune între sumeriană și alte limbi aglutinante a căror scriere a fost descifrată (elamita, hurrita și urarteana), nu sunt concludente.

Protoelamiții, care au întemeiat în Elam (sud-vestul Iranului) o civilizație urbană și au inventat o scriere (protoelemita) încă nedescifrată, sunt și mai puțin cunoscuți. Începând cu mijlocul mileniului al III-lea a. Chr. Civilizația protoelamită a fost considerabil influențată de cea mesopotamiană. Limba elamită, puțin cunoscută, vădește anumite afinități cu limbile populațiilor muntene din Zagros. Mesopotamienii i-au considerat întotdeauna pe elamiți, acești vecini apropiați, drept străini. Din mileniul al II-lea și până în sec. VII a. Chr., elamiții au întemeiat la Susa o serie întreagă de dinastii puternice.

În valea fluviului Indus s-a dezvoltat o a treia civilizație de tip urban, care vădește anumite legături cu culturile de tip agrar din Iran, Belucistan și Afganistanul meridional. Cert este doar faptul că creatorii civilizației Indusului nu erau arieni.

Un rol de mare importanță în istoria civilizațiilor orientale l-au jucat hurriții, originari, probabil din nord-vestul Iranului; habitatul lor primitiv se afla, poate, în Azerbaidjan. Limba hurrită, de tip aglutinant, nu are afinități cu nici o limbă cunoscută, cu excepția urarteenei și a unor limbi caucaziene actuale. Către finele mileniului al III-lea a. Chr. și începutul celui următor, onomastica atestă prezența hurriților nu numai în Mesopotamia septentrională și în nordul Syriei, dar și pe litoralul siro-palestinian și în Anatolia. Hurriții au jucat un rol esențial în dezvoltarea tehnicilor metalurgice. În munții din nord-vestul Iranului și în cei ai Armeniei au luat naștere diferite principate hurrite în mileniul al II-lea a. Chr., în timp ce în nordul Syriei, în bazinul Haburului (Hanigalbal Syriei, în bazinul Haburului (Hanigalbat) s-a constituit, cu puțin înainte de a. 1500 a. Chr., Imperiul hurrit Mitanni care, vreme de două secole, n-a avut ca rival, în Orient, decât imperiul faraonilor. În Imperiul Mitanni, ai cărui suverani erau de origine ariană, huriții constituiau elementul demografic cel mai important. După distrugerea Imperiului mitannian (1375/1370 a. Chr.) de către regele asirian Suppiluliuma I, bazinul Haburului a devenit miza rivalității asiro-hittite, iar populația hurrită a fost, în mai multe rânduri, victima masacrelor și a deportărilor întreprinse de asirieni. Totuși, hurriții au jucat un rol politic important în Noul Imperiu hittit, când însăși dinastia de la Hattușaș pare a fi fost de origine hurrită. După finele mileniului al II-lea a. Chr. hurriții dispar de pe scena politică a Orientului Apropiat. Este posibil ca urarteenii și maneenii să fie urmașii populațiilor hurite care au rămas în preajma habitatului lor originar.

Coborând din Munții Zagros, kassiții s-au infiltrat treptat, în mileniul al II-lea a. Chr., în Mesopotamia centrală unde au fost destul de rapid asimilați de către babilonieni. În Mesopotamia kassiții au adoptat limba akkadiană. După raidul devastator al hittiților din 1594 a. Chr., kassiții au reușit să pună mâna pe putere în Babilon. Dinastia kassită a stăpânit Babilonul timp de patru secole, până în momentul cuceririi elamite (1160 a. Chr.).

Mediteraneenii. Vechile populații mediteraneene (preindo-europene) sunt și mai puțin cunoscute decât cele asiatice. E.g., populația indigenă a Syriei și a Palestinei, care a fost copleșită încă din mileniul al III-lea a. Chr. de valul semitic, n-a lăsat nici o urmă despre limba ei, rămânând total necunoscută.

În Anatolia, limba hatti (protohatti) corespunde unui stadiu al populării anterior penetrației indo-europene. Între Anatolia și lumea egeeană există evidente afinități atât în epoca neolitică/chalcolitică, cât și în prima epocă a bronzului. Aceste asemănări s-ar explica prin înrudirea dintre populații. Un anumit număr de cuvinte (a căror rădăcină se termină în ss, în nth sau în and și care, în Grecia, nu sunt în mod cert de origine elenică: de pildă Parnassos, Corinthos etc.) par a aparține unui vechi fond comun mediteranean, i.e. preindo-european. Alți savanți văd în asemenea analogii vestigiile unei invazii a luwiților, populație indo-europeană despre care se știe doar că s-a stabilit în Anatolia înaintea hittiților. Studii mai recente au ajuns la concluzia că ambele ipoteze se întemeiază pe existența unui amalgam de formații lingvistice foarte diferite, indo-europene cea mai mare parte dintre ele, dar de origini și la date foarte diverse.

Semiții. Habitatul originar al acestui compact și totuși eterogen grup etnic pare să se fi limitat la Peninsula Arabică și periferia deșertului siro-arabic. Numele semiților își are originea în Biblie și anume în capitolul X din Facerea. Acolo se explică gradul de rudenie al acestor populații făcându-le să derive din străbuni comuni; astfel, urmași ai lui Sem sunt: Aram, Asur și Eber, adică arameii, asirienii și evreii. Către începutul mileniului III a. Chr. se conturaseră deja două grupe distincte: semiții orientali și semiții occidentali.

Semiții orientali (akkadienii) au cucerit Mesopotamia centrală și septentrională. Civilizația lor a suferit o puternică influență sumeriană, ajungându-se astfel la sinteza sumero-akadiană. Către 2340 a. Chr., sub Sargon I, akkadienii au întemeiat un vast dar efemer imperiu semitic. Limba akkadiană avea să înlocuiască treptat sumeriana, înainte de a deveni, în mileniul II a. Chr., limba diplomatică a cancelariilor orientale. Asiriana și babiloniana nu sunt decât variante ale akkadienei.

Amoriții (martu în textele akkadiene) –populație vest-semitică, înrudită cu cananeenii- s-au stabilit în decursul mileniului III a. Chr. în Syria și în Palestina unde, către a. 2300 a. Chr. au distrus civilizațiile urbane ale primei epoci a bronzului. La începutul mileniului II a. Chr, semitizarea ariei siro-palestiniene apare ca totală și definitivă. Semiții din Syria și cei din Palestina, sosiți în valuri succesive, n-au constituit un grup lingvistic unitar. În diferite epoci sunt atestate diverse dialecte înrudite la Ugarit, la Byblos, în orașele feniciene, fără a mai vorbi de ebraică. Amoriții au jucat un rol politic important și în Mesopotamia; neîntreruptele lor incursiuni au dus la prăbușirea Imperiului sumerian al celei de a III-a dinastii din Ur și, în primele secole ale mileniului II a. Chr., suverani amoriți se instalează la conducerea majorității orașelor mesopotamiene. La finele mileniului II a. Chr., amoriții sunt înghițiți de valul arameean.

Cananeenii sunt urmașii semiților care, în mileniul III a. Chr., au pus bazele unei strălucite civilizații urbane în Syria și în Palestina. Întoarcerea la civilizație, la începutul mileniului II a. Chr. s-ar datora cananeenilor care sunt, în mod cert, strămoșii fenicienilor.

Alți semiți occidentali, arameenii sunt semnalați în ultimele secole ale mileniului II a. Chr. pe Eufrat, din Babilonia până la Karkemiș, apoi în bazinul Haburului în sec. X a. Chr. și pe valea Tigrului în sec. IX a. Chr. Arameenii au întemeiat mai multe principate în Siria, e.g. Hama, Damasc, iar regatele neohittite din zona M-ților Taurus și din nordul Siriei – Sam’al, Karkemiș, Til Barsib, Alep – au căzut sub stăpânirea unor dinastii arameene în sec. IX-VIII a. Chr., înainte de a fi înglobate în Noul Imperiu assirian. Nomazii arameeni au pătruns până în sudul Mesopotamiei unde, în sec. XI a. Chr. un principe aramean reușise să uzurpe tronul Babilonului. Limba arameeană avea să înlocuiască în mileniul I a. Chr. alte limbi semitice, ca asiriana și ebraica, după ce luase din Fenicia sistemul pseudoalfabetic de transcriere; cuceririle asirienilor și apoi cele ale perșilor n-au făcut decât să amplifice difuzarea acestei limbi. Încă înainde de prăbușirea Noului Imperiu asirian, aramaica i se substituise akkadienei, ca limbă diplomatică a cancelariilor orientale.

Caldeenii –populație vest-semitică înrudită cu arameenii- s-au infiltrat la începutul mileniului I a. Chr. în Mesopotamia meridională unde au întemeiat mai multe principate. Către mijlocul sec. IX a. Chr, suveranii asirieni au început seria campaniilor împotriva caldeenilor care îi sprijineau pe regii din Babilon. În câteva rânduri principii caldeeni uzurpă tronul Babilonului. O dinastie caldeeană –fondată de Nabopalassar (626-605 a. Chr.) – redă Babilonului vechiul său prestigiu prin întemeierea Imperiului Neobabilonian.

Penetrația triburilor arabe – menționate pentru prima dată în texte în timpul domniei regelui asirian Salmanasar al III-lea (858-824 a. Chr.) – marchează ultima etapă din procesul de sedentarizare a nomazilor semitici.

Populațiile semite au difuzat pe arii vaste elementele culturale ale civilizațiilor orientale „clasice”, fie că au făcut-o, în cazul celei sumeriene, akkadienii, asirienii și babilonienii, fie că au jucat un atare rol, între Mesopotamia, Egipt și Grecia, fenicienii și vechii evrei.

Indo-europenii. Problema indo-europeană a fost abordată deopotrivă de către lingvistică și arheologie. De la definirea problemei, la finele secolului al XVIII-lea, lingviștii au urmat două căi de cercetare: 1) modelul arborelui genealogic, care implică o abordare evoluționistă, limbile derivând una din alta precum speciile lui Darwin, și care acordă o mare importanță gramaticii comparate cu scopul de a afla limba, patria, poporul de origine și ideologia acestuia; 2) modelul structuralist conform căruia limbile din familia indo-europeană au devenit indo-europene printr-un proces de convergență sau/și în urma unui contact în care s-au aflat într-o perioadă foarte lungă de timp.

Arheologia n-a urmat decât prima cale de abordare. Răspândirea unei anume fosile directoare (ceramica șnurată, înmormântările tumulare) ar corespunde unor migrații din Urheimat (Europa central-nordică sau stepele Rusiei meridionale) către zonele în care mai târziu vor fi atestate limbile indo-europene.

De două secole lingviștii și arheologii propun ipoteze pentru localizarea unui centru de origine de unde o limbă „proto-indoeuropeană” s-a răspândit în zonele unde mai târziu sunt atestate limbile acestei familii. Cercetările mai noi au acordat o mai mare atenție modelului structuralist elaborat de Trubetskoi, potrivit căruia nu există Urheimat, Urvolk sau Ursprache.

O interpretare mai recentă din perspectiva arheologiei (Colin Renfrew, Archaeology and Language. The puzzle of Indoeuropean Origins, London, 1987) respinge atât modelul structuralist ,cât și concluziile simpliste la care a ajuns modelul evoluționist al arborelui genealogic. C. Renfrew articulează o teorie proprie alegând modelul demografie/subzistență. Mai exact, C. Renfrew asociază problema indo-europeană modelului elaborat de A.J. Ammerman și L.L. Cavalli-Sforza, după care adoptarea agriculturii implică o creștere demografică ce determină migrații pe distanțe scurte, dar într-o manieră radicală. Agricultura se propagă întotdeauna spre exteriorul zonei deja cultivate. C. Renfrew consideră că primii agricultori erau indo-europeni. Din Anatolia, aceștia ar fi trecut în Grecia și Creta de unde, după un timp s-ar fi deplasat spre Italia, Balcani și zona de la nord de Dunăre. Acest proces, care a început în jurul a. 6 500 a. Chr. în Anatolia, are drept rezultat răspândirea agriculturii în Europa concomitent cu difernțierea principalelor limbi indo-europene. Această interpretare se poate circumscrie de fapt modelului arborelui genealogic, prin ipoteza unei patrii de origine (Urheimat) în Anatolia și a unei limbi „proto-indoeuropene”.

Majoritatea savanților consideră că habitatul originar al indo-europenilor se afla în stepele eurasiatice din nordul M. Negre, a Caucazului și a M. Caspice. Marțialitatea, habitatul pendulant, patriarhatul, structura socială ierarhizată și dominată de războinici sunt trăsături caracteristice ale populațiilor indo-europene. Sedentarizarea acestor populații începuse mult înainte de pătrunderea lor în Orientul Apropiat.

Încă înainte de mijlocul mileniului III a. Chr. populații indo-europene se instalează în Grecia, în Anatolia ca și în bazinul dunărean. În contextul acestor ample migrații, luviții și hittiții se stabilesc în Anatolia unde întemeiază câteva structuri politco-statale, deși pe plan etnic n-au constituit decât o minoritate; limba hittită, de pildă, nu conține mai mult de 20% cuvinte indo-europene. În Anatolia, ca și în Grecia, cuceritorii aparțineau uneia din cele două mari familii lingvistice, și anume grupului centum. Evidentele afinități dintre limba hittită și cea tokhariană din Turkestanul estic sugerează că hittiții au pătruns în Anatolia din stepele din jurul M. Caspice, probabil prin pasul Derbent, și nu din ținuturile dunărene cum s-a susținut de atâtea ori. Anatolia epocii hittite ne dezvăluie, grație onomasticii, o structură etno-demografică complexă: unei populații în majoritate indigenă i se suprapunea o elită conducătoare indo-europeană, a cărei putere se întemeia pe forța militară. Războinicii hittiți au reușit să unifice o mare parte a țării Hatti și să creeze un imperiu în avantajul lor.

Arienii, a căror limbă făcea parte din grupul satem, pătrund în India în al doilea sfert al mileniului II a. Chr.; începând din aceeași epocă îi întâlnim și în Orientul Apropiat unde au reușit să organizeze într-un stat puternic –Imperiul Mitanni – populațiile hurite din Syria și Mesopotamia septentrională. În Semiluna Roditoare arienii constituiau o castă de războinici a căror dominație se întemeia pe o nouă armă, carul de luptă. Prin urmare, în Mitanni a avut loc un proces analog celui pe care îl cunoscuse Anatolia cu câteva secole mai devreme: de data aceasta, o populație ea însăși minoritară, huriții, a fost unificată de o aristocrație aparținând altei rase, indo-arienii.

Presiunea populațiilor indo-europene de la frontierele Europei a dus la declanșarea evenimentelor grave de la începutul epocii fierului, soldate cu distrugerea regatelor și imperiilor din bazinul oriental al Mediteranei (Grecia, Anatolia și Levantul). După tulburările grave din ultimele secole ale mileniului II a. Chr. care au modificat considerabil harta etnică și politică a Orientului Apropiat, la începutul mileniului I, vedem apărând noi populații indo-europene.

Unele, ca iranienii, aparțin grupului satem. Penetrația mezilor și a perșilor în platoul iranian apare ca o migrațiune lentă a unor populații statornicite de multă vreme în nordul Iranului. Scyții sunt în schimb o populație iraniană seminomadă care, începând din secolul VIII a. Chr., împingându-i înaintea lor pe cimmerieni, au devastat mai multe regiuni din Orientul Apropiat – nordul Iranului, Anatolia, Syria, Palestina –, amenințând chiar și Egiptul.

Armenii, populație indo-europeană a cărei limbă aparține grupului satem, nu apar în Orientul Apropiat înainte de secolul VII a. Chr. Venind din regiunea Mării Negre, armenii s-au stabilit în jurul lacului Van, după distrugerea regatului Urartu de către scyți și mezi.

În urma acelorași tulburări de la finele mileniului II a. Chr., alte populații indo-europene, aparținând de data aceasta grupului centum, părăsesc spațiul balcanic și ocupă o parte a Anatoliei. Astfel, frigienii s-au stabilit pe fluviul Halys în centrul platoului anatolian, iar lydienii la extremitatea vestică a acestuia, în valea Hermosului, în timp ce hittiții, dislocați de pe platoul central, se așezau în Syria de Nord.

Capitolul II

MESOPOTAMIA

Cadrul geografic

Cea dintâi mare civilizație a Antichității s-a cristalizat în zonele văilor fertile ale Mesopotamiei (nume dat de greci, însemnând „Țara dintre fluvii” –Tigru și Eufrat), țară care se întindea pe o lungime de aproape 1000 km și o lățime de vreo 400 km; teritoriul Mesopotamiei coincidea, în linii mari, cu cel al Irakului de azi. Mesopotamia era mărginită la nord de munții Armeniei, la sud de Golful Persic, la est de lanțul munților din Iranul de vest, iar la vest de stepa siro-mesopotamiană.

Între deșertul syrian și munții Zagros, de unde coboară afluenții Tigrului – cei doi Zab și Diyala – Mesopotamia ia forma unui culoar larg care, de la țărmurile Mediteranei, pornește spre Golful Persic în întâmpinarea unei lumi diferite, întoarsă spre zona Oceanului Indian.

Sumerul reprezenta partea sudică a Mesopotamiei și se numea în sumeriană Kengi, pe când în akkadiană era denumită Sumer (Sinear în Geneză X, 10). Partea de nord a Mesopotamiei se numea în sumeriană Uri, iar în babiloniană Akkad. Expresia Kaldi (Chaldea) denumea sudul Mesopotamiei, apoi a ajuns să denumească și Babilonia.

Prin însăși poziția ei Mesopotamia are o largă deschidere către exterior, mult mai mare decât valea Nilului, al cărei rol a fost întrutotul analog cu al său. Mesopotamia a fost amennițată într-o mult mai mare măsură de invazii. De asemenea, e mai expusă și fluctuațiilor climatice, deoarece revărsărilor periodice și atât de benefice ale Nilului, i se opun primejdioasele capricii ale Tigrului și Eufratului.

Începând cu regiunea Bagdadului, Tigrul (în sumeriană Idigna) și Eufratul (în sumeriană Buranunu) curg aproape paralel către mare , fiind legate între ele prin numeroase brațe și canale. În perioada de viituri, abundența aluviunilor aduse de Tigru și Eufrat devine catastrofală, căci la pericolul de rupere a digurilor se adaugă și riscul colmatării canalelor de irigații. Aceste aluviuni au modelat peisajul caracteristic al Mesopotamiei de Jos. În epoca sumeriană limita Golfului Persic era cu vreo 200 km mai la nord față de țărmul actual; marile orașe din sudul Mesopotamiei se aflau în fruntea unui important comerț maritim și ni le imaginăm situate în imediata apropiere a mării –astăzi ele se află la o distanță de vreo 200 km de litoral.

Deși Mesopotamia de Jos (Sumerul) nu primește niciodată nici cea mai neînsemnată precipitație, aluviunile pot de recolte bogate de îndată ce sunt fertilizate cu ajutorul irigațiilor. Zăcămintele minerale lipsesc cu desăvârșire în această „țară de noroi”, excepție făcând bitumul (hidrocarbură naturală care, în regiunile petrolifere răzbate până la suprafața solului), căruia sumerienii au știut să-i dea foarte de timpuriu o întrebuințare.

Evoluția istorică

II.1. Mesopotamia preistorică

„Istoria începe la Sumer…” este, după cum se știe, titlul unei cărți a lui S.N. Kramer. Eminentul orientalist american arăta că primele informații despre o civilizație urbană, cu evoluate instituții economice, sociale, politice și religioase s-au păstrat în textele sumeriene. Extraordinara dezvoltare socială și tehnologică a Mesopotamiei între 3800-2000 a. Chr. își are rădăcinile în progresele realizate în perioada proto-sumeriană. Cercetările mai noi au demonstrat că terminologia culturală (i.e. cuvintele în legătură cu agricultura, metalurgia, meseriile) ca și numele de fluvii și cetăți (Ur, Lagash, Nippur, Eridu etc.) sunt de origine presumeriană.

Epocile neolitică și chalcolitică sunt ilustrate de culturile Hassuna și Samarra specifice mileniului VI. a. Chr.; situl de la Tell es-Sawwan reprezintă unul din centrele de difuzare a chalcoliticului mesopotamian. În a doua jumătate a mileniului VI a. Chr., cultivatorii neolitici sunt atestați la Ninive, iar odată cu dezvoltarea culturii Samarra primele comunități se stabilesc în Mesopotamia de Jos. În stadiul actual al cunoștințelor se pare că primii ocupanți ai Sumerului s-au stabilit în așezarea de la Eridu către 5300-5000 a. Chr.

Perioada chalcoliticului recent este reprezentată în Mesopotamia de nord de către civilizația halafiană (numită după așezarea de la Tell-Halaf), în timp ce Mesopotamiei meridionale îi este specifică civilizația Obeid. Dezvoltarea civilizației obeidiene este determinată de un spor demografic în regiunea Eridu, conjugat cu o influență din Iranul de sud-est și poate cu sosirea unor noi imigranți. Civilizația Obeid se va extinde spre nordul Mesopotamiei unde va stopa devoltarea civilizației halafiene.

Perioadele civilizației proto-sumeriene, acoperind mileniile V-IV a. Chr., sunt denumite după localitățile unde s-au făcut primele cercetări arheologice datorită cărora sunt cunoscute cele mai vechi perioade din istoria Mesopotamiei: El Obeid, Uruk și Djemet-Nasr.

Numele de Obeid s-a dat tuturor fazelor civilizației din sudul mesopotamian (cca. 4500 –3500 a. Chr.) anterioare înfloririi urbane a Urukului. În arealul culturii Obeid era cunoscută tehnica topirii și prelucrării metalelor, după cum atestă artefactele din aramă. Ceramica culturii Obeid prezintă numeroase afinități cu cea descoperită în nordul Mesopotamiei la Samarra și la Tell Halaf. Așezările culturii Obeid (Eridu, Ur, Uruk, el-Obeid) vădesc existența unei structuri sociale complexe.

În perioada următoare, Uruk (3500-3100 a. Chr.) au apărut sumerienii care vor remodela întreaga cultură din sudul Mesopotamiei. Acum au apărut primele forme de arhitectură monumentală, templele (Eridu, Uruk). Urukul, cetate a eroului epic Ghilgamesh, „poate primul și mult timp singurul mare oraș al lumii” (W. Schneider) pare să fi jucat un rol capital la începuturile civilizației urbane. Tehnica ceramicii s-a perfecționat ca urmare a invenției roții olarului. Dezvoltarea glipticii este ilustrată de cilindri-sigilii care înfățișează mai ales scene de caracter religios. Din această perioadă este documentată și cea mai veche formă de scriere cunoscută, pictografică, din care se va dezvolta mai târziu, prin stilizare și schematizare, scrierea cuneiformă.

În cea de-a treia perioadă, Djemet-Nasr (3300-2900 a. Chr.), ultima fază a epocii predinastice, se organizează primele orașe-state din Sumer. Progresează olăritul și metalurgia aramei (începe să fie cunoscută și metalurgia bronzului) și se dezvoltă comerțul la distanțe mari. Apariția carului cu două roți a marcat o veritabilă revoluție în domeniul mijloacelor de transport. Și edificiile civile –palatele- ajung acum acum la proporții monumentale.

Rezumând, Mesopotamia de nord și de sud constituie, sub o unitate aparentă, două arii de cultură distincte (situație similară cu cea din Egipt). Asistăm la perioade de unificare –în Mesopotamia obeidiană- urmate de perioade de separare; de pildă, după mijlocul mileniului IV a. Chr., în timp ce în sud constatăm o unitate de cultură, adânci deosebiri locale dovedesc că cetățile din nord evoluează fiecare independent. Totuși, cu cât progresăm în timp, osmoza culturală devine mai evidentă. Cu toate acestea, în Mesopotamia, după perioada de unificare Obeid, abia în primele secole ale mileniului III a. Chr. se mai reîntâlnește o unificare culturală și apoi, în a doua jumătate a aceluiași mileniu când semiții din Akkad vor inaugura un imperiu unificat în Mesopotamia.

II.2. Geneza statului în Mesopotamia

Primele societăți organizate statal au apărut în Orientul Apropiat la finele mileniului IV a. Chr., inaugurând un nou capitol în istoria Umanității. Spre deosebire de societățile prestatale, noile structuri statale serveau unor elite care controlau miile de locuitori prin monopol economic, forță militară și constrângeri de natură religioasă.

Cu privire la originea statului s-au formulat teorii contradictorii. De pildă, V.G. Childe consideră că geneza statului trebuie pusă în legătură cu revoluția urbană. În acest context, un rol esențial ar fi avut dezvoltarea metalurgiei, ramură ce a creat o categorie de specialiști și a modificat structurile sociale. V.G. Childe susținea că metalurgiștii erau plătiți doar din surplusurile alimentare rezultate în urma practicării agriculturii intensive. Roadele travaliului meșteșugarilor trebuiau distribuite, iar materiile prime trebuiau importate. Irugațiile au sporit productivitatea agriculturii, conducând la controlul centralizat al producerii și distribuției de alimente. Astfel se naște o societate stratificată, bazată pe categorii economice. În cele din urmă, o forță politică și religioasă a început să domine viața urbană, pe măsură ce despoții și preoții au ajuns să stăpânească temple și clădiri publice ca simboluri ale autorității lor.

Primele construcții monumentale sunt semnul unei concenmnul unei concen În epoca predinastică avem și atestări în legătură cu funcția redistributivă a acestor nuclee de putere; depozitele și atelierele vădesc exercitarea unui control asupra proceselor de producție, fapt confirmat și de cilindri-sigilii, semne de autoritate și semne de proprietate deopotrivă. Se conturează astfel elementele definitorii ale unei societăți prestaționare (sau tributare) care va cunoaște formele cele mai evoluate tocmai în orașele-state mesopotamiene.

Alte teorii accentuează rolul factorilor de mediu care, indiscutabil, au jucat un rol important în geneza civilizației de vreme ce primele state ale lumii antice apar în zone cu un ridicat potențial agricol, adesea situate la juxtapunerea diferitelor regiuni ecologice. În Mesopotamia satele mai dezvoltate au devenit orașe și , mai târziu, cetăți-state, de-a lungul secolelor în care exploatarea ecosistemului a devenit mai organizată și mai sistematică. Din această perspectivă, o deosebită importanță trebuie să fi avut crearea de provizii alimentare utilizate pentru noile categorii care nu erau implicate în agricultură. Astfel a fost necesară nu doar o mai mare productivitate în agricultură, ci și unele schimbări sociale și culturale, cum ar fi sistemele centralizate de depozitare.

Nu este de neglijat nici rolul comerțului de vreme ce încă din epocile arhaice rețele comerciale din cadrul civilizațiilor de tip rural s-au integrat în vastele rute ale caravanelor, ulterior comerțul la distanțe mari luând amploare în statele Vechiului Orient.

În sfârșit, un rol esențial în geneza statului vor fi avut centrele ceremoniale (templele) și religia instituționalizată. Centrul ceremonial constituia locul sacru unde oamenilor de rând li se garanta reînnoirea ciclică a fiecărui anotimp și, totodată, locul în care splendoarea, puterea și opulența elitelor simboliza bunăstarea întregii comunități. Cu timpul, centrul ceremonial a devenit centrul inițial al puterii, schimbului și autorității publice.

Rezumând, putem conchide că presiunea și creșterea densității populației au constituit dinamica sistemului cultural ce a determinat geneza statului. Oricum, cheia procesul a fost centralizarea administrativă a resurselor. Un atare proces a permis economiei să depășească stadiul gospodăriei individuale. De aceea, primele state ale Vechiului Orient au apărut în contexte socio-culturale și ecologice în care administrația centralizată rezolva toate probleme individului. Primele state îndeplineau funcții de manipulare a mediului ecologic, dar și a populației, prin intermediul unui sistem birocratic și politic.

*

Noile condiții economice și sociale dezvoltate în cadrul civilizațiilor de tip rural din epoca neolitică și chalcolitică au determinat o mutație în regiunea numită de vechii greci „țara dintre fluvii”, adică Eufrat și Tigru. Extinderea suprafețelor cultivate tot mai departe de fluvii, reclama organizarea unui sistem de irigații din ce în ce mai complex. Doar anumite organisme colective –anumite clanuri sau marii proprietari- erau în măsură să facă față unor asemenea exigențe.

Marile domenii particulare ale unor clanuri au jucat un rol important în acele regiuni ale Mesopotamiei unde structura etnică prezenta de timpuriu o dominantă semitică, adică mai ales în Babilonia. În Sumer, pământurile au fost acaparate de timpuriu de clerul principalelor temple, care au jucat de timpuriu un rol economic decisiv.

Așadar, în sudul Mesopotamiei, templele au fost beneficiarele unei evoluții în care dezvoltarea economico-socială era condiționată de un efort colectiv indispensabil bunei funcționări a sistemului de irigații. Noile condiții economice de la finele mileniului IV a. Chr. și începutul celui următor au favorizat atât dezvoltarea marilor sanctuare sumeriene cât și cea a orașelor. Dacă progresele economice au fost determinante în diferențierea corpului social, dezvoltarea comerțului va favoriza constituirea unei veritabile caste birocratice.

Epoca predinastică –cuprinsă între ultimele secole ale mileniului IV a. Chr. și cele dintâi ale mileniului III a. Chr.- coincide cu înflorirea civilizației sumeriene. Impulsul își are originea la Uruk (Erebul biblic, actualul Warka) care a jucat un rol capital la începuturile civilizației urbane. Vestigiile de la Uruk (nivele VI-III) atestă începuturile și dezvoltarea unui urbanism monumental, apariția cilindrilor-sigiliu, apoi a scrierii, și în cele din urmă, a unei sculpturi în piatră de mari dimensiuni.

În stadiul actual al cercetării se consideră că Uruk este primul oraș-stat din lumea antică. După 4500 a. Chr. comunitatea din Uruk a devenit oraș, absorbind populația satelor din vecinătate. Uruk-ul se întindea pe cca. 250 ha, iar satele-satelit din jur pe cel puțin 9,7 km față de centru, fiecare dispunând de propriul său sistem de irigație. Orașul era dominat de marele ziggurat (pe una din terasele superioare se înălța Templul Alb); sanctuarul era centru vieții din Uruk, locul unde se aflau, deopotrivă, templul, depozitele, atelierele și centrul de guvernământ. Până la mijlocul mileniului IV a. Chr. orașul sumerian își va dezvolta un sistem elaborat de administrație.

Economia nu se putea dezvolta fără existența unui sistem stabil de echivalențe între bunurile materiale și anumite servicii. Aceste echivalențe presupuneau reguli stricte și o autoritate capabilă să le facă respectate. Puterea economică și cea politică erau astfel în mod inevitabil legate între ele.

Prin urmare, pe măsură ce se accentua diferențierea corpului social, devenea imperios necesară o structură politică (statul) pentru a proteja bogățiile acumulate și pentru a păstra coeziunea unei comunități tot mai diverse. Aceste rațiuni au determinat geneza cetății-stat în Vechiul Orient.

În prima jumătate a mileniului III a. Chr. apare instituția monarhică. Pentru sumerieni regalitatea avea o origine divină; instituția regalității „a descins din Cer”, în același timp cu însemnele sale, tiara și tronul. Această concepție s-a perpetuat până la dispariția civilizației asiro-babiloniene. Regele, reprezentantul zeului, era răspunzător de recolte și de prosperitatea cetăților. Trecerea de la cetățile-temple la cetățile-state reprezintă un fenomen de importanță capitală în istoria Vechiului Orient. Instituții noi –armata regulată și birocrația- sunt atestate acum pentru întâia oară.

Este greu de precizat în ce consta puterea în epoca predinastică. Cele mai vechi texte descifrate nu trec dincolo de perioada protodinastică și ele ne înfățișează imaginea unei civilizații în care regele întruchipa deja puterea în cetate. Unii istorici presupun existența unei democrații primitive; regele ar fi fost desemnat numai în momentele de criză, deci, pentru o perioadă limitată de timp. Cu timpul, pe măsură ce războaiele s-au înmulțit, puterea monarhică ar fi devenit permanentă.

Despotismul, care apare odată cu primele orașe, a fost mijlocul de a garanta privilegiile unui corp social pe cale de diferențiere. Proprietatea funciară, sursa exclusivă a bogăției, era temelia pe care se sprijinea întreaga ierarhie socială.

În momentele de criză, interesele comunității, adică, în esență, ale grupului dominant format din marii proprietari și din șefii clanurilor, erau asumate de un lugal („marele om” –regele epocilor arhaice), reprezentantul acestei aristocrații funciare.

Această evoluție va fi avut loc mai ales în regiunile mesopotamiene deja semitizate, adică în Babilonia,că în Babilonia,rea clanurilor favoriza constituirea unei autorități monarhice care nu avea la origine nici o componentă religioasă. Oricum, monarhia din Kiș (cca. 2 700 a. Chr.) este cea mai veche pe care o menționează listele dinastice mesopotamiene.

În Sumer, dimpotrivă, puterea politică pare să decurgă dintr-o funcție sacerdotală. Încă de la începutul mileniului III a. Chr. en-ul, marele preot din Uruk, exercita adesea o autoritate politică și mai ales militară. Curând, în diferite orașe sumeriene, puterea va fi asumată de ensi (patesi) care, la origine, ar fi putut fi doar mari-preoți. Termenul de ensi pare să implice o anume subordonare. Dacă la început această autoritate regală va fi fost exercitată în numele și sub tutela zeului, mai târziu ensi a fost subordonat suveranului, lugal-ul unui oraș mai puternic.

II.3. Cetățile-state sumeriene în epoca protodinastică

Epoca protodinastică (sau sumeriană arhaică) corespunde cu începutul perioadei istorice: pentru prima dată, câteva texte ne permit să depășim sursele de informare strict arheologice. În listele dinastice mesopotamiene, perioada în discuție urmează după potop; în ceea ce ne privește, ea vine imediat după epoca predinastică și se încheie, în epoca denumită protoimperială, cu încercarea lui Lugalzaggisi (către a. 2 350 a. Chr.) de a realiza unificarea Sumerului. Victoria lui Sargon (a. 2 340 a. Chr.) asupra orașelor sumeriene pune capăt peioadei protodinastice.

Perioada de aproape cinci secole (2900-2400 a. Chr.) care vede dezvoltarea civilizației sumeriene înaintea inserțiunii semiților este epoca eroică din Sumer, epocă de fermentație, violentă, sângeroasă, dar plină de măreție, în care anumite personaje se situează la izvorul eposului sumero-akkadian, e.g. Enmerkar, Mebaragesi și fiul său Agga și, mai ales, rivalul lor, Ghilgamesh. În listele dinastice ale regilor care au domnit după potop, Enmerkar și Ghilgamesh sunt așezați în prima dinastie din Uruk, care urmează la hegemonia Sumerului, dinastiei I de la Kiș, în care Mebaragesi și Agga sunt ultimii doi suverani. Așadar, la Kiș, potrivit listelor regale, „după potop, regalitatea a coborât din Cer”.

Dacă în prima parte a dinasticului vechi nu s-au descoperit palate, acesta se datorește faptului că preoții erau totodată și regi –și că trăiau chiar în incinta templului, în Gig-Par; un exemplu de asemenea edificiu există la Nippur. Dacă E-Harzag de la Ur este într-adevăr palatul regilor dinastiei a III-a, avem în acest caz, un palat situat în interiorul temenos-ului și care urmează tradiția Gig-Par-ului. În epoca Djemdet-Nasr conducătorul cetății este numit en, „Stăpânul”, titlu care îmbracă un caracter specific religios. Titlul de lugal, „rege”, apare în dinasticul vechi, marcând geneza unei noi concepții monarhice și este legat de apariția palatului. Această separare a puterilor, a cărei cauză rezidă și în caracterul războinic pe care-l îmbracă monarhia sumeriană, este confirmată și printr-un text în care sunt menționați pe de o parte Entemena, patesi (principe) de la Lagash și, pe de altă parte, Enentarzi, preotul lui Ningirsu (zeul Lagashului). Atunci și-a extins dominația orașul Kiș peste tot Sumerul și prin urmare titlul de „rege din Kiș” rămânea sinonim cu „mare rege” sau „rege al regilor”.

Inventarele mormintelor din Ur ilustrează nivelul înalt al civilizației la care ajunseseră, încă de pe atunci, sumerienii. Asistăm, paralel, la o dezvoltare a urbanismului și a arhitecturii monumentale: templul de la Eșnunnah, templul lui Ishtar de la Mari, templul lui Inanna de la Nippur. Tot în această epocă apare ziggurat-ul (nume akkadian); acesta își găsește prefigurarea în Templul Alb de la Uruk, construit pe o terasă înaltă în epoca Djemdet Nasr.

Istoria epocii protodinastice ne apare ca o lungă succesiune de rivalități între vechile orașe sumeriene din care nu cunoaștem decât episoadele târzii. Cât privește cauzele acestor neîntrerupte conflicte, precumpănitoare au fost considerentele economice. Mai mult decât problema apei, nevoia de materii prime a jucat un rol decisiv: pentru a pune mâna pe sursele de aprovizionare, sau cel puțin pentru a controla căile de acces, vechile orașe sumeriene au organizat nenumărate expediții. După consolidarea puterii monarhice, rivalităților dintre orașe li s-au adăugat conflictele generate de pretențiile la hegemonie ale suveranilor sumerieni.

În timpul acestor secole ale dinasticului vechi, potrivit listelor regale, paisprezece dinastii s-au succedat, ridicând pe rând Kișul, Urul, Awanul (în Elam), Adab, Mari, Akșak la primul rang între cetățile din Sumer. În câteva rânduri, unele orașe au reușit, pentru scurt timp să-și impună hegemonia asupra întregii Mesopotamii meridionale. Astfel, după ce aparținuse dinastiei semite sumerizate din Kiș, supremația avea să treacă, în jurul a. 2 600 a. Chr., în mâna regilor din prima dinastie din Ur și a celor din Uruk, care și-au disputat hegemonia, apoi a celei din Adab către a. 2 400 a. Chr., iar în cele din urmă în a ensi-lor din Lagash. Domnia lui Eannatum (către a. 2 470 a. Chr.) -a cărui victorie asupra orașului Umma este celebrată de Stela Vulturilor, aflată astăzi la Luvru- marchează apogeaul dinastiei din Lagash, întemeiată de Ur-Nanșe pe la 2 500 a. Chr.

În decursul epocii protodinastice, bazele economice și politice pe care se întemeiau structurile de civilizație ale orașelor-state sumeriene au suferit transformări profunde. Experesia cea mai înaltă a politicii de centralizare a puterii a fost instituția monarhică. Începând din această epocă, economia și societatea orientală au rămas concentrate în jurul palatelor (sistemul palațial). Epoca protodinastică s-a încheiat printr-un episod care ilustrează tensiunile interne a căror origine trebuie căutată în aceste răsturnări. Între autoritatea regală și puterea seculară a clerului conflictul era inevitabil. La Lagash, atare conflict a avut drept consecință, către 2 400 a. Chr., detronarea nepotului lui Eannatum; puterea a fost uzurpată de doi mari preoți, iar titlul de ensi a fost abolit, în timp ce hegemonia Lagashului se năruia. Curând, dificultățile de ordin intern l-au adus pe tronul Lagashului pe Urukagina (cca. 2370-2350 a. Chr.), primul reformator cunoscut în istorie. Opera celui din urmă rege al Lagashului din epoca protodinastică –care urmărea restabilirea ordinii anterioare, compromisă de încălcările celor puternici și bogați- se vădește interesantă în măsura în care anticipează anumite constante ale politicii celor mai de seamă suverani mesopotamieni de mai târziu. Nu lipsite de o vădită tentă anticlericală, reformele lui Urukagina denotă preocuparea de a asigura populației o oarecare bunăstare, impulsionând pe de o parte economia și stopând, pe de alta, abuzurile celor privilegiați. Oricum, aceste reforme au avut drept consecință imediată scăderea impozitelor și a taxelor percepute de ensi și de temple.: e.g., au fost micșorate redevențele cuvenite clerului în nenumărate ocazii, mai ales cu prilejul înmormântărilor – 80 de măsuri de grâne în loc de 420, 3 vedre de bere în loc de 7 etc.

Odată cu Lugalzaggisi (cca. 2370-2340 a. Chr.), regele din Umma la care se întrezărește o dorință de unificare a lumii sumeriene, lupta pentru hegemonie capătă un aspect nou. Lugalzaggisi cucerise către a. 2350 a. Chr. majoritatea orașelor-state sumeriene, mutase capitala la Uruk și fusese investit, la Nippur, cu titlul de „Rege al Țării Sumerului”. Pentru întâia oară se întâmpla ca orașul învingător să nu mai fie decât unul din orașele unui stat mai întins, încetând chiar de a mai fi capitală. Alegerea Nippurului, orașul sacru al lui Enlil, drept centru religios al statului, conferea templului lui Enlil –loc de raliere a tuturor sumerienilor- funcția de sanctuar federal.

Tentativa lui Lugalzaggisi de a unifica orașele sumeriene este prima manifestare a ideii imperiale despre care avem cunoștință. Un deceniu mai târziu, tentativa e reluată, cu mai mult succes, de către Sargon, regele Akkadului. Trecerea de la cetatea-stat la Imperiu este preludiul unei strălucitoare evoluții a Mesopotamiei. De altfel, Antichitatea nu va cunoaște decât două forme de organizare statală: cetatea și imperiul. Nu lipsit de semnificație este faptul că Kișul, oraș semitic, a fost integrat în imperiul sumerian al lui Lugalzaggisi. Prin urmare, sub ultimul rege din epoca protodinastică pare să se fi constituit o vastă coaliție a populațiilor sedentare din Mesopotamia împotriva „barbarilor” care îi amenințau și care le invadau periodic teritoriul.

II.4. Imperiul akkadian

Către a. 2340 a. Chr., un uzurpator semit, Sargon (Șarrukin –„rege legitim), după ce a pus mâna pe tronul din Kiș, l-a înlăturat pe Lugalzaggisi, a cucerit întreaga Mesopotamie meridională și a întemeiat o nouă capitală, Akkad (Agade). Sargon cel Mare, ca și alți suverani celebri, a devenit personaj legendar. În decursul îndelungatei sale domnii (cca. 2340-2284 a. Chr.), Sargon cucerește Elamul, insula Tilmun (Bahrein), regiunile de la est de Tigru și Asiria, ajungând până în Siria și în Anatolia. Regii orașelor sumeriene se recunoșteau tributari ai cuceritorului akkadian care, la Nippur, își asumase titlul de „Rege al celor Patru Ținuturi” (Sumer, Akkad, Ammuru și Subartu).

De acum înainte Sumerul nu mai era decât o parte, e drept cea mai civilizată, a unui vast imperiu a semitic a cărui coeziune se întemeia pe fidelitatea armatei față de persoana suveranului. Această evoluție trebuie pusă pe seama unui grup etnic minoritar (semiții akkadieni) care a reușit, asemenea hittiților în Anatolia sau arienilor în Mitanni, să impună dominația unei caste de războinici condusă de rege. Un alt cuceritor, nepotul lui Sargon, Naram-Sin (2260-2223 a. Chr.), a fost primul suveran mesopotamian care a dispus să fie divinizat („Rege al celor Patru Ținuturi ale Lumii și zeu al Akkadului”). Naram-Sin a redresat Imperiul akkadian șubrezit în urma domniilor succesive ale tatălui și unchiului său. Stela lui Naram-Sin, păstrată la Luvru, care comemorează victoriile regelui asupra populațiilor din Zagros, este o capodoperă a artei mesopotamiene.

Limba cuceritorilor semiți avea să se impună în locul celei sumeriene. Cu timpul, akkadiana a rămas singura limbă de uz curent în Mesopotamia. Deși încetează de a mai fi vorbită, sumeriana și-a păstrat rolul de limbă liturgică. De altfel, conservatorismul religios sumerian se prelungește în structurile akkadiene.

Începând din epoca cuceririi akkadiene declinul sumerienilor a fost rapid. Sumerienii au fost absorbiți într-un mediu alogen în care, după puțin timp, n-au mai reprezentat decât o minoritate. Schimbări majore au loc și în regimul proprietății funciare: puterea economică trecea și ea în mâinile akkadienilor. Prin diviziunea puterii, sumerienii, măriseră domeniul regal în detrimentul domeniului zeului; sub Imperiul akkadian, templele își văd micșorându-li-se privilegiile în folosul domeniului regal și al unei anumite dezvoltări a proprietății particulare. Odată cu instalarea dinastiei akkadiene practica arendării cunoaște o nouă formă: nu mai era doar o modalitate de exploatare a marilor domenii, ci și un mijloc al suveranilor akkadieni de a-i răsplăti pe înalții demnitari civili și militari, de a-i păstra în serviciul coroanei datorită unei legături personale (loturile acordate erau individuale și netransmisibile). Aceste noi realități favorizează dezvoltarea proprietății individuale, tot mai evidentă în perioadele următoare.

Pe de altă parte, cuceritorii semiți adoptă multe din structurile de civilizație sumeriene și, înainte de toate, sistemul economic al orașelor sumeriene. Astfel, se ajunge treptat la sinteza sumero-akkadiană.

Cuceririle militare ale akkadienilor nu reprezintă doar simpla manifestare a unui imperialism monarhic. Mobilurile economice ale acestor expediții militare evidențiază o anume continuitate în raport cu trecutul: așa se explică ocuparea insulei Tilmun care, încă din epoca protodinastică, avea rolul de intermediar între Sumer, pe de o parte, valea Indului și minele de cupru din Oman pe de alta. La fel, campaniile lui Sargon îndreptate spre coastele Levantului nu aveau alt scop decât acela de a pune mâna pe sursele de aprovizionare cu lemn de cedru din Liban și din Amanus. Peste câteva decenii, cucerirea văii Haburului i-a deschis lui Naram-Sin accesul spre bogățiile miniere și forestiere ale Anatoliei, precum și controlul drumurilor comerciale care duceau către coasta mediteraneană.

Imperiul akkadian întemeiat de Sargon s-a prăbușit după un secol și jumătate sub loviturile gutilor, populație originară din munții Zagros. După moartea lui Șar-kali-șari, fiul lui Naram-Sin, Imperiul akkadian s-a dezagregat, iar barbarii lulubiți și guti se revarsă peste Mesopotamia.

De aici înainte, istoria Mesopotamiei vădește o anume ciclicitate: unitatea politică a Sumerului și Akkadului este distrusă de „barbarii” din afară; la rândul lor, acești din urmă sunt răsturnați de revolte ale orașelor-state mesopotamiene. În general, invaziile nomazilor au fost precedate de o lentă descompunere internă a statelor mesopotamiene. Infiltrarea rapidă a populațiilor alogene în câmpiile Mesopotamiei centrale și meridionale, de îndată ce puterea centrală dădea semne de slăbiciune, este una din caracteristicile istoriei mesopotamiene.

Astfel, către 2200 a. Chr., gutii –originari din Kurdistan- au profitat de conflictele dinastice care au tulburat ultimii ani ai Imperiului akkadian pentru a pune mâna pe putere în Babilonia. În timpul dominației gutilor, orașele sumeriene par să-și fi păstrat o anume autonomie. Oricum, în a doua jumătate a sec. XXII a. Chr., sub domnia lui Gudea (2144-2124 a. Chr.), Lagashul a putut iniția o politică de hegemonie locală ce amintește de epoca protodinastică, deși se afla încă sub tutela gutilor. Apoi, către finele aceluiași secol, Utu-hengal, regele Urukului, eliberează Mesopotamia centrală și meridională de sub dominația gutilor, luându-l prizonier pe Tiriqan, ultimul lor rege.

II.5. Imperiul sumerian al celei de-a III-a dinastii din Ur

După înlăturarea definitivă a regilor guti, Ur-Nammu (2111-2094 a. Chr.) –întemeietorul celei de-a III-a dinastii din Ur (2111-2003 a. Chr.)-, a supus Urukul și Lagashul și s-a intitulat „Rege al Sumerului și Akkadului, Rege al celor Patru Ținuturi”. Ur-Nammu a încercat, dând dovadă de multă abilititate, să concilieze interesele populației akkadiene și a celei sumeriene, sprijinindu-se în primul rând pe cler. A procedat la o revizuire a principiilor juridice (Codul lui Ur-Nammu –cel mai vechi cod de legi cunoscut de noi) și a asigurat expansiunea comercială a orașelor mesopotamiene în direcția Golfului Persic.

Energicii suverani ai celei de-a III-a dinastii din Ur au reîntemeiat un adevărat imperiu, în cadrul căruia întreaga Mesopotamie s-a aflat, timp de un secol, din nou unificată. Acest imperiu cuprindea nu numai Sumerul și Akkadul, dar și Elamul, Siria, ca și bazinul superior al Eufratului.

În această perioadă civilizația sumeriană cunoaște momentul de apogeu care coincide cu ultima manifestare a puterii politice a Sumerului. În cadrul acestui imperiu sumerienii reprezentau o minoritate; ultimii suverani ai celei de-a III-a dinastii din Ur purtau nume semitice. De altfel, moștenirea „imperială” akkadiană a fost revendicată în mod direct de fiul lui Ur-Nammu, Șulgi (2094-2046 a. Chr.) care s-a intitulat „Rege al celor Patru Ținuturi” și a dispus să fie divinizat, așa cum făcuse odinioară și Naram-Sin.

Renașterea culturală sumeriană patronată de monarhia din Ur ne apare ca o tentativă de a restaura o tradiție pe cale de a se stinge. Originalitatea și importanța acestei epoci rezidă într-o nouă concepție privitoare la imperiu și în transformările pe care le-a cunoscut economia mesopotamiană.

Astfel, dacă „centralizarea” akkadiană fusese impusă manu militari, dar orașele cucerite își păstrau autonomia administrativă, suveranii din Ur au suprimat această autonomie instituind organisme ale administrației civile strâns legate de guvernământul central; așadar o centralizare birocratică, în contextul căreia acei ensi nu mai erau decât niște guvernatori numiți de suveranul din Ur. Pe linia politicii centalizatoare a regilor din Ur, acest amplu efort reformator nu privea doar administrația, ci și alte domenii precum economia, religia și dreptul.

Ur-Nammu, fondatorul dinastiei, a procedat la o revizuire a principiilor juridice; codul lui Ur-Nammu constituie cea mai veche culegere de legi despre care avem cunoștință.

Dezvoltarea economică a fost favorizată de o politică de lucrări publice de mare amploare (construcția marilor ziggurate din Ur și Uruk), de extinderea rețelei canalelor de irigații, de intensificarea comerțului cu Anatolia, ca și a comerțului maritim. Sub domnia lui Șulgi se pare că a luat naștere, pentru prima oară, un tezaur de stat la Nippur, deosebit de bunurile regelui și de cele ale templelor. Către finele mileniului II a. Chr. începe o evoluție care, în câteva secole, avea să modifice profund structurile economice și sociale ale Mesopotamiei: proprietatea particulară, care până atunci avusese un rol secundar, apare pentru prima dată ca un factor economic important.

Acest regim de despotism pacific și luminat nu s-a putut menține mai mult de un secol. Însă, spre deosebire de Imperiul akkadian sau alte imperii orientale, Imperiul sumerian al celei de-a III-a dinastii din Ur s-a prăbușit nu atât din cauza unei dezagregări interne, cât a repetatelor lovituri ale „barbarilor” din vecinătatea Mesopotamiei. Alte seminții semitice, numite convențional amoriți (Amurru), se infiltrează în Mesopotamia și întemeiază o serie de noi dinastii.

Ibbi-Sin (2027-2003 a. Chr.), ultimul suveran al dinastiei a III-a din Ur, n-a fost mai puțin energic decât predecesorii săi, iar expansiunea comerțului sumerian la acea dată ilustrează prosperitatea și vitalitatea Imperiului. Însă presiunea amoriților –conjugată cu devastatoarele raiduri ale elamiților- devenea tot mai puternică.

În ultimii ani ai mileniului II a. Chr., dinastii amorite ajung la conducerea orașelor Mari, Isin și Larsa. Urul, la rândul său, avea să cadă în 2003 a. Chr. sub loviturile elamiților. Arhivele regale descoperite la Mari (numit astăzi Tell Hariri) aruncă o nouă lumină asupra epocii dinastiilor amorite din prima perioadă a mileniului II a. Chr. Ele aduc mărturie despre numele și întâmplările a peste treizeci de state în bună parte necunoscute mai înainte.

După căderea dinastiei a III-a dinUr, Mesopotamia traversează o epocă agitată (epoca Isin-Larsa, sec. XX-XVIII a. Chr.) care amintește într-o oarecare măsură de perioada preimperială: orașele-state își redobândiseră independența și se angajaseră în disputa pentru o hegemonie repusă necontenit în discuție. Unele jucaseră un rol important cu multe secole înainte, de pildă Mari sau Eshnunnah (numit astăzi Tell Asmar); altele își asumau pentru prima oară un rol de prim rang, ca Isin (actualul Ișan Bahriyat), Larsa ( astăzi Senqarah), Sippar (astăzi Abu-Habba), și nu după mult Babilonul, în Mesopotamia centrală, apoi Assurul pe cursul superior al Tigrului.

În afară de Larsa –unde o dinastie elamită a urmat unei prime dinastii amorite-, toate orașele se aflau sub stăpânirea amoriților, fără ca ei să fi constituit vreodată grosul populației din Mesopotamia. Unii suverani amoriți au reușit să regrupeze o parte importantă a teritoriului mesopotamian și au dat dovadă de remarcabile însușiri -administrative, e.g., Șamșiadad I (1815-1872) din Assur, Zimri-Lin (1782-1759) din Mari, Rim-Sin (1822-1763) din Larsa și, mai ales, Hammurabi (1792-1750) din Babilon care, după ce și-a înlăturat toți rivalii, a reușit să reunifice Mesopotamia.

II.6. Imperiul Vechiului Babilon

Cel mai celebru oraș din Antichitatea orientală, Babilonul (forma elenizată a akkadianului Babilim) nu apare pe scena istoriei decât la începutul mileniului II a. Chr. La un secol după căderea celei de-a III-a dinastii din Ur, un șef amorit, Sumuabum (1894-1880) –fondatorul primei dinastii babiloniene (1894-1594 a. Chr.)- se instalează în Babilon, care rămâne o putere de rangul al doilea până către mijlocul sec. XVIII a. Chr. când Hammurabi reușește să unifice toate regatele mesopotamiene.

Dincolo de rivalitățile politice, în sudul Mesopotamiei mai ales, existau conflicte mult mai grave ce repuneau în discuție înseși bazele societății mesopotamiene. Starea de tensiune poate fi sesizată în mod indirect, prin prisma măsurilor pe care au fost obligați să le ia diferiți suverani mesopotamieni pentru a redresa situația. Problema esențială a epocii este legată de noul rol pe care a început să-l joace acum proprietatea particulară în economia și în societatea mesopotamiană. Această evoluție s-a afirmat mai cu seamă în detrimentul templelor care nu mai erau –excepție făcând palatul- singurele posesoare de pământuri și ateliere. Secularizarea statului, care s-a accentuat sub prima dinastie din Babilon, a fost precedată de o secularizare a economiei. În această epocă diferiți suverani mesopotamieni au luat numeroase măsuri care au dus la consolidarea legală a proprietății particulare.

La începutul domniei lui Hammurabi (1792-1750 a. Chr.), Babilonul era un mic principat strivit între puternicele regate Mari, Larsa, Eshnunnah și Assur. Timp de mulți ani, înainte de cucerirea regatelor rivale, Hammurabi a consolidat puterea Babilonului. Apoi i-a atacat pe ceilalți suverani mesopotamieni, pe care a reușit să-i izoleze și să-i învingă unul după altul. Astfel, în al 31-lea an de domnie întregul Sumer era cucerit, iar în al 33-lea an de domnie a fost anexat și regatul Mari al fostului aliat, Zimri-Lin. Către a. 1760 a. Chr. Imperiul babilonian era deja constituit.

Organizarea imperiului, opera esențială a lui Hammurabi, era de tip patriarhal și piramidal și se întemeia pe laicizarea administrației și a justiției. Existența unei jurisdicții scrise consolida supremația statului, adică a suveranului și a reprezentanților săi și implica existența unei structuri deja ierarhizată a justiției –subordonată autorității monarhice.

La rândul ei, administrația era mai centralizată în epoca primei dinastii babiloniene decât sub suveranii din Ur. Toți acei ensi dispăruseră, iar administrația centrală avea în frunte un fel de vizir rezident în Babilon, un guvernator de provincie (umbanda) în fiecare din cele două orașe mari, Sippar și Larsa, prefecți (sakkanak) în toate orașele, și câte un reprezentant (rabianum) al puterii centrale în fiecare localitate. Așadar, o structură de tip piramidal, cum era și cea judecătorească.

Problema nomazilor aflați în curs de sedentarizare a fost temporar soluționată prin distribuirea unor loturi de pământ aparținând Coroanei, de care beneficiau atât ofițerii cât și soldații-coloniști.

Odată cu afirmarea Babilonului ca putere hegemonă în Orientul Mijlociu, cultul lui Marduk –zeul tutelar al orașului- se situează pe primul plan al religiei mesopotamiene, cu toate că devoțiunea lui Hammurabi se îndrepta mai curând spre Shamash, zeul solar al Sipparului.

Ultimii ani ai domniei lui Hammurabi marchează un apogeu al istoriei mesopotamiene: problemele externe păreau rezolvate, eternul conflict cu nomazii din vecinătatea Mesopotamiei dădea impresia că poate fi aplanat, secularizarea statului și protecția pe care acesta le-o acorda indivizilor asigurau un oarecare echilibru social, în fine, prosperitatea economică se întemeia pe baze solide, atât agricole cât și artizanale și comerciale.

Faimosul cod de legi (282 articole), descoperit la Susa, desăvârșește opera lui Hammurabi. Codul pe care suveranul babilonian îl promulgă adună și sistematizează legile anterioare, incluzând și elemente specific semite. În încheiere, câteva cuvinte vădesc orgoliul justificat al suveranului pentru opera dusă la bun sfârșit: „Eu am pus capăt războiului,/ Am favorizat bunăstarea țării,/ Am făcut ca poporul să-și găsească odihna în locuințe liniștite,/ Nu am îngăduit ca în mijlocul lui să-și afle loc cei care nu-i dau pace./ Marii zei m-au chemat,/ Și eu am fost păstorul binefăcător, cu sceptrul dreptății,/ Umbra mea binevoitoare s-a înrins asupra orașului meu,/ În sânul meu am adunat popoarele din Sumer și Akkad,/ Și ele au prosperat sub ocrotirea mea,/ Le-am apărat cu înțelepciunea mea,/ Pentru ca, cel puternic să nu asuprească pe cel slab”.

Codul este culegere de 282 de precepte, de norme de drept civil și penal, de drept administrativ, comercial, al familiei ș.a. Codul cuprindea trei părți: 1. introducerea în care afirmă intenția lui Hammurabi de a instaura o administrație pe temeiul dreptății; 2. dispozițiile cu caracter civil și penal privitoare la numeroase aspecte juridice ale vieții economico-sociale; 3. încheierea în care regele îi amenința cu un blestem pe cei care îi vor încălca hotărârile. După unii asirologi, Codul lui Hammurabi nu are nici o legătură cu cutumele legale ale epocii, reprezentând mai degrabă expresia literară tradițională a responsabilității sociale a regelui; în consecință, codul „n-ar trebui luat ca niște directive normative în felul legilor post-biblice sau romane” (Leo Oppenheim).

Oricum, Codul lui Hammurabi are o excepțională valoare nu numai sub raport juridic, ci în primul rând ca document asupra vieții economico-sociale sumero-babiloniene, în general. Codul reflectă diviziunea societății mesopotamiene în trei categorii sociale: oameni bogați (amelu), oameni liberi (mușkenum), sclavi (uardu). Deasupra acestor categorii, într-o poziție privilegiată, se aflau preoții și nobilii de curte.

Ca în întreaga Antichitate orientală, trăinicia Imperiului babilonian se întemeia înainte de toate pe personalitatea suveranului, pe energia, pe abilitatea și pe autoritatea lui morală. Dispărând suveranul, imperiul său eterogen se dezagrega subminat de dispute dinastice sau cădea sub loviturile puterilor rivale. Prima dinastie babiloniană n-a făcut nici ea excepție de la această regulă. Cea mai bună dovadă a acestei slăbiciuni ne-o oferă însăși soarta codului lui Hammurabi, ale cărui dispoziții nu par să fi fost aplicate vreodată. Nici unul dintre succesorii marelui rege n-a avut suficientă autoritate pentru a-l impune.

Sub Samsuiluna (1750-1711 a. Chr.), fiul și succesorul lui Hammurabi, presiunea „barbarilor” se face din nou simțită, mai cu seamă cea a kassiților (kassu) care, veniți din Zagros, se infiltrează în câmpia mesopotamiană. Kassiții, încadrați de indo-europeni sau amestecați cu aceștia, s-au făcut curând stăpâni pe Babilonia, care va deveni țara Karduniaș. În aceeși perioadă, pe malurile Golfului Persic, la vărsarea fluviilor Eufrat și Tigru în mare, se constituie un nou stat –Țara Mării- care-și extinde autoritatea asupra unei părți din Mesopotamia meridională.

După ce, în 1594 a. Chr., regele hittit Mursil I devastează Babilonul, acesta cade sub dominația unei dinastii kassite (1594-1160/1159 a. Chr.) a cărei stăpânire durează până în momentul cuceririi elamite (1160/1159 a. Chr.). Regele kassiților, Agum al II-lea se va intitula și el „Rege al celor Patru Părți ale Lumii”. Singura contribuție a kassiților la civilizația sumero-akkadiană –sintetizată începând de acum sub numele de civilizația babiloniană- pare a fi fost introducerea calului și a carului de luptă.

Căderea primei dinastii babiloniene a fost urmată de imediata dezagregare a imperiului. Chiar dacă kassiții devastează Elamul și își extind dominația asupra câmpiei Susianei sub regele Kurigalzu II (1345-1324 a. Chr.), timp de patru secole Babilonul n-a jucat decât un rol șters pe scena politică a Orientului Mijlociu.

Ascensiunea Asiriei la rangul de mare putere în timpul lui Assuruballit I (1365-1330) inaugurează rivalitatea asiro-babiloniană care se va prelungi timp de șapte secole. După ce, în jurul a. 1310, Elamul își redobândește independența, rivalitatea dintre cele trei puteri va domina scena politică mesopotamiană. În secolul XIII a. Chr., ascendentul Asiriei se manifestă prin numeroase intervenții; Tukulti-Ninurta I (1244-1208) a fost primul rege asirian care a cucerit Babilonul.

În fine, Babilonul a fost devastat în mai multe rânduri de elamiți. Către a. 1170/1160 a. Chr., regele Elamului, Șutruk-Nahhunte cucerește Babilonul punând astfel capăt dominației kassite. Ocupația elamită a provocat o revoltă babiloniană condusă de un rege aparținând celei de a II-a dinastii din Isin, Nabucodonosor I/Nabukudurri-usur (1124-1103 a. Chr.), sub a cărui domnie începe o evidentă redresare a puterii babiloniene. În urma a două campanii victorioase soldate cu devastarea Susei, Nabucodonosor I elimină Elamul, pentru trei secole, de pe scena politică a Orientului Mijlociu.

După moartea lui Nabucodonosor I, Babilonul traversează o nouă și gravă eclipsă: intervențiile asirienilor reîncep, iar în câteva rânduri principi caldeeni uzurpă puterea în Babilon. Către finele secolului VII a. Chr., o dinastie caldeeană fondată de Nabopalassar redă orașului vechiul său prestigiu.

II.7. Asiria

Cadrul geografic. Asiria propriu-zisă este o regiune bine delimitată –în partea de nord a Mesopotamiei- din punct de vedere geografic: o parte din bazinul Tigrului cuprinsă între intrarea fluviului în actualul teritoriu irakian și confluența lui cu Micul Zab. Asiria este o regiune de coline scunde, nu prea fertile, dar unde precipitațiile, până aproape de Kirkuk, sunt destul de abundente pentru ca agricultura să nu reclame lucrări de irigație. Mai la sud vegetația devine tributară apelor fluviului și, astăzi, acesta curge adesea prin mijlocul unui pustiu de noroi uscat. Regiunile colinare, bogate în material lemnos, piatră și zăcăminte minerale, au fost populate din cele mai vechi timpuri de subareeni –țara se numea Subartu- care în decursul timpului s-au amestecat cu diferite triburi semite venite din stepa siriană. Subareenii sunt, probabil, identici cu hurriții menționați de izvoare.

În a doua jumătate a mileniului III a. Chr. se constituie orașele-state asiriene Assur, Ninive și Arbailu. Cuvântul Asiria este o denumire grecească atestată de pe vremea lui Herodot. Asirienii își numeau țara Assur și numai după ce orașul acesta a devenit un important centru politic –după căderea dinastiei a III-a din Ur- putem vorbi de Asiria ca entitate politică. Pentru epocile anterioare lui Sargon cel Mare nu cunoaștem decât listele unor regi nomazi, după care urmează o lungă perioadă de supunere față de imperiile din Akkad și de a III-a dinastie din Ur.

II.7.1. Vechiul Imperiu asirian (sec. XIX-XVIII a. Chr.)

Prima dinastie asiriană a fost întemeiată la începutul sec. XIX a. Chr. de către Puzur Assur I. Către 1830 a. Chr. regele asirian Ilu-șuma atacă Babilonul. Cel mai important suveran al Vechiului Imperiu asirian a fost Șamșiadad I (cca. 1815-1782 a. Chr.) care a încercat să restaureze în propriul său avantaj imperiul akkadian. A cucerit orașul Mari, unde l-a numit ca vicerege pe fiul său Iasmah-Adad; primul său născut, Ișme-Dagan era guvernator la Ekallatum. Corespondența purtată de Șamșiadad I cu cei doi fii ai săi este o splendidă mărturie a preocupărilor unui rege de tip patriarhal din epoca babiloniană: dorința de a desăvârși educația fiilor săi, chemați să-i urmeze la tron; preocuparea pentru bunăstarea supușilor și mai cu seamă a soldaților; voința de a ameliora situația economică a țării, mai ales prin dezvoltarea agriculturii, apar laolaltă cu sfaturile privitoare la conduita față de nomazi.

Fiul și succesorul lui Șamșiadad I, Ișme-Dagan, nu poate face față atacurilor babiloniene. Cucerită de Hammurabi către 1760 a. Chr., Asiria dispare temporar ca entitate politică. După moartea lui Hammurabi, Asiria devine tributară unui regat hurrit. Abia după distrugerea Imperiului Mitanni de către hittiți, în jurul a. 1375/1370 a. Chr., Asiria și-a redobândit independența.

II.7.2. Imperiul asirian de Mijloc (sec. XIV-XII a. Chr.)

A fost întemeiat de Assuruballit I (1365-1330 a. Chr.) care a restabilit puterea Assurului. În timpul decadenței babiloniene, în a doua jumătate a mileniului II a. Chr. începe să se afirme tot mai pregnant superioritatea Asiriei –putere de esență militară, mai puțin civilizată decât Babilonia, datorându-și succesul și prestigiul tocmai organizării și disciplinei armatei sale. Expansiunea asiriană se desfășoară în faze succesive, întrerupte de perioade de stagnare.

Asiria se angajează, împreună cu Imperiul hittit, în disputa pentru supremație în Orientul Mijlociu. Siria de Nord, placa turnantă a întregului comerț oriental, avea să constituie miza acestui îndelungat conflict. Prin urmare, imperialismul asirian din epoca Imperiului de Mijloc a fost dictat de considerente de ordin economic.

Pe de altă parte, Imperiul asirian nu semăna deloc -nici în privința originilor și nici în a concepției lui- cu vechile imperii din sudul Mesopotamiei care reuneau într-un tot omogen diferite regiuni ale căror populații tindeau să se asimileze, îndeosebi din punct de vedere lingvistic și religios. Dacă suveranii din Ur și cei din Babilon n-au domnit numai spre folosul exclusiv a unei minuscule fracțiuni din imperiul lor, Assur și orașele din imediata lui vecinătate au fost singurele beneficiare ale expansiunii asiriene. Principala lor preocupare era de a exploata la maximum teritoriile cucerite, ale căror populații aparțineau unor grupuri etnice sensibil diferite. După tendința de unificare a vechilor imperii mesopotamiene a urmat o politică de colonizare. Baza esențială a dominației asiriene era tributul.

Către mijlocul sec. XIII a. Chr., Asiria devine prima putere militară din Orientul Mijlociu. Imperiul hittit și Egiptul au reacționat rapid; după un îndelungat conflict provocat de ambițiile lor rivale în Siria de Nord, în 1269 a. Chr. a fost încheiată o alianță egipteano-hittită menită să stăvilească expansionismul asirian.

Salmanasar I (1274-1245 a. Chr.), prin numeroasele sale expediții în Armenia și împotriva hurriților din Hanigalbat, a inaugurat politica de deportări și masacre ce avea să caracterizeze de aici înainte războiul asirian. Salmanasar I a pus un accent și mai puternic decât predecesorii săi pe fundamentarea religioasă a războiului. În timpul domniei sale a fost întemeiat orașul Kalakh (astăzi Nimrud), populat ulterior cu babilonieni deportați.

Sub Tukulti-Ninurta I (1244-1208 a. Chr.) –primul suveran asirian care și-a asumat puterea regală în Babilon- Imperiul asirian de Mijloc atinge apogeul expansiunii sale teritoriale. După cucerirea Babilonului, ca urmare a unei încercări de revoltă, orașul a fost în parte nimicit; zeul Marduk a fost „deporatat” în Asiria. O epopee istorică, prima din acest gen literar, relatează faptele de arme ale regelui. Deportări de populații la o scară necunoscută până atunci (e.g., 28 000 de hittiți au fost deportați în Asiria) aveau să fie de acum înainte baza politicii asiriene. În acest sens Tukulti-Ninurta I anticipează Noul Imperiu și numai asasinarea regelui de către propriul său fiu –în împrejurările unei revolte de palat iscate din cauza distrugerii Babilonului- a amânat cu câteva secole constituirea unui stat complet diferit de vechile imperii asiriene.

Baza puterii asiriene avea să o constituie orașul extins la dimensiunile unui imperiu. Asasinarea lui Tukulti-Ninurta marchează sfârșitul Imperiului de Mijloc și începutul unei epoci de decadență a Asiriei.

În intervalul dintre Imperiul de Mijloc și Noul Imperiu, puterea Assurului a fost temporar restaurată de regele Tiglatpilassar (1117-1077 a. Chr.) care în timpul campaniilor sale a ajuns la nord până la regiunea nairilor și la Marea Neagră, în apus până la Marea Mediterană, iar în cele din urmă a cucerit Babilonul. O cronică orgolioasă îi transmite posterității faptele: „Eu sunt Tiglatpilassar, regele legitim, regele lumii, regele Asiriei, regele celor patru părți ale pământului, eroul puternic călăuzit de oracolele lui Assur și Ninurta, marii săi zei și stăpâni, cel care i-a învins pe dușmani. La porunca stăpânului meu Assur, brațul meu și-a întins cucerirea dincolo de fluviul Zab, până la Marea cea Mare, care se găsește la apus”. După moartea lui Tiglatpilassar, Asiria traversează o nouă perioadă de eclipsă.

II.7.3. Noul Imperiu asirian

După o perioadă de stagnare în expansiunea lor, datorită invaziilor care marchează sfârșitul epocii bronzului, asirienii vor relua politica lor de cuceriri. Desăvârșirea acesteia își va găsi expresia în marele imperiu asirian al sargonizilor care se întindea din Armenia și din Taurus până la Nil și până în deșerturile Arabiei.

Începând cu ultimele decenii ale sec. X. a. Chr., Asiria a cunoscut, timp de două secole, o expansiune continuă care a dus la crearea celui mai întins și mai puternic imperiu pe care îl cunoscuse Vechiul Orient până atunci. Un imperiu care a fost întemeiat prin război, s-a menținut prin război, dar care, în cele din urmă s-a năruit epuizat din cauza neîntreruptelor războaie. Pentru a-și edifica imperiul suveranii asirieni au instaurat cei dintâi principiul războiului total. Obiceiurile lor războinice, de o neîntrecută cruzime, au lăsat în istorie o amintire sinistră consemnată și de profeții evrei (Ieremia, VI, 23-24). Prin devastare și moarte asirienii au făcut să domnească pacea de la Nil la Ararat (R. Grousset).

În secolul IX a. Chr. în armata asiriană apare cavaleria constituind, puțin după aceea, elementul de șoc cel mai puternic într-o vreme când carul de luptă începuse să devină greoi. Carul de luptă a fost arma favorită a aristocrației, ceea ce a făcut ca ea să dobândească o primejdioasă superioritate în sânul armatei și a statului. Și pentru a remedia în parte această situație periculoasă a sprijit Tiglatpilassar III dezvoltarea cavaleriei în detrimentul carelor de luptă. Cavaleria asiriană, organizată după modelul nomazilor, era o cavalerie ușoară, în stare să se deplaseze cu mare repeziciune pe orice fel de teren. În general, armata asiriană și-a datorat în bună parte lunga ei invincibilitate excelentei organizări a serviciilor auxiliare. În afară de geniști, care utilizau mașini de război la asediul orașelor fortificate, asirienii dispuneau de pionieri care construiau drumuri, aruncau poduri de vase peste râuri și montau taberele. Armatele caldeene și persane n-au făcut decât să copieze modelul asirian, așa cum procedase și regele mezilor Cyaxare, atunci când și-a reorganizat trupele înainte de asaltul hotărâtor care avea să doboare puterea Assurului.

Administrarea acestui imperiu ultracentralizat ridica probleme insolubile; pacificarea definitivă a teritoriilor cucerite a rămas mereu un deziderat. Ultimii suverani ai Imperiului de Mijloc inauguraseră politica deportărilor în masă care viza calmarea tendințelor centrifuge ale populațiilor cucerite. În secolul IX a. Chr., suveranii Noului Imperiu au reluat aceeași politică.

Sub Assurnasirpal II (884-858 a. Chr.), Imperiul asirian se întinde din nou până la Mediterana. În Siria, orașele neo-hittite, arameene și fenicene au devenit tributare Assurului. Împotriva arameenilor s-a recurs la tradiționalele deportări. Assurnasirpal II își stabilește reședința regală în orașul Kalakh (actualul Nimrud) pe care-l împodobește cu palate și temple.

Campaniile lui Salmanasar III (858-824 a. Chr.) anticipează politica pe care aveau s-o ducă succesorii săi în decursul următoarelor două secole: asirienii vor fi nevoiți să recurgă la ofensivă pentru a asigura supraviețuirea unui imperiu a cărui coeziune internă și securitate a frontierelor erau tot timpul amenințate. Sub domnia lui Salmanasar III la frontierele nord-estice se profila o nouă amenințare, după cum atestă prima menționare a mezilor în textele epocii. Mai presant era pericolul reprezentat de regatul Urartu, care amenința interesele comerciale ale Assurului în Siria de Nord. O serie de rebeliuni au îndoliat ultimii ani ai domniei lui Salmanasar III, care s-a retras la Kalakh.

Prin urmare, în pofida aparențelor, Imperiul asirian s-a aflat adeseori redus la defensivă până la urcarea pe tron a lui Tiglatpilassar III (745-727 a. Chr.). Armata, unicul element stabil, a fost cea care a salvat imperiul de la ruină, și tot ea a fost cea care, printr-o lovitură de stat, l-a adus pe tron pe Tiglatpilassar.

Domnia lui Tiglatpilassar III a marcat o cotitură în politica imperială asiriană. Pentru a anhila tendințele centrifuge care agitau teritoriile ce fuseseră transformate în provincii asiriene, acestea au fost divizate în mici unități teritoriale, guvernatorul lor fiind dublat de un comandant militar. Un text descoperit în palatul regal de la Kalakh istorisind una din campaniile lui Tiglapilassar III, relevă dura stăpânire a Asiriei: „Cât este de întins Bit-Șilani, eu l-am făcut fărâme ca pe o ulcică. Marea sa capitală Sarrabanu am distrus-o, arătând ca după năvala apelor. Apoi am pustiit tot. Pe Nabu-ușabși, regele lor, l-am spânzurat în fața porții orașului său. Pe oamenii lui, pe soția sa, pe fiii săi, pe fiicele sale, bunurile și comorile palatului său le-am luat cu mine”.

În Babilon, de asemenea a fost inaugurată o nouă politică. Până atunci, prestigiul istoric și religios al orașului îl ferise de soarta celorlalte state cucerite de asirieni. Dar cum tronul Babilonului fusese uzurpat de un principe arameean, Tiglatpilassar III a cucerit marea metropolă, unde s-a proclamat el însuși rege.

Sargon II (722-705 a. Chr.), continuând expansiunea în direcția Mediteranei, a supus Israelul (Samaria-cucerită în 721 a. Chr.), regatul Iuda (Iudeea), Ciprul, Karkemișul, Frigia și Urartu (Tușpa-cucerită în 714 a. Chr.). Și-a arogat apoi rolul de protector al babilonienilor și al zeului acestora, Marduk, împotriva principilor caldeeni care se instalaseră în Babilon; în 710 a. Chr. asirienii cuceresc Babilonul. Sargon II a încercat să asigure coeziunea imperiului prin dezvoltarea birocrației și prin adoptarea unui sistem unic de greutăți și măsuri bazat pe etalonul de la Karkemiș. În sfârșit, Sargon II a întemeiat o nouă capitală, la Dur-Șarrukin (actualul Khorsabad), la 25 km nord de Ninive.

Urmând exemplul lui Tiglatpilassar, Sennacherib (705-681 a. Chr.) s-a proclamat rege al Babilonului, care –după numeroase revolte și mai multe campanii militare- a fost complet distrus în 689 a. Chr., împreună cu toate templele sale; cultul lui Marduk a fost strămutat în Asiria. Aceste excese au dus la constituirea, la Ninive, a unei grupări probabiloniene, condusă de fiul regelui, Assarhadon (cu complicitatea mamei sale, regina Nakiya), care în 681 a. Chr. a pus capăt prin asasinat uneia dintre cele mai sinistre domnii din istoria asiriană.

Assarhadon (681-669 a. Chr.) -o personalitate chinuită, obsedată de magie și de consultarea oracolelor- a reconstruit Babilonul. A încheiat pace cu Elamul (675 a. Chr.) și, după mai multe campanii, cucerește Egiptul în 671 a. Chr.

Suveran instruit și plin de strălucire, Assurbanipal (669-630 a. Chr.), celebrul Sardanapal al legendelor, a întemeiat la Ninive o bibliotecă ce conținea peste 5 000 de lucrări și care a fost în mare parte regăsită. Reliefurile din timpul domniei sale sunt printre cele mai desăvârșite pe care ni le-a lăsat arta asiriană. Ultimul dintre mari regi asirieni s-a făcut cunoscut și printr-o serie de oribile masacre, e.g. distrugerea Tebei în 663 și a Susei în 639 a. Chr.

Cucerirea Egiptului și distrugerea Elamului –care dispare pentru totdeauna de pe scena istoriei- păreau să pună capat oricăror împotriviri. Flancul de sud al Imperiului asirian era asigurat, iar rivalele din nord și est, Urartu, Frigia și Lydia fuseseră anhilate de invaziile cimmerienilor, dislocați din stepele eurasiatice de presiunea scyților.

În interior, pericolul pe care-l reprezentau arameenii pentru coeziunea imperiului creștea continuu. Deportările masive ale populațiilor arameene s-au vădit dezastruoase pentru însăși ființa Imperiului asirian. Prezența unui mare număr de deportați chiar în capitala imperiului avea să impregneze civilizația asiriană cu adânci influențe vest-semitice. Încă din timpul lui Assurnasirpal II, la curte a început să fie utilizată limba aramaică, care a înlocuit treptat akkadiana ca limbă oficială. Sargon II a fost nevoit să recunoască superioritatea comercială a orașelor arameene adoptând un sistem unic de măsuri și greutăți bazat pe etalonul din Karkemiș. În ultimele secole ale istoriei asiriene, o clasă cârmuitoare încerca să-și mențină autoritatea precară asupra unui imperiu dominat de elementul arameean.

Deși sub domnia lui Assurbanipal se afla la apogeul puterii sale, Imperiul asirian era de fapt profund minat din interior și începea să se descompună. A fost de ajuns ca, după Assurbanipal să urmeze câțiva suverani mediocri, iar pe tronul Mediei și al Babilonului să se urce doi regi energici și abili, Cyaxare și respectiv Nabopalassar, pentru ca soarta Imperiului asirian să fie decisă în numai câțiva ani.

Atunci când Imperiul asirian era pe cale să se prăbușească, Psammetik I, fidel politicii de echilibru a Egiptului, a încercat zadarnic să-i vină în ajutor. Nici egiptenii, nici scyții, veniți și ei în ajutorul asirienilor, n-au putut salva Imperiul. Alianța dintre mezi și babilonieni, încheiată în 614 a. Chr., a pecetluit soarta Imperiului asirian. În 614 a. Chr., mezii cuceresc Assurul, iar doi ani mai târziu Ninive, capitala Imperiului, cădea în mâinile mezilor și ale babilonienilor coalizați. Eșecul lui Assuruballit II (612-609 a. Chr.) în fața Harranului –cucerit de mezi- marchează sfârșitul rezistenței asiriene. Pentru o scurtă perioadă (609-605 a. Chr.), Palestina și Siria trec sub protectorat egiptean. După înfrângerea egiptenilor la Karkemiș (605), aceste teritorii sunt incluse în Imperiul neobabilonian.

Asiria și provinciile anatoliene până la Halys, la frontiera Lydiei, au fost incluse în Imperiul med creat de Cyaxare, iar provinciile occidentale și o parte din Susiana au rvenit Babilonului. Termenul de Asiria a continuat să fie folosit ca denumire a celei de a IX-a satrapii a Imperiului persan, satrapie care cuprindea cea mai mare parte a Mesopotamiei.

II.8. Imperiul neobabilonian

A fost creat de regele caldeean Nabopalassar (626-605 a. Chr.) care, în alianță cu mezii, a distrus Imperiul asirian (614-612 a. Chr.). Astfel, sub o dinastie caldeeană, Babilonul redevenea, după un mileniu, prima putere a lumii orientale, disputându-și cu Egiptul sait hegemonia asupra Syriei și Palestinei.

Din perspectiva istoriei Orientului Apropiat, supremația Imperiului neobabilonian ne apare mai curând ca interregnul dintre asirieni și perși.

Opera lui Nabopalassar a fost continuată de fiul și succesorul său, Nebuchadrezzar/Nabucodonosor II (605-562 a. Chr.) a cărui domnie nu a fost tulburată decât de intrigile faraonilor din dinastia saită în Palestina și revoltele succesive (598-587 a. Chr.) din Iudeea, care au luat sfârșit în cele din urmă odată cu distrugerea Ierusalimului și a Templului (587 a. Chr.) și cu deportarea evreilor în Babilon. Sub Nabucodonosor II birocrația a fost reorganizată și repartizată în câteva mari „ministere”. Nabucodonosor II a întreprins gigantice lucrări de înfrumusețare în cele mai multe orașe mesopotamiene, îndeosebi la Babilon, care devine astfel veritabila metropolă a lumii orientale. Din vremea acestor suverani caldeeni datează somptuosul Babilon descris de călătorii greci și care a fost descoperit de arheologii germani.

Supremația babiloniană a fost însă de scurtă durată, căci, odată cu regele persan Cyrus, o nouă putere politică se ivise la Răsărit.

În această alcătuire artificială care era Imperiul neobabilonian, dincolo de fațada lui tradiționalistă, de consevatorismul atotputernicului cler al lui Marduk, apăruseră, încă din sec. VII a. Chr., primele semne ale dezintegrării vechilor structuri orientale, cel puțin pe plan economic. Dacă până în epoca neobabiloniană palatul și templul avuseseră un rol preponderent în economie, de acum înainte aceasta capătă treptat caracterul unui capitalism ante litteram în care marile bănci jucau un rol financiar privilegiat. În epoca neobabiloniană, în Babilon sunt atestate veritabile dinastii bancare, precum cea a familiei Egebi, de origine evreiască, și a familiei Murașu.

Prin urmare, viața economică a Babilonului, impulsionată de remarcabila dezvoltare a comerțului, privea spre viitor, în timp ce toate celelalte forme ale civilizației caldeene urmăreau perpetuarea trecutului.

În cele din urmă, prăbușirea Imperiului neobabilonian a fost precipitată de veleitățile politice ale atotputernicului cler al lui Marduk. După moartea lui Nabucodonosor II, au izbucnit o serie de conflicte între diferite tagme sacerdotale care tindeau să exercite o influență dominantă în statul babilonian: preoților lui Marduk li se opunea clerul zeului Sin și cel al lui Shamash. După asasinarea unui rege copil, clerul lui Sin l-a impus pe tron pe Nabonide (556-539 a. Chr.), fiul unei preotese din Harran.

Ultimul rege al Babilonului a favorizat clerul lui Sin și cel al lui Shamash în detrimentul celui al lui Marduk. Nabonide s-a retras timp de opt ani într-o oază în Hedjaz, în timp ce fiul său, Baltazar, domnea în Babilon. Nabonide a revenit în imperiul său doar pentru a-și vedea armata zdrobită de Cyrus II, regele perșilor, în 539 a. Chr., lângă Sippar.

Preoții lui Marduk își cântă bucuria: „Pe zeii care își părăsiseră templele, Cyrus i-a adus la locuințele lor,/ Furia a îmblânzit-o, sufletului i-a adus pacea,/ Pe aceia a căror putere fusese răsturnată i-a readus la viață,/… Printre locuitorii din Babilonia domnește acum bucuria,/… Toți privesc bucuroși la noul rege!”

Căderea Babilonului, favorizată de trădarea clerului lui Marduk –care, ostil lui Nabonide, vedea în Cyrus salvatorul care-i va îngădui recâștigarea privilegiilor- marchează prăbușirea Imperiului neobabilonian și începutul unei epoci de adevărată reînnoire. Cyrus II va întemeia un imperiu nou a cărui organizare se baza, pentru întâia oară în lumea orientală, pe o concepție universalistă.

Capitolul III

EGIPTUL ANTIC

Cadrul geografic

Egiptul antic era un ansamblu unic de ținuturi, net delimitate –fie de deșerturi, fie de mări-, un ansamblu de ținuturi grupate în jurul unei axe vitale: valea Nilului. La aproximativ 800 km în aval de prima cataractă și la 150 km de litoral, fluviul se desface și, odinioară se vărsa în mare prin șapte brațe (canopic, bolbitic, sebennytic, phtanic, mendesian, tanitic și pelusiac, după numele orașelor mari așezate pe fiecare braț), formând astfel imens triunghi, având ca latură de bază însăși coasta, lungă de cca. 240 km. Acest pământ a fost numit de greci „Delta”, pentru că forma sa aduce cu această literă grecească. I se mai spune și Egiptul de Jos, în timp ce valea îngustă care se întinde de la vârful triunghiului până la prima cataractă se numește Egiptul de Sus.

Vechii egipteni își numeau țara Kemet, „cel Negru”, datorită culorii închise a solului; încă din vremea lui Homer, grecii o cunoșteau deja sub numele de Aigyptos. Evreii îi spuneau Misraim.

Suprafața pământului cultivabil în valea Nilului varia între 25-50 km lățime, în regiunea dinspre Mediterana, iar spre sud-est era mult mai îngustă. Pământul din valea Nilului era extrem de bogat, datorită aluviunilor aduse în timpul revărsărilor periodice ale fluviului. În fiecare an, în iunie, datorită ploilor care cad în Africa Centrală, Nilul pornește să crească; în august, fluviul începe să se reverse peste câmpii în Egiptul de Sus. De pe la jumătatea lui octombrie, apele scad cu repreziciune și, spre sârșitul lui noiembrie, începe semănatul în nămolul umed. În Deltă, inundația e numai parțială, deoarece apa se scurge prin canale. În timp ce Egiptul de Sus beneficiază de două recolte anuale, una în februarie, cealaltă la începutul verii, o a treia are loc în Deltă, în perioada în care câmpiile Egiptului de Sus se află încă sub ape. Așa că Egiptul a fost, de când lumea, un ținut al abundenței.

Geografia este cea care determină în mod firesc viața economică și socială a Egiptului antic. În acest sens Herodot considera Egiptul „un dar al Nilului”. Cât privește alte resurse naturale, este de remarcat că în munții aflați la est și la vest de Nil existau cariere de piatră (calcar, granit, bazalt, diorit, porfir etc.).

Înconjurat din toate părțile de frontiere naturale, Egiptul părea destinat să fie izolat de restul lumii. Civilizația Egiptului s-a putut forma și dezvolta într-o stare de pace relativă pe care restul lumii orientale nu a cunoscut-o niciodată. Resursele sale naturale l-au încurajat să manifeste tendințe autarhice. La această izolare a contribuit și psihologia egipteanului antic, așa cum aceasta poate fi dedusă din sursele documentare: foarte atașat tradițiilor locale, orgolios de civilizația pe care a creat-o, cultivând un sentiment de superioritate față de alte popoare, rezistând la orice forme de asimilare și disprețuindu-i pe străini.

Populația Egiptului antic

Ca rasă, tipul egiptean era un amestec de hamiți și semiți. Rasa egipteană (hamito-semită) era o rasă puternică ale cărei caracteristici etnice au rezistat invaziilor succesive. În Egipt au venit triburi din cele patru zări ademenite de bogăția văii Nilului: africani din Nubia, Sudan și Libia, semiți din Asia. Aceste populații s-au amestecat între ele timp de milenii înainte de istoria propriu-zisă a Egiptului. Atare „fuziune” etnică a dat naștere tipului egiptean.

Cât privește limba vechilor egipteni, peste un substrat egiptean s-a impus un vast aport semitic. Limba egipteană are o sintaxă semitică, analoagă limbilor asiro-babiloniană, cananeeană, aramaică, ebraică și arabă. Vocabularul este, în mare parte, de origine semită, dar el conține și cuvinte din fondul african (rădăcini comune cu acelea ale limbilor din grupul libiano-berber).

Evoluția istorică

III.1. Egiptul preistoric și epoca predinastică

O privire rapidă asupra Egiptului preistoric ne permite să sesizăm mai bine eterogenitatea fundamentală a civilizației egiptene care, în unitatea sa, apare ca un arbore puternic cu multiple rădăcini.

În Egipt cel mai vechi neolitic, datat cu C14, nu urcă decât până la 4 440 a. Chr. Prin urmare s-a crezut că din Asia a venit cultura neolitică a Egiptului. Neoliticul este reprezentat în patru stațiuni din depresiunea Fayum, la Merimde, la El Omari pentru nord și la Der Tasa pentru sud. În general se admite că Delta era în neolitic și în predinastic, din punct de vedere cultural, mai evoluată decât Egiptul de Sus. În comparație cu strălucitele culturi mesopotamiene Halaf și Ur, culturile neolitice egiptene par sărace și periferice. Agricultorii acestei perioade cunoșteau curmalele, grâul (triticum monococum) –care apare pentru prima oară în Egipt la Merimde-, orzul, inul, smochina de sycomor.

Urmează apoi faza numită badarian (de la situl Badari, din Egiptul de Mijloc), care marchează începutul chalcoliticului. Anumiți autori clasează pentru acest motiv badarianul în predinastic (eneolitic), această lungă perioadă de gestație care va da naștere Egiptului thinit. Nu cunoaștem originea acestei civilizații, în parte rezultat al evoluției interne, dar care a suferit și influențe asiatice: prelucrarea aramei vine din Asia și minele cele mai apropiate sunt cele din Sinai. Badarianul s-a dezvoltat la finele mileniului V a. Chr. și în primele secole ale mileniului IV. Această civilizație a rămas mărginită la Egiptul Mijlociu și de Sus și tot așa se va întâmpla și cu amratianul (de la stațiunea eponimă el-Amrah), care urmează badarianului, manifestând noi influențe asiatice. Amratianul constituie nivelul inferior al perioadei numite nagadian (după stațiunea eponimă de la Nagada). Deși practică agricultura și creșterea vitelor, amratienii rămân încă o populație de vânători.

În stațiunea nagadiană de la Hemamieh s-a putut constata suprapunerea unor nivele badarian, amratian, gherzean, demonstrând secvența acestor trei culturi găsite izolate sau numai cuplate în alte stațiuni. Gherzeeanul apare către 3 700 a. Chr. ca o cultură alogenă, care nu derivă din amratian; gherzeeanul s-a dezvoltat în Deltă independent de merimdian, fără îndoială sub influențe asiatice. Având în vedere importanța aspectului semitic în limba egipteană, care se formează tocmai în timpul acestor perioade obscure, se consideră că în cazul culturii gherzeene avem de-a face cu un val de invadatori protosemiți veniți din Arabia, ceea ce nu exclude un alt curent de influențe protosemitice sesizabil în cultura amratiană.

Prin urmare, gherzeeanul se va fi dezvoltat în Deltă cel puțin un secol, perioadă în timpul căreia s-a suprapus merimdianului, înainte de a se răspândi către sud și de a se substitui culturii amratiene, asimilând-o. Agricultura și creșterea vitelor capătă acum o importanță capitală. Satele Egiptului predinastic, care ilustrează sedentarizarea clanurilor cu obiceiurile și totemurile lor, constituiau comunități independente, misoneiste, ca toate comunitățile primitive. În domeniul metalurgiei, tehnica mulajului apare alături de cea a ciocănitului. Mormintele sunt mai îngrijite decât cele din perioada amratiană. Arheologii consideră că la această epocă trebuie raportate faptele istorico-mitice după care oamenii din Deltă sub conducerea lui Horus, fiu al lui Osiris, ar fi cucerit sudul. Unificarea culturală din Deltă și până în Nubia, pe care o marchează gherzeeanul, sugerează și o unificare politică. Extinderea culturii Nagada II în întreaga vale a Nilului constituie premisa socio-culturală a viitorului stat egiptean.

Influențele reciproce, între gherzeean, chalcoloticul palestinian și civilizația Uruk din Mesopotamia de Jos sunt considerabile dovedind legături între aceste trei arii de civilizație ale Orientului Apropiat. Cercetările arheologice de la Menshet Abu Omar, în Delta orientală, începute în 1977 au relevat deopotrivă unitatea culturii materiale egiptene din epoca predinastică și legăturile cu lumea siro-palestiniană (numeroase artefacte de import: palete votive, vase de alabastru, ceramică etc.).

Gherzeenii sunt purtătorii aspectului semitic al populației egiptene, deși fondul etnic din nagadeanul mijlociu și superior rămâne hamitic. În gherzeeanul superior, la finele epocii predinastice, Egiptul de Sus este teatrul unei invazii din nord, pe Nil. Mânerul de fildeș al cuțitului de la Jebel el-Arac, expus la Luvru, ilustrează conflictul –o bătălie pe apă, în bărci- dintre invadatorii veniți din nord, înarmați cu măciuci, și nagadeenii cu păr lung.

Urmașii acestor invadatori sunt aceia care, dacă vin din Asia, au asimilat cultura egipteană, au adoptat obiceiurile și credințele nagadeenilor și au devenit strămoșii acelor dinaști ai Egiptului de Sus care, asemenea regelui Selk („Scorpionul”) se vor înstăpâni asupra Nordului, realizând –sau realizând din nou- unitatea politică a Egiptului, așa cum se vede pe această capodoperă a paletelor votive care este paleta lui Narmer. Pe o față a acestui monument, îl vedem pe Narmer, purtând coroana albă a Sudului, amenințând cu măciuca sa un învins din Deltă, în timp ce pe cealaltă față își celebrează victoria, încununat cu coroana roșie a Sudului.

Rezumând, în a doua jumătate a mileniului IV a. Chr., la finele epocii predinastice, apar centre de putere, care încep să graviteze în jurul a două nuclee: Nagada, apoi Nekhen (Hierankopolis), în sud, Bedhet, apoi Buto în Deltă.

Regalitatea apare deja la finele epocii predinastice (prethinite) când iau ființă două regate corespunzând celor două regiuni naturale ale țării: regatul Egiptului de Sus în sud, de la Assuan la Memfis; regatul Egiptului de Jos la nord, în Deltă. O țară dublă, un regat dublu. Această formulă politică exprimă tendința spiritului egiptean de a înțelege lumea în termeni dualiști ca o serie de contraste într-un echilibru stabil.

Către 3 200/ 3 100 a. Chr., regele Narmer – grecii îi vor spune Menes – unifică cele două regate. Nu este limpede care dintre regii arhaici atestați de monumente a fost modelul legendarului Menes: poate să fi fost Horus Narmer, cel care și-a așezat pe cap dubla coroană ori Horus Aha („Luptătorul”), al cărui mormânt e cel mai vechi monument regal cunoscut, la Saqqara, necropola Memfisului. Oricum, după Narmer se deschide perioada istorică, odată cu dinastiile thinite.

III.2. Regatul Timpuriu (epoca thinită/dinastiile I-II, cca. 3200/3100-2600)

Împărțirea istoriei Egiptului în 30 de dinastii (între 3200/3100 – 323 a. Chr.) a fost transmisă de preotul Manethon care a trăit în perioada elenistică. Opera sa, Aegyptiaca, folosind drept izvoare bibliotecile templelor și arhivele regale, nu ne-a parvenit; s-au păstrat din ea numai rezumate sau fragmente transmise de istoriografii evrei și creștini.

Istoriografia modernă a completat această schemă –de origine egipteană- cu o repartizare pe epoci pentru a delimita istoria colectivă a societății faraonice. Termenii de imperiu vechi, mijlociu și nou se aplică perioadelor de stabilitate ale civilizației egiptene (fără ca termenul de imperiu să aibă o semnificație politică precisă), despărțite de perioade numite interimare, traversate de tulburări și de repunerea în discuție a ordinii faraonice.

Istoria Egiptului începe odată cu Narmer, iar prosperitatea lui în același timp cu monarhia. Regaliatea era considerată de vechii egipteni ca existând de la începutul Lumii. Creatorul ar fi fost primul Rege; el a transmis această funcție fiului și succesorului său, primul faraon (prin cuvântul faraon, Biblia redă termenul egiptean per-aâ, „Marea Casă”, ce semnifică un titlu dinastic). Acest transfer de putere a consacrat regalitatea ca instituție divină.

O putere centrală bine articulată va permite să se asigure o adevărată politică economică. Geografia Egiptului reclama existența unui anume sistem politic. Când faraonii sunt puternici, Egiptul e prosper. În schimb, de îndată ce pe tron urcă un suveran slab, se instalează declinul economic și foametea. Așa a luat naștere Egiptul: Kemet, „cel Negru” (culoarea mâlului rodnic) în egipteană, prin opoziție cu Deșret, „ție cu Deșret, „tul arid.

Către 3 200/3 100 a. Chr., Narmer unește Egiptul de Sus și de Jos, creând un regat ce se întindea de la Assuan până la Mediterana. El își așează pe creștet așa-numitul pșent (din eg. pa sekhmeti, „cele două puternice”, „dubla coroană”) reunind coroana albă a Egiptului de Sus cu cea roșie a Egiptului de Jos. Narmer instaurează puterea faraonică.

Originar din sud, din Nekhen (denumit mai târziu Hierankopolis –„orașul șoimilor”), Narmer își instalează capitala la Thinis –la 100 km sud de Teba-, care va rămâne centrul puterii faraonice în timpul primelor două dinastii. Dând dovadă de o inteligență politică remarcabilă, Narmer a fundat un oraș nou, așezat chiar la hotarul dintre Egiptul de Sus și cel de Jos, în vârful Deltei: Mennofer/Memfis, „balanța Dublei Țări”.

Narmer și succesorii săi pun bazele unei economii înfloritoare. În această epocă formativă se conturează structurile organizării politico-statale, administrative și religioase. Zeul-patron al capitalei de nomă capătă o importanță deosebită, iar panteonul foarte diversificat începe să se structureze. Dintre primele incursiuni în afara frontierelor este cunoscută cea a faraonului Djer în Nubia, până la a doua cataractă a Nilului.

Scrierea, care s-a născut la sfârșitul epocii prethinite, apare în întregime formată în această perioadă. Egiptul faraonic dispune de acum de un instrument atât de fundamental al civilizației cum este arta scrisului.

Studiul mormintelor de la Abydos și de la Saqqarah dezvăluie folosirea cărămizii și apoi a pietrei, în timp ce grămezile de pietriș egalizate, care sunt așezate deasupra mormintelor, sunt formele primitive ale mastabalelor.

Instituțiile administrației faraonice

Suveranul, identificat cu zeul Horus, posedă încă de pe acum, caracterul său divin și absolut și, dacă a conservat structurile administrative proprii celor două părți constitutive ale regatului, un corp de funcționari dezvoltat realizează o operă de unificare socială și politică.

În epoca thinită apar primele instrumente de gestiune politică și ele vor constitui baza durabilă a administrației faraonice timp de aproape trei milenii. Faraonul concentrează în mâinile sale o guvernare atotputernică.

Egiptul este împărțit în nome (în eg. sepet), circumscripții teritoriale delimitate în funcție de necesitățile irigațiilor și randamentului agricol optim. Un număr de 38 de asemenea „provincii” au fost puse sub autoritatea unui funcționar delegat de puterea centrală.

Administrația centrală, orientată spre nevoile diverse ale economiei agrare, grupa mai multe case regale: casa ogoarelor, care se ocupa de recolte și de depozitarea grânelor provenite de pe domeniile regale; casa apelor, care coordona diferitele observații nilometrice și planifica irigațiile; casa albă, administra averile faraonului; casa roșie, se ocupa de cultul funerar regal. Serviciul de intendență al armatei și cel al arhivelor completau gama acestor organe centrale.

Administrația provincială îi cuprindea pe nomarhi, care aveau în primul rând îndatorirea de a veghea la întreținerea canalelor și la amenajarea lor. Titlul egiptean al acestor înalți funcționari este relevant în ceea ce privește îndatoririle lor: adj-mer, „cel care sapă canalul”. Normarhul răspundea și de efectuarea recensămintelor privitoare la bunurile mobile și imobile.

III.3. Imperiul Vechi (dinastiile III-VI, cca. 2 600 – 2 200 a. Chr.)

Vârsta de aur a Egiptului faraonic începe odată cu dinastia a III-a și cu domnia lui Djoser și va continua până prin a. 2 200 a.Chr. Aceasta a fost perioada în care au domnit faraonii-zei de la Memphis.

Cu timpul a fost elaborată o ideologie a monarhiei ca instituție divină –concepția teocratică a puterii regale. Titulatura regală este relevantă pentru caracterul universal al monarhului divin; ea conține cinci titluri, însoțită de cinci nume, dintre care unele sunt acordate în momentul încoronării: 1) numele Horus îl plasează pe suveran sub protecția Șoimului sacru, patron al orașului Hierankopolis –de unde era originar Narmer- și al monarhiei; 2) numele nebty, „cele două stăpâne”, îl plasează pe monarh sub tutela celor două zeițe care patronează regatele de la început: Nekhbet, vulturul alb al Egiptului de Sus și Uadjit cobra Egiptului de Jos; 3) numele Horus de Aur –care apare sub Keops- leagă persoana suveranului de cea a lui Horus solar și ceresc; 4) numele nesut-bit, „cel care aparține trestiei și albinei”, adică „Regele Egiptului de Sus și de Jos”, îl asimilează pe faraon cu flora și fauna simbolică a fiecăreia din cele două părți constitutive ale regatului; 5) numele de Fiu a lui Ra (Rê), îl leagă direct pe faraon –începând cu Kefren- de marea forță cosmică a Universului.

Faraonul constituie modelul exemplar pentru toți supușii săi. Opera sa asigură stabilitatea Cosmosului și a statului și, prin urmare, continuitatea vieții. Osiris, Regele asasinat (=faraonul decedat), asigură prosperitatea regatului condus de către fiul său Horus (=faraonul nou instalat). Soarele și mormintele regilor constituiau cele două izvoare principale de sacralitate. Potrivit teologiei solare, faraonul era fiul lui Ra (Rê), dar, deoarece succeda suveranului decedat (=Osiris), faraonul era de asemenea identificat cu Horus.

Monarhia și religia se vor afla mereu într-o indisolubilă legătură în sistemul faraonic. Aproape de Memfis, capitala politică, pe malul răsăritean al Nilului se afla un centru ceremonial, adevărata capitală religioasă: On sau Heliopolis, unde în fața pietrei sacre benben (o mică piramidă aflată în curtea interioară a templului) era venerat Soarele. Inițial, întrega putere sacerdotală se afla în mâna faraonului, care își delega de obicei autoritatea marilor preoți. Începând din timpul celei de a II-a dinistii thinite, marii preoți de la Heliopolis par să fi fost deosebit de activi. E posibil ca dinastia a V-a, ai cărei suverani poartă aproape întotdeauna un nume teofor, compus cu numele lui Ra (Rê), să fi provenit din vreun mare preot uzurpator din Heliopolis. Oricum, atât sistemul faraonic cât și elementele artei și arhitecturii egiptene se vor impregna rapid de această religiozitate solară dominantă.

Aparatul administrativ creat de regii din Thinis nu mai corespundea stadiului de dezvoltare al „Dublei Țări”. Începând cu domnia lui Snefru, faraonul își va delega o parte din prerogative unui tjati („vizir”) care era șeful justiției și conducea cele mai importante oficii ale administrației centrale –grânarul și visteria, deținea comanda asupra armatei, supraveghea lucrările publice și transporturile fluviale.

Fiecare „casă” se împarte în două –referirea la dualitatea naturală a Egiptului e constantă-, firește cu excepția „casei apelor”. „Consiliul celor zece” reprezintă organismul superior care reunește conducătorii acestor departamente centrale. Clasa scribilor cunoaște și ea o prodigioasă dezvoltare.

Ideologia teocratică a puterii regale se extinde până la angrenajele administrației. Faraonul așează fiecare manifestare a puterii sale sub autoritatea unui anumit zeu, al cărui mare preot devine șeful administrației respective. De pildă, cultul zeiței Ma’at –simbolul ordinii și armoniei Universului, care reprezenta justiția- va fi prezidat de către tjati („vizi”), iar practicarea cultul încredințată judecătorilor. Zeul-ibis, Thot, patronul orașului Hermopolis, zeul scrierii, științei, măsurii și legii, îl avea ca mare preot pe unul din înalții funcționari ai statului.

Faraonii au subordonat caracterului religios al absolutismului lor legătura care îi unea cu proprii lor funcționari. Atare întrepătrundere a religiei cu politica va crea, nu de puține ori, dificultăți puterii seculare.

Autoritarul sistem faraonic a evoluat însă în așa fel încât funcționarea lui a devenit tot mai dificilă. Suveranii și-au avut fiecare favoriții lor care, cu timpul, vor constitui o clasă de privilegiați, cu atât mai puternică cu cât unii faraoni slabi au permis să se instaureze, încă de la sfârșitul dinastiei a V-a, sistemul ereditar al funcțiilor. Nomarhii din Sud au început să-și exercite autoritatea într-o manieră tot mai independentă de puterea centrală; ca remediu, sub dinastia a V-a, a fost creat un post de „guvernator al Sudului”, însărcinat cu supravegherea nomarhilor din Egiptul de Sus. Pe de altă parte, casta sacerdotală amenință și ea puterea faraonului care acordase preoților privilegii de imunitate, ce permit templelor să-și sporească domeniile. Fiecare nomă tinde să devină un mic stat, desprins tot mai mult de autoritatea regală. Procesul lent de degradare a celei dintâi instituții faraonice va dura până către sfârșitul dinastiei a VI-a.

Cu privire la evoluția structurilor de civilizație este de remarcat că cele mai importante creații socio-politice și culturale au avut loc în timpul primelor dinastii. Aceste creații au fixat modele. După dinastia a V-a (cca. 2400 – 2200 a. Chr.), aproape nimic important nu s-a adăugat la patrimoniul cultural. Atare „imobilism” care caracterizează civilizația egipteană este de sorginte religioasă, fiind consecința firească a unei teologii care considera ordinea cosmică drept operă divină prin excelență și vedea în orice schimbare riscul unei regresiuni în haos.

Cum s-a arătat, mormintele regale constituiau unul din principalele izvoare de sacralitate. Suveranii Imperiului memfit pun să li se construiască mormintele în necropolele de la Saqqarah, Gizeh, Abusir, Meidum și Dahshur.

Pentru faraonul Djoser, Imhotep, arhitectul și ministrul său, a construit somptuoasa piramidă în trepte de la Saqqarah, cu încăperile ei subterane cu ziduri smălțuite în albastru, cu templul său. Datorită cercetărilor mai noi știm astăzi cum, prin refaceri succesive, Imhotep a făcut din mastabaua originară această piramidă, care prezintă analogii cu zigguratele mesopotamiene, dar care în realitate nu are nici o legătură cu ele.

Piramidele pe care Snefru, întemeietorul dinastiei IV, a pus să-i fie ridicate la Meidum și la Dahshur, constituie fazele evolutive de unde s-a născut forma perfectă a acestor monumente, întruchipată în piramida lui Keops la Gizeh, în apropierea pădurii de palmieri de la Saqqarah. Cele trei mari piramide de la Gizeh – ale faraonilor Keops/Hufu, Khefren/Khafre și Mykerinos/Menkaure – sunt amplasate în funcție de poziția a trei stele din Duat (constelația Orion); ele sunt o interfață între Pământ și Cer, reprezentând calea faraonului spre nemurire. Monument regal, piramida simbolizează scara spre cer pe care regele divin urcă până la tatăl său Ra, Soarele care străbate cerul în barca sa.

În apartamentele funerare ale suveranilor din dinastia VI sunt reprezentate ritualurile care trebuiau să prezideze urcarea lor la cer. Ansamblul funerar regal nu se limita la piramidă. Pe malul Nilului, un „templu de jos” primea trupul neînsuflețit al faraonului adus cu o corabie de la Memphis; aici odihnea timp de 70 de zile, cât durau riturile mumificării. Apoi cortegiul funerar urca până la „templul de sus” (sau templu funerar), construit pe fațada estică a piramidei. În jurul piramidei erau grupate așa-numitele mastabale ale înalților funcționari. Astfel, necropola constituia reflectarea curții regale din Memphis încremenită pentru vecie.

Cât privește relațiile externe ale Egiptului (expediții militare și comerț) este de remarcat că faraonii din primele dinastii au dus o politică de explorare a lumii din jur și a resurselor sale –Nubia și Sudan în sud, Canaan și Fenicia în nord-est, Lybia în vest- nu în vederea cuceririi, ci din rațiuni economice. Pe de altă parte, Egiptul intervine în Canaan unde, un „cancelar al asiaticilor” asigură ridicarea tributului cuvenit pentru protecția asigurată rutelor de caravane. Este posibil ca hegemonia faraonilor asupra porturilor Gaza, Askalon și Jaffa să dateze încă din această epocă.

III.4. Prima perioadă interimară (dinastiile VII-X, cca. 2200 – 2080 a. Chr.)

La sfârșitul dinastiei aVI-a, slăbiciunea și vârsta înaintată a lui Pepi II – care a avut cea mai lungă domnie cunoscută în istorie: 94 de ani – au facilitat izbucnirea unei revolte populare care, coroborată cu tulburările provocate de invadatorii asiatici, a pus capăt Imperiului Vechi.

După moartea lui Pepi II, statul egiptean este zguduit de un grav război civil care a dus la prăbușirea instituției faraonice. Anarhia se instalează în țară. Egiptul se scindează în două regate, cel din nord, cu capitala la Henen-nesut (Herakleopolis) și cel din sud, a cărui capitală era la Teba.

Forțele care amenințau puterea regală –ambițiile nomarhilor, veleitățile politice ale marii preoțimi și o anumită ostilitate a claselor de jos- provoacă o răsturnare socială al cărei ecou se regăsește în Mustrările lui Ipu-wer, text ce evocă proporțiile dezastrului: ”Iată țara este despuiată de regalitate de câțiva indivizi iresponsabili! Iată, oamenii se răzvrătesc împotriva Uraeusului regal care a pacificat cele Două Țări… Reședința regală poate fi rasă într-o oră!”. În acestă perioadă de confuzie, de tulburări interne și de criză a autorității regale au fost redactate Textele Sarcofagelor și prima formă a Cărții Morților.

Această situație tulbure a durat mai bine de un secol –timp în care dinastiile de la Herakleopolis, Coptos și Teba și-au disputat întâietatea-, până când principii Antef de la Teba au reconstituit unitatea regatului și au restabilit ordinea faraonică. Mentuhotep II din dinastia XI tebană îl înfrânge pe ultimul reprezentant al dinastiei X Merykare Kheti din Herakleopolis, punând astfel bazele Imperiului de Mijloc.

III.5. Imperiul de Mijloc (dinastiile XI – XIV, cca. 2080 – 1730 a. Chr.)

Restaurarea puterii centrale a marcat începutul unei adevărate renașteri, Imperiul de Mijloc fiind considerat de către egiptologi drept epoca clasică a civilizației egiptene.

O nouă regalitate a luat ființă. În timpul dinastiei XII, Amon, unul dintre cei opt zei adorați la Hermopolis, a ajuns la rangul suprem în ipostaza sincretistă de Amon-Ra. De acum înainte Amon-Ra va domina panteonul egiptean, devenind marele zeu al Imperiului. Tot în această perioadă cunoaște o largă răspândire și cultul lui Osiris, zeul reînvierii; Abydos va deveni principalul său loc de cult. Este începutul unui proces care a fost descris drept „democratizarea lui Osiris”, zeul devenind modelul exemplar nu numai al faraonilor, ci și al fiecărui egiptean.

Vizir al lui Mentuhotep IV, ultimul faraon din dinastia XI, Amenemhat („Amon este cel dintâi”) a uzurpat puterea către a. 2 000 a. Chr. și a întemeiat dinastia XII. Amenemhat I (Amenemmes) delimitează din nou nomele, iar ereditatea funcțiilor este sistematic evitată. Curtea regală redevine unicul centru al puterii, vizirul fiind secondat de „cele treizeci de căpetenii de la miazăzi”. Tebei, capitală sub dinastia XI, îi urmează Itj-towy (El-Lisht), situată la intrarea în oaza Fayum.

Preocupați de prosperitatea economică, faraonii dinastiei XII valorifică oaza Fayum unde, organizând un sistem de canale, au creat o vastă câmpie fertilă. Numeroase expediții trimise în Sinai aduc în Egipt bogățiile peninsulei. Comerțul cu Creta înflorește din nou. Se ameliorează ruta de caravane din Wadi Hammamat, drum spre cariere și cale spre Marea Roșie. Lângă portul Koseir se construiește portul Wadi Gasus, unde vor fi construite navele care vor porni spre Punt.

Tot acum la hotarele nord-estice ale Deltei, Amenemhat I a ridicat așa-numitele „Ziduri ale Suveranului”, un șir de fortificații dispuse de la Pelusion la Heliopolis, pentru a împiedica infiltrarea nomazilor asiatici.

Senusret/Sesostris I (cca. 1962-1928 a. Chr.) inaugurează o politică expansionistă de amploare, fără precedent în istoria egipteană. Unul dintre succesorii săi, Senusret/Sesostris III (cca. 1878-1842 a. Chr.) se va impune prin talentul său militar drept cel mai strălucit suveran al Imperiului de Mijloc.

În Asia sunt reluate relațiile cu orașul-stat Byblos de pe coasta levantină, de unde faraonii importau lemn de cedru. Penetrația economică a Egiptul în spațiul siro-palestinian este considerabilă, Byblosul având rol de avanpost egiptean. Egiptul își impune hegemonia în Retenu (provincie feniciană); stăpânirea acestei zone a adus Egiptului controlul asupra rutelor comerciale spre Mediterana Orientală, în momentul în care în Mesopotamia, Babilonul cunoștea o remarcabilă inflorire.

Situația era cu totul diferită în Africa unde, prin trei campanii victorioase, Sesostris I a asigurat dominația egipteană până la a 3-a cataractă a Nilului. Pacificarea teritoriilor cucerite a fost încheiată sub Sesostris III. Pentru a realiza egiptenizarea teritoriilor nubiene și sudaneze, Sesostris I și succesorii săi au construit orașe, temple și fortărețe menite să implanteze solid ordinea faraonică în țara Wawat (între prima și a 2-a cataractă) și în țara Kuș (între a 2-a și a 4-a cataractă). Pentru vechii egipteni, Nubia și Sudanul constituiau o prelungire firească a Egiptului.

Arhitectura Imperiul de Mijloc, a suferit în special de urma dezvoltării arhitecturii din Imperiul Nou, în care monumentele epocii precedente au fost distruse, pentru a refolosi materialele și pentru a construi monumente noi. În schimb, s-a dezvoltat o statuarie proprie, ilustrată de școala din nord și de cea tebană. Pictura reia tehnica folosită în Imperiul Vechi, dar natura ocupă din ce în ce mai mult loc, prefigurând arta naturalistă din Impeiul Nou. În orfevrărie, meșterii egipteni ajung la cea mai desăvârșită stăpânire artei lor și modelează o întreagă lume de statuete care continuă să trăiască în morminte după 4000 de ani. Imperiul de Mijloc marchează și epoca de aur a literaturii egiptene ilustrată de Aventurile lui Sinuhet, Povestea naufragiatului etc.

Moartea lui Amenemhat IV (cca. 1798-1789 a. Chr.) –a cărui succesiune ridică o problemă dinastică- marchează începutul unei noi crize a instituției faraonice, declanșată după stingerea dinastiei XII. Această primă perioadă a Imperiului teban se încheie în dezordine și decadență, începând cu dinastia XIII.

Nu cunoaștem cauzele dezintegrării Statului, cu două generații încă înaintea atacului hyksoșilor. Oricum, Egiptul n-ar fi putut rezista mult timp în fața asaltului acestor războinici redutabili, care foloseau calul, carul de luptă și arcul compus. Încă două dinastii egiptene, a XIII-a și a XIV-a, domnesc, lipsite de glorie încercând să stăvilească invazia hyksoșilor.

III.6. A doua perioadă interimară (dinastiile XV – XVII; cca. 1730 – 1580)

Pătrunderea hyksoșilor în Egipt era consecința invaziilor populațiilor ariene care răvășiseră Orientul Apropiat în secolele XVIII-XVII a. Chr. Acești invadatori semiți din Asia sunt desemnați în textele egiptene prin termenul heqau khasut („prinții țărilor străine”), devenit Hyksos la greci. Nu este limpede dacă dominația hyksoșilor este rezultatul unei invazii de mari proporții sau, mai probabil, acești asiatici veniți din Palestina s-au infiltrat treptat în partea orientală a Deltei și, pentru a pune mâna pe putere, au știut să profite de declinul puterii faraonilor.

Oricum, sub Dudumes II, penultimul faraon din dinastia XIV, către a. 1690 a. Chr., hyksoșii cuceresc întregul Egipt, dar acceptă în schimbul unui tribut succesiunea faraonilor în Egiptul de Sus.

Unul dintre șefii asiaticilor, Salitis, devine rege și întemeiază dinastia a XV-a. Hyksoșii și-au stabilit capitala în Deltă, la Avaris –pe brațul pelusiac al Nilului- și l-au adoptat pe Seth, asimilat lui Baal și Teșub, drept zeitate supremă. Până către 1580 a. Chr., se vor succeda două dinastii amorite (a XV-a și a XVI-a). Izvoarele menționează numele câtorva dintre regii hyksoși: Aauserre Apopi/Apofis, Seuserenre Khian și Maaibre.

În realitate, hyksoșii n-au reușit să stăpânească efectiv decât Egiptul de Jos și de Mijloc. În Egiptul de Sus principii tebani au creat un mic regat după modelul faraonic, cu două diviziuni teritoriale și administrat de un vizir. Dinastia a XVII-a tebană –contemporană cu cele două dinastii amorite de la Avaris- a organizat reconquista care va duce la alungarea hyksoșilor. Sekenenrê-Taâ – a cărui mumie ne oferă azi un spectacol oribil, datorită rănilor pe care le are la cap (faraonul a fost ucis de regele hyksos Aakenenre Apofis)-, urmat de fratele său, Kames/Kamosis și de fiul său Ahmes/Ahmosis i-au izgonit în cele din urmă pe hyksoși, distrugând coaliția formată de aceștia împreună cu monarhul țării Kuș.

Tânărul faraon teban Nebpethyre Ahmes („cel născut din Lună”) continuă războiul cu regele Apofis, cucerește Avaris și îi urmărește pe hyksoși până în Canaan unde, la Șaruhen, repurtează o nouă victorie. Alungarea hyksoșilor coincide așadar cu venirea la putere a lui Ahmes/Ahmosis I (cca. 1580-1558 a. Chr.) –fondatorul dinastiei XVIII- și întemeierea Imperiului Nou.

III.7. Imperiul Nou (dinastiile XVIII – XX; cca. 1580 – 1085 a. Chr.)

Noul Imperiu a fost consecința crizei provocată de invazia hyksoșilor. Pentru a face Egiptul invulnerabil la agresiunile externe, faraonii acestei epoci au procedat la o serie de cuceriri care au dus la crearea unui veritabil imperiu.

La mijlocul mileniului II a. Chr., trei mari puteri erau angajate în disputa pentru hegemonie în Orientul Apropiat: Noul Imperiu egiptean, Imperiul mitannian și Imperiul hittit. Syria de Nord, placa turnantă a întregului comerț oriental –între Anatolia, Mesopotamia și Egipt- avea să contituie miza îndelungatului conflict. Preocuparea majoră a statelor noi –Mitanni și Imperiul hittit- a fost extinderea influenței asupra unor zone de interes economic și strategic, care le deschideau accesul la Mediterana. Imperiul hurrit Mitanni va închega o vastă coaliție împotriva Egiptului, încercând să pună mâna pe porturile din Levant și să-și substituie influența proprie tradiționalei hegemonii egiptene în zonă.

În aceste circumstanțe faraonii dinastiei XVIII se vor lansa într-o politică de cuceriri menită să asigure interesele economice și politice ale Egiptului. Imperiul, atât african, cât și asiatic, va constitui de acum înainte o necesitate vitală pentru Egipt. Faraonii vor crea o zonă-tampon între Egipt pe de o parte și turbulentele populații stabilite între Oronte și Eufrat, între Tigru și Mediterana pe de altă parte: hurriții, hittiții, asirienii și kassiții. Astfel se conturează în timpul primilor faraoni ai dinastiei XVIII liniile generale ale unei politici externe care la început constă în organizarea unui „spațiu de siguranță” ce se întindea asupra Palestinei și Syriei, preludiul viitoarei politici imperialiste. Pentru Egipt perioada de izolare se încheiase, începea epoca cuceririlor.

*

Sfârșitul izolaționismului coincide cu declinul culturii egiptene clasice. Urmările imperiului au fost ireversibile. Datorită noii orientări a politicii faraonilor, Egiptul s-a deschis treptat spre o civilizație cosmopolită.

Timp de două secole faraonii dinastiei XVIII vor asigura Egiptului supremația asupra Orientului Apropiat, împingând frontierele Imperiului până la Eufrat și până în Nubia.

Acestei supremații politice îi corespunde o perioadă de construcții febrile, care s-a continuat sub Ramesizi, întemeietori ai dinastiilor XIX și XX. Suveranilor din Imperiul Nou le datorăm majoritatea acestor temple care rămân până astăzi podoaba Egiptului. Cu mai puțină sobrietate clasică decât sub dinastia XII, arta, în toate domeniile, a ajuns la o desăvârșire luxuriantă, în care opulența se unește cu simțul vieții și cu gustul pentru măsură, care se va corupe și se va îndrepta spre colosal sub Ramesizi.

Cu toate că, sub unele aspecte, literatura din Imperiul de Mijloc reprezintă perioada clasică a literaturii egiptene, Imperiul Nou este acela care ne-a lăsat textele cele mai încântătoare, cu o poezie de dragoste care nu are egal, în afară de Cântarea cântărilor care s-a inspirat, vădit, din ea.

Sfârșitul dinastiei XVIII rămâne marcat de domnia ultimului Amenhotep, care rupe legăturile cu un anumit trecut și instaurează un cult solar monoteist; acest episod a lui Akhenaton precipită primul declin al Egiptului Imperiului Nou. Această efemeră reformă dă naștere unei arte, tot atât de efemeră, de un naturalism bizar, în care se poate vedea influența formelor de artă minoică și miceniană asupra Egiptului lui Akhenaton și al succesorilor săi –perioada de la Amarna.

Ramesizii au redat Egiptului imperiul și o parte din prestigiul său, dar incomparabila civilizație a dinastiei XVIII, unde domnea o armonie pe care doar Grecia o va regăsi, moare în excesele pacifismului atonian.

*

Amenhotep/Amenofis I (cca. 15246-1526 a. Chr.) și Tuthmosis I (cca. 1526-1512 a. Chr.) sunt cei dintâi faraoni ai Noului imperiu care, purtându-și trupele victorioase în Nubia și în Asia, vădesc gustul cuceririi militare. Astfel, între a 3-a cataractă a Nilului și Eufrat, între oazele libiene și deșertul sirian, a luat naștere imperiul egiptean. Pe malul Eufratului, Tuthmosis I ridică o stelă altar, marcând astfel limita septentrională a cuceririlor sale.

Cel dintâi faraon care a avut conștiința imperiului a fost Tuthmosis III (cca. 1504-1450 a.Chr.). După moartea lui Tuthmosis II, soția sa, regina Maatkare Hatchepsut, va uzurpa puterea timp de 23 de ani, mai întâi sub pretextul regenței în numele soțului ei minor, Tuthmosis III; probabil că frustrările tâă frustrările tân primele două decenii de domnie au exacerbat ambițiile sale militare. Tuthmosis III care vegetase până la 37 de ani în umbra femeii-faraon ce izbutise să-i fie mătușă, soție și soacră la un loc, se va dezvălui drept cel mai energic faraon din întreaga istorie a Egiptului antic.

Când Tuthmosis III accede, în sfârșit la tron, hegemonia Egiptului în Orientul Apropiat era serios amenințată. Principele Qadeșului se plasase în fruntea unei coaliții siro-palestiniene, coaliție inițiată și sprijinită de Imperiul hurrit Mitanni. Episoadele îndelungatului conflict, de aproape 20 de ani, dintre Egipt și Mitanni, sunt relatate de cea mai lungă inscripție din câte cunoaștem până astăzi, denumită Analele lui Tuthmosis III (în templul lui Amon-Ra de la Karnak).

În decursul celor 17 campanii asiatice, Tuthmosis III distruge coaliția inițiată de Imperiul mitannian și implantează dominația egipteană până la Eufrat, frontiera septentrională ideală pentru Egipt. În primele campanii Tuthmosis III restaurează supremația egipteană asupra țărilor Canaan și Retenu. În următoarele campanii, învingătorul de la Megiddo își asigură baze maritime de-a lungul coastelor levantine, înainte de a cuceri „perfidul Qadeș” și de a înainta apoi spre nord, unde se va înstăpâni asupra Naharinei.

Posesiunile Egiptului cuprind două grupe de teritorii distincte: Nubia și Sudanul, până la a 4-a cataractă a Nilului, pe de o parte, și Asia, până la Eufrat, pe de altă parte.

În Africa, Tuthmosis III menține administrația „colonială” instaurată de faraonii Sesostris. Un înalt funcționar –„căpetenia țărilor de la miazăzi”, „fiul regal al Kușulu”- cu reședința la Buhen e delegat să administreze în numele faraonului teritoriile africane; acest „vicerege” deține o autoritate asemănătoare cu cea a „vizirului” din metropolă.

Mult diferite au fost principiile de guvernare a provinciilor asiatice, cuprinzând state siro-palestiniene ce serveau drept zonă-tampon între marile puteri. Nedorind să compromită un echilibru fragil, Tuthmosis III nu a modificat structurile politice ale acestor mici state. Lăsându-i fiecărui stat autonomia, faraonul a stabilit un cadru administrativ general, delimitând astfel „provincii” în care erau numiți „guvernatori” (perceptori) a căror unică îndatorire era de a percepe impozitele în natură. Astfel, felurite uzanțe se instituie cu timpul ître Egipt și vasalii săi asiatici, comportând obligații reciproce în domeniul politic, economic și militar.

Imperiul tutmosizilor nu alcătuiește numai un ansamblu politic, dar și o vastă unitate culturală structurată în jurul ființei divine a faraonului care se identifică cu toți zeii importanți ai Orientului. De-acum înainte, în Imperiul egiptean, a cărui supremație era necontestată în Orientul Apropiat, va domni pacea timp de aproape un secol, până prin 1380 a. Chr.

Amenhotep/Amenofis II (cca. 1450-1425) încheie un tratat de pace cu regele mitannian Șaușatar, confruntat cu presiunea crescândă a Imperiului hittit. Această alianță a fost consolidată de o „căsătorie diplomatică” între Tuthmosis IV (cca. 1425-1417) și una din fiicele regelui Artatama din Mitanni; prințesa mitanniană Mutemuia a devenit „mare soție regală” și i-a dat naștere lui Amenhotep/Amenofis III.

Imperativele politice au prevalat asupra tradiției: potrivit uzanței, faraonul trebuia să o ia de soție pe propria lui soră, pentru a păstra puritatea sângelui. Amenofis III (1417-1379), dorind să consolideze relațiile cu Babilonul, ia în căsătorie succesiv, fiica, apoi sora regelui kassit Kadașman-harb I. După urcarea pe tron a lui Tușratta, Amenofis III reînnoiește alianța egipteano-mitanniană cerându-i în căsătorie suveranului de la Wașukanni mai întâi sora, apoi fiica. „Marea soție regală” a lui Amenofis III, regina Tiy era de origine feniciană.

Această subtilă diplomație viza menținerea hegemoniei egiptene în Orientul Apropiat. Egiptul, opulent și prosper, îmbogățit de pe urma cuceririlor, devine sub dinastia XVIII prima putere economică a Vechiului Orient.

Prosperitatea Egiptului duce și la îmbogățirea clerului lui Amon-Ra care a încercat să joace un rol în succesiunile regale din vremea dinastiei XVIII. Marii preoți ai lui Amon-Ra au obținut funcții civile, devenind înalți demnitari ai statului. Puterea temporală a clerului amenința autoritatea faraonică.

Așa s-a ajuns la violenta reacție de la începutul domniei lui Amenhotep/Amenofis IV (cca. 1379-1362) care, revenind la vechile tradiții heliopolitane, i-a persecutat pe preoții lui Amon-Ra. Conflictul intern a durat mai mult de un deceniu, în timp ce situația externă se agrava: în Asia se produsese o ruptură a echilibrului politic în favoarea Imperiului hittit condus de Suppiluliuma I care a distrus Imperiul Mitanni. Încă din ultimii ani ai domniei lui Amenofis III, frontiera septentrională a Imperiului egiptean fusese retrasă pe Oronte.

Ceea ce s-a numit „Revoluția de la Amarna”, adică promovarea lui Aton, discul solar, ca unic zeu suprem, se explică prin voința faraonului „eretic” Amenhotep/Amenofis IV de a elimina influența dominantă a marelui preot al lui Amon-Ra în viața statului. Amenhotep IV („Amon este mulțumit”) și-a schimbat numele în Akh-en-Aton („Cel care îl slujește pe Aton”), a abandonat vechea capitală, Teba, și a ridicat o alta pe care a numit-o Akhetaton („Orizontul lui Aton”/Tell-el-Amarna). Opera reformatoare a tânărului faraon mistic a fost efemeră, de unde și epitetul „învinsul de la el-Amarna”, dat de posteritate. Sub Akhenaton, datorită exceselor pacifismului atonian, Egiptul a pierdut imperiul asiatic.

Succesorul său, Tutankhamon (cca. 1361-1352) –soțul frumoasei Nefertiti- i-a redat lui Amon-Ra supremația și a revenit la Teba. În timpul domniei lui Tutankhamon statul se află sub autoritatea generalilor Ay și Horemheb; acesta din urmă reușește să stăvilească ofensiva hittită pe Oronte și reprimă revoltele din Canaan. În cele din urmă Horemheb uzurpă puterea, devenind ultimul faraon (cca. 1348-1320) al dinastiei tutmosizilor. Stingerea dinastiei a XVIII-a marchează, practic, sfârșitul creativității geniului egiptean.

Neavând moștenitori, Horemheb îl alege pentru a-i urma la domnie pe generalul și vizirul Paramses care va lua numele de Ramses I (cca. 1320-1318) și va întemeia dinastia a XX-a (cca. 1320-1200). Sub regii militari din dinastia a XX-a, Dubla Țară își va redobândi întâietatea și opulența.

Inactiv sub domniile lui Amenofis III, Akhenaton și ale mediocrilor urmași ai acestora, Egiptul a asistat fără să intervină la dispariția Imperiului Mitanni. Această pasivitate a permis Imperiului hittit al lui Suppiluliuma să-și extindă dominația în Siria de nord și în posesiunile septentrionale ale Egiptului. În aceeași perioadă, Assuruballit I a restaurat puterea Asiriei care, în scurt timp, devine prima putere militară a Orientului Apropiat.

Ramesizii inaugurează o nouă eră în istoria Egiptului. Stabilindu-și reședința de vară la Tanis, în nord-estul Deltei, inițiază așa-numita „orientare spre Nord” care va fi unul dintre principiile politicii ramesizilor. Stabilindu-se în Deltă, faraonul se apropia de imperiul său asiatic.

Militar de carieră, Ramses I va începe reorganizarea armatei, reformă continuată de Seti I și Ramses II. Astfel au luat naștere trei corpuri de elită, puse sub protecția lui Amon, Ra și Ptah; un al patrulea, întemeiat de Ramses II, va fi patronat de Seth. În noua armată egipteană carele de luptă reprezentau arma de elită, iar marina faronului juca un rol aproape la fel de important ca și armata de uscat. De-acum înainte, „oștirea izbânzilor”, cum o denumise Tuthmosis III, va deveni elementul esențial al puterii faraonice.

Domnia lui Seti I (cca. 1318-1304 a. Chr.) marchează renașterea Imperiului teban. Seti I pornește pe vechiul drum al cuceritorilor –Calea lui Horus-, conducând campanii victorioase în Palestina și în Siria, amenințate de expansiunea Imperiului hittit. O stelă înălțată la Qadeș comemorează victoria lui Seti I asupra suveranului hittit Muwatalli. Fluviul Oronte va constitui de-acum înainte frontiera dintre cele mai puternice state ale timpului: Egiptul și Imperiul hittit. Același faraon a fost nevoit să facă față, la frontiera vestică, unei tentative de invazie a lybienilor (tehenu în textele egiptene), iar apoi, în sud, unei revolte a Nubiei.

Pentru a evita orice imixtiune a clerului lui Amon în problema succesiunii, Seti I l-a asociat la domnie pe prințul Ramses („Cel adus pe lume de Ra”). Atare sistem de coregență nu era o noutate în istoria egipteană, însă el devine acum una din caracteristicile epocii rameside.

Îndelungata domnie a lui Ramses II (cca. 1304-1237 a. Chr.) marchează momentul de apogeu al Imperiului ramesid. Ca prim gest politic, tânărul faraon se instalează într-o nouă capitală, Per-Ramses („Casa lui Ramses”). Memfis și Teba au fost capitalele unui Egipt care anexase teritorii africane și asiatice, cu un statut întrucâtva „federal” (concepția tutmosizilor asupra imperiului). Noua capitală a fost înalțată în Deltă, la frontierele asiatice ale Egiptului, o adevărată capitală pentru un vast imperiu cosmopolit.

Ramses II a continuat politica de expansiune în Asia unde s-a confruntat cu regele hittiților, Muwatalli. Victoria lui Ramses II în bătălia de la Qadeș a fost, fără îndoială, mai puțin completă decât apare în transpunerea ei poetică –Poemul lui Pentahur. Orașul Qadeș n-a fost cucerit, iar rivalitatea egipteano-hittită s-a prelungit până în momentul în care Asiria, stabilindu-și frontiera pe Eufrat, a rupt echilibrul politico-militar, afirmându-se drept a treia mare putere a Orientului Apropiat.

Suveranul hittit Hattușil III, amenințat direct de expansiunea asiriană, a luat inițiativa unei apropieri de Egipt (tratatul de alinață din 1269 a. Chr.); această răsturnare a alianțelor era menită să stopeze expansiunea asiriană. Alianța egipteano-hittită va fi consolidată, 13 ani mai târziu, prin căsătoria lui Ramses II cu Maanefrure, una din fiicele lui Hattușil III.

Ramesizii și-au conceput imperiul ca o mare unitate politică, spirituală și religioasă, în cadrul căreia trebuiau să se integreze popoare și credințe diverse. Această nouă și orgolioasă concepție a făcut ca Egiptul să devină centrul lumii.

După marile cuceriri ale lui Seti I și Ramses II, Imperiul ramesid cunoaște vârsta sa de aur –o jumătate de secol de pace și prosperitate, în care faraonii s-au străduit să unifice pe plan politic și spiritual diversele lor posesiuni. Zeii străini – Baal, Astarte, Hurun, Reșef etc. – sunt asimilați de panteonul egiptean, potrivit unei orientări spre universalitate care preocupă deopotrivă gândirea religioasă și cea politică. În domeniul religiei, această tendință spre universalitate e ilustrată de numeroasele cazuri de sincretism.

Pax aegyptiaca domnea din Sudan și până la Oronte, vegheată de alianța dintre zeii egipteni, asiatici și africani. Odată instalată pacea, ramesizii se consacră valorificării teritoriilor cucerite Reluarea dominației asupra porturilor feniciene asigura Egiptului întâietatea în traficul mediteranean și, totdată controlul celei mai importante artere comerciale, care ducea de la Mediterana până în Imperiul babilonian. Comerțul maritim al Egiptului cunoaște o dezvoltare fără precedent ilustrată și de giganticele lucrări de amenajare a portului Pharos, în vestul Deltei Nilului.

Către sfârșitul îndelungatei domnii a lui Ramses II, anumite grupuri sociale – clerul și militarii – contribuiau la erodarea autorității faraonice.

Marele preot al lui Amon, Rom-Roy, care îi urmase la Teba lui Bakenhonsu, reușise să obțină de la vârstnicul faraon titlul de „sef al slujitorilor tuturor zeilor”. Supremația asupra celorlalte culte a dus la sporirea considerabilă a puterii seculare a clerului lui Amon. Ramses II acordase domeniilor templelor și privilegiul imunității fiscale. Clerul lui Amon dispunea și de propriile sale servicii de ordine, precum și de jurisdicții speciale, tribunalele sacerdotale care dădeau sentințe după oracole. Astfel, clerul lui Amon tinde să domine statul. Egiptul era pe punctul de a deveni o teocrație și acest pericol se va materializa la sfârșitul dinastiei a XX-a, când Herihor, pontiful suprem al cultului lui Amon, va întemeia în Egiptul de Sus o monarhie teocratică.

O altă castă, cea a militarilor, amenința, la rândul ei, autoritatea faraonului. Pentru a recompensa bravura ofițerilor săi, Ramses II, le dăruise pământuri inalienabile, ai căror posesori și-au însușit destul de repede un comportament de privilegiați.

Toate acestea sunt de reflectate de începutul unui lent proces de dezagregare a domeniului regal în favoarea clerului și a militarilor, în timp ce marile familii acaparau funcțiile importante în stat; demnitățile tind să devină ereditare.

Când Merenptah (cca. 1237-1223 a. Chr.), al treisprezecelea fiu al lui Ramses II, i-a urmat la tron tatălui său, apăreau deja semnele prevestitoare ale tulburărilor care vor răscoli bazinul oriental al Mediteranei la finle secolului XIII a. Chr. Incursiuni catastrofale au dus la dispariția principatelor miceniene, a Imperiului hittit, a marilor orașe siro-palestiniene, odată cu sosirea unor noi populații indo-europene în Grecia, în Anatolia și până în Palestina. Acest episod al marii aventuri indo-europene a avut consecințe deosebit de grave în Orientul Apropiat.

În Grecia, aheii care nu s-au supus, au migrat spre Lybia, Fenicia și Canaan. Pe de altă parte, dislocate din Asia Mică, populațiile din Mysia, Lydia, Caria și Lycia s-au îndreptat pe mare spre Lybia, în timp ce alții pe uscat, au coborât de-a lungul coastei Mediteranei. Aceste populații diverse, aflate în căutarea unei noi patrii, sunt numite în textele egiptene Popoarele Mării.

În Lybia Popoarele Mării se organizează și, sub conducerea unui oarecare Meriay, încearcă să pătrundă în Egipt. Merenptah respinge cel dintâi asalt al Popoarelor Mării după cum aflăm din textul de la Karnak și columna victoriei de la Heliopolis. Însă începând din această epocă incursiunile Popoarelor mării –instalate în Lybia și în Canaan- nu aveau să se mai oprească până la zdrobirea lor de către Ramses III. Se pare că aheii au jucat un rol esențial în toate aceste raiduri; în izvoarele egiptene sunt menționați Akaiwasha (aheii) și Daniuna (danaii).

La moartea lui Merenptah, succesiunea a fost preluată de un oarecare Amenemnes în defavoarea lui Seti-Merenptah, urmașul legitim. Această uzurpare atestă că puterea regală devenise vulnerabilă în fața comploturilor urzite de către demnitari și concubinele din harem.

Prin Seti II (cca. 1216-1210 a.Chr.) dinastia ramesidă legitimă preia din nou puterea din nou puterea, însă nu poate stopa procesul de degradare a autorității regale și, implicit, resurecția particularismelor locale. Succesiunile nu se petrec în mod regulat –„partida” siriană uzurpă tronul în detrimentul descendenței legitime- iar anarhia se instalează treptat în țară.

Sethnakht (cca. 1200-1198), probabil unul dintre numeroșii descendenți ai lui Ramses II îl suprimă pe Bay –complicele sirian al reginei Tausert-, reprimă revolta sau invazia (?) la care face aluzie stela de la Elefantina, restabilește ordinea monarhică și întemeiază o nouă dinastie (a XX-a, cca. 1200-1085 a.Chr.).

Domnia lui Ramses III (cca. 1198-1166) marchează ultima perioadă glorioasă a Imperiului. Sub ultimul mare suveran al Imperiului Nou, Egiptul a rezistat asaltului Popoarelor Mării, pe care nimeni nu le-a putut opri până la frontierele Dublei Țări. Ramses III a izbutit să stăvilească – pe uscat și pe mare – acest val monstruos a cărui nebiruită putere s-ar fi datorat faptului că poseda arme de fier (după distrugerea Imperiului hittit noul metal ar fi devenit monopolul cuceritorilor). Basoreliefurile și textele de la Medinet Habu înfățișează războaiele împotriva Popoarelor Mării, evocând dubla victorie a lui Ramses III.

Egiptul a rezistat cu greu invaziei, iar refluxul l-a lăsat epuizat, fără să mai dorească a avea de-a face cu civilizațiile noi din Grecia și din Orientul Apropiat, care cunoșteau fierul.

Deși dominase cu succes tulburările care anunțaseră în bazinul egean și în Orientul Apropiat începutul Epocii Fierului, Egiptul va traversa o lungă epocă de declin după dinastiile strălucite ale Noului Imperiu.

Sfârșitul domniei ultimului mare faraon a fost umbrit de numeroase dificultăți interne. După reprimarea tentativei de lovitură de stat a vizirului Egiptului de Jos, Ramses III este confruntat cu revolta iscată de regina Ti, care complotase pentru a-și impune pe tron fiul, Pentaur.

Chiar dacă Ramses IV a reușit să restabilească coeziunea Dublei Țări și s-a arătat un bun administrator, dornic să sporească prosperitatea Egiptului (a organizat mai multe expediții în Wadi Hammamat și în Sinai), ultimii Ramesizi (Ramses V – Ramses XI) au fost niște suverani slabi –dominați de tot mai influentul cler al lui Amon-, care nu au putut să evite infiltrarea tot mai masivă a străinilor în Egipt. Imperiul, nesusținut de mâna forte a unui faraon-soldat, s-a dezagregat lent.

În viața religioasă apar personalități puternice –de pildă, marele preot Amenhotep („Fie ca Amon să fie mulțumit”)- care se substituie faraonului în ceea ce privește perceperea și utilizarea unei părți a veniturilor statului. Asemenea sacerdoți influenți vor eroda autoritatea faraonică, prea slabă și prea lipsită de resurse. Succesorul lui Amenhotep, marele preot Herihor, va consacra victoria clerului teban.

Marea dinastie ramesidă se stinge în pasivitate și neputință. După perioada Imperiului Nou, în ansamblu uluitoare, Egiptul cunoaște o epocă crepusculară, de-a lungul unui întreg mileniu, într-o decadență întreruptă de episoade, în care asistăm la încercări de renaștere fără viitor, până ce Roma va reduce Egiptul la starea de provincie.

III.8. Regatul târziu (dinastiile XXI – XXVI; 1085 – 525 a. Chr.)

Sfârșitul Ramesizilor a fost urmat de instaurarea unei teocrații în Egiptul de Sus, odată cu urcarea pe tron a marelui preot Herihor și de uzurparea puterii în Egiptul de Jos de către un suveran local de la Tanis, Smendes, pe care Manethon îl consideră drept fondatorul dinastiei a XXI-a (1085-950 a. Chr.). Egiptul se scindează așadar în două regate: dinastia tebană, fondată de Herihor stăpânea Egiptul de Sus și cel Mijlociu, în timp ce Egiptul de Jos se afla sub autoritatea faraonilor de la Tanis. După moartea lui Herihor, Smendes a pus stăpânire pe întregul Egipt, luându-și numele de Hedjkheperre („Zeul Soare a creat Coroana Albă”) Nesubanebdjedet.

La moartea ultimului membru al dinastiei tanite, Pasebkhanu/Pseusennes II, puterea a fost uzurpată de Șașank/Șeșonk I (950-925) –șeful tribului lybian mașawaș, stabilit de mai multă vreme în orașul Herakleopolis- care a reunificat Egiptul și a întreprins o expediție în Palestina, soldată cu cucerirea Ierusalimului (după cum se menționează în Biblie: „Șișak, regele Egiptului…a pus mâna pe comorile casei veșnicului Dumnezeu și pe comorile casei regale și a luat tot”. –Cartea a II-a a Cronicilor, cap. XII). Începând cu Șeșonk I în Egipt vor domni timp de două secole faraoni de origine lybiană (dinastiile a XXII-a și a XXIII-a, 950-730 a. Chr.).

Un regat înfloritor se afla departe, la miazăzi, în Nubia (Sudan), unde era adorat zeul Amon – ca și în marile orașe ale Egiptului – și unde, la Napata, domneau regi înrudiți cu casa regală egipteană. Regele nubian Piankhy invadează Egiptul în 730 a. Chr. învingându-l pe uzurpatorul Tafnekht, care se proclamase rege la Sais, în Deltă; în Egipt, Piankhy se arată ocrotitorul Tebei și al clerului lui Amon-Ra împotriva violențelor micilor regate din Egiptul de Jos. Cincisprezece ani mai târziu, după ce l-a înlăturat pe faraonul Bakenrenef/Bocchoris, regele nubian Șabaka supune întregul Egipt și se proclamă el însuși faraon la Teba, întemeind cea de a XXV-a dinastie (715-663 a. Chr.), de origine nubiană Regii nubieni au condus Egiptul până în 663 a. Chr., fiind amenințați de multe ori de puterea în plină expansiune a Asiriei. Faraonul nubian Taharka (689-663) intervine pe scena politică asiatică sprijinind rezistența antiasiriană a principatelor siro-palestiniene.

Regele asirian Asarhaddon întreprinde mai multe expediții împotriva Dublei Țări, cucerind Memfisul în 670 a. Chr. Pentru a consolida influența asiriană în Egipt, Asarhaddon împarte țara în mici regate, identice probabil cu cele care existau în vremea invaziei lui Piankhy. Assurbanipal îl învinge pe Tanutamon, ultimul faraon din dinastia XXV, cucerește întregul Egipt și distruge Teba în 663 a. Chr. Asirienii îl instalează ca guvernator al Egiptului pe Psemthek, fiul prințului filoasirian Nechao din Sais.

Sprijinit de Gyges, regele Lydiei, și de un grup de mercenari greci, Egiptul își va redobândi independența grație abilității lui Uahibre Psemthek/Psammetichos I (663-610 a. Chr.), primul rege al noii dinastii, a XXVI-a, saită (663-525 a. Chr.).

În timpul dinastiei saite Egiptul faraonic cunoaște ultima sa perioadă de prosperitate și înflorire culturală (renașterea saită). Monarhia saită și-a întemeiat puterea pe mercenarii greci (ionieni și carieni) cantonați în Deltă, la Daphne și Stratopeda. Timp de mai bine de un secol, grecii din Asia își oferă serviciile faraonilor.

Atunci când Imperiul asirian se prăbușea sub loviturile Mediei și Babilonului, Psammetichos I, fidel politicii de echilibru a Egiptului, încearcă zadarnic să-i vină în ajutor. Aceeași politică a urmat-o fiul și succesorul său, Nechao II (610-595 a. Chr.), care a încercat să sprijine ultima rezistență a asirienilor în jurul Harranului. Înfrângerea suferită de Nechao II la Karkemiș (605) pe Eufrat, în fața lui Nabucodonosor II, marchează eșecul definitiv al tentativei Egiptului de a se impune ca mare putere în Orientul Apropiat.

După înfrângerea suferită în fața babilonienilor la Karkemiș, l-a îndemnul grecilor faraonul Nechao II a poruncit construirea unor trireme care urmau să-i servească în Mediterana și în Marea Roșie (Herodot, II, 159).

Mercenarii greci au participat la campania condusă de Psammetichos II (595-589) în 591 împotriva Nubiei care amenința iarăși Egiptul de Jos; rolul grecilor este ilustrat de inscripțiile de la Abu-Simbel și de sursele literare (Herodot, II, 161).

Faraonul Wahibre/Apries (589-570) a condus o armată de mercenari, formată din 30 000 de carieni și ionieni, împotriva lui Ahmose/Amasis; au fost înfrânți, iar Amasis a devenit rege (570-526). Amasis a ajuns și el să-i favorizeze pe greci, folosindu-i pentru a înfrunta un atac al regelui babilonian Nebuchadrezzar. Privilegiul cel mai important pe care l-a acordat grecilor este cel despre care relatează Herodot (II, 178-179) și se referă la portul Naukratis: „Amasis s-a arătat un mare prieten al helenilor și pe mulți i-a îndatorat, celor veniți în Egipt le-a dăruit pentru așezare orașul Naukratis, iar celor dintre ei care nu aveau de gând să se statornicească aici, dar treburile lor de negoț îi mânau totuși pe meleagurile egiptene, le-a dăruit pământuri unde puteau să ridice zeilor altare și sanctuare”.

Sub Psammetichos II (526-525) Egiptul este invadat de perși. În bătălia de la Pelusion (525 a. Chr.) Cambyse II, regele Persiei, a înfrânt armata egipteană și, la Memphis, solul persan a cerut capitularea de pe o corabie grecească din Lesbos. După victoria de la Pelusion, perșii au întreprins două expediții fără izbândă în oaza Siwah (la sanctuarul lui Zeus Ammon) și în Nubia (Herodot, III, 1, 4, 11). Oricum, după încoronarea lui Cambyse II ca faraon (întemeietorul dinastiei a XXVII-a, persană: 525-404 a. Chr.), Egiptul devine o satrapie a Imperiului persan (Egiptul constituia a VI-a satrapie a Imperiului ahemenid).

Capitolul IV

IMPERIUL HITTIT

Anatolia. Cadrul geografic

Adevărată punte de legătură între Orient și Europa, Asia Mică (Anatolia) a jucat un rol excepțional de-a lungul întregii Antichități. Anatolia este înconjurată din trei părți de mare (M. Mediterană, M. Egee și M. Neagră), iar partea centrală este ocupată de un platou a cărui înălțime coboară de la sud spre nord și de la est spre vest. Platoul anatolian este mărginit de munți înalți, spre est munții Armeniei care se continuă cu munții Caucaz, iar la sud munții Taurus. Această regiune din sud este străbătută de trei trecători: Porțile Siriei, Porțile Aman din masivul muntos Amanus, Porțile Ciliciei, între Taurus și Tyana.

Platoul Anatoliei, a cărui altitudine medie se situează între 800 și 1200 m, e mai fragmentat decât cel iranian și mai variat. Clima lui e mai aspră și ceva mai umedă; centrul însă e alcătuit tot dintr-un deșert de sare. Resursele miniere, aramă și fier mai ales, sunt relativ bogate. Platoul anatolian e scăldat de câteva fluvii, printre care Kîzîl Irmak (anticul Halys) și Sakariya, care se varsă în Marea Neagră, după ce au străbătut lanțurile de munți scunzi și împăduriți care au stăvilit adesea expansiunea civilizației orientale către bazinul pontic. La vest, platoul anatolian coboară treptat către Marea Egee, cu care văile fertile ale Meandrului și Hermosului –având deja o climă și culturi mediteraneene-, îi asigură legături lesnicioase.

Evoluția istorică

IV.1. Anatolia preistorică

Cercetările arheologice din a doua jumătate a secolului XX au relevat că încă din mileniul VII a. Chr. în Anatolia a înflorit o strălucitoare civilizație neolitică. Neoliticul preceramic este ilustrat cu deosebire de celebra așezare de la Hacilar, în sud-vestul Anatoliei, unde 7 nivele preceramice au fost degajate de sub 9 nivele ceramice. În Anatolia, urbanizarea caracteristică neoliticului este evidentă.

Cea mai întinsă așezare neolitică (cca. 16 ha) din tot Orientul Apropiat a fost descoperită în câmpia Konya, la Çatal-Hüyük unde J. Mellaart a dezvelit 12 nivele ceramice. Locuințele înălțate una lîngă alta, constituie o incintă fără deschideri spre exterior. În mjlocul acestor locuințe se întâlnește un număr de sanctuare, în care domină cultul taurului și cel al zeiței mame. Zidurile sanctuarelor sunt adesea acoperite de picturi. Celebrele așezări de la Hacilar și Çatal-Hüyük își continuă existența din mileniul VII până la finele mileniului VI a. Chr. Epoca neolitică se încheie în jurul a 5500 a. Chr.

Chalcoliticul este perioada în timpul căreia încep să fie utilizate, pe o scară largă, primele metale: arama, plumbul și aurul (cunoscute încă din neolitic). Chalcoliticul apare ca o fază de tranziție în care continuă să fie produs utilajul litic din perioada precedentă, dar prelucrarea metalului capătă din ce în ce mai multă importanță, până ce descoperirea și dezvoltarea producției bronzului încheie revoluția începută odată cu descoperirea metalurgiei.

Chalcoliticul – caracterizat de o ceramică nouă, pictată cu motive geometrice – este cunoscut mai ales în părțile meridionale ale Anatoliei, în marile așezări de la Hacilar, Beycesultan și Çatal-Hüyük vest, alături de Çatal-Hüyük est, unde locuitorii orașului neolitic s-au instalat după părăsirea acestuia din urmă. Între Konya și Tars, stațiunea cea mai cunoscută este Can Hassan unde au fost dezvelite locuințe pe plan dreptunghiular, care aveau unul sau două etaje și ziduri pictate cu motive geometrice.

În perioada chalcolitică, microasiaticii trăiesc în sate încă dispersate și în câteva orașe. Dacă se observă unele legături, destul de slabe între anumite regiuni, și dacă unele culturi mesopotamiene (Tell Halaf și el-Obeid) iradiază asupra unei părți a Anatoliei, pare totuși că satele trăiau în economie închisă, constituind clanuri independente unele de altele. Cazul așezării de la Mersin care, către 3500 a. Chr., devine o fortăreață și prezintă unul din cele mai vechi exemple de arhitectură militară, anunță timpuri, timpuri de urbanizare reală și de expansiune militară. Acestea se vor desăvârși în mileniul următor, în epoca bronzului vechi.

Epoca bronzului vechi ocupă întreg mileniul III a. Chr. În decursul acestui mileniu metalurgiștii anatolieni vor ajunge la o mare măiestrie a artei lor, grație căreia utilajul litic dispare complet. Orașele se fortifică și mai multe dintre ele devin capitalele unor principate. În această epocă hattiții (sau protohittiții) –popor asianic, adică vorbind o limbă aglutinantă care nu aparține nici grupului semitic, nici celui indoeuropean- se instalează pe platoul central al Anatoliei, unde întemeiază mici state pe care hittiții le vor unifica în mileniul următor. Printre stațiunile cele mai remarcabile din epoca bronzului vechi sunt de menționat Troia II-III, Beycesultan, Gediliki și, mai ales, Alaca Hüyük –centrul cel mai important al epocii bronzului vechi.

La începutul mileniului II a. Chr., legăturile strânse dintre Anatolia și lumea mesopotamiană sunt atestate de stabilirea unor negustori asirieni la Kaneș (actualul Kültepe); în această epocă (cca. 1950-1850 a. Chr.) karum-ul (contuar comercial) de la Kaneș era un centru de comerț asirian care iradia peste întregul platou central anatolian. Ceramica roșie anatoliană atinge un înalt grad de perfecțiune și se întâlnesc, pe cilindri-sigilii, scene, personaje și tipuri ornamentale care vor fi caracteristice pentru arta hittită.

Imperiul hittit

La începutul mileniului II a. Chr., apar, pentru prima dată, în textele contemporane, numele hittiților indo-europeni care se infiltrează în Anatolia prin Caucaz, aducând carul de luptă ușor (cu roți prevăzute cu spițe) și calul; numele acestuia din urmă figurează pentru prima dată în lumea mesopotamiană, într-un imn al lui Șulgi care a domnit la Ur, către finele mileniului III a. Chr., ceea ce sugerează că hittiții –menționați la Kaneș către 1900 a. Chr.- au început să se stabilească la sud de Caucaz, încă cu două secole mai înainte.

După cum relevă onomastica, la începutul mileniului II, populații indo-europene din grupul centum – luwiții și hittiții – s-au stabilit în Anatolia centrală și occidentală. Acești indo-europeni întemeiază o serie de principate care, în scurt timp, își impun hegemonia politică în detrimentul populației locale –hatti. La fel ca odinioară akkadienii în Mesopotamia sau, câteva secole mai târziu, arienii în Mitanni, acești războinici străini au reușit în cele din urmă să unifice o mare parte a țării și să întemeieze un imperiu în avantajul lor.

Imperiul hittit constituie, prin excelență, un stat războinic, a cărui forță rezidă în „cavaleria de care”, hittiții fiind poate inventatorii acestei arme, pe care au introdus-o, în orice caz în Asia Occidentală. Războinicii indo-europeni care au format structurile imperiului nu au adus decât puține noutăți în domeniul culturii și n-au făcut decât să adapteze mentalității lor vechile credințe, obiceiurile și arta vechilor hatti.

Invadatorii indo-europeni au inaugurat un fecund sincretism cultural, care s-a prelungit mult timp după dispariția creațiilor lor politice. Curând după instalarea hittiților în Anatolia, civilizația lor a suferit o puternică influență mesopotamiană. Mai târziu, în epoca Imperiului hittiții au asimilat esențialul civilizației hurriților. Creațiile geniului hittit – în primul rând arta religioasă și cu deosebire gliptica – nu sunt cu totul lipsite de originalitate. Reinterpretarea câtorva mituri hattiene și hurrite vădește, la rândul ei, caracteristicile gândirii religioase hittite.

Alături de numeroasele documente provenite din arhiva regală de la Hattusa (actualul Boğazköy), în ultimele decenii au fost descoperite materiale noi atât în Anatolia, la Mașat Höyük (arhive cuneiforme hittite), cât și la frontiera sud-orientală a Imperiului hittit, pe Eufratul mijlociu syrian, la Emar (actualul Meskéné) unde s-au găsit numeroase tablete cuneiforme și cilindri-sigilii syro-hittite.

IV.2. Vechiul Imperiu hittit

Imperiul vechi acoperă sfârșitul epocii bronzului mijlociu și începutul epocii bronzului recent în Asia Mică.

Din textele asiriene îl cunoaștem pe Anitta, regele din Kușșar, iar cel mai vechi text hittit este redactat de un Anitta, fiu al lui Pithana, care ar putea să fie întemeietorul Vechiului Imperiu hittit; acești doi Anitta s-ar putea să fie de fapt același personaj care a distrus karum-ul din Kaneș către 1850 a. Chr. și a cucerit Alișar și Hattușa. Între acest Anitta și primul rege hittit menționat de textele ulterioare – un rescript a lui Telepinu, datând de la cca. 1500 a. Chr. – există un hiatus de un secol; acest rege este numit Labarna și pare să fi domnit înainte de 1650 a. Chr.

Alți istorici consideră că efemerul regat a lui Anitta prefigurează formarea Vechiului Imperiu hittit. Această creație politică ar fi fost opera unui oarecare Labarna (cca. 1680-1650), a cărui nume a devenit titlu dinastic, fiind purtat de toți suveranii hittiți. Capitala noului stat – patronat de cuplul divin Teșub-Hepat – a fost stabilită întâi la Kușșar, apoi mutată la Hattușa.

Hattușil I (cca. 1650-1620) va transforma micul regat din centrul Anatoliei într-un veritabil imperiu printr-o serie de cuceriri în cursul cărora a unificat o parte a populațiilor anatoliene și a extins dominația hittită asupra regatului Arzawa (în sud-vestul Asiei Mici, în valea Hermosului) și spre est către Eufrat.

Murșil I (cca. 1620-1590 a. Chr.) continuă politica expansionistă și face din statul hittit o putere importantă în Orientul Apropiat, ca urmare a raidului de pradă pe care l-a condus împotriva Babilonului în 1594 a. Chr. Îndelungatul conflict cu regatul Yamkhad din nordul Siriei se soldează cu ocuparea Alepului în 1594 a. Chr. Murșil I suveranul unui imperiu care se întindea de la Mediterana la M. Neagră, cade victimă unei conjurații de palat, act care inaugurează o îndelungată perioadă de tulburări dinastice.

De altfel, una dintre caracteristicile statului hittit a fost faptul că autoritatea monarhică pare să fi fost contestată fără încetare de către o nobilime turbulentă. Telepinu (cca. 1525-1500 a. Chr.), inițiatorul unor importante reforme politice, a încercat să remedieze carențele puterii monarhice fixând reguli de succesiune dinastică. Astfel se limita imixtiunea aristocrației și se încerca impunerea principiului ereditar în succesiunea dinastică. În schimb, suveranul era subordonat din punct de vedere juridic consiliului nobilimii (pankuș), care avea, de pildă, dreptul de a-l judeca și de a-l condamna pe rege în caz de fratricid.

După efemera redresare din timpul domniei lui Telepinu, puterea hittită traversează o îndelungată eclipsă. Pentru aproape două secole, scena politică a Orientului Apropiat va fi dominată de Imperiul Mitanni.

IV.3. Noul Imperiu hittit

Noul Imperiu, care vede, către 1400 a. Chr., suindu-se pe tron , odată cu Arnuwanda I, o dinastie nouă probabil de origine hurrită, ocupă ultimele secole ale bronzului recent.

În prima jumătate a secolului XIV a. Chr., Suppiluliuma I (cca. 1380-1346) restaurează puterea hittită și profitând de pasivitatea Egiptului sub Amenofis IV, distruge Imperiul Mitanni care, redus la bazinul Haburului (Hanigalbat), nu avea să mai joace decât rolul unui stat-tampon între Imperiul hittit și Asiria. În aceeași perioadă, posesiunile siriene ale Egiptului devin tributare suveranului de la Hattușa. La Karkemiș și Alep – avanposturi hittite în Syria de Nord – sunt instalați, în locul suveranilor locali, doi dintre fii lui Suppiluliuma, cu atribuții de viceregi.

Noul Imperiu hittit, care sub Suppiluliuma I atinge apogeul puterii sale, se angajează împreună cu Egiptul și cu Asiria în disputa pentru supremație în Orientul Apropiat. Ambițiile lor rivale s-au ciocnit în Siria de Nord, placa turnantă a întregului comerț oriental.

Curând după dispariția lui Suppiluliuma izbucnesc revolte în țările vasale, în timp ce o nouă putere, Asiria, profitând de dispariția Imperiului mitannian, își extinde frontira până la Eufrat.

Imperiul succesorilor lui Suppiluliuma – dinastia de origine hurrită de la Hattușa – va fi antrenat în nesfârșite conflicte externe care, împreună cu frecventele revolte interne și incursiunile kașkeenilor (gasgas – munteni din regiunile nordice ale Asiei Mici) de la frontiera nordică, explică, într-o mare măsură, declinul puterii hittite.

Pe de altă parte, deși aspectul teocratic al monarhiei apare mai accentuat la Hattușa decât în alte capitale orientale, iar regalitatea hittită încerca – după modelul egiptean – să concentreze în mâinile sale întreaga putere, nu numai politică și militară, dar și pe cea religioasă și judecătorească, Noul Imperiu hittit ca căpăta un caracter cvasifeudal, datorat în parte evoluției tehnicii militare. Casta privilegiată a războinicilor dobândise vaste domenii care deveneau tot atâte principate distincte, cu toate riscurile pe care le comporta o atare situație pentru puterea regală.

În timpul domniilor lui Murșil II (cca. 1330-1300) și Muwatalli (cca. 1300-1280), Imperiul hittit încearcă să-și extindă sfera de influență în Syria de Nord, intrând în conflict cu Egiptul faraonic care, sub Seti I și-a recuperat posesiunile asiatice până la Orontes. Abilul Muwatalli va opune Imperiului ramesid un redutabil bloc asiatic supus hegemoniei sale, iar Ramses II va scăpa cu greutate de un adevărat dezastru sub zidurile Qadeșului (1285 a. Chr.). Bătălia de la Qadeș nu modifică echilibrul politic: fluviul Orontes rămânând și de acum înainte limita dintre cele două sfere de influență, hittită și egipteană.

După moartea lui Muwatalli disputele dinastice –care îl opun pe Urhi-Teșub, fiul regelui defunct, lui Hattușil, fratele acestuia- slăbesc puterea monarhei hittite.

Hattușil III (cca. 1280-1260/1255) a preluat succesiunea după ce l-a eliminat pe Murșil III, moștenitorul legitim al tronului. Pentru a-și consolida puterea pe care o uzurpase și pentru a-și redobândi sprijinul clerului, Hattușil III s-a căsătorit cu fiica unui preot, marea regină Puduhepa. Hattușil III se aliază cu Babilonul și pune capăt temporar expansiunii asiriene. Apoi, suveranul de la Hattușa, amenințat de ambițiile asiriene a luat inițiativa unei apropieri de Egipt. Astfel, în 1269 a. Chr. a fost încheiată alianța egipteano-hittită menită să stăvilească imperialismul asirian tot mai agresiv începând din epoca Imperiului de Mijloc. Fluviul Oronte rămânea limita dintre sferele de influență hittită și egipteană: Qadeșul și regatul Amurru rămâneau în mâinile hittiților, iar litoralul în cele ale egiptenilor.

Imperialismul asirian, ca și cel hittit, era dictat de considerente de ordin economic: ambele state, fără ieșire directă la mare, aveau aceeași nevoie vitală de porturile Siriei de Nord; se cunoaște modul în care s-au folosit hittiții de influența lor în această zonă pentru a încerca să-și sufoce, din punct de vedere economic, adversarul.

Către mijlocul secolului XIII a. Chr., tendințele centrifuge ale micilor regate vasale hittiților (Arzawa, Kizzuwadna, Arwanna, Azzi-Hayasa etc.) se accentuează. Dacă hittiții a căror patru centre rămân Hattușa, Alaca Hüyük, Alișar și Kaneș, își întind influența în Syria, ei nu ajung totuși să ocupe întreaga peninsulă anatoliană, și larga fereastră egeeană rămâne deschisă influențelor miceniene.

Aheii, sub numele de Akhkhiyawa, își fac apariția în textele hittite și arheologia le atestă prezența încă din secolul XIV a. Chr. Troia VI, care a fost distrusă de un cutremur către 1370 a. Chr., este un oraș de influență aheeană și, într-o măsură încă și mai mare, Troia VII A este un asemenea oraș, deși a fost distrusă de ahei în urma celebrului război troian, în a doua jumătate a secolului XIII a. Chr. Prestigiul Troiei ține, în primul rând, de legenda epică greacă și de popularitatea cercetărilor lui H. Schliemann. În realitate, cea mai prestigioasă cetate anatoliană în mileniul II a. Chr. a fost Beycesultan, care era probabil capitala regatului Arzawa, bine cunoscut din textele hittite, ca tradițional rival al suveranilor de la Hattușa.

Sub Tudhaliya IV (cca. 1255-1230/1220), care a inițiat reorganizarea administrativă a templelor și a dispus retranscrierea a numeroase texte religioase, declinul Imperiului hittit se accentuează. Suveranul de la Hattușa n-a reacționat în nici un fel când Tukulti-Ninurta I a deportat în Asiria 28 000 de hittiți de pe Eufratul superior. În aceeași perioadă populațiile din estul și sud-estul Asiei Mici se ridică împotriva dominației hittite, în timp ce kașkeenii (gasgas) amenință frontiera nordică a Imperiului. Analele lui Tudhaliya IV menționează prezența în Anatolia occidentală a populației Akhkhiyawa, în fruntea unei mari coaliții, probabil o aluzie la celebrul război troian.

În timpul lui Arnuwanda III (1230/1220-?1200), penultimul suveran de la Hattușa, tulburările care aveau să provoace prăbușirea Imperiului hittit s-au agravat considerabil. Regatul Alasia (situat fie în Cipru, fie în Siria de Nord) și Ugaritul, aflate în sfera de dominație hittită sunt amenințate de invazia Popoarelor Mării; în toate aceste raiduri aheii au jucat un rol esențial.

Domnia lui Suppiluluima II (către 1200 a. Chr.), ultimul suveran de la Hattușa, a fost în întregime consacrată apărării unui imperiu amenințat din toate părțile: revoltele principilor vasali, invaziile Popoarelor Mării și cele ale kașkeenilor. Un text hittit menționează o bătălie navală între Suppiluliuma II și Popoarele Mării care se îndreptau către Alasia. În cele din urmă, în jurul a. 1200 a. Chr., Noul Imperiu hittit se prăbușește sub lovitirile Popoarelor Mării. Hattușa, capitala politică și metropola religioasă, este distrusă, iar statul hittit dispare de pe harta politică a Orientului.

Pe când hittiții au sucombat în Asia Mică invaziilor din nord, țările din Orientul Apropiat au fost fărâmițate în mci state și regate de către triburile venite din nord, asociate cu grecii micenieni veniți dinspre apus –Akaiwasha (aheii) și Daniuna (danaii) din izvoarele egiptene.

În urma tulburărilor de la sfârșitul mileniului II a. Chr.care pun capăt culturilor epocii bronzului în Asia Mică, alte populații indo-europene aparținând grupului centum –frigieni și lydienii-, venite din Thracia, vor ocupa o parte a Anatoliei, în timp ce hittții, dislocați de pe platoul central, s-au stabilit în Syria de Nord unde au întemeiat o serie de principate neo-hittite (Sam’al, Karkemiș, Til Barsib, Alep și Hama) care, în majoritatea lor, vor cădea în mâna dinastiilor arameene în secolele IX-VIII a. Chr., înainte de a fi înglobate în Noul Imperiu asirian.

Capitolul IV

IMPERIUL HITTIT

Anatolia. Cadrul geografic

Adevărată punte de legătură între Orient și Europa, Asia Mică (Anatolia) a jucat un rol excepțional de-a lungul întregii Antichități. Anatolia este înconjurată din trei părți de mare (M. Mediterană, M. Egee și M. Neagră), iar partea centrală este ocupată de un platou a cărui înălțime coboară de la sud spre nord și de la est spre vest. Platoul anatolian este mărginit de munți înalți, spre est munții Armeniei care se continuă cu munții Caucaz, iar la sud munții Taurus. Această regiune din sud este străbătută de trei trecători: Porțile Siriei, Porțile Aman din masivul muntos Amanus, Porțile Ciliciei, între Taurus și Tyana.

Platoul Anatoliei, a cărui altitudine medie se situează între 800 și 1200 m, e mai fragmentat decât cel iranian și mai variat. Clima lui e mai aspră și ceva mai umedă; centrul însă e alcătuit tot dintr-un deșert de sare. Resursele miniere, aramă și fier mai ales, sunt relativ bogate. Platoul anatolian e scăldat de câteva fluvii, printre care Kîzîl Irmak (anticul Halys) și Sakariya, care se varsă în Marea Neagră, după ce au străbătut lanțurile de munți scunzi și împăduriți care au stăvilit adesea expansiunea civilizației orientale către bazinul pontic. La vest, platoul anatolian coboară treptat către Marea Egee, cu care văile fertile ale Meandrului și Hermosului –având deja o climă și culturi mediteraneene-, îi asigură legături lesnicioase.

Evoluția istorică

IV.1. Anatolia preistorică

Cercetările arheologice din a doua jumătate a secolului XX au relevat că încă din mileniul VII a. Chr. în Anatolia a înflorit o strălucitoare civilizație neolitică. Neoliticul preceramic este ilustrat cu deosebire de celebra așezare de la Hacilar, în sud-vestul Anatoliei, unde 7 nivele preceramice au fost degajate de sub 9 nivele ceramice. În Anatolia, urbanizarea caracteristică neoliticului este evidentă.

Cea mai întinsă așezare neolitică (cca. 16 ha) din tot Orientul Apropiat a fost descoperită în câmpia Konya, la Çatal-Hüyük unde J. Mellaart a dezvelit 12 nivele ceramice. Locuințele înălțate una lîngă alta, constituie o incintă fără deschideri spre exterior. În mjlocul acestor locuințe se întâlnește un număr de sanctuare, în care domină cultul taurului și cel al zeiței mame. Zidurile sanctuarelor sunt adesea acoperite de picturi. Celebrele așezări de la Hacilar și Çatal-Hüyük își continuă existența din mileniul VII până la finele mileniului VI a. Chr. Epoca neolitică se încheie în jurul a 5500 a. Chr.

Chalcoliticul este perioada în timpul căreia încep să fie utilizate, pe o scară largă, primele metale: arama, plumbul și aurul (cunoscute încă din neolitic). Chalcoliticul apare ca o fază de tranziție în care continuă să fie produs utilajul litic din perioada precedentă, dar prelucrarea metalului capătă din ce în ce mai multă importanță, până ce descoperirea și dezvoltarea producției bronzului încheie revoluția începută odată cu descoperirea metalurgiei.

Chalcoliticul – caracterizat de o ceramică nouă, pictată cu motive geometrice – este cunoscut mai ales în părțile meridionale ale Anatoliei, în marile așezări de la Hacilar, Beycesultan și Çatal-Hüyük vest, alături de Çatal-Hüyük est, unde locuitorii orașului neolitic s-au instalat după părăsirea acestuia din urmă. Între Konya și Tars, stațiunea cea mai cunoscută este Can Hassan unde au fost dezvelite locuințe pe plan dreptunghiular, care aveau unul sau două etaje și ziduri pictate cu motive geometrice.

În perioada chalcolitică, microasiaticii trăiesc în sate încă dispersate și în câteva orașe. Dacă se observă unele legături, destul de slabe între anumite regiuni, și dacă unele culturi mesopotamiene (Tell Halaf și el-Obeid) iradiază asupra unei părți a Anatoliei, pare totuși că satele trăiau în economie închisă, constituind clanuri independente unele de altele. Cazul așezării de la Mersin care, către 3500 a. Chr., devine o fortăreață și prezintă unul din cele mai vechi exemple de arhitectură militară, anunță timpuri, timpuri de urbanizare reală și de expansiune militară. Acestea se vor desăvârși în mileniul următor, în epoca bronzului vechi.

Epoca bronzului vechi ocupă întreg mileniul III a. Chr. În decursul acestui mileniu metalurgiștii anatolieni vor ajunge la o mare măiestrie a artei lor, grație căreia utilajul litic dispare complet. Orașele se fortifică și mai multe dintre ele devin capitalele unor principate. În această epocă hattiții (sau protohittiții) –popor asianic, adică vorbind o limbă aglutinantă care nu aparține nici grupului semitic, nici celui indoeuropean- se instalează pe platoul central al Anatoliei, unde întemeiază mici state pe care hittiții le vor unifica în mileniul următor. Printre stațiunile cele mai remarcabile din epoca bronzului vechi sunt de menționat Troia II-III, Beycesultan, Gediliki și, mai ales, Alaca Hüyük –centrul cel mai important al epocii bronzului vechi.

La începutul mileniului II a. Chr., legăturile strânse dintre Anatolia și lumea mesopotamiană sunt atestate de stabilirea unor negustori asirieni la Kaneș (actualul Kültepe); în această epocă (cca. 1950-1850 a. Chr.) karum-ul (contuar comercial) de la Kaneș era un centru de comerț asirian care iradia peste întregul platou central anatolian. Ceramica roșie anatoliană atinge un înalt grad de perfecțiune și se întâlnesc, pe cilindri-sigilii, scene, personaje și tipuri ornamentale care vor fi caracteristice pentru arta hittită.

Imperiul hittit

La începutul mileniului II a. Chr., apar, pentru prima dată, în textele contemporane, numele hittiților indo-europeni care se infiltrează în Anatolia prin Caucaz, aducând carul de luptă ușor (cu roți prevăzute cu spițe) și calul; numele acestuia din urmă figurează pentru prima dată în lumea mesopotamiană, într-un imn al lui Șulgi care a domnit la Ur, către finele mileniului III a. Chr., ceea ce sugerează că hittiții –menționați la Kaneș către 1900 a. Chr.- au început să se stabilească la sud de Caucaz, încă cu două secole mai înainte.

După cum relevă onomastica, la începutul mileniului II, populații indo-europene din grupul centum – luwiții și hittiții – s-au stabilit în Anatolia centrală și occidentală. Acești indo-europeni întemeiază o serie de principate care, în scurt timp, își impun hegemonia politică în detrimentul populației locale –hatti. La fel ca odinioară akkadienii în Mesopotamia sau, câteva secole mai târziu, arienii în Mitanni, acești războinici străini au reușit în cele din urmă să unifice o mare parte a țării și să întemeieze un imperiu în avantajul lor.

Imperiul hittit constituie, prin excelență, un stat războinic, a cărui forță rezidă în „cavaleria de care”, hittiții fiind poate inventatorii acestei arme, pe care au introdus-o, în orice caz în Asia Occidentală. Războinicii indo-europeni care au format structurile imperiului nu au adus decât puține noutăți în domeniul culturii și n-au făcut decât să adapteze mentalității lor vechile credințe, obiceiurile și arta vechilor hatti.

Invadatorii indo-europeni au inaugurat un fecund sincretism cultural, care s-a prelungit mult timp după dispariția creațiilor lor politice. Curând după instalarea hittiților în Anatolia, civilizația lor a suferit o puternică influență mesopotamiană. Mai târziu, în epoca Imperiului hittiții au asimilat esențialul civilizației hurriților. Creațiile geniului hittit – în primul rând arta religioasă și cu deosebire gliptica – nu sunt cu totul lipsite de originalitate. Reinterpretarea câtorva mituri hattiene și hurrite vădește, la rândul ei, caracteristicile gândirii religioase hittite.

Alături de numeroasele documente provenite din arhiva regală de la Hattusa (actualul Boğazköy), în ultimele decenii au fost descoperite materiale noi atât în Anatolia, la Mașat Höyük (arhive cuneiforme hittite), cât și la frontiera sud-orientală a Imperiului hittit, pe Eufratul mijlociu syrian, la Emar (actualul Meskéné) unde s-au găsit numeroase tablete cuneiforme și cilindri-sigilii syro-hittite.

IV.2. Vechiul Imperiu hittit

Imperiul vechi acoperă sfârșitul epocii bronzului mijlociu și începutul epocii bronzului recent în Asia Mică.

Din textele asiriene îl cunoaștem pe Anitta, regele din Kușșar, iar cel mai vechi text hittit este redactat de un Anitta, fiu al lui Pithana, care ar putea să fie întemeietorul Vechiului Imperiu hittit; acești doi Anitta s-ar putea să fie de fapt același personaj care a distrus karum-ul din Kaneș către 1850 a. Chr. și a cucerit Alișar și Hattușa. Între acest Anitta și primul rege hittit menționat de textele ulterioare – un rescript a lui Telepinu, datând de la cca. 1500 a. Chr. – există un hiatus de un secol; acest rege este numit Labarna și pare să fi domnit înainte de 1650 a. Chr.

Alți istorici consideră că efemerul regat a lui Anitta prefigurează formarea Vechiului Imperiu hittit. Această creație politică ar fi fost opera unui oarecare Labarna (cca. 1680-1650), a cărui nume a devenit titlu dinastic, fiind purtat de toți suveranii hittiți. Capitala noului stat – patronat de cuplul divin Teșub-Hepat – a fost stabilită întâi la Kușșar, apoi mutată la Hattușa.

Hattușil I (cca. 1650-1620) va transforma micul regat din centrul Anatoliei într-un veritabil imperiu printr-o serie de cuceriri în cursul cărora a unificat o parte a populațiilor anatoliene și a extins dominația hittită asupra regatului Arzawa (în sud-vestul Asiei Mici, în valea Hermosului) și spre est către Eufrat.

Murșil I (cca. 1620-1590 a. Chr.) continuă politica expansionistă și face din statul hittit o putere importantă în Orientul Apropiat, ca urmare a raidului de pradă pe care l-a condus împotriva Babilonului în 1594 a. Chr. Îndelungatul conflict cu regatul Yamkhad din nordul Siriei se soldează cu ocuparea Alepului în 1594 a. Chr. Murșil I suveranul unui imperiu care se întindea de la Mediterana la M. Neagră, cade victimă unei conjurații de palat, act care inaugurează o îndelungată perioadă de tulburări dinastice.

De altfel, una dintre caracteristicile statului hittit a fost faptul că autoritatea monarhică pare să fi fost contestată fără încetare de către o nobilime turbulentă. Telepinu (cca. 1525-1500 a. Chr.), inițiatorul unor importante reforme politice, a încercat să remedieze carențele puterii monarhice fixând reguli de succesiune dinastică. Astfel se limita imixtiunea aristocrației și se încerca impunerea principiului ereditar în succesiunea dinastică. În schimb, suveranul era subordonat din punct de vedere juridic consiliului nobilimii (pankuș), care avea, de pildă, dreptul de a-l judeca și de a-l condamna pe rege în caz de fratricid.

După efemera redresare din timpul domniei lui Telepinu, puterea hittită traversează o îndelungată eclipsă. Pentru aproape două secole, scena politică a Orientului Apropiat va fi dominată de Imperiul Mitanni.

IV.3. Noul Imperiu hittit

Noul Imperiu, care vede, către 1400 a. Chr., suindu-se pe tron , odată cu Arnuwanda I, o dinastie nouă probabil de origine hurrită, ocupă ultimele secole ale bronzului recent.

În prima jumătate a secolului XIV a. Chr., Suppiluliuma I (cca. 1380-1346) restaurează puterea hittită și profitând de pasivitatea Egiptului sub Amenofis IV, distruge Imperiul Mitanni care, redus la bazinul Haburului (Hanigalbat), nu avea să mai joace decât rolul unui stat-tampon între Imperiul hittit și Asiria. În aceeași perioadă, posesiunile siriene ale Egiptului devin tributare suveranului de la Hattușa. La Karkemiș și Alep – avanposturi hittite în Syria de Nord – sunt instalați, în locul suveranilor locali, doi dintre fii lui Suppiluliuma, cu atribuții de viceregi.

Noul Imperiu hittit, care sub Suppiluliuma I atinge apogeul puterii sale, se angajează împreună cu Egiptul și cu Asiria în disputa pentru supremație în Orientul Apropiat. Ambițiile lor rivale s-au ciocnit în Siria de Nord, placa turnantă a întregului comerț oriental.

Curând după dispariția lui Suppiluliuma izbucnesc revolte în țările vasale, în timp ce o nouă putere, Asiria, profitând de dispariția Imperiului mitannian, își extinde frontira până la Eufrat.

Imperiul succesorilor lui Suppiluliuma – dinastia de origine hurrită de la Hattușa – va fi antrenat în nesfârșite conflicte externe care, împreună cu frecventele revolte interne și incursiunile kașkeenilor (gasgas – munteni din regiunile nordice ale Asiei Mici) de la frontiera nordică, explică, într-o mare măsură, declinul puterii hittite.

Pe de altă parte, deși aspectul teocratic al monarhiei apare mai accentuat la Hattușa decât în alte capitale orientale, iar regalitatea hittită încerca – după modelul egiptean – să concentreze în mâinile sale întreaga putere, nu numai politică și militară, dar și pe cea religioasă și judecătorească, Noul Imperiu hittit ca căpăta un caracter cvasifeudal, datorat în parte evoluției tehnicii militare. Casta privilegiată a războinicilor dobândise vaste domenii care deveneau tot atâte principate distincte, cu toate riscurile pe care le comporta o atare situație pentru puterea regală.

În timpul domniilor lui Murșil II (cca. 1330-1300) și Muwatalli (cca. 1300-1280), Imperiul hittit încearcă să-și extindă sfera de influență în Syria de Nord, intrând în conflict cu Egiptul faraonic care, sub Seti I și-a recuperat posesiunile asiatice până la Orontes. Abilul Muwatalli va opune Imperiului ramesid un redutabil bloc asiatic supus hegemoniei sale, iar Ramses II va scăpa cu greutate de un adevărat dezastru sub zidurile Qadeșului (1285 a. Chr.). Bătălia de la Qadeș nu modifică echilibrul politic: fluviul Orontes rămânând și de acum înainte limita dintre cele două sfere de influență, hittită și egipteană.

După moartea lui Muwatalli disputele dinastice –care îl opun pe Urhi-Teșub, fiul regelui defunct, lui Hattușil, fratele acestuia- slăbesc puterea monarhei hittite.

Hattușil III (cca. 1280-1260/1255) a preluat succesiunea după ce l-a eliminat pe Murșil III, moștenitorul legitim al tronului. Pentru a-și consolida puterea pe care o uzurpase și pentru a-și redobândi sprijinul clerului, Hattușil III s-a căsătorit cu fiica unui preot, marea regină Puduhepa. Hattușil III se aliază cu Babilonul și pune capăt temporar expansiunii asiriene. Apoi, suveranul de la Hattușa, amenințat de ambițiile asiriene a luat inițiativa unei apropieri de Egipt. Astfel, în 1269 a. Chr. a fost încheiată alianța egipteano-hittită menită să stăvilească imperialismul asirian tot mai agresiv începând din epoca Imperiului de Mijloc. Fluviul Oronte rămânea limita dintre sferele de influență hittită și egipteană: Qadeșul și regatul Amurru rămâneau în mâinile hittiților, iar litoralul în cele ale egiptenilor.

Imperialismul asirian, ca și cel hittit, era dictat de considerente de ordin economic: ambele state, fără ieșire directă la mare, aveau aceeași nevoie vitală de porturile Siriei de Nord; se cunoaște modul în care s-au folosit hittiții de influența lor în această zonă pentru a încerca să-și sufoce, din punct de vedere economic, adversarul.

Către mijlocul secolului XIII a. Chr., tendințele centrifuge ale micilor regate vasale hittiților (Arzawa, Kizzuwadna, Arwanna, Azzi-Hayasa etc.) se accentuează. Dacă hittiții a căror patru centre rămân Hattușa, Alaca Hüyük, Alișar și Kaneș, își întind influența în Syria, ei nu ajung totuși să ocupe întreaga peninsulă anatoliană, și larga fereastră egeeană rămâne deschisă influențelor miceniene.

Aheii, sub numele de Akhkhiyawa, își fac apariția în textele hittite și arheologia le atestă prezența încă din secolul XIV a. Chr. Troia VI, care a fost distrusă de un cutremur către 1370 a. Chr., este un oraș de influență aheeană și, într-o măsură încă și mai mare, Troia VII A este un asemenea oraș, deși a fost distrusă de ahei în urma celebrului război troian, în a doua jumătate a secolului XIII a. Chr. Prestigiul Troiei ține, în primul rând, de legenda epică greacă și de popularitatea cercetărilor lui H. Schliemann. În realitate, cea mai prestigioasă cetate anatoliană în mileniul II a. Chr. a fost Beycesultan, care era probabil capitala regatului Arzawa, bine cunoscut din textele hittite, ca tradițional rival al suveranilor de la Hattușa.

Sub Tudhaliya IV (cca. 1255-1230/1220), care a inițiat reorganizarea administrativă a templelor și a dispus retranscrierea a numeroase texte religioase, declinul Imperiului hittit se accentuează. Suveranul de la Hattușa n-a reacționat în nici un fel când Tukulti-Ninurta I a deportat în Asiria 28 000 de hittiți de pe Eufratul superior. În aceeași perioadă populațiile din estul și sud-estul Asiei Mici se ridică împotriva dominației hittite, în timp ce kașkeenii (gasgas) amenință frontiera nordică a Imperiului. Analele lui Tudhaliya IV menționează prezența în Anatolia occidentală a populației Akhkhiyawa, în fruntea unei mari coaliții, probabil o aluzie la celebrul război troian.

În timpul lui Arnuwanda III (1230/1220-?1200), penultimul suveran de la Hattușa, tulburările care aveau să provoace prăbușirea Imperiului hittit s-au agravat considerabil. Regatul Alasia (situat fie în Cipru, fie în Siria de Nord) și Ugaritul, aflate în sfera de dominație hittită sunt amenințate de invazia Popoarelor Mării; în toate aceste raiduri aheii au jucat un rol esențial.

Domnia lui Suppiluluima II (către 1200 a. Chr.), ultimul suveran de la Hattușa, a fost în întregime consacrată apărării unui imperiu amenințat din toate părțile: revoltele principilor vasali, invaziile Popoarelor Mării și cele ale kașkeenilor. Un text hittit menționează o bătălie navală între Suppiluliuma II și Popoarele Mării care se îndreptau către Alasia. În cele din urmă, în jurul a. 1200 a. Chr., Noul Imperiu hittit se prăbușește sub lovitirile Popoarelor Mării. Hattușa, capitala politică și metropola religioasă, este distrusă, iar statul hittit dispare de pe harta politică a Orientului.

Pe când hittiții au sucombat în Asia Mică invaziilor din nord, țările din Orientul Apropiat au fost fărâmițate în mci state și regate de către triburile venite din nord, asociate cu grecii micenieni veniți dinspre apus –Akaiwasha (aheii) și Daniuna (danaii) din izvoarele egiptene.

În urma tulburărilor de la sfârșitul mileniului II a. Chr.care pun capăt culturilor epocii bronzului în Asia Mică, alte populații indo-europene aparținând grupului centum –frigieni și lydienii-, venite din Thracia, vor ocupa o parte a Anatoliei, în timp ce hittții, dislocați de pe platoul central, s-au stabilit în Syria de Nord unde au întemeiat o serie de principate neo-hittite (Sam’al, Karkemiș, Til Barsib, Alep și Hama) care, în majoritatea lor, vor cădea în mâna dinastiilor arameene în secolele IX-VIII a. Chr., înainte de a fi înglobate în Noul Imperiu asirian.

Capitolul VI

IRANUL ANTIC

Cadrul geografic

Înaltul platou iranian, tăiat de culmi paralele care ating o înălțime medie de 1500 m, este mărginit aproape de jur împrejur lanțuri muntoase abrupte: la vest și la sud-vest, Zagrosul, care ajunge până la 4451 m, îl separă de câmpiile Mesopotamiei și ale Susianei, apoi de Golful Persic, iar în cele din urmă de marea Oman. În nordul platoului iranian, Elburzul, care atinge 5670 m, mărginește Marea Caspică, iar apoi stepele Turkestanului. La est, munții Belucistanului se prelungesc printr-o zonă de coline joase ce domină valea Indusului.

Prezența acestor bariere naturale a fost suficientă pentru a stăvili o umiditate care nu pătrunde decât rar în centrul platoului iranian. Dar, din munții Zagros și Elburz, acoperiți timp îndelungat de zăpezi, iau naștere câteva cursuri de apă care se pierd în cele din urmă în inima platoului, nu fără a da naștere în drumul lor, unor oaze unde agricultura nu necesită mari lucrări de irigație. Centrul și sud-estul Iranului constituie un deșert de sare (Dasht-i-Kavir) sau de nisip (Dasht-e-Lut), în aparență lipsit de resurse naturale.

În podișul iranian s-au încrucișat numeroase drumuri comerciale care legau Orientul Apropiat, pe de o parte cu India și Asia răsăriteană, pe de altă parte cu țările din bazinul oriental al Mediteranei. Zonă de contact între Orient și Occident, Iranul antic a receptat și a asimilat numeroase influențe, creând el însuși și difuzând forme culturale și de civilizație originale.

VI.1. Iranul preistoric

În cursul mileniului VII a. Chr. comunități agricole ocupau zonele fertile de piemont, e.g. Tepe Tang-e-Chakmak (aparținând neoliticului preceramic), situată între Elbruz și deșert. În mileniile VI-IV a. Chr. sunt cunoscute numeroase așezări caracterizate prin ceramica pictată (Tepe Sialk, Tepe Hissar,), iar cele aflate în vecinătatea minelor de cupru, prin începuturile metalurgiei (Tepe Sialk, Tal-i-Iblis); de altfel, topirea minereului și turnarea aramei, descoperire capitală, este datorată se pare, metalurgiștilor iranieni.

În a doua jumătate a mileniului IV a. Chr., în cadrul acestor comunități agricole se produc adevărate mutații care vor conduce, câteva secole mai târziu, la apariția unor veritabile orașe.

În nord, câmpia Gorgan este o zonă de contact între munții Elbruz și stepa turkmenă. În ultimul sfert al mileniului IV a. Chr., în siturile din această zonă apare ceramica cenușie lustruită care, la Shah Tepe, Yarim Tepe și Tureng Tepe înlocuiește ceramica pictată, Aceeași schimbare se produce și la Tepe Hissar, pe piemontul meridional al Elbruzului. Aceste schimbări au fost, mult timp, puse în legătură cu venirea indo-europenilor („protomezilor) în Iran. Astăzi se consideră însă că avem de-a face cu un fenomen local, similar celui petrecut în Mesopotamia, când ceramica pictată de tip Obeid este abandonată la începuturile urbanizării (perioada Uruk).

Oricum, în Iran se produce o restructurare a locuirii: multe din vechile așezări sunt abandonate și apar acum alte mari așezări – Tal-i-Malyan în valea fertilă a fluviului Karun și Tepe Yahya, în valea adiacentă, Dowlatabad. Această mutație rămâne dificil de explicat (deteriorarea climatului, care a devenit mai arid ?; transformările economice ?).

În orice caz, către 3000 a. Chr., apare un nou sistem de gestiune economică avându-și originea în regiunea Susei, în Khuzistanul iranian. Începând din această perioadă apar tăblițele cu scriere proto-elamită, descoperite în mai multe situri: Tepe Sialk IV, Godin Tepe V, Tal-i-Malyan, Tepe Yahya IV etc. Vestigiile arheologice atestă intensificarea relațiilor comerciale dintre orașele mesopotamiene și Susiana. Încă din această epocă timpurie Iranul deținea rolul de intermediar între Mesopotamia, Asia Centrală și India. Toate acestea, asociate cu transformările locale, marchează începutul unei forme de urbanizare în Iranul de sud-vest.

Încă de la începutul mileniului III a. Chr., Iranul occidental intră în istorie aproape în același timp cu Mesopotamia, iar Elamul apare ca un stat unificat sub dinastia Awan.

VI.2. Imperiul med

Mezii erau, probabil, urmașii unei populații indo-europene care, în mileniul al III-lea, întemeiase o civilizație urbană în sud-estul Turkestanului, la poalele munților Elbruz, în jurul centrelor de la Tureng Tepe și Tepe Hissar, părăsind apoi această regiune către 1700 a. Chr., poate datorită salinizării excesive a solului.

În orice caz, mezii (mamdai – în analele asiriene) și perșii (parsua) constituiau cele două grupări mai importante de triburi ariene (arya) care au apărut la finele mileniului II pe platoul iranian.

Imperialismul asirian, deosebit de agresiv în sec. VIII, a accelerat federalizarea mezilor. Potrivit relatării lui Herodot (I, 95-102), un anume Deiokes (Daiukku) – care a organizat rezistența împotriva lui Sargon II – ar fi jucat un rol esențial în cursul acestui proces.

Constituirea statului med, la finele sec VIII a. Chr., a fost facilitată de declinul regatului manneenilor în urma repetatelor incursiuni asiriene și urarteene. Adevăratul fondator al regatului med pare a fi Phraortes (Kaștariti). Sub fiul și succesorul său Cyaxare (Uakșatar, ?-584), nevoit să accepte o vreme suzeranitatea regelui scit Madyas, Media devine una din marile puteri ale lumii orientale. Cyaxare și-a reorganizat armata după modelul asirian, a impus suzeranitatea regatului med asupra mannenilor și perșilor, a cucerit Assurul în 614 și, coalizându-se cu regele Nabopalassar al Babilonului, a distrus Imperiul asirian în 612. Astfel, în foarte scurtă vreme, Statul med constituit în jurul Ecbatanei, a devenit un imperiu gigantic care se întindea până la Halys.

Către mijlocul sec. VI a. Chr., între cele 4 puteri care dominau lumea orientală – Media, Babilonul, Egiptul sait și Lydia – se stabilea un anume echilibru. Câțiva ani mai târziu, trei dintre acestea dispăruseră de pe scena politică, iar căderea Egiptului era iminentă. Cyrus cel Mare – fondatorul imperiului ahemenid – avea să realizeze pentru prima dată, unitatea lumii orientale. Căderea lui Astyage (Iștuvegu, 584-550), abandonat de aristocrația medă în ajunul confruntării decisive cu Cyrus II, a marcat sfârșitul efemerului Imperiu med.

VI.3. Imperiul persan

La începutul secolului VII a. Chr., Ahaimenes /(H)achamaniș – fondatorul dinastiei ahemenide – unifică triburile perșilor și, profitând de dificultățile Elamului, angajat în îndelungatul conflict cu Asiria, extinde frontierele regatului persan.

Către 675 a. Chr., fiul său, Teipes (Hișpiș) ocupă partea muntoasă a Elamului și își asumă titlul de rege al Anshanului. La moartea lui Teipes, în 640 a. Chr., regatul persan este împărțit între cei doi fii: Cyrus I (Kuraș) domnește în Parsumaș, iar Ariaramnes (Aryaramna) în Parsa. Cambyse I (Kamburdjiya, 600-559), fiul lui Cyrus I și ginerele lui Astyage, reunindu-i din nou pe perși sub o singură coroană, pune bazele ascensiunii puterii persane.

La începutul sec. VI, Zarathustra a reformat vechea religie iraniană într-un sens monoteist. Potrivit tradiției consemnată, un mileniu mai târziu, în Avesta, Zarathustra primește revelația noii religii direct de la Ahura-Mazda. Esențialul reformei zoroastriene constă într-o imitatio dei. Omul este sortit să urmeze exemplul lui Ahura-Mazda, dar el este liber în alegerea sa.

Învățăturile denumite Gathas constituie partea cea mai veche a culegerii de texte proto-iraniene numită Apasta („Culegere”), iar în neo-persană Avesta. Avesta cuprinde: 1) Yasna –„jertfele”- texte rituale ce cuprind și cele șaptesprezece Gathas; 2) Yașts –cântece de jertfe, pe vremuri treizeci la număr; 3) Videvdat, o culegere de legi religioase, care ar fi unul din cei douăzeci și unu de nask menționați de tradiție.

Prin ideile pe care le-a pus în circulație – mitul Mântuitorului, doctrina escatologică optimistă care proclamă triumful Binelui și salvarea universală, doctrina învierii trupurilor etc. – mazdeismul a avut o influență considerabilă în evoluția gândirii religioase.

Succesorul lui Cambyse, Cyrus II (559-530) va transforma regatul persan într-un veritabil imperiu universal. Tânărul suveran din Anshan repurtează în 550 o victorie decisivă asupra lui Astyage și se instalează în Ecbatana ca rege al perșilor și al mezilor.

După constituirea marelui imperiu iranian, Cyrus cel Mare se lansează într-o veritabilă politică de expansiune mondială. În Est cucerește vaste teritorii populate de iranieni – Margiana, Sogdiana, Bactriana, Drangiana, Arachosia și Gedrosia – extinzând frontiera Imperiului până la Indus, iar în Vest îl învinge pe Cressus, ultimul rege din dinastia Mermnazilor, ocupă Sardesul și anexează Lydia (546).

După victoria asupra Imperiului neobabilonian (535), Syria, Palestina și Fenicia au intrat în orbita puterii lui Cyrus cel Mare care, în numai 28 de ani, constituie cel mai vast imperiu cunoscut în lumea orientală.

Cucerirea Babilonului, facilitată de descompunerea internă a statului babilonian – măcinat de rivalitatea dintre diferitele tagme preoțești – a însemnat mult mai mult decât căderea unui imperiu. Deși monarhia ahemenidă se va inspira din modelele asiriene și babiloniene, ruptura este evidentă. Pentru prima dată organizarea imperiului era axată pe o concepție cvasiuniversală. Față de statele învinse și înglobate în Imperiu, Cyrus a inaugurat o politică de toleranță cu totul nouă, care i-a adus o mare popularitate, asigurându-i pentru un timp soliditatea cuceririlor.

Prin urmare, începuturile Imperiului ahemenid se situează într-o perspectivă morală și politică nouă. Vechea lume orientală părea să se fi prăbușit definitiv.

Cyrus cel Mare a fixat și principiile esențiale ale viitoarei organizări a Imperiului, întemeind primele strapii. Vechile state orientale erau legate de suveranul ahemenid prin tradiționala formă a uniunii personale, în vreme ce orașele feniciene, ca și cele ioniene s-a menținut formele locale de guvernământ. În fruntea fiecăreia dintre provinciile în care a fost împărțit Imperiul se afla câte un satrap, reprezentant al Marelui Rege. În fine, tributul constituia elementul esențial al legăturii care unea fiecare dintre provincii cu suveranul ahemenid. Toate resursele financiare al Imperiului erau canalizate astfel către reședințele imperiale – Susa, Ecbatana, Pasargade și Persepolis, capitala întemeiată de Darius I.

După dispariția lui lui Cyrus II (530-522) – ucis în luptele contra messageților – Imperiul persan va sfârși prin a semăna tot mai mult cu Imperiul asirian, cu acea diferență esențială, totuși, că genocidul sistematic n-a fost pus în practică de nici unul dintre suveranii ahemenizi.

Domnia lui Cambyse II (530-522) a fost în întregime ocupată de cucerirea Egiptului sait (525), iar sfârșitul fiului lui Cyrus II este legat de revolta magilor (controversatul episod Gautama-Bardiya, relatat de inscripția lui Darius I de la Behistun, precum și de Herodot).

Suirea pe tron a lui Darius I (522-486) – care aparținea unei ramuri colaterale a Ahemenizilor – pare a fi rodul unei conjurații care l-a înlăturat pe succesorul legitim. În orice caz, începutul domniei lui Darius I a fost marcat de o serie de revolte izbucnite în mai multe părți ale Imperiului – Media, Bbilon, Susiana, Armenia și Arachosia. După reprimarea acestor revolte, către finele anului 521 a. Chr., Darius a reluat și a desăvârșit opera de organizare inițiată de Cyrus cel Mare, conferind astfel Imperiului ahemenid adevărata sa fizionomie. Sistemul satrapiilor a fost fixat în mod definitiv și, pentru ca guvernatorii provinciilor să poată fi mai îndeaproape supravegheați, Darius a creat o veritabilă rețea de spionaj. Totuși, veleitățile autonomiste și politica prea personală a multor satrapi vor constitui unul dintre factorii de dezagregare a Imperiului ahemenid; însuși Darius va fi confruntat către finele domniei cu revolta orașelor ioniene din Asia Mică și cu secesiunea Egiptului.

Pentru a facilita unificarea Imperiului, Darius – combinând numerotarea sexagesimală a babilonienilor și cea zecimală a asirienilor și arameenilor, și utilizând ca unități atât siclul din Babilon cât și mana arameeană – a impus un nou etalon, karșa: 1 mana valora 6 karșa, iar 1 karșa valora 10 sicli; ansamblul a fost corelat cu sistemul ionian: 60 de mana echivalau cu 1 talant euboic. În materie monetară, suveranul ahemenid a impus un etalon – aur (darika – 8,42 g), măsură prin care a corelat sistemul babilonian cu cel al orașelor ioniene.

Darius a inițiat și edificarea unei remarcabile rețele rutiere – axată pe faimoasa cale regală – care a favorizat propășirea economică a Imperiului. Totodată, pentru a-și asigura monopolul comerțului cu Extremul Orient, Darius I intenționa să termine construcția canalului început de faraonul Nechao II cu un secol în urmă; canalul, care trebuia să lege brațul pelusiac al Nilului de golful Suez, avea menirea de a uni în același sistem economic Egiptul, Mesopotamia și India.

Sub Darius I, Imperiul ahemenid atinge apogeul expansiunii sale teritoriale: între 519-512 a. Chr. nord-vestul Indiei, Thracia și Macedonia ajung sub controlul Marelui Rege, a cărui autoritate, la sfârșitul secolului VI a. Chr., se întinde de la Indus la Marea Egee și din Armenia până la prima cataractă a Nilului.

Revolta orașelor ioniene din Asia Mică inaugurează îndelungatul conflict dintre Imperiul persan și lumea greacă, cunoscut sub numele de războaiele medice (500-449 a. Chr.). În zadarnica lui încercare de a cuceri Grecia, Darius I a fost înfrânt la Marathon (12 septembrie 490), în Attica, de athenienii și plateenii conduși de Miltiades. Eșecul din primul război medic a fost urmat de un eveniment mult mai grav: secesiunea Egiptului (486). Moartea lui Darius I coincide cu începutul declinului Imperiului ahemenid, prea universal pentru a fi cu adevărat viabil.

Domnia lui Xerxes (486-465 a. Chr.) marchează un moment de turnură în politica Ahemenizilor. Xerxes reprimă cu brutalitate revoltele din Egipt și Babilon – unde a distrus templul lui Marduk – punând capăt politicii de toleranță a predecesorilor săi. A doilea război medic se încheie cu un eșec lamentabil (Salamina – 28 septembrie 480; Plateea și Mycale – 479 a. Chr.).

Aceste eșecuri au dus la accentuarea absolutismului monarhiei ahemenide. Nimic nu mai amintește de politica generoasă preconizată de Cyrus cel Mare sau de preocuparea pentru dreptate ordine și prosperitate care se aflase la temelia domniei lui Darius I. Politica opresivă și intolerantă inaugurată de Xerxes I va duce, contrar scopurilor sale, la resuscitarea sentimentelor naționale ale diverselor populații înglobate în Imperiu. Anul 480 a. Chr. a marcat așadar nu numai victoria Greciei asupra Orientului, dar și începutul unei decadențe care, un secol și jumătate mai târziu, avea să expună un imperiu lipsit de apărare agresiunii lui Alexandru cel Mare.

Energicul Artaxerxes I Longimanus (465-424 a. Chr.) încearcă zadarnic să stopeze declinul Imperiului care se va accelera sub mediocrii săi urmași. Astfel, sub Artaxerxes II (404-359 a. Chr.) monarhia ahemenidă decade la statutul despotismelor opresive de altădată din epocile cele mai sinistre.

În pofida diverselor tentative de redresare, Imperiul ahemenid se descompune, diversele satrapii emancipându-se de sub autoritatea unei puteri centrale subminată de interminabile conflicte dinastice. Sinistra cronică a ultimilor ahemenizi se încheie cu nimicirea aproape totală a familiei regale de către Artaxerxes III (359-338 a. Chr.), el însuși, în cele din urmă, victimă a intrigilor eunucilor din harem. Ultimul suveran al Imperiului ahemenid, Darius III (336-330), confruntat cu agresiunea lui Alexandru cel Mare, se arată incapabil de a face față situației.

Alexandru cel Mare – victorios la Granicos (334), în Asia Mică, la Issos (333), în Syria și la Gaugamela (331), în Mesopotamia – a fost primit pretutindeni, precum odinioară Cyrus cel Mare, ca un eliberator. Media, Babilonul și Persia s-au predat învingătorului fără a opune rezistență. Ocuparea capitalelor Imperiului – Susa și Persepolis, care a fost dat pradă soldaților lui Alexandru (330) – marca, deopotrivă, sfârșitul „războiului de răzbunare” și prăbușirea monarhiei ahemenide.

Capitolul VII

INDIA ANTICĂ

Cadrul geografic

India (in limbile indiene Bharatvarsa; denumirea actuală vine de la fluviul Sindhu, devenit în persană Hindhu, iar în greacă Indos), înconjurată din trei părți de Oceanul Indian, este mărginită la nord de munții Himalaya, care o despart de podișul Tibetului.

Prima mare civilizație a subcontinentului indian s-a născut în valea Indusului. Câmpia Indusului se află într-o poziție geografică marginală. Clima zonei sale celei mai sudice o leagă mai curând de regiunile musonice decât de ținuturile mediteraneene sau ale Orientului Apropiat; fluviul însuși își are izvoarele în munții Himalayei. Cu toate acestea, valea Indusului aparține, la începutul istoriei sale, zonei Orientului Apropiat, ca și mai târziu când, în ceea ce privește populația și religia, avea să primească tot din vest elementele esențiale ale personalității sale.

Dintotdeauna valea Indusului a fost un culoar de comunicație între ansamblul indo-gangetic, Orientul Mijlociu și Asia Centrală.

Mai alungită decât câmpia mesopotamiană, cea a Indusului este strânsă între munții Belucistanului, al cărui piemont era mai puțin arid decât astăzi, și deșertul Thur. Valea însăși este aproape pustie, cu excepția regiunilor irigate.; în plus, inundațiile, care ating uneori proporții catastrofale, au depus enorme straturi de aluviuni, adesea nefertile. În nord, dimpotrivă, văile umede ale numeroaselor râuri care curg spre Indus și alcătuiesc actualul Pendjab puteau fi cultivate fără a recurge la prea complicate lucrări de irigație.

VII.1. India pre-ariană. Civilizația Indusului

Civilizația Indusului, creată în regiunea Sind de către o populație înrudită cu cele de limbă dravidiană, se prezintă într-o lumină cu totul originală.

Apariția primelor așezări sedentare în nord-vestul subcontinentului indian a fost multă vreme atribuită unor grupuri de origine iraniană care s-ar fi instalat în jurul anului 4000 a. Chr. în sudul Afganistanului –la Mundigak-, apoi în Belucistan. Însă cercetările mai noi (începute în 1974) la Mehrgarh au relevat existența unui bogat orizont neolitic în valea Indusului începând din jurul anului 7000 a. Chr. și a unei secvențe chalcolitice marcată de o impresionantă organizare economică –realități ce au permis plasarea civilizației Indusului în veritabilil ei context cultural.

Grație dezvoltării unei agriculturi mai diversificată și mai bine adaptată exploatării noilor terenuri agricole, numărul aglomerărilor umane a crescut la începutul mileniului IV a. Chr., o serie de noi așezări luând naștere în Belucistan și în zonele care mărginesc câmpia Indusului. Câteva sate apar și în valea Indusului, în Sind, e.g. Amri, întemeiat înainte de 3500 a. Chr.

Sfârșitul mileniului IV a. Chr. și începutul celui următor corespund unui considerabil progres demografic: numărul siturilor continuă să crească în Belucistan și pretutindeni în valea Indusului și de-a lungul afluenților săi; e.g. Hakra, în apropierea frontierei indo-pakistaneze.

Ceramica cu decor policrom, figurinele de lut ars și diverse alte artefacte definesc o vastă arie culturală relativ omogenă. Varietatea figurinelor antropomorfe este o altă caracteristică a perioadei cuprinsă între 3000-2500 a. Chr., epocă în care se stabilesc numeroase contacte între valea Indusului, Belucistan și culturile din Afganistan (Mundigak III-IV), Iran (Shahr-i-Sokhta) și Asia Centrală meridională (Namazga III).

Aceste variate contacte culturale și schimburi economice au favorizat apariția unor grupuri de artizani tot mai specializați, precum și emergența structurilor sociale care au permis dezvoltarea marilor orașe –Mohendjo-Daro, în Sind, pe Indus și Harappa, în Pendjab- în a doua jumătate a mileniului III a. Chr.

Prin urmare, geneza civilizației Indusului este legată de evoluția structurilor economice și culturale locale, începând din neolitic până la mijlocul mileniului III a. Chr. Aceste legături culturale anterioare explică originalitatea civilizației Indusului în comparație, de pildă, cu Mesopotamia.

Strălucitoarea civilizație urbană din Valea Indusului comportă o organizație socială deosebit de complexă, care denotă prezența unei administrații eficace.

În același timp, remarcabila expansiune a civilizației Indusului marcată de apariția marilor metropole Mohenjo-Daro și Harappa, precum și de difuzarea unei culturi materiale extrem de standardizate pe un imens teritoriu – din Mekran în vest, până în regiunea Delhi în est și din Afganistanul septentional în nord, până în Gujarat în sud – au făcut să se presupună existența unui vast imperiu harappeean, plasat sub controlul unei structuri politice rigide. După toate aparențele, puterea politică dispunea de o stabilitate extrem de mare, strict condiționată de prosperitatea economică.

Cât privește natura acestei puteri politice, suntem reduși la simple ipoteze, scrierea harappeeană – care cuprinde peste 400 de semne pictografice – nefiind încă descifrată. Mai mult, nici un monument religios sau civil nu atestă – ca în Mesopotamia sau în Egipt bunăoară – existența unei puteri politice care să își afirme autoritatea prin manifestări elocvente. Forța elitei conducătoare pare a fi mai curând de natură economică și socială; ea se întemeia pe exploatarea nemiloasă (sclavie sau covoardă?) a unei foarte numeroase populații aservite. Ceea ce a făcut să se presupună că exista încă de pe atunci un sistem de caste analog celui din perioadele următoare. În orice caz, cercetările arheologice au relevat existența unei voințe foarte precise de sistematizare în structurile urbane, voință care nu avea decât scopul de a separa cât mai strict clasele sociale: cartierele rezidențiale aristocratice sunt net delimitate de cantonamentele rezervate lucrătorilor. Pe de altă parte, întreaga economie era concentrată și supravegheată cu deosebită strictețe: în apropierea antrepozitelor în care se strângeau cerealele și bumbacul erau amplasate instalațiile pentru prelucrarea acestora.

Enorma piscină de cărămidă arsă („Baia Mare”), descoperită în citadela de la Mohenjo-Daro, ilustrează, deopotrivă, existența unei vieți ceremoniale și importanța pe care o aveau abluțiunile rituale în vechea religie indiană.

Elevatul urbanism, preocuparea excepțională pentru sistematizare, precum și sistemul de igienă publică și privată, deosebesc metropolele civilizației Indusului – Mohenjo-Daro și Harappa, care ating dimensiuni colosale pentru acea epocă – de toate celelalte orașe ale Vechiului Orient.

Realizările cu totul excepționale din domeniul urbanismului și al igienei publice și private par a indica existența unei oligarhii „burgheze” care beneficia, fără îndoială de extinderea schimburilor comerciale la o scară interasiatică. Din totdeauna valea Indusului a fost un culoar de comunicație între ansamblul indo-gangetic, Orientul Mijlociu și Asia Centrală, însă perioada cuprinsă între 2300-1950 a. Chr. marchează momentul de apogeu al relațiilor comerciale dintre valea Indusului (Meluhha – în textele mesopotamiene) și Mesopotamia. De asemenea, India pre-ariană întreținea un comerț activ cu Elamul, după cum atestă numeroasele sigilii harappeene descoperite la Susa.

Dacă istoria politică și religioasă a Indiei pre-ariene rămâne deocamdată un mister, cercetările arheologice au conturat etapele evoluției civilizației Indusului. Către 2600 a. Chr. civilizația Indusului s-a cristalizat în Sind, cele mai vechi vestigii fiind descoperite la Amri (ceramica de Indus). Mohenjo-Daro era pe atunci un mare oraș comercial care întreținea relații cu coasta Mekranului. Un secol mai târziu s-au produs mutațiile geomorfologice – crearea barajului natural de la Sehwan, probabil în urma unui cutremur – care vor expune Mohenjo-Daro pericolului înnămolirii.

Către 2300 a. Chr. încep emigrările din Mohenjo-Daro care vor duce la fundarea orașelor din afara Sindului: Harappa și Kalibangan în Pendjab, Lothal în Gujarat. Perioada cuprinsă între 2300 – 2000/1900 a. Chr. marchează apogeul civilizației Indusului. Dacă Lothal, Kalibangan sau Chanhu-Daro – alături de cele două mari metropole reprezintă orașele fazei de maturitate a civilizației Indusului, o mulțime de situri mai mult sau mai puțin influențate de acestea au fost descoperite pretutindeni în nord-vestul Indiei. Pe de altă parte, numeroase situri descoperite în India peninsulară (Podișul Deccan) au permis urmărirea etapelor de punere în valoare a potențialului agricol al acestei regiuni începând din jurul anului 2000 a. Chr.

La cumpăna dintre mileniile III-II a. Chr. survin mutații ce vor înrâuri hotărâtor destinul civilizației Indusului: sosirea arienilor în Penjab și a populațiilor beluce deplasate de aceștia, în Sind. Acestor evenimente li se datorează probabil dispariția bruscă a centrelor harappeene din Penjab și sfârșitul metropolei Mohenjo-Daro, după o îndelungată perioadă de declin.

Dispariția civilizației Indusului rămâne încă învăluită în mister. Fără îndoială, cauzele declinului au fost multiple: s-au invocat inundațiile catastrofale ale Indusului (care au distrus o economie a cărei prosperitate condiționa cu strictețe stabilitatea politică), mișcările seismice și, în fine, asaltul năvălitorilor arieni.

După toate aparențele, către 1750 a. Chr. civilizația Indusului agoniza și indo-europenii i-au dat doar lovitura de grație. În orice caz, trebuie precizat că, pe de o parte, invaziile ariene au avut loc progresiv, timp de mai multe secole, iar, pe de alta, că în sud, în jurul orașului Lothal, în Saurashtra, grupuri harappeene au supraviețuit șocului arian, asigurând o oarecare continuitate în cea mai mare parte a mileniului III.

Arianizarea Penjabului a declanșat fecundul sincretism care avea să ducă la geneza hinduismului. Cum s-a observat, adeseori, prăbușirea unei civilizații urbane nu echivalează cu extincția unei culturi ci, mai degrabă, cu regresiunea sa către forme rurale, „populare”. Timp de secole, de acum înainte, India nu va mai fi decât o lume a satelor fără știința de carte. Abia în secolul IV a. Chr. va începe o nouă perioadă de civilizație urbană.

Cât privește moștenirea lăsată de civilizația Indusului, aceasta se regăsește cu deosebire în viața religioasă și spirituală a Indiei istorice. Astfel, hinduismul comportă un număr considerabil de elemente străine tradițiilor indo-ariene – cultul Marii Zeițe (mahadevi, Kâli) și al lui Șiva (în ipostaza lui Șiva Pasupati și în cea a Mahâyogin-ului), cultul falusului (Sisna Deva) , ascetismul și yoga etc. – care ilustrează ponderea civilizației harappeene în geneza hinduismului.

VII.2. India vedică

Arienii (arya) au început să pătrundă în India de nord-vest la începutul mileniului II a. Chr. Cinci secole mai târziu ocupau Penjabul (bazinul Indusului superior). Este posibil ca invaziile arienilor să fi provocat distrugerea orașelor harappeene. În orice caz, textele vedice evocă luptele împotriva acelor dasa ori dasya care par a fi continuatorii sau supraviețuitorii civilizației Indusului. Între „fortărețele” cucerite de către Indra – supranumit purandra, „distrugătorul de cetăți” – este menționată și Hariyupiya, probabil identică cu Harappa.

În India vedică, la fel ca și la Roma se recunoaște aceeași structură indo-europeană, dar, după cum remarca G. Dumézil, cele două „câmpuri ideologice” nu sunt comune: „romanii gândesc istoric, în timp ce indienii gândesc fabulos; romanii gândesc național, indienii, cosmic”.

Vedele, textele sacre ale hinduismului sunt cuprinse în patru culegeri: Rig Veda, Sama Veda, Yajur Veda și Atharva Veda. Textele vedice reprezintă sistemul religios al unei elite sacerdotale aflată în serviciul unei aristocrații militare. Brahmanii au articulat acest sistem religios pe baza „revelației” vedice (sruti).

Panteonul vedic este dominat de divinități masculine: Varuna (zeul suveran prin excelență; suveranul sub aspectul său agresiv, războinic), Mitra (zeul suveran, sub aspectul său rațional, binevoitor, sacerdotal), Indra (zeul învingător și demiurg), Agni (sacralitatea focului/zeul sacrificiului, arhetipul preotului), Soma (Ființă primordială/planta soma/băutura „imortalizantă), Surya (Soarele – asimilat ulterior cu Brahma), Candra (Luna), Vayu (zeul Vântului) etc. Alte divinități – Rudra-Șiva și Vișnu – care ocupă un loc modest în textele vedice, devin în epoca clasică Mari Zei. Astfel, în textele Brahmana și în Upanișade, Vișnu ajunge să simbolizeze simultan întinderea nesfârșită a spațiului) care face posibilă organizarea Cosmosului) energia benefică și atotputerică și atotputermică sprijinind lumea în vreme ce Șiva – care în epoca vedică simboliza tot ce este haotic, periculos și imprevizibil („vraciul vracilor”) – accede la rangul de zeu suprem al hinduismului.

Anumite mituri sunt, fără îndoială, de origine pre-ariană. Tot așa, sanscrita vedică posedă o serie de foneme pe care nu le întâlnim în nici un alt idiom indo-european, iar vocabularul vedic cuprinde numeroase cuvinte indigene. Acest proces de simbioză rasială, culturală și religioasă se va amplifica pe măsură ce arienii vor înainta în valea Gangelui.

Strălucitoarei civilizații urbane a Indusului îi succede societatea vedică rurală. Indienii vedici practicau agricultura, însă economia lor avea un caracter precumpănitor pastoral. Arienii nu aveau orașe și nu cunoșteau scrierea.

Triburile ariene erau conduse de șefi militari – raja. Puterea acestor regi mărunți era îngrădită de sfaturile șefilor de clanuri – sabha și samiti. Adeseori imnurile vedice fac aluzie la conflictele dintre diversele triburi ariene: cel mai însemnat dintre ele, tribul Bharata triumfase sub conducerea regelui Sudas asupra a zece prinți coalizați.

Către finele epocii vedice, organizarea societății în 4 clase sociale (varne) – brahmana, kșatriya, vaisya și sudra – era deja cristalizată. După cum a demonstrat G. Dumézil, lumea vedică vădește diviziunea tripartită a zeilor și a societății – structură fundamentală a societății și a ideologiei indo-europene. În India vedică, claselor sociale brahmana, kșatriya și vaisya le corespund zeii Varuna și Mitra, Indra și gemenii Nasatya.

Cu timpul, această diviziunea socială s-a înăsprit într-un sistem de caste. Celebrul imn Purușasukta din Rig Veda (RV, X, 90) explică crearea lumii și a sistemului castelor ca rezultat al unui sacrificiu cosmic: o cosmogonie de tip arhaic. Creația prin sacrificiul unei Ființe divine antropomorfe (gigantul primordial, Purușa/Omul, figurat și ca totalitate cosmică), zeii îl sacrifică pe Purușa, din corpul său tăiat în bucăți se nasc cerul, pământul, zeii, animalele, calsele sociale: „Gura sa a devenit brahman, din brațele lui s-a născut Luptătorul, coapsele sale au dat naștere Meșteșugarului, din picioarele lui s-a născut Slujitorul”.

Puterea creatoare a spiritului indian se manifestă pregnant în fecundul sincretism care a dus la arianizarea Indiei și, ulterior, la hinduizarea ei, înfăptuite sub semnul creațiilor epocii vedice, aceste sinteze succesive au conturat în cele din urmă unitatea religioasă și culturală a Indiei.

Brahmanii dețineau cvasimonopolul textelor și formulelor sacre, iar riturile erau accesibile numai inițiaților. Ca o reacție împotriva cestor practici exclusiviste, în sec. VI a. Chr. apar noi doctrine religioase – budhismul și jaïnismul – care vor cunoaște o largă răspândire în întreaga Asie.

Fondatorii celor două secte heterodoxe – Siddharta Gautama/Buddha (cca. 560-480) și Mahavira (cca. 539-467) – se adresau, cu precădere, unor categorii sociale defavorizate: bogații negustori, agricultorii, femeile.

Potrivit tradiției, la vârsta de 29 de ani, tânărul prinț Siddharta Gautama renunță la plăcerile vieții lumești, pornind „în căutarea adevărului”. După șase ani de penitență, revelația s-a produs, sub un pipal. Începuturile doctrinei buddhiste sunt legate de celebrul discurs de la Benares –„Roata Legii” (dharma). Apoi, împreună cu cinci călugări, Buddha a fondat prima comunitate buddhistă (sangha). Viața lui Buddha este relatată în sutras, texte care conțin învățăturile maestrului. În sec. IV-III a. Chr., brahmanul Pantajali din Pendjab redactează, în sanscrită, o culegere de aforisme intitulată Yoga-sutra.

VII.3. Structurile politice

Către finele primei jumătăți a mileniului I a. Chr., centrul politic al Indiei ariene se fixase în valea Gangelui, unde apar orașe care devin înfloritoare centre artizanale și comerciale; cel mai important dintre acestea, Pataliputra, va rămâne timp de șase secole, capitala imperiilor care s-au succedat în valea Gangelui.

În vecinătatea Himalayei și în nord-vestul Indiei, triburile ariene s-au agregat în structuri confederative (republicane-oligarhice), în care puterea politică se manifesta prin intermediul unor ansambluri reprezentative. Din rândul unor asemenea triburi se vor ivi reformatori ca prinții Siddharta Gautama și Mahavira.

În valea Gangelui, izvoarele menționează un număr de 16 regate mai importante (mahajanada) care domină jumătatea nordică a subcontinentului indian. În prima jumătate a secolului V a. Chr. are loc ascensiunea regatului Magadha, care se va impune, mai întâi, ca putere hegemonă în valea Gangelui și partea septentrională a subcontinentului, pentru a realiza apoi, sub dinastia Maurya, unificarea politică a Indiei.

VII.3.1. Imperiul Maurya

În 321 a. Chr., Ciadragupta (321-297 a. Chr.) din casta kșatriya, îl răstoarnă pe ultimul suveran al dinastiei Nanda care domnea în Magadha și fondează dinastia Maurya (321-184 a. Chr.). Grație geniului strategic al consilierului său, brahmanul Kautilya –autorul faimosului tratat Arthashastra („Știința statului”)- noul suveran cucerește India Centrală, apoi părțile nord-vestice (Pendjabul și Sindul) până în Afganistan, unde se confruntă cu regatul Seleucizilor. După încheierea tratului de pace (304 a. Chr.) dintre Ciandragupta și Seleucos Nikator, relațiile Imperiului Maurya cu regatul Seleucizilor vor fi pașnice în tot cursul secolului III a. Chr. Suveranii Maurya se dovedesc a fi o dinastie de diplomați. Mégasthénes, ambasadorul lui Seleucos la curtea din Pataliputra, oferă lumii elenistice prin lucrarea Indike, o imagine de ansamblu asupra subcontinentului indian.

Sub Bindusara (294-273 a. Chr.), Imperiul Maurya și-a extins autoritatea asupra întregului Podiș Deccan, până la Mysore în sud. Bindusara perpetuează tradiția bunelor raporturi cu grecii, stabilind contacte politice și culturale cu relegele seleucid Antiochos. La moartea lui Bindusara, întreaga Indie, cu excepția sudului, se afla sub dominația Imperiului Maurya.

Domnia lui Asoka (273-232 a. Chr.) marchează perioada de apogeu a Imperiului Maurya. Cucerind regatul Kalinga (260 a. Chr.), Asoka își asigură controlul asupra tuturor căilor terestre și maritime către India de Sud. Cuprins de remușcări pentru ororile din timpul campaniei din Kalinka, Asoka se convertește la buddhism și inaugurează o politică generoasă întemeiată pe principiul non-violenței. Asoka stabilește contacte politice și culturale cu suveranii regatelor elenistice –Antiochos II, Ptolemaios III și Antigonos Gonatas. În același timp suveranul de la Pataliputra se afla în raporturi bune cu populațiile din sudul Indiei –Cholas, Pandyas, Satiyaputras, Keralaputras.

Asoka a avut un rol decisiv în reorganizarea și dezvoltarea buddhismului. Al treilea conciliu buddhist (Pataliputra, cca. 250 a. Chr.) a decis intensificarea activității misionare. În aceste împrejurări, misiunile buddhiste ajung în Birmania, China și Japonia, difuzând, deopotrivă, buddhismul și cultura indiană. Pe de altă parte, misiunile politice și religioase au favorizat dezvoltarea comerțului la mare distanță.

După moartea lui Asoka (232 a. Chr.), Imperiul se împarte între fii săi, Dashrata și Samprati, eveniment ce marchează începutul declinului dinastiei Maurya. Către 180 a. Chr., regatul greco-bactrian condus de Demetrios își extinde dominația asupra nord-vestului Indiei. Ultimul suveran Maurya, Brihadratha, este asasinat de către generalul Pushyamitra Sunga în 184 a. Chr.; fondatorul dinastiei Sunga, adept fervent al brahmanismului, pune capăt preeminenței buddhismului în India.

Timp de un secol și jumătate, două dinastii elenistice stăpânesc nord-vestul Indiei. Această simbioză va duce la crearea artei indo-grecești –ilustrată de școala de la Gandhara, expresie a sintezei realizate între cele două civilizații. Regate indo-grecești nu pot face față presiunii sciților. Moga (cca. 80 a. Chr.), primul suveran scit (saka) din India, își stabilește reședința la Gandhara, lângă Delhi. Sciții încearcă să constituie în India o structură politică imperială, după modelul persan.

VII.3.2. Imperiul kușan

După ridicarea Marelui Zid chinezesc, sub împăratul Qin Shi Huangdi (221-206 a. Chr.), migrațiile populațiilor nomade din Asia Centrală și-au schimbat direcția, îndreptându-se spre vest.

Astfel, cele cinci triburi Yuezhi (originare din nord-vestul Chinei, mai precis din Gansu sau Kan-Sou), reunite de Kujula Khadphises, cuceresc Kașmirul și Afganistanul. Khadphises II extinde dominația kușanilor asupra nord-vestului Indiei.

Sub Kanishka (144-167 p. Chr.), Imperiul kușan atinge apogeul expansiunii sale politice și comerciale. Din reședințele regale de la Purushapura și Mathurana, Kanishka își exercită autoritatea asupra unui imens imperiu care se întindea din Turkestan în nord până la Sanchi în sud, și din Benares în est, până în Gujarat în vest.

Imperiul kușan inaugurează o nouă eră în istoria Indiei. Noile legături cu Asia Centrală și cu Imperiul chinez vor avea urmări considerabile în plan economic și cultural. India devine sub dinastia kușană intermediara privilegiată a comerțului sino-mediteranean (roman).

În același timp, epoca dinastiei kușane reprezintă o perioadă de remarcabilă înflorire culturală. Dinastia kușană, convertită la buddhism, a contribuit decisiv la propagarea acestei religii în Asia Centrală și în China. În timpul lui Kanishka a avut loc al patrulea conciliu buddhist – prezidat de Vasumithra – care impulsionat activitatea misionară; buddhismul se răspândește în Mongolia, în Coreea și în Japonia. Pe de altă parte, buddhismul este influențat de contactele cu alte sisteme de gândire –grec, persan, tibetan. În fine, ruptura dintre cele două tendințe, una elitistă, cealaltă, populară, va duce la cristalizarea celor două secte buddhiste.

Interferențele spirituale dintre Orientul Îndepărtat și lumea mediteraneană au dat naștere unei arte eclectice – arta greco-buddhistă – care a înflorit în între sec. I a. Chr. – V p. Chr., în India nordică în regiunea Gandhara.

După moartea lui Kanishka, Imperiul kușan traversează o îndelungată perioadă de eclipsă, pentru a se dezagrega în cele din urmă sub loviturile perșilor sasanizi. Ultimii suverani kușani, vasali ai Imperiului sasanid, stăpâneau doar Kașmirul și Pendjabul.

VII.3.3. Imperiul Gupta

Perioada Gupta (sec. IV-VI p. Chr.) constituie epoca clasică a Indiei antice (epoca clasică a artei și literaturii indiene, ilustrată cu strălucire de Kalidassa în epoca lui Ciandragupta II și Kumara Gupta).

Gupta erau la origine bogați proprietari funciari din Magadha. Prin căsătoria lui Ciandragupta I (320-335 p. Chr.) – fondatorul dinastiei – cu prințesa Kumar Devi, din casa regală Lichchhavi, Gupta parvin în cercul marilor familii din Magadha. Fiul și succesorul lui Ciandragupta I, Samudragupta (335-375 p. Chr.) își impune autoritatea asupra numeroșilor suverani locali din India septentrională restaurând Imperiul condus odinioară de dinastia Maurya. Energicului suveran îi succede fiul mai mare Ramagupta. Potrivit tradiției, Ramagupta învins de regele saka, i-o oferă pe Duravadevi, soția sa; însă Ciandragupta II, fratele mai tânăr, se deghizează în femeie, îl ucide pe suveranul saka, apoi pe Ramagupta și se căsătorește cu frumoasa văduvă.

După campaniile victorioase împotriva populațiilor saka (scyți), Ciandragupta II (375-415 p. Chr.) – cel mai ilustru suveran al dinastiei Gupta – îl înfrânge pe ultimul potentat saka din India de ves,t Rudrasimha III și anexează India occidentală, asigurându-și astfel controlul comerțului maritim cu Mediterana.

În urma acestor succese militare, Ciandragupta II își asumă titlul de Vikramaditya („Soare al vitejiei războinice”). În același timp, domnia lui Ciandragupta II marchează o perioadă de pace, prosperitate și înflorire culturală, celebră și prin toleranța față de buddhism și jaïnism.

Fiul și succesorul său Kumaragupta (415-445 p. Chr.) este confruntat cu primele invazii ale hunilor în nord-vestul Indiei. Ele devin cu adevărat primejdioase sub Skandagupta (445-467 p. Chr.), confruntat și cu grave probleme interne – disputele dinastice cu frații săi, îndeosebi rivalitatea cu Puragupta, succesorul legitim.

Pe de altă parte, politica orgolioasă a suveranilor Gupta a dus la resuscitarea particularismelor locale, cu deosebire în Pendjab. Astfel, către mijlocul secolului V p. Chr., hunii heftaliți (huna) n-au întâmpinat o rezistență serioasă, reușind să pătrundă până în valea Gangelui. Din capitala lor de la Bamiyan, în Afganistan, hunii heftaliți controlau un imens teritoriu, din Persia până în China. Toramana a fost primul dintre suveranii huni care au domnit în India. Fiul său, Mihirakula (cca. 515-544 p. Chr.) – care a distrus numeroase mănăstiri buddhiste – constituie arhetipul suveranului barbar. Dinastia Gupta se refugiază în Kașmir. După moartea lui Mihirakula, puterea hunică decade în India.

Inaugurând o perioadă de insecuritate în nordul Indiei, hunii au dat o lovitură decisivă tentativelor de restaurare a unui imperiu unitar. Pătrunderea hunilor în India a bulversat echilibrul politic al subcontinentului. Triburile Rajasthan au fost dislocate, iar succesorii hunilor heftaliți stabiliți în această regiune, populațiile Rajput, vor domina nord-vestul Indiei începând din secolul VII p. Chr.

Către finele secolului VI p. Chr., hărțuiți de turci și de perși, hunii încetează atacurile împotriva Indiei. Imperiul Gupta se dezagregase deja, iar statele care i-au succedat – epuizate de nesfârșitele conflicte pentru supremație – n-au mai reușit să reconstituie unitatea politică a subcontinentului indian.

Capitolul VIII

CHINA ANTICĂ

Cadrul geografic

Istoria lumii chineze antice are în vedere un vast ansamblu geografic care este departe de a fi omogen și care se întinde din Siberia până la Ecuator și de pe țărmurile Pacificului până în inima Eurasiei. Aceste spații imense prezintă o mare diversitate de condiții geografice și o structură generală a cărei cunoaștere este indispensabilă pentru înțelegerea istoriei lor.

China este situată în Asia de Est, pe litoralul vestic al Oceanului Pacific. Ea se întinde de pe linia centrală a canalului de navigație al fluviului Heilongjiang (Amur) până la reciful de la Zengmu din arhipelagul Nansha la sud; și de la Pamir la vest, până la confluența fluviului Heliongjiang cu Wusuli (Usuri) la est.

China este străjuită de numeroase lanțuri muntoase, dintre care cele mai importante se situează, în majoritatea lor, în regiunile vestice. Munții Altai, Tianshan, Kunlun, Qilian, Karakorum, Gandise, Himalaya, Yinshan, Qunling și Nanling sunt orientați pe direcția vest-est. În partea de răsărit a Chinei, lanțurile muntoase se îndreaptă de la nord-est spre sud-vest. Acești munți constituie armătura topografiei Chinei.

Spațiul chinez variază mult în altitudine, formând trei paliere distincte care coboară de la vest la est. Podișul Qinghai-Tibet, cel mai înalt (înălțimea sa medie depășește 4 000 m) și mai întins de pe glob, este mărginit la nord de munții Kunlun și Qilian, iar la sud și vest de munții Karakorum, Himalaya și Hengduan. Bazinul Qaidam, situat la nord-est de podișul Qinghai-Tibet, are o altitudine medie de cca. 3 000 m. Aceste regiuni formează palierul superior al topografiei chineze.

Podișurile și bazinele cu o altitudine medie cuprinsă între 1 000 și 2 000 m formează cel de al doilea palier. La est de lanțul Marelui Hinggan și al munților Xuefeng se află regiuni deluroase care au mai puțin de 1 000 m altitudine și câmpii sub 200 m altitudine. Cele trei câmpii principale ale Chinei –Câmpia de nord-est, Câmpia Chinei de Nord și Câmpia fluviului Changjiang (Yangtze) – aparțin toate acestui al treilea palier, ca și câmpiile litorale care au o altitudine sub 50 m.

Cele mai multe dintre fluvii se îndreaptă de la vest la est și se varsă în Oceanul Pacific: fluviile Changjiang (Yangtze), Huanghe („Fluviul Galben”), Heilongjiang (Amur), Zhujiang („Râul Perlelor”). Unele fluvii – Yarlung Zangbo (Brahmaputra) și Nujiang (Salween)- curg spre sud, vărsându-se în Oceanul Indian. În limba chineză, termenii jiang și he desemnează, ambele, un curs de apă mijlociu sau mare.

Spațiul chinez se deschide spre ocean la est și sud. La est, marea cea mai nordică este Marea Bohai. La sud de ea, se află Marea Galbenă; la sud de estuarul Yangtze, Marea Chinei de Est, iar la sud de strâmtoarea Bohai, începe Marea Chinei de Sud. Marea Bohai este o mare interioară, iar celelalte trei mări sunt situate la marginea Oceanului Pacific.

Dat fiind climatul musonic generat de diferența de temperatură dintre continent și ocean, și din cauza dimensiunii uriașe a țării și a complexității reliefului, există diferențe foarte mari de temperatură și de precipitații între diferitele regiuni ale Chinei, precum și o mare diversitate a climatului.

Imensitatea țării, complexitatea reliefului și diferențele climatice fac din China o țară cu resurse naturale extrem de bogate și variate. Câmpiile roditoare produc cereale cum sunt orezul, grâul, meiul, sorgul și soia. Întinsele regiuni muntoase produc, în afară de cereale, ceai, plante oleaginoase, mătase, ceară și materii prime pentru medicină. Xinjiang, Qinghai și Tibetul au pășuni bogate pentru creșterea vitelor, a oilor, a cailor și a cămilelor. Pădurile, concentrate în principal în nord-est și sud-vest, furnizează lemn de mare valoare economică.

VIII.1. China preistorică

Omul a trăit în multe regiuni ale Chinei, încă din cele mai îndepărtate timpuri preistorice, lăsându-ne vestigii ale antropogenezei și ale societății primitive. Se consideră că cele mai vechi vestigii descoperite în China aparțin „omului de Yuanmou”, care a trăit cu aproximativ 1 700 000 de ani în urmă. Celebrul „om de Pekin” (Pithecanthropus sinensis) – a cărui structură fizică prezenta caracteristicile umane fundamentale – a trăit în urmă cu aproximativ 4 – 500 000 de ani.

Cultura preistorică a Chinei a intrat în era paleantropilor în urmă cu aproximativ 100 000 de ani. Fosilele umane din această perioadă sunt relativ răspândite în China, cele mai interesante fiind ale „omului de Maba”, ale „omului de Changyang” și ale „omului de Dingchun”. Înfățișarea lor fizică era deja diferită de cea a „omului de Pekin” și mai apropiată de cea a omului modern.

Agregarea treptată a comunității de clan matriarhale urcă în timp către 40 000 a. Chr., iar comunitatea de clan patriarhală pare să fi apărut cu mai bine de 5 000 de ani în urmă.

În stadiul actual al cercetărilor, dacă există o aparență de continuitate între lamele microlitice din mezolitic și utilajul paleolitic, pare că există un hiatus între acest mezolitic și apariția neoliticului.

Originea, cronologia și stratigrafia neoliticului Chinei rămân obiectul unor numeroase discuții. Cea mai veche manifestare a neoliticului chinez pare a fi orizontul cultural Șen Wen (ceramică decorată cu șnurul sau impresiuni cu șnur). Totuși, este de observat că stratigrafia seriilor ceramice chineze rămâne discutabilă de vreme ce n-a fost descoperit încă un sit neolitic care să ofere o secvență clară a celor trei mari tipuri de ceramică: cu impresiuni (Șen Wen), policromă (Yangshao) și neagră (Longshan).

VIII.2. China arhaică

Cele mai vechi vestigii neolitice cunoscute în China datează din mileniul X a. Chr. (Zengpiyan, Guangxi, cca. 9360 a. Chr.).

În pofida caracterului fragmentar al informațiilor disponibile astăzi, putem distinge de-a lungul epocii neolitice două arii arheologice, de importanță egală, care au avut o înrâurire decisivă asupra civilizației chineze în ansamblul ei: Nordul cu bazinul Fluviului Galben (Huanghe) ocupat de populațiile Hua Xia, și Sudul cu bazinul Fluviului Albastru (Yangtze), teritoriu al etniilor Miao Man. Între aceste două arii, coastele orientale ale Chinei erau ocupate de triburile Dong Yi.

Cele mai vechi culturi neolitice din China de Nord datează din mileniul VI a. Chr.: siturile de la Laoguantai (Huaxian, Shaanxi), Beiligang (Henan) și Cishan (Hebei).

Aria marilor culturi neolitice (Yangshao și Longshan) care au precedat epoca bronzului în China de Nord se întinde din Gansu până în Peninsula Shandong, iar la est cuprinde ansamblul Câmpiei Centrale. Este zona loessului în China de Nord-Est și a imensului bazin, încărcat de aluviuni al Fluviului Galben. Marea fertilitate a acestor ținuturi explică avansul lor față de cele din vecinătate.

Mai la sud, în văile din Fujian și Guangdong, o serie de populații care par să fi ajuns mai târziu la agricultură, practicau culesul și utilizau o ceramică decorată prin imprimare.

Această situație, care evidențiază decalajele între diferitele culturi neolitice, reproduce, în mod foarte general, opoziția, rămasă atât de netă în epocile ulterioare, între China de Nord și China de Sud, și care ține de diferența în materie de condiții geografice, populație și tradiții.

Cultura Longshan aparține încă neoliticului dar, „fosila sa directoare” – ceramica fină, modelată cu roata, neagră, lustruită, cu aspect metalic – se regăsește în multe regiuni ale Chinei, pe întreaga durată aproape a celor două prime dinastii, până în sec. V a. Chr. De altfel, Longshan este prima cultură tipic chinezească care prezintă, încă de pe acum, în creațiile sale artistice forme originale care vor servi drept modele artiștilor chinezi din perioadele ulterioare.

Cultura Longshan își are originea în estul Chinei, în Shandong, și se răspândește în sud în Kian, în nord până în Manciuria și în vest până în Shensi. Satele sunt de preferință amplasate pe înălțimi sau pe coline, la poalele munților, dar locuințele rămân identice celor din perioada Yangshao. Bazele economice rămân aceleași. Apar mărci de olar pe ceramică, care prefigurează poate inventarea scrierii, și se găsesc primele oase de ghicit – viitorul era interpretat după rupturile osului care se spărgea atunci când era încălzit (scapulomanție).

În această epocă apar câteva forme caracteristice ale civilizației chineze arhaice; în ceramică: vasele pe picior perforat (teu), tripodul ting și tripodul li (construit din trei vase ovoide); printre obiectele din piatră șlefuită, adesea de jad: securea dreptunghiulară perforată, securea pumnal (ko), inelul de jad (huan), jadul bi (piesă de uz ritual).

Către finele epocii neolitice, evoluția societății chineze a atins un stadiu care a permis emergența Statului.

În acest mediu apare prima dinastie istoric atestată, aceea numită Shang. Ne este cunoscută din textele cu caracter semiistoric din epocile ulterioare și din textele oraculare descoperite cu prilejul săpăturilor de la Nanian, reprezentând cea mai veche scriere chineză (cca. 4 500 de ideograme, dintre care 1 700 au fost identificate și legate de caracterele chinezești moderne).

*

Limita dintre neolitic și epoca bronzului nu poate fi sesizată cu claritate. Bronzul chinez nu pare să fi fost precedat de acea lungă perioadă de utilizare a metalelor ce se întâlnește în părțile occidentale ale continentului. Apariția bronzului este, de asemenea, mai târzie și față de Orientul Mijlociu. În schimb, în China tehnica bronzului atinge foarte repede, în a doua jumătate a mileniului II a. Chr., un grad de perfecțiune care va rămâne necunoscut în alte părți ale lumii antice.

Încă de la sfârșitul neoliticului, în valea inferioară a Fluviului Galben s-a cristalizat un focar de civilizație cu caractere originale, a cărui iradiere urma să se facă simțită în întreaga Asie Orientală.

Civilizația bronzului chinez trebuie pusă în legătură cu cultura Longshan, deoarece acestea au în comun anumite trăsături caracteristice: procedeul tasării pământului în straturi succesive; fortificarea așezărilor urbane cu metereze groase de pământ tasat; utilizarea pentru divinație a oaselor plate, supuse acțiunii focului; forme tipice care se regăsesc la ceramica neagră fină de Longshan și la vasele de bronz din epoca Shang.

În sfârșit, tradiția istorică, conform căreia primele dinastii chineze și-au deplasat capitalele de la est la vest, concordă cu situarea focarului culturii Longshan în Shandong și, respectiv, a capitalelor epocii Shang mai spre vest.

VIII.3. Mituri și legende: Triburile antice. Monarhia ereditară a dinastiei Xia (sec. XXI – XVI a. Chr.)

Conform tradiției mitice, în valea fluviului Huanghe trăiau în vechime două triburi: ji, condus de Huangdi (Împăratul Galben) și jiang, avându-l în frunte pe Yandi. Unite prin legături de sânge cele două comunități formau o alianță tribală. La început, au trăit în bazinul fluviului Weihe, apoi au înaintat spre est, de-a lungul fluviului Huanghe, instalându-se în regiunile care corespund actualelor provincii Shanxi, Henan și Hebei. Sursele literare antice chineze îl descriu pe Huangdi (Împăratul Galben) ca o divinitate pricepută în războaie, atribuindu-i numeroase invenții: vehicule și corăbii, veșminte, case, scrierea, creșterea viermilor de mătase și prelucrarea mătăsii.

Triburile care populau la început China de Est erau numite yi și erau faimoase pentru arta de a produce arcuri și săgeți. Tradiția mitică ne-a transmis numele unora dintre conducătorii triburilor yi : Taihao, Shaohao și Chiyou, rivalul lui Huangdi.

Istoriografia chineză admide existența istorică a triburilor menționate mai sus (huangdi, yandi și yi), considerând că ele au exercitat o influență considerabilă asupra evoluției ulterioare a istoriei chineze.

Monarhia ereditară a dinastiei Xia. Conform tradiției, dinastia Xia (sec. XXI – XVI a. Chr.), cuprinzând 14 generații, cu 17 regi, ar începe cu domnia lui Yu cel Mare și s-ar încheia cu căderea lui Jie, după mai bine de patru secole. Potrivit altei versiuni, nu Yu, ci fiul său Qi este cel care a întemeiat dinastia.

Cert este faptul că triburile Xia – moștenitoarele culturii Yangshao – vădesc o evoluție socială mai avansată în comparație cu celelalte etnii ale Chinei.

Dinastia Xia se afla în fruntea unei alianțe formată din 15 triburi, cel mai puternic fiind tribul Xiahou. Conform tradiției istorice, conducerea alianței trebuia să fie exercitată alternativ de către un Yi și un Xia. Însă, la moartea lui Yu, prevalându-se de puterea lor și de prestigiul lui Yu, triburile Xia l-au proclamat rege pe fiul acetuia, Qi, violând principiul alegerii conducătorilor și instituind noul sistem ereditar.

Spre sfârșitul dinastiei Xia, tensiunile sociale s-au agravat. Jie, ultimul suveran al dinastiei Xia, a abuzat de autoritatea sa, provocând o revoltă a supușilor săi. Profitând de aceste împrejurări, Shang Tang a răsturnat dinastia Xia.

VIII.4. Regalitatea arhaică (cca. 1600-900 a. Chr.). Dinastia Shang (sec. XVI –XI a. Chr.)

Este epoca unei civilizații palațiale asupra căreia în aceeași epocă Orientul Mijlociu furnizează exemple asemănătoare. Regele, prim personaj al unei clase nobiliare ale cărei activități sunt în exclusivitate sacrificiile și războiul, este, în același timp, căpetenie militară și religioasă. Toate activitățile sunt dependente de palatul regal, care își asumă toate funcțiile politice, religioase, militare și economice.

Dezvoltarea rapidă a tehnicii bronzului coincide cu o înflorire rapidă a civilizației arhaice. Populația Shang este moștenitoarea culturii Longshan din Henan. Ea și-a impus supremația politică și religioasă asupra altor populații din China de Nord rămase încă la stadiul neolitic.

Vestigiile ultimei capitale a dinastiei Shang-Yin – în nord-estul provinciei Henan, aproape de actuala localitate Anyang –, locuită din sec. XIV a. Chr. Până la finele sec. XI a. Chr., ilustrează o civilizație evoluată, ce se afla în posesia unui întreg ansamblu de tehnici pretențioase și cunoștințe ale căror antecedente sunt puțin cunoscute.

În linii generale, scrierea, carul, tehnicile arhitecturale, practicile divinatorii, arta bronzului, diferitele tipuri de vase de sacrificiu ș.a. apar în bazinul inferior al Fluviului Galben sub forme deja elaborate.

Situl ultimei capitale a dinastiei Shang (sau Yin, după un nume folosit în cursul ultimei perioade), Da Shang sau Dayi Shang a fost locuit în timpul ultimilor 11 regi ai acestei dinastii, care, potrivit tradiției, ar fi numărat 31 de regi, din 17 generații și ar fi cunoscut 6 schimbări de capitală, în regiunile cuprinse între Shandongul de Vest, sudul Hebeiului și vestul Henanului.

Datele arheologice și inscripțiile conturează imaginea tipului de societate al epocii Shang. Comparația cu datele ulterioare relevă, în același timp, o concordanță generală –societatea epocii Zhou pare derivată din cea a epocii Shang-, precum și caractere originale.

Orașul fortificat, carul, armele și vasele de bronz sunt tipice pentru o aristocrație ce poate fi definită prin participarea ei la sacrificii și la războaie. Palatul regal este centrul tuturor activităților acestei societăți nobiliare dominată de rege.

Dinastia Shang a construit principalele orașe conform unui plan care stabilea amplasamentul palatelor, al templelor și al cartierelor meșteșugărești. Fundațiile palatelor și ale templelor din epoca Shang erau în general din pământ tasat, una dintre ele măsurând până la 46,7 m lungime și 10,7 m lățime.

Dinastia regală se află în fruntea unei organizații de tip clan, în care șefii de familii sunt, în același timp, șefii cultului familial. Există de pe acum stăpâniri teritoriale ce par să fi fost analoage feudei, așa cum este ea cunoscută din epoci ulterioare. Aceste stăpâniri, corespunzând titlurilor de hu și bo, sunt exercitate de membrii clanului regal, dar câteodată și de spițe cu nume diferit. Unele populații, considerate barbare, străine de regatul Shang, coexistă în acest spațiu cu oamenii epocii bronzului, cu care sunt, cel mai adesea în relații de ostilitate. Asemenea etnii erau numeroase în nordul provinciei Jiangsu și în valea râului Huai.

Civilizația epocii Shang se deosebește net de aceea a epocii următoare prin practicile sale religioase și prin rolul lor predominant. În acest context, este de subliniat importanța unui tip de divinație prin foc, ce nu va mai juca decât un rol secundar în epocile următoare; locul privilegiat pe care îl ocupă cultul regilor defuncți și caracterul fastuos al sacrificiilor; practica sacrificiilor umane, ce tinde să dispară în timpul dinastiei Zhou.

Arta divinației (derivată din obiceiul de a supune focului, în scopuri divinatorii, oase de animale sacrificate) s-a dezvoltat considerabil în epoca bronzului, devenind unul din aspectele cele mai importante ale prerogativelor regale și dând naștere unei adevărate științe a divinației.

De la începutul secolului al XX-lea au fost descoperite au fost descoperite mai mult de 100 000 de oase (îndeosebi omoplați de bou) și carapace de broască țestoasă purtând inscripții (jiaguwen). Asemenea inscripții au fost descoperite prima dată în satul Xiaotun, în nord-vestul districtului Anyang, provincia Henan.În marea lor majoritate, aceste inscripții divinatorii provin din situl ultimei capitale a dinastiei Shang-Yin.

Cercetările au dus la descoperirea a 4 500 de caractere, dintre care 1 700 au fost descifrate; caracterele scrise erau deja formate în patru moduri diferite, adică prin pictograme, ideograme, asocieri de idei și asocieri de idei și de elemente fonetice (scrierea folosită azi descinde direct din cea a inscripțiilor pe oase și carapace din sec. XIV –XI a. Chr.).

Astfel au putut fi cunoscute aspectele religioase, politice și sociale ale regalității Shang în ultima ei perioadă. Inscripțiile aveau drept obiect constituirea de arhive, care au permis dezvoltarea științei divinatorii. Aceste arhive constituie forma cea mai veche a istorigrafiei chineze, căreia i-au imprimat, încă de la origini, caracterele ei esențiale: strânsa legătură cu activitatea politică și aspectul de știință a precedentelor. Divinația se referă la toate activitățile care se află în raport cu funcția regală: cultul strămoșilor și al divinităților, expediții militare, numiri în funcții, construcția orașelor, campanii agricole și meteorologie, călătorii, vise etc.

Colegiile de prezicători și de scribi care aveau în sarcină divinația regală erau preocupate de chestiuni de număr și de calendar. În inscripțiile pe oase și carapace întâlnim deja cele două forme de numerotație ce vor fi utilizate pe parcusul întregii istorii a lumii chineze: o numerație zecimală continuă notată cu zece semne simple, de la 1 la 10, și cu un semn pentru cifra 100, căruia i se adaugă alt semn pentru 10 000; două serii de semne mai complexe, una de 10 semne și cealaltă de 12, a căror combinare servea la formarea unui ciclu de 60 de semne duble. Aceste semne erau utilzate doar pentru notarea zilelor, ciclul de 60 nefiind aplicat anilor decât începând cu sec. II a. Chr. Decada și combinațiile decadei se află la baza periodizării timpului în epoca Shang.

Inscripțiile gravate pe obiecte de bronz din epoca Shang constituie o importantă sursă documentară. Aceste inscripții sunt numite jinwen (scriere pe bronz) sau zhongdingwen (scriere pe clopote și pe tripozi). Deocamdată se cunosc puține inscripții de acest gen.

Există, de asemenea, texte istorice de pe timpul dinastiilor Shang și Zhou scrise pe lamele de bambus sau pe mătase. Majoritatea ne-au parvenit prin intermediul Cărții istoriei (Shangshu) și al Cărții odelor (Shijing). Cartea istoriei este o culegere de documente politice datând de pe timpul dinastiilor Shang, Zhou de Apus și din epoca Primăverilor și Toamnelor. Cartea odelor este o culegere de poeme din timpul dinastiei Zhou de Apus și din epoca Primăverilor și Toamnelor. Aceste două lucrări aveau să exercite o influență profundă și durabilă asupra filosofiei, ideilor politice și literaturii perioadelor următoare.

Imaginea cea mai caracteristică a Chinei din epoca Shang ne este oferită de marile morminte regale descoperite la Anyang între 1927 și 1936. Având un plan cruciform, ele comportă o mare fosă rectangulară orientată nord-sud, cu o groapă centrală mai adâncă. Două și câteodată patru rampe de acces conduc la nivelul excavației principale. Pe rampele de acces și pe platforma ce înconjura cavoul regal au fost găsite rămășițele soldaților și slujitorilor regelui, carul acestuia, cu caii și conducătorii lui, ceramică, vase de bronz și alte obiecte de lux.. După cum s-a arătat, sacrificiile umane sunt una dintre caracteristicile epocii Shang.

CHINA PREIMPERIALĂ

VIII.5. Epoca Principatelor (cca. 900-500 a. Chr.): Epoca dinastiilor Zhou de Apus și Zhou de Răsărit. Epoca Primăverilor și Toamnelor

Un sistem de cetăți nobiliare, aliate și rivale, ia locul regalității arhaice. Conducătorii principatelor sunt uniți între ei, în sânul unei ierarhii întemeiate pe rudenie și pe privilegiile culturale, prin legături familiale, militare și economice. Sistemul se degradează însă la sfârșitul acestei perioade când se cristalizează mari regate ce intră în conflict unele cu altele.

Această criză a societății nobilare duce la dezvoltarea instituțiilor monarhice și sfârșește prin crearea unui tip de stat centralizat, ce se sprijină direct, grație abolirii feudelor și eliminării înaltei aristocrații, direct pe țărănime –sursă de putere economică și militară.

*

Potrivit tradiției, un regat numit Zhou, întemeiat în provincia Shaanxi, pe cursul mijlociu al râului Weishui, ar fi fost cel care a pus capăt dinastiei Shang-Yin. Evenimentul datează probabil din jurul anului 1050 sau 1025 a. Chr. Clanul conducător al tribului Zhou purta numele de familie Ji. Primul strămoș, Qi, era venerat ca zeu al agriculturii.

Situat în afare teritoriului Shang, tribul Zhou, care era în relații cu populațiile barbare din regiunile occidentale ale Chinei, a știut să profite de condițiile favorabile creșterii cailor. Oricum, tribul Zhou avea obiceiuri neîndoielnic mai războinice decât ale regatului dinastiei Shang-Yin.

Conform tradiției, tribul Zhou, condus de regele Wen, invadează Henanul, într-un moment când ultimul suveran din dinastia Shang-Yin era angajat într-un război împotriva barbarilor din Huai. În timpul înaintării victorioase a tribului Zhou, regele Wen moare în luptă și îi urmează regele Wu. Dinastia Shang-Yin este definitiv învinsă în bătălia de la Muye, la nord de Fluviul Galben și ultimul rege Yin –Zhouxin- este decapitat.

Regii Wen și Wu sunt cinstiți ca eliberatori de către foștii supuși ai dinastiei Shang-Yin și de către populațiile barbare care înduraseră tirania lui Zhouxin. Regatul Zhou avea două capitale: Zhouzong, în apropierea actualului oraș Xi’an din Shaanxi, și Chengzhou, lângă actualul Luoyang, în Henan. Pentru a-și consolida stăpânirea asupra fostelor teritorii Shang-Yin, dinastia Zhou instalează la conducerea orașelor vlăstare din propria ei spiță sau din familii aliate.

Potrivit datelor arheologice și inscripțiilor descoperite, începutul mileniului I a. Chr. a fost o perioadă de expansiune a regatului Zhou. Colonizarea întreprinsă de dinastia Zhou atinge în acea vreme regiunea actualului Beijing, extremitatea nord-vestică a provinciei Shandong și câmpiile din bazinul inferior al Fluviului Galben.

Din epoca regelui Li (887-828 a. Chr.), când dinastia Zhou intră în perioada sa de declin, începem să dispunem de o istorie datată cu precizie: prima dată certă a istoriei Chinei corespunde anului 841 a. Chr.

Istoriografia tradițională distinge în epoca Zhou două perioade: cea în care regii acestei dinastii și-au avut capitala principală în valea râului Wei (perioadă numită a dinastiei Zhou de Apus, de la finele secolului XI până în anul 771 a. Chr.), și cea care se întinde de la mutarea capitalei spre est, la Chengzhou/Luoyi, în timpul regelui Ping, până la distrugerea regatului Zhou de către regatul Qin în 256 a. Chr. (perioadă numită a dinastiei Zhou de Răsărit). Există însă și alte împărțiri tradiționale: una dintre ele se referă la epoca Primăverilor și Toamnelor (722-481 a. Chr.), adică la perioada chunqiu („a primăverilor și toamnelor”) pe care o acoperă Analele Lu din Shandong. În fine, epoca ce precede unificarea imperială din 221 a. Chr. este cunoscută sub numele de perioada regatelor combatante – zhanguo (480/403 – 221 a. Chr.), datorită războaielor neîncetate ce o caracterizează.

Considerând că riturile, tradițiile culturale și ierarhiile familiale s-au perpetuat, în esența lor, până în a doua jumătate a sec. V a. Chr., ulterior ele fiind abolite, vechii istorici chinezi opuneau perioada chunqiu (a primăverilor și toamnelor) perioadei regatelor combatante.

Imaginea asupra societății Zhou se întemeieză îndeosebi pe o cronică ce a fost adăugată, cu titlu de comentariu, Analelor Lu: este vorba despre Istorisirile Zuo (Zuoshizhuan sau Zuozhuan) redactate în sec. V-IV a. Chr.

Istoricii occidentali, considerând că sistemul politic și social chinez s-ar apropia cel mai mult de cel din Europa Evului Mediu, i-au atribuit calificativul de „feudal”. În fapt, pentru această epocă a istoriei chineze avem de a face cu un sistem original, datorită strânselor legături care fac ca organizarea politică să depindă de sistemul cultelor familiale și care unesc funcția militară cu cea religioasă. Atare sistem este generat de regalitatea arhaică, fiind încă organic legat de această

Sistemul chinez din epoca Zhou este întemeiat pe o ierarhie de domenii și culte familiale, având în vârf domeniul regal și cultul strămoșilor neamului Zhou. Regele poartă titlul de tianzi („Fiul Cerului”), considerându-se că funcția regală i-a fost încredințată de shangdi („Stăpânul de Sus”); căruia singurul în drept să-i aducă sacrificii este regele. Capitala , Zhuozong, unde se află templul regilor defuncți, este principalul centru de cult al întregii comunități Zhou.

Dinastia Zhou a instituit un sistem de clan patriarhal, în sânul căruia se deosebeau o linie principală și câteva linii secundare. Regele l-a numit pe fiul său mai mare (născut de soția principală) moștenitorul tronului –aceasta era linia principală. Ceilalți copii născuți de soția și de concubinele sale formau liniile secundare. Seniorii vasali din familia regelui erau considerați ca aparținând liniilor secundare față de rege, dar în propriile lor state ei au stabilit același sistem de descendență cu o linie principală și cu linii secundare. Regele Zhou din tânăra generație îi numea pe seniorii vasali, care purtau același nume de familie, unchi din partea tatălui, iar pe cei cu nume diferite, unchi din partea mamei.

Printre înalții demnitari ai regelui, cel mai important era taishi sau taibao („primul ministru”). Apoi urmau un „ministru” însărcinat cu administrația civilă și cu problemele agrare (situ), un „ministru” de război (sima), un „ministru” al meșteșugurilor și al construcțiilor (sikong) și un „ministru” al justiției (sikou). Majoritatea posturilor oficiale le reveneau nobililor prin drept ereditar. Feudele, care erau și ele ereditare, aveau o organizare politică asemănătoare celei a Curții regale.

În fiecare oraș puterea aparține unor familii aristocratice care-și datorează forța numărului de care ce le dețin, privilegiilor religioase, vechimii tradiției și legăturilor cu casa regală. Status-ul acestor familii este ilustrat de posedarea de embleme și tezaure (vase de bronz, jaduri, pietre sonore, clopote).

Cu timpul, teritoriile s-au extins printr-un soi de roire: sistemul feudei, care permite ca unei familii aristocratice să i se acorde o autoritate religioasă și militară asupra unui domeniu (termenul feng, ce desemnează feuda, face aluzie la taluzul de pământ-feng, care o delimita) constituie, de fapt, o replică a regalității în interiorul unei vaste ierarhii de familii și domenii.

Ceea ce asigură coeziunea acestui ansamblu este ordinea cultelor familiale, împărțite în ramuri principale (dazong –cele ale familiei regale și ale caselor princiare) și ramuri secundare (xiaozong). Șeful cultului principal este, în cadrul fiecărui clan, descendentul în linie directă al unui strămoș întemeietor, venerat din generație în generație, în vreme ce șefii ramurilor secundare nu sunt autorizați, în cadrul familiilor lor, decât la cultul unei ascendențe de patru generații de strămoși. În toate familiile aristocratice regula este ca primul născut al soției principale să aibă dreptul la succesiune în funcții și în privilegiile de cult. De aici importanța acordată instituției fiului moștenitor și a soției principale.

Organizarea principatelor (guo: termenul desemnează cetatea înconjurată de ziduri) o reproduce pe cea a casei regale: în jurul șefului principatului, care poartă titlul de gong (senior, stăpân) –titlu ce va fi integrat ulterior unei ierarhii nobilare cu cinci grade- se află daifu (baroni) și qing (înalți funcționari).

Familiile ilustre, ale căror șefi, daifu și quing, exercită pe lângă seniori funcții devenite, practic, ereditare, primesc în beneficiu, simultan cu funcția lor, târguri (yi sau caiyi) aflate pe teritorii exterioare zidurilor orașului (bi). Baronii și înalții funcționari au sub autoritatea lor pe simplii gentilomi (shi), a căror sarcină principală este serviciul militar în unitățile de care. Țăranii furnizează pedestrimea (tu) și cultivă pământul, ale cărui recolte sunt rezervate nobilimii.

Regele, seniorii și înalții demnitari posedau sclavi cu statut și nume diferite. Una dintre caracteristicile sistemului sclavagist Zhou era organizarea sclavilor pe bază familială. Simplii locuitori ai orașelor erau numiți guoren („oameni liberi”). Țăranii din comunele rurale erau cunoscuți sub numele de yeren („oameni ai câmpurilor”).

În sânul comunității rurale, distribuirea pământurilor arabile se făcea periodic, în funcție de fertilitatea lor. Țăranii semănau o parte din pământurile care le erau distribuite și le lăsau pe celelalte în pârloagă. După câțiva ani, pământurile erau redistribuite. Între terenuri existau canale de irigații dublate de drumuri. Această repartizare a terenurilor trebuie să fie imaginea sistemului agrar cunoscut sub denumirea de „câmpuri cu fântâni” (jingtian) în vremea dinastiei Zhou. Opt familii cultivau împreună o parcelă de pământ, care avea în centru un ogor comun. Recolta de pe ogorul comun îi revenea seniorului. Caracterul jing desemnează acest ansablu de 9 terenuri.

Clanurile țărănești se grupau în comune rurale. Așezările, denumite yi sau she erau înconjurate de întinse ogoare. Țăranii aveau propriile lor case și grădini. Ei nu puteau intra în comune și nici nu le puteau părăsi fără consimțământul șefului lor.

Sub dinastia Zhou, meșteșugurile și comerțul erau controlate de către seniori și înalții demnitari. Statutul lucrătorilor și al șefilor lor era ereditar. Sclavii, caii și boii, armele și bijuteriile se schimbau pe mărfuri. În orașe se organizau târguri sub controlul statului. Cochiliile găurite, care continuau să servească drept monedă, erau legate sub formă de coliere, ca unități de calcul. Metalele erau de asemenea folosite ca mijloc de schimb. Totuși, preponderent era încă comerțul sub formă de troc.

În afara funcțiilor lor pe lângă conducătorii principatelor și de șefi ai propriului lor cult familial, înalții dregători și baroni au, ca și conducătorii de principate (ei înșiși înalți demnitari ai Curții regale), datoria de a participa la războaie și de a furniza contingente de care și de luptători, la cererea superiorului lor. Organizarea armatei este deci un decalc al organizării politice și militare.

Se întrevede, astfel, modul cum această societate, întemeiată pe ierarhiile de culte familiale și pe menținerea unor privilegii ancestrale, a derivat dintr-o stare mai veche, în care autoritatea regală pare să fi fost atotputernică. Spre deosebire de ansamblul organizării politice și sociale din timpul dinastiei Shang, în epoca Zhou sistemul mult mai complex și instabil care s-a instaurat implică faptul că puterea regală nu mai joacă decât un rol de arbitru.

Funcțiile și privilegiile conferite de rege erau în principiu revocabile, însă dezvoltarea principatelor și întărirea familiilor marilor demnitari au tins să le facă ereditare.

Pe de altă parte, evoluția a fost accelerată, în prima jumătate a sec. VIII a. Chr., de atacurile populațiilor din Shaanxi și de micșorarea domeniului regal. În afară de principatele Zheng și Jin, care au fost principalele aliate ale regilor Zhou în momentul transferării capitalei la est, dar care și-au pierdut curând poziția preeminentă, alte principate puternice se constituiseră în Câmpia Centrală: Qi, Song, Wei, Lu, Qin, Xu, Cao, Chen, Cai etc.

În Epoca Primăverilor și Toamnelor unele state mari au anexat câte 30-40 de state mici. În această perioadă, în urma cuceririlor și anexiunilor numărul de state, apreciat la 1 800 sub dianstia Zhou de Apus, s-a redus la aproximativ 100. Dintre acestea, doar 12 erau importante din punct de vedere politic. În Epoca Regatelor Combatante, existau doar 7 regate și alte câteva principate mai mici care, în cele din urmă, au fost cucerite de dinastia Qin.

Primii ani ai dinastiei Zhou de Răsărit, Epoca Primăverilor și Toamnelor și cea a Regatelor Combatante au fost marcate de tulburări necontenite. Sistemul spițelor princiare se complicase de altfel după întemeierea dinastiei Zhou căci, pe lângă familiile care purtau numele Zhou (tongxing) și care erau legate de Casa regală, existau și alte spițe, cu nume diferite (yixing), ai căror strămoși fuseseră camarazi ai primilor.

În această constelație de principate, dominantă nu mai este suveranitatea religioasă și militară a regilor, cu toate că se obișnuiește să se facă apel la la arbitrajul lor. Conduitele rituale și știința precedentelor sunt temeliile unei noi ordini. O nouă societate și noi moravuri apar odată cu dezvoltarea principatelor și cu slăbire puterii regale –o aristocrație atașată idealul războinicului nobil, o morală a onoarei și a prestigiului.

O asemenea societate apare ca tranzitorie și instabilă în măsura în care sistemul ierarhiilor cultuale și riturilor care îi asigurau coeziunea era legat de preeminența Casei regale. Declinul regalității, tendința principatelor de a se extinde și de a forma mari unități politice vor modifica echilibrul instaurat între statele chineze.

În cursul epocii chunqiu („a primăverilor și toamnelor”) se conturează o opoziție generală între vechile state, ale căror spițe principale urcau până la întemeierea dinastiei Zhou –principatele „din centru”, zhongguo, termen aplicat mai târziu întregii Chine- și statele periferice, care încep să formeze unități politice mai întinse și mai puternice (principatele Jin, Qi, Chu).

Împrejurările externe aveau să întărească autoritatea și prestigiul acestor principate periferice. Incursiunile unor populații alogene instalate în China de Nord încă din sec. VIII a. Chr., se agravează în a doua jumătate a sec. VI a. Chr. și îi determină pe principii din Qi și Jin să joace rolul de șefi de confederații și de protectori ai teritoriilor chineze.

Hegemonia principatului Qi se afirmă cu prilejul jurământului de alianță (meng) din 651 a. Chr. sub principele Huan (685-643 a. Chr.), iar aceea a principatului Jin cu ocazia coaliției formate în 632 a. Chr. de către principele Wen (636-628 a. Chr.).

La începutul secolului VI a. Chr., după victoria regelui Zhuang din statul Chu asupra principatului Jin, natura și sensul hegemoniilor se modifică. Începând din această epocă, regatele cele mai puternice își impun voința și jurământul, prestat sub amenințare, devine mijlocul de legalizare a unei situații de forță. În epoca Regatelor combatante regatele Chu și Yue (creat pe coastele nordice ale regiunii Zhejiang) vor continua să amenințe pace și independența principatelor din Centru, zhongguo.

Prezența factorilor militari într-o societate ale cărei temelii erau de ordin religios și ritual trebuiau să-i altereze natura. Factorii militari subminează atât tipurile de relații tradiționale între principate, cât și relațiile între marile familii.

Simptomele crizei societății nobiliare devin evidente în sec. VI a. Chr. când apar noi instituții menite să potențeze autoritatea principelui. Legile și impozitele vor fi considerate de cărturarii ritualiști ca primele atingeri aduse cutumelor tradiționale ce constituiau temelia vechii ordini.

O serie de conflicte interne și uzurpări constituie preludiul războaielor din epoca Regatelor combatante. Ele anunță prefacerile ce vor urma: concentrarea puterii și formarea statului centralizat.

VIII.6. Epoca Regatelor Combatante (480-221 a. Chr.). Geneza statului centralizat

Este una din acele perioade excepționale în care schimbările succesive și concomitente au accelerat cursul istoriei și au provocat o mutație completă a societății, a moravurilor, a economiei și a gândirii.

Punctul de plecare al acestei mișcări este în mod cert criza societății nobiliare, a instituțiilor și credințelor ei, conflictele între familiile înaltei nobilimi, precum și primele măsuri de concentrare a puterii în mâinile conducătorilor de principate sau de regate.

Ultimele trei secole ce preced unificarea imperială sunt dominate de tendința puterii politice de a se emancipa din cadrul restrictiv în care era prinsă –adică din acel cadru familial și religios din care, în sec. IX-VII a. Chr., făcea parte integrantă. Pe măsură ce emanciparea se produce, puterea politică este concepută tot mai evident ca o realitate specifică. În fapt, în decursul acestui conflict între tradiție și exigențele noii epoci, puterea însăși își schimbă natura.

Tendința puterii politice de a se defini ca atare și de a-și întări autoritatea nu poate fi separată de expansionismul militar: luptelor puterii centrale împotriva familiilor de mari demnitari le corespund războaiele între regate pentru extinderea teritoriilor, pentru sporirea resurselor și pentru a accede la hegemonie.

În epoca Regatelor Combatante dinamica războinică este cea care antrenează statele chineze de la sfârșitul Antichității pe cale statului centralizat. Protagoniștii epocii sunt cele 7 regate: „cele trei Jin”, adică statele Han, Wei și Zhao, rezultate din împărțirea regatului Jin (403 a. Chr.); vechiul regat Qi, condus de familia Tian; două regate a căror putere s-a afirmat de puțină vreme: Yan, în Hebei și Qin, în Shaanxi, țară a primilor Zhou; și regatul Chu, în bazinul mijlociu al Fluviului Albastru, populat de barbari și Manyi, așadar un regat „semi-barbar”. Acestea sunt cele „șapte puteri” între care se vor face și se vor desface alianțele de scurtă durată ce vor avantaja când regatul Wei, când regatul Qin – cei doi principali protagoniști ai epocii. În cursul acestor nesfârșite războaie, micile principate din Câmpia Centală, depozitare ale celor mai vechi tradiții, vor fi înglobate în regatele mai puternice care le înconjoară.

Încă din epoca chunqiu în cadrul principatelor se dezvoltase o categorie de mici slujbași, ale căror sarcini erau îndeosebi legate de sacrificii și de război, dar și de administrarea casei princiare și de gestiunea domeniilor ei. Titularii acestor funcții proveneau dintr-o clasă al cărei statut cultual și situație economică erau mult inferioare celor ale familiilor de mari nobili și înalți demnitari. Provenind din familiile mezinilor și copiilor născuți de femeile de rangul doi (shuzi), ei aparțineau micii nobilimi (shi). Această categorie socială avea să joace un rol extrem de important în evoluția care va duce la formarea statului centralizat.

În același timp în care tinde să se contituie un nou tip de regalitate, statele teritoriale se transformă radical. În regatele periferice – Qin, Jin și Chu – târgurile cucerite (xian) în urma procesului de expansiune, au fost plasate sub autoritatea directă a suveranului (eludându-se vechiul obicei al dării în posesiune de către rege unor înalți demnitari, ca feude –feng). În momentul în care regii – sprijinindu-se pe mica nobilime militară – se emancipează de sub tutela marilor familii aristocratice, aceste teritorii cucerite (xian) sunt menținute sub controlul direct al puterii centrale.

Xian-ul devine astfel modelul unui nou tip de putere teritorială (circumscripția administrativă controlată de reprezentanții puterii centrale), iar acest model va fi extins asupra ansamblului regatului în momentul în care regele va fi destul de puternic pentru a doborâ vechile familii aristocratice. Acest lucru s-a petrecut prima dată în regatul Qin, în timpul lui Xiaogong (361-338 a. Chr.), cu prilejul reformelor ministrului Shang Yang. Atunci a fost pus în funcțiune sistemul administrativ care va fi apoi caracteristic pentru imperiile Qin și Han: ierarhiei funcționarilor le corespunde o ierarhie a teritoriilor. Xian-ele sunt grupate în ansambluri mai mari, numite „districte” (jun), xian-ul și jun-ul având fiecare o reședință și un șef administrativ: xianling în xian, taishou în jun.

Atare evoluție va duce la crearea unui sistem politic caracterizat prin existența unui corp de funcționari numiți, retribuiți și revocabili, supuși controlului puterii centrale și prin împărțirea ansamblului teritorial în circumscripții administrative. Funcția de „prim ministru” (xiang) și, odată cu ea, obiceiul de a separa sistematic funcțiile civile de cele militare apare sub domnia principelui Wen (445-395 a. Chr.) în statul Wei și sub cea a regelui Huiwen (337-325) în regatul Qin.

În contextul transformărilor radicale pe care le implică geneza statului centralizat, evoluției politice i s-au adăugat acțiunea concomitentă a altor factori de natură militară, economică, socială și tehnologică, ce au contribuit și ei emergența noilor structuri statale.

Astfel, dacă în Antichitatea timpurie și în epoca chunqiu, războiul era o activitate aristocratică, în perioada Regatelor Combatante acesta cunoaște o serie de mutații, mobilizând tot mai multe energii și resurse. Formele de luptă sunt influențate deanumite inovații: apariția spadei, a arbaletei și a cavaleriei. Apoi, apariția marilor unități de infanterie din secolul III a. Chr., avea să aibă consecințe politice și sociale majore. Geneza statului centralizat este intim legată de aceste transformări ale tehnicii militare. Acordând, în cele din urmă, un rol hotărâtor vechii pedestrimi (tu), regalitatea a fost nevoită să-i acorde, în același timp, un statut pe i-l refuzase până atunci. Statul centralizat este contemporan cu promovarea țăranilor la rangul de cultivatori independenți și de luptători. Dreptul la pământ și la onorurile câștigate pe câmpul de luptă merg mână în mână.

Cât privește fundalul economico-social, este de subliniat că sec. IV-III a. Chr. constituie în lumea chineză o perioadă de avânt rapid al economiei și al inovațiilor tehnice. În această perioadă se dezvoltă o agronomie elaborată (utilizarea îngrășămintelor, distincția între diferitele tipuri de sol, atenția acordată datei arăturilor și semănăturilor, irigații, drenare ș.a.). Noile tehnici agricole au dus, în sec. IV-III a. Chr., la primul avânt demografic al lumii chineze. Textele din sec. XIII (îndeosebi Hanfeizi) atestă o rapidă creștere a populației, proces care continuă la începutul epocii Han, fapt relevat de datele primului recensământ cunoscut în istorie: 57 671 400 de indivizi în anul 2 p. Chr., adică puțin mai mult decât estimările făcute pentru Imperiul Roman din sec. I p. Chr., de către K. Beloch.

Dinamica economică a fost accelerată de difuzarea artefactelor de fier, care le înlocuiesc în această epocă pe cele de lemn și piatră. În acest context, este de observat considerabilul „avans tehnologic” al Chinei în domeniul siderurgiei (turnarea fierului, producerea oțelurilor): e.g. procedeul turnării fierului apare în Europa abia la finele Evului Mediu. Capitalele regatelor nu mai sunt doar reședințe ale puterii politice. Ele tind să devină și mari centre meșteșugărești și comerciale.

Activitățile meșteșugărești și comerciale în plin avânt sunt la originea unei clase de negustori. Marii comercianți îmbină negoțul cu întreprinderile meșteșugărești (mine, turnătorii de fier), își sporesc numărul de lucrători și de agenți comerciali, dispun de flote fluviale și de caravane de care. Aceste noi activități ies din cadrul economiei palațiale tradiționale. Marii negustori-antreprenori formează grupul social care contribuie cel mai mult la îmbogățirea statului

Înflorirea meșteșugurilor și comerțului determină și răspândirea monedelor metalice, ale căror cele mai vechi specimene datează din sec. V a. Chr. Se cunosc patru tipuri monetare, ale căror arii de difuzare corespund unor mari unități economice: moneda bu, a cărei formă o imita pe aceea a sapei de fier și care circula în regatele Han, Wei și Zhao (rezultate din împărțirea regatului Jin; moneda dao, în formă de cuțit –în regatele nord-estice Qin, Yan și Zhao; moneda „nas de furnică” (yibi), în formă de cochilie –în Chu, în Hubei și în Hunan; monedele în formă de cazma și de cuțit, care circulau în staul Qi.

Legăturile comerciale cu țările vecine se intensifică în cursul ultimelor două secole care preced instaurarea imperiului. Expansiunea comercială a marilor regate periferice, care favorizează colonizarea chineză de forntieră (Manciuria de Sud, Mongolia, actualele provincii din sud și sud-vest), pregătește marea expansiune militară din timpul imperiilor Qin și Han.

Structurile sociale cunosc, la rândul lor, mutații profunde. Marile familii ale căror spițe se perpetuaseră încă din Antichitatea timpurie sunt ruinate și îndepărtate de la putere. Declinul marii nobilimi și întărirea concomitentă a puterii centrale atrage către curțile regale un mare număr de mici nobili în căutare de slujbe. Astfel se formează, în jurul curților princiare și în anturajul miniștrilor, grupuri de clienți (binke –„oaspeți”, sheren –„ oameni de casă”) care constituie o sursă de prestigiu și de putere. În aceste medii se dezvoltă în secolele IV-III a. Chr., gândirea politică și morală, știința stratagemelor, arta discursului etc. Epoca este favorabilă apariției de secte și școli ale căror preocupări sunt axate pe realitățile sociale și politice ale epocii.

Transformările sociale afectează și lumea rurală; noile mutații vor facilita schimbarea statutului țăranilor (participare la război și dreptul la pământ). Apariția unei clase de negustori-antreprenori și de mari proprietari funciari accentuează inegalitățile. Țăranii săraci fac datorii și sfârșesc prin a fi alungați de pe pământurile lor. Astfel crește numărul de muncitori agricoli și de sclavi pentru datorii –singura formă de sclavie, împreună cu sclavia de ordin penal, pe care a cunoscut-o lumea chineză. Ansamblul acestor schimbări determină destrămarea marii familii țărănești indivize și ruina vechilor comunități rurale.

Mișcarea de reforme ce va duce la emergența Statului centralizat reprezintă o caracteristică esențială a epocii, una dintre cele mai bogate din istoria intelectuală a Chinei. Reformatorii ce au fost mai târziu numiți „legiști” (fajia) au avut meritul de a concepe instituțiile fundamentale ale noului Stat și, implicit, pe acelea ale imperiului, de vreme ce reformele, aplicate la început în mod sistematic în regatul Qin, au fost extinse la ansamblul țărilor chineze, în cursul cuceririlor făcute de acest regat în anii 230-221 a. Chr.

Mișcarea de reforme de care sunt legați „legiștii” –ilustrată , de pildă, de unul dintre marii gânditori ai sec. III a.Chr., Han Fei (?280 – 234 a. Chr.) – corespunde în însăși principiul ei celor două preocupări practice care domină viața politică din cele două secole premergătoare apariției imperiului: „îmbogățirea statului” – fuguo (a asigura suvernului mijloacele materiale ale puterii) și „întărirea armatelor” – qiangbing (a-i asigura prin forța armelor o hegemonie sau o suveranitate universală).

Mai mult decât oricare alt stat chinez, regatul Qin s-a arătat deschis reformelor ce aveau menirea de a face din acest regat din nord-vest un stat puternic și de un tip profund deosebit de cele care lumea chineză le cunoscuse până atunci. În regatul Qin s-au succedat o serie de sfetnici adepți ai unei politici realiste și absolutiste de la nobilul Shang Yang (? 390 –338 a. Chr.) până la bogatul negustor Lü Buwei, ministrul ultimului principe Qin, întemeietorul imperiului.

În 359 a. Chr., Shang Yang a întreprins în statul Qin o primă serie de reforme considerată drept evenimentul cel mai important al epocii Regatelor Combatante.

Originar din Wei, Shang Yang a promulgat în 359 a. Chr. o primă serie de reforme, constând din instituirea de grupuri paramilitare de 5 sau 10 familii cu responsabilitate colectivă, din considerarea ca bază a sistemului fiscal nu a familiei indivize, ci a familiei restrânse, din creare de titluri nobiliare pentru răsplătirea unor fapte de bravură pe câmpul de luptă. Aceste titluri prefigurează cele 21 de ranguri de noblețe din imperiile Qin și Han. Astfel, Shang Yang a desființat privilegiile tradiționale ale nobililor și a instituit un nou sistem cu 20 de titluri onorifice care se acordau, după merit, celor care săvârșiseră fapte de arme. Ierarhia socială era clar definită, fiecărui rang corespunzându-i un anumit număr de terenuri, de case, slujitori, concubine și veșminte. Oricare membru al familiilor aristocratice care nu se distingea pe câmpul de luptă era redus la condiția de simplu particular.

O altă serie de reforme a fost pusă în aplicare în 350 a. Chr., după mutarea capitalei la Xianyang. Noile reforme prevedeau abolirea marii familii indivize, crearea circumscripțiilor administrative (xian), o nouă împărțire teritorială și unificarea sistemului de măsuri și greutăți.

Reforma lui Shang Yang, care a durat mai bine de 20 de ani, a consolidat considerabil regatul Qin, transformându-l într-o putere redutabilă. Reforma pregătea astfel calea ambițiilor imperiale ale suveranilor statului Qin.

Emergența statului centralizat și, concomitent, dezagregarea vechii societăți nobiliare, marchează o adevărată revoluție statală în lumea chineză. Deoarece a creat bazele puterii imperiale și a continuat să inspire concepțiile politice fundamentale ale lumii chineze, formarea – în regatul Qin, la mijlocul sec. IV a. Chr. – a statului centralizat ocupă în istoria Asiei Orientale un loc comparabil cu geneza orașului-stat (polis) în Antichitatea clasică greco-romană. Pe lângă profunde diferențe, între cele două fenomene există însă și analogii: în China, ca și în Grecia, criza societății nobilare duce la o „democratizare” a instituțiilor aristocratice. Promovați la rangul de combatanți și emancipați de sub tutela marilor familii aristocratice, țăranii au acces la ierarhie de grade care reprezintă transpunerea, în noul cadru al statului centralizat, a vechilor ierarhii din sânul nobilimii.

Dacă evoluția este diferită în lumea chineză aceasta se datorează faptului că instituțiile epocii chunqiu n-aveau nimic comparabil cu acea instituție proprie lumii indo-europene și Greciei arhaice reprezentată de adunările războinicilor, ce par a fi dat naștere ulterior adunărilor de cetățeni.

Asocierea funcției productive cu funcția militară va rămâne baza sistemului politic și social al lumii chineze până în secolul IX p. Chr. Noțiunea de lege, care se conturează în epoca Regatelor Combatante, este instrumentul atotputernic care permite orientarea activității tuturor în sensul cel mai propice puterii Statului și păcii publice. Menită să creeze ordine, legea nu poate fi în contradicție cu natura lucrurilor și ființelor. Han Fei, vorbește despre punerea la încercare a legilor și acordă o mare importanță necesității ca principele să fie informat asupra stării regatului său grație unei critici raționale a mărturiilor. Sursă a unei armonii universale, legea se aseamănă cu tuburile sonor (lü) care se află la temelia tuturor măsurilor și al căror nume evocă ideile de model și de regulă; termenul lü va denumi, în epoca imperiului, codurile penale.

Reformele – expresia unei gândiri raționale – urmăresc să înlocuiască cu reguli uniforme mulțimea de drepturi, privilegii și obiceiuri ce caracteriza vechea societate. Instituțiile statului –funcționari civili și militari, sistemul de pedepse și recompense distribuite conform unor reguli, ranguri onorifice atribuite pentru serviciile aduse, responsabilitatea colectivă, sitemul unic de măsuri și greutăți- înlocuiesc obiceiurile, riturile și morala de odinioară. Efectele revoluției statale au fost profunde și s-au extins în toate domeniile.

CHINA IMPERIALĂ

Societatea feudală a ajuns la maturitate sub dinastiile Qin și Han. Dinastia Qin a unificat țara și a instaurat o formă de guvernare care avea să exercite o influență durabilă asupra feudalismului chinez. Aflată la putere doar 15 ani (221-207 a. Chr.) și având la domnie doi împărați, dinastia Qin s-a prăbușit în urma războiului civil din anii 210 – 202 a. Chr. (conflictul dintre dinastiile Chu și Han) care a adus la putere dinastia Han.

Istoricii împart epoca dinastiei Han în dinastia Han de Apus (cca. 202 a. Chr. – 6 p. Chr.) care a domnit cu 11 împărați și împărăteasă regentă, din 10 generații, și Han de Răsărit (cca. 25 –220 p. Chr.), cu 14 împărați din 8 generații. În intervalul de aproape două decenii dintre dinastiile han de Apus și Han de Răsărit, puterea a fost uzurpată de Wang Mang, apoi de Liu Xuan. Începând din 196 p. Chr., o dată cu apariția Celor Trei Regate – Wei, Shu și Wu – împărații Han nu mai dețin puterea decât cu numele.

Perioadei de consolidare a puterii centrale din primele șase decenii ale sec. II a. Chr. îi urmează marea expansiune militară din timpul împăratului Wudi (141 – 87 a. Chr.), însoțită de un imens efort pentru valorificarea teritoriilor din nord și nord-vest. Puterea imperiului se îmtemeia pe masa micii țărănimi supusă recrutării. Tendințele autocratice dezvoltate sub domnia lui Wudi provoacă însă, după moartea acestuia, o ruptură între corpul funcționarilor și Curte, care devine centrul intrigilor urzite de familiile împărăteselor. Aceste intrigi provoacă uzurparea puterii de către Wang Mang între anii 9-23 p. Chr.

Criza politică din ultimele cinci decenii ale dinastiei Han de Apus fusese însoțită de transformări economice și sociale, precum și de lenta asimilare a unei părți a foștilor nomazi. Aceste cauze diverse favorizează formarea unei clase de proprietari funciari și declinul rapid al clasei micilor țărani.

În consecință, imperiul restaurat după interregnul lui Wang Mang, se sprijină pe o nouă clasă de notabili, care îi furnizează cadrele administrative și politice. După o perioadă de relativă prosperitate, dificultățile reapar: conflicte între cercurile Curții, reprezentate de eunuci și de familiile notabililor, apoi criza țărănească, ilustrată de mari răscoale populare de inspirație taoistă, care slăbesc puterea centrală și deschid calea ascensiunii șefilor militari însărcinați cu reprimarea acestor răscoale. După 190 p. Chr., împărații dinastiei Han de Răsărit nu mai dețin puterea decât cu numele, iar anarhia ce cuprinde întreaga țară provoacă declinul economiei urbane.

VIII.7. Imperiul Qin (221 – 207 a. Chr.)

Cel care avea să unifice prin forța armelor statele chineze, întemeind primul imperiu din lumea chineză, principele Yingzheng (259-210 a. Chr.) din regatul Qin, a urcat pe tron în 246 a. Chr. În decursul unui deceniu de campanii militare victorioase, regele cunoscut mai târziu sub titlul de Shihuangdi („Împăratul întemeietor”) cucerește rând pe rând regatele Han (230), Zhao (228), Wei (225), Chu (223), Yan (222) și Qi (221). Desăvârșind în 221 a. Chr. cucerirea tuturor teritoriilor chineze, regele din Qin își asumă titlul de suveran august (huangdi), care a rămas titlul dat în mod curent împăraților, dar va fi cunoscut în istorie sub numele de Shihuangdi („Împăratul întemeietor”).

Cu ajutorul ministrului său „legist” Li Si, care îi urmează în funcție negustorului Lü Buwei în 237 a. Chr., primul împărat extinde asupra ansamblului lumii chineze sistemul adminsitrativ din regatul Qin. O întreagă serie de măsuri unificatoare însoțesc împărțirea teritoriului în 36 de districte (jun), număr curând sporit la 48: introducerea unui singur tip de monedă circulară de aramă, cu orificiu central pătrat; standardizarea scrierii (introducerea unei noi norme grafice), precum și a sistemului de măsuri și greutăți, ca și a ecartamentului roților de la căruțe.

Concomitent, este întreprins un vast efort de amenajare a teritoriilor:construirea unei rețele de drumuri imperiale (din capitala Xianyang porneau două „drumuri pentru carele imperiale”, unul spre est, până la țărmul mării, traversând actualele provincii Hebei și Shandong, celălalt către sud, până în provinciile Jiangsu și Zhejiang) și de canale de irigație, înălțarea unui Mare Zid la frontierele nordice ale imperiului. Marele Zid, menit să apere imperiul împotriva populației nomade numită Xiongnu (? hunii), reia traseul vechilor fortificații construite în jurul a. 300 a. Chr. de regatele Qin, Zhao și Yan și le prelungește într-un lanț continuu, care merge din sudul provinciei Gansu, la vest, până în nordul Peninsulei Liaodong, la est.

Shihuangdi a înființat un sistem autocratic complet pentru administrarea Statului, începând de la Curtea imperială până la eșaloanele de bază. La Curte, chengxiang („primul ministru”) îl ajuta pe împărat la guvernarea țării, taiwei („conetabilul”) avea responsabilitatea problemelor militare, iar yushi („marele cenzor”) îi controla pe funcționarii de orice rang. Întregul imperiu era împărțit în 36 de prefecturi (iar mai târziu, în peste 40), cuprinzând fiecare un anumit număr de districte. Aceste prefecturi și districte erau conduse de funcționari corespunzători primului ministru, conetabilului și marelui cenzor de la nivel central. Fiecare district era divizat în cantoane conduse fiecare de câte trei funcționari, răspunzând respectiv justiție și fiscalitate, de educație și de siguranța publică. La eșalonul de bază, familiile (cele în care bărbatul cultiva pământul, iar femeia țesea) erau organizate în grupe de 10 sau de 5.

Numărul mare de operațiuni militare, frecventele inspecții imperiale (adevărate demonstrații de forță, în fostele regate Qi și Chu), amploarea marilor lucrări publice (construcții de orașe, drumuri, canale, Marele Zid, palatul imperial din Xianyang, hipogeul imperial din muntele Li ș.a.), rigoarea extremă a sistemului penal par să fi făcut insuportabilă tirania primului împărat. Nemulțumirii populare i se adaugă frustrările vechii aristocrații, deposedată de privilegiile ei și deportată (120 000 de „familii puternice și bogate” sunt deportate în zona capitalei) și nemulțumirea cercurilor de cărturari.

În dorința lui de elimina orice formă de opoziție, Shihungdi interzice toate cărțile, cu excepția tratatelor de medicină, agricultură și divinație; de asemenea, împăratul dispune –la propunerea primului ministru, Li Si- să fie distruse toate documentele din arhivele imperiale, cu excepția scrierilor istoricilor dinastiei Qin: este vorba de faimoasa „ardere a cărților” din 213 a. Chr., urmată de ancheta în urma căreia peste 460 de erudiți au fost judecați, condamnați și îngropați de vii.

Primele revolte izbucnesc imediat după moartea lui Shihuangdi (210 a. Chr.), când fiul său mezin Hu Hai îi urmează la tron sub numele de al doilea împărat (ershi huangdi). În 209 a. Chr. se produc răscoale populare conduse de Chen Sheng (proclamat rege al noului stat Zhangchu) și Wu Guang, cărora li se raliază vechea nobilime din Chu, în frunte cu famila Xiang.

Liu Bang, modest funcționar al dinastiei Qin, vede crescând autoritatea sa ca șef al bandelor de rebeli. Aflat mai întâi sub ordinele lui Xiang Yu care îi dăduse rangul de principe de Han, Liu Bang intră curând în conflict cu fostul său asociat. În 207 a. Chr., Liu Bang asediază capitala imperială Xianyang și invinge trupele dinastiei Qin, conduse de Ziying („Rege al statului Qin”), care capitulează la Bashang.

VIII.8. Imperiul Han

După căderea dinastiei Qin, a început lupta pentru putere între conducătorii armatelor răsculate victorioase. În 202 a. Chr., Liu Bang îl elimină pe Xaing Yu, se proclamă împărat și își stabilește capitala la Chang’an. Noul împărat distribuie titluri nobiliare și feude vechilor săi camarazi de arme.

Cu toate că Liu Bang devenise primul împărat al dinastiei Han, lupta pentru consolidarea noului imperiu avea să continue vreme de peste șase decenii (207 – 141 a. Chr.), de la intrarea lui Liu Bang în Xianyang, până la sfârșitul domniei împăratului Jingdi, perioadă ce cuprinde domniile împăratului Huidi, a împărătesei Lühou și a împăratului Wendi. Faptul că împăratul, precum și majoritatea generalilor și demnitarilor de la începuturile dinastiei Han de Apus sunt de origine modestă, a însemnat o schimbare fără precedent în viața politică a Chinei.

La fel de evident estă însă și sistemul continuităților. Statul legist, instituit în regatul Qin și ale cărui principii fusesră extinse de Shihuangdi la ansamblul ținuturilor chineze, se întemeia pe o organizare administrativă și militară care asigura controlul asupra țărănimii. Această relație directă între Stat și țărănime constituia caracteristica esențială a noii concepții despre putere și societate.

Primii împărați Han sunt, în pofida aparențelor, continuatorii dinastiei Qin. Istoriografia chineză tradițională prezintă, firește, imperiul Qin în culorile cele mai sumbre, deoarece tiranul îi oprima pe cărturari, a căror influență va deveni, din contră, preponderentă sub dinastia Han. Însă bazele puterii acestei dinastii nu sunt, la origine, altele decât cele ale imperiului Qin. Aceleași concepții predomină în domeniul religios și filosofic. La fel, marea expansiune din timpul împăratului Wudi (141-87 a. Chr.) către Mongolia, Coreea, Asia Centrală, China de Sud și Vietnam urmează, după un răstimp de un secol, expedițiilor întreprinse de Shihuangdi, primul împărat al dinastiei Qin.

Numai pe parcursul unei evoluții indelungate influențată de factori diverși – dinamica economiei, întărirea rolului Palatului în detrimentul corpului de funcționari, slăbirea autorității Statului asupra țărănimii, ascensiunea noilor familii de notabili ș.a. – imperiul Han s-a îndepărtat tot mai mult de originile sale.

Organizarea politică instaurată de Liu Bang nu se deosebește de aceea a imperiului Qin. La începuturile dinastiei Han toate legile în vigoare sub Shihuangdi sunt menținute întocmai: aceeași împărțirea a teritoriului în prefecturi (xian) și districte (jun), aceași triadă de funcții în capitală și în provincii –afaceri civile, afaceri militare, inspecție și control al administrației. Caracteristicile statului legist se extind nu numai în teritoriile ce depind direct de puterea imperială, ci și în „feude” (fengguo) acordate camarazilor de arme ai întemeietorului, apoi rudelor din familia imperială. Principiul puterii acestui imperiu rezidă în controlul direct al populațiilor și al indivizilor de către Stat, ceea ce implică recurgerea la recensăminte greoaie; cele care ne-au rămas din epoca Han trec drept unele dintre cele mai exacte din istorie: fiecare supus trebuie să plătească o taxă personală în bani, să execute corvezi anuale și să presteze serviciul militar. Sistemul legist de pedepse și recompense permite clasificarea ansamblului populației în cadrul ierarhiei celor 24 de grade de demnitate (jue). Prin coeziunea lor socială și prin presiunea morală pe care o exercită, comunitățile locale întăresc dominația Statului asupra populației.

Imperiul Han își moștenește toate instituțiile de la imperiul Qin și are toate caracteristicile unui stat legist. Totuși, slăbiciunea lui inițială explică unele concesii. Puterea dinastiei Han se născuse într-un climat de anarhie și de insurecție generală. Tendințele regionaliste, moștenite din epoca Regatelor Combatante, rămăseseră încă vii după scurta perioadă de unificare impusă de regatul și imperiul Qin între 230-210 a. Chr. În consecință, administrația imperilaă a dinastiei Han n-a putut să acționeze la început în mod direct decât asupra unei părți din vechile ținuturi chineze. Astfel, dintre cele 54 de districte existente la începutul sec. II a. Chr., 39 fac parte din „feudele” (fengguo) atribuite în 201 a. Chr. camarazilor de arme ai lui Liu Bang.

Pe parcursul întregului sec. II a. Chr., tendința generală a fost cea de întărire a centralizării. Influența câștigată la Curte de sfetnicii cărturari și îmblânzirea legislației moștenite de la dinastia Qin nu repune în cauză această orientare fundamentală Legile cele mai draconice ale epocii Qin sunt abolite între 191 a. Chr. (când deținerea cărților proscrise de Shihuangdi este din nou autorizată) și 167 a. Chr., când din codul penal dispar pedepsele mutilante. Pe de altă parte, în timp ce egalitatea tuturor în fața legii –unul din principiile esențiale ale legismului-, fusese menținută la începuturile dinastiei Han, sub înrâurirea unor sfetnici influenți, care se revendicau de la tradițiile cărturărești, apare tendința de a introduce distincții întemeiate pe poziția socială (guijian sau zunbei) și pe gradul de rudenie (qinshu).

Întreaga politică a primilor împărați Han a fost dominată și determinată de probleme generate de incursiunile călăreților arcași veniți din stepă (xiongnu – ? hunii). Aceste împrejurări explică de ce sub dinastia Han, expansiunea chineză nu se va limita la Mongolia, ci va cuprinde toată Asia Centrală.

Răscoalele și războaiele civile puseseră capăt politicii ofensive inaugurată de Shihuangdi; Marele Zid va fi lăsat fără apărare între sfârșitul sec. III a. Chr. și începutul celui următor. În prima jumătate a sec. II a. Chr., dinastia Han este constrânsă la o politică de destindere, cunoscută sub numele de heqin –„pace și prietenie”.

Printre elementele care au determinat expansiunea Han în epoca împăratului Wudi (141-87 a. Chr.) se află nu numai întărirea puterii centrale, ci și o bogăție și o dinamică economică care aveau să permită Chinei să-și afirme prestigiul față de toți vecinii ei.

Primele mari ofensive victorioase împotriva triburilor xiongnu au loc între 127-119 a. Chr., iar până către 115 a. Chr. frontiera nordică a imperiului este consolidată. Expansiunea Han în Mongolia și în Asia Centrală este simultană cu efortul de pătrundere către nord-est (Manciuria) și Coreea. Instaurarea dominației Han în Guangdong și în Vietnam extinde influența chineză în Asia de Sud-Est.

Aceste schimbări în raporturile imperiului Han cu vecinii săi, ca și noua dinamică a economiei au provocat dezagregarea progresivă a clasei care făurise puterea chineză în epoca împăratului Wudi (141-87 a. Chr.) – clasa soldaților –țărani și a micilor agricultori. Artizanii restaurării dinastiei Han în 25 p. Chr, după interregnul uzurpatorului Wang Mang (9-23 p. Chr.), vor fi familiile de notabili a căror bogăție și influență nu au încetat să crească.

Odată cu avântul economic al Chinei în sec. II a. Chr., expansiunea ei politico-militară avea să sporească importanța schimburilor și să ducă la strângerea legăturilor dintre comerț, diplomație și război. Instalarea garnizoanelor chineze din Coreea până în Asia Centrală, stabilirea de raporturi diplomatice și controlul marilor rute comerciale au creat o situație deosebit de favorabilă pentru negustori.

Pentru a-și extinde influența politică, a-i câștiga pe vecini de partea ei și a provoca disensiuni în rândurile adversarilor, dinastia Han a practicat o politică de fast și generozitate, care surprinde prin costul ei extrem de ridicat, ca și prin caracterul ei sistematic.

Decernarea de titluri oficiale, acordarea de către împărat a unor sigilii, recunoașterea propriului rang în cadrul unei ierarhii protocolare, care înglobează ansamblul țărilor raliate imperiului devin practici curente în politica împăraților Han. Practica ce consta în consolidarea alianțelor politice prin uniuni matrimoniale va urmată de numeroase imperii, chineze sau sinizate, până în epoca manciuriană. Prințesele chineze introduc în țări străine moravurile,obiceiurile, cultura și luxul Chinei. O altă practică des uzitată în epoca Han constă în trimiterea de ostateci (zhi) la Curtea imperială: regii din Asia Centrală și șefii confederațiilor tribale trimit, în semn de fidelitate, pe proprii lor fii, care sunt întreținuți în lux, primesc o educație de tip chinezesc și sunt adesea numiți în funcții din garda imperială sau în administrația Palatului imperial. Câștigați pentru modul de viață și pentru cultura chineză, ei devin, la întoarcerea în țările lor, agenți ai răspândirii influențelor dinastiei Han. De altfel, sistemul ostatecilor reprezintă și un mijloc de a interveni în problemele de succesiune ale țărilor aliate.

Apoi Imperiul Han s-a străduit să-și întărească controlul asupra acestor „regate dependente” (shuguo), în principiu simpli aliați care nu plăteau tribut. Transformarea regatelor shuguo în teritorii militare (bu), apoi în circumscripții administrative obișnuite (junxian) s-a desfășurat la toate frontierele imperiului Han între epoca împăratului Wudi (141-87 a. Chr.) și sec. II p. Chr. (în sudul Mongoliei, Gansu, Coreea, Guangdong și în nordul Vietnamului).

Darurile făcute populațiilor xiongnu și regatelor din Asia Centrală au făcut ca traficul cu produse chineze să capete o amploare fără precedent. Marele comerț cu mătase de-a lungul continentului eurasiatic s-a intensificat sub dinastia Han de Răsărit, în sec. I-II p. Chr., desfășurându-se simultan în China, Asia Centrală, India de Nord, în Imperiul part și în Imperiul roman. Celebrul „drum al mătăsii”, care lega valea Fluviului Galben de Mediterana, trecea prin orașele din Gansu, prin Pamir, Transoxiana, Iran, Mesopotamia și Syria. Puntea de legătură pentru comerțul cu mătase dintre China și Mediterana pare să fi fost India. O parte din mătăsurile care au ajuns în Imperiul roman, trebuie să fi fost importate direct din valea Indusului; datorită faptului că parții și nabateeni – care percepeau o taxă de 25 % asupra mărfurilor – controlau comerțul între Transoxiana, Iran și Mediterana, Roma a încurajat comerțul maritim pe rutele din sud, care permiteau ocolirea Imperiului part.

Căderea dinastiei Han de Apus la începutul erei noastre este rezultatul unei evoluții începută cu mai bine de un secol în urmă. Lipsită de sprijinul și de contraponderea pe care le constituia ansamblul administratorilor și sfetnicilor, în a doua jumătate a sec. I a. Chr. puterea imperială ajunge să fie miza intrigilor de palat și conflictelor între familiile împărăteselor: o putere autocratică atotputernică cade sub influența favoriților, femeilor și eunucilor. Una dintre aceste familii de împărătese reușește să impună pe tron pe unul dintre membrii ei: uzurpatorul Wang Mang, care întemeiază efemera dinastie Xin („cea nouă”, 9-23 p. Chr.).

O altă cauză a căderii primei dinastii Han pare să fi fost evoluția lumii rurale: concentrarea pământurilor în mâinile celor bogați (notabili locali, negustori, mari familii). Wang Mang încearcă să remedieze situația adoptând măsuri radicale: „naționalizarea” tuturor pământurilor și tuturor sclavilor, reforme monetare succesive ș.a.

Wang Mang în întemeiază reformele pe concepția arhaizantă a lucrării Zhouli („Ritualul Zhou”) sau Zhouguan („Funcționarii Zhou”), care face un tablou sistematic al administrației regatului Zhou și împarte ansamblul funcțiilor oficiale în funcționari ai Cerului, ai Pământului și ai celor Patru Anotimpuri.

Ineficace, măsurile radicale adoptate de Wang Mang nemulțumesc pe proprietarii bogați, fără a soluționa criza agrară. Insurecțiile se extind în întreaga Câmpie Centrală. Răsculații,care-și confecționează chipuri de demoni, sunt numiți sprâncenele roșii (chimei). Șeful lor spiritual este un anume „rege Jing de Chengyang” din Shandong, care se pretinde înrudit cu familia Lu din dinastia Han și care se exprimă prin mijlocirea unui medium. Mișcarea are drept scop restaurarea dinastei Han. Paralel, rebeliunile vechii nobilimi Han și ale marilor familii latifundiare amenință noua dinastie Xin. Conjuncția acestor două forțe devine victorioasă în 23 p. Chr., când uzurpatorul Wang Mang este înlăturat.

Liu Xiu, unul dintre reprezentanții vechii spițe Liu, preia puterea și restaurează dinastia Han, domnind sub numele de Guangwudi (25-57 p. Chr.).

În vreme ce primii împărați Han – fideli politicii inițiate de Shihuangdi din dinastia Qin, de control direct al statului asupra țărănimii – reușiseră în mai puțin de un secol să elimine pe toți cei care se opuneau acțiunii puterii centrale, dinastia Han târzie (25 –220 p. Chr.) se sprijină pe noua pătură socială care a adus-o la putere: cea a marilor familii latifundiare din Câmpia Centrală și, îndeosebi, din Henan. Mutarea capitalei de la Chang’an la Luoyang se explică și prin existența acestei noi clientele. Evoluția socială avea să consolideze la finele secolului I a. Chr. și sub a doua dinastie Han, puterea marilor proprietari: rude și colaterali ai familiei imperiale, înalți funcționari și notabili provinciali.

Primele trei domnii ale dinastiei restaurate (25-88 p. Chr.) corespund unei perioade de stabilitate internă și de expansiune externă. Familiile împărăteselor și eunucii, care fuseseră la originea uzurpării puterii de către Wang Mang sunt ținuți deoparte de exercitarea puterii. În anul 94 p. Chr., mai mult de cincizeci de regate din Asia Centrală trimit tributul în capitala imperială Luoyang. Ulterior însă, imperiul Han nu-și va mai restabili dominația în Asia Centrală decât în perioada 125-150 p. Chr.

În capitală, climatul politic se degradează începând cu domnia lui Hedi (88 – 105 p. Chr.), ajuns împărat la vârsta de 10 ani. Familiile prin căsătorie cu spița imperială (waiqi –rudenii exterioare) profită de faptul că împărații care se succed sunt cu toții niște copii debili pentru a-și recâștiga ascendentul pierdut (familiile Dou, Deng și Liang). Paralel, se afirmă puterea eunucilor a căror influență crește odată cu avuțiile acumulate. Împotriva acestor parvenți se produce violenta reacție a marilor familii latifundiare și a funcționarilor-cărturari proveniți din acestea. Eunucii sunt eliminați de către Yuan Shao, latifundiar din Henan, care, după ce pune stăpânire pe capitala Luoyang în 189 p. Chr., masacrează peste 2 000 de eunuci.

Ultimii ani ai secolului II p. Chr. sunt marcați de o criză agrară extrem de gravă. În Shandong și Henan se dezvoltă o vastă mișcare mesianică de inspirație taoistă, care duce în 184 p. Chr. la celebra răscoală a turbanelor galbene (huangjin). Căpetenia lor este un oarecare Zhang Jiao din Julu, primul patriarh al sectei taoiste a Marii Păci (taiping: termen ce evocă ideea unei vârste de aur dobândite prin egalitatea tuturor și prin proprietatea comună asupra bunurilor), și cei doi frați ai săi –Zhang Bao și Zhang Liang. Înzestrat cu talente de taumaturg, Zhiang Jiao este un fel de papă al cultului închinat lui Huanglao, sinteză între suveranul mitic Huangdi („Împăratul Galben”) și un Laozi divinizat.

Organizată din punct de vedere militar, secta numără 360 000 de aderenți aflați sub arme din 184 p. Chr. Membrii sectei erau grupați în 36 de fang (secțiuni), numărând fiecare de la 6 000 la peste 10 000 de persoane. Puterea supremă este asumată de trinitatea alcătuită din Zhang Jiao și frații săi, „generali stăpâni ai cerului, pământului și oamenilor”. Comunitățile de sectanți consacră o mare parte din timpul lor activităților religioase ce durează mai multe zile și care poartă numele de hui („adunare”) sau zhai („post de purificare”). Câteodată au loc orgii, în cursul cărora bărbații și femeile „își amestecă răsuflările” (heqi). Doctrina taipingdao („Doctrina Dreptății”) proclamă că bolile sunt consecința păcatelor comise. Asociind tradițiilor taoiste și cultului lui Huanglao teoriile cosmogonice yin-yang și ale celor cinci elemente, această religie a mântuirii are drept texte sacre cartea Daode-jing de Laozi și un text de tradiție mai recentă –Canonul Marii Păci (Taipingjing).

În aceeași perioadă, în China de Vest se dezvoltă o sectă a cărei doctrină și organizare sunt asemănătoare celor ale turbanelor galbene. Întemeiată de maestrul magician Zhang Daoling, care trecea drept stăpân al geniilor aerului, pământului și apelor, această sectă cere adepților săi o contribuție de 5 măsuri de orez, de unde și numele de wudoumi dao („doctrina celor 5 măsuri de orez”). Ca și turbanele galbene, adepții doctrinei wudoumi dao recurg la practicile de posedare spirituală. Către 190 p. Chr., adepții sectei celor 5 măsuri de orez reușesc să creeze un stat liber în sudul provinciei Shaanxi, sub conducerea lui Zhang Lu, nepot al lui Zhang Daoling.

În această epocă puterea imperială nu mai exista decât cu numele. Imperiul Han se află în mâinile soldaților. Puterea efectivă aparține conducătorilor de armate care primiseră misiunea de a reprima mișcarea turbanelor galbene, și dintre care unii participă la lovitura de stat din 189 p. Chr.: Dong Zhuo, Yuan Shu, Cao Cao și Sun Ce, care va întemeia în 222 p. Chr. regatul Wu. După 192 p. Chr. se afirmă puterea lui Cao Cao, care-i va elimina treptat pe rivalii săi din China de Nord și va pune bazele unui nou imperiu, limitat însă la Câmpia Centrală și la provinciile din nord.

Dinastia Han de Răsărit nu mai exista decât cu numele. Începea epoca Celor Trei Regate (Wei, Shu și Wu). Distrugerile provocate de răscoalele țărănești și ravagiile războaielor declanșate după 190 p. Chr. între dinaștii militari aveau să ducă la declinul economiei urbane, unul dintre semnele care anunță începutul unei noi epoci. Sfârșitul epocii Han – o dată cu prăbușirea dinastiei Han de Răsărit – marchează începutul „Evului Mediu” chinez.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

A. Lucrări generale:

-***Cambridge Ancient History²: vol. I/1 Prolegomena and Prehistory edited by I.E.S. Edwards, C.J. Gadd, N.G.L. Hammond, 1970; vol. I/2 Early History of the Middle East edited by I.E.S. Edwards, C.J. Gadd, N.G.L. Hammond, 1971; vol. III/2 The Assyrian and Babylonian Empires and other states of the Near East from the 8th to the 6th Centuries edited by I.E.S. Edwards, C.J. Cadd, N.G.L. Hammond, E. Sollberger, 1992.

-***History of Humanity, I, Prehistory and Beginnings of Civilization, edited by S.J. de Laet, Routlegde, London, 1994.

-***History of Humanity, II, From the Third Millennium to the Seventh Century BC, edited by A.H. Dani, and J.P. Mohen, Routledge, London, 1996.

-***Le Grand Atlas de l’ Archéologie a été réalisé par Encyclopædia Universalis, Paris, 1992.

-J. Bottéro, Initiation à l’Orient ancien, Paris, 1992.

-C. Burney, From Village to Empire: An Introduction to Near Eastern Archaeology, Oxford, 1977.

-Dominique Collon, Ancient Near East Art, London, 1995.

-J. Deshayes, Civilizațiile Vechiului Orient, I-III, București, 1976.

-P. Garelli, Le Proche-Orient Asiatique, des origines aux invasions des Peuples de la mer, P.U.F., Paris, 1969.

-A. Kuhrt, The Ancient Near East, c. 3000–330 BC, London, 1995.

-M. Mann, The Sources of Social Power, I, Cambridge, 1986.

-S. Moscati, Vechi imperii ale Orientului, București, 1982.

-H.J. Nielsen, Grundzüge einer Geschichte der Frühzeit der vorderen Orients, München, 1983.

-H. Nissen, The Early History of the Ancient Near East, 9000–2000 BC, Chicago, 1988.

-W. Orthmann (ed), Der Alte Orient, Propyläen Kunstgeschichte, 14, Berlin, 1975.

-M. Roaf, The Cultural Atlas of Mesopotamia and the Ancient Near East, New York & Oxford, 1990.

B. Lucrări speciale:

*Mesopotamia:

-R. Mc C. Adams, Heartland of Cities: Surveys of Ancient Settlement and Land Use on the Central Floodplain of the Euphrates, Chicago-London, 1981.

-W. Burkert, The Orientalising Revolution, Cambridge Mass., 1992.

-Harriet Crawford, Sumer and the Sumerians, Cambridge University Press, 1993.

-C. Daniel, Civilizația sumeriană, București, 1983.

-S.N. Kramer, Istoria începe la Sumer, București, 1962.

-S. Moscati, Vechile civilizații semite, București, 1975.

-J. Oates, Babylon, London, 1979.

-A.L. Oppenheim, Ancient Mesopotamia: Portrait of a Dead Civilization, Chicago, 1964.

-N. Postgate, Early Mesopotamia. Society and Economy at the Dawn of History, London, 1992.

-C.L. Redman, The Rise of Civilization, from early farmers to Urban Society in the Ancient Near East, San Francisco, 1978.

-H. Saggs, The Might that was Assyria, London, 1984.

-V. Zamarovsky, La început a fost Sumerul, Iași, 1980.

*Egiptul antic::

-J. Baines, J. Malek, Atlas of Ancient Egypt, Oxford, 1984.

-Kathryn A. Bard (ed.), Encyclopedia of the Archaeology of Ancient Egypt, Routledge, London, 1999.

-C. Daniel, Civilizația Egiptului antic, București, 1976.

-Rosalie Davis, Discovering Ancient Egypt, London, 1993.

-E. Drioton, J. Vandier, L’Egypte, P.U.F.,Paris, 1964.

-A. Erman, L’Egypte des Pharaons, Payot, Paris, 1954.

-C. Freeman, The Legacy of Ancient Egypt, New York, 1997.

-N. Grimal, A History of Ancient Egypt, Oxford, 1992.

-B. Kemp, Ancient Egypt: Anatomy of a Civilization, London, 1989.

-F.K. Kienitz, Die politische Geschichte Ägyptens, 1953.

-C. Lalouette, Civilizația Egiptului antic, I-II, București, 1987.

-M. Lehner, The Complete Pyramids, London, 1997.

-M. Lichtheim, Ancient Egyptian Literature, I-III, Berkeley, 1973-1980.

-G. Posener, Enciclopedia civilizației și artei egiptene, București, 1974.

-S. Quirke, Ancient Egyptian Religion, London, 1992.

-J. Spencer, Early Egypt: The Rise of Civilization in the Nile Valley, London, 1993.

-E. Strouhal, Life in Ancient Egypt, Cambridge, 1992.

-B. Trigger, B. Kemp, D.O’Connor, A. Lloyd, Ancient Egypt: A Social History, Cambridge, 1983.

-A. Weigall, Istoria Egiptului antic, București, 1996.

*Anatolia. Imperiul hittit:

-O. Guerney, The Hittites², London, 1990.

-E. Laroche, Les Hiéroglyphes hittites, I, CNRS, Paris, 1960.

-J. Macqueen, The Hittites and their Contemporaries in Asia Minor, London, 1986.

-J. Mellaart, Catal Hüyük. A Neolithic Town in Anatolia, London, 1967.

-H. Metzger, Anatolie, II, Nagel (Archaeologia Mundi), Paris, 1968.

-M. Riemschneider, Lumea hitiților, București, 1967.

-P. Neve, Hattuša. Stadt der Götter und Tempel, P. von Zabern, Mainz, 1996.

-V. Zamarovsky, Din tainele Imperiului hittit, Iași, 1980.

*Levantul. Lumea syro-palestiniană:

-T.A. Busink, Der Tempel von Jerusalem von Salomo bis Herodes, Brill, Leyde, 1970.

-C. Daniel, Civilizația feniciană, București, 1979.

-N. de Lange, Atlas of the Jewish World, Oxford, 1984.

-L. Godart, Le pouvoir de l’écrit. Au pays des premières écritures, Paris, 1990.

-W. Keller, Arheologia Vechiului și Noului Testament, București, 1995.

-R. Lane Fox, The Unauthorised Version: Truth and Fiction in the Bible, London, 1991.

-P. Matthiae, Ebla, un Impero ritovato, Einaudi, Torino, 1977.

-B. Metzer, M. Coogan (eds.), The Oxford Companion to the Bible, Oxford, 1993.

-J. Naveh, Early History of the Alphabet, Jerusalem–Leiden, 1982.

-G. Pfohl (ed.), Das Alphabet, Darmstadt, 1968.

-S. Moscati, Lumea fenicienilor, București, 1975.

-S. Moscati (ed.), The Phoenicians, Milano, 1988.

-S. von Redden, Ugarit and seine Welt, Bergisch-Gladbach, 1992.

-J. Rogerson, P. Davies, The Old Testament World, Cambridge, 1989.

-Maria Eugenia Aubet, The Phoenicians and the West: Politics, Colonies and Trade, Cambridge University Press, 1993.

-J. Tubb, R. Chapman (eds.), Archaeology and the Bible, London, 1990

*Iranul antic:

-CAH², vol. IV: Persia, Greece and the Western Mediterranean, c. 525-479 edited by J. Boardman, N.G.L. Hammond, Cambridge, 1988.

-B. Brentjes, Civilizația veche a Iranului, București, 1976.

-J.M. Cook, The Persian Empire, London, 1983.

-R. Ghirshman, L’Iran, des origines à l’Islam, A. Michel, Paris, 1976.

-J. Deshayes (ed.), Le Plateau iranien et l’Asie centrale, des origines à la conquête islamique, éd. du C.N.R.S., Paris, 1978.

-A.T. Olmstead, History of the Persian Empire, Chicago, 1960.

-H. Sancisi-Weerdenburg (ed.), Achaemenid History, I: Sources, Structures and Synthesis, Leiden, 1987.

*India antică:

-Jeannine Auboyer, Viața cotidiană în India antică, București, 1976.

-J.M. Casal, Civilizația Indusului și enigmele ei, București, 1978.

-B. & R. Allchin, The rise of civilization in India and Pakistan, Cambridge Univ. Press, 1982.

-B.B. Lal, S.P. Gupta, Frontiers of the Indus Civilization, New Delhi, 1984.

-H. Oldenberg, India antică, București, 1995.

-A. Parpola, Deciphering the Indus Script, Cambridge University Press, 1994.

-M. Wheeler, The Indus Civilization³, Cambridge, 1968.

*China antică:

-Bai Shouyi, Scurt tratat de istoria Chinei, București, 1997.

-Chang Kwang-chih, The Archaeology of Ancient China³, Yale Univ. Press, 1977.

-D. & V. Elisseeff, Nouvelles Découvertes en Chine. L’histoire revue par l’archéologie, Fribourg, 1983.

-J. Gernet, Lumea chineză, I-II, București, 1985.

-D.N. Keightley (ed.), The Origins of Chinese Civilization, Berkeley, 1983.

-Wang Zhong, Han Civilization, Yale Univ. Press, 1982.

-Wen Fong (ed.), The Great Bronze Age of China, New York, 1980.

-***7000 Years of Chinese Civilization. Chinese Art and Archaeology from the Neolithic Period to the Han Dinasty, Silvana Editoriale, Milano, 1983.