Evolutia Teritoriala a Statului Roman Dupa Obtinerea Independentei

Cuprins

Introducere…………………………………………………………….4

Capitolul 1. Evoluția teritorială a ținuturilor strămoșești până la 1877

1.1. Structura teritorială a Daciei……………………………………….8

Mărturii cartografice asupra Daciei……………………….12

Continuitatea spațială a daco-romanilor………………………….13

1.2.1. Perioada migrațiilor; Formarea poporului român……….….14

Impactul așezării ungurilor în Câmpia Tisei asupra

spațiului intracarpatic; Consolidarea formațiunilor prestatale românești……………………………………………………………………………..16

Statele medievale românești……………………………………….25

1.3.1 Documente și mărturii cartografice……………………..…..23 1.4. Unirea sub Mihai Viteazu…………………………………………30 1.5. Cesiuni teritoriale a țărilor române între secolele XVII-XIX…….32

1.6. Revoluțiile de la 1848…………………………………………….34

1.7. Unirea Principatelor Române, Moldova și Muntenia…………………36

1.7.1. Războiul de Independeță de 1877………………………….37

1.7.2. Conferințele de pace de la San Stefano și Berlin. Cedarea Bugeacului în schimbul Dobrogei de Nord și a Insulei Șerpilor….38

Capitolul 2. Unirea tuturor teritoriilor românești la Vechiul Regat. Formarea României Mari (1918-1940)

2.1. Războaiele balcanice (1912-1913); Unirea Dobrogei de sud (Cadrialterul) prin Pacea de la București………………………………..43

2.2. Primul Război Mondial……………………………………………..45

2.4. Recunoașterea internațională a Unirii de la 1918……………………50

2.4.1. Tratatul de la Saint Germain en Laye (10 septembrie 1919); recunoașterea internațională a unirii Bucovinei cu România……………49

2.4.2. Tratatul de la Neuilly sur Seine (27 noiembrie 1919); recunoașterea internațională a unirii Cadrilaterului cu România……………………….51

2.4.3. Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920); recunoașterea internațională a unirii Transilvaniei cu România…………………………………………51

2.4.4. Tratatul de la Paris (28 octombrie 1920); recunoașterea internațională a unirii Basarabiei cu România (28 octombrie 1920)……53

2.5. Importanța geostrategică și geopolitică a Bucovinei, Cadrilaterului și a Torontalului……………………………………………………………54

2.6. Considerente demografice în perioada interbelică…………….……….56

Capitolul 3.

Evoluția teritoriului național în perioada celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1944)

3.1. Rapturile teritoriale din perioada 1938-1940

3.1.1. Pactul Ribbentropp-Molotov (1939); Pierderea Basarabiei și a Bucovinei de Nord în favoarea URSS …………………………………………..

3.1.2. Arbitrajele de la Viena (1938, 1940)………

3.1.2.1. Dictatul de la Viena (1938); Pierderea Ardealului de Nord

în favoarea Ungariei

3.1.2.2. Tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940) ; Pierderea Cadrilaterului în favoarea Bulgariei

3.2. Participarea României în al Doilea Război Mondial (1941-1944)

3.2.1. Acțiunile militare pe frontul de est

Introducere

Capitolul 1.

Evoluția teritorială a ținuturilor strămoșești până la 1877

1.1. Structura teritorială a Daciei

Teritoriul înscris astăzi pe harta Europei sub numele de România, cunoaște o evoluție stabilă și constantă din antichitate și până în contemporanitate.

Delimitarea acestui spațiu, ca entitate statală, precede oricare alt stat vecin, fapt consemnat și de izvoarele istorice și de lucrările cartografice ale acestui spațiu. Granițele României de astăzi includ o mare parte din teritoriul statului antic Dacia.

În jurul anului 2000 î.Hr., odată cu marea migrație a indoeuropenilor în spațiul carpatic, dunărean și pontic, aici se afirmă geto-dacii, descriși de Herodot ca fiind “cei mai viteji și de omenie dintre traci”.

Astfel, teritoriul actual al României a fost locuit începând cu mileniul 2 înainte de Hristos, de triburile indo-europene ale tracilor.

Începând cu secolul 6 înainte de Hristos, în regiunea Dunării de Jos sunt semnalați geții, iar în ținuturile Banat și Transilvania, dacii.

Se consideră că numele geților derivă dintr-o rădăcină străveche indo-europeană cu sensul de ,,a grăi, a vorbi", iar denumirea dacilor este posibil să derive din cuvântul ,,daca", însemnând ,,cuțit, pumnal".

Pe acest fond structurat etnic apare prima formațiune statală, în spațiul central sud-est european, respectiv Dacia, condusă de marii regi daci Burebista și Decebal.

Pe vremea lui Burebista (82-44 î.Hr.), statul geto-dac avea ca hotare, în nord, Carpații Păduroși, în sud Munții Haemus (Balcani), în vest, confluența râului Morava cu Dunărea mijlocie, iar în est râul Bug (vezi figura 1).

Secolul I î.Hr. marchează pe harta Europei apariția unui adevărat imperiu geto-dac la Dunărea Mijlocie și de Jos, rezultat al politicii promovate de regele Burebista. Izvoarele istorice arată că regele Daciei, beneficiind de sprijinul elitei sacerdotale reprezentate de marele preot Deceneu, a unificat micile regate ale dacilor și a întemeiat un adevărat imperiu, care cuprindea, pe lângă Dacia, zona Boemiei, teritoriul dintre Dunăre și Balcanii de astăzi (munți Haemus), întinzându-se în răsărit până la Bug (vezi Fig. 1)

Burebista avea sub stăpânirea sa (protectorat) cetățile comerciale grecești de pe țărmul Mării Negre de la Apollonia (în Bulgaria de azi) până la Olbia, la vărsarea în mare a râului Bug (în Ucraiana

Aflat în apogeul puterii sale, în anul 48 î.Hr., Burebista se implică și în criza politică din Imperiul roman, sprijinindu-l pe Pompei împotriva lui Caesar, pentru putere.

Înfrângerea lui Pompei crează premisele unui conflict major între cel mai mare dintre regii din Tracia, Burebista, și Imperiul roman, pentru controlul Dunării și a Mării Negre.

Rapida dezvoltare a statului dac, acțiunile sale de extindere a dominației politice în spațiul Mării Negre și în Europa Centrală, demonstrează că, pe lângă forța economică care îi permitea întreținerea unei mari armate, exista și o structură administrativă eficientă.

Burebista moare în anul 44 Î.Hr. Statul dac continuă să existe și după moartea întemeietorului său, deși teritorial are proporții mai reduse, pierzând controlul litoralului pontic și teritoriile din Europa Centrală.

După moartea lui Burebista, statul geto-dac se va destrama în patru apoi în cinci formațiuni politice. Nucleul statal se menține în zona munților Sureanu, unde domnesc succesiv Deceneu, Comosicus și Coryllus.

Unitatea statului dac este refacută de regele Decebal (87-106 d.Hr.). Având centrul în Transilvania, în zona Munților Orăștie, statul dac va cunoaște și ultima perioadă de glorie sub conducerea regelui Decebal.

Noul stat avea reședința la Sarmizegetusa. Acesta avea dimensiuni mai mici decât statul lui Burebista, însa era mai bine organizat (vezi Fig. 2)

Domnia lui Deceba reprezintă perioada de apogeu a civilizației geto-dacilor, aflată în a doua etapă a epocii fierului (La Tene).

Datorită agravarii pericolului roman, care ajunsese la Dunărea de Jos, Decebal poartă două razboaie cu romanii conduși de împaratul Traian în anii: 101-102 respectiv 105-106.

În urma acestor razboaie sângeroase, Dacia este cucerită și transformată în provincie romană. Totodată începe oficial și procesul de romanizare al autohtonilor geto-daci.      

Ocuparea Daciei de către romani în anul 106, desăvârșește controlul imperiului în zona Dunării și a Mării Negre, și face, pentru un secol și jumătate, din fostul regat al lui Decebal, un bastion avansat al romanității în lumea barbară.

Dacia romană cuprindea cea mai mare parte a vetrei etnice dacice, respectiv Transilvania, Banatul, Oltenia, o parte din Muntenia și sudul Moldovei până dincolo de Piroboridava (azi Poiana-Adjud, județul Vrancea) (vezi Fig. 3).

Rămâneau în afara teritoriului, care din 106 se află sub “sigiliul Romei”, acele zone locuite de dacii liberi (carpi și costoboci în Moldova și dacii mari în Maramureș).

Prin anul 119 sub domnia lui Hadrian, în urma unor răscoale ale iazigilor din Câmpia Tisei, a roxolanilor de la est de Dacia și a dacilor din interior trupele romane evacuează Munteania și sudul Moldovei. Tot acum, provincia imperială Dacia este împărțită în două: Dacia Inferior și Dacia Superior.

În anul 152, Dacia este împărțită în trei: Dacia Porolisensis, Dacia Apulensis și Dacia Malvensis. Capitala a fost fixată în Hațeg, orașul fiind denumtit “Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica”, iar sub Hadrian i s-a adăugat și Sarmizegetusa.

Așadar o mare parte din Moldova și chiar o mare parte din Munteia precum și nord-vestul Transilvaniei rămâne așa-zisa zonă a dacilor liberi. Uneori aceste triburi libere formau uniuni puternice ca de exemplu: carpii din Moldova, care, pe de-o parte se aflau și ei sub influența puternică a romanilor prin comerț, obicieiuri etc., iar pe de altă parte, făceau uneori incursiuni în teritoriul Daciei romane.

Au fost construite drumuri, cetăți, valuri de apărare (limasuri), ce individualizau frontiera Daciei romane Toate aceste evoluții nu au putut anihila fundamentele vetrei etnice permanente dacice.

Dacia romană a fost organizată după principiile marelui imperiu, Traian însuși zăbovind aici încă mult timp după război, pentru a indica personal locul noilor castre, drumurile etc.

Multe denumiri locale (dace) sunt păstrate și de romani. Astfel, orașe ca: Sucidava, Dierna, Tibiscum, Apullum, Napoca, Potaissa, Cumidava etc., sau denumiri de ape: Donaris, Maris (Mureș), Alutus (Olt), Ordessus (Argeșul) etc. se mențin.

Dacia romană din punct de vedere etnic a fost aceeași cu Dacia lui Decebal, deoarece s-au latinizat în același mod și dacii din jur – dacii liberi, costobocii, tyrageții, carpii etc.

“Geosistemul statal” anterior a continuat să existe încă aproape 170 de ani. Aceasta dovedește puternicile legături ce se creaseră între pământ și poporul care îl locuia.

Sugestivă este însă forma vetrei dacice. Suprapusă pe harta fizică a Europei, această vatră copiază cursul mijlociu și inferior al Dunării, “îmbracă” sistemul montan carpatic “revărsându-se pe cea mai mare parte a țărmului vestic al Mării Negre”.

Spațiul carpatic constituia inima regatului dac ce se prelungea către Dunăre care, la rândul ei, nu constituia un hotar, ci o axă geopolitică a romanității orientale. Triburi de origine tracică romanizate locuiau atunci pe ambele maluri ale fluviului, integrate până în anul 271 în același sistem politic.

Prin urmare, Imperiul Roman avea nevoie de un bastion avansat și puternic, având ca bază Carpații, menit să consolideze linia Dunării în fața atacurilor barbare ce amenințau dispre nord și est.

Acesta cedează în a doua jumătate a secolului al III-lea d.Hr., în fața presiunii migratorilor germanici, determinându-l pe împăratul Aurelian să ia decizia de a retrage armata și administrația romană din Dacia.

În marea sa majoritate, populația daco-romană din nordul fluviului rămâne pe loc, păstrându-și ocupațiile tradiționale, în condițiile în care retragerea aureliană generează un fenomen de revenire la economia preponderent rurală.

Dacă în acel an Dunărea a devenit hotar politic, aceasta nu înseamnă că a devenit și hotar etnic, deoarece mișcările de populație nord-sud dunărene sunt foarte active, bine atestate de epoca migrațiilor până în secolul al IX-lea.

După retragerea aureliană este refacută unitatea dacică din stânga Dunarii de Jos. Desființarea frontierei romane de pe linia Carpaților a permis circulația nestingherită pe ambele versante: dacii liberi – pătrund în interiorul arcului carpatic; daco-romanii trec la Est și Sud de Carpați. Refacerea unității dacice a amplificat procesul de romanizare.

Este evidentă practicarea neîntreruptă a unor activități specifice unei vieți sedentare, incompatibile cu nomadismul: agricultura, meșteșugurile, exploatarea minereurilor și comerțul.

Perioada dacică a reprezentat cea mai importantă manifestare, atât din punct de vedere economic cât și politic, a strămoșilor poporului român, care ajunseseră să se manifeste într-un areal geopolitic care se întindea din Europa Centrală până dincolo de Bug. În această perioadă, Dacia reprezenta o putere eă război, pentru a indica personal locul noilor castre, drumurile etc.

Multe denumiri locale (dace) sunt păstrate și de romani. Astfel, orașe ca: Sucidava, Dierna, Tibiscum, Apullum, Napoca, Potaissa, Cumidava etc., sau denumiri de ape: Donaris, Maris (Mureș), Alutus (Olt), Ordessus (Argeșul) etc. se mențin.

Dacia romană din punct de vedere etnic a fost aceeași cu Dacia lui Decebal, deoarece s-au latinizat în același mod și dacii din jur – dacii liberi, costobocii, tyrageții, carpii etc.

“Geosistemul statal” anterior a continuat să existe încă aproape 170 de ani. Aceasta dovedește puternicile legături ce se creaseră între pământ și poporul care îl locuia.

Sugestivă este însă forma vetrei dacice. Suprapusă pe harta fizică a Europei, această vatră copiază cursul mijlociu și inferior al Dunării, “îmbracă” sistemul montan carpatic “revărsându-se pe cea mai mare parte a țărmului vestic al Mării Negre”.

Spațiul carpatic constituia inima regatului dac ce se prelungea către Dunăre care, la rândul ei, nu constituia un hotar, ci o axă geopolitică a romanității orientale. Triburi de origine tracică romanizate locuiau atunci pe ambele maluri ale fluviului, integrate până în anul 271 în același sistem politic.

Prin urmare, Imperiul Roman avea nevoie de un bastion avansat și puternic, având ca bază Carpații, menit să consolideze linia Dunării în fața atacurilor barbare ce amenințau dispre nord și est.

Acesta cedează în a doua jumătate a secolului al III-lea d.Hr., în fața presiunii migratorilor germanici, determinându-l pe împăratul Aurelian să ia decizia de a retrage armata și administrația romană din Dacia.

În marea sa majoritate, populația daco-romană din nordul fluviului rămâne pe loc, păstrându-și ocupațiile tradiționale, în condițiile în care retragerea aureliană generează un fenomen de revenire la economia preponderent rurală.

Dacă în acel an Dunărea a devenit hotar politic, aceasta nu înseamnă că a devenit și hotar etnic, deoarece mișcările de populație nord-sud dunărene sunt foarte active, bine atestate de epoca migrațiilor până în secolul al IX-lea.

După retragerea aureliană este refacută unitatea dacică din stânga Dunarii de Jos. Desființarea frontierei romane de pe linia Carpaților a permis circulația nestingherită pe ambele versante: dacii liberi – pătrund în interiorul arcului carpatic; daco-romanii trec la Est și Sud de Carpați. Refacerea unității dacice a amplificat procesul de romanizare.

Este evidentă practicarea neîntreruptă a unor activități specifice unei vieți sedentare, incompatibile cu nomadismul: agricultura, meșteșugurile, exploatarea minereurilor și comerțul.

Perioada dacică a reprezentat cea mai importantă manifestare, atât din punct de vedere economic cât și politic, a strămoșilor poporului român, care ajunseseră să se manifeste într-un areal geopolitic care se întindea din Europa Centrală până dincolo de Bug. În această perioadă, Dacia reprezenta o putere europeană capabilă să înfrunte militar Roma.

Romanizarea reprezinta un proces istoric complex prin care civilizatia romană patrunde în toate compartimentele vieții unei provincii încât duce la înlocuirea limbii populației supuse cu limba latină.

Printre factorii romanizării au fost administrația, armata, veteranii, coloniștii, urbanizarea, religia, dreptul și învatamântul în limba latină. Impactul asupra autohtonilor, al acestor factori, a fost asimilarea, în mod conștient, a civilizației romane.

Fig1. Harta Daciei in timpul regelui Burebista 1

Fig.2 Harta Daciei in timul regelui Decebal

Fig 3. Harta Daciei provincie romana

1.1.1. Marturii cartografice asupra Daciei

Una dintre cele mai veritabile atestări ale ființei noastre naționale, harta denumită “Dacia“, a fost alcătuită de cel ce i-a întrecut pe toți cartografii antichității timpurii, Claudiu Ptolemeu. Până la Ptolemeu anticii obișnuiau să redea ținuturile Dunării de Jos în hărți mai mult sau mai puțin conturate (vezi Fig. 4)

Ptolemeu este primul cartograf care consacră o hartă specială Daciei atestând, prin detalii și complexitatea fundamentelor spațiului carpatic dunărean și pontic, unitatea politică și teritorială a statului ce se afirmă în această zonă a Europei.

Așa cum se prezintă și în Atlasul lui Orelius, harta Daciei, reliefează o unitate și armonie geografică rar întâlnită, unitate și armonie teritorială în interiorul și în jurul Carpaților, sprijinită pe Dunăre și Marea Neagră într-o vecinătate riguros individualizată.

Asemenea reprezentare cartografică vine să confirme o realitate care arată că tocmai în vremea când grecii și alte popoare ale lumii vechi erau secătuite de păcatul unei civilizații căzută în moleșire, când iberii, galii și britanii precaseră de mult capul sub jugul roman, iar alte seminții trăiau ocrotite de păduri și de mlaștini, dacii erau singurul popor puternic, cu un stat bine organizat, temut de toți vecinii. Așa cum arată cartografii vremii, apoi oamenii scrisului, Dacia era plină de sate înfloritoare, peste 40 de dave, de cetăți înzestrate cu meșteșuguri, negoț, monedă proprie și tot ce trebuie unor oameni civilizați și de sine stătători.

Detaliile cartografice înserate de-a lungul Dunării și îndeosebi cele de pe țărmul Euxinului dovedesc cu prisosință același mod de apreciere ale temeliilor unității și armoniei teritoriului, a primului stat dac centralizat și independent. Lucrările de acest gen reliefează vocația umană a Carpaților, Dunării și Mării Negre, rolul lor de polarizare a activităților umane, al unor complexe interese economice, politice și sociale.

Hărțile Daciei alcătuite de Ptolemeu sunt publicate în atlase de largă circulație pentru prima oară în secolul al XV-lea. Se menționează în acest fel harta Daciei dintr-un atlas apărut la Florența la 1478, sub denumirea de “Tabula nova Europae”, apoi în cea de “Nova Europae Tabula” (1490), “Cosmografia opus domni Nicolai Germani” (1482) etc., lucrări, documente istorice pe care le regăsim în “Theatrum Orbis Terrarum” a lui Ortelius.

Fig. 4 Harta Daciei – Harta lui Ptolemeu

1.2. Continuitatea spațială a daco-romanilor

Odată cu anul 271, când a avut loc părăsirea Daciei de către legiunile și administrația romană, sub împăratul Aurelian) începe o perioadă lipsită în general de o administriație centrală, dacii romanizați rămânând organizați în obști, uniuni de obști sau chiar triburi formate sub influența pătrunderii a dacilor liberi.

Azi se admite că la anul 271 au pătruns în fosta Dacie-romană, dacii liberi (mai ales carpii) și numai pe la 300 au venit și goții.

Este perioada când încep să se închege poporul român și limba sa. Rămâne, pe vechea Dacie a lui Decebal, un fel de stat, adesea centralizat de migratorii suprapuși, care este tot mai des numit Daco-Romania (vezi Fig. 5). Peste multe din părțile ei trec valuri de populații migratoare, mai întâi din nord (germanice) și mai apoi din est (între anii 300 și 602). Periodic și pentru scurt timp, unii dintre aceștia încheagă un fel de state suprapuse peste băștinași, precum Gottia sau Gepidia, având ca specific faptul că ei se conduceau, ca pătură minoritară, dar dominantă și organizată militărește, percepând biruri de la oamenii care formau masa. Un al doilea aspect specific specific rezidă în faptul că aceste state rezistau până la venirea altor năvălitori care-i alungau, pe cei anteriori, stăpânitori, fiind apoi și ei absorbiți de marea masă a localnicilor “români”, care erau oameni adaptați cel mai bine locurilor.

Așa se întâmplă cu goții, care pătrund în Dacia ca feredați ai imperiului și care amenințau să se permanentizeze dar, la 375, sunt izgoniți de huni. Valul hunilor distruge ultimele așezări de tip urban și viața se ruralizează în Daco-Romania.

Cele mai mari atacuri în Dacia Romană și în Moesia Inferior le încep dacii liberi, în special carpii, care se afirmă puternic la începutul secolului III. După ce goții trec în stepele din nordul Mării Negre, ajung vecini cu carpii și între ei se formează un fel de coaliție împotriva imperiului. Se remarcă atacul din 238, din Moesia Inferior, și apoi din anul 245 fac o incursiune violentă în Dacia, Tracia și Moesia Inferior.

Împreună cu alți daci liberi, din nordul și vestul Transilvaniei, ei ocupă Dacia la plecarea administrației romane (271). Dar, spre sfârșitul secolului III, goții încep să se extindă spre vest, preluând teritorii ale carpilor. Aceștia presează, la rândul lor, linia Dunării și, între 295-297, dau lupte grele cu romanii, fiind total înfrânți și, cei prinși, colonizați în imperiu (în Panonia și în Sciția Minor).

Fig. 5 Harta Daciei sec. II-III

1.2.1 Perioada migrațiilor; Formarea poporului român

Goții (respectiv Vizigoții) profită de înfrângerea carpilor și pătrund în Moldova și Muntenia. Aceștia veniseră din zona Mării Baltice și se instalaseră în stepele dintre Nipru și Don încă din secolul II. La începutul secolului IV pătrund în Transilvania și Oltenia. Unele izvoare antice vorbesc de “Gotia” în sensul unui teritoriu stăpânit de goți, dar locuit de diferite popoare, între care, marea majoritate dacii romanizați.

Erau un fel de tabere militare nefortificate în mijlocul unei populații băștinașe. În anul 376 sunt zdrobiți de huni în zona de răsărit a Moldovei, trecând apoi, în masă, Dunărea, pentru a se așeza în imperiu.

O altă încercare de a rămâne o face marele rege vizigot Athanaric, ridicând un val de pământ în nordul Dunării, între Siret și Prut, iar apoi, vrând să se reorganizeze, în Munții Buzăului (o regiune muntoasă pe care izvoarele o numesc Caucaland).

În timpul goților este amintită și extinderea Imperiului Roman la nordul Dunării, mai ales sub Constantin cel Mare (306-337). Acesta îi învinge pe goți și carpi, între 315-316, construiește un pod de 2.400 m lungime peste Dunăre, la Sucidava (Celei), care este gata în anul 328, realizând și alte multe construcții în lungul Dunării.

Valul de pământ, denumit brazda lui Novac, se pare că este ridicat tot de el; acesta se extinde la contactul dintre câmpie și dealuri, începând de la Dunăre, undeva la sud de Turnu Severin și trece pe la Craiova, Piatra Olt, Costești (Argeș), Găești, Ploiești, Mizil, iar de aici pare că mergea spre Brăila.

Constantin cel Mare anexase deci la imperiu toată Câmpia Română. Totuși după circa 40 de ani, sub împăratul roman Valens, presiunea goților împinge limita imperiului la Dunăre, unde rezistă până la incursiunile hunilor.

Hunii pătrund în cete, după anul 375 în Panonia, dar își păstrează centrul conducător în stepele pontice până pe la 420. Mai ales Atila (conducătorul hunilor 445-453) formează un fel de imperiu, cu centrul în câmpia Tisei, dar controla teritorii extinse până în stepele pontice și Adriatica. În câteva expediții, ei pârjolesc orașele dunărene pe o lățime apreciabilă, distrugând aici aproape orice viață urbană. În anul 454 sunt zdrobiți de gepizi.

Gepizii (ramură germanică) se ridică brusc ca o putere în anul 454. După împrăștierea hunilor, încheie o convenție cu imperiul, aducând oarecare stabilitate la nord de Dunăre. Și în legătură cu ei izvoarele antice amintesc de “Gepidia”, a cărei pânză stăpânitoare se întinde peste zona carpatică și între Tisa și Dunăre. În 567 sunt zdrobiți de avari și, până în secolul VII, sunt asimilați total de localnici.

Avarii vin din Mongolia, erau nomazi călăreți. Apar în stepele pontice la mijlocul secolului VI și trec pe la nord de Carpați în Panonia. În anul 579 ocupă Sirmium din sudul Dunării, fixându-și aici reședința până în 591 când sunt împinși de imperiu la nordul Dunării. Un mare rol, în extinderea puterii avarilor, l-a avut caganul Baian (558-605) care își extinde autoritatea până la Adriatică și Alpi. La noi, urmele lor se găsesc mai ales în zona de câmpie, dar desigur percepeau biruri de peste tot. Slăbesc în cursul veacului VIII, când se împrăștie în grupuri mici și sunt asimilați.

Slavii încep să pătrundă la noi din secolul VI, socotiți sclavi ai avarilor. În mod masiv pătrund numai în secolul VII. Erau o populație agricolă și de aceea ei se așază statornic în șesuri și în lungul văilor, intrând în convenție cu localnicii. Urme de așezări slave există până în secolul IX.

Localnicii, fiind superiori din punct de vedere numeric ca și sub aspectul civilizației, îi asimilează cu timpul total, dar împrumută de la ei o serie de cuvinte, ca și unele elemente ale civilizației lor (vezi Fig. 6). Pe etape, slavii ajung în a doua jumătate a secolului VI în zona extracarpatică, iar în Transilvania, după începutul secolului VII.

În 602, însă marea masă a slavilor trece Dunărea. Slavii rămași la nordul Dunării sunt asimilați total, pe când la sudul Dunării, fenomenul este invers. Pătura slavă de la nord de Dunăre și din lungul Dunării, rămasă redusă numericește în raport cu băștinașii, nu a mai putut fi completată cu noi valuri de migratori slavi, deoarece între locul lor de origine și cel din zona carpato-dunăreana au apărut alți migratori: cazarii, pecenegii, cumanii și tătarii.

Toată această etapă, până la venirea slavilor în masă, reprezintă timpul de formare a poporului român. În realitate este vorba de găsirea, de către băștinași, a unor fenomene noi de existență în fața valurilor migratoare, de înfrățirea și mai strânsă “cu muntele, codrul și plaiul care au permis românilor să se retragă dn istorie…pentru a rămâne în istorie”, după cum spunea Lucian Blaga.

Marele istoric Nicolae Iorga, pe baza izvoarelor istorice studiate o viață, concluzioneaza în Istoria românilor, că poporul român s-a format "între Carpatii beskizi și Pelopones și de la Marea Adriatica la Marea Neagră".

Această constatare este făcută și de P. P. Panaitescu, Silviu Dragomir și alții, cu formula etnografică românii sunt urmașii traco-ilirilor romanizați.

Părintele Dumitru Stăniloaie observă că romanizarea – subiectul unor dezbateri vaste – s-a realizat în primul rând prin creștinarea traco-ilirilor, proces care determină și romanizarea și deschidea calea către o latinizare adevarată și pentru cei din apropierea comunităților creștine.

Așadar, românii s-au format pe un teritoriu vast care se întindea la nordul și la sudul Dunării, înglobând fostele provincii romane Dacia și Moesia.

Prima sinteza a fost aceea dintre daci și romani și stă la baza formării poporului român. După retragerea aureliană în fosta provincie Dacia rămâne o populație romanizată, latinofona.

A doua sinteza se produce la nordul și la sudul Dunarii, în decursul mai multor secole între populația daco-romană și populațiile slave venite în sec. VII. Consecințele așezării slavilor la sud de Dunare sunt importante.

Are loc separarea latinității din Peninsula Balcanică de cea nord-dunareană. La sud de Dunăre – majoritatea populației romanice este asimilată de slavi. La nord de Dunare, populația romanică mai numeroasă asimilează elementele slave. Rezultatul celor doua sinteze a dus la formarea poporului român, proces încheiat în linii mari la sfârsitul secolului VIII. Tot de la sfârșitul secolului VIII putem vorbi de apariția limbii române, fiind o limba romanică sau neolatină.

În aceea perioadă numele Dacia a continuat să se folosească pentru două provincii romane sud-dunarene (din Serbia și Bulgaria de astăzi), dar și pentru teritoriul de la nord de Dunare. În acelasi timp, pentru regiunea dintre Marea Adriatică, Marea Neagră, Marea Marmara și Marea Egee se încetățenea termenul de "Romania", de la care vine și numele actual de România.

Rămași singuri în fața diferitelor valuri de migratori, dacii romanizați, completați periodic și cu o parte din migratori asimilați, se organizează local în obști și uniuni de obști, iar din secolele II-IV primesc creștinismul de nuanță rural-latină.

Teritoriul carpato-dunărean, pe care se continută viețuirea poporului s-a romanizat, sub o formă unitară etnică, spirituală și materială, fără a fi organizat într-un stat, decât incidental de către cetele migratoare stabilizate pentru scurt timp și organizate militărește, poate fi, în adevăr, numite Daco-Romania.

Ceilalți migratori care au urmat slavilor (începând cu bulgarii – 679 și terminând cu tătarii – 1241) au trecut peste un popor roman bine închegat.

Perioada migrațiilor interesează pentru că: năvălitorii au distrus statul și toate orașele; au oprit circulația spre imperiu, creindu-se o circulație închisă – circumcarpatică; au forțat pe băștinași și să se lege mai mult de pământ, în special de munte, deal și de toate locurile cu pădure, i-au învățat să se apere singuri și să conviețuiască cu o parte din noii veniți, dându-le biruri. Cu timpul băștinașii, numiți români, încep să se organizeze în formațiuni prestatale mari – voievodatele.

“Pentru geografia politică nu există decât o singură năvălire importantă: a ungurilor. Ea a schimbat adânc destinația unei părți a pământului românesc, aruncând peste 700 de ani centrul statului la sud de Carpați”, spunea marele geograf George Vâlsan.

Fig. 6 Harta Daciei in sec. VI

1.2.2. Impactul așezării ungurilor în Câmpia Tisei asupra stapțiului intracarpatic; Consolidarea formațiunilor prestatale românești

Așezarea ungurilor în Pannonia, a influențat negative procesul de integrare a formațiunilor social-adminsitrative de tipul judecilor, knezii-lor sau “țărilor” și “țărișoarelor”.

Începând cu secolul al X-lea, tendințele de afirmare a vechii Dacii, sunt în parte anihilate de schimbarea spre est a direcției de înaintare a regatului maghiar. Presiunea militară maghiară afectează în principal voievodatul Transilvaniei, în care cu toată vitregia vremii se păstrează, în foarte multe zone autonomii locale.

Refluxul structurilor social-politice românești se accentuează după anul 1000, când conducătorul maghiar Vaik devine rege apostolic sub numele de Ștefan și orientează politica expansionistă arpadiană spre Carpații Orientali, dominând o bună parte din Depresiunea intercarpatică a Transilvaniei.

Numeroasele formațiuni politice medievale se dezvoltă în tot “Spațul Carpato-Dunăreano-Nistreano-Pontic”, prin apariția numeroaselor tipuri de “romanii populare”, premergătoare formării viitoarelor state medievale românești (vezi Fig. 7)

Prima formațiune a fost în zona depresiunii Beiuș a “Cneazului Ramuno din Valahia” sau Romung, Ramung, Romon, probabil Roman, un principe bogat care participă ca invitat la nunta conducătorilor hunilor Atilla (434-453), cu prințesa germană Krimhilda, după înfrângerea acestuia de la Câmpiile Catalunice (451) și înainte cu un an de moartea sa.

Povestea nunții conducătorului hunilor este descrisă în poema medievală germană intitulată “Cântecu Nibelungilor”, apărut mai târziu în sec. V, când se menționează și numele de “Valahia”. Denumirea cneazului Ramuno este atestată sub forma unei pietre de hotar, existente în comuna Finiș din județul Bihor.

În partea de nord-vest a Maramureșului exista “Țara Ungvar”, condusă de ducele Duca, cu nume latin, având reședința la Muncaci (azi Mukacevo-Ucraina), în care trăiau “blahi” și slavi. Țara Ungvar situată între munții Zemoleni, Beschizii Răsăriteni și Carpații Păduroși, reprezintă o mică depersiune deschisă spre sud către Câmpia Tisei, străbătută de râul Bodorog și afluenții săi Ondava și Latorița și a fost primul teritoriu cucerit de unguri în Europa în anul 986.

De la numele acestei țări, provine și cel de Ungaria, dat de slavi, germani, bizantini și români noilor veniți, adică celor șapte triburi nomade conduse de ducele Arpad (890-907), fiul lui Almoș, iar prin căsătoria acestuia cu fiica lui Duca, devine și stăpânul de drept al acestei țări.

Dacă denumire de “unguri” provine de la “Țara Ungvar” cucerită de aceștia în anul 896, cea anterioară de “maghiari” provine de la strămoșii lor care trăiesc la poalele munților Himalaya de sud-est a statului Nepal din regiunea Rolpa și unde se numesc “magari”, alcătuind șapte triburi: Ale, Buda, Gharti, Pun, Rana, Roka și Thapa. La năvălirea lor în Europa, cele șapte triburi vorbeau limbi diferite, practicau ritualul înhumării și al unei religii șamaniste) cultul strămoșilor, credința în farmace, spirite bune și rele, ritual dus până la extaz religios, dansuri și formule magice). După alți autori, numele de unguri provine de la triburile nomade asiatice “on-ogurs”, care înseamnă poporul celor zece săgeți, adică zece triburi.

În afara originii asiatice a ungurilor, lansată și acceptată încă din sec. XIII, de către toți istoricii, bazată pe date lingvistice, alți autori mai susțin ipoteza turcă, unde expediții recente au descoperit în nord-estul Chinei, în provincia Gansu, a unei populații compuse din 9000 de persoane numite “yugari”, având rădăcini comune cu magarii și maghiarii.

Cronicarul maghiar “Anonymus”, secretarul regelui Bela al II-lea în lucrarea sa “Gesta Hungarorum” (Faptele Ungurilor) în anul 1150, menționează cucerirea celui de-al doilea teritoriu românesc situat între Tisa, Dunărea Mijlocie și Mureș, condus de dinastul român ducele Salanus, care după doi ani de rezistență între 903-905 este înfrânt de Arpad (vezi Fig. 8). Ducele Salanus stâpânea teritoriul de câmpie în partea de nord până la Muncaci, populat de români (blahi), bulgari, slavi, iar ân sud până la valea Mureșului, pe care practica un intens comerț cu sare.

Pe teritoriul Crișanei, între Carpații Occidentali și Tisa la vest, în sec. IX-X, se găsea ducatul bihorean condus de Menumorut (Moruț în românește), cu reședința în cetatea Biharia, la 12 km nord de Oradea. Acesta a purtat trei războaie cu Arpad care în anul 906 îi cucerește țara, iar fiica sa Zulta se căsătorește cu Toxum, fiul lui Arpad, care purta nume de orogine pecenego-cumană (turcică). Menționăm că între secolele IX și XII, teritoriul românesc este invadat de pecenegi (899-1122) și cumani (1062-1185) care își impun numite dinastii la conducerea unor entități prefeudale românești și a numenului acestuia (Menumorut, Toxum, Tuhutum, Ahtum), dar și cu timpul sunt asimilați de români, devin sedentari, chiar se creștinează.

În Banat, adică zona dintre Mureș, Tisa, Dunăre și Carpații Meridionali s-a menținut în secolele IX-XI, voievodatul lui Glad (Vlad) și apoi al nepotului său Ahtum (Ohtum), cu nume peceneg, înfrânt mai târziu în 1002-1003, de regale Ștefan cel Sfânt al Ungariei (997-1038). Demn de reținut este faptul că voievodatul bănățean, sau ducatul lui Glad, cunoștea un nivel avansat al dezvoltării economice era bogat și creștinat, la Urbs Morisena (Cenad) existând chiar și o școală religioasă de canonici catolici la 1030, sistemul de apărare conținea caster și cetăți fortificate cum au fost cele de la: Kuvin, Urbs Morisena, Timișoara, Iladia-Caraș și altele, iar la Dunăre Castrum Horum (Pescari) și Castrum Urscia (Orșova), iar urmașul său Ahtum, deși peceneg, era creștinat, aflându-se în relații cu imperiul Bizantin unde era socotit “princeps”, iar țara sa era numită “regnum”.

În anul 1177, cucerit de maghiari, devine comitatul Temesienzis, pentru ca între 1552-1718 să devină pașalâc turcesc iar apoi sub austrieci “Banatul Timișoarei” de la est, față de cel sârbesc de la vest, fiind astfel pentru prima dată divizat. Denumirea de “banat” provine de la numele slavilor de sud dat deminitarului cu atribuții politice, administrative, judiciare și militare al unui teritoriu situat într-o zonă de graniță.

În interiorul arcului Carpatic, voievodatul Transilvaniei sau Ultranisvaniei adică pentru ungurii care veneau din pustă, dinsre vest, către munți și păduri, care au denumit-o “erdo-elu”, adică “Ardeal” sau “Transilvania”, adică țara de dincolo de pădure, era condusă în anul 905 de Gelu Românul sau Gelula cel Bătrân, ungurii spunându-i Gyula, iar românii Jula, Julius sau Iulius, așa cum consemnează “Cronica pictată de la Viena” și aceleași cronicar maghiar, notarul regelui Bela al II-lea, denumit și “Anonymus”, deoarece numele său exact nu se mai cunoaște.

Voievodatul Ultransilvaniei în timpul lui Gelu Românul, sau Iulius cel Bătrân (Gelula), la începutul secolului X, cuprindea Transilvania și arcul Carpatic, până la Tisa și în vest de Alba Iulia, fiind recunoscut pentru întinderea sa și mai ales bogățiile sale: sare, râuri de nisip aurifer și păduri, în plus fiind ortodocsi, își apărau credința față de ungurii catolici. Ungurii au fost convertiți la această religie începând cu 25 decembrie 1001, când regele lor era încoronat sub numele de Ștefan cel Sfânt, impunându-se catolicismul ca religie de stat, în detrimentul ortodocsiei constantinopolitane (anii 948-960), care devine astfel schismatică, motiv în plus pentru regele Ungariei de a cuceri acest voievodat în anii 1002-1003, invocându-se și motivul înlăturării perceperii vamei pentru comerțul cu sarea transportată de la minele Ocna Mureș și Uioara-Turda, adică din Transilvania, în Ungaria.

Tot în Transilvania, în secolele XI-XII mai existau ca entități românești independete voievodatul lui Pousa în Munții Zarandului, la 26 km est de Arad, cu reședința la Cladova (comuna Păuliș), care în secolul XIII a dat chiar și voievozi ai Transilvaniei la 1227 și 1238-1249, apoi „Țara Oltului” în județele actuale Covasna și Harghita, unde s-a evidențiat voievodatul Olaha la 1247, de la care secuii fixați în depresiunile și trecătorile Carpaților Orientali beneficiind și de o serie de privilegii materiale (terenuri, păduri) de la regii maghiari pentru a apăra Transilvania de alți migratori (pecenegi, cumani, mongoli), au învățat scrierea latină, au desprins o serie de obiceiuri și tradiții, având și astăzi asemănări evidente cu poporul român.

Asemenea mici entități politco-militare românești, au mai existat până în secolul XII, în Țara Maramureșului (la 1300 cu reședința la Cuhea), Țara Hațegului (1247-Densuș), Voievodatul Alba, Țara Făgărașului (1222) și Țara Bârsei (1211-Brașov), ultimele situate la sud de Mureș, până în zona Carpaților Meridionali și care au rezistat expansiunii maghiare până în secolul XIV, Transilvania ca voievodat în ansamblu bucurându-se de o anumită autonomie și impunând voievozi de origine română la conducere până la 1315.

Practic se poate spune cu certitudine că așa zisa cucerire a Transilvaniei de către Ungaria, s-a prelungi mult, adică din anul 896 când regele Arpad a descins Țara Ungvar și până către mijlocul secolului XIV, datorită rezistenței românilor și a pecinegilor.

Ultimii nu au instaurat un stat propriu, ca de altfel nici slavii, coexistând pașnic cu românii și conducând micile entități, au întârziat mult integrarea la Ungaria, încât nici Mercurius, principe numit de suveranul ungar nu și-a exercitat funcția. Abia după 60 de ani Eustațiu, un român, devine voievod al Transilvaniei, păstrând o largă autonomie.

Astfel, până la mijlocul secolului XIII, când ungurii au împrumutat de la germani organizarea administrativă pe comitate, încât funcționa pe „districte românești”, vechile cnezate și voievodate ca : Hunedoara, Turda, Maramureș (1328-1348), Făgăraș, cnezatul Bereg, care și la 30 septembrie 1364 își mai alegea liber cnezii români în această perioadă a Maramureșiului și care în prezent se află pe teritoriul Ucrainei Subcarpatice.

După acest model al organizării tradiționale românești, secuii și sașii colonizați în Ardeal au adoptat și ei forma administrativ-teritorială de „scaune” câte șapte pentru fiecare etnie, cele secuiești fiind conduse de un „comite” iar cele sășești de către un „jude” aleși de populație dar dare răspundeau în fața regelui maghiar.

Între Dunăre, Marea Neagră și Munții Balcani în vechea provincie românească Dobrogea și culoar de trecere a multor popoare migratoare spre vestul Europei și spre Bizanț sunt menționate numeroase încercări de organizare politică și de apărare a autohtonilor după vidul lăsat de retragerea aureliană . Astfel trebuie amintită mai întâi întoarcerea efemeră a lui Vitalianus (470-520), Duce al Moesiei, cu reședința la Zaldapa (Aboba), de fapt geto-dac romanizat și conducător local, care între anii 513-516 se răscoală împotriva Bizanțului, încercând să instaureze un stat suveran și indepenent politic și religios față de curtea de la Constantinopol, eliberat de apăsarea socio-economică și împotriva venalității funcționarilor și militarilor bizantini. Nereușita sa se pune pe seama trădării și asasinării sale de către viitorul împărat bizantin Justinos (527-565).

După încetarea dominației bizantine la Dunărea de Jos, ca urmare a răscoalei conduse de frații români (vlahi) Asan și Petru, întemeietorii celui de-al doilea Țarat bulgar (1187) și a cuceririi Constantinopolului de către cruciați (1204), teritoriul Bugeacului și Dobrogea se organizează formând Țara Românilor (Tera Blacorum), „Mikra Skythia) sau „Blakia” numită de greci, „Al Uolak”, „Eflak” sau în secolul XV „Shra I Dobruge” de către turci, „Zemlia Voloskoi” sau „Dobritza” de către slavi, devine autonomă în raport cu Hoarda de Aur (secolul XIII-XIV), aflată sub autoritatea mitropolitului de la vicina (Isaccea) și a unor mici conducători laici locali, așa cum au fost în secolul X, cele ale lui Jupan Dimitrie din anul 943, cu reședința în centrul Mircea Vodă, apoi a cnezatului Gheorghe în anul 990, cu reședința la Basarabi, apoi a ducilor din secolul XI: Seslav cu centrul la Vicina (Ditzina, Isaccea), cetate fortificată cu valuri de pământ în antichitate numită și Noviodunum, ducatul lui Sacea (Satza), cu centrul la Dinogeția (Darvan) și al lui Tatos cu centrul la Dorostor (Durostorum, Silistra).

După distrugerea Vicinei în secolul XIV așezarea se reface slavii denumind-o Oblucița (1281), iar turcii după 1893 Isakgi, respecând numele fostului duce român Sacea. Probabil același oraș prosper de la Dunăre a astras atenția cneazului rus Sviatoslav în anul 968, care o denumește Pereiaslaveț. De menționat faptul că Vicina era un puternic centru creștin, dar datorită incursiunilor tătare, mitropolia din Vicina a fost transferată la Curtea de Argeș în anul 1359 de către voievodul Țării Românești Nicolae Alexandru Basarab.

De asemenea, mult mai târziu, în zona central sudică a Dobrogei, datorită slăbirii puterii bizantine în anul 1320 se formează Țara Cărvunei sau a Cavarnei cu centrul în cetatea Cavarna (antica Bizone), situată la 52 km sud de Mangalia, în nordul golfului Balcic. Țara Cavarnei cuprindea întreg Deliormanul, o vastă pădure de stejar care aungea până în nordul Balcanilor, și ținuturile Bazargic, Cavarna și Caliacra, iar numele românesc de Cărvuna provine de la cărbunii de lemn produșii din vechii codri de stejar ai Dobrogei, astăzi dispăruți și din această cauză fiind renumiți negustorii aromâni din peninsula Balcanică, ce comercializau acest procus de ajungea până la Marea Adriatică, din cauza cărora li se mai spunea „cărvunari”.

Pe la 1346 conducătorul Țării Cărvunei era Balica, recunoscut și de Bizanț, iar între anii 1348-1386, despotul Dobrogei se numea chair Dobrotă de către români, sau Dobrotici de către slavi, fratele lui Balica de unde provine numele provinciei românești de mai târziu, ajunsă la extindere maximă și la o asecensiune economică evidentă, încât avea relații bune cu domnul Țării Românești Vladislav Vlaicu (1364-1377), cu genovezii și cu țaril bulgar Ivan Sracimir de la Vidin (1371-1396).

Între anii 1386-1388, Țara Cărvunei este în stăpânirea lui Ivanco, fiul lui Dobrotă, până la moartea aceastuia, când datorită pericolului turcesc, Mircea cel Bătrân (1386-1418) ocupă toată Dobrogea și îi protejează pe românii de acolo, intitulându-se și domn al Podunaviei (4 septembrie 1389), până când Imperiul Otoman în expansiunea sa, ocupă toată peninsula Balcanică, inclusiv Dobrogea la 17 iulie 1393 și apoi până la războiul de independență din 1877-1878.

De remarcat este faptul că Mircea cel Bătrân într-un hrisov dat în anul 1409 la mănăstirea Strugal, în orașul Giurgiu, se intitulează voievod al Ungro-Vlahiei, stăpân al domeniilor de peste munții Făgăraș și Almaș și al ambelor maluri ale întregului teritoriu dunărean, până la Marea cea Mare și stăpân al Durostorului așa cum consemnează chiar un istoric bulgar Iracek Konsntantin în lucrarea sa „Istoria bulgarilor”.

La est de Carpații Orientali, în Moldova, tradiția localizează pentru „Cultura Dridu” așezări întărite cu valuri de pământ și palisade, demonstrând o perioadă de prosperitate pentru o serie de cnezate din secolul IX-XI denumite „Codrii Herței”, cu centrul la Fundul Herței, apoi „Țara Sipenițului” și „Codrii Cosminului”, cu centrul la Cernăuți.

Tot din jurul secolului X, mai pot fi enumerate și alte asemenea mici formațiuni politico-administrative precum: Codrii Orheiului, „Codrii Lăpușnei”, semnificând deci înfrățirea populației autohtone cu vestitele păduri de fag și stejar, apoi „Câmpul lui Dragoș”, „Câmpul lui Vlad”, o serie de „cobale” în ținuturile Dorohoi, Neamț, Bacău, Vaslui, sau „ocoale”, precum cele de la Câmpulung și Vrancea care se vor reuni mai târziu în secolele XII-XIII în cnezatul Haliciului (Soroca), „Țara Românilor” (Suceava) a Bolohovenilor (Soroca), a Berladnicilor (Bârlad) și a Brodnicilor la 1227 (Târgu Putnei) și se vor regăsi între secolele XIV-XVI în unitățile administrativ teritoriale numite ținuturi, similare cu județele din Țara Românească a Munteniei.

Țara Românească a Moldovei (Moldovlahia), Moldova, deci, se formează ca stat feudal de sine stătător la mijlocul secolului al XIV, ca urmare luptei de apărare a românilor împotriva incursiunilor mongole (tătare) dinspre est și a ungurilor dinspre nord-vest, care transformă în 1352 Maramureșul românesc într-o marcă militară sau stat vasal sub conducerea voievodului Dragoș.

Un alt voievor român din Maramureș numit Bogdan încă din 343 luptând pentru autonomie și neaccepând dependența se refugiază în Moldova, înlătură pe Balc, urmașul lui Dragoș și vasalul regelui Ungariei și fiind acceptat de feudalii locali, înființează statul independent moldovenesc în anul 1359, care se va extinde cuprinzând pe toți românii la est de Carpați și Ceremuș, până la Nistru, Dunăre și Marea Neagră,

Menționăm că „Țara Românească a Moldovei” denumită de germani la 1360 „Terra nostrae Moldauen” sau „Kleine Walachi”, după ruși „Bogdanska Zemlya” după turci „Karabogdan” iar de către patriarhul de la Constantinopol „Ruso-Vlahia”, se explică din punct de vedere toponimic datorită existenței în orașul Baia a unei exploatări miniere, căreia germanii în acelte vechi o denumeau Molde sau Molda ceea ce înseamnă albie, copaie, greapă, adâncitură, ca loc de spălat minerul.

Românii autohtonii mai numesc „molda” vasul în care se scurge mustul după presarea strugurilor, sau lada în care curge făina la moară, la care se adaugă cunoscuta legendă a voievodului Dragoș, care își pierde cățeaua Molda într-un râu necunoscut, botezat cu această ocazie.

Este mai important de reținut faptul că unii dintre migratori de origine asiatică ce au străbătut țara noastră și au lăsat dovezi materiale de necontestat cum sunt cumanii, care au întemeiat temporar chiar un stat efemer în estul României, ultima lor capitală fiind actual oraș Panciu din județul Vrancea. Mai exact, cumanii care vorbesc de fapt limba turcă, au apărut în Moldova între anii 1067-1071 fiind opriți să se extindă în Transilvania de către unguri și seculi, care au încercat să-i folosească în expansiunea lor către est și chiar să-i creștineze convertindu-i la catolicism, înființându-se în anul 1227 „Episcopia Cumanilor” de la Civitas Milcoviae adică Panciu, oraș situat în valea Șușiței și nu a Milcovului.

Distrusă de mongoli (tătari) în marea invazie din 1241, acesta este refăcută temporat la 1277, însă până la 1285 când din cauza acelorași amenințări, cumanii migrează la sud de Dunăre în Bulgaria, unde ultimul lor han “Kalplan-Cara“ (Tigrul), înființează statul “Găgăuzilarilor” care dispare efectiv, descendenții lor refugiindu-se în Basarabia de sud de teama turcilor și a războiaelor ruso-turce.

După anul 1769 bulgarii și găgăuzii sunt aduși de ruși din Balcani în Dobrogea și Moldova, ultimii înființând chiar o regiune autonomă cu reședința la Comrat, în cadrul Republicii Moldova, la 19 august 1990.

În zona sudică a României, situată între Carpații Meridionali, Dunăre și Bugeac, până la Nistru, adică Țara Românească a Munteniei” sau ”Valahia” sau “Ungrovlahia” procesul de formare a statului prefeudal și feudal este întârziat datorită pătrunderii slavilor, pecenegilor, cumanilor, dar mai ales a mongolilor sau tătarilor după anul 1241.

După primii migratori s-au integrat și sedentarizat, fiind treptat asimilați de români, ajungându-se la o omogenizare etnică, iar pericolul permanent al mongolilor înspre est este stăvilit prin lupte de apărare, în schimb dinspre vest aceasta se continuă, datorită presiunii geopolitice a ungurilor aflați în expansiune către Dunăre și Marea Neagră, constituind o amenințare și mai mare datorită ocupării Banatului și Transilvaniei, a influenței catolice asupra cumanilor prin înființarea episcopiei de la Paciu (1277), a înființării Banatului de Severin , iar primele voievodate românești de la sud de Carpați sunt obligate să devină vasale față de Ungaria și să plătească tribut, ajungându-se și la conflicte armate, așa cum a fost cel din anii 1277-1279.

Astfel, abia la 1330, în urma câștigării bătăliei de la Posada 9-12 noiembrie, se consemnează prima afirmare a suveranității românești, prin proclamarea independenței Țării Românești pe întreg teritoriul, incluzând Banatul de Severin, Oltenia, Muntenia și sudul Basarabiei, eliberat de la tătari, teritoriul denumit astfel în cinstea voievodului întemeietor de țară și dinastie care a fost Basarab I, (1310-1352).

În contextul menționat mai sus, în istoria statală a Țării Românești, trebuie să menționăm existența în județul Prahova, în depresiunea subcarpatică Drajna-Cerașu din Subcarpații Buzăului, pe valea Drajnei și în sudul Munțiilor Siriu, a voievodatului româno-slav al lui Slon din secolele VIII-IX, situat la 13 km, nord de vechea așezare daco-romană de la Ramidava (Drajna de Sus) din secolul I î.Ch. care deține întâietate.

Afirmându-se din cele mai vechi timpuri strânsele legături de ambele părți ale Carpaților, care nicioadată nu au constituit o barieră, ci invers, înlesnind comunicarea frecventă la bine și la rău, prin pasuri, pe culmi, prin păduri, întodeauna aceste legături au asigurat permanența și regenerarea spirituală și militară în vederea organizării apărării ființei naționale dață de opresori.

În acest sens, de importanță capitală au fost acțiunile prin care s-au asigurat înființarea sau “descălecatul” celor două țări românești, mai întâi în sud, din Țara Făgărașului în Țara Românească a Munteniei (Valahiei), la începutul secolului XIII, și apoi, din Țara Maramureșului în Țara Românească a Moldovei la mijlocul secolului XIV.

Astfel, în primul caz, ca urmare a invadării Transilvaniei de către ungurii și a periclitării vieții social-politice și economice în entitățile autonome românești, tradiția și legenda menționează plecarea din Țara Făgărașului spre sud peste munți a voievodului Radu Negru, pe la 1215-1216 pentru a înființa o nouă țară liberă și independetă la sud de Carpați.

Traseul principal parcurs , probabil l-a constituit drumul de legătură de la Râșnov, prin pasul Bran-Rucăr spre Câmpulung-Muscel prin Cetățeni pe Dâmbovița această localitate fiind prima reședință cunoscută și sub numele de “Cetatea Dâmboviței”, vechi centru economic, cultural și de schimb cunoscut din antichitate (sec. III-I î Ch.) și atestat prin numeroase unelte monezi și anfore descoperite și care încă de pe atunci un puternic centru de schimb (emporiu), între lumea dacică de la nord și cea de la sud de Carpați, dar și dintre daci și lumea greco-romană.

Pentru epoca prefeudală menționăm existența și azi a ruinelor celor trei biserici din secolele XIII-XIV și a altei biserici rupestre din secolul XIV la Cetățeni, ceea ce atestă existența unei populații creștinate din timpuriu, dacă avem în vedere și peregrinările Sfântului Apostol Andrei plecat din Dobrogea spre vest în interiorul Munteniei unde a ajuns la Nămești pe valea Argeșului localitate situată la 4 km nord-est de Câmpulung Muscel, unde și în prezent există o foarte veche biserică săpată în stâncă.

Probabil același voievod Radu Negru să-și fi mutat reședința ulterior la Câmpulung-Muscelk târg mult mai important pentru comerțulk cu românii transilvăneni și negustorii sași după 1162, care foloseau ca punct de vamă cetățile Bran și Podul Dâmboviței (Orația), oraș care ulterior după marea victorie de la Posada (1330), capătă o importanță deosebită și devine chiar capitală Țării Românești (vezi Fig. 8)

Oricum, mai există o atestare din anul 1290 și cealaltă admisă târziu la 1300, prin existența pietrei tombale a ultimului comite Laurențiu de “Longo Campo” din biserica Bărăției, care atestă vechimea orașului.

Procesul de formare și de neatârnare a populației românești continuat între Carpați, Dunăre și Marea Neagră s-a evidențiat așa cum afirma “Diploma Cavalerilor Ioaniți” din 1247, acordată acestora de regele ungariei Bela al IV-lea cu formarea și existența Voievodatului lui Litovoi în dreapta Oltului, cuprinzând Hațegul, valea superioară a Jiului și Gorjului cu reședința la Runcu, situată la 17 km nord-vest de Târgu Jiu, Cnezatul lui Farcaș situat în Țara Loviștei și Vălcii cu reședința la Râmnicu Vâlcea, Cnezatul lui Ioan în sud între Jiu, Olt și Buzău, cu reședința în cetatea Poienari pe Argeș (comuna Arefu) și apoi la Curtea de Argeș până în 1330, când regele Carol Robert de Anjou al Ungariei, din dorința de a supune pe schismatici și înfrânge rezistența românilor lui Seneslau distruge orașul. De asemenea mai trebuie amintită Țara Românească sau Vlahia, sistuată pe cursul inferior al Buzăului, cu reședința probabil la Cândești (comuna Vernești) la 16 km nord de Buzău, entitate existentă din secolul XI până la 1241, când marea invazie mongolă o desfiinețează împreună cu Țara Cumaniei, situată mai la nord de Panciu (vezi Fig. 9)

În același timp trebuiesc apreciate luptele dârze purtate de români împotriva năvălitorilor străini, mult mai numeroși așa cum istoria menționează, înfrângerea tătarilor lui Batu-Han întemeietorul Hoardei de Aur în anul 1242 de către regele din Țara Vlahilor, adică Seneslau, precizare făcută de cronicarul francez Filip Mousket, sau conflictul dintre regele ungar Ladislau al IX-lea și voievodul Litovoi între 1272-1277 care plătește cu viața sau cucerirea de la Tătari, a Bugeacului prin lupte duse de Basarab I la 1324-1328 și 1343-1345.

În sfârșit menționăm, bătălia de la Posada (1330), localitate situată în Țara Loviștei pe unde se retrăgea victorios Carol Robert de Anjou, după refuzul ofertei de pace și distrugerea capitalei de la Curtea de Argeș, bătălie câștigată de către același mare voievor Basarab I (1310-1352) care prin victoria sa strălucită asigura independența totală și definitivă a Țării Românești de sub suzeranitate maghiară act recunoscut de regele Ungariei abia la 1344.

Considerăm că se impunea acordarea unei mari atenții acestui deosebit moment istoric din viața poporului nostru și ridicarea unui monument corespunzător în satul Pripoare din comuna Perișani (jud. Vâlcea) care să marcheze acest loc istoric situat la poalele muntelui Cozia, între satele Surdoiu și Bălașul, de unde regele ungar s-a putut salva doar travestindu-se.

Fig 7. Harta tarilor romane in timpul migratiilor barbare

Fig. 8 Harta tarilor romane dupa Cronica anonima

Fig. 8 Harta Daciei in sec. X

Fig. 9 Harta Daciei sec. X-XIII

Statele medievale românești

“Evul mediu este interesant din multe puncte de vedere pentru geografie. El a experimentat tot felul de formațiuni politice pe pământul nostru: Regatul maghiar se extinde din pustă peste spațiul carpatic, ocupând pe încetul Transilvania; în sud apare un țarat bulgar și româno-bulgar “creat pe axa Dunării de Jos și sprijinit câtva timp pe Balcani și în parte pe Carpați”; se încearcă formarea unui stat mare al stepelor euro-asiatice, de către tătari, iar mai apoi de către rusi. Acest stat se dorea sprijinit pe Carpați și Dunăre. Dovadă sunt “hărțile rusești de la începutul secolului XIX. Cartografii ruși se grăbeau să anticipeze: ei arătau hotarele Rusiei la Carpați și Dunăre”; în interiorul teritorului românesc începe procesul de unificare a celor trei provincii: Transilvania, Țara Românească și Moldova; procesul de reîntregire a “Daciei” este stânjenit de interesele unor vecini care tânjeau să ajungă la gurile Dunării și la Marea Neagră (Austria, Polonia, Rusia, Ungaria), ca și de extinderea Imperiului Otoman.

Statele feudale românești s-au unificat pornind dinspre laturile carpatice, organizându-se destul de repede și peste treptele joase de relief, până la periferia Domeniului carpato-danubiano-pondic.

Țara Românească începe organizarea din zona Curtea de Argeș și Câmpulung și ajunge la Dunăre și Marea Neagră. Sub Mircea cel Bătrân, țara a atins maximum de dezvoltare (vezi Fig. 10).

El era domn al Silistrei, al Chiliei și al pământurilor lui Dobrotici. Țara se întregește în lungul vechilor drumuri comerciale, care veneau din Ardeal și mergeau către vadurile dunărene, dar mai ales către est, spre gurile Dunării și Marea Neagră.

Moldova, la rândul ei, a avut nucleul la Baia, apoi la Suceava și Iași. Puterea se mută, ca și în Țara Românească, tot mai către centrul provinciei. Organizarea țării s-a făcut tot în lungul unor vechi drumuri comerciale, care mergeau însă dinspre Polonia pe văile Nistrului și Siretului, către gurile Dunării și Marea Neagră. Și aici extinderea maximă a fost atinsă pe la anul 1400 sub Alexandru cel Bun. La numai 50 de ani de la întemeierea statului, existau cetăți la hotarul extern, pe Nistru, Alexandru cel Bun fiind stăpân și pe Cetatea Albă. Pe atunci drumul comercial în lungul Nistrului, către mare, era foarte important. ”Ștefan cel Mare nu aduce decât o modificare internă: anexează o parte a Munteniei, dar pierde Cetatea Albă și Chilia, de al căror rol geografic era deplin conștient deoarece le numește cheile Moldovei și porțile Poloniei și Ungariei”.

Așadar, la scurt timp după întemeiere, cele două state românești refăcuseră, dar pe provincii, două treimi din totalul geosistemic carpatic și dac.

Centrul și inima sistemului și a vechiului stat dac rămăseseră însă în exterior. În adevăr, Transilvania – unde procesul unificator provincial începuse chiar mai devreme, datorită condițiilor geografice mai propice – cade pe încetul sub stăpânire ungară. Voievodatele române de aici au rezistat, căci “au trebuit două sute de ani ca ungurii să ajungă la Carpați. Încă alți două sute de ani statele românești au avut aici provincii subcarpatice, așa că abia în 400 de ani românii au fost descleștați ca formațiune politică, de pe versantul nordic al munților”.

Fără aservirea maghiară, un asemenea stat al Transilvaniei s-ar fi întins apoi și peste Țara Românească și Moldova, formând un mare stat carpato-dunărean și pontic. Numai din această cauză, voievodatele extracarpatice se constituie în două state feudale, care aveau inițial puține legături directe între ele, legăturile realizându-se anterior prin intermediul Transilvaniei. De altfel, Ștefan cel Mare atașează zona Vrancei pentru a stăpâni în mod ferm pasul Oituzului, legătura principală cu Brașovul și cu Transilvania. Fiecare stat feudal în parte are și particularitățile sale.

Țara Românească se unifică sub Basarab Întemeietorul și cuprinde Oltenia, Muntenia, nordul Dobrogei și Delta Dunării, precum și sudul Moldovei și chiar o parte din sudul Transilvaniei. Cu anul 1330 (lupta de la Posada), Basarab pune capăt presiunilor regimului ungar, iar ceva mai târziu, Mircea cel Bătrân (1386-1418) a reușit, prin lupte, să salveze țara de la soarta statelor balcanice care au devenit pașalâcuri. El își extinde stăpânirea și peste toată Dobrogea). Ceva mai târziu, Vlad Țepeș (1456-1462) este cel ce se opune cu forța transformării țării în pașalâc, cu toată campania condusă chiar de Mahomed al II-lea (1462).

Totodată, este de remarcat că domnii Țării Romănești au stăpânit, aproape permanent, părți din Transilvania și anume: Țara Hațegului, Ducatul Făgărașului, Banatul Severinului, Amlașul, Geoagiu de Jos, Vințul de Jos, Vurpărul, Branul, Castelul Buia cu domeniul din jur.

Moldova se unifică începând din zona subcarpatică a văii Moldovei, primul voievod, impus oarecum de regele maghiar Ludovic de Anjou, ca vasal al său, a fost Dragoș (regele înființează aici o marcă de graniță împotriva tătarilor). Adevăratul întemeietor este însă Bogdan, voievod al Maramureșului, care trece în Moldova, alungă pe Bala, urmașul lui Dragoș, devenind independent. Cu anul 1359, el înglobează și alte formațiuni politice din estul Carpaților. Roman I (1392-1394) extinde statul modovean până la mare.Alexandru cel Bun (1400-1504) consolidează structurile interne ale statului, îi desăvârșește organizarea militară, bazată mai ales pe țărănime și, prin cele 36 de bătălii, îi apără independența față de turci, dar și față de polonezi și unguri care voiau să se extindă până la Marea Neagră.

Și domnii Moldovei aveau posesiuni în Transilvania, ca de exemplu: Ciceu, Cetatea de Baltă, Bistrița, Rodna, Prejmer, Cetățile Szentlelek și Brețcu în Secuime (Șt. Ștefănescu, 1968). În 1484 cetățile de la Marea Neagră sunt cucerite totuși de către turci, aceasta însemnând îndepărtarea Țărior Române de la traficul maritim internațional, fapt ce a condus și la repercursiuni economico-politice pentru Țările Române.

Transilvania urmează un drum mai sumbru. După cum s-a spus, formațiunile politice de aici, de tip voievodate, cnezate, țări, tindeau, mai devreme, spre uniuni regionale și spre o unificare totală. Ele au fost însă aservite pe rând de unguri, pătrunși aici pe Mureș și Someș. Fiecare din aceste formațiuni, deși aservite, își păstrează unitatea –unii din conducătorii români înrudindu-se chiar cu cuceritorii – până în secolul XIII, când se impune o unitate oficială – Principatul Transilvaniei sau Voievodatul Transilvaniei. Ungurii, veniți din pusta panonică, denumesc această zonă “Ultra stylve” (țara de dincolo de pădure), sau “erdo ela”, cu derivatul Erdely sau românescul Ardeal. Una din figurile deosebite ale epocii a fost Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei, fiul unui cneaz român.

Un aspect specific pentru românii din Transilvania îl reprezintă dubla asuprire – socială și națională – înăsprită mai ales după răscoala de la Bobâlna (1437). După reprimarea sangeroasă a răscoalei, nobilimea maghiară a încheiat cu reprezentanții sașilor și secuilor alianța “Unio trio nationum” (Unirea celor trei națiuni), prin care românii, deși majoritari, erau socotiți ca tolerați (acest act a constituit baza organizării constituționale a Transilvaniei până în 1848). Prin bătălia de la Mohacs (1526), Ungaria este transformată în pașalâc, iar Transilvania rămâne voievodat, ca stat autonom, vasal turcilor, ca și Moldova și Țara Românească. Subîmpărțirile administrative în cele trei Țări Românești aveau multe similitudini. Țara Românească era împărțită în județe, Moldova în ținuturi, iar Transilvania în comitate, districte (românești) și scaune (secuiesti și sășesti). De subliniat că districtele românești din Transilvania se conduceau după “jus valahicum” (dreptul românesc, străvechi).

În Țara Românească, unitățile administrative erau conduse de pârcălabi sau județi.

Satele libere – de moșneni și răzeși – aveau în frunte un cneaz, jude sau vătăman (Moldova).

între cele două Țări Românești extracarpatice există similitudini și în ce privește poziția capitalelor. În prima fază, ele au fost fixate imediat sub munte, în depresiuni subcarpatice, adica în locurile unde puteau fi mai ușor apărate. Astfel au fost: Curtea de Argeș și Câmpulung Muscel în Țara Românească, iar în Moldova Baia și Rădăuți.

Pe masură ce puterea acestor principate se extindea către Dunare (Țara Românească) și către Nistru (Moldova), capitalele s-au mutat la marginea subcarpaților, respectiv Târgoviște, plus Buzău (1432-1470) și Suceava. În acest timp pericolul venea dinspre Est (tătarii) și din Sud (turcii). Către aceleași direcții se mută capitalele într-o a treia faza și anume la București și Iași. Și acum, ca și în trecut, ambele capitale aveau o nouă acoperire naturală, Codrii Vlăsiei pentru București și Masivul Codru, al Moldovei Centrale, pentru Iași. Cu secolul XV, la hotarele românești apare un nou imperiu, cel otoman. Era vorba, cum spunea G. Vâlsan (1937), despre “unul din acei coloși care în geografie sunt ca o specie deosebită, cu organizația și cerințele lor proprii, neținând niciodată seama de nevoile organismelor inferioare”. Marea Neagra devine un lac turcesc, Țările Române încep să fie ciuntite în sud și est, tătarii au fost implantați în Crimeea, Bugeac, Dobrogea și în estul Bulgariei, iar pe stânga Dunării, ca și la Nistru au fost înființate raiale.

Țările Române extracarpatice intra sub suzeranitatea otomană, le sunt stoarse avuțile de tot felul, bietul român ajungand sub una din cele mai groaznice exploatari Din 1526 și până la 1683, când a fost ocupată și Ungaria, toate cele trei Țări Românești sunt înconjurate practic de turci.

La 1683, coaliția formată din Austria, Polonia și Rusia învinge armatele turcești. Teritoriul românesc devine teatrul unor batalii între imperii cu interese contrare. Victime de fapt suntem noi, în cele mai multe cazuri, pentru că mereu se târguiesc pe seama noastră și răpesc bucați din pământul străbun. O nouă etapă începe după înfrângerea turcilor la Viena (1683), când se creează o largă coaliție antiotomană (Austria, Polonia, Rusia) și mai ales o dată cu Pacea de la Karlowitz (1699), prin care Transilvania este anexată ca o provincie a Imperiului Habsburgic. În continuare ea va fi condusă de un guvernator, numit direct de împărat.

Am suferit, ne-am retras tot mai mult în Carpați, în dealuri și pădure, dar am rezistat, ajutați de iscusința cu care ne adăptam la mediu, dar și de faptul că interesele imperiilor ce ne doreau erau mereu în contradicție.

Din această înăbușită suferință s-a trezit însă cu putere, înca odată, conștiința de neam și a unității de limbă, îndeosebi în masa de țărani obidiți sau de țărani-soldați, de pe tot spațiul carpatic. Ideile sunt preluate de cronicari, de cărturari, ca Dimitrie Cantemir și culminează cu Școala Ardeleană. Este conștiința care a pregătit prima unire sub Mihai Viteazul și Unirea cea Mare, când imperiile vecine s-au decimat, popoarele asuprite s-au eliberat, iar cele de același neam și-au unit pământurile în state naționale.

Fig.10 Harta Tarilor Romane in vreamea lui Mircea Cel Batran

1.3.1. Documente și mărturii cartografice

Multe din scrieirile din secolele XV-XVII se referă direct la realitățile spațiului românesc. Din această perioadă reținem scrierile lui Aeneas Sylvius Piccolomini, umanist Italian și suveran pontiff, sub numele de Pius al II-lea, unde găsim multe aspecte care concretizează consemnarea în timp, în conștiința neamurilor, a unității teritoriale a vechii Dacii.

Găsim în operele lui Piccolomini însemnări de valoare incontestabilă asupra spațiului montan românesc. Piccolomini dă, de altfel, după informațiile antice, o primă scriere unitară asupra întregului spațiu al vechii Dacii. Ca și Piccolomini, un alt reprezentant al culturii secolelor XV-XVI, Sebastian Munster prezintă ținuturile românești aflate în locul Daciei, respective “Valachia Magna, Moldavia, Septemcastra Transilvania”. Deci o veritabilă structură administrativ-politică unitară.

Munster prezintă de asemenea, “elementul etnic untiar” al marilor unități politice ale României de astăzi.

Deosebită valoare științifică o au observațiile învățatului italian Giovanio Antonio Magini (sec XVI) care pot fi apreciate prentru cea mai concludentă caracteristică istorico-geografică asupra întregului spațiu unitar românesc, adminind și de populațiile alogele. El amintește de seyculi, care s-au alezat în șapte centre libere, de fapt aceleași centre sunt consemnate de Jacobo Castaldo, prin expresia ”7 pagi siculi”.

Jacobo Castaldo, unul dintre cei mai mari cartografi din Veneția, a realizat în anul 1584 o hartă sub denumirea de “Romaniae” (quae olim Tracia dicta) în care este expresiv reliefat spațiul carpato-pontic. Este o hartă care dă expresia unei realități intrată de mult în conștiința popoarelor și evidențiează unitatea și armonia pământului românesc.

Ea întrunește laolaltă cele trei Valahii, adică cele trei provincii românești, redate distinct prin conținut și semne cartografice, respectiv Valachia (pentru Țara Românească), Valachia Interior (pentru Transilvania) și Moldova.

Cartograful venețian vede astfel teritoriul celor trei provincii românești într-o unitatea omogena în cadrul spațiului cunoscut în vremea aceea sub denumirea de “Romaniae”.

Castaldo individualizează spațiul carpato-dunărean și pontic atât prin denumirea comună, cât și prin grafică. Pe marginile nord-vestice și vestice ale Valachiei Interior este înscris cu grafie majusculă “Hvungariae Pars”, în est “Pontus Euxinus”, iar în sud-vest “Maris Adriatici Pars” (vezi Fig. 13).

Pentru respectarea adevărului istoric, Castaldo, prin formele grafice, redă aspecte de bază ale omogenității și unității teritoriale ale populației și provinciilor românești. El definește și aria geografică a grupărilor cu care populația românească a supraviețuit – siculi. În cadrul Valachiei Interior, în zona depresiunilor de la marginea Podișului Transilvaniei înscrie poziția a “7 pagi siculi”, menționată în lucrarea lui Magini ca centre.

Primele hărți care utilizează informațiile cartografice autohtone sunt reprezentate de harta Transilvaniei a lui J. Honterus (1532) (vezi Fig. 11) și harta Moldovei a lui G. Reischerdorfer (1595) (vezi Fig. 12).

Date importante cu privire la împărțirea administrative-teritoriale pentru secolele XVII și XVIII sunt oferite de stolnicul Constantin Cantacuzino în “Descriptio Moldaviae”.

Țara Românească (Muntenia) era împărțită politico-administrativ în județe, orașe, sate și cetăți; multe din cele 17 județe păstrându-și denumirea și în prezent (ex. Argeș, Buzău, Dâmbovița, Ialomița, Mehedinți, Prahova etc.)

În ce privește Moldova, aceasta era divizată în trei părți, respectiv Moldova Inferioară sau Țara de Jos (alcătuită din 12 ținuturi: Iașii – unde era și scaunul Țării; Romanul, Vasluiul, Tutovei, Tecuciului, Putnei, Covurlui, Fălciului, Lăpușnei, Orheiului, Sorocăi; Moldova Superioară sau Țara de Sus (alcătuită din șapte ținuturi: Hotinului, Dorohoiului, Cernăuților, Neamțului, Suceava și Bacăului; patru ținuturi la nord de gurile Dunării (Bugeacul, Cetatea Albă, Chitici și Ismail).

Pentru secolul XIX-lea, harta-Rusă (1835) consemnează 18 județe în Muntenia și 16 ținuturi în Moldova.

Fig 11. Harta Transilvaniei (J. Honterus)

Fig. 12 Harta Moldovei (G. Reichserdorfer)

Fig 13. Harta Romaniae (J. Castaldo)

Unirea sub Mihai Viteazu

Mihai Viteazul (1558-1601), unul dintre cei mai mari domnitori rom\ni, a fost ban de Mehedinți, stolnic domnesc și ban al Craiovei, apoi domnitor al Țării Românești. Pentru o scurtă perioadă, în 1600, a devenit conducător de facto al tuturor celor trei țări care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova.

Unirea celor trei Țări Românești de către Mihai Viteazul, domn al Țării Românești, pornea din necesitatea apărării în comun a independenței și din conștiința comunității de neam și limbă, identitate recunoscută de numeroase mărturii străine începând din secolul XIV.

După ce a stabilit un sistem de alianțe anti-otoman, Mihai Viteazu a început războiul de eliberare de sub dominația turcilor în 1595, înfrângând câteva oști turcești și tătărăști la Putinei, Stănești și Șerpătești și apoi marea oaste otomană condusă de Sinan Pașa, la Călugareni (13/23 august 1595) și la Giurgiu.

În Moldova, domnia lui Ieremia Movilă, domn devotat polonezilor, însemnase practic îndepărtarea Moldovei de Sfânta Alianță. În Transilvania, Sigismund renunța la tron în favoarea vărului său, Andrei Bathory (deasemenea înclinat către politică polonă).

În această situație, unitatea militară a țărilor române se diminuează iar Mihai Viteazul, pus în fața destrămării coaliției antiotomane, decide aplicarea "planului dacic", în speță Unirea celor trei țări române.

În iulie 1599 trimite o solie la Praga pentru a cere încuviințarea împăratului Rudolf al II-lea pentru punerea în practică a inițiativei sale. Primind un răspuns favorabil, la sfârșitul aceluiași an, intră în Transilvania prin pasul Buzău, și după victoria asupra lui Andrei Bathory (Șelimbăr, 18/28 octombrie 1599) își face intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599, primind cheile fortăreței de la episcopul Napragy.

În mai 1600, Mihai Viteazul îl alungă de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă, învingându-l la Bacău, și realizează astfel, prima unire a țărilor române. Titulatura folosită de voievod (într-un document din 6 iulie 1600) era: "Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată țara Moldovei".

Dar contextul internațional era complet nefavorabil Unirii. Puterile vecine vedeau în noul stat o contradicție cu interesele proprii. Habsburgii își vedeau amenințate planurile de menținere a Transilvaniei în sfera de influență, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea renunțării la Țara Românească.

Mai mult chiar, noul stat reprezenta o formulă puternică, capabilă să schimbe raportul de forțe din regiune. Existau însă și conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari din Transilvania care nu acceptau măsurile impuse de noul Domn.

Mihai nu reușeste să înfrângă revolta nobililor maghiari sprijiniti de generalul Basta (Mirăslău 18/28 septembrie 1600) și astfel pierde Ardealul. În scurt timp Moldova va reintra în posesia Movileștilor aserviți intereselor polone. Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra Țării Românești, însă și pe acest tron se va urca un membru al familiei Movileștilor, Simion.

Deși scurtă ca durată, România lui Mihai Viteazul, de la 1600, semnifică expresia solidarității istorice și de neam, rezultată din legăturile permanente și tot mai strânse existente între românii situați pe ambele laturi ale Carpaților. Pe de altă parte, acest act al Unirii “a devenit un adevărat testament politic pentru generațiile ce au realizat statul român unitar în 1859 și l-au desăvârșit apoi la 1918”. Totodata, Mihai Viteazul este cel care a reluat, cu putere, lupta antiotomană.

Prin Mihai Viteazul – precizează marele nostru istoric Nicolae Iorga – “s-a restabilit nu numai o Dacie de hegemonie românească, dar și toate legăturile cu acele ținuturi din sud-estul european pe care nicio schimbare a vremilor nu le putea rupe din legături firești care se formaseră și dezvoltaseră în curs de două milenii” (vezi Fig. 14).

Constantin C. Giurescu considera că momentul cel mai important al relațiilor dintre Transilvania și celelalte două țări românești cade la finele secolului XVI-lea, când tustrele sunt reunite sub conducerea lui Mihai Viteazu.

Din punct de vedere istoric, aspectul cel mai semnificativ al moștenirii lui Mihai Viteazu în raporturile dintre țările române s-a concretizat în tratate de alianță ale Munteniei și Moldovei cu Transilvania, cel mai eficace mod de menține statu-quo-ul în relațiile cu Poarta, pentru întărirea autonomiei și manifestarea în fapt ca state independete.

Înaintea lui Mihai Viteazul, ideea confederării Țărilor Române o întâlnim la Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare, Petru Rareș. Acesta din urmă avusese ideea de a realiza “planul dacic”.

Chiar Sigismund Bathory dorea să facă din Transilvania provincia centrală în restaurarea vechii Dacii. Mihai Viteazul a optat și el pentru “planul dacic”, deși popoarele balcanice i-au cerut să se așeze în fruntea lor pentru alungarea turcilor și refacerea unității balcanice (“planul bizantin” sau “țaratul româno-bulgar”).

Iancu de Hunedoara (1441-1456), fost ban de Severin, ajunge, în lupta antiotomană, voievod al Transilvaniei și al Țării Românești și “părinte” al Moldovei. Sub el se realizează un fel de confederație a Țărilor Romane (ajutat de Vlad Dracul în Țara Românească și de Bogdan al II-lea în Moldova).

Acțiunile sale militare împotriva turcilor au ocrotit Europa Centrală și au salvat independența Țărilor Române timp de două decenii. Activitatea sa este continuată de Vlad Țepeș (1456-1462), care ocupa tronul cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara, și de Ștefan cel Mare (1457-1504), care ocupă tronul cu ajutorul lui Vlad Țepeș. Petru Rareș, în urma victoriei de la Feldioara (1529), ia în stăpânire următoarele domenii din Transilvania: Ciceu, Cetatea de Baltă, Unguraș, Rodna și orașul Bistrița.

Ion Vodă cel Viteaz (1572-1574), fiul lui Petru Rareș, încearcă refacerea coaliției antiotomane între cele două Țări Românești. Toate încercările anterioare au pregătit acțiunile energice ale lui Mihai Viteazul, ce culminează cu prima unire a celor trei Țări Românești.

Fig. 14 Harta Tarilor Romane sub Mihai Viteazu

1.5. Cesiuni teritoriale ale țărilor române între secolele XVII-XIX

Criza puterii otomane a grăbit tendințele de expansiune ale Habsburgilor și apoi ale Rusiei ce și-au disputat zona de sud-est a Europei. Între 1716 și 1812 au avut loc cinci războaie între Poartă, pe de-o parte, și Austria și Rusia, pe de altă parte.

Majoritatea aveau ca teatru de desfășurare Țările Române, care păreau “două corăbii plutind pe o mare furtunoasă”, după cum a caracterizat secretarul lui Constantin Brâncoveanu, Anton Maria del Chiaro, la începutul veacului al XVIII-lea.

Catastrofa militară a otomanilor la Viena în 1683, a permis austriecilor să inițieze o politică de expansiune către Ungaria și sud-estul Europei. În scurt timp, profitând de decăderea Imperiului Otoman, habsburgii, și apoi polonezii, au manifestat intenția clară de a controla aceste zone, inclusiv Țările Române (vezi Fig. 15)

Pe de altă parte, afirmare în răsăritul Europei a Rusiei, ca mare putere, i-a determinat pe unii voievozi munteni și moldoveni să întrevadă la aceasa un sprijin în lupta contra turcilor.

La sfârșitul secolului al XVII-lea, în condițiile expansiunii habsburgilor către sud-estul Europei, Transilvania a fost ocupată de armatele austriece , devenind provincie imperială.

Dominația habsburgilor a beneficiat și de concursul nobilimii maghaire, al patriciatului săsesc și fruntașilor secuilor, cărora le-a garantat poziția dominantă în societate.

În contextul instaurării dominației austriece, populația românească din Transilvania, cea care era majoritară, a fost în continuare menținută ca tolerată, fiind obiectul unui amplu proces de deznaționalizare.

În timpul războiului din 1716-1718, Habsburgii au ocupat și Banatul și această provincie românească devenind provincie imperială.

Dominația austriacă în Transilvania și Banat a impus, în secolul al XVIII-lea, printr-o politică de centralizare excesivă, interesele Vienei în interiorul arcului carpatic.

În perioada 1718-1739 și Oltenia a intrat sub stăpânirea habsburgilor, fiind urmată de Bucovina, care devine parte a Imperiului Habsburgic între 1774 și 1918.

După înfrângerea Habsburgilor la Belgrad, în războiul din 1736-1739, pacea de la Belgrad a stipulat revenirea Olteniei la Țara Românească.

Astfel, în condițiile războaielor din secolul al XVIII-lea, teritoriul românesc a fost supus unor rășluiri, ceea ce a grevat dezvoltarea firească a națiunii.

În Moldova, în 1713, Hotinul a fost transformat în raia cu scopul de supraveghea mai bine Moldova, ea adăugându-se celorlalte raiale Giurgiu, Turnu, Brăila și Tighina.

Cele mai dureroase pierderi teritoriale au fost, fără îndoială, cele ale Bucovinei și Basarabiei.

La sfârșitul războiului din 1768-1774 armatele austriece ocupaseră deja zonele Cernăuți, Câmpulung și Suceava din Nordul Moldovei. Anexând, în 1772, cu prilejul primei partajări a Poloniei, Pocuția și Galiția, Habsbugii au pretins, în mod fals, că Pocuția ar fi deținut, în trecut, Nordul Moldovei. În condițiile bogăției forestiere, ea a fost numită “țara codrilor de fag” sau Bucovina. Până în 1786, ea s-a aflat sub ocupație militară austriacă, fiind apoi alipită la Galiția.

La începutul războiului ruso-turc din 1806-1812, dintre Rusia și Turcia, conform unui acord secret franco-rus, Moldova și Țara Românească au fost ocupate de trupele ruse. În întrevederea din 1808 de la Erfurt, Napoleon I a sprijinit ideea țarului Alexandru I de a ocupa Țările Române. Rezistența turcilor și cumplita situație internațională au determinat pe țar să se mărginească a cere doar Moldova, până la Siret, iar mai târziu, doar până la Prut.

Prin pacea de la București din 1812, teritoriul român dintre Prut și Nistru a fost anexat de Rusia. Denumirea de Basarabia vizase inițial zonele de sud, dar apoi a fost extinsă la nivelul întregului teritoriu. În provincia română cotropită a început o politică de rusificare forțată a populației, menite să consolideze stătânirea străină.

Fig. 15 Harta cesiunilor teritoriale (sec XVII-XIX)

1.6. Revoluțiile de la 1848

În cele trei țări române, Muntenia, Moldova și Transilvania, revoluția a izbucnit în primăvara anului 1848, revendicările incluse în programe vizând schimbări cu caracter social, economic, cultural, militar, politic, național, toate având un caracter democratic.

Partea componentă a procesului revoluționar european, revoluția română a fost declanșată la Iași (27 martie 1848/8 aprilie 1848) la hotelul Petersburg), când reprezentanții celor 1.000 de revoluționari au decis elaborarea unei petiții către domnitorul de atunci, Mihai Sturdza. Redactată la data de 28 martie/9 aprilie 1848, Petiția-Proclamațiune (35 de articole) a fost respinsă de domnitor a doua zi, acesta dispunând insitiuirea cenzurii și a altor măsuri restrictive, care au dus la înăbușirea revoluției. Refugiați la Brașov, revoluționarii moldoveni au elaborat (12/24 mai 1848) programul Principiile noastre pentru reformarea patriei, în care au inclus și dezideratul unirii Moldovei cu Țara Românească.

În Transilvania, momentul culminant al revoluției l-a reprezentant Marea Adunare Națională de la Blaj (3/15-5/17 mai 1848), unde, în prezența a circa 40.000 de participanți, cea mai mare adunare a românilor de până atunci, a fost stabilit programul social și politic al revoluției (Petițiunea națională), în cadrul căreia revendicările sociale s-au împletit cu cele naționale (date fiind lipsa drepturilor politice pentru românii de dincolo de Carpați). Revendicările românilor au fost respinse în Dieta nobiliară de la Cluj, care a votat (18/30 mai 1848) anexarea Transilvaniei la Ungaria, decizia fiind sancționată de Curtea imperială de la Viena la 29 mai/10 iunie 1848. Respingând anexarea la Ungaria, românii transilvăneni au întrerupt legăturile cu guvernul de la Pesta, au reafirmat autonomia principatului și au stabilit legături cu guvernul liberal de la Viena, sperând la recunoașterea drepturilor lor naționale.

În Țara Românească, revoluția a început prin Adunarea de la Islaz (9/21 iunie 1848), în cadrul căreia Ion Heliade-Rădulescu a citit Proclamația ale cărei revendicări s-au consituit în programul revoluției. A urmat declanșarea revoluției și la București (11/26 iunie 1848), unde, sub presiunea populației, domnitorul Gheorghe Bibescu a semnat Consituția și a recunoscut noul Guvern, care la 14/26 iunie s-a contopit cu guvernul de la Izlaz, emițând primele decrete. Concomitent cu activitatea guvernamentală, guvernul provizioriu de la București a fost confruntat cu două comploturi organizate de reacțiunea internă, cu intervenția trupelor otomane, fiind obligat să demisioneze la 25 iulie/6 august 1848. Constituirea unei locotentențe domnești (28 iulie-9 august 1848) a evitat pentru moment ocuparea țării și a permis recunoașterea de către Suleiman Pașa a noului regim, susținut de populația Bucureștiului, care a ars public textul Regulamentului Organic și Condica Rangurilor Boierești. La scurt timp însă, trupele otomane, în frunte cu noul reprezentant al Sultanului, Fuad Pașa, au pătruns în București, înfrângând eroica rezistență opusă de pompierii lui Pavel Zăgănescu și restaurând regimul regulamentar. Peste două zile, trupele ruse comandate de generalul A.N. Luders au trecut și ele Milcovul, la Răureni, fapt care a consemnat sfârșitul revoluției din Țara Românească.

Revoluția a continuat în Transilvania, unde Comitetul Național Român de la Sibiu a organizat 15 legiuni românești înarmate, care au trecut la îndepărtarea administrației ungare, la dezarmarea gărzilor maghiare și la instaurarea administrației românești în partea de sud a principatului. Pătrunderea în Transilvania a forțelor armate ungare conduse de generalul Bem și ocuparea de către aceștia a întreg teritoriul au anulat însă aceste măsuri, dar nu și apărarea eroică a Munților Apuseni de către oastea revoluționară condusă de Avram Iancu (până în vara anului 1849).

Deși au fost înfrânte de către reacțiune, revoluțiile de la 1848 au constituit momentul declanșator al unor ample procese reformatoare în majoritatea statelor europene, inclusiv de eliberare națională.

1.7. Unirea Principatelor Române: Moldova și Muntenia

Încă de la Războiul Crimeei, Țările Române, aflate inițial sub ocupație rusească (iunie 1853-august 1854), apoi austriacă (până în 1857), au intrat în atenția marilor puteri europene (Franța, Marea Britanie, Austria și Rusia), care au discutat la Viena, într-o conferință internațională (martie-ai 1855), probleme referitoare la viitorul regim politic al acestora. Prevederi asemănătoare au fost incluse și în Protocol adoptat la Istambul (3 ianuarie/11 februarie 1856) de către conferința reprezentanților acelorași mari puteri, care prevedea eliminarea Regulamentelor Organice, confirmarea de către Poartă a vechilor privilegii și imunități ale Principatelor, menținerea suzeranității Porții, numirea domnilor pe viață de către Poartă etc. Ca urmare, tratatul de pace de la Paris (13/25 februarie-18/30 martie 1856) a prevăzut înlăturarea protectoratului rus, menținerea suzeranității otomane, sub garanția puterilor europene (Franța, Marea Britanie, Austria, Rusia, Imperiul Otoman, Prusia și Regatul Sardiniei), retrocedarea către Moldova a județelor Cahul, Bolgrad și Ismail, modificarea Regulamentelor Organice conform dorințelor românilor.

În acest scop s-a decis ca în fiecare Principat să se constituie către un diva ad-hoc din care să facă parte toate clasele sociale, principalele doleanțe urmând să fie transmise marilor puteri spre examinare și consemante într-o Convenție specială. Până atunci, Țara Românească și Moldova urmau să fie conduse de câte un caimacan (locțiitor de domn), fiind desemnați (17/29 iulie 1856) Alexandru Ghica (fost domn) în Țara Românească și Toderiță Balș în Moldova; în urma decesului acestuia din urmă (17/29 februarie 1857) a fost numit N. Conachi-Vogoride, om al Porții și cunoscut antiunionist.

În urma abuzurilor electorale și a falsificării alegerilor (în Moldova) și a refuzului Porții de a le anula, Franța, Italia, Rusia și Prusia au rupt relațiile diplomatice cu Imperiul Otoman (24 iulie/6 august 1857). Pentru depășirea crizei, împăratul Napoleon al III-lea și regina Victoria s-au întâlnit la Osborne, ajungând (28 iulie/9 august 1857) la următorul compromis; în schimbul acceptării de către Anglia a anulării alegerilor din Moldova, Franța va fi de acord numai cu o unire parțială, cu caracter instituțional. Sub presiune anglo-franceză, Sultanul a fost nevoit să anuleze alegerile din Moldova, la 12/24 august 1857.

Ca urmare, noul divan ales a stabilit (7/19 octombrie 1857) “dorințele fundamentale” ale românilor moldoveni: “1. Respectarea drepturilor Principatelor și îndeosebi a autonomiei lor, în cuprinderea vechilor capitulații încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 și 1634; 2. Unirea principatelor într-un singur stat cu numele de România; 3. Prinț străin cu moștenirea tronului, ales dintr-o familie domnitoare a Europei și ai cărui moștenitori să fie crescuți în religia țării; 4. Neutralitatea pământului României; 5. Puterea legiuitoare încredințată unei Obștești Adunări în care să fie reprezentante toate interesele nației. Toate acestea, sub garanția colectivă a Puterilor care au subscris Tratatul de la Paris”.În Țara Românească, Divanul ad-hoc a adoptat, la 9/21 octombrie, o decizie aproape identică, formulată însă în doar patru puncte. În baza celor două rezoluții, comisarii marilor puteri au redactat (1/13 aprilie 1858) un raport prin care au făcut și unele propuneri referitoare la viitoarea organizare a celor două țări române pe care l-au înaintat Conferinței de la Paris, care și-a început lucrările la 10/20 mai 1858.

Ca urmare, la 1/19 august 1858, marile puteri au adoptat Convenția de la Paris, prin care s-a decis ca, cele două țări române să se numească în viitor Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești și să rămână sub suzeranitatea Imperiului Otoman și sub garanția colectivă a marilor puteri europene. Cu acel prilej, s-a mai decis constituirea , la Focșani, a unei Comisii Centrale cu misiunea de a propune legi și a unei Curți de Casație Comune. Pâmă la alegerea viitorului domni de către adunările elective, adevărata Consituție pentru cele două țări române, Convenția de la Paris a făcut ca Regulamentele Organice să înceteze a mai exista ca legiuire fundamentală. În final, voința de unire a românilor a triumfat, adunările decizând (5/17 iunuarie și 24 ianuarie 1859) alegerea lui Alexandru Ioan Cuza atât în Moldova, cât și în Țara Românească. Considerând dubla alegere a lui Cuza ca fiind contrară Convenției de la Paris, Imperiul Otoman a recunscut în Țara Românească numai autoritatea caimacanilor. La fel a procedat și Austria, Anglia fiind inițial rezervată.

Ca urmare a sprijinului oferit de Franța, Rusia, Sardinia și Corsica și a intensei activități diplomatice desfășurate de români în capitalele europene, la 26 martie/7 aprilie 1959 la Paris a fost convocată o nouă conferință a marilor puteri, care a decis în final (26 august/7 septebrie 1859) recunoașterea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite. Peste câțiva ani, la sfârșitul anului 1861, marile puteri, inclusiv Imperiul Otoman, aveau să recunoască și unirea deplină, administrativă și legislativă, la 22 noiembrie / 4 decembrie fiind emis și firmanul Sultanului (numai pe timpul vieții luiu Cuza). Acest fapt a făcut posibile formarea primului guvern unitar al României, condus de Barbu Catargiu (22 ianuarie/3 februarie 1862), și deschiderea, la București, proclamat Capitala țării, a primului Parlament al României. În urma loviturii de stat din 2/14 mai 1864, acceptată în final de marile puteri, Alexandru Ioan Cuza a supus aprobării, poporului, prin plebiscit, Statul dezvoltator al Convenției de la Paris, prin care erau sporite prerogativele puterii executive în defavoarea celei legislative (vezi Fig. 16). Măsurile politice și diplomatice întreprinse de Alexandru Ioan Cuza pentru consolidarea economiei țării au fost încununate de succes la 7/19 august 1864, când marile puteri au adoptat un Act adițional la Convențiunea din 7/19 august 1858, care prevedea că “Principatele Unite vor putea în viitor modifica și schimba legile care privesc ordinea lor internă, cu concursul legal al tuturor puterilor statului și fără nicio intervenție externă, exceptându-se firește legăturile ce unesc Principatele cu Imperiul Otoman”.

Lovitura de stat și abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza (11/23 februarie 1866) au determinat Poarta să ceară (14/26 februarie 1866) revocarea Protocolului din 25 august/6septembrie 1859 prin care recunoscuse (împreună cu Imperiul Habsburgic) dubla alegere din ianuarie 1859. Contextul internațional destul de complicat și alți factori au determinat puterile garante să recomande Porții, în primăvara anului 1866, să accepte noua situație din România. Într-un asemenea context, în urma plebiscitului din 2/14-8/20 aprilie 1866, prințul Carol de Hohenzolern a depus jurământul de credință, devenind domnitor al României sub numele de Carol I. Constituția din 1/13 iulie 1866 a confirmat caracterul indivizibil și inalienabil al teritoriului statului român, numit pentru prima dată, într-un act politico-juridic fundamental, România”.

Fig. 16 Harta Romaniei la 1877

1.7.1. Războiul de Independență

Războiul de Independență al României (1877-1878) a fost un pas important al țării spre unificarea deplină. România s-a folosit de lupta dintre Imperiul Otoman și Imperiul Rus pentru a-și declara independența față de cele două mari puteri (puterea suzerană era Imperiul Otoman iar puterea protectoare era Imperiul Țarist) și a deveni un actor important în Balcani.

În preajma războiului de la 1877-1878, România era un stat mic, cu o suprafață de 121.000 kmp și o populație de circa cinci milioane, alte milioane de români aflându-se în provinciile românești aflate sub stăpâniri străine.

Lipsa independenței reale a statului român reprezenta o piedică serioasă în dezvoltarea lui. Cucerirea independenței de stat se impunea ca o necesitate vitală a mersului înainte a societății românești și a realizării întregirii depline a statului român. Intrat în faza decisivă a realizarii sale, după Unirea din 1859, dezideratul independenței de stat depline a României s-a constituit într-o adevarată doctrină atotcuprinzatoare, care a angajat gândirea, preocupările și acțiunile întregului popor român.

Viața politică europeană înregistra, în anii premergători războiului, amplificarea luptei de eliberare națională în sud-estul Europei și redeschiderea „problemei orientale". În iulie 1875 izbucnea răscoala populară din Herțegovina, în august se ridica la luptă populația din Bosnia, în aprilie 1876 se răsculau bulgarii, iar în iunie 1876 se declanșa războiul dintre Serbia și Muntenegru împotriva Porții Otomane. Peste această situație complexă se grefeaza interesele deosebite în zonă ale Prusiei și Austro-Ungariei. La începutul anului 1877 se impune tot mai mult rezolvarea pe calea armelor a crizei balcanice, după eșecul conferințelor internaționale de la Istambul (decembrie 1876 și ianuarie 1877) și de la Londra, din martie 1877, făcând iminent un război ruso-turc.

Toate acestea explică faptul că măsurile adoptate de guvern pentru întărirea armatei, îndeosebi în cea de-a doua jumătate a anului 1876, mobilizare parțială decretată ca urmare a agravării situației din Peninsula Balcanică, înființarea unui corp de observație la Gruia, în dreptul Gurii Timocului, executarea unor lucrări de fortificație în puncte de importanta strategica etc. s-au bucurat de o largă aderențăă populară.

Politica de neutralitate a României față de conflictul din zonă a fost urmată de demersuri diplomatice pentru obținerea recunoașterii independenței pe cale pașnica. O notă circulară a premierului roman, Lascar Catargiu către puterile garante, definea România ca fiind „separată de Turcia și nefacănd în niciun fel parte integrantă din Imperiul Otoman", apoi sublinia că România se va opune cu armele încercărilor de violare a teritoriului sau, iar într-un conflict general, România va coopera cu puterile care-i vor garanta „integritatea și toate drepturile sale seculare".

Memoriul ministrului de externe din 16/28 iunie 1876 se constituie într-o veritabilă cerere de independență indirecta către Poarta. Agravarea bruscă a relațiilor internaționale și, îndeosebi, iminenta declanșării unui nou razboi între imperiile rus și otoman au determinat guvernul român să intre în negocieri cu Rusia, la Livadia (în Crimeea), în septembrie 1876, în vederea semnării unei convenții prin care să se stabileasca condițiile de trecere a armatelor imperiale pe teritoriul român spre Dunare. Convenția semnată la București, la 4 aprilie 1877, acorda „liberă trecere" trupelor țariste spre Dunăre, iar Rusia garanta apărarea și menținerea integrității teritoriale a României.

Ratificarea Convenției a fost urmată la scurt timp de implicarea decisă a țării noastre în evenimente, prin declarația de război adresată Imperiul Otoman, urmare a generării unei stări conflictuale „de facto” de către acesta pe întreaga linie a Dunării.

La 9 mai Adunarea Deputaților a votat actul Independenței, iar a doua zi, la 10 mai 1877, aceasta a fost proclamată prin sancționarea de către domnitor și promulgarea în Monitorul Oficial. Proclamarea independenței era expresia voinței tuturor românilor, dar în capitalele europene gestul României a fost privit diferit în funcție de interesele particulare ale respectivelor state. Se încheia o etapă istorică, dar trebuia parcursă o alta, aceea a obținerii recunoașterii independenței pe câmpul de luptă pentru a putea fi impusă Porții Otomane, singura cale de urmat în situația dată.

Ca măsura de prevedere, la 6 aprilie 1877, guvernul român, a decretat mobilizarea armatei permanente și teritoriale cu rezerva ei. Această acțiune complexă s-a efectuat în ordine, rapid și cu precizie, ceea ce a demonstrat o dată mai mult înalta conștiință civică a generației independenței. Până la 25 aprilie mobilizarea a fost încheiată, armata fiind organizată conform cerințelor de război. Totalul forțelor mobilizate se ridica la aproximativ 100 000 de luptători, din care efectivul armatei operative era de 58.700 de oameni, 12 300 de cai și 190 de tunuri. În plus au fost chemați sub arme, pentru instruire, în vederea completărilor, încă 14.000 de tineri din contingentul anului 1877.

Războiul eliberator s-a bucurat de adeziunea și sprijinul românilor din provinciile aflate sub dominația străină. Grupuri de voluntari au trecut granițele, artificial create de vicisitudinile istoriei, alăturându-se fraților lor.

Pe 6-7 august 1877, ca urmare a telegramei marelui duce Nicolae către Principele Carol I în care solicita ajutorul românesc, are loc intrarea efectivă în luptă a armatei române. Trei divizii românești au participat la a treia bătălie a Plevnei, până la capitularea ei, ceea ce a însemnat o importantă jertfă pentru țara noastră

În octombrie trupele române au luat parte la luptele de la Teliș-Gorni-Dubnik și Semeraț-Trestenik. Cucerirea Rahovei a reprezentat un succes nemijlocit românesc în noiembrie 1877. La 28 noiembrie armata română cucerea fortificațiile de la Opanez pentru ca în prima parte a lunii ianuarie, divizia română a II-a infanterie să elibereze vatra românească a Vidinului. Aceasta, împreună cu întreaga Vale a Timocului era strâns legată de România, prin numeroasa sa populație românească (vlahă) aflată în contact neîntrerupt de-a lungul timpului și în pofida tuturor vicisitudinilor istorice cu malul stâng al Dunării, cu patria-mamă. O demonstrează și primirea pe care Primarul Vidinului și locuitorii săi au făcut-o armatei române și principelui Carol, care a fost una extrem de entuziastă.

La 23 ianuarie 1878 Imperiul Otoman a cerut armistițiul care s-a încheiat la Kazanlîc

România a participat la război cu o armată de 58700 oameni și 190 de tunuri moderne. Pierderile de vieți omenești s-au ridicat la peste 10000 persoane. Edificatoare în acest sens sunt cuvintele lui Mihail Kogălniceanu din scrisoarea trimisă către agentul diplomatic al României la Viena, Ion Bălăceanu, care spunea: "România a participat la războiul din 1877-1878 în modul cel mai activ și mai onorabil, ea a adus servicii de seamă acțiunii militare dusă în comun. În timpul cât s-au purtat lupte, România a avut în chip notoriu și oficial rolul unui stat aliat și nu a precupețit nimic pentru a-și îndeplini acest rol”.

1.7.2. Conferințele de pace de la San Stefano și Berlin; Cedarea Bugeacului în schimbul Dobrogei de Nord și a Insulei Șerpilor

Românii aduseseră un aport militar foarte important, în anumite momente hotărâtor pentru campania antiotomană, în interesul general al tuturor popoarelor balcanice asuprite de Semilună, care a ușurat și a scurtat durata războiului. Cu toate acestea, delegatul guvernului român nu a fost admis să participe la negocierile de armistițiu și de pace, care s-au încheiat prin Tratatul ruso-turc de la San Stefano, lângă Constantinopol, la 19 februarie 1878.

Principatele Unite Române, Serbia și Muntenegru au fost recunoscute ca state independente, iar Bulgaria a devenit autonomă. Totodată se hotăra autonomia administrativă a Bosniei și Herțegovinei. Pentru o parte a despăgubirilor de război pe care trebuia să le plătească, Imperiul Otoman ceda Rusiei Dobrogea, pe care aceasta din urmă își rezerva dreptul de a o schimba cu partea Basarabiei, pierdută pe nedrept, în opinia Curții de la Sankt-Petersburg, la 1856 (vezi Fig. 17).

Tratatul de la San Stefano, prin modul în care fusese încheiat și prin prevederile sale, leza interesele Marilor Puteri europene, creând un dezechilibru strategic în regiune în beneficiul Imperiului Țarist, îndeosebi prin apariția unui așa-numit Principat autonom al Bulgariei, în realitate un cap de pod al tradiționalelor interese rusești în zona Strâmtorilor, căruia i se atribuise cea mai mare parte a fostelor provincii otomane din Peninsula Balcanică. Astfel s-a impus reluarea negocierilor de pace în numele păstrării echilibrului de forțe paneuropean.

Ca urmare, în iulie 1878 avea loc Congresul de Pace de la Berlin. Principatele Unite Române (și Serbia) nu erau admise să participe decât cu rol consultativ pe motiv că independența acestora nu fusese încă recunoscută "de jure". Primul-ministru român, Ion C. Brătianu și ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu au reprezentat România la Berlin și au susținut poziția țării conform "dreptului cel vechi" și jertfelor făcute în război. Expunerea delegaților români nu a fost luată însă în considerație.

Prin Tratat s-a recunoscut independența României în a cărei componență intrau Delta Dunării, Insula Șerpilor și Dobrogea până la linia de la est de Silistra – sud de Mangalia. Opoziția categorică a delegației țariste, lesne de înțeles prin prisma intereselor sale urmărite sub stindardul înșelător al panslavismului, a dus la eșecul intenției puterilor europene de a stabili frontiera Dobrogei la sud de Silistra, traseul definitiv la frontierei româno-bulgare urmând a fi stabilit abia în 1880 de către o comisie internațională. Cele trei județe românești din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad și Ismail – reveneau Rusiei, însă Tratatul de la Berlin nu a pus în legătură revenirea Dobrogei la România cu cedarea celor trei județe mai sus-amintite.

O va face însă Curtea imperială de la Sankt-Petersburg, prin forțarea unui "schimb" de teritorii, care nu i-au aparținut niciodată de drept, stârnind revolta unanimă a clasei politice românești față de cedarea Bugeacului în schimbul Dobrogei de Nord, stare de fapt speculată ulterior de istoriografia bulgară pentru a demonstra așa-zisa lipsa de dorință a românilor pentru a prelua teritoriul "eminamente bulgăresc" dintre Dunăre și Marea Neagră, posesiune politică românească pe vremea lui Mircea cel Bătrân.

Participarea României la războiul din 1877-1878 și cucerirea independenței de stat a însemnat egalitatea juridică cu toate statele suverane, având o adâncă semnificație morală pentru că a ridicat conștiința națiunii române libere și a permis realizarea în perspectivă, atunci când istoria a permis-o, a Marii Uniri de la 1918.

Dar ce fel de stat era această Românie? Confom lui G. Vâlsan: “Era un stat de tranziție și provizorat. A fost una din cele mai caudate formațiuni geografice care se pot închipui. O Moldovă fără Bucovina și Basarabia, cu un singur port la Dunăre, trebuia să cedeze pasul Munteniei și capitalei sale. O fâșie îngustă dând ocol Carpaților și sprijinindu-se numai de Dunăre ale cărei guri erau închise. Sub Regele Carol I această formațiune hibridă devine mai organică. Își capătă o fațadă la Marea Neagră, capătă gurile Dunării, dar rămâne un stat domina și veșnic amenințat de vecinii săi puternici”.

Un geograf francez Leon Roussel, citat de G. Vâlsan, spunea că “România de atunci era “o țară în echilibru geografic instabil; centrul său de gravitate cădea în afara teritoriului pe evenimentele istorice lau determinat”.

Fig. 17 Harta Romaniei dupa schimburile teritoriale cu Rusia

Capitolul 2.

Unirea tuturor teritoriilor românești la

Vechiul Regat.

Formarea României Mari (1918-1940)

2.1. Războaiele balcanice (1912-1913); Unirea Dobrogei de sud (Cadrialterul) prin Pacea de la București

La începutul secolul XX, în Balcani au reizbucnit mișcările de eliberare națională (inclusiv cele pe cale armată) ale popoarelor sub dominație sau ocupație otomană. Mai întâi în Kosovo, în 1910, apoi în nordul Albaniei (1911-1912, ca urmare a represariilor otomane), apoi comitagii bulgari, cetnicii sârbi și antariții greci din Macedonia.

Manifestările antiotomane ale statelor și popoarelor din Balcani au fost impulsionate de declanșarea războiului italo-otoman (29 septembrie 1911-18 octombrie 1912), în timpul căruia Grecia, Muntenegru și Serbia și-au arătat disponibilitatea de a interveni de partea Italiei, iar Bulgaria a făcut cunoscut că nu va rămâne spectatoare.

Statele balcanice au mobilizat trupele (17/30 septembrie 1912) și au înmânat o Notă ultimativă Imperiului Otoman (la 30 septembrie/13 octombrie 1912) prin care se cereau reforme pentru conaționali și demobilizarea trupelor otomane din zona Adrianopolului. Apoi, la 5/18 octombrie au declanșat prima conflagrație balcanică. Superioare numeric, trupele aliate au reușit să respingă forțele otomane până la porțile Istambulului și au determinat Poarta să încheie un armistițiu cu Bulgaria, la care au aderat și Serbia și Muntenegru. Grecia nu l-a semnat pentru a împiedica transporturile otomane prin Marea Egee.

După ce trupele bulgare au ocupat Adrianopolul, guvernul otoman a fost obligat să ceară din nou un armistițiu. Tratatul de pace încheiat la Londra (17/30 aprilie 1913) a prevăzut că sultanul ceda aliaților balcanice teritoriile situate “la vest de linia ce pleacă de la Enos, la Marea Egee, până la Midye, la Marea Neagră, cu excepția Albaniei”, precum și insulele din Marea Egee, cu excepția Cretei și a Peninsulei Calcidice. Pacea nu a adus însă liniștea în Balcani din cauza divergențelor dintre foștii aliați în privința noilor teritorii câștigate.

România a adoptat o poziție de neutralitate, cu condiția de a nu se mai produce modificări teritoriale care să afecteze drepturile istorice și interesele popoarelor din Balcani și ca niciunul dintre statele angajate să nu amenințe securitatea țării și să nu-și instituie hegemonia în zonă. Concomitent, România a continuat să acorde importanță discuțiilor cu bulgarii, în noiembrie 1912 având loc noi tratative în cadrul cărora aceștia au fost de acord cu privire la la drepturile aromânilor și au admis rectificarea frontierei dobrogene, fără a include însă Silistra.

După eșecul tratativelor bilaterale de la Londra, disputa româno-bulgară a fost analizată de ambasadorii marilor puteri, care au încheiat la 26 aprilie/9 mai 1913) Protocolul de la Petersburg, prin care se recunoștea apartenența Silistrei, cu o rază exterioară de 3 km, la România. Cu toate că decizia reprezentanților marilor puteri nu a satisfăcut în totalitate guvernul român, Parlamentul de la București a aprobat, în mai, trecerea la executarea deciziilor de la Petersburg. Încheiate la 8/21 iunie, discuțiile pentru delimitarea teritorilului s-au încheiat la 18 iunie/1 iulie, deoarece bulgarii doreau să mențină localitatea în bătaia tunurilor cu tragere directă.

În situația în care Bulgaria ajunsese, în urma cuceririlor făcute în primul război balcanic, cel mai mare și mai puternic stat balcanic și în care Serbiei și Greciei i se refuzaseră orice comprromis privind disputele teritoriale, conflictul dintre statele balcanice a reapărut.

Având dispute teritoriale, Bulgaria a atacat Serbia și Grecia, cărora li s-au alăturat Imperiul Otoman și Muntenegru. În fața manifestărilor hegemonice bulgare, guvernul român și-a rechemat ambasadorul de la Sofia (27 iunie/10 iulie) și a făcut public faptul că armata română va trece Dunărea dacă trupele bulgare nu încetează acțiunile militare împotriva Serbiei și a Bulgariei. Deoarece bulgarii au continuat războiul, a urmat, imediat, trecerea Dunării de către trupele române (2/15 iulie) și înaintarea spre Sofia, fără a se ajunge la confruntări armate.

În momentul în care țarul bulgar Ferdinand I de Coburg a solicitat regelului Carol I (5/18 iulie 1913) să oprească ofensiva și să încheie pace separată, regele român a condiționat acest lucru de încheierea unui armistițiu general. Conferința de pace care și-a deschis lucrările la București, sub președinția primului-ministru român Titu Maiorescu, a deci încheierea unui armistițiu de cinci zile (18/31 iulie) și a tratatului de pace (28 iulie/10 august), între România Serbia, Grecia și Muntenegru și Bulgaria.

Cu acest prilej, partea de sud a Dobrogei (Cadrilaterul), cu o suprafață de 8.371 kmp și peste 300.000 de locuitori, majoritatea turci și tătari a intrat în componența României, guvernul bulgar obligându-se să dărâme toate fortificațiile create. (vezi Fig. 17)

Conform articolului 2 al înțelegerii, noua frontieră româno-bulgară începea de la Dunăre, lângă Turkșmil (10 km în amonte de Turtucaia), continua peste platoul Killi Radi și ajungea la Marea Neagră, la sud de Ekrene; protocolul de delimitare a frontierei, întocmit de către o comisie mixtă, a fost încheiat la 23 noiembrie/6 decembrie 1913.

Rezultatele păcii de la București, în urma căreia toate statele beligerante, chiar și Bulgaria, și-au mărit teritoriile, iar Imperiul Otoman a încetat să mai fie o forță europeană, au făcut ca raportul de forțe din Sud-Estul Europei să se modifice considerabil. A scăzut influența statelor care constituia Tripla Alianță, s-au intensificat luptele dintre Germania și Rusia pentru stăpânirea Strâmtorilor și cea dintre Austro-Ungaria și Italia pentru zonele de influență în Balcani.

Încheiată, pentru prima oară fără participarea marilor puteri, Pacea de la București din 1913 a provocat reacția acestora, Austro-Ungaria și Rusia pronunțându-se pentru revizuirea deciziilor. Anglia și Germania au manifestat rezerve, anualte în finalde către diplomația franceză care a determinat și Rusia să-și schimbe poziția. Pusă în minoritate, Austro-Ungaria a acceptat și ea noua stare de lucruri, cu atât mai mult, cu cât la scurt timp, în noul context internațional, lucrurile s-au schimbat din nou, determinându-l pe noul ambasador al imperiului bicefal în România, Ottokar Czernin, să afirme că tratatul de la București nu mai constituia decât “un petic de hârtie fără conținut”.

Fig 17. Harta Romaniei cu Dobrogea de Sud

Primul Război Mondial

Înaintea războiului european, România avea o situație unică în lume. Țară mică, izolată, așezată la gurile Dunării, între Rusia, Austro-Ungaria și Bulgaria, de origine și rasă cu totul diferită, a fsot necontenit, din tipurile celei mai depărate, amenințată în existența ei ca țară liberă și împiedicată să se dezvolte din punct de vedere economic și militar.

Prin situția ei, România a constituit din todeauna pentru Rusia și Austria, stăvilarul de care s-au lovit și sfărâmat tendința exapansionistă a ambelor popoare către Orient. Pe de altă parte, în ultimele trei decenii, România a fost și santinela care a vegheat necondiționat, ca hegemonia turcească a turcilor în Balcani, de până la 1877, să nu fie înlocuită cu o alta mai brutală la care tindea un popor de recentă apariție, animat de o ambiție nemăsurată și cu nimic justitificată din punct de vedere etnic și istoric, poporul bulgar.

Întrucât, atât Rusia, cât și Austria, stăpâneau întinse ținuturi puri românești, cele două state urmăreau nu numai punerea României în imposibilitatea de a a se organiza, dezvolta și chiar întări, ci chiar distrugerea ei definitivă.

Pe măsură ce țara progresa, se apropria și ziua în care unitatea politică a tuturor românilor n-ar mai fi putut fi de nimeni împiedicată. Pentru a putea trăi liber și a se putea dezvolta în vederea realizării programului istoric – unirea politică a tuturor românilor – România trebuia să se alipească de una dintre marile constelații politice ale Europei. Având revendicări deopotrivă de la răsărit, cât și de la Apus, alegerea a fost grea. Considerații de ordin economic, reminescențe dureroase ale trădării Rusiei din 1877, cât și interese străine de sentimentul unanim al poporului întreg, au aruncat de la 1885 țara de partea Puterilor Centrale – Germania, Austro-Ungaria și Italia.

Această situație externă surprindea România în 1914. Războiul general izbucnind după ce Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, din pricina atentatului de la Sarajevo din 28 iunie 1914, când prințul austriac Franț Ferdinand a fost omorât, împreună cu soția sa, de un student sârbo-bosniac, guvernul și întreaga țară s-au găsit în fața celei mai grele și mai dureroase probleme. Indiferent de ce parte ar fi luptat, soldații români trebuiai să se lupte și cu frații lor din Ardeal sau Basarabia.

Această situație a impus României să nu răspundă în august 1914 la cererile prin care Puterile Centrale o invitau să respecte tratatul de alianță și să adopte “expectative armată”. În ziua când Puterile Antantei au pus ca scop principal al războiului dreptatea și respectarea principiului de naționalitate la alcăturirea politică a statelor, atunci, la data de 4 august 1916, România a încheiat tratatul de alianță cu Antanta, iar pe 15 august, trupele române au trecut Carpații.

Argumente puternice, de natură etnică și istorică, au determinat pe aliați să se angajaze, la 4 august 1916, formal și în scris, să reconsituie România în hotarele Daciei Traiane.

Hotarele erau trasate astfel: „Linia de demarcație va începe pe Prut într-un punct al actualei frontiere, între Rusia și România, în apropriere de Noua Suliță și va urca din nou de-a lungul acestui fluviu până la frontiera Galiției, la confluența Prutului cu Ceremuș. În continuare, ea va urma frontiera Galiției și a Bucovinei și cea a Galiției și a Ungariei, până la punctul Stog, cota 1.655; de aici, ea va urma linia de separație a apelor Tisa și Vișeu, pentru a atinge Tisa în sectorul Trebusa, în amonte de punctul unde ea se unește cu Vișeu. Din acest punct, ea va coborâ pe talvegul Tisei până la 4 km, în aval de confluența sa cu Someșul, lăsând satul Vasarnameny, României. Ea va continua apoi în direcția sud-sud-vest până la un punct situat la 6 km la est de orașul Debrețin. Din acest punct ea va atinge Crișul la 3 km în aval de confluența celor doi afluenți ai săi (Crișiul Alb și Crișul Repede). Ea se va împreuna apoi cu Tisa la înălțimea satului Algyo la nord de Seghedin, trecând, la vest de satele Oroshaza și Bekersamson, la 3 km, de care ea va forma o mică curbă. De la Algyo, linia va coborâ pe talvegul Tisei până la confluența acesteia cu Dunărea și, în sfârșit, va urma talvegul Dunării până la actuala frontieră a României”

În urma încheierii tratatului politic și a Convenției militare, Consiliul de Coroană a decis (în dimineața zilei de 14/27 august 1916) intrarea României în conflagrație. Imediat, Guvernul a declarat război Austro-Ungariei, după care Germania a declarat război României (17/30 august 1916), urmată peste două zile de Bulgaria și Turcia.

Participarea românească la prima conflagrație mondială a avut un caracter drept, de eliberare, pofund național și popular, declanșarea operațiilor militare la nord și est de Carpați (15/28 august 1916) determinând un puternic ecou în țară și în toate teritoriile locuite de români, având un impact deosebit în evoluția evenimentelor politico-militare internaționale, favorabil statelor Antantei.

Desfășurarată în conformitate cu planul de campanie, ofensiva strategică în Transilvania a fost încununată inițial de succes, trupele române (80% din forța combativă a țării) ajungând pe cursul mijlociu al Mureșului și pe cel superior al Oltului. Situația dificilă de pe frontul de sud (ofensiva inamică din Dobrogea, înfrângerea de la Turtucaia, eșecul manevrei de la Flămânda, pericolul ce plana asupra Capitalei etc), inactivitatea aliaților pe frontul de la Salonic, nerespectarea integrală a angajamentelor luate de aceștia și alți factori au făcut ca înaintarea a nord și est de Carpați să fie oprită, trupele române fiind respinse apoi în trecătorile montane, unde au fost angajate și aprige bătălii, continuate la sud de munți și în Dobrogea.

Cu toate că o mare parte din teritoriul național (peste 100.000 kmp/Dobrogea, Oltenia, Muntenia, inclusiv Capitala , cu peste 3,5 milioane de locuitori) a fost ocupată de către inamic, Puterile Centrale nu au reușit să scoată România din război, deoarece regele, guvernul, autoritățile, instituțiile principale ale statului, armata română și o parte din populație s-au retras în Moldova (începând cu 21 noiembrie/4 decembrie 1916) unde frontul s-a stabilizat.

Redusă la teritoriul dintre Carpați și Prut, România a continuat însă să existe ca putere beligerantă, hotărâtă să reziste și să reia, la momentul oportun, acțiunile ofensive eliberatoare, deși teritoriul liber redus ca suprafață se afla într-o situație extrem de dificilă: mare aglomerare de instituții, întreprinderi evacuate, armata redusă (circa 200.000 de militari), peste 1,5 milioane de refugiați, aproape 1.000.000 de militari ruși, epidemie, tifos exantematic și alte boli care au provocat sute de mii de pierderi de vieți omenești.

Situația din Rusia a devenit dramatică în urma loviturii de stat bolșevice din 25 octombrie/7 noiembrie 1917 în contextul în care Congresul Sovietelor a adoptat Decretul asupra păcii prin care beligeranții erau chemați să încheie imediat armistițiul și apoi pacea fără anexiuni. Acest lucru a creat un dezechilibru între Antanta și Puterile Centrale și a făcut ca România să fie izolată de aliați, să devină dependentă de depozitele de provizii și muniții din Ucraina, care la rându-i, ca și Rusia, ce denunțase tratatele secrete încheiate anterior, îi era ostilă.

Astfel, situația României a devenit, din nou, dramatică în contextul în care Puterile Centrale concepuseră declanașarea unei puternice ofensive din Bucovina spre sud (în lungul Prutului), care urma să se desfășoare concomitent cu o alta în sudul Moldovei (inițial s-a prevăzut desfășurarea ei în sectorul Nămoloasa, dar în realitate s-a desfășurat în zona Mărășești), înaintarea urmând a continua spre nord pentru a ocupa întreaga Moldovă și a deschide căile de acces spre sudul Ucrainei.

Succesele românești de la Mărăști, Mărășești și Oituz au fost diminuate de faptul că guvernul român era confruntat cu actele anarhice ale trupelor ruse aflate în retragere (circa 1.000.000 de militari), precum și cu extinderea conflictelor armate între susținătorii noii puteri sovietice și adversarii ei. Într-un asemenea context, la care s-au adăugat consolările, tăcerea sau amenințările aliaților, guvernul român s-a văzut obligat să accepte încetarea vremelnică a acțiunilor militare, hotârând, în unanimitate, la 21 noiembrie/4 decembrie 1917, că „armistițiul este impus de un caz de forță majoră și că el va avea un caracter pur militar și nu politic”. Cu puțin timp înainte (16/29 noiembrie 1917), I.I.C. Brătianu precizase înt-un Memoriu înaintat aliaților că, într-o asemenea eventualitate, România va continua să se considere aliata acestora, că la momentul oportun armata română va relua lupta. Pentru a nu fi angajat direct în tratative, regele Ferdinand I a încredințat provizoriu comanda armatei generalului Constantin Prezan și a stabilit componența delegației care urma să negocieze cu reprezentanții Puterilor Centrale.

Armistițiul a provocat nemulțumirea puterilor aliate, care nu au înțeles inițial situația grea în care se afla România. Mai mult, ele al făcut presiuni pentru retragerea armatei române în sudul Rusiei, în colaborare cu trupele aflate la dispoziția Radei ucrainiene și cu trupele ruse contrarevoluționare.

Pe frontul din estul Europei, trupele germane și austro-ungare au declanșat (18 februarie 1918), în timpul tratativelor de pace cu Rusia Sovietică, o ofensivă generală în timpul căreia au ajuns în aproprierea Petrogradului și au ocupat Ucraina. Între timp, al 3 martie 1918, Germania și aliații săi impuseseră Rusiei Pacea de la Brest Litovsk

Dar evenimentele din toamna anului 1918 au creat premise prielnice reintrării României în război, de partea Antantei. Reintrarea României în luptă alături de Aliați înainte de capitularea Germaniei (29 octombrie/11 noiembrie 1918) a confirmat încă odată decizia guvernului român de a-și îndepli obligațiile asumate față de aceștia și necesitatea ca statele Antantei să trateze România ca aliat la conferința de pace.

Pentru România a luat astfel sfârșit o perioadă extrem de complexă din istoria sa, dominată de participarea la Primul Război Mondial în care au fost rulați circa 1.000.000 de militari români, în care s-au înregistrat victorii strălucite, dar și înfrângeri umilitoare, pierderile umane ridicându-se la peste 600.000 de militari și civili.

Marea Unire de la 1918

Procesul istoric în urma căruia toate provinciile locuite de români s-au unificat în cuprinsul aceluiași stat național, România, a fost determinat de trei factori principali: contextul ideologic, politic și militar european, prezența pe scară largă a sentimentului național în randul populației românești și acțiunea politică decisă a elitelor din Regat și din Austo-Ungaria.

În timpul războiului s-au conturat programele politice care vor sta la baza acțiunilor naționale românești din Basarabia, Bucovina și Transilvania.

În prima lor faza, acestea vizau obținerea de drepturi naționale pentru etnicii români din Rusia sau Austro-Ungaria. S-a cerut dreptul de folosire a limbii române în administrație și justiție, învățământ în limba maternă, reprezentare proporțională în toate domeniile vieții publice. Argumentația ce stătea la baza acestor revendicări era una de ordin istoric și demografic, venind în prelungirea programelor elaborate în cursul secolului al XIX-lea de elitele românești din afara teritoriului României. În anul 1917, programele naționale se radicalizează, intrând în etapa a doua.

În contextual destrămării Imperiului Rus și al activizării elitelor naționale din monarhia dualistă, românii de acolo revendică dreptul la autonomie politică pentru provinciile populate majoritar de români, păstrând argumentația tradițională, istorică și demografică.
Faza a treia, în definirea obiectivelor politice românești s-a desfășurat în anul 1918. Din acest moment se adopta ca argument principal idea autodeterminării, care circula acum pe plan internațional. În baza ei, reprezentanții românilor cer independența provinciilor în care etnicii români erau majoritari.

Prăbușirea militara a Puterilor Centrale și afirmarea principiilor democratice la sfârșitul războiului au reprezentat un factor hotărâtor în evoluția spre idea unificării.
Pericolele externe și competiția declanșată pentru succesiunea imperiilor destrămate, odata cu încheierea conflagrației mondiale, au grăbit trecerea spre ultima etapa, cea a unirii tutror teritoriilor locuite de români cu Regatul Romaniei.

România Mare continuă vechiul stat românesc, dar la alte dimensiuni, suprafața și populația ei dublându-se. Ca întindere, România ajungea a șasea țară de pe continent și a doua din Europa Centrală (vezi Fig. 18).

Fig. 18 Harta Romaniei Mari (1918)

.

2.3.1. Unirea cu Basarabia

Unirea de la 1 decembrie 1918 reprezintă evenimentul principal al istoriei României și totodată realizarea unui deziderat al locuitorilor granițelor vechii Dacii.

Proclamarea dreptului la autodeterminare al popoarelor din fostul Imperiu Țarist a implusionat lupta românilor basarabeni pentru unirea cu patria mamă, Sfatul Țării – orgam suprem al puterii de stat în Basarabia și Transnistria -, întrunit între 21 noiembrie/4 decembrie și 2/15 decembrie 1917, a proclamat Republica Democratică Moldovenească (în compunerea Republicii Federative Democratice Ruse).

Puterea executivă a fost încredințată Consiliului Directorilor Generali , care la 8/21 decembrie 1917 a decis trimiterea la Iași a unei delegații care să ceară guvernului român și reprezentanților puterilor Antantei ajutor militar pentru a pune capăt jafurilor și asasinatelor comise de grupurile bolșevice și ostașii ruși. Unirea românilor de pe ambele maluri ale Prutului a fost cerută și de românii transnistreni, întruniți în congres, la Tiraspol, între 17/30 și 18/31 decembrie 1917.

O nouă etapă în procesul unirii a avut loc la 24 ianuarie/6 februarie 1918, când Sfatul Țării a votat, în unanimitate independența Republicii Democrate Moldovenești. Momentul final a avut loc la 27 martie/9 aprilie 1918, când, prin decizia Sfatului Țării, „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre și Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia, acum o sută și mai bine de ani, din trupul vechei Moldove, în puterea dreptului istoric și a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărească soarta lor, de azi înainte și pentru todeauna se unește cu România”.

Suprafața Basarabiei este de 44.422 km², dintre care 33.843 km² aparțin Republicii Moldova, iar 10.579 km² aparțin Ucrainei. Distanța de la punctul cel mai nordic la cel mai sudic este de 350 km, iar de la cel mai apusean la cel mai răsăitean este de 150 km.

2.3.2. Unirea cu Bocovina

Profitând de dezmembrarea Imperiului dualist austro-ungar, românii din Bucovina și-au intensificat și ei acțiunile unioniste.

În perioada 14/27 octombrie 1918, Adunarea Constituantă, convocată la insistențele intelectualității românești din Bucovina, a votat o Rezoluție prin care se hotăra „unirea Bucovinei integrale cu celelalte țări românești într-un stat național independent”.

Congresul general al Bucovinei, întrunit în ședință la 15/28 noiembrie 1918, a constatat că, „ceasul a sunat” și, „în numele suveranității naționale”, a decis „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru , cu Regatul României.

2.3.3. Unirea cu Ardealul

La rândul lor, românii din Transilvania, Maramureș, Crișana și Banat au adoptat (29 septembrie/12 octombrie 1918) la Oradea – prin Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Transilvania – Declarația de independență, care a negat drepul Parlamentului și guvernului ungar de a mai decide în numele românilor și de a-i reprezenta la Conferința de pace, precizând că acest atribut revenea reprezentanților aleși de propria Adunare Națională.

Apoi, după eșuarea tratativelor de la Arad (31 octombrie/13 noiembrie – 2/15 noiembrie 1918) cu reprezentanții Consiliului Național Maghiar și ai guvernului Karolyi, care urmăreau să salveze Ungaria Mare și să transforme Transilvania într-o regiune cu autonomie cantonală de tip elvețian, Consiliul Național Român Central a făcut cunoscută, la 7/20 noiembrie 1918, în urma consultărilor avute cu reprezentanții autorităților române de la Iași, convocarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia pentru 18 noiembrie/1 decembrie 1918.

Astfel, la 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918, în sala Casinei din Alba Iulia, au avut loc lucrările Adunării Naționale, la care au participat 1.228 de delegați aleși în circumscripțiile electorale și de diferite instituții și organizații politice, culturale, profesionale, etc.

În același timp, guvernul maghiar semnează la 13 noiembrie armistițiul de la Belgrad cu generalul Franchet d'Esperey, șeful armatei din Orient. Se fixează o linie de demarcație arbitrară între Ungaria și Transilvania, care lăsa sub autoritatea Budapestei orașe ca Satu Mare, Oradea, Beiuș, Arad și regiuni istorice ca Banat (încredințat administrației sârbești), Crișana, Maramureș. Banatului.

După luări de cuvânt entuziaste, Rezoluția Adunării Naționale a decretat unirea cu România, a rezervat tuturor ținuturilor românești unite cu Țara „autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal” și a proclamat „dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureș, Tisa și Dunăre”, „deplina libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare”, „egala îndreptățire și deplina libertate autonomă consfesională pentru toate confesiunile din stat”, „înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat, democratic pe toate terenele vieții publice”, „desăvârșita libertate de presă, asociere și întrunire” etc.

La scurt timp de la Adunarea Națională de la Alba Iulia, la 29 decembrie 1918/11 ianuarie 1919, la actul Unirii au aderat și sașii, evreii și svabii din banat.

Cele trei decizii istorice de la Cernăuți, Chișinău și Alba Iulia concretizate prin unirea cu patria-mamă a tuturor provinciilor istorice românești aflate sub dominație străină au îndeplinit visul de secole al tuturor românilor, toate la un loc constitund ceea ce Nicolae Iorga denumea ”cea mai mare faptă din toată viața neamului românesc”.

Ca urmare a unirii tuturor românilor într-un singur stat, populația României a crescut.de la 8 milioane de locuitori (cât avea Vechiul Regat) la aproape 18 milioane în anul 1930, iar suprafața teritoriului de la 197 mii km² (înainte de Marea Unire), la 294 mii km² (în anul 1918), țara noastră devenind, astfel, un stat de mărime medie în Europa.

Astfel, progrese s-au înregistrat și în industrie sau agricultură, creșterea industrială fiind de 235%, în timp ce, cea a suprafețelor terenurilor agricole și a pădurilor fiind chiar mai mare.

Marea unire de la 1918 a reprezentat împlinirea unui ideal politic, cel al realizării unității naționale. România își găsise resursele necesare dezvoltării și modernizarii în plan social, politic și economic, mai ales.

Realizarea unirii a readus Romania pe scena politică internațională, alături de marile puteri, ea fiind percepută la aceea vreme ca un parnener extrem de puternic și util în menținerea status-quo-ului internațional.

2.4. Recunoașterea internațională a Unirii de la 1918

Ca orice stat nou apărut pe harta Europei, România avea nevoie de recunoaștere internațională. Pe plan internațional, Unirea din 1918 și-a găsit consacrarea în tratatele de pace de la Versailles, încheiate dupa primul razboi mondial.

Astfel, în tratatul de pace dintre puterile aliate învingatoare și Austria, încheiat la Saint-Germain, la 10 sptembrie 1919, se consacra unirea Bucovinei cu România. Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, încheiat cu Ungaria, consfințea unirea Transilvaniei și a Banatului cu Romania Tratatele de pace au marcat recunoașterea juridică internațională a unirii tutoror românilor într-un singur stat.

Formarea statului național unitar român a accelerat ritmul de dezvoltare și de modernizare a societății românești; suprafața țării a crescut de la 137.000 km2 la 295.049 km2, în timp ce, populația a sporit de la 7.250.000 de locuitori la 18.052.896 de locuitori (confom recensământului din 1930).

2.4.1. Tratatul de la Saint Germain en Laye (10 septembrie 1919); recunoașterea internațională a unirii Bucovinei cu România

Tratatul de pace de la Saint Germain en Laye, cunoscut sub numele de Tratatul de la Saint Germain a reprezentat tratatul de pace încheiat între Aliații din primul război mondial și Austria. Tratatul a fost semnat la data de 10 septembrie 1919 de către reprezentanții Austriei și reprezentanții diplomatici ai 17 state.

Prin tratat, s-a recunoscut independența Republicii Austria (numită colocvial în aceea perioadă Austria Germană pentru a se marca diferența față de Austro-Ungaria), a fost recunoscută de jure dezmembrarea Dublei Monarhii, prin constituirea statelor Polonia, Cehoslovacia și a Statului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, apartenența Bucovinei la România și a Tirolului de Sud la Italia. Tratatul a fost divizat în 14 părți. Prima parte cuprindea Pactul Ligii Națiunilor, care reprezinta o parte comună a tratatelor de pace încheiate după primul război mondial. Partea a doua definea frontierele Republicii Austria cu statele vecine: Elveția, Liechtenstein,

Germania, Cehoslovacia, Ungaria, Statul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (devenit ulterior Iugoslavia) și Italia. Tratatul consfințea independența Cehoslovaciei (Cehia făcuse parte din Transleithania, partea austriacă a fostei monarhii), încorporarea Tirolului de Sud în teritoriul statului italian și a Burgenlandului (regiune care în perioada Monarhiei făcuse parte din Transleithania, partea ungară, dar populată în special de etnici de limbă germană) în Austria. Frontiera cu Statul Sârbilor Croaților și Slovenilor era stabilită doar în mod parțial, regiunea Klagenfurt urmând să fie atribuită unuia din cele două state în urma unui plebiscit.

Partea a treia intitulată clauze politice pentru Europa conținea în principal o serie de prevederi referitoare la relațiile bilaterale ale Austriei cu statele succesoare ale Dublei Monarhii. Austria se angaja să recunoască independența Cehoslovaciei și a Statului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, precum și a teritoriilor care aparținuseră Rusiei la data de 1 august 1914 (statele baltice, Finlanda, Polonia).

Secțiunea a patra (articolele 59-61) consacra renunțarea Austriei în favoarea României la orice drepturi și titluri asupra părților fostului Ducat al Bucovinei aflate în componența României. Formularea a fost ambiguă și a fost utilizată deoarece frontierele dintre România, Cehoslovacia și Polonia a fost stabilită ulterior încheierii tratatului de pace de la Saint Germain, însă constituia recunoașterea internațională a unirii Bucovinei cu România.

De asemenea, această secțiune mai definea zona Klagenfurt în care populația era mixtă (slovenă și germană) în care a fost organizat un plebiscit pentru a se stabili voința majorității populației de a aparține fie Austriei fie Statului sârbo-croato-sloven. De o deosebită importanță era articolul 88, care prevedea că independența Austriei este inalienabilă, cu excepția cazului în care Consiliul Ligii Națiunilor ar fi consimțit în acest sens. Din acest motiv, se solicita Austriei să se abțină de la orice acțiuni care ar fi compromis suveranitatea sa. Acest articol avea menirea de a interzice unirea Austriei cu Germania (alt stat învins în război).

Partea a patra (interesele austriece în exteriorul Europei) prevedea renunțarea de către Republica Austria la o serie de tratate și drepturi ale fostei monarhii austro-ungare în relațiile cu Marocul, Egiptul, Siamul (Thailanda) și China.

Partea a cincea (clauze militare) prevedea limitarea capacității militare a Austriei la 30.000 de militari, inclusiv ofițerii. Celelalte nouă părți ale tratatului cuprindeau dispoziții referitoare la despăgubirile pe care Austria urma să le plătească, la regimul navigației pe Dunăre, la organizarea transporturilor feroviare între Austria și celelalte state (deosebit de importantă ținând cont de poziția Austriei în sistemul feroviar european) etc.

Teritoriul Burgenlandului a intrat în componența Austriei, dar, în orașul Sopron (in germana Odenburg), împreună cu alte opt sate, s-a organizat în anul 1921 un nou referendum în care s-a decis rămânerea în Ungaria. Plebiscitul organizat în zona Klagenfurt a arătat că majoritatea locuitorilor doreau să rămână în cadrul Austriei.

Ca urmare a crizei economice care a urmat încheierii războiului, statul austriac nu a fost capabil să plătească despăgubirile fixate prin tratatul de pace. Austria, spre deosebire de toate celelalte state învinse în primul război mondial, nu a urmărit contestarea tratatului de pace și revenirea la situația anterioară. Majoritatea populației și a clasei politice ar fi preferat, în primii ani de după război, să se unească cu statul german, însă această posibilitate a fost interzisă de către învingători, care nu doreau să întărească Germania.

2.4.2. Tratatul de la Neuilly sur Seine (27 noiembrie 1919); recunoașterea internațională a unirii Cadrilaterului cu România

Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine a fost semnat la data de 27 noiembrie 1919 între Puterile Aliate, învingătoare în primul război mondial (inclusiv România) și Bulgaria, țară învinsă în război. Tratatul a fost divizat în 13 capitole. Primul capitol era reprezentat de Pactul Societății Națiunilor. Al doilea definea frontierele Bulgariei. Frontiera cu Regatul sârbilor, croaților și slovenilor urma traseul frontierei din 1913 dintre Bulgaria și Serbia, cu excepția a 4 teritorii atribuite Statului sârbo-croato-sloven.

De asemenea, Bulgaria a recunoscut acest stat. Frontiera cu Grecia și frontiera cu Turcia (la momentul respectiv teritoriul Turciei europene de azi nu fusese atribuit nici unui stat) era trasată astfel încât Bulgaria pierdea accesul la Marea Egee, recunoscut în anul 1913. În privința României s-a restabilit frontiera româno-bulgarâ hotărâtă în Tratatul de pace de la București din 10 august 1913, prin care, Cadrilaterul, precum și părți din Dobrogea de Nord reintrău în componența României.

Tratatul cuprinde de asemenea, o serie de dispoziții referitoare la limitarea forțelor armate ale Bulgariei, predarea materialului militar, navigația pe Dunăre etc. Pentru Bulgaria, care era în război începând din 1912, dispozițiile tratatului au fost considerate deosebit de severe, astfel încât, tratatul a fost considerat o catastrofă națională.

Teritoriul Bulgariei era aproape același ca și la începutul războaielor balcanice, iar pierderile umane fuseseră deosebit de ridicate. Bulgaria, ca și celelalte state învinse în primul război mondial a urmărit să revizuiască Tratatul de la Neuilly, apropriindu-se de Germania și de Italia în perioada interbelică.

2.4.3. Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920); recunoașterea internațională a unirii Transilvaniei cu România

Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învingătoare în primul război mondial și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în primul război mondial. Tratatul a fost semnat în Palatul Marele Trianon de la Versailles de către 16 state aliate (inclusiv România) pe de o parte și de Ungaria de altă parte.

Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele între statele succesoare ale Austro-Ungariei: Austria, Ungaria, Regatul Sârbilor Croaților și Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia, Cehoslovacia, precum și între România și Ungaria. Tratatul de la Trianon a făcut parte din seria tratatelor încheiate la finalul primului război mondial, celelalte fiind tratatele de pace încheiate de Puterile Aliate cu Austria (la Saint Germain), Bulgaria (la Neuilly), Germania (la Versailles) și Turcia (la Sèvres).

Tratatul a fost divizat în patru părți. Prima parte includea Pactul Ligii Națiunilor (parte comună pentru toate tratatele de pace încheiate după primul război mondial).

Partea a doua (articolele 27-35) definea frontierele Ungariei cu statele vecine. În principiu, acestea sunt actualele frontiere ale Ungariei. Frontiera româno-ungară a fost descrisă în secțiunea a doua a articolului 27 (traseul actualei frontiere între România și Ungaria). Tratatul consfințea includerea teritoriului Croației – Slavoniei (partea de nord a Republicii Croația) și a Voivodinei (inclusiv treimea de vest a Banatului) în cadrul Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, a Slovaciei și Ruteniei (azi Republica Slovacia și Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei și părții răsăritene a Banatului în cadrul României și a Burgenlandului în cadrul Republicii Austriei.

Partea a treia (articolele 36-78) intitulată "Clauze politice pentru Europa", conținea o serie de clauze privind, pe de o parte cadrul bilateral al relațiilor dintre Ungaria și statele vecine, recunoașterea unor clauze politice privind anumite state din Europa (Belgia, Luxemburg etc.), dispoziții referitoare la cetățenie sau protecția minorităților naționale. Partea a patra (articolele 79-101), intitulată "Interesele Ungariei în afara Europei" conținea prevederi referitoare la renunțarea de către Ungaria la tratatele încheiate de către Dubla Monarhie cu Maroc, Egipt, Siam (Thailanda de azi) și China.

Frontierele Ungariei cu statele vecine, astfel cum au fost descrise în tratat au fost delimitate în anii imediat următori. Singura excepție a fost orașul Sopron (în limba germană Odenburg) din Burgenland care, în urma unui plebiscit ținut la data de 14 decembrie 1921, a decis să rămână parte a Ungariei. Dispozițiile tratatului referitoare la minoritățile din Ungaria au fost aplicate parțial, astfel că procesul de asimilare a acestora a continuat, Ungaria fiind în prezent unul din statele cele mai omogene etnic din Europa.

Tratatul de la Trianon a consfințit existența unui stat maghiar independent, ideal al revoluționarilor maghiari de la 1848 și al oamenilor politici maghiari în perioada de sfârșit a Dublei Monarhii, chiar dacă nu în frontierele imaginate de aceștia. În ciuda acestui fapt Tratatul a fost și continuă să fie perceput în mentalul colectiv maghiar drept o catastrofă. Din această perspectivă Tratatul de la Trianon reprezintă doar actul care a consfințit sfârșitul regatului sfântului rege Ștefan, regat care de facto dispăruse în secolul al XVI-lea, prin înfrângerea de la Mohács și divizarea teritoriilor sale între Imperiul otoman și Sfântul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria și, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria), dar care formal a continuat să existe, împărații de la Viena purtând până la sfârșit și titlul de regi apostolici ai Ungariei.

Tratatul de la Trianon a consfințit trecerea către statele succesoare a 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) și a 63% din populație, aceasta din urmă în majoritatea ei alcătuită din etnici ne-maghiari. Tratatul nu a ocupat un rol la fel de important în conștiința populației statelor succesoare; în principiu, pentru acestea Tratatul de la Trianon a consfințit realizarea dreptului la autodeterminare al popoarelor din Transleithania (partea ungară a Dublei Monarhii) și a consfințit o realitate existentă pe teren (majoritatea teritoriilor fuseseră deja ocupate de către forțele armate ale României, Cehoslovaciei, Statului sârbilor, croaților și slovenilor).

Deși istoriografia maghiară și unii oameni politici maghiari au susținut că Dubla Monarhie reprezentase o soluție mai echitabilă pentru minorități și că slovacii, croații, rutenii, românii din Transilvania ar fi fost mai favorizați în cadrul Dublei Monarhii decât în statele succesoare, nici un grup etnic din Dubla Monarhie nu a susținut revenirea la starea de lucruri anterioară primului război mondial. Regatul Ungariei, statul rezultat în urma Primului Război mondial, a urmărit revizuirea, fie și parțială a Tratatului de la Trianon, alinindu-se în acest scop cu statele revizioniste, Germania și Italia.

2.4.4. Tratatul de la Paris (28 octombrie 1920); recunoașterea internațională a unirii Basarabiei cu România (28 octombrie 1920)

Tratatul de la Paris din 1920 a reprezentant recunoașterea de către principalele puteri aliate (Franța, Regatul Unit, Italia) a unirii Basarabiei cu România. Negocierile de la Paris privind recunoașterea internațională a unirii Basarabiei cu România au decurs în condiții dificile, întîmpinînd obstacole deosebit de mari. În primul rînd a influențat poziția ostilă a Rusiei sovietice față de România și evenimentele războiului civil din întinsurile fostului imperiu țarist.

Un alt factor ce a frânat tratativele l-a constituit propaganda antiromânească promovată la Paris de către grupările rusești, formate din foști miniștri ai țarului și membri ai guvernului provizoriu care erau susținuți de un grup de proprietari evrei emigrați din Basarabia.

Activitatea diplomației române în scopul recunoașterii unirii Basarabiei cu țara a fost susținută prin eforturile pline de competență și energie ale lui Ion Pelivan, care fusese numit delegat al guvernului român din partea Basarabiei. El a contribuit la inițierea cercurilor politice și a opiniei publice în problema Basarabiei. La Paris a activat o delegație de basarabeni din care mai făceau parte N. Codrenu, S. Cujbă și Gh. Năstase.

Pe 9 aprilie 1918 (pe stil vechi – 27 martie 1918), în timpul haosului provocat de războiului civil rus, legislatura basarabeană (Sfatul Țării) a votat în favoarea unificării cu România cu 86 voturi pentru, 3 împotrivă și 36 abțineri, act privit de către ruși ca o invazie românească.

Ca și în cazul Tratatului de la Versailles, a conținut acordul Ligii Națiunilor și ca rezultat nu a fost ratificat de SUA. Statele Unite au refuzat inițial să semneze tratatul pe motiv că Rusia nu era reprezentată la conferință.

Tratatul de pace de la Paris de pe 28 octombrie 1920, a recunoscut oficial unirea Basarabiei cu România. Doar Uniunea Sovietică și Japonia nu au recunoscut niciodată această unire.

2.5. Importanța geostrategică și geopolitică a Bucovinei de Nord, a Dobrogei de Sud și a Torontalului

Pentru țara noastră, regiunea cuprinsă între Prut și Dunăre și Nistru este indispensabilă din următoarele motive:

Orașul Cernăuți, cel mai mare centru politic, cultural, economic și militar al Bucovinei ar rămâne chiar pe frontieră;

Sursele de apă care alimentează acest oraș se găsesc în această regiune;

Singura șosea care leagă Cernăuții cu Hotinul trece tot prin această regiune

Singura cale ferată care leagă Bucovina și nordul Moldovei cu nordul Basarabiei trece de la Cernăuți la Noua Suliță tot prin aceast teritoriu. Dacă această cale ferată se pierde, relațiile economice între cele trei regiuni indicate mai sus vor fi cu totul compromise, fiindcă cea mai apropriată cale ferată care ar putea face această legătură trece pe la Iași, Bălți, Ocnița, făcând un ocol de 250-300 km.

La cel dintâi conflict armat cu vecinii noștri, orașul va fi la completa discreție a adversarului.

În sfârșit, deși această regiune este astăzi parte rutenizată, totuși se poate dovedi cu ulurință că această rutenizare s-a făcut prin forță. Baza este și astăzi tot românească.

La 175, când Bucovina a fost răpită de austrieci, ținutul era în întregime locuit de români.

Țara noastră nu poate renunța la Dobrogea de Sud, la Cadrilater, din următoarele considerente de ordin militar și economic:

Avem o bază la mare

Avem o putință să construim în Mangalia un port militar și să facem o flotă. Până la anexarea Cadrilaterului această necesitate n-a putut fi realizată fiindcă pe de-o parte Mangalia era numai la 7 km de frontieră, iar de pe altă parte, între Mangalia și gurile Dunării coasta nu se pretează la organizarea unui port militar.

Se pune în siguranță linia ferată care face legătura între țară și mare.

Aceasta este singura arteră prin care se poate face pe mare schimbul de mărfuri între noi și străinătate pe tot timnpul cât Dunărea este înghețată 3-4 luni pe an.

Ne dă putința să punem Muntenia și capitala țării la adăpostul unui atac bruscat, fiindcă prin prezența trupelor noastre în Cadrilater se amenință în flanc operațiile pe care bulgarii ar încerca să le execute contra noastră pe frontul Turnu Măgurele – Turtucaia. Temeinicia acestui argument o face chiar modul în care a acționat Mackensen care a împărțit acțiunea în două. Mai întâi a atacat la Turtucaia și a respins forțele noastre din Cadrilater până la linia Cernavodă-Constanța. În timpul când operația era în curs, el pregătea mijloacele necesare pentru a executa trecerea Dunării între Zimnicea și Giurgiu. Acțiunea în acest sector n-a început decât după ce forțele ruso-române din Dobrogea au fost imobilizate și suficient îndepărtate de sectorul care fusese ales pentru trecerea Dunării.

Concentrarea cu mare repeziciune a forțelor noastre în Dobrogea și mai ale manevrarea lor, între cele două maluri ale Dunării, nu este posibilă deât numai dacă Cadrilatul aparține României. Din cauza bălților aflate în tot lungul Dunării, de la Silistra și până la Sulina, nu se pot arunca în acest sector poduri decât la Hârșova, Brăila și Tulcea. Din punct de vedere militar situația aceasta are inconveniente atât de mari încât în aceste condiții o apărare directă a Dobrogei este aproape imposibilă și mai ales foarte riscantă. Dovada acestei afirmații o face modul în care s-au desfășurat în 1916 operațiile în Dobrogea. În ziua cânt trupele române au ajuns în aproprierea frontului Cernavodă-Constanța, Dobrogea a fost virtualmente pierdută . De îndată ce podul de la Cernavodă a fost distrus, trupele au fost cuprinse de panică fiindcă știau că nu mai au pe unde trece Dunărea în cazul unei noi înfrângeri. Dacă însă Cadrilaterul face corp comun cu Dobrogea, atunci manevrarea trupelor, între cele două maluri ale Dunării, se poate face cu ușurință în sectorul Turtucaia – Silistra unde Dunărea nu are decât un singur braț

Nu putem renunța la Cadrilater și pentru o chestiune de amor propriu, național. Dacă un popor victorios cedează, din teritoriul său propriu învinsului, atunci nu mai încape nicio îndoială că victoriosul suferă consecințele învinsului și învinsul pe acelea ale victoriosului. În aceste condiții ar fi preferabil să fii întodeauna însins, ori din punct de vedere moral și material, lucrul nu este normal posibil.

Privind Banatul de Sud, nu putem renunța la Torontal din următoarele motive:

Din timpurile cele mai vechi și până astăzi, regiunea cuprinsă între munți, Mureș, Tisa și Dunăre a constituit una și aceeași provincie.

Torontalul este grânarul care aprovizionează celelalte două județe ale Banatului, care din cauza terenului, n-au putința să facă agricultură. Pe de altă parte, regiunea deluroasă a Banatului a aprovizionat întodeauna cu lemne,cărbuni, piatră și fructe regiunea de șeș a Banatului. Aceste considerații de ordin economic au făcut să se stabiliească, între cele două regiuni ale Banatului relații care nu pot fi astăzi rupte fără a lovi puternic în interesele vitale ale locuitorilor întreului ținut.

Prin cedarea Torontalului se stabilește între noi și sârbi o frontieră cu totul artificială, ceea ce, din punctul de vedere militar, este deopotrivă de rău pentru ambele țări.

Motivele de ordin istoric, etnic și militar invocate de sârbi sunt neîntemeiate: Banatul și cu el și Torontalul n-au aparținut niciodată politicienește sârbilor; Din punct de vedere etnic, superioritatea pe care o pretend că au sârbii în Torontal cade față de marea majoritate pe care o au românii în întregul Banat. Aceasta provine din faptulcă împărțirea administrativă făcută de unguri la 1872 s-a stabilit prin linii perpendiculare între Dunăre și Mureș. Dacă împărțirea administrativă s-ar face prin linii orizontale paralele cu Dunărea și Mureșul, superioritatea numerică ar fi de partea noastră în toate județele. Din punct de vedere militar, Torontalul nu poate acoperi Belgradul, în cazul unui confict armat între noi și sârbi fiindcă trupele de acoperire concentrate în acest spațiu îngust ar risca să fie aruncate în Dunăre și Tisa a doua zi după izbucnirea războiului.

În sfrșit nu trebuie să se piardă din vedere că, între noi și sârbi, au existat până acum doar relații frățești. În ziua când Torontalul va fi în mod arbitrar rupt din trupul Banatului, noi nu vom mai putea întinde nicio dată o mână prietenoasă aceloca pe care i-am ajutat în momentele lor grele. “Un viitor conlict armat, provocat de această chestiune nu este exclus, și atunci, ori suntem învinși și pierdem tot Banatul, ori învingem și luăm pe lângă Torontal tot ținutul Timocului, unde sunt în mare număr românii”, spunea la aceea vreme Mareșalul Ion Antonescu.

2.5. Considerente demografice în perioada interbelică

Pentru perioada interbelică singurul recensământ complet al populației României a fost cel făcut în 1930, restul referințelor statistice fiind numai estimative. Conform acestuia, populația țării era de 18.052.896 de persoane, mai mult cu 2,5 milioane față de populația estimată a anului 1920.

Din punct de vedere al compoziției etnice, românii reprezentau majoritatea populației, atât înainte de primul război mondial, cât și după sfârșitul acestuia, reprezentând aproximativ 92% în Vechiul Regat și circa 70% din totalul populației României întregite în 1920. În război au murit circa 335.000 de soldați, care împreună cu populația civilă ucisă în timpul luptelor, reprezenta o zecime din populația României.

Pierderile de populație datorate războiului au fost compensate de cele 8,5 milioane de locuitori care se adăugau la populația Vechiului Regat în urma Marii Uniri. Populația României număra în 1919, 16.250.000 milioane de locuitori, dintre care 30% nu erau etnici români: maghiari 19,3%, evrei 5,3%, ucraineni 4,7% germani 4,3%.

Față de perioada de dinainte de război, numărul românilor care trăiau în afara frontierelor statului român a scăzut semnificativ: 250.000 în U.R.S.S., 230.000 în Iugoslavia, 60.000 în Bulgaria, 24.000 în Ungaria. Minoritățile naționale se găseau preponderent în provinciile istorice revenite la patria mamă: maghiari: 29% din populația Transilvaniei și 23% din cea a Crișanei și Maramureșului; germani: 24% din locuitorii Banatului și 8% din cei ai Transilvaniei; evrei: 30% din populația urbană din Bucovina, 27% în Basarabia și 23% în Moldova.

După 1918 au avut loc și emigrări în străinătate, nesemnificative totuși: 200.000 de maghiari din Transilvania în Ungaria; 42.000 de turci din Dobrogea în Turcia; 67.646 de emigranți au plecat în S.U.A, în deceniul 1921-1930, majoritatea fiind evrei.

A avut loc și o imigrație în România: 22.000 de evrei din URSS au trecut între anii 1918 – 1921 în Basarabia; în anii 1920 aproximativ 20.000 de români, care emigraseră în S.U.A. înainte de război, au revenit în Transilvania și Bucovina. Populația României trăia în marea ei majoritate în mediul rural. Astfel, în 1920 ea reprezenta 77% din totalul populației.

Situația populație în România Mare

Compoziția etnică a Cadrialterului în anii 1910 și 1930

Compoziția etnică a Bucovinei

Componența etnică a Transilvaniei în anul 1910

Compoziția etnică a Basarabiei în anul 1930

Capitolul 3.

Evoluția teritoriului național în perioada celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1944)

3.1. Rapturile teritoriale din 1940

Noțiunea de revizionism reprezintă un cuvânt derivat din termenul latin revidere care înseamnă a revizui. Termenul de Revizionism (sinonim cu Bernsteinism) este o teorie lansată de Eduard Bernstein (n. 6 ianuarie 1850, Berlin – d. 18 decembrie 1932, Berlin), scriitor și politician socialist. În 1887 acesta a intrat în legătură cu Friedrich Engels, la Londra. După 10 ani, declara că teoria socială marxistă trebuie supusă unei revizuiri, punând astfel bazele revizionismului.

Revizuirea teoriilor istorice, nu pe baza unor documente sau descoperiri arheologice noi, ci în folosul unor interesese politicice nu mai reprezintă un act normal. Acest tip de revizuire este cunoscut, în prezent, ca revizionism.

Referindu-se la revizionism, Nicolae Titulescu spunea: “Revizuirea nu este o soluție; ea consistă în a transporta răul pe care îl reprezintă o graniță din o parte în alta. Adevărata soluție e spiritualizarea constantă și progresivă a granițelor prin scăderea barierelor vamale și ușurarea traficului de oameni”.

În vara anului 1940, la scurt timp după înfrângerea Franței de către Germania nazistă, România – stat național și unitar al cărui teritoriu fusese reîntregit în istoricul an 1918 prin hotărârile cu caracter plebiscitar de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, confirmate în plan internațional prin tratatele încheiate la sfârșitul Primului Război Mondial – s-a aflata într-o situație extrem de dificilă, pierzând într-un timp extrem de scurt circa 100.000 kmp și 7.000.000 de locuitori, care au intrat, prin presiune și dictat, în componența Uniunii Sovietice , Ungariei și Bulgariei.

Acestea, în pofida faptului că, în perioada integrității, independenței și suveranității statului național unitar, a promovato politică de pace și prietenie cu toate statele vecine, nerificând vreodată vreo pretenție teritorială față de acestea.

Cu toate acestea, presiunile și amenințările statelor revizioniste la adresa integrității teritoriale a României s-au intensificat mereu, în special după ce Germania a declanșat procesul de pătrundere spre centrul și estul Europei, ocupând Austria, Cehoslovacia și Polonia și încheind, la 23 august 1939, pactul de neagresiune cu Uniunea Sovietică al cărui protocol secret menționa la art. 3 interesul statului sovietic pentru Basarbia și dezinteresul Reichului pentru același teritoriu. Încercând să-și asigure securitatea, România și-a declarat, la 6 septembrie, neutralitatea – demnă și onestă după cum cerea Nicolae Iorga, în special față de polonezi, în pofida protestelor și a presiunilor germane și sovietice – față de războiul declanșat la 1 septembrie , care avea să devină mondial, și a lansat, la 28 octombrie același an, ideea constituirii unui bloc al neutrilor, care să reunească statele neutre și nebeligerante din Peninsula Balcanică, la care să adere Ungaria, Bulgaria și Italia.

Sesizând pericolul ce plana asupra țării, guvernul român a cerut guvernelor aliate să-l informeze dacă putea conta pe sprijinul lor în cazul unei agresiuni asupra teritoriului său național. Dar răspunsul a fost dezamăgitor, aliații din Înțelegerea Balcanică sfătuind România să se jertfească în interesul păcii, așa cum consemna primul-ministru, Gheorghe Tărărescu. Fără efect au rămas și garanțiile oferite de Franța și Marea Britanie la 13 aprilie 1939, care, în varianta asigurării integrității teritoriale a României , au fost nule încă de la început , datorită poziției geografice a celor trei țări. Din acest punct de vedere, este semnificativă o prevedere a Protocolului secret al Pactului tripartit anglo-franco-turc de la Ankara din 19 octombrie 1939, conform căreia cele două state occidentate se angajau să asigure ajutor Turiciei, la cererea Ankarei, în momentul în care trupele vreunui stat european agresor ar fi ajuns la “frontierele Bulgariei și Greciei”, trecând deci peste teritoriul României.

Rapturile teritoriale săvârșite de URSS, Ungaria și Bulgaria la adresa României în 1940 au avut consecințe extreme de grave pentru țară, statul național unitar roman, reîntregit în istoricul an 1918, pierzând circa 100.000 kmp și șapte milioane de locuitori, adică aproximativ 33% din teritoriu și din populație, imense valori materiale și sprirituale fiind distruse sau însușite de către cei cărora nu le aparțineau.

În urma ultimatumurilor din iuni 1940, URSS a anexat 44.442 kmp și 3.190.000 de locuitori în Basarabia și 5.220 kmp și 596.000 de locuitori în nordul Bucovinei. Prin dictatul de la Viena din 30 august 1940, Ungaria a ocupat 43.492 kmp și 2.609.007 locuitori, în timp ce, prin tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, Bulgaria a incorporate un teritoriu cu o suprafață de 7.142 kmp și 412.105 locuitori.

Datorită regimului extreme de dur aplicat de către ocupanți și opțiunii românilor din teritoriile ocupate prin forță , până la sfârșitul anului 1940, din Basarabia și nordul Bucovinei s-au refugiat 220.501 locuitori, în timp ce din Transilvania s-au refugiat până șa 1 aprilie 1944, 221.697 locuitori. În Cadrilater, în cadrul acțiunii de evacuare au plecat 102.093 români, în timp ce în România au rămas 249.140 de bulgari, din care au plecat, până la 1 octombrie 1943, 66.810.

Numeroase au fost și pierderile materiale, în special în Transilvania, unde suprafața ocupată de Ungaria cuprindea 594 de întreprinderi mari, mine de aur, cărbune, bauxită ext, care includeau 40% din rezervele de aur.

Cauzele care au impus pierderea teritoriilor românești au fost multiple, fiind determinate, în primul rand, de politica agresivă, revizionistă a celor trei state agresoare, de contextul internațional nefavorabil României, dar și de factori interni care au făcut ca poporul roman să fie pus în situația de a nu-și putea apăra cu arma în mână, așa cum a dorit, glia străbună.

Figura 5. “Harta pierderilor teritoriale ale României din anul 1940”

Sursa: www.wikipedia.com

3.1.1 Pactul Ribbentropp – Molotov (23 august 1939)

Pierderea Basarabiei și a Bucovinei de Nord

în favoarea URSS

Totul a fost precipitat de un eveniment care a luat prin surprindere mediile internaționale, respectiv semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov. După ce, la 21 august 1939, în urma a două luni de discuții sterile purtate de delegații militari englezi și francezi la Moscova, s-a anunțat că Uniunea Sovietică poartă negocieri pe "aceeași temă cu Germania, la 23 august a venit știrea care a zguduit lumea.

Artizanul Pactului anticomintern, Joachim von Ribbentrop, bătea palma cu omologul său sovietic – Veaceslav Molotov.

Este extrem de semnificativă gândirea pragmatică a lui Stalin în această chestiune expusă Biroului Politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice Ia 19 august: „Dacă vom accepta propunerea Germaniei privind semnarea pactului de neagresiune cu ea, Germania, desigur, va ataca Polonia și amestecul Franței și al Angliei în acest război va deveni inevitabil. Europa Occidentală va fi supusă unor tulburări și dezordini serioase. În aceste condiții noi avem mari șanse să rămânem în afara conflictului și putem spera la o intrare avantajoasă în război”.

Tratatul de neagresiune dintre Germania și Uniunea Sovietică din 23 august 1939, după un preambul în care se făcea referire la pactul de neutralitate, încheiat între cele două state, din 24 aprilie 1926, precum și la „dorința de a consolida cauza păcii între Germania și URSS", cuprindea șapte articole.

Pactul a fost important mai ales prin protocolul adițional secret care l-a însoțit. Potrivit prevederilor cuprinse în acesta, Germania și Uniunea Sovietică își împărțeau sferele de influență din Europa de Est. Interesant este faptul că, până la atacul din 22 iunie 1941, Stalin a respectat convenția din 1939, după cum Hitler a înțeles să fie de acord cu termenii documentului în cazul Poloniei. Victime ale înțelegerii celor doi dictatori au căzut, pe lângă Polonia, statele baltice și România, ultima fiind nevoită să cedeze în 1940 părți importante din teritoriul național, respectiv Basarabia și nordul Bucovinei.

„Cu ocazia semnării Tratatului de neagresiune dintre Reichul german și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, plenipotențiarii semnatari din partea celor două părți au discutat, în cadrul unor convorbiri strict confidențiale, problema delimitării sferelor lor respective de interes în Europa Răsăriteană. Aceste convorbiri au dus la următorul rezultat:

l. În cazul unor transformări teritoriale și politice ale teritoriilor aparținând statelor baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), frontiera nordică a Lituaniei va reprezenta frontiera sferelor de interes atât ale Germaniei, cât și ale URSS, în legătură cu aceasta, interesul Lituaniei față de teritoriul Vilno este recunoscut de ambele părți.

2. În cazul unor transformări aparținând statului polonez, sferele de interes, atât ale Germaniei, cât și ale U.R.S.S., vor fi delimitate aproximativ de linia râurilor Narev, Vistula și Sân. în privința Europei de Sud-Est, partea sovietică subliniază interesul pe care-1 manifestă pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres față de aceste teritorii. Acest protocol va fi considerat de ambele părți ca strict secret."

Pe 30 noiembrie 1939, după refuzul Finlandei să cedeze în fața pretențiilor sovietice, URSS a atacat această țară scandinavă. A izbucnit războiul de iarnă, care a durat până pe 12 martie 1940. Datorită apărării foarte hotărâte și bine organizate pe linia Mannerheim, sovieticii au trebuit să se mulțumească doar cu ocuparea Istmului Karelia, a regiunii Karelia Ladogană, a orașelor Viipuri și Sortavala și cu dreptul de a construi o bază navală în Peninsula Hanko (la sud-vest de Helsinki).

Între 14 – 17 iunie, Uniunea Sovietică a dat ultimatumuri Lituaniei, Estoniei și Letoniei prin care se cerea practic ocuparea militară a celor trei țări. Pe 22 iunie 1940, cu patru zile mai înainte prezentarea ultimatumului cu privire la Basarabia, mareșalul Philippe Petain semna capitularea Franței în fața Germaniei. Cel mai important aliat european al României și arbitru al relațiilor sovieto-române își pierduse o bună parte a teritoriului, inclusiv capitala Paris. După Polonia, Finlanda, Estonia, Letonia și Lituania, avea să vândă rândul României, care pierdea Basarabia și Bucovina de nord, în conformitate cu prevederile pactului sovieto-german.

O activitate diplomatică sovieto-germană coordonată a precedat ultimatimul. Guvernul românesc a răspuns sugerând că este de acord cu „negocieri imediate asupra unei largi categorii de probleme”. Al doilea ultimatum sovietic de pe 27 iulie a cerut evacuarea administrației și armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei în patru zile. A doua zi, guvernul român condus de Gheorghe Tătărescu, după ce primise și sfaturi din partea Germaniei și Italiei, a acceptat să se supună condițiilor sovietice. Decizia de acceptare a ultimatului sovietic și de executare a unei „retrageri” (s-a evitat folosirea cuvântului „cedare”) din Basarabia și nordul Bucovinei a fost luată în Consiliul de Coroană din noaptea de 27 – 28 iunie 1940.

Nu este clar dacă regele a participat sau nu la discuții, sau dacă a votat sau nu. Dintr-o populație de 3.776.000 de locuitori, (în conformitate cu rezultatele recensământul din 1930), în teritoriile ocupate de URSS, 2.078.000 (55%) erau etnici români. Peste 200.000 de locuitori de toate etniile s-au refugiat în România în cele câteva zile care au urmat după 28 iunie. Guvernul român a căutat să evite, chiar dacă doar temporar, un război cu Uniunea Sovietică. Ca urmare, toate instalațiile militare au fost cedate fără a fi distruse și fără a se trage un singur foc de armă, armata română având ordine stricte să nu răspundă niciunei provocări.

Pe 28 iunie la ora 9:00, prin comunicatul nr. 25 al Marelui Stat Major al Armatei Române, populația a fost anunțată în mod oficial despre existența ultimatumului, despre acceptarea acestuia de către București și despre intenția guvernului de a evacuare a armatei și administrațire pe malul drept al Prutului. În conformitate cu prevederile ultimatumului, trei orașe cheie – Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă – trebuiau să fie predate sovieticilor până la ora 14:00. Până pe 2 iulie, noua graniță de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv. Doar o mică parte a populației Basarabiei și Bucovinei a întâmpinat anexarea sovietică cu sentiment pozitiv.

Cam 200 000 de cetățeni au decis să se refugieze în grabă în România. În zilele următoare, în localitățile mai importante și în unele din gările unde se adunau refugiații pentru evacuare au avut loc incidente antiromânești și prosovietice, în care grupuri de tineri fanatizați au atacat, despuiat, bătut sau omorât preoți, intelectuali, soldați români separați de unitate, persoane civile în curs de evacuare. Felul în care aceste grupuri au acționat, inclusiv coordonarea lor cu armata sovietică de ocupație a lăsat să se întrevadă clar eșecul administrației românești de a nu scăpa de sub control activitățile comuniste și prosovietice în perioada imediat precedentă ocupației.

Unele documente militare și civile, produse în acea perioadă, indică participarea unor etnici evrei din Basarabia și nordul Bucovinei în proporție mare în aceste grupuri. Totuși, acești tineri fanatizați reprezentau o picătură minusculă în totalul populației evreiești din Basarabia și Bucovina de nord, care totaliza circa 270.000 de oameni. Însă, aceste incidente au exacerbat sentimentul antisemit din România. Au fost numeroase cazuri de militari români, atacați de grupuri prosovietice în zilele evacuarii, care după trecerea Prutului s-au dedat la acțiuni violente împotriva unor evrei nevinovați.

În 1941, regimul lui Ion Antonescu a folosit aceste atacuri ca pretext pentru politica sa de evacuare a evreilor din Basarabia și Bucovina de nord care nu s-au refigiat în adâncul URSS în ghettouri și lagăre de concentrare în Transnistria, unde foarte mulți, dacă nu chiar majoritatea au pierit de malnutriție și molime. (Doar cca. jumătate din evreii din Cernăuți au scăpat de această soartă).

O nouă ruptură a Basarabiei de teritoriul românesc s-a produs astfel în 1940, ca urmare a protocolului adițional secret al pactului Ribbentrop-Molotov din 1939 și a ultimatumurilor transmise României de către Uniunea Sovietică, stat care, în vara lui 1940, la data de 28 iunie 1940, a anexat Basarabia, Bucovina și Ținutul Herței (acesta nefăcând obiectul ultimatului).

În timpul retragerii pripite și haotice din aceste teritorii armata și administrația română au fost supuse la umilințe și asasinate. Aceste acțiuni împotriva unor reprezentanți oficiali ai Statului Român au fost comise de unități paramilitare sovietice infiltrate și de comuniști. După ce Basarabia a fost ocupată în 1940 de sovietici, Stalin a dezmembrat-o în trei părți. Partea centrală a fost denumită Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și era formată din 30.000 km², plus 4.100 km² de teritoriu de pe malul stâng al Nistrului dintr-o așa zisă republică autonomă moldovenească de 8.000 km² care fusese înființată tot de Stalin în 1924 cu scopul de a avea o bază pentru o ulterioară anexare a Basarabiei. Sudul Basarabiei (de la Marea Neagră) și partea de nord a Bucovinei ce însumau 14.400 km², precum și restul de 4.000 km² din fosta republică autonomă înființată peste Nistru în 1924, au fost acordate Ucrainei.

Ocupația sovietică din 1940 a însemnat atât distrugerea sistemului economic cât și al ființei naționale în Basarabia, fiind deportați zeci de mii de români în Siberia la dispozițiile date de Stalin. La 14 iulie în același an familiile românilor basarabeni au fost dezmembrate și deportate, bărbații fiind trimiși în lagăre diferite de cele unde au fost trimise femeile și copii lor. Astfel bărbații au fost deportați în lagăre cum ar fi Kozeliscenski (500 bărbați), Futilovski (300 bărbați), iar restul familiilor lor alcătuite din femei și copii în lagărele din Karaganda și Aktiubinsk (11.000 de persoane). Aceste fapte cutremurătoare s-au repetat și în 1941 (înainte de începerea eliberării ordonate de Antonescu), fiind deportați în regiunea Omsk, 6.000 de români basarabeni, în timp ce în regiunea Kirovsk au fost trimiși 10.000 de români basarabeni. Dezmembrarea familiilor a fost apilcată și în aceste cazuri, bărbații find separați de familiile lor.

2.3.2. Arbitrajele de la Viena (1938, 1940)

Arbitrajele de la Viena sau Dictatele de la Viena este denumirea sub care sunt cunoscute două tratate (1938 și 1940) prin care Germania nazistă și Italia fascistă au încercat să rezolve în mod pașnic pretențiile teritoriale ale Ungariei revizioniste, condusă de amiralul regent Miklós Horthy. Aceste arbitraje au asigurat anexarea de către Ungaria a unor teritorii care astăzi fac parte din Slovacia, Ucraina și România, pe care Ungaria le-a pierdut în 1920 prin Tratatul de la Trianon la sfârșitul primului război mondial, și pe care a încercat mereu să le reocupe.

2.3.2.1. Dictatul de la Viena (1938) – România pierde

Ardealului de Nord

În urma primului arbitraj de la Viena (2 noiembrie 1938), Ungaria a obținut o porțiune din Slovacia (parte a ceea ce era numită Ungaria Superioară în timpul vechiului Imperiu Austro-Ungar) iar la mijlocul lunii martie 1939 a ocupat Ucraina Subcarpatică (Rutenia) autonomă – azi, regiunea Transcarpatia din Ucraina. Ungaria dorea sa obțină și celelalte teritorii care aparținuseră Transleithaniei și pe care le considera pierdute prin Tratatul de la Trianon, în special Transilvania.

Negocierile prin intermediul reprezentanților Germaniei și Italiei au început la 16 august 1940 la Turnu Severin. Ungaria a pretins circa 70.000 km² din suprafața României, la care guvernul român a răspuns oferind un schimb de populație și o serie de rectificări minore ale granițelor. În final, negocierile de la Turnu Severin au eșuat și se părea că disputa româno-ungară se va muta pe câmpul de luptă. Germania era însă interesată să păstreze pacea în regiune, deoarece avea nevoie de exporturile acestor țări pentru necesitățile de război. Miniștrii de externe ai României (Mihail Manoilescu) și Ungariei au fost convocați la Viena, la 29 august, unde Hitler a impus ambelor părți pre-acceptarea necondiționată a arbitrajului germano-italian, care avea să devină cel de-al doilea arbitraj (Diktat) de la Viena. Consiliul de Coroană, convocat de regele Carol al II-lea, sub amenințarea ocupării întregii țări de către Germania, a admis arbitrajul cu majoritate de voturi (19 pentru, 10 contra, 1 abținere), în schimbul garantării de către Germania și Italia a noilor granițe.

Dictatul de la Viena a produs o gravă criză politică în România. La 4 Septembrie 1940, guvernul Gigurtu a fost forțat să demisioneze, între altele sub presiunea legionarilor. Armata ungară a intrat în teritoriul cedat al Transilvaniei, la 5 septembrie 1940. Populația maghiară a întâmpinat cu entuziasm trupele și a considerat separarea de România ca o eliberare.

Pe teritoriul Transilvaniei invadate s-au produs o serie de incidente în care etnici români au fost masacrați în mod barbar de trupele hortyste, cum ar fi Moisei, Trăznea (9 septembrie 1940), Ip (13/14 septembrie 1940), Ciumărna, Zalău, Camăr, Dragu, Hida, Cosniciu de Sus, Cerâșa, Marca, Nușfalău, Sărmașu, Mureșenii de Câmpie, Câmpia Turzii, Luduș, Prundu Bârgăului, Huedin, Cucerdea, Lăscud.

În paralel, a fost executată o amplă operațiune de expulzare/intimidare a etnicilor români pe întreg teritoriul Transilvaniei de Nord. Numărul exact al victimelor acestor acțiuni este disputat între istorici, dar existența unor astfel de evenimente nu poate fi disputată. Prin al doilea Dictat de la Viena, Ungaria a primit 43.492 km² din teritoriul național român, cu o populație estimată atunci la 2.609.000 locuitori.

2.3.2.2. Tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940) ; România pierdere Cadrilaterul

Tratatul de la Craiova a fost semnat la 7 septembrie 19 între România și Bulgaria, fiind impus României de Germania Nazistă. Conform prevederilor acestuia, România a cedat partea sudică a Dobrogei (Cadrilaterul în română), și și-a dat acordul în realizarea unor schimburi de populație. Acest teritoriu a fost cedat de către Bulgaria României, în urma Păcii de la București din anul 1913. 80 000 de români (mocani mărgineni, aromâni și meglenoromâni), majoritatea așezați de la sfârșitul celui de-al doilea război balcanic din 1913, în urma căruia teritoriul a fost anexat de România, au fost obligați să își abandoneze locuințele din sudul Dobrogei și să se așeze în nord, în timp ce 65 000 de bulgari din nordul regiunii au fost obligați să așeze în Cadrilater. În final, din întreaga Bulgarie s-au stabilit atunci în România circa 110.000 români, iar din România au plecat 77.000 bulgari.

3.2. Participarea României în al Doilea Război Mondial (1941-1944)

Al Doilea Război Mondial a fost un conflict armat generalizat, la mijlocul secolului al XX-lea, care a mistuit cea mai mare parte a globului, fiind considerat cel mai mare și mai ucigător război neîntrerupt din istoria omenirii.

A fost prima oară când un număr de descoperiri tehnice noi, incluzând bomba atomică, au fost folosite la scară largă împotriva militarilor și civililor, deopotrivă. Al Doilea Război Mondial a provocat moartea directă sau indirectă a aproximativ 60 de milioane de oameni, aproximativ 3% din populația mondială de la acea vreme.

În plus, multe alte persoane au fost rănite grav, au căpătat infirmități pe viață datorită armelor de foc, bombardamentelor clasice sau nucleare, sau datorită experiențelor militare și medicale inumane la care au fost supuse. S-a estimat că acest război a costat mai mulți bani și resurse decât toate celelalte războaie la un loc, 1.000 de miliarde de dolari la valoarea din 1945, fără a se pune la socoteală sumele cheltuite pentru reconstrucția de după război. Urmările războiului, inclusiv noile tehnologii și schimbările aranjamentelor geopolitice, culturale

În cazul României, obiectivul principal al luptei în acei ani a fost eliberarea Basarabiei de sub ocupația sovietică, instaurată după Ultimatumul din 26-28 iunie 1940. Ocuparea a avut caracter de dictat, fără niciun temei istoric, neexistând nici o convenție politică sau militară între România și U.R.S.S., și nici o consultare prealabilă a populației privitoare la această problemă. În acel moment, populația majoritară era cea românească.

La începutul celui de-al doilea Război Mondial, România și-a proclamat neutralitatea (6 septembrie 1939). Dar situația s-a impus în scurt timp după și nu a lăsat nicio șansă. Prin note ultimative, pe 26 și 28 iunie 1940, Uniunea Sovietică a forțat cedarea Basarabiei acesteia, care se eliberase de sub Rusia în 1918, ca și nordul Bucovinei (care nu a aparținut niciodată Rusiei).

Prin Dictatul de la Viena din 30 august, în același an, dupa ultimatumul germano-italian, România a fost fortață să cedeze Ungariei partea de nord vest a Transilvaniei, și după Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940 a trebuit să cedeze partea de sud a Dobrogei (Cadrilaterul, o regiune adăugată României în 1913, după cel de- al doilea război balcanic) Bulgariei.

Pierderea cam a unei treimi din suprafața țării și din populație a cauzat o serioasă criză care a avut ca rezultat abdicarea regelui Carol II în favoarea fiului său Mihai (6 septembrie 1940) și venirea la putere a generalului Ion Antonescu (mareșal din octombrie 1941).

După o scurtă coabitare cu Garda de fier, Antonescu a eliminat-o (rebeliunea Gărzii de Fier din 21-23 ianuarie 1941) și a introdus dictatura militară. Opțiunea sa, între cele două câmpuri beligerante, pentru Germania, alături de care România intră în război împotriva Uniunii Sovietice (1941-1944), a fost cauzată de speranța de a recupera Basarabia și nordul Bucovinei și de neîncrederea lui în regimul comunist. Înfrângerea suferită de Puterile Axei a dus la intensificarea negocierilor secrete duse cu Puterile Aliate care erau duse atât de Antonescu cât și de opoziție.

În 23 august 1944, prin ordinul Regelui Mihai I, Ion Antonescu a fost arestat și în ziua următoare a fost declarat război împotriva Germaniei. România a luptat alături de Aliați până la sfârșitul războiului (9 mai 1945).

Dar statutul de cobeligerant a fost refuzat României la Tratatul de pace de la Paris (10 februarie 1947), care, stipula și reanexarea Basarabiei și a Bucovinei de nord la Uniunea Sovietică, în timp ce recunoștea totuși drepturile României asupra nordului Transilvaniei. Ieșind din război mutilata, România, alături de celelalte țări din centrul și estul Europei care au ajuns sub dominația sovietică, a pășit într-un alt, mult mai devastator război, care a durat aproape o jumătate de secol: Războiul rece.

3.2.1. Campania de pe frontul de Est; Eliberarea Basarabiei și a Bucovinei; Anexarea Transnistriei

După rapturile teritoriale din vara anului 1940, România, aflată deja în sfera de influență și dominație a Germaniei (care garantase la 30 august 1940 noile frontiere ale statului român, și a impus, la 6 septembrie 1940, abdicarea regelui Carol II-lea și preluarea puterii efective în stat de către mareșalul Ion Antonescu), a acceptat sosirea în țară a Misiunii Militare și a trupelor germane (octombrie 1940) și a aderat la Pactul Tripartit (23 noiembrie 1940).

Din primul moment, Ion Antonescu a decis să meargă alături de Axă, compromișând relațiile politico-militare cu aliații tradiționali ai României. Mai mult, anticipând viitorul războiului germano-sovietic, înainte chiar ca Hitler să-l informeze despre acesta, a declarat că va pune la dispoziție Germaniei “toate forțele auxiliare, politice, militare și sociale ale României”, că dorește să lupte active împotriva URSS și că va face totul pentru a îndeplini cu succes misiunile ce reveneau țării. Chiar dacă formal independeța și suveranitatea statului roman au fost menținute, libertatea de decizie a puterii de stat a fost îngrădită.

Toate acestea (dar mai ales sosirea trupelor germane în România și sporirea numărului lor) au făcut ca relațiile externe ale României să se resfrângă considerabil, mai ales după ce, la 10 februarie 1941, Marea Britanie a rupt relațiile diplomatice cu România. Imediat, la cererea Germaniei, România a intrerupt official relațiile diplomatice cu Belgia (11 februarie 1941), Olanda (12 februarie 1941), Norvegia (20 februarie 1941).

La 6 aprilie 1941, când Wehrmacht-ul a atacat Iugoslavia, România nu a fost angajată în războiul dus împotriva țării vecine, deși Ion Antonescu atenționase pe feldmareșalul Walther vom Brautchisch, că armata română nu va rămâne pasivă dacă trupele ungare ar fi pătruns în Banatul iugoslav. Urmarea a fost că germanii și-au modificat planurile privind împărțirea Iugoslaviei, Banatul iugoslav fiind pus sub ocupație germană.

După ce la începtul lunii mai 1941, guvernul iugoslav din exil a rupt relațiile diplomatice cu România, guvernul roman a recunoscut statul croat independent, proclamat la 10 aprilie 1941. Apoi, după ocuparea Greciei de către Germania, a întereupt relațiile diplomatice cu statul elen.

La 22 iunie 1941,când Germania a atacat URSS, Ion Antonescu și-a asumat singur responsabilitatea angalării țării în război și a cerut militarilor români, prin celebrul ordin ”Ostași, vă ordon: treceți Prutul!”, să dezrobească din “jugul roșu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți” și să readucă între hotarele naționale “glia străbună a Basarabiei și codrii voievodali ai Bucovinei”. Angajată, sau mai precis, angajându-se în faza inițială într-un război care i-a fost impus prin brutalul ultimatum sovietic, România nu a vizat țeluri anexioniste, de cotropire a unor teritorii care nu îi aparțineau, ci doar reîntregirea națională.

În urma Operațiunii Munchen, armata română eliberează în numai 26 de zile Basarabia și Bucovina (22 iunie – 18 iulie 1941).

Pe măsura îndeplinirii misiunilor de luptă pe teritoriul național din estul țării, în cadrul războiului de coaliție în adâncimea teritoriului sovietic, în contextul în care URSS nu era nici pe departe înfrântă, în care Ungaria, cu care era într-o competiție continuă pentru încrederea Berlinului, continua lupta alături de Reich, iar Bulgaria stătea în expectativă. Impusă de considerentele strategice, de cerințele asigurării securității graniței răsăritene de pe Nistru, hotărârea conducătorului statului român a fost contestată în epocă de diferite personalități politice (cu precădere de către Iuliu Maniu și C.I.C Brătianu),opinii contradictorii continuând să se manifeste și în zilele noastre.

Antonescu a optat pentru continuarea războiului dincolo de Nistru alături de Germania, deși armata română nu era dotată în mod corespunzător. Regimul antonescian spera să obțină anularea Dictatului de la Viena. Armata română s-a angajat în bătălii deosebit de grele la Odessa, în Crimeea și Caucaz, soldate cu mari pierderi. Numai în bătălia de la Stalingrad (iulie 1942 – februarie 1943) s-au înregistrat peste 180.000 de morți, răniți sau dispăruți – pierderi umane – și 1 miliard de dolari (cursul anului 1938) – pierderi materiale.

Zona dintre Nistru și Bug, numită Transnistria, a intrat sub administrație românească, guvernator fiind Gheorghe Alexianu. Hitler i-a oferit lui Antonescu, în schimbul teritoriilor cedate Bulgariei și Ungariei, Maramureșul de Nord și Banatul sârbesc. Mareșalul Antonescu s-a opus ocupării acestor teritorii și a pus condiția ca administrația Banatului sârbesc să fie germană.

Continuarea participării la război și după restabilirea suveranității românești asupra Basarabiei și Bucovinei a avut consecințe importante nu numai în plan intern, ci și în privința relațiilor externe ale României, țara fiind pusă, în mod formal, în stare de război cu Marea Britanie (6 decembrie, la insistența guvernului sovietic), Statele Unite ale Americii (12 decembrie, prin declarația română de război și prin contradeclarația semnată de președintele american la 4 iunie 1942), Canada și Noua Zeenlandă (7 decembrie 1941), Australia și Uniunea Sud-Africană (8 decembrie 1941), apoi cu Nicaragua (19 decembrie 1941), Haiti (24 decembrie 1941), Luxemburg (8 septembrie 1942), Bolivia (4 decembrie 1943), Cehoslovcia (reprezentantă prin guvernul din exil, la 28 februarie 1944).

Prin urmare, până la 23 august 1944, România s-a aflat în răzoi cu 11 state, a întrerupt relațiile diplomatice cu 15 state și a întreținut relații diplomatice cu alte 16 țări.

Situația țării s-a agravat prin faptul că recunoscând granițele vestice ale URSS, existente până în 1940, Marea Britanie și SUA au acceptat, implicit, rămânerea Basarabiei și a părții de nord a Bucovinei în compunerea URSS.

După dezastrul de la Stalingrad, când au fost pierduți circa 150.000 de militari, Ion Antonescu și opoziția reprezentantă în special prin conducătorii celor două partide istorice au întreprins numeroase, dar infructuoase preliminarii de armistițiu, îndreptându-și atenția spre puterile occidentale, în pofida faptului că acestea au precizat, de la început, foarte clar și ferm, că românii trebuiau să se înțeleagă mai întâi cu rușii, cărora le-a fost recunoscută preponderența în soluționarea problemelor statelor est-europene.

Sperând că va obține condiții mai avantajoase din partea anglo-americanilor, Ion Antonescu a considerat propunerile sovieticilor ca fiind nesatisfăcătoare și a decis tergiversarea discuțiilor. La fel a procedat și Iuliu Maniu. În final însă liderul național-țărănist a acceptat, la 11 iunie, după constituirea Blocului Național Democrat, să încheie armistițiul pe baza propunerilor formulate de aliați, fără a preciza la care variantă se referea, deși, după înțelegerea anglo-sovietică din mai 1944 referitor la preponderența Moscovei în problemele românești, și chiar înainte de debarcarea aliată în Normandia, aliații deciseseră, la 1 iunie, să întrerupă orice contacte cu partea română, considerând propunerile vagi și nerealiste.

În vara anului 1944, într-o situație strategică extraordinar de complexă în care fronturile 2 și 3 ucrainean rupseseră dispozitivul de luptă din estul țării în cadrul operației “Iași-Chișinău”. regele Mihai I , în acord cu partidele politice care constituiseră Blocul Național Democrat și o parte din corpul de comandă al armatei, a decis, la 23 august arestarea mareșalului Ion Antonescu, constituirea unui nou guvern și trecerea României de partea Națiunilor Unite.

Figura 12. “Harta României în anul 1942”

Sursa: www.worldwar2.ro

3.2.2. Campania de pe frontul de Vest; Eliberarea Ardealului

Imediat, fără nicio condiție sau defecțiune, România a pus la dispoziția aliaților (sovieticilor în special) un însemnat potențial militar (8,5% din populația țării), introducând în luptă, pnă la 25 octombrie 1944, când a fost reîntregită granița de vest a țării, peste 525.000 de miltiari, continunând apoi, așa cum procedase și după eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei, în iulie 1941, să-și îndeplinească toate obligațiile asumate prin Convenția de armistițiu din 12 septembrie 1944, care a inclus participarea armatei române la operațiile militare din Ungaria, Cehoslovacia și Austria, într-un spațiu european de anvergură (pe direcția București-Budapesta-Viena-Praga), până la sfârșitul războiului.

Din momentul în care a trecut de partea Națiunilor Unite, la 23 august 1944, România a adus o contribuția importantă la înfrângerea Germaniei și a Ungariei, plasându-se pe frontul est-european, pe locul doi, după URSS și asigurându-și prin aceasta statutul de stat cobeligerant, cu toate că nu a fost primită în coaliția antihitleristă. Semnificativă pentru caracterul imediat al acțiunii românești – apreciată ca fiind fără precedent în istoria universală – este comparația cu alte state aflate într-o poziție similară.

Analizând importanta contribuție românească la război, deputatul laburist englez Ivor Thomas declara în Camera Comunelor, al sfârșitul anului 1945: “De vreme ce România este a patra țară ca efectiv pe front împotriva Germaniei, ar fi cazul de a se propune să i se acorde un statut de cobeligeranță”.

La scurt timp, după trecerea de partea Națiunilor Unite, la 23 august 1944, noul guvern român a informat reprezentanții guvernelor SUA, URSS și Marii Britanii la Ankara despre noua situație politico-militară din țară și a luat act de declarația comisarului pentru afaceri Externe alș URSS, V.M. Molotov, din 25 august 1944, prin care reînoia declarațiile guvernului sovietic din 2 aprilie 1944, conform cărora Moscova se angaja să nu anexeze teritorii românești sau să schimbe regimul politic existent.

În pofida avantajelor pe care le adusese Națiunilor Unite prin trecerea de partea acestora, al 23 august 1944, și a luptei pe care armata română o ducea alături de Armata Sovietică împotriva trupelor germane și ungare, României i-a fost impusă (12 septembrie 1944) Convenția de armistițiu care reglementa probleme ce depășeau caracterul unui asemenea document, abordând și aspecte politice, teritoriale (privind restabilirea frontierei impusă la 28 iunie 1940, însă considera prevederile hotările dictatului de la Viena ca fiind nule), refuzându-i-se calitatea de aliat sau cel puțin de stat cobeligerant.

Ca urmare a impunerii regilului dur de armistițiu, politica externă a României s-a desfășurat sub stricta supraveghere și imixtiune a guvernului sovietic și a părții sovietice a Comisiei Aliate de Control. În acest context, chiar relațiile diplomatice ale României cu SUA și Marea Britanie au fost reglementate prin intermediul acestei Comisii.

Situația țării s-a agravat în urma acordului de procentaj stabilit între Winston Churchill și I. V. Stalin, prin care România a fost plasată în proporție de 90% în sfera de influență sovietică. Din acest moment, Moscova și-a intensificat acțiunea de impunere a propriului regim politic și a direcționat politica externă românească, intrând chiar în conflict cu aliații, Statele Unite și Marea Britanie, după ce aceștia au refuzat să recunoască guvernul lui Petru Groza, impus de Moscova la 6 martie 1945.

În baza sinistrei înțelegeri menționate, guvernele de la Londra și Washington au lăsat mână liberă sovieticilor, reprezentanții celor două mari puteri neimplicându-se în activitățile Comisiei Aliate de Control nici cel puțin în cadrul limitat stabilit de la început. Pentru a fi și mai clar, Winston Churchill a declarat la 7 noiembrie 1944: “Atâta timp cât rușii ne lasă mână liberă în Grecia, nu putem face mai mult decât să fim spectatori la ceea ce se întâmplă în România”.

În urma războiului, România a pierdul Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța în favoarea URSS și Cadrilaterul în favoarea Bulgariei. În schimb, tratatele de pace au recunoscut “de jure” apartenența întregii Transilvaniei la România.