Cultura Si Civilizatia Sumeriana

=== l ===

Introducere …………………………………………………. p. 3

CAPITOLUL I – Populația sumeriană …………………………… p. 6

Originea sumerienilor…………………………………… p. 6

Limba sumeriană.

Sumerienii și civilizația lutului.

CAPITOLUL II – Economie și societate.

2.1 Organizarea economiei.

2.2 Meșteșugurile și comerțul.

2.3 Viața socială.

CAPITOLUL III – Structura politică și organizarea

juridico-administrativă ………………………………………………..

2.1 Apariția statului și succesiunea structurilor politice ……….

2.2 Regalitatea.

2.3 Instituțiile și regele.

CAPITOLUL IV – Religia și serbările.

3.1 Divinitatea și cultul divin …………………………………..

3.2 Panteonul ………………………………………………..

3.3 Preziceri și magie ……………………………………..

3.4 Mitologie ……………………………………………………..

CAPITOLUL V – Arta sumeriană.

5.1 Ceramica.

5.2 Sculptura și pictura.

5.3 Arhitectură – Edificii publice si monumente.

5.4 Gândirea sumeriană.

Concluzii ………………………………………………………………… p.84

Bibliografie …………………………………………………………….. p. 85

INTRODUCERE

Lucrarea de față, Cultura și civilizația sumeriană, cuprinde cinci capitole care evidențiază importanța culturii și civilizației sumeriene pornind de la populația sumeriană și originile sale.

În această lucrare am încercat să fac o rezumare a vieții și gândirii sumeriene adică cu alte cuvinte am încercat să prezint ceea ce înseamnă cultura sumeriană pentru istoria civilizației popoarelor.

Această lucrare este compusă din capitole cu subiecte începând cu populația sumeriană și terminând cu arta sumeriană și din mai multe subcapitole pe care le-am abordat în decursul lucrării.

Preocuparea centrală în alcătuirea lucrării a fost aceea de a oferi infornații utile despre civilizația sumeriană și implicit despre civilizația mesopotamiană care este produsul unui fenomen sincretic foarte complex grefat pe fondul originar sumerian.

Originalitatea acestui spațiu este vizibilă și în alte sectoare ale civilizației, în urbanistică, în arhitectură și artă. Așa cum subliniază adesea Ovidiu Drâmbă, autorul cărții Istoria culturii și civilizației, dar și Constantin Daniel, în lucrarea Civilizația sumeriană, această civilizație a fost prin excelență inovatoare și umană.

Civilizația sumeriană n-a dispărut fără a lăsa în urma sa o moștenire culturală și civilizatoare pentru cultura universală. Zestrea sumeriană sau a Sumerului este reprezentată de spiritul inovator și uman al acestei civilizații care a fost valorificat și permanent revitalizat. Sumerienii au manifestat un interes pentru om iar această primă mare civilizație care a fost inițiatoare în atâtea domenii, a lăsat omenirii o moștenire considerabilă.

Lucrarea Cultura și civilizația sumeriană cuprinde capitole care înceracă să prezinte fenomenul cultural și civilizator sumerian.

În primul capitol, intitulat Populația sumeriană, am încercat să precizez originea sumerienilor.

În legătură cu originea sumerienilor există neclarități dar avem cel puțin doauă teorii majore referitoare la originea acestei populații, anume una dintre ele susține originea nordică a sumerienilor, din sudul Mării Caspice și din nordul Iranului iar cea de-a doua teorie susține originea răsăriteană a sumerienilor.

Cu toate acestea, nici una din cele două teorii nu este suficient de argumentată pentru a putea fi considerată singură.

Tot în cadrul acestui capitol am încercat să prezint limba sumeriană și scrierea cuneiformă și nu în ultimul rând ce reprezintă civilizația lutului.

Scrierea cuneiformă a fost folosită și de popoarele din jur, timp de aproape trei milenii iar pe de altă parte legăturile comerciale stabilite de sumerieni chiar cu țări îndepărtate au continuat și au fost preluate de alte popoare din Orientul Apropiat și după apusul istoriei lor iar contactele internaționale stabilite cu acestă ocazie au contribuit enorm la circulația ideilor, cu toate beneficiile care au decurs din aceasta.

Sumero-babilonienilor li se datorează începuturile cartografiei, economiei și ale algebrei iar religia lor a transmis evreilor și creștinismului numeroase mituri și elemente de cult.

Codul lui Hammurabi a însemnat pentru popoarele din Orientul Apropiat ceea ce a însemnat dreptul roman pentru popoarele europei moderne.

În ceea ce privește contribuția Sumerului la cultura universală, ea nu poate fi înțeleasă în afara creării, a științelor administrative (elaborarea de manuale scribale), a instrumentelor menite să formeze specialiști în legislație și administrație, a dezvoltării sistemului juridic și legislativ prin elaborarea celor mai vechi culegeri de norme juridice sistematizate pe diferite domenii de pildă, drept familial, penal, commercial, etc ca și formularea principiilor de drept interstatal.

Nu este ușor de prezentat în câteva pagini o civilizație și cultură precum cea sumeriană tratată în acestă lucrare de față. Fenomenul cultural și istoric pe care îl semnifică ampla civilizație sumeriană apare atât de complez încât chiar deslușirea liniilor sale directoare reclamă un spațiu mult maiu larg decât cel oferit de o introducere.

Pe de altă parte, dacă atâtea condeie de cercetători s-au ostenit să evoce sau să explice miracolul sumerian, geneza și cariera extraordinară a civilizației sumeriene, cu atât mai mult am putea fi orientați să vorbim de un miracol cultural. Sistemul civilizației sumeriene, cu toate cuceririle strălucite și umbrele sale, constituie una dintre cele mai importante înfăptuiri elaborate de evoluția umanității.

Miracolul civilizației sumeriene se poate elucida doar la o investigație mai atentă.

În continuare Economia și societatea sumeriană este capitolul care înglobează organizarea economiei, meșteșugurile și comerțul și bineînțeles viața socială a sumerienilor.

Am încercat să precizez că societatea mesopotamiană era relativ bine structurată ierarhic și stabilă pe lungă durată, astfel că, structura ei este una piramidală bazată pe centralizarea puterii marțiale, economice și spirituale către vârful piramidei reprezentat de regele preot ajutat de un foarte eficient aparat birocratic.

Baza piramidei o forma populația productivă a agricultorilor dependenți care făceau parte din personalul productive al domeniilor regale și ale templelor. Urmau apoi meșteșugarii care dețineau, de asemenea, un loc important în economia mesopotamiană, negustorii care reprezentau o clasă destul de bine dezvoltată și scalvii care aveau un loc secundar în această structură socială.

Am evidențiat faptul că în structura economiei la baza întregii economii se afla agricultura.

Capitolul trei, intitulat Structura politică și organizarea juridico-administrativă oferă informații despre apariția statului și succesiunea structurilor politice, despre regalitate și instituțiile sumeriene.

În acest context am precizat că cele mai vechi formații politice sumeriene care erau în același timp centre administrative, culturale, religioase și economice erau orașele – stat, cetăți fortificate care posedau un teritoriu rural.

În legătură cu regalitatea și instituțiile ei am încercat să reliefez faptul că autoritatea supremă este regele – preot sau sub akkadieni regele – zeu, regalitate care era centralizată, absolută, despotică și teocratică, adică sub protecție divină, și derivată de la autoritatea supremă, divinitatea.

Capitolul următor – Religia și serbările – este un capitol de o importanță majoră deoarece fiind un capitol despre religia și serbările sumerine vom întâlni aici elemente și informații de bază cu privire la cultul divin dar și despre panteonul sumerian, mitologie, preziceri și magie.

Ultimul capitol al acestei lucrări este Arta sumeriană, capitol care pe lângă ceramică sculptură și pictură, arhitectură – edificii publice și monumente cuprinde și gândirea sumeriană care reprezintă esența întregii lucrări despre cultura sumeriană.

Sumerienii sunt considerați, de majoritatea istoricilor, că au creat cele mai vechi civilizații, marcând prima etapă istorică a civilizațiilor Orientului Antic, considerat pe bună dreptate, leagănul de cultură care a iradiat neîncetat începând cu mileniul al IV-lea î.H. în toate direcțiile. Firește,mi-am propus să prezint în special una din acele culturi și civilizații ale antichității orientale care au exercitat o influență semnificativă în relațiile și contactele cu alte civilizații, inclusiv cu spațiul european al antichității greco-romane iar aceea este cea sumeriană iar pe baza cercetărilor din secolul al XX-lea rezultă că prima mare civilizație a Orientului antic s-a format de-a lungul fluviilor Tigru și Eufrat, denumită Mesopotamia, țara dintre fluvii, cum îi spuneau grecii antici.

Lucrarea, Cultura și civilizația sumeriană, își propune să tragă un semnal de atenționare asupra pierderii, interesului asupra unor literaturi cu puternic iz religios care au influențat dezvoltatrea umanității contribuind la progresul cultural al omului.

CAPITOLUL I Populația sumeriană

Originea sumerienilor

Mesopotamia înseamnă cumulativ aportul cultural și civilizator al celor trei popoare care și-au desfășurat istoria în acest spațiu : sumerienii (mileniul al IV-lea î.Hr), stabiliți în sud, pe coastele Golfului Persic; akkadienii, de origine semită, stabiliți în zona centrală, fondatorii Babilonului (“poarta zeului”-Marduk) și asirienii, triburi războinice din zonele muntoase din nord.Mesopotamia a fost unul dintre cele mai strălucite centre de civilizație din antichitate iar numele acesta se întâlnește pentru prima dată la istoricul grec Polybios (sec.II a.C.) și constituie traducerea greacă a sintagmei biblice, Aram Naharaim adică “ Țara dintre râuri”(Tigru și Eufrat).

Termenul de civilizație mesopotamiană este un termen generic care de fapt desemnează o civilizație rezultată din însumarea contribuțiilor civilizatoare a mai multor populații sosite în zonă în timpuri diferite dar din zone relativ asemănătoare din punct de vedere cultural dacă ne referim la invaziile semitice.

În mod justificat o parte din istorici consideră termenul de “civilizație mesopotamiană” ca fiind un termen generic.

Nicolae Achimescu precizează în Istoria și filozofia relegiei la popoarele antice că “ Odinioară, în acest spațiu, evoluția religioasă și culturală a fost marcată în special de două grupe de populații, și anume sumerienii și triburile de origine semită ale babilonienilor și asirienilor”.

La formarea civilizației mesopotamiene care este o civilizație de sinteză și aculturație participă practic trei grupe de populație diferite din punct de vedere etnic așa cum am precizat în rândurile de mai sus.

Cele trei popoare sunt deosebite sub aspect rasial, lingvistic și al tradițiilor culturale dar pot fi analizate sub aspectul creațiilor lor valorice ca tipuri de civilizații diferite sau distincte.

Datorită interferențelor și contactelor dintre aceste popoare a fost posibilă fuziunea lor într-o civilizație mesopotamiană, pe plan cultural, ca sinteză cristalizată pe parcursul a trei milenii de experiență. Contribuția culturală a celor trei popoare se prezintă în multe studii, în formulări nuanțate : “cultura și civilizația sumeriană”, “cultura și civilizația babiloniană”, “cultura și civilizația asiriană”, “cultura și civilizația asiro-babiloniană”.

Cu toate acestea indiferent de diversitatea tehnologiei utilizate, toate definesc valorile culturale legate de civilizația Mesopotamiei. „Istoria începe în Sumer este, după cum se știe, titlul unei cărți a lui S.N. Kramer. Eminentul orientalist american arăta ca primele informații privind numeroase instituții, tehnici și concepții religioase s-au păstrat în textele sumeriene. E vorba de primele mărturii scrise, al căror original urcă până în mileniul al treilea. Dar aceste mărturii reflectă, desigur, credințe religioase mai vechi.

Originea și istoria veche a civilizației sumeriene sunt încă slab cunoscute. Se presupune că o populație vorbind sumeriană, limbă care nu este semitică și nu se lasă explicată prin nici o altă familie lingvistică cunoscută, a coborât din regiunile septentrionale și s-a instalat în Mesopotamia de Jos. Foarte probabil, sumerienii i-au supus pe autohtoni, cărora nu li se cunoaște deocamdată componența etnică (din punct de vedere cultural ei aparțineau civilizației zisă de la Obeid, cf. § 13). Destul de curând, grupuri de nomazi venind din deșertul Siriei și vorbind o limbă semitică, akkadiana, au început să intre în teritoriile de la nord de Sumer, pătrunzând mereu, în valuri succesive, în orașele sumeriene. Către mijlocul mileniului al III-lea, sub un conducător devenit legendar, Sargon, akkadienii și-au impus supremația asupra cetăților sumeriene. Totuși, chiar înainte de cucerire s-a dezvoltat o simbioză sumero-akkadiană puternic amplificată după unificarea celor două țări. Acum 30 sau 40 de ani numai, savanții vorbeau despre o singură cultură, babiloniană, rezultat al fuziunii acestor două ramuri etnice. Astăzi, toți savanții s-au pus de acord cu studierea separată a aportului sumerian și akkadian, căci, în ciuda faptului că ocupanții asimilaseră cultura învinșilor, geniul creator al celor două popoare era diferit.”

Sumerienii au fost fondatorii civilizației mesopotamiene, iar originea lor nu se cunoaște cu precizie. Documentele istorice atestă prezența sumerienilor în zona de sud a Mesopotamiei începând cu mileniul al IV-lea î.Hr. Cele mai importante izvoare referitoare la istoria Sumerului sunt listele dinastice, în care faptele mitice se împletesc cu cele reale iar în aceste liste dinastice, trecutul istoric al Mesopotamiei se împărțea în două mari perioade: înainte și după potop.Această împărțire a Mesopotamiei este regăsită și în opera scriitorului de origine greco-chaldeană și anume Berosos care este autorul unei istorii a Mesopotamiei în limba greacă.

Ovidiu Drâmbă precizează că sumerienii sunt : “Creatori ai celei mai vechi civilizații regionale cunoscute și ai celei dintâi etape „istorice", sumerienii au apărut în sudul Mesopo-tamiei pe la începutul mileniului al IV-lea î.e.n., cel mai târziu, venind nu se știe de unde . în orice caz, nu erau autohtoni. Erau o populație indo-europeană, vorbind o limbă aglutinantă, asemănătoare limbii turce vechi.”

Diverse studii formulează unele ipoteze referitoare la presupusele zone geografice de origine de unde au venit sumerienii, cum ar fi: Asia Centrală, stepele siberiene, podișul Iranului sau din munții Elamului din apropierea Mesopotamiei. Rezultă că populația sumeriană nu era autohtonă, fiind de origine indo-europeană vorbind o limbă înrudită cu turca veche. Nicolae Achimescu precizează, la rândul său, că sumerienii „Erau o populație indo-europeană, vorbind o limbă aglutinantă, asemănătoare limbii turce vechi”.

Potrivit autorului Nicolae Achimescu “Cea dintâi mare religie și civilizație a antichității s-a constituit în zonele văilor fluviilor Tigru și Eufrat, respectiv Mesopotamia de odinioară, țară care se întindea pe o lungime de aproximativ 1000 km și o lățime maximă de aproape 400 km.” În concluzie, “Teritoriul Mesopotamiei coincidea, în linii mari, cu cel al Irakului de astăzi.”

A. Toynbee subliniază că sumerienii sunt legați de istoria arienilor, iar aceștia vorbeau o limbă indo-europeană, care era distribuită atât grupului din Europa dar și celui din India și Iran, care odată pătruns în Mesopotamia a condus mai târziu și la pătrunderea urmașilor lor, până la năvălirea turcilor sub Mahomed din sec. al XI-lea.

Sumerienii au fost așadar primii care au locuit în partea de sud a Mesopotamiei.

Deși originea sumerienilor ne este necunoscută se știe că erau un tip nesemitic, mediteraneean că vorbea o limbă asemănătoare limbilor turcice și că a fost creatoarea unei civilizații de mare rafinament care a stat la baza sintezei culturale care s-a produs în zonă prin asimilarea culturii mesopotamiene de către populațiile semitice menționate mai sus.

Istoria Mesopotamiei se împarte într-o serie de epoci care grupează mai multe dinastii.

Periodizarea istoriei Mesopotamiei

1. Epoca preistorică – sfârșitul mileniului V-jumătatea mileniului IV

2. Epoca protoliterară – 3350-3000

3. Epoca sumeriană – a doua jum.a mil. al IV-lea – 2350

4. Epoca accadiană sau sumero-accadiană – 2350-2150

5. Epoca dominației gutilor – 2191- cca. 2116

6. Epoca celei de a III-a dinastii din Ur, sau Epoca renașterii sumeriene –

2116-2004

Începând cu pătrunderea amoriților, istoria Mesopotamiei se complică, deoarece

aceștia formează mai multe state contemporane:

7. Epoca Isin și Larsa – cca. 2025 – 1763

8. Epoca Regatului vechiului Babilon – 1764-1595

9. Epoca kassiților – 1595-1157

10. Epoca assyriană – cca. 1157-612

11. Epoca Regatului Noului Babilon – 612-539

12. Epoca dominației persane -539-330

13. Epoca elenistică – 330-cca. 63

Epoca sumeriană este prima epocă istorică a Mesopotamiei și este perioada înfloririi unei civilizații extraordinare, în care s-au pus bazele panteonului Mesopotamian, a fost creată scrierea cuneiformă, iar artele și științele au înregistrat progrese remarcabile. În mare parte cercetătorii admit că sumerienii nu au fost autohtoni în patria lor istorică.

Faptul că sumerienii nu au fost autohtoni în patria lor istorică rezultă din analiza lingvistică a numelor de locuri din Sumer și a unor cuvinte referitoare la agricultură și la meseriile de bază care au fost păstrate în sumeriană și care nu se explică prin această limbă.

De origine akkadiană este chiar numele de Sumer. Populația sumeriană își numea propria țară sub numele de Kengir sau Kalam. În sumeriană Uri desemna partea de nord a Mesopotamiei.

Urmele cele mai vechi de locuire din sudul Mesopotamiei datează din jurul anului 4500 î.Hr. Aceste urme de locuire sunt date de agricultorii originari din regiunile mai înalte din nord sau din est iar aceștia erau cunoscuți sub numele de ubaidieni. Nu se știe mai nimic despre limba acestei populații cu excepția acelor urme păstrate într-un număr de denumiri geografice și de cuvinte din sumeriană.

Această populație este denumită sub numele de populație subareană de către unii învățați iar aceștia cred că este originară din regiunea Subir, care este aflată în nordul Mesopotamiei. După ubaidieni triburile care au venit și s-au infiltrat în regiune ca agricultori sau cuceritori sunt triburile semitice originare din Nord și din Vest. Originea sumerienilor nu este clară dar cu toate acestea în Biblie, se spune că sumerienii erau veniți de undeva din Orient și tot în Biblie sumerienii sunt amintiți sub numele de Sinar ( Geneza, X-10).

La originea populației sumeriene sunt cel puțin două teorii majore care fac referiri la această origine iar prima susține originea nordică a sumerienilor, din sudul Mării Caspice și din nordul Iranului. Această ipoteză se bazează pe vagile asemănări dintre limba sumeriană cu limbile turcice.

A doua teorie susține originea răsăritenă a sumerienilor, din aria civilizației Indusului iar aici această teorie se bazează pe unele asemănări dintre cele două civilizații.

În cele din urmă, din nefericire, niciuna din cele două teorii nu conține argumente suficiente și solide pentru a putea fi considerată sigură deci valabilă.

Cercetătorii susțin că data sosirii sumerienilor în patria lor istorică ar putea fi stabilită de la jumătatea mileniului al IV – lea î. Hr. și până către începutul mileniului al III – lea î. Hr. deși această dată nu este certă.

Civilizația sumeriană este produsul fuziunii etnice și culturale între populațiile ubaidiene, semitice și sumeriene iar această civilizație poartă numele de civilizație sumeriană deoarece limba sumeriană este aceea care a dat expresia scrisă a acestei civilizații.

1.2 Limba sumeriană.

Prima limbă scrisă din Mesopotamia a fost limba sumeriană, iar aceasta a fost vorbită în antichitate în Imperiul Sumerian. Limba sumeriană este o limbă izolată iar acest lucru este dat de faptul că este o limbă care nu se înrudește cu nici o altă limbă, nici chiar cu limbile vorbite în regiunile învecinate: ebraica, akkadiana, babiloniana, asiriana, toate acestea fiind limbi semitice, deci formează singură o familie.

Deși limba sumeriană s-a vorbit până prin sec. al XVII – lea î. Hr., ea fiind treptat înlocuită de akkadiană, sumeriana a mai fost utilizată ca limbă literară, științifică și religioasă în Mesopotamia până către sfârșitul primului secol d. Hr.

Inițial scrierea era pictografică constând în imagini schematice de ființe și lucruri care prin simpla alăturare sugerau un text sau un mesaj.

Ovidiu Drâmbă spune despre scrierea sumeriană că este “poate cea mai veche din lume care a putut fi descifrată – apărută în prima jumătate a mileniului al IV-lea î.e.n., s-a născut prin stilizarea unor semne pictografice, semne care desemnau simplificând obiecte sau ființe”.

Așadar la origini, fiecare semn reprezintă un obiect, mai târziu reprezentând un sunet ce corespunde cu acel obiect transformat într-un simplu element fonetic. Scrierea pictografică era o scriere care includea picturi de diferite animale, părți ale corpului omenesc, grâne, vase, etc. Iar acestea erau incizate cu un stylus în pasta crudă înainte ca aceasta să fi fost uscată la soare. Același semn a fost adoptat să traducă idei mai dezvoltate. În scrierea pictografică s-au găsit cam 2000 de semne iar aceste scrieri de cuvinte serveau unor scopuri foarte simple și anume cele comerciale.Tăblițele de piatră neagră din Mesopotamia prezintă interes iar aceste tăblițe de piatră neagră erau supranumite tăblițele Hofman iar ele datează de prin anul 6000 î.Hr. în formă pictografică primitivă, cu caractere preuniforme.

În Babilon până în era creștină scrierea cuneiformă folosită s-a dezvoltat în timp în sensul simplicității și uzualității. Scrierea cuneiformă a fost redactată pe diferite obiecte specifice poporului sumerian precum lutul, lemnul și piatra. „Prin schematizarea extremă a figurilor desemnate de pictograme și a grupării lor, s-a ajuns (din necesitatea de a scrie mai rapid) la semne arbitrare, gravate pe tăblițe de argilă proaspătă cu ajutorul unui stilet de trestie cu capătul tăiat oblic, care lăsa pe tăbliță o urmă asemănătoare celei a cuiului de potcovar „.

Prin urmare sumerienii au simplificat semnele folosind ideogramele cuneiforme (lat. cuneus – cui) obținute prin imprimarea unei amprente pe suprafața tăbliței de argilă crudă, cu ajutorul unui vârf metalic denumit stylus. „Această scriere „cuneiformă" …, definitivată ca atare în jurul anului 3500 î.e.n., a fost folosită timp de trei milenii, preluată fiind de la sumerieni de către akkadieni și asirieni; după care s-a răspândit din Egipt până în Asia Mică și la aproape toate popoarele din Orientul Apropiat, în această scriere au fost redactate documentele privind aproape toate aspectele vieții mesopotamiene, pe tăblițe de argilă,din care s-au descoperit până 221 mai bine de 300.000.”

Cu aproximativ 5000 de ani în urmă a fost inventat probabil scrisul iar la început sumerienii desenau imagini, dar apoi acestea s-au transformat în simboluri în formă de cuie, care au ajuns să fie denumite scriere cuneiformă.

Nu au putut fi stabilite cu siguranță încă afinitățile lingvistice ale limbii sumeriene iar dintre toate apropierile făcute, cele mai semnificative sunt cele cu limbile turcice. Ea este o limbă de tip aglutinant, deoarece păstrează rădăcina intactă, în timp ce exprimarea diferitelor schimbări morfemice se face cu ajutorul prefixelor, infixelor și sufixelor.

Limba sumeriană cuprinde multe elemente monosilabice. Momentul când sumerienii au început să practice scrierea fonetică este greu de datat dar în cele din urmă s-a fixat după îndelungi cercetări în perioada tablelor Djemdet Nasr.

Înțelegerea cuvintelor sumeriene a fost facilitată de rolul important jucat de determinative în construcțiile lexicale. Această introducere a determinativelor s-a generalizat odată cu cea a complementelor fonetice, un fel de marcă a cazului la substantive, ori persoană, gen și număr la verb, descoperite în textele Djemdet Nasr.

Limba sumeriană avea cel puțin două dialecte iar cel mai important fiind eme – Ku, dialectul oficial sumerian, și eme – SAL, dialectul folosit în compunerea imnurilor și incantațiilor.

“După aprox. anul 2000 î.e.n. locul limbii sumeriene în practica curentă a fost luat de limba semitică a akkadienilor, babiloniana, -mult superioară prin precizie și posibilitățile ei de a exprima nuanțele gândirii și ale sentimentelor. In ultimul mileniu î.e.n., în Orientul Apropiat va ajunge să predomine limba aramaică; aceasta va înlocui sistemul silabic din scrierea cuneifomiă cu sistemul alfabetic împrumutat de la fenicieni, folosind mai târziu și mijloace materiale de scriere mai practice decât cele folosite pentru tăblițele de argilă, – si amame,cerneala, papirusul și pergamentul.”

Limba sumeriană a fost înlocuită treptat, după anul 2000 î. Hr. ca limbă vorbită de limba semitică akkadiană, dar a supraviețuit ca limbă de cult până târziu, la începutul epocii persane. “Pornind de la ideograme, sumerienii au ajuns, chiar în jurul anului 3000 î.e.n., la semne silabice (după cum o dovedesc tăblițele găsite la Djemet Nasr).”

Cu unele mici modificări multe dintre semnele pictografice din această foarte veche scriere au supraviețuit iar scrierea cuneiformă este de fapt o dezvoltare a acesteia.

Unele particularități ale acestei scrieri arată clar că cel de-al doilea grup de texte pictografice (Warka III, Djemedet Nasr) au fost scrise în sumeriană și că este probabil ca și primul grup de texte (Warka IV) să fi fost în aceiași limbă. Constantin Daniel precizează că “Încă din 1920 arheologii, lucrând la Susa, găsesc niște bule sferice de argilă, și aceste bule sunt goale în mijlocul lor, căci dacă sunt sparte, arată o cavitate centrală.”

Arheologii disting mai multe epoci în periodizarea scrisului în Mesopotamia după cum urmează : El Obeid, care este cea mai veche perioadă, Warka, cu mai multe etape, adică IV, din mileniul al IV-lea când își făcea aparția scrisul în Mesopotamia, III, II și I, sau Djemdet Nasr care coincide cu perioadele Warka III și Warka II.

Aceste nume provin din denumirea așezărilor unde rezultatele săpăturilor au fost mai concludente. În lucrarea Civilizația sumeriană autorul Constantin Daniel precizează că “În 1957 L. Breton observă că micile obiecte găsite în bulele sferice de la Susa seamănă cu alte mici obiecte găsite la Warka, unde se înălța statul oraș Sumerian Uruk.

Ca și bulele de la Susa, cele de la Warka au pe fața exterioară urmele unor sigilii, fără semne de scriere. Un alt arheolog a băgat de seamă că bula conține pe fața ei exterioară întipărirea obiectelor mici ce sînt cuprinse în cavitatea ei lăuntrică, adică discuri, conuri mici sau mari; întipăririle sînt în același număr ca și obiectele aflate în sfera de pământ dar la Nuzi, în nordul Irakului, s-a găsit un fel de vas de argilă conținând 48 de astfel de mici obiecte modelate, iar pe partea exterioară a vasului de argilă era o înscripție cuneiformă care enumera o listă de animale, tot în număr de 48.

Astfel, funcția acestor mici obiecte se preciza și arheologul A. Leo Oppenheim conchide că scribii de la Nuzi în mileniul al II-lea î.Hr. foloseau un sistem de înregistrare a animalelor aparte, deosebit de cel al scrierii cuneiforme.”

Aceste mici obiecte poartă denumirea de calculi iar acest nume “se dădea pieselor de numărare contabilă în antichitatea romană”. Bulele sferice provin din perioada Uruk IV, deci sunt datate între 3200-3100 î.Hr.

Este bine să precizăm că au fost descoperite, în straturile neolitice vechi, un număr foarte mare de astfel de obiecte mici în Mesopotamia iar ca să nu fie distruse aceste obiecte mici erau arse în foc la o temperatură de 600-800 grade Celsius.

Constantin Daniel ne spune că “Arderea vaselor de lut este însă cu mult posterioară și s-a început prin a se arde în foc micile obiecte de argilă care reprezentau, desigur, animale, grâne, fructe sau cantități determinate”.

De aici putem concluziona că “Arderea în foc a acestor obiecte într-o vreme când ceramica nu era arsă în cuptoare dovedește că ele erau foarte importante, și trebuiau conservate cât mai mult”.

“Astfel, invenția scrierii propriu zise a fost precedată de folosirea acestui sistem de notare prin mici obiecte incluse sau nu într-o bulă sferică” iar “pe de altă parte, aceste mici obiecte, jetoane se găsesc pretutindeni între Mediterană și Golful Persic, deși nu înainte de anul 8000 î.Hr.”. Aceste mici obiecte ajung să fie odată cu revoluția urbană mult mai variate și mai numeroase către mileniul al IV-lea care înseamnă o etapă nouă.

Un moment deosebit de important este “În 1961 la Tărtăria, localitate situată pe Mureș, unde s-au găsit trei tăblițe de lu ars de către cercetătorul clujean N. Vasa” iar “Pe aceste tăblițe erau însacrise pistograme și tot astfel de tăblițe au fost descoperite în Bulgaria…”. Pe baza acestor descoperiri s-a emis ipoteza că în sud-estul Europei ar fi apărut prima scriere din lume, deoarece tăblițele de argilă de la Tărtăria sunt considerate mai vechi cu un mileniu decât prima scriere mesopotamiamă sau mai bine zis scrierea proto-sumeriană. Protosumerienii reprezentau un popor diferit decât sumerienii și se spune că aceștia ar fi fost izgoniți de către sumerieni. Protosumerienii sunt considerați inventatorii scrierii pictografice scriere din care s-au dezvoltat cuneiformele sumeriene și babiloniene. “…toate cuneiformele tardive au suferit o rotire de 90 grade în sensul acelor unui ceasornic în raport cu modelele după care au fost desenate” iar “această rotire și schimbare de poziție a cuneiformelor se explică prin faptul că la început se țineau tăblițele de argilă pieziș, oblic, în mâna stângă și se înscria cu vârful de trestie numit calamus în direcția normală desenul cuneiformelor care era oarecum o copie a obiectelor reale”.

Trebuie să precizăm că atunci cănd scribul trebuia să traseze cuneiforme greu de desenat acesta învârtea tăblița de argilă care era ținută în podul palmei și grava în argilă semne care apăreau de această dată ca răsturnate. În citirea textelor această răsturnare a grafemelor nu reprezenta pentru scribi o dificultate. În cazul când “o tăbliță trebuia să cuprindă mai multe înscrieri separate, atunci scribul împărțea tăblița în compartimente prin linii perpendiculare” iar “aceste compartimente se continuau unul după altul de la dreapta la stânga”.

Când fiecărui grafem sau grup de grafeme îi corespunde un cuvânt cum ar fi de exemplu UDU (oaie), GUD.AB (taur-vacă = vite), putem spune că avem o scriere verbală ceea ce reprezintă sistemul celei mai vechi scrieri mesopotamiene. Se puteu exprima și noțiuni mai complexe prin scrierea verbală iar acest proces se realiza prin combinarea a două sau mai multe grafeme. Un exemplu poate fi grafema femeie-țară străină care reprezenta noțiunea de sclavă și semnul cap-apă care reprezenta noțiunea de băutură și a bea. Grafemele puteau exprima și noțiuni învecinate și nu numai un obiect real cunoscut. Aici avem ca exemplu desenul unui plug care la început reprezenta plugul dar mai apoi a ajuns să exprime și verbul a ara. Dezvoltarea semnelor silabice a apărut ca urmare a tendinței de a lărgi domeniile de expresie ale scrisului pentru a obține preciziuni mai mari. Cuvântul viață s-a exprimat în sumeriană printr-un grafem care reprezenta o săgeată deoarece cuvântul viață se spunea în sumeriană ti și săgeată ti.

Crearea semnelor silabice a grafemelor care exprimă o silabă a condus la posibilitatea exprimării nu numai a elementelor fundamentale ale limbii ci și particularitățile gramaticale. Constantin Daniel precizează că “prin așezarea determinativelor, scrierea a reușit să înlăture multitudinea de sensuri ale aceleiași grafeme” iar “astfel se utiliza un semn care indica specia zeu, om, lemn, loc, oraș și acest semn numit determinative se așeza înainte sau mai rar după un grafem care reprezenta un cuvânt, sau după un cuvânt scris silabic (se știe că în egipteană detrminativul era așezat totdeauna după cuvântul pr care îl determina).”

Începutul scrierii mesopotamiene este marcat de cele mai vechi documente scrise din stratul URUK IV (circa 3000 Î.Hr.) iar acestea conțin un număr însemnat de semne grafice.

Se estimează că ar exista circa 1000 de grafeme datând din această epocă deși din stadiul arhaic al scrierii sumeriene (până la 2500 î.Hr.) numărul acestor grafeme s-ar fi diminuat mult. Tăblițele de la ȘURUPPAK au aproximativ 800 semne grafice iar în jurul anilor 2000 î.Hr. mai erau doar 500 de grafeme în uz iar 200 de semne grafice au ieșit din uz.

Constantin Daniel precizează că “scrierea sumeriană a fost creată la început pentru înscrierea tranzacțiilor și proceselor economice”. Scrierea sumeriană a fost utilizată și în alte domenii decât cel economic dar acest moment s-a întâmplat către sfârșitul stadiului arhaic al scrierii sumeriene și la începutul stadiului scrierii paleo-sumeriene.

Este bine să precizăm că în ceea ce privește forma și mărimea tăblițelor de argilă acestea erau pătrate sau dreptunghiulare sau în formă de elipsă, suprafața era plană sau ușor curbată iar mărimea și grosimea lor variau. De exemplu în perioada URUK aceste tăblițe de argilă aveau formă de dreptunghi și aveau 4-5 cm. lungime pe 2-3 cm. lățime iar acestea puteau fi cuprinse în palmă. Tăblițele de argilă puteau fi și mai mari iar aici putem da drept exemplu o tăbliță ce avea 45,8 cm. pe 30 cm. iar această tăbliță era de fapt un tratat încheiat între regele Asarhadon și principele mezilor Ramataya. Aceste tăblițe de argilă erau înlocuite de prisme de argilă sau cilindri de argilă dacă textele erau mai lungi iar un exemplu este imnul consacrat de regele Gudea din Lagaș construcției unui templu, cuprins pe 1365 de rânduri iar acest imn este scris pe doi cilindri mari de 60 cm. înalțime fiecare.

Civilizația protoliterară a Mesopotamiei a fost dezvoltată de sumerieni adică de poporul istoric cel mai vechi din Sudul Mesopotamiei. Sumerienii sunt cei care cunosc scrierea pictografică pe care apoi, stilizând și simplificând semnele, o transformă în scrierea cuneiformă, mai ușor de folosit și constituind o altă treaptă către închegarea alfabetului pe care îl folosim în prezent.

“Scrierea alfabetică – a cărei invenție este atribuită fenicienilor – se citea de la dreapta la stânga – pentru a ușura exercițiul lecturii – într-un fel ciudat numit boustrophedon (în gr.), care consta în a scrie un rând de la dreapta la stânga, rândul următor de la stânga la dreapta, al treilea de la dreapta la stânga, ș.a.m.d. Unele vechi inscripții grecești sunt scrise în boustrophedon – fapt ce pare a confirma și e) ipoteza derivației alfabetului grec din alfabetul fenician.”

Așezarea geografică și conjuncturile istorico – politice au avut o mare influență asupra destinului scrierii la popoarele Mesopotamiei. Primii cuceritori însemnați pentru soarta culturii sumeriene au fost chiar babilonienii, cu triburile lor semitice nomade, care se aflau pe o treaptă de dezvoltare socială inferioară. În primul rând babilonienii au preluat scrierea așadar la început ei au adoptat cu totul limba vorbită și cea scrisă a poporului cucerit. Acest proces îl precede pe cel ce se va produce în mod legic și la cucerirea grecilor de către romani.

Limba sumeriană va fi folosită în continuare de babilonieni chiar și după ce poporul Sumerian dispăruse de mult timp.

Arnold J. Toynbee, consideră, în lucrarea Studiu asupra istoriei, că “Asirienii înșiși, în ultimele lor zile, foloseau alfabetul ara-maic pentru scrierea pe pergament, ca un adaos paralel cu scrierea lor cuneiformă tradițională pe tablete de argilă sau pe piatră. Cînd au ajuns să folosească alfabetul aramaic, putem presupune că foloseau si limba aramaică. în orice caz, după distrugerea statului asirian si aceea a vremelnicului Regat al Noului Babilon (adică imperiul lui Nabopalasar) — care i-a urmat pentru foarte scurtă vreme —, limba aramaică si alfabetul aramaic au cîștigat necontenit tot mai mult teren, pînă cînd, în ultimul secol î.Cr., limba akkadiană și scrierea cuneiformă au ajuns să se stingă în chiar patria lor mesopo-tamiană.”

Babilonienii au început să scrie în limba lor dar au modificat sistemul cuneiform care s-a complicat în mod simțitor. Semnele simbolice ale scrierii sumeriene vor fi păstrate de către babilonieni dar le vor citi în limba lor dându-le o altă pronunție. Această transformare exterioară a scrierii a căpătat o întorsătură radicală care avea să producă o revoluție decisivă pentru soarta și istoria scrisului în lume.

Această transformare a scrierii a fost dată de înlocuirea direcției verticale cu cea orizontală, prin care rândurile se vor pune unul sub celălalt și de la stânga la dreapta.

Evoluția scrierii Sumero-akkadiene poate fi demarcată astfel :

1) perioada arhaică (între 3000 – 2700 î. Hr.);

2) perioada dinastiei semite (între 2700-2500 î. Hr.) de la Urnanse la Manistusu;

3) perioada de la Manistusu la Gudea (între 2500-2350 î. Hr.);

4) dinastia sumeriană d”Our (în jurul lui – 2300 î. Hr.);

5) dinastia semită amorită a lui Hamurabi până la Babilon (în jurul anilor 2100 până la 1800 î. Hr.);

6) dinastia Kassită (în jur de 1800 și până la 1200 î. Hr.);

7) epoca dominației asiriene (de la 1100 până la 600 î. Hr.);

8) epoca neobabiloniană (de la 600 până la 540 î. Hr.).

Odată cu cotropirea persană, scrierea akkadiană pierde tot mai mult teren și lasă locul scrierii alfabetice aramice care era mult mai simplă.

Scrierea sumero-akkadiană a provocat dificultăți la lectură dar cu toate acestea ea a cunoscut în vechea lume orientală un mare success. În mileniul II limba akkadiană va deveni o scriere internațională. În momentul în care s-au descoperit în Egiptul de sus la El Amarna arhivele diplomatice ale faraonilor Amènophis III și Amènophis IV (1405-1370 și 1370-1352 î.Hr) s-a constatat că aceștia au întreținut corespondența pe tăblițe de argilă în scriere sumero-akkadiană cu regii babilonieni, cu asirienii și cu hitiții.

Ei au recurs la această scriere deoarece scrierea sumero-akkadiană era o scriere care permitea o notație precisă, deși aceasta recurgea la semne silabice. Textele au rezistat în timp datorită faptului că au fost scrise pe argilă.

Descifrarea scrierii cuneiforme și recunoașterea limbii sumeriene au facilitate accesul la o serie de texte de mare întindere, texte legislative cum ar fi Legile lui Ur-Nammu, Codul lui Lipit Ishtar, Legile din Eshnunna, Codul lui Hammurabi, Legile asiriene, inscripții de fundație (Manishtushu, Gudea, Assurnazirpal II), inscripții comemorative (Entemena, Salmanassar III, Assurbanipal II), texte literare și religioase ( Epopeea lui Ghilgamesh, mituri ale Creației, Mitul Coborârii zeiței Ishtar în Infern și Mitul potopului).

Studiile care au făcut posibilă identificarea nucleului sumerian al unor opere care au fost preluate în perioada akkado-babiloniană sunt studiile lui Samuel Noah Kramer.

Constantin Daniel precizează că “în mai multe secole tabelele de înregistrare și de clasificare a ideogramelor scrise în cuneiforme s-au înmulțit considerabil, li s-au adăugat vocabulare de termeni vechi ieșiți din uz, exemple gramaticale, culegeri de formule sumeriene traduse uneori în akkadiană” iar “în felul acesta scribii sumero-akkadieni aveau la dispoziție o documentare uriașă și se puteau descurca mult mai bine decât sumerologii și asirologii din epoca noastră”.

Cu toate acestea și în zilele noastre descifrarea cuneiformelor încă continuă să creeze dificultăți iar această dificultate rezultă din folosirea unui timp îndelungat și consultarea a numeroase dicționare, vocabulare și gramatici.

1.3 Sumerienii și civilizația lutului.

Cel dintâi popor istoric cunoscut pe Planeta Albastră a fost poporul Sumerian. Putem spune despre conglomeratul de popoare care cu câteva mii de ani înainte a trăit în Mesopotamia că a avut un destin ctitorial deoarece el a creat o cultură cu totul remarcabilă în istorie.

În urma cu peste opt milenii, în rodnicul ținut al străvechii Mesopotamii, lua naștere prima civilizație a lumii iar invențiile enigmaticilor sumerieni depășeau cu mult cunoștințele și tehnologia vremii.

Sumerienii au realizat bazele culturilor ce aveau să le urmeze iar o parte însemnată a moștenirii lor nu își găsește nici astăzi explicația în rândul oamenilor de știință.

În Sumerul antic erau inventate : scrierea, roata, matematica, astronomia, calendarele, sistemele de irigații, armura, carul de luptă, săbiile, bărcile, harnasamentul cailor, cuiele, morile, sandalele, roata olarului, harponul, dalta, inelele, șeile sau acul.

Tot în Sumerul antic a luat naștere și prima mare operă literară a umanității și anume Epopeea lui Ghilgames care a fost descoperită în secolul al XIX-lea între ruinele străvechiului oraș Uruk, precum și prima religie politeistă .

Una din principalele surse de cunoaștere a dezvoltării civilizației, cu începere de prin mileniul al II-lea î. Hr., este scrierea cuneiformă.

Sumerienii au folosit pentru prima dată scrisul iar acest moment a marcat trecerea de la preistorie la istorie.

Scrierea cuneiformă de tip analitic, s-a răspândit în Antichitate la toate popoarele din Mesopotamia și din vecinătate dar acest proces s-a realizat printr-o evoluție îndelungată, începând din mileniul al IV-lea î.Hr. când în Sumer comunicarea scrisă se realize prin semne și desene ce reprezentau diferite obiecte iar mai târziu prin succesive stilizări s-a ajuns la caracterele numite cuneiforme.

Poporul Sumerian este considerat primul popor care a realizat pentru prima dată o formă de scriere în sistem fonetic. Semnele grafice și sunetele sunt codificate în scrierea sumeriană iar din această cauză ele au putut fi descifrate cu un grad de acuratețe acceptabil doar după 4000-5000 de ani.

În concepția lui Ovidiu Drâmbă “O cât de sumară privire asupra științei mesopotamienilor nu se poate încheia fără a aminti acea formă primară a științei filologice care este contribuția lor în domeniul lexicografiei.

Repertoriile lexicografice descoperite cuprind domeniile cele mai variate: tehnică, unelte, construcții, țări, regiuni, fluvii și râuri, munți și podișuri, meșteșuguri, divinități, îmbrăcăminte, hrană și băuturi, ș.a.

Ceea ce conferă un caracter științific acestor repertorii este gruparea lor pe categorii, clase, familii, specii. Importante pentru studiul limbilor Orientului Apropiat din acele timpuri sunt listele bilingve de cuvinte, precum și acele adevărate microlexicoane în 3 și chiar 4 limbi. Bineînțeles că o rigoare științifică în înțelesul modern al termenului, lipsește.

Este însă incontestabilă importanța și valoarea acestor repertorii, care ne transmit (de pildă) indicații de toponimie, rudimentare hărți locale, sau planuri (chiar dacă incorecte) de orașe, de cartiere, sau de canale. După cum, de asemenea incontestabilă este importanța listelor dinastice pentru cunoașterea cronologiei istoriei mesopotamiene.

Știința mesopotamiană a reușit foarte greu și rareori să depășească stadiul empirismului. Observații, constatări, descrieri, tatonări, calcule, – dar fără ca autorii lor să se ridice la nivelul abstractizării, fără să enunțe principii, și chiar fără să indice metode.

În domeniul matematicii, de exemplu, se pun problemele, se indică operațiile de efectuat, se găsesc soluții chiar exacte, – dar nu se formulează un raționament, nu se procedează la o demonstrație. Aceasta, din cauză că știința lor a rămas condiționată în primul rând de stadiul civilizației respective; dar și de mentalitatea religioasă care predomina, limitată și limitatoare.

Căci mesopotamienii considerau știința ca un dar al zeilor, ca o revelație divină – pe care omul n-are nici voie, nici nevoie de a o aprofunda, limitându-se doar să o constate. Determinată și limitată de imperativa ideologie religioasă, o asemenea atitudine mentală ducea inevitabil la un progres lent (dacă nu la un relativ imobilism) – în viața socială, în organizarea politică, în practica juridică, în artă, în știință, și chiar în domeniul vieții religioase.”

Sumerienii au inventat roata, despre care se știe că, după foc, a fost cel de-al doilea element civilizator important pentru omenire .

Ovidiu Drâmbă spune că “…, o invenție atât de revoluționară ca roata apărut în Mesopotamia. Primele reprezentări, găsite în Sumer, ale unor vehicole cu roți datează de la mijlocul mileniului al IV-lea î.e.n.; vehicole care vor înlocui treptat sania trasă de boi. Spre sfârșitul mileniului următor, carele cu două și cu patru roți se foloseau în Sumer în mod curent .

Se pare că și invenția roții olarului se datorește tot Sumerului. Această invenție a dus nu numai la o considerabilă dezvoltare (cantitativă și calitativă) a ceramicii, ci și la apariția unui meșteșug bine definit și la apariția unui tip de meșteșugar specializat – olarul.

Nu se știe cu certitudine dacă plugul a apărut mai întâi în Mesopotamia sau în Egipt; dar știm că sumerienii au inventat acel combinat de plug-semănătoare amintit mai sus. În domeniul construcțiilor, marile edificii sumero-babiloniene și asiriene impresionau prin proporțiile lor colosale, deși folosind un material atât de ingrat cum este cărămida uscată .”

Cei dintâi edili de orașe sunt sumerienii deoarece ei înălțau celebrele zigurate. Ziguratele reprezentau acele construcții piramidale cu șapte etaje iar ele aveau ziduri acoperite cu cărămizi zmălțuite în culori diferite. Ziguratele erau construcții imense a căror frumusețe o constituiau statuile și pereții ornați cu basoreliefuri lucrate artistic.

Pe pereții ziguratelor se mai găseau și frize pe care s-au descoperit sculpturi ca Leoaica rănită ori Leul care varsă sânge din gură. Pe aceste frize, ca decorațiuni din cărămizi smălțuite, erau prezentate scene mitologice (în vremea lui Hammurabi cel mai adulat dintre zei era Marduk), aspecte din viața regilor și scene de vânătoare. Cea mai renumită chiar și azi în întreaga lume este Friza leilor care se află la Muzeul Pergamon din Berlin.

Ziguratele erau privite ca adevărate embleme ale civilizației și culturii Mesopotamiene. Aceste zigurate fiind un fel de temple – turnuri erau folosite și pentru efectuarea observațiilor astronomice. În acest caz ziguratele erau prevăzute cu scări interioare ori cu așa numitele pante-drumuri care duceau spre vârf.

Complexitatea culturii sumeriene constă și în vastitatea cunosțiințelor pe care le aveau în domeniul aritmeticii și geometriei. Aceste cunoștiințe explică tehnicile de construire a canalelor de irigații, a templelor și a modului cum măsurau ogoarele.

“Surprinzătoare pentru acele timpuri sunt și progresele înregistrate de știința mesopotamiană în domeniul matematicii. Sute de mii de tăblițe de lut cuprind diferite feluri de calcule și operații aritmetice.

Babilonienii foloseau în numerație sistemul sexagesimal, preluat de la sumerieni, – dar împreună cu cel zecimal, folosit într-un mod special. Sistemul sexagesimal – rămas până azi în uz în multe țări ale lumii era foarte comod, pentru că este singurul divizibil cu 2, cu 3, sau cu 4. Pe baza acestui sistem babilonienii au împărțit – ei fiind cei dintâi în lume – cercul în 360 de grade, gradul în 60 de minute, minutul în 60 de secunde, iar anul în 360 de zile.

Aveau felurite tabele de calcul: tabele de ridicare la pătrat și la cub, tabele de rădăcini pătrate și cubice, și chiar tabele de calcule mai complicate, serii, relații exponențiale sau logaritmice. Cunoșteau relația lui Pitagora – cu o mie de ani înaintea acestuia ajunseseră chiar să formuleze o teorie a numerelor. Sumerienii sunt considerați și inventatorii algebrei. Chiar dacă uneori ajung să rezolve problemele prin tatonări, sau printr-o simplă întâmplare, faptul este că au reușit să rezolve probleme complicate; de pildă, ecuații de gradul I și II (în unele cazuri, chiar de gradul III ), cu una sau cu mai multe necunoscute.

Mai puțin însemnate sunt progresele pe care le-au realizat în domeniul geometriei. Totuși, cunoșteau formula suprafeței pătratului, a dreptunghiului, a triunghiului,a dreptunghiului, precum și ceea ce Pitagora va formula prin cunoscuta sa teoremă (pătratul ipotenuzei este egal cu suma pătratelor celor două catete). Babilonienii din epoca 2200-2000 î.e.n. știau să măsoare volumul unui paralelipiped rectangular, a unui cilindru, a unui trunchi de con și a unei piramide pătrate.”

Sumerienii aveau puse la punct unitățile de măsurare a timpului, a lungimilor, a greutăților iar din Mesopotamia ele au ajuns să se răspândească în întrega lume antică și să se perpetueze în timp până în zilele noastre.

Aceștia aveau vaste cunoștiințe în astronomie iar cunoștiințele lor cu privire la corpurile cerești, eclipsele de lună și de soare, i-au determinat să inventeze cadranul solar ca să împartă circumferința Pământului în 360 grade, gradul în 60 de minute, iar minutul în 60 de secunde. Acest sistem este cunoscut și astăzi drept sistemul sexagesimal.

Este bine să știm că “…știința în care asiro-babilonienii și-au adus contribuția lor principală este astronomia. Și aceasta pentru că nu au considerat-o doar ca o știință de observație, ci ca o disciplină teoretică, însoțind înregistrările lor regulate din tabele cu calcule matematice.

Pe de altă parte, ei dispuneau de instrumente de observații astronomice, despre care se spune că nu erau întru nimic inferioare celor ale grecilor de mai târziu. Ei au fost primii care au știut să facă deosebirea dintre stea și planeta; primii care au determinat solstițiile și echinocțiile; primii care au împărțit ecliptica în douăsprezece semne zodiacale; primii care au întocmit – încă în al XX-lea secol î.e.n. – o hartă a boltei cerești, notând cu o exactitate uimitoare pentru acele timpuri orbitele, conjuncțiile și eclipsele principalelor planete.

Încă din timpuri străvechi sumerienii efectuaseră o grupare a stelelor în constelații.”

Teoriile general acceptate despre cunoștințele de astronomie ale sumerienilor, spun ca aceștia remarcaseră, înca de la începuturi, prezența pe bolta cerească a celor cinci planete vizibile cu ochiul liber : Venus, Saturn, Jupiter, Mercur si Marte, cele care, alături de Soare si Luna, vor da, în majoritatea culturilor lumii, sistemul săptămânal de șapte zile.

Cu o vechime de cca. 6.ooo de ani, unele informații din documentele amintite, sunt deja confirmate de ultimele descoperiri științifice, altele răstoarnã punctele de vedere științifice devenite apodictice și, în sfârșit, unele încã par fanteziste și greu de acceptat, fiind în contradicție atât cu știința cît și cu afirmațiile din Biblie.

Este de precizat cã scrierile sumeriene și babiloniene fac referiri explicite, la evenimente cu vechime de 4 – 5 miliarde de ani în ce privește cosmologia și cosmogonia, și una de cca. 375.000 și apoi 150.000 de ani, în ce privește “proiectarea” creerii ființei umane.

De asemenea, informațiile cosmologice și cosmogonice sumeriene se referă exclusiv la problematica sistemului nostru planetar, nu și la cea a Cosmosului și Universului în general, și numai la ființa umană pămînteană, nu și la Omul –ființă universală, așa cum o face mult mai complet, Biblia.

Scrierile sumeriene, în special “cele șapte tablete ale genezei”, cu o vechime de cca. 6.ooo de ani – oricând reproductibile de pe bine-cunoscutele peceți cilindrice, prezintă imaginea sistemului nostru planetar având în mod explicit Soarele în poziție centrală și, ceea ce este aproape incredibil, cele zece planete ale sale, nu nouă, plasate la distanțe și în mărimi cvazicorecte; ori cel puțin Uranus, Neptun și Pluto, fără a mai vorbi de acea ultimă planetă X, nu erau cunoscute nici măcar de Galilei, fiind descoperite abia în 1781, 1846, 1930, respectiv după anul 2000.

Unii cercetători sunt sceptici cu privire la desenul sumerian. Conform acestora, desenul nu ar reprezenta sistemul solar ci ar fi simbolul Zeului Soare, înconjurat de stele. Așezarea respectivelor stele/planete, identică cu cea a planetelor din sistemul solar, lasă loc speculatiilor de orice natura.

Misterul se adâncește în momentul în care descoperim că în religia sumeriană existau 12 zeități majore, număr identic cu cel al corpurilor ceresti.Aceste zeități erau numite in limbajul akkadian drept Anunnaki (Cei de sânge regal). Sumerienii credeau că originea zeităților lor se află în spațiu, mai precis pe enigmatica Planeta X, acolo de unde aceștia coborau pe Terra pentru a crea din lut primii oameni, într-un loc numit Eden (legatură mai mult decât evidentă cu mitul biblic al creației).

Zeul creator al oamenilor, Marduk, era asociat în religia sumeriană cu Nibiru, planetă considerată a fi, pe de o parte, Jupiter sau, pe de altă parte, ipotetica planetă reprezentată pe plăcuța de lut.

In documentele sumeriene, planetele sistemului nostru planetar sunt menționate și caracterizate prin însușiri specific astronomice (culoare, alias luminozitate), și sunt numerotate (prin puncte): Marte era a șasea, Pământul (Ki) a șaptea etc.

Denumirile sumeriene ale planetelor sunt în genul: Nudimmut – creatorul artistic (probabil Neptun, de culoare albastru-verzui), Anu – bărbatul din ceruri (Uranus de culoare verde strãlucitor), Anshar – strămoșul cerurilor (Saturn), Ki-Shar – strămoșul pământurilor (Jupiter), Lahmu – zeul războiului (Marte), Ki (noua Tiamat – Terra), Mumu (Venus), Apsu (Mercur).

Semnificația fiecărei denumiri poate fi furnizoare de informații importante.

Într-o listare mai veche apare planeta Tiamat plasată între actualele planete Jupiter și Marte. In configurația sistemului planetar, în locul planetei Tiamat apare Rakish – brățara creată , care corespunde centurii de asteroizi, dar și o nouă planetă Ki între Marte și Venus, deci Terra.

Sumerienii erau cei dintâi agricultori și tot ei au întemeiat primul stat cunoscut.

Primul stat babilonian era așezat la interesecția drumurilor dintre Iran, Siria, Asia Mică, Egipt și ținuturile asiatice răsăritene și așezat pe Eufrat. Acesta a dăinuit între secolele al XIV-lea și al XII-lea î.Hr. și avea să se întindă peste întreaga Mesopotamie, peste țara Elamului și peste Siria.

Hammurabi este cel de-al șaselea suveran al dinastiei amonite iar documentele atestă faptul că ajunsese rege la douăzeci și cinci de ani când regatul său își avea frontierele la cel mult 70-80 de kilometric în jurul cetății Babilonului. Este cunoscut faptul că în primele trei sferturi ale domniei sale el fusese unul dintre cei patru,cinci despoți care pretindeau hegemonia mozaicului de state-orașe din zonă. Hammurabi a domnit patruzeci și trei de ani în mileniul al II-lea î.Hr.

Prin opera sa legislativă Hammurabi va deveni cel mai renumit suveran al Mesopotamiei. Legea lui Hammurabi este vestită iar textul ei este concis și clar. Această lege conține 292 de articole ori paragrafe în care erau uniformizate dreptul civil, cel penal și cel comercial din întregul imperiu. Codul lui Hammurabi a fost descoperit la Susa în anul 1901 iar în prezent stela de diorit pe care fusese el gravat se află la Muzeul Louvre din Paris.

În Mesopotamia arta ceramicii cunoaște o mare înflorire iar asta datorită faptului că meșterii locali care prelucrau lutul erau renumiți prin oalele de împodobit.Tot aici s-au organizat primele biblioteci ale lumii iar acestea numără mii de tăblițe din cărămidă cu scrieri literare și științifice.

Ovidiu Drâmbă ne vorbește și despre o serie de texte medicale deosebit de importante și precizează că “Textele medicale babilo-niene vorbesc despre examenul clinic al bolnavului, despre diagnostic, despre tratament și despre prognostic.Un text medical de la sfârșitul mileniului al III-lea î.e.n. – unul din numeroasele îndreptare terapeutice care s-au păstrat – descrie caracteristicile, indicațiile, modul de preparare și administrare a 150 de medicamente.” Aceste texte medicale apar pe o serie de tăblițe sumeriene iar “Cele mai vechi tăblițe sumeriene conținând texte medicale au fost găsite la Nippur (unde exista și o înfloritoare școală medicală, patronată de zeița medicinei Gula).”

Una din descoperirile semnificative în domeniul scrisului constă în descoperirea unei rețete medicale sumeriene care este datată în anul 2000 î.Hr. Această rețetă era realizată diferit ca scriere de registrul din Uruk, care este mai vechi cu 1300 de ani.

Registrul va fi o adevărată inspirație pentru ucenicii care lucrau în lut iar asta deoarece erau un bun model al eleganței scrisului. Numărul semnelor de margine marcate este impresionant doar cîteva semne sunt realizate cu un singur stil.

Înaintea sumerienilor nimeni n-a plămădit atât de divers și artistic lutul, piatra și metalul, iar poeziile lor marcheaza debutul istoriei literaturii universale.

CAPITOLUL II – Economie și societate.

2.1 Organizarea economiei.

Până către sfârșitul mileniului al IV-lea î.Hr. în structura societății sumeriene dominau relațiile gentilice. În mileniul al V-lea î.Hr. însă diferențierea economică și socială s-a accentuat.

La baza întregii economii sumeriene se afla agricultura iar “Pământul, în principiu considerat în întregime proprietate a statului, era lucrat de țăranii liberi, care îl puteau avea în posesiune, organizați în comunități rurale, în obștii sătești, conduse de un sfat de bătrâni.”

Obștiile sătești (și de asemenea templele, ca posesoare de terenuri întinse) trebuiau să plătească regelui, deci statului, biruri și felurite impozite în natură, sub forma unui tribut regal .

De asemenea, erau obligați la prestații pentru construcția și întreținerea canalelor, a digurilor și a altor lucrări publice, fortificații, palate, temple, drumuri, ș.a.

Cu timpul s-au constituit și mari proprietăți funciare – domenii ale regelui, ale templelor și ale unei adevărate aristocrații de înalți funcționari ai statului.

Coloniștilor (sau, la asirieni, și veteranilor) li se repartizau pământuri, cu obligația de a rămâne în serviciul armatei. Atât slujbașii regelui cât și cei ai templelor asigurau o riguroasă evidență a cadastrului, în funcție de care figurau și prestațiile obligatorii.

Marele proprietar funciar era regele. El își valorifica produsele prin toate mijloacele, inclusiv prin cele proprii tipului de activitate bancară. Administrația Palatului juca un rol primordial în activitatea economică a țării.

Mai bogat însă decât Palatul regal era Marele Templu, care poseda terenuri, edificii, turme, exploatări comerciale și meșteșugărești. Acest volum considerabil de bunuri era apoi sporit de dijme, de donații, de ofrande, de veniturile realizate din diferite operații financiare; în Mesopotamia templul era principala forță economică.

Baza economiei sumero-babiloniene o forma agricultura. Controlul, întreținerea și dezvoltarea continuă a rețelei canalelor de irigație (în același timp căi de transport și comunicație) rămânea grija principală a statului și a monarhului său. Fluviile și canalele asigurau totodată și un pescuit abundent.

Între cerealele cultivate primul loc îl ocupa orzul ; apoi grâul și, ca plantă oleaginoasă, susanul.

O pondere semnificativă, în agricultura Mesopotamiei este legată de practicarea legumiculturii și pomiculturii. Aici s-au amenajat, pentru prima dată, grădinării de zarzavat protejate de vânturi și de soare cu perdele de sălcii.

Sumerienii și babilonienii nu cultivau vița de vie și măslinul, în schimb cultivau palmierul și curmalul (pom fructifer ce suportă apa sărată) cu fructe nutritive, din care se pot obține alte produse ca vin, nectar, oțet, fibre textile, ș.a. (cca. 360 de produse, după Strabon), fiind considerat de sumerieni copacul sfânt al vieții.

Istoricii antichității descriu Mesopotamia ca pe o grădină veșnic înflorită, ceea ce poate explica mitul grădinii raiului a apărut tocmai în aceste ținuturi.

Locuitorii Mesopotamiei creșteau numeroase animale, mai ales oile, iar bovinele erau furajate și ținute lângă casă.

Calul, introdus pe la 1800 î.Hr. de hurriți, era folosit la tracțiunea carelor de luptă, crescut în grajduri regale și nefiind încălecat. Asinul și cămila vor fi aduse din Egipt la sfârșitul mileniului II î.Hr.

“De la începutul mileniului al II-lea î.e.n. datează un fel de îndreptar al plugarului care, în 108 rânduri de text, conține sfaturile unui plugar către fiul său. Din acest text, care indică toate fazele muncii câmpului, începând cu diferite feluri de arături până la treierat și vânturat, aflăm printre altele că la acea dată sumero-babilonienii arau și însămânțau concomitent, atașând plugului un dispozitiv care, dintr-un vas rezervor și printr-o pâlnie, lăsa să cadă sămânța în brazdă.”

Un loc important în economia agricolă îl dețineau grădinăritul și pomicultura. Pentru a proteja grădinile de zarzavat contra vânturilor, a arșiței se plantau în jur sălcii, creându-se astfel, pentru prima dată în istorie, perdele de protecție.

Vița de vie și măslinul lipseau, în schimb abundau livezile de palmieri.

Curmalul, a cărui polenizare artificială sumerienii o practicau, furniza (după mărturia lui Strabon) nu mai puțin de 360 de produse: vin, nectar, oțet, fibre textile, frunze, ș.a. Sâmburii pisați și macerați dădeau o bună hrană pentru animale; iar trunchiul și crengile, combustibil pentru cuptorul olarului sau pentru forja fierarului. De aceea sumerienii îl numeau copacul sfânt și copacul vieții, și ca atare figurează imaginea sa simbolică pe sigiliile sumero-akkadiene.

Lemnul era o mare raritate pe întreg întinsul Mesopotamiei. Pentru construcțiile cele mai modeste se întrebuințau trestia și stuful, folosite la împletitul coșurilor sau rogojinelor, precum și la construcția bărcilor, care puteau ajunge la mari dimensiuni.

Răspândită era creșterea vitelor, mai ales a oilor. Bovinele erau ținute pe lângă casă și erau furajate. Creșterea porcilor a fost întreruptă către 2000 î.Hr.

Asinul provenea dintr-o rasă originară din Egipt. Dromaderul a fost folosit abia către sfârșitul mileniului al II-lea î.e.n. iar calul, introdus în Mesopotamia de către hurriți în jurul anului 1800 î.Hr., era întrebuințat numai la carele de luptă (niciodată încălecat) și crescut în grajdurile regale.

În sfera economică a Mesopotamiei un rol esențial îl aveau templele, destul de numeroase în toate orașele, beneficiind de diverse bunuri, terenuri agricole, ferme de animale, edificii și ateliere meșteșugărești în care lucrau sclavi sau lucrători plătiți.

Templul s-a constituit pe plan istoric cu prima entitate cu funcții economice, bazată pe structuri închise ce producea tot ce este necesar comunității ce trăia în jurul templului respectiv. Totodată, aceste temple au devenit și centre de afaceri comercial-bancare, unde se realizau operații specifice schimbului (vânzări-cumpărări) împrumuturi, etc., aveau evidența lor în registre de contabilitate.

Pe lângă funcțiile sale economice cultice ți culturale “Templul, având și funcția de cameră de comerț, își stabilea un sistem standard de măsuri și greutăți valoarea metalului folosit drept monedă, inclusiv dreptul de a stabili prețuri de mercurial pentru produsele vândute pe piața orașului respectiv. În incinta templului se efectuau tranzacții și contracte comerciale a căror documente erau păstrate, contra unei taxe plătite de negustori.”

Primul aspect privește controlul exercitat de rege asupra tuturor activităților economice, postura de monopolist pe care el o deține asupra producției meșteșugărești și asupra schimbului, în special, a schimbului la mare distanță.

Tendința de concentrare a puterii economice în mâna unei persoane sau grup de persoane este sesizabilă deja la nivelul culturii Uruk III , care a dat primele tăblițe ce conțin liste de obiecte și persoane. Acestui stoc de tăblițe li se adaugă cele contemporane de la Shuruppak, care reprezintă două registre cu persoane ce desfășurau activități economice în diverse centre sumeriene. Este vorba de diferite centre sumeriene, categorii de lucrători (lemnari, lucrători în piele, spălători, olari, argintari, zidari, făcători de coșuri, cioplitori etc.).

Nu cunoaștem statutul legal al acestor categorii, dar faptul că sunt înregistrate într-o evidență centrală sugerează că efortul lor este coordonat de rege. Poziția lor poate fi dedusă dintr-o serie de texte religioase sau funerare.

Astfel, aflăm că asemenea persoane însoțeau pe proprietar ca ofrande funerare. Mormintele de la Ur amintite mai înainte confirmă valoarea istorică a acestor informații.

Începând cu dinastia a III-a din Ur, sursele devin mai precise și conțin date despre ateliere, lucrători, nivelul producției, stocajul și distribuția mărfurilor, felul în care se realizează controlul la nivelul forței de muncă și al producției, denumirea funcționarilor și a lucrătorilor, condițiile de piață.

În același timp, arhivele de la Drehem atestă și diseminarea diferitelor tipuri de ateliere în teritoriu, ceea ce înseamnă că acest tip de activitate se desfășoară fie în ateliere localizate înțr-o aripă a palatului, fie în ateliere dispersate și în funcție de anumite tradiții. Controlul asupra muncii este extrem de riguros.

În toate cazurile este vorba de persoane libere din punct de vedere juridic, fie originare din zonă și ajunse în stare de dependență economică dintr-un motiv sau altul, fie captivi. Folosirea prizonierilor ca mână de lucru este clar atestată în cazul Assiriei.

Al doilea sector economic în care regele deține un rol predominant este agricultura. Poziția specială a regelui determinată de faptul că el este deținătorul a unor domenii întinse. Nu este vorba de a fi unicul proprietar. Cel puțin nu în Akkad și Assiria, deoarece există dovezi că, alături de proprietatea regală, există o proprietate privată (comunală sau individuală sau familială).

Această realitate este atestată de conținutul actului de vânzare-cumpărare încheiat între Manishtushu și 8 obști, ca și de prescripțiile privind procedeele de înstrăinare a loturilor din codul de legi assirian.

Se poate crede însă că regii din dinastia a III-a din Ur, cei din Mari stăpâneau cvasitotalitatea terenurilor arabile și pășunile. O parte din aceste pământuri puteau fi dăruite templelor (într-un procent care nu pare să fi depășit 10%), ca plată pentru servicii (lucrătorilor din ateliere în contul rațiilor alimentare, soldaților în Assiria, Babylon, Eshnunna, pentru serviciile aduse).

Practica curentă este aceea a unei duble exploatări a solului, directă, prin oamenii regelui, sau prin sistemul arendării contra unui cuantum din produse stabilit prin lege în Babylon. Mai ales pășunile reprezentau o sursă importantă de venit (Eshnunna, Mari, Babylon).

În ceea ce privește schimbul la mare distanță, regele rămâne unicul
organizator, furnizor și garant, după cum o dovedește situația din Ur (dinastia a
IlI-a), Akkad, Assur, Babylon, Mari.

Modificări substanțiale în ceea ce privește dimensiunile sectorului regal din economie nu se înregistrează decât în Babylonul târziu (sec.7-6 î.Hr.).

Dezvelirea integrală a unor palate (Mari, Ninive) și recuperarea mai multor arhive (Shuruppak, Ur, Drehem, Mari, Ninive), existența mai multor texte legislative, edicte, serii de contracte (de împrumut, de vânzare – cumpărare, de căsătorie etc.) au făcut posibilă reconstituirea tipului de economie și a structurii Societății mesopotamiene pe secvențe politice.

2.2 Meșteșugurile și comerțul.

Meșteșugurile constituiau un aspect important al economiei mesopotamiene.

Documentele scrise mesopotamiene nu vorbesc despre cuceririle sumero-babilonienilor în domeniul tehnicii, considerând că tehnica nu este un lucru demn de a fi consemnat.

Cu toate acestea, o invenție atât de revoluționară ca roata a apărut în Mesopotamia. Primele reprezentări, găsite în Sumer, ale unor vehicole cu roți datează de la mijlocul mileniului al IV-lea î.Hr., vehicole care vor înlocui treptat sania trasă de boi. Spre sfârșitul mileniului următor, carele cu două și cu patru roți se foloseau în Sumer în mod curent .

Se pare că și invenția roții olarului se datorește tot Sumerului. Această invenție a dus nu numai la o considerabilă dezvoltare (cantitativă și calitativă) a ceramicii, ci și la apariția unui meșteșug bine definit și la apariția unui tip de meșteșugar specializat, olarul.

Nu se știe cu certitudine dacă plugul a apărut mai întâi în Mesopotamia sau în Egipt dar știm că sumerienii au inventat acel combinat de plug-semănătoare amintit mai sus.

În domeniul construcțiilor, marile edificii sumero-babiloniene și asiriene impresionau prin proporțiile lor colosale, deși folosind un material atât de ingrat cum este cărămida uscată .

Asiro-babilonienii s-au dovedit a fi meșteri pricepuți la construcția podurilor. S-au găsit în vechea albie a Eufratului resturile a șapte picioare de pod, masive, din cărămidă, fiecare picior la o distanță de 9 m unul de altul, într-un punct unde albia fluviului era lată de o mie de metri, ceea ce înseamnă că podul avea peste o sută de asemenea picioare. Partea carosabilă a podului, lată de aproximativ 10 m, era din trunchiuri de palmier și se pare că podul era acoperit. Desigur că pentru construcția lui cursul fluviului fusese în prealabil deviat.

La un relativ înalt nivel tehnic s-a ajuns în Mesopotamia în domeniul construcției carelor de luptă, a corăbiilor (care navigau pe mare încă de la mijlocul mileniului al III -lea î.Hr.), sau a mașinilor de război, de asediu și de atac. În mileniul al III -lea î.Hr. orașul Uruk avea turnătorii și cuptoare de topire pentru temperaturi înalte.

Avansată era tehnologia tăbăcăriei și cea a țesutului . În mileniul al II-lea î.Hr. fierarii babilonieni lucrau broaște cu chei, din aramă sau din bronz.

La începutul mileniului I î.Hr. meșteșugarii asirieni preparau pasta de sticlă opacă, faianța sticloasă și teracota emailată; lucrau ornamente în mozaic (tehnică preluată apoi de perși) și cunoșteau fabricarea sticlei suflate.

Cele dintâi drumuri bune din lume, pietruite, ale căror urme se mai văd și azi, au apărut în Asiria; drumuri bine întreținute și controlate, cu indicatoare, cu consolidări în zonele de deșert, cu poduri de piatră și, din loc în loc, cu fântâni pentru călători.

Puțin dezvoltate erau meșteșugurile legate de prelucrarea lemnului, a pietrei și a metalelor, materii prime care lipseau în sudul și centrul Mesopotamiei.

Un meșteșug important era cel legat de exploatarea stufului și a trestiei (care servea și la construcția de case, de mobilier, de unelte gospodărești, de bărci chiar mari, ș.a.m.d.).

Primul metal cunoscut aici, folosit mai întâi în stare nativă, apoi topit, a fost cuprul; într-o perioadă mai târzie, amestecat cu plumb, cu antimoniu și în fine cu cositor, a apărut bronzul, în epoca lui Hammurabi a apărut aici și fierul care însă era foarte scump.

Remarcabil era nivelul de prelucrare a pieilor. Mult prețuite în țările din jur erau țesăturile din Sumer și Akkad, de in, cânepă și cele de lână, produse în mare cantitate. Meșteșugul prelucrării pielii era foarte dezvoltat și se lucrau încălțăminte, harnașamente, coifuri, tolbe, ș.a.

Dar meșteșugul olarului era cel mai apreciat. Olarii și ceramiștii în genere au ajuns la un înalt grad de măiestrie, fapt atestat de frumusețea și de varietatea de forme a vaselor, de basoreliefurile și de statuetele care s-au păstrat. Olăritul a fost meșteșugul cel mai răspândit și apreciat, atingând prin frumusețea și forma estetică a vaselor și a desenelor un înalt grad de realizare artistică.

Excedentul de produse, în special de grâne, ulei, carne, lână, țesături, ș.a.m.d. – era desfăcut, în interiorul țării, de negustori ambulanți sau de cei de la orașe, cu amănuntul sau cu ridicata. Pentru articolele importante (cereale, ulei, lână) prețurile erau stabilite după un tarif maximal. Legea obliga ca orice operație comercială mai importantă să facă neapărat obiectul unui act oficial de vânzare-cumpărare.

În exterior mărfurile erau exportate adesea chiar în regiuni foarte îndepărtate, în aceste cazuri, o expediție comercială putea dura și un an (căci, de pildă, distanța de pe țărmul Tigrului până în valea Indusului era de aproape 2.000 de km).

Pe itinerariile, stabilite din timpul vechi, ale caravanelor de asini se creaseră locuri fixe de întâlnire între negustori. Drumuri construite nu existau, decât începând din mileniul I î.e.n., cele făcute de asirieni, dar de-a lungul marilor drumuri caravanele găseau fântâni și adevărate hanuri de popas. Mai mult practicate, mai ușoare și mai sigure erau transporturile pe calea apei: a fluviilor, a rețelei de canale și, ceva mai târziu, de-a lungul coastei Golfului Persic. La întoarcere negustorii aduceau în schimb alte mărfuri, precum și sclavi.

Pentru spațiul civilizației mesopotamiene, meșteșugurile și comerțul au fost, de asemenea, sectoare importante ale economiei, cu excepția prelucrării lemnului, pietrei și metalelor care lipseau în partea centrală și sudică.

Este cunoscut că în activitatea comercială a Sumerului comerțul s-a impus ca urmare, în primul rând a existenței excedentului de produse agricole și meșteșugărești, care au făcut posibilă apariția negustorilor, această categorie socială cu un rol important în procesul economic de vânzare-cumpărare a mărfurilor.

Exportul mărfurilor la mari distanțe, începând mai ales cu mileniul I î.Hr., a determinat amenajarea și construirea unor drumuri comerciale amenajate din loc în loc cu fântâni și hanuri de popas, pentru caravanele negustorilor. Transporturile pe apă, fluvii, canale și mări vor fi în continuare utilizate, deoarece erau considerate mai ieftine și sigure, în special în bazinul Mediteranei și Golfului Persic.

2.3 Viața socială.

Asupra felului de organizare familială, socială, administrativă, politică și juridică a Mesopotamiei dispunem de unele date încă din epoca sumeriană, dar informațiile cele mai ample ni le furnizează Codul lui Hammurabi.

“Redactat în secolul al XVIII-lea î.Hr. acesta este o codificare a mai multor legi străvechi sumeriene și akkadiene; ca atare, reflectă și realități din epoci mult mai vechi. Mai degrabă decât un adevărat cod de legi, opera este o culegere de 282 de precepte, de sentințe, de norme de drept civil și penal, de drept administrativ, comercial, al familiei, ș.a.”

Probabil că așa-numitul Cod al lui Hammurabi nici n-a fost aplicat ca atare și asemenea altor codificări, a fost mai mult un program decât o realitate.

“Dar Codul lui Hammurabi are o excepțională valoare documentară nu numai sub raportul juridic, al legislației, ci în primul rând ca document asupra vieții sociale sumero-babiloniene, în general. Vechimea, caracterul său arhaic este atestat de pildă de formularea cea mai veche pe care o cunoaștem a „legii talionului" . Aflăm aici, apoi, că au continuat mult timp să se mențină drepturile și prerogativele familiei patriarhale.”

Folosirea textelor juridice (coduri de legi și edicte) pentru reconstituirea societății mesopotamiene nu este o sarcină comodă așa cum poate apărea la prima vedere. Cauza principală rămâne faptul că nu se fac referiri explicite la categorii sociale și nu sunt prescrise obligațiile și drepturile fiecărui grup sau fiecărei categorii sociale.

Textele legislative conțin un număr de prevederi privitoare la sclavi (obținerea, marcarea, sancțiuni pentru furt, căsătoria, soarta progeniturii, restricții comportamentale etc.).

Alte categorii sociale și poziția lor reală în societate pot fi doar bănuite pornind de la acele prescripții care fac opoziție între persoane de rang și persoane de condiție inferioară.

Nu există nici un alt indiciu care să justifice această opoziție. Lucrurile sunt complicate și de faptul că în unele legi (de exemplu cele assiriene) este introdusă o categorie specială, definită nu în termeni ierarhici („oameni = oameni de rang = awilu" și „cei de rând = muskkenu"), ci în termeni etno-politici și anume „assirieni".

Nu este posibil să se precizeze dacă assirienii din această legislație reprezintă un grup social distinct, eventual cu o poziție intermediară între awilu și muskkenu, sau fac corp comun cu awilu. În acest caz special s-ar putea să fie vorba de o diferențiere subtilă între aristocrația veche, de origine sumero-akkadiană, și elita ammorită.

O altă dificultate este determinată de faptul că nici una din legile cunoscute (Codul lui Ur-Nammu, Codul lui Lipit- Ishtar, legile din Eshnunna, Codul lui Hammurabi) nu reflectă realitatea din epoca redactării lor, ci conține un număr mare de cutume: de exemplu, obligația leviratului și a sororatului, supraviețuirea legii talionului (parțial în codul de legi al lui Hammurabi, în legile assiriene), menținerea proprietății în indiviziune (legile din Eshnunna, legile assiriene) etc.

În sfârșit, nu trebuie pierdut din vedere că, în afara a trei legi (Ur-Nammu, Lipit-Ishtar și Hammurabi), noi suntem în imposibilitate de a preciza perioada exactă a redactării sau a compilării lor.

Condițiile de găsire (tăblițe disparate), lipsa prologului care consemna numele suveranului ce îl promulga, unele similitudini de redactare (de exemplu, între legile din Eshnunna și Codul lui Hammurabi) fac aproape imposibilă precizarea momentului istoric al elaborării lor, cu alte cuvinte, recunoașterea, în prevederile cele mai recente, a evoluției înregistrate de la cutumă la un anume sistem de drept „modern" și, pe această cale, constatarea transformărilor în plan social și economic înregistrate în societatea care le-a emanat. în același timp, nu trebuie pierdut din vedere faptul că toate aceste legi, inclusiv Codul lui Hammurabi, nu reprezintă o culegere sistematică de norme juridice cu un anume grad de generalitate, aplicabilitate cvasiuniversală, ci sunt o adunare de cazuri concrete cărora li s-a găsit o soluție juridică și care pot servi ca model în judecarea unei situații analoage.

În sfârșit, toate legile al căror prolog s-a păstrat, ca și edictele regale (Entemena, 2430 î.H., Urukgina, 2350 î.H., de exemplu) dovedesc că intenția autorului lor nu a fost aceea de a consemna o realitate dată, ci de a îndeplini o obligație ce revenea instituției regale, și anume, restabilirea armoniei sociale ca parte a armoniei între lumea pământeană și cea cerească prin măsuri de protecție luate în favoarea celor umili (săraci, orfani, văduve, captivi etc.).

Cât privește societatea mesopotamiană, informațiile cele mai numeroase sunt cele care privesc familia și căsătoria. Toate legile amintite menționează drept criteriu universal de contractare a unei căsătorii cumpărarea (reală sau simbolică), contra dar (în mod obișnuit).

Un articol dintr-un vechi cod sumerian permitea tatălui să-și vândă copiii ca sclavi; Codul lui Hammurabi confirmă că într-adevăr tatăl mai avea acest drept deși mai limitat . În schimb tatăl nu putea să își dezmoștenească copiii decât în cazuri grave și printr-o decizie a tribunalului.

Se practica de regulă monogamia dar dacă soția nu a avut copii, soțul putea să-și ia o a doua soție . Sclava care dăruia stăpânului său un copil devenea liberă . O căsătorie încheiată fără un act scris nu era considerată valabilă .

Când soția nu era în stare să conducă un menaj, soțul o putea repudia sau obliga să rămână ca sclavă iar în cele din urmă “bărbatul, deci își putea aduce în casă o soție secundară care însă trebuia să arate supunere soției principale, în caz contrar, aceasta o putea vinde ca sclavă.”

Pe de altă parte însă regimul familial îi asigura femeii unele drepturi care considerând în general poziția femeii în Orientul Antic ne surprind. Astfel, de pildă, în privința gestiunii bunurilor sale: bărbatul care își repudia fără motiv soția „de la care n-are nici un copil", trebuia să-i restituie integral zestrea, plus o parte din averea agonisită împreună .

De asemenea, celei de-a doua soții cu care a avut copii: întreaga dotă și jumătate din averea soțului, pentru a-și putea crește copiii și apoi: „Mama poate lăsa dreptul de moștenire copilului ei pe care-1 iubește mai mult" .

Soțul își putea repudia soția numai printr-o hotărâre a tribunalului, și numai pentru motive serioase: sterilitate, boală gravă , sau neglijarea îndatoririlor sale de soție; ultimul din ceste motive putea lua forme pasibile chiar de pedeapsa capitală . Femeia care nu putea avea copii îi putea oferi soțului drept alternativă o sclavă (care nu putea fi apoi vândută și care devenea liberă împreună cu copiii după moartea stăpânului).

Dacă soțul a fost prins și luat (în robie), iar în casa lui n-a rămas nimic de mâncare, soția putea trăi cu un alt bărbat și să aibă cu acesta copii. Altminteri, soția adulteră era pasibilă de pedeapsa capitală: prinsă în flagrant delict, soțul o putea îneca, împreună cu amantul ei. Acesta era singurul caz în care adulterul unui bărbat putea fi pedepsit.

În societatea asiriană asupra căreia ne dă câteva informații un cod de legi din mileniul al II-lea î.e.n. situația femeii era incomparabil mai ingrată.

Aici, soția putea fi repudiată oricând, fără nici o hotărâre judecătorească și fără să i se acorde nici o compensație. Nu își putea lua înapoi nici chiar propria ei zestre. Bărbatul își putea lua oricând una sau mai multe concubine, cărora să le acorde regim legal de soții.

Obiceiul leviratului căpăta la asirieni forme barbare: după moartea soțului, femeia era obligată să se căsătorească cu fratele lui, cu tatăl lui, sau chiar cu un fiu al soțului ei dintr-o altă căsătorie. Bărbatul avea dreptul să-i aplice soției pedepse corporale grele (și, firește, în caz de infidelitate să o ucidă).

Tatăl își considera fiicele ca pe simple sclave, putându-le vinde oricând.

În toată istoria Orientului Antic nu găsim forme atât de cumplite de sclavie familială ca la asirieni.

În ceea ce privește sclavia putem preciza că “sclavii sumero-babilonienilor și asirienilor proveneau din rândurile prizonierilor de război, membrilor de familie vânduți de capul familiei, debitorilor insolvabili și copiilor adoptați . Încă din epoca veche sumeriană contractul de vânzare-cumpărare a unui sclav conținea în mod obligatoriu patru sau chiar șase clauze.”

Din epoca lui Hammurabi începând a mai fost adăugată o clauză specială în cazul transferului de sclavi . În perioada asiriană târzie sclavii erau legați de pământul stăpânului și de obicei vânduți odată cu vânzarea pământului respectiv. Sclavii erau vânduți fie pe bani, fie în troc cu alte bunuri.

O formă arhaică de sclavie mascată însă era adoptarea copiilor mici . De asemenea dacă un meșteșugar a primit un copil să-1 crească și l-a învățat meseria sa, nimeni nu poate să i-1 mai reclame . Dar o formă curentă de sclavie era cea rezultată din practica, foarte frecventă, a cămătăriei. Cum dobânda ajungea până la 33%, situațiile de insolvabilitate erau dese. În aceste cazuri debitorul își lăsa în gaj soția sau copiii, obligați să muncească în casa creditorului asemenea sclavilor. Când împrumutul era garantat de un girant, acesta putea să-1 reducă în stare de sclavie nu numai pe debitorul insolvabil, ci și familia lui.

Situația cea mai dramatică era cea a sclavilor proveniți din războaie . Nerentabilă în agricultură, munca sclavilor a devenit indispensabilă pentru executarea lucrărilor publice de mari proporții. Odată cu marea afluență de sclavi prețul lor a scăzut continuu. În timpul lui Hammurabi prețul unui sclav echivala cu acela al unui bou, dar în curând acest preț a scăzut de două sau chiar de trei ori .

Sclavul era considerat ca un bun mobil care putea fi vândut, dăruit, schimbat, dat în gaj sau lăsat moștenire dar fără să fie considerat un simplu obiect, asimilat (ca la romani) cu o unealtă sau cu o vită. Cel care adăpostea un sclav fugar putea fi pedepsit chiar cu moartea, pedeapsă prevăzută expres când sclavul aparținea palatului, deci statului. În cazuri chiar mai puțin grave de indisciplină sclavul era pedepsit în mod barbar .

Mai ușoară era situația sclavilor domestici (o familie înstărită avea până la șase sclavi) deoarece aceștia se bucurau de anumite drepturi, foarte rar întâlnite în alte țări din Antichitate. Puteau achiziționa și poseda bunuri personale (care însă după moartea sclavului reveneau stăpânului lui). Sclavului îi era îngăduit să se căsătorească cu fiica unui om liber , fără ca fiii din această căsătorie să devină sclavii stăpânului acelui sclav-tată . Am văzut mai sus condițiile de care se bucura sclava devenită concubina stăpânului său. Apoi, un sclav avea posibilitatea să depună în instanță ca martor, să se ocupe de negustorie cu asentimentul stăpânului său, bineînțeles, să exercite o meserie, plătind în schimb stăpânului său o sumă anuală, dar totodată să realizeze și un capital personal.

În sfârșit, la cele de mai sus se adaugă și cele patru mijloace legale prin care sclavul putea redeveni un om liber iar “un ultim caz rezultă din situația în care o sclavă originară din Babilonia și cumpărată dintr-o altă țară, reîntoarsă în țara sa își recapătă fără nici o despăgubire libertatea.”

Viața cotidiană a Mesopotamiei antice poate fi reconstituită din documentația arheologică în mod suficient pentru a completa, cu unele detalii, tabloul acestei civilizații.

Ceea ce era mai perisabil aici erau desigur casele. Construite numai din cărămidă uscată la soare din lut amestecat cu paie sau cu frunze de trestie și uneori cu bitum casele se prăbușeau nu după timp. Chiar și palatele regale erau construite din acest material fragil. Cărămida arsă, foarte costisitoare din cauza lipsei de corn, combustibil pentru cuptoare, se întrebuința doar pentru a proteja pereții contra ploii. Cărămida arsă și smălțuită colorat, ca ornament în luxoasele palate asiriene, va fi întrebuințată mai târziu.

Casele nu aveau ferestre spre stradă. Un coridor, un fel de vestibul, ducea din stradă în curte, închisă de jur-împrejur de clădiri (locuința și dependințele anexe). De obicei casele aveau un etaj, iar palatele, două.

Locuințele celor bogați aveau curțile interioare pavimentate cu cărămidă; în curte un puț și un cuptor de pâine. Asemenea case erau văruite pe dinafară, iar în interior erau zugrăvite. Uneori aveau pe jos și covoare. Orice casă era clădită pe o platformă înaltă, care avea rostul de a o feri de revărsarea apelor. Acoperișul era plan, cu rogojini peste care se punea un strat de argilă de protecție contra căldurii excesive.

Casele celor mai avuți aveau multe încăperi și mai multe curți. Mobilierul era redus la minimum și în lipsa lemnului, rar și scump în casele modeste era confecționat din argilă sau trestie. Se ședea și se dormea pe jos (paturile de lemn erau un lux), pe rogojini. Marele incovenient era că aceste case de lut favorizau prezența insectelor (furnici, purici, gândaci) și chiar a șerpilor și scorpionilor.

În bucătărie erau îngrămădite moara de măcinat manuală, găleți, cupe, opaițe, blide, cratițe (de argilă, aramă sau bronz, după posibilități).

Baza alimentației o constituia mămăliga sau pâinea (un fel de lipie), peștele, ouăle, legumele și fructele . Carnea, cu excepția celei de pasăre, era un lux rezervat celor bogați. De asemenea vinul, care se importa. De obicei se bea o bere de orz, vin de curmale, sau pur și simplu apă filtrată, păstrată în vase poroase de lut care o mențineau rece.

Îmbrăcămintea sumerianului obișnuit era cât se poate de simplă și de sumară mai ales vara; iarna purta un cojoc mițos de oaie. Chiar și bărbații sumerieni din clasele avute sunt reprezentați iconografic cu bustul complet gol, având doar în jurul coapselor un fel de fustă scurtă iar femeile purtau rochii lungi până la glezne.

Regele îmbrăca o tunică, o haină care îi ajungea până la genunchi, strânsă la mijloc cu o centură.

Cu timpul, dezvoltarea meșteșugului țesutului lânii a dus la o mai mare varietate în îmbrăcăminte, încât, spre sfârșitul mileniului al III-lea î.e.n. și mai târziu bărbații purtau o tunică cu mâneci scurte și până deasupra genunchilor, cu o curea peste care cei bogați mai îmbrăcau și o mantie de lână, ducând întrucâtva cu o togă drapată) .

Rochiile femeilor erau mai variate: cu sau fără mâneci, strâmte sau largi, de obicei lungi și fără să scoată în evidență formele corpului.

Bineînțeles că într-o epocă mai târzie veșmintele regelui și ale înalților demnitari erau ornate cu felurite garnituri, galoane, broderii, în culori și forme variate.

Ca încălțăminte, se purtau sandale de piele (uneori și din scoarță de copac), dar marea mulțime umbla desculță.

Sumerienii își rădeau capul și barba; către sfârșitul mileniului al III-lea î.e.n. purtau barbă și păr lung, pieptănat. Poporul babilonian purta barbă tăiată scurt; demnitarii (și oamenii bătrâni), barbă lungă și tăiată în pătrat . Variată era mai cu seamă pieptănătura femeilor, care (cele din categoria socială mai înaltă) mai purtau și peruci voluminoase.

Arheologii au scos la iveală și o cantitate enormă de podoabe folosite de sumero-babilonieni, de pietre semiprețioase sau simple pietre colorate, sticlă, teracotă, fildeș, scoici, precum și din aramă, bronz, argint și aur.

Obiectele găsite în mormintele regale din Ur arată că în jurul anului 2700 î.e.n. arta bijutierilor sumerieni ajunsese la un nivel de-a dreptul uimitor în felul de a lucra piesele de aur încrustate cu lapislazuli, acele de păr și pieptenii de aur, diademele, pectoralele, cerceii și brățările de aur sau de argint.

Un obiect de podoabă (dar și de utilitate practică, întrucât servea pentru autentificarea unui act) pe care îl purtau bărbații era sigiliul cilindric, lucrat dintr-o piatră semiprețioasă sau chiar din aur și care se purta legat la gât, sau la încheietura mâinii .

Muzica se bucura în Mesopotamia de cea mai înaltă prețuire. Sumerienii îi socoteau pe zei nu numai mari pasionați de muzică, ci și ca supremii muzicanți.

Unele instrumente muzicale erau considerate obiecte sacre și erau aduse ca ofrande deoarece „ în ierarhia de stat muzicanții veneau imediat după zei și suverani" iar pentru numărătoarea anilor erau folosite ca repere nume de muzicanți.

Reprezentațiile dramatice cu caracter religios erau însoțite de cântec vocal și acompaniament instrumental, în ceremonii se întrebuința în special flautul, instrument a cărui semnificație era legată de actul specific vital al respirației.

La începutul mileniului al II-lea î.e.n. sumero-babilonienii cunoșteau deja multe instrumente muzicale, variate și pentru acea dată perfecționate cum ar fi de exemplu numeroase tipuri de instrumente de percuție (mai ales tobe și sistre), de suflat (flaut longitudinal și un instrument cu ancie, asemănător oboiului) și cu coarde (harpe, lăute, de tipul celor egiptene).

O mare răspândire avea lira cu patru coarde iar în mediul păstorilor, flautul traversier și lăuta iar ansamblurile instrumentale ale curților regale erau ansambluri care ajungeau până la 150 de executanți care dădeau și concerte publice, combinând aceste trei categorii de instrumente.

CAPITOLUL III – Structura politică și organizarea juridico-administrativă.

3.1 Apariția statului și succesiunea structurilor politice.

În Sumer predomină fragmentarea politică iar tipul normal de stat este orașul – stat.

În Hassuna, Samarra și Halaf (datate începând cu mileniul VI î.H.) se înregistrează o serie de fenomene interesante. Este vorba de progrese tehnologice, creșterea și concentrarea bogăției cu apariția elitelor ereditare, dezvoltarea schimbului la mare distanță, spor demografic cu apariția ierarhiei intercomunale, crearea unui sistem redistribuțional controlat de elite, dezvoltarea unei vieți religioase complexe, sesizabilă în apariția edificiilor de cult și poate a unei elite sacerdotale în Halaf .

Evoluția este stopată de difuziunea culturii Obeid. Stratul VI de la Arpaciyah ilustrează foarte bine efectele acestei apariții: distrugeri și jaf. Din acest moment se înregistrează tendința de diminuare a importanței, sub toate raporturile, a așezărilor din nord și un ascendent al comunităților, care începând cu El Obeid, Hadji Mohammed și Eridu, pun în valoare regiunea insalubră din sudul Mesopotamiei. Acest proces datează începând cu a doua jumătate a mileniului V î.H.

În Mesopotamia, mai exact, în Sumer, fenomenul are o durată mai mare, chiar dacă se ia în calcul evoluția începând doar cu El Obeid. Procesul de structurare a statului în Mesopotamia este mult mai îndelungat (cel puțin din Halaf, cultură databilă de la circa 5000 î.H.) și înregistrează momente de progres și de declin. De abia din Uruk și Djemdet Nasr (a doua jumătate a mileniului IV î.H.), evoluția se finalizează prin apariția mai multor orașe – state.

De exemplu, “în perioada proto-sumeriană următoare, Uruk, au apărut primele forme de arhitectură monumentală – temple și construcții anexe, în primul rând turnul gigantic în trepte numit zigurat.”

Tot în Uruk, “Tehnica ceramicei s-a perfecționat ca urmare a invenției roții olarului. Din această perioadă este documentată și cea mai veche, formă de scriere cunoscută, pictografică (s-au găsit peste 1500 de pictograme), din care se va dezvolta mai târziu, prin stilizare și schematizare, scrierea cuneiformă.”

“În cea de-a treia perioadă Djemet-Nasr se organizează orașele-cetăți, independente și cu o structură economică complexă. Progresează olăritul și metalurgia, și încep primele schimburi comerciale cu alte țări. Apariția acum a carului cu două roți înseamnă o adevărată revoluție în domeniul mijloacelor de transport. Și edificiile civile au acum proporții monumentale (un palat avea aprox. 100 m lungime, 50 m lățime și numeroase încăperi). Apare cultul unei zeițe-mame, probabil zeița fertilității.”

Sumerienii erau organizați în orașe – state așa cum am precizat și mai sus iar aceste orașe – state erau independente și erau conduse fiecare din ele de către un rege. Aceste orașe – state erau organizate ca mici centre politice culturale și religioase iar cele mei importante dintre aceste orașe state erau considerate a fi Ur și Uruk iar acestea două controlau toată țara în anumite perioade istorice. Dar mai există și o altă serie de orașe – state importante cum ar fi Eridu și Nnipur (centre religioase) și apoi Umma și Lagaș.

În istoria Sumerului domnia lui Urukagina (2378-2371 î.Hr.) a jucat un rol important. Urukagina a fost regele orașului – stat Lagaș iar acesta este cunoscut mai ales prin faptul că a inițiat o serie de reforme iar aceasta pentru restaurarea unui regim de ordine și justiție însă “Lagașul avea să fie cucerit de regele orașului – stat Umma, Lugalzagesi (2373-2349 î.d.Hr.), care supune și celălalte orașe – state din sud, întemeind regatul unit al Sumerului.”

Este bine să știm că “… în acest mileniu al IV-lea î.e.n. au mai apărut – chiar înainte de potop – și primele orașe-state, cu teritoriile agricole respective, state independente, administrate de un rege. Dintre aceste mici centre politice și culturale din Sumer cele mai importante erau: Ur si Uruk (azi Mougheir, respectiv Warka), orașe-state care la anumite date controlau toată țara; Eridu și Nippur (azi Abu Shahrein și Niffer), importante ca orașe religioase; Umma și Lagaș (azi Djoha și Tello). Cel dintâi oraș-stat care s-a impus a fost Lagaș, al cărui rege Eannatum s-a eliberat de sub dominația statului-oraș akkadian Kiș (azi El Ahymer) pe care apoi 1-a și anexat.”

Nu există suficiente informații pentru a reconstitui etapele apariției statelor în sudul Mesopotamiei. Cercetări arheologice, unele texte (tăblițe numerice și economice), conținutul unor mituri și legende, reconstituirea traseelor canalelor de irigație și a amplasamentului așezărilor, precizarea întinderii așezărilor și a raporturilor ierarhice dintre ele, constatarea unor fenomene demografice – sporul populației, concentrarea demografică, apariția orașelor înconjurate de ziduri nu au condus la rezultate definitive.

Unele studii au furnizat date interesante, care pot fi proiectate la scara întregii Mesopotamii.

Observațiile cele mai interesante sunt următoarele: o deplasare bruscă a
centrului de greutate în sud (ca exemplu poate fi citat Uruk-ul, în jurul căruia
gravitează 100 de așezări mici situate de-a lungul unor canale; Uruk-ul însuși își
extinde suprafața și este fortificat după tradiție, de Gilgamesh, fenomene
asemănătoare se observă la Ur și Lagash) ; adâncirea diferențierii sociale, apariția
elitelor cu funcție politică și economică. Un model clasic pentru ilustrarea acestui
proces este oferit de Ur, unde pe lângă mormintele regale au fost recunoscute, în
funcție de natura inventarului, șapte categorii sociale, cea mai interesantă fiind a unor atribuții speciale – efectuarea de lucrări de interes colectiv (fortificații, lucrări hidraulice, edificii de cult), protejarea teritoriului, garantarea securității membrilor comunității , asigurarea protecției divine prin proclamarea naturii speciale a persoanei sale. Crearea unor rudimente de administrație, instituirea de taxe și corvezi sunt presupuse pe baza identificării tăblițelor numerice și economice.

Paralel cu concentrarea acestor procese evolutive în sud se constată regresul regiunilor de nord și centrale. De pildă, până la invazia amorrită, regiunea Diyala bogată în pășuni nu înregistrează nici un progres în materie de urbanistică. În nord, importanta așezare halafiană de la Tepe Gawra sucombă, pierzând monopolul asupra comerțului cu lapis lazuli. Așezările de la Ninive și Assur, care dețineau puncte cheie în controlul unor trasee comerciale foarte importante ce legau fie cursul navigabil al Tigrului cu drumul terestru ce mergea spre Habur și Taurus (Ninive), fie traseul nord-sud pe Tigru (Assur), decad în perioada eroică sau dinastică timpurie I. Aceste centre vor fi reactivate, din nevoi comerciale, în perioada akkadiană și a dinastiei a IlI-a din Ur.

Delimitarea teritoriilor rurale în jurul unor centre urbane, care se produce corelativ cu depopularea acestor zone și concentrarea locuitorilor în oraș, a putut fi constatată în cazul Uruk-ului. Aici s-au putut reconstitui fazele eliberării teritoriului rural prin dispariția așezărilor sătești. Dacă în Djemdet Nasr au existat 146 asemenea comunități rurale, numărul lor tinde să descrească, ajungând în Dinasticul timpuriu la 76 și în Dinasticul târziu la 24. Paralel cu acest proces, cele două așezări El Obeid de pe Kullaba și Eanna se unifică și se extind. Situații analoage au fost constatate la Lagash, Umma, Ur etc. Rezultatul acestui fenomen l-a constituit apariția a două linii de orașe orientate nord-sud, între care cele mai importante sunt Umma, Bad-Tibira, Lagash, Kish, Nippur, Shuruppak, Larsa, Uruk și Ur. Dincolo de aceste două linii se află două orașe vechi, cu o poziție geografică mai excentrică, Mari și Eshnunna, importante o dată cu instalarea, în fruntea lor, a unor dinastii amorrite.

Este extrem de dificil de urmărit istoria acestor orașe – state din toate punctele de vedere: structură politică, administrație, organizare socio-economică, succesiune dinastică, natura și funcția regalității. Unele dintre aceste centre vor juca un rol deosebit în perioada de început, „înainte de potop", dar apoi au dispărut sau au jucat un rol șters. Este cazul Shuruppak-ului, unde „regalitatea căzută din cer" s-a transferat de la Sippar și care constituie fundamentul mitului potopului, dar care dispare în Perioada istorică propriu-zisă. Uruk-ul a avut o soartă parțial asemănătoare în sensul ca primii regi din liste sunt fii de zei (Meskiangasher), semi-zei (Dumuzi Pescarul) sau eroi (Enmerkar și Gilgamesh). O faimă de scurtă durată vor deține Isin și Larsa. Două orașe rămân faimoase în calitate de centre religioase (Nippur și Sippar).

Zona va fi marcată politic și militar de un grup de orașe care își vor disputa dominația și vor obține pe rând supremația: Kish, Ur, Lagash, Umma, mai târziu, Isin și Larsa. Este important să menționăm ordinea în care ele și-au exercitat hegemonia în Sumer.

Cel dintâi hegemon a fost Kish-ul sub Mesilim, rege cunoscut dintr-un text comemorativ din Lagash ca arbitrând un conflict între Umma și Lagash. Este posibil ca, în dinasticul timpuriu, regi ca Meshkalamduk și Aannipada să fi realizat o performanță asemănătoare. Lagash-ul sub doi regi, Eannatum și Entemena, va obține cele mai mari victorii cunoscute prin monumente (Stela Vulturilor) și texte. Eannatum a învins Kish-ul, Akkad, Mari iar evenimentul s-a produs înainte de 2445 î.H. Entemena triumfă asupra Ummei. Ultimul rege din Umma este Lugalzaggisi iar acesta va impune supremația acestui oraș între 2375-2350 î.Hr. “Majoritatea cetăților – temple sumeriene au fost unite de Lugalzaggisi, suveranul din Umma, către aproximativ 2375 ” iar aceasta “este prima manifestare a ideii imperiale, despre care avem cunoștiință” și astfel “o generație mai târziu, întreprinderea e repetată, cu mai mult succes, de către Sargon, regele Akkadului”.

Mircea Eliade ne relatează că Sumerul fiind “hărțuit la est de elamiți și la vest de amoriții care proveneau din deșertul siro-arab, imperiul se va prăbuși” iar astfel “vreme de două secole, Mesopotamia va rămâne împărțită în mai multe state”.

Aceste evenimente ne sunt precizate și de Ovidiu Drâmbă care ne spune că “După ce a supus pe regii elamiți și ai altor orașe-state sumeriene (Ur, Uruk, Eridu, Larsa – azi Senkren) Eannatum a ajuns stăpânul întregului Sumer.

Un moment important în istoria Sumerului i-a marcat domnia regelui Urukagina (2378-2371 î.e.n.), care a început o serie de reforme tinzând la instaurarea unui regim de ordine și de justiție. Până când Lagaș este cucerit de regele orașului-stat Umma, Lugal-zaggisi (2373-2349 î.e.n.) care supune și celelalte state din sud, fondând regatul unit al Sumerului. Încep acum conflictele și războaiele cu statul semit Akkad care vor duce la declinul politic al Sumerului.”

Un alt autor, Nicolae Achimescu, ne precizează și el că “De acum înainte, însă, vor începe conflictele și războaiele cu akkadienii, care în final vor conduce la declinul Sumerului sub toate aspectele.” În același timp este bine să precizăm faptul că “Triburile akkadiene, de origine semită, au pătruns în centrul Mesopotamiei încă de la începutul mileniului al III-lea î.d.Hr., întemeind aici importante centre politice, economice și religioase : Akkad, Babilon, Opis, etc.”

Cu această importantă domnie se încheie epoca clasică a orașelor-state sumeriene deoarece în jur de 2350 î.H. se produce o schimbare majoră. Neamul semitic al akkadienilor prin Sargon I cel Bătrân răstoarnă, în favoarea sa, situația și pentru prima oară în istoria Sumerului se realizează o unificare personală a zonei.

Acest moment ne este relatat și de Nicolae Achimescu care ne spune că “După mai multe războaie succesive purtate împotriva sumerienilor, regele Sargon I (2334-2279 î.d.Hr.) supune Sumerul, unificând întregul spațiu dintre Tigru și Eufrat și întemeind puternicul stat sumero-akkadian.” După înfrângere sumerienii fiind superiori în cultură au ajuns să le transmită și învingătorilor cultura lor și astfel din acest amestec a rezultat o civilizație nouă numită civilizația sumero-akkadiană.

Astfel, unificarea politică a Sumerului și Akkadului a contribuit la îmbunătățirea sistemului canalelor de irigații asigurând dezvoltarea economică și intensificarea schimburilor comerciale, controlând toate căile de comunicație spre țărmurile Mediteranei și spre India. Apogeul statului akkadian a fost atins în timpul regelui Naram-Sin (2272-2235 î.Hr.), după moartea căruia acest stat se descompune în urma invaziei guților, războinici care vor stăpâni Mesopotamia peste 100 de ani, fiind înlăturați de supremația orașului-stat Ur al sumerienilor. Timp de două milenii Sumerul își etalase realizările lui pe plan economic, politic și cultural, dar cu toată influența el n-a putut rezista, prăbușindu-se în fața atacurilor triburilor de amoriți din apus și a celor elamite din răsărit.

Această tentativă o făcuse și Lugalzaggisi atunci când adoptă o titulatură universalistă „Enlil a cucerit pentru el toate pământurile de la Marea Inferioară la Marea Superioară" dar unificarea zonei nu va deveni o realitate palpabilă decât în perioada dinastiei sargonide (cca.2350-2200 î.H.).

Invazia guților și lunga durată a dominației lor asupra spațiului sumero-babilonian vor provoca schimbări fundamentale.

Acest moment este prezentat de Nicolae Achimescu care precizează că “Puternicul regat sumero-akkadian avea să se descompună, însă sub loviturile guților, năvălitori din răsărit, care cuceresc și pustiesc Mesopotamia (2150 î.d.Hr.). Unele orașe vechi din sudul Sumerului s-au salvat, însă, plătind tribute invadatorilor așa încât Lagașul, de pildă, reînvie la o viață de mare prosperitate sub domnia regelui Gudea, care va și construi, de altfel, renumitul templu din acest oraș. După ce au stăpânit Mesopotamia timp de 125 de ani, guții aveau să fie alungați, supremația politică revenind orașului – stat Ur, după care urmează o periaodă de renaștere sumeriană ( 2065-1955 î.d.Hr.).” “…în urma atacurilor triburilor elamite din est și amoriților din vest, regatul Sumerian – care timp de două milenii s-a afirmat viguros atât sub aspect economic, politic, cultural, dar și religios – se prăbușește” iar vinovați pentru acest moment al prăbușirii regatului Sumerian sunt amoriții “popor de origine semită, care au întemeiat un regat pe Eufratul mijlociu, cu capitala la Mari și, după lupte necontenite, sub marele lor rege Hammurabi (1728-1686 î.d.Hr.), aveau să pună stăpânire pe întreaga Mesopotamie întemeind primul imperiu babilonian.”

În aceste condiții rolul hegemonic în cultura și civilizația Mesopotamiei va fi preluat de Babilon – principalul centru economic, politic și cultural care, aproximativ două mii de ani, va juca un rol important în Orientul Mijlociu.

Hammurabi a fost suveranul amorit al Babilonului iar acesta este regele care reușește să impună unitatea către aproximativ 1700 după ce Mesopotamia așa cum am precizat mai sus a rămas împărțită în mai multe state timp de două secole și astfel “el fixă centrul imperiului mai la nord în cetatea în care era el suveran.” Cu toate acestea “dinastia fundată de Hammurabi, care părea atotputernică, a domnit nai mult de un secol” și în cele din urmă “alți barbari, kassiții, coboară din nord și încep să-i hărțuiască pe amoriți” și “în cele din urmă, către aproximativ 1525, ei triumfează” iar aceștia “vor rămâne stăpânii Mesopotamiei timp de patru secole”.

Statul babilonian cunoaște, mai ales în timpul dinastiei amorite, condusă de regele Hammurabi (1728-1686 î.Hr.) perioada cea mai strălucită de organizare politico-administrativă, bazată pe un sistem juridic care funcționează prin Codul de legi ce-i poartă numele acestui rege înțelept. Opera lui Hammurabi, de dezvoltare a civilizației mesopotamiene va fi stopată pentru scurt timp de dominația triburilor de kasiți (cei care au adus calul), iar ulterior va suferi pentru o lungă perioadă de timp dominația triburilor războinice ale asirienilor din zona muntoasă de nord.

Dovezile arheologice evidențiază că în mileniul al III-lea î.Hr. diversele treburi ale asirienilor, cunoscuți crescători de animale în zona muntoasă din nord, se vor unifica în jurul orașului-stat, situat pe malul stând al Tigrului, Assur, denumirea zeității lor protectoare.

Asirienii, de asemenea, pe terasele colinare ale munților au dezvoltat pomicultura și metalurgia, legată de valorificarea bogatelor resurse metalifere existente în nordul Mesopotamiei. Inițial, regii Babilonului și-au asigurat dominația asupra asirienilor, Hammurabi de pildă, transformă Asiria într-o provincie a regatului babilonian. De altfel, asirienii suferiseră în istoria lor și opresiunea din partea hitiților, mitonienilor, ș.a. până în sec. XIV î.Hr., când își recapătă independența și libertatea lor de acțiune sub Salmanasar I, care concepe o politică expansionistă bazată pe războaie de jaf și cotropire, descrise de profeții evrei, după ocuparea regatului Israel, politică urmată mai ales de fondatorul imperiului asirian – Tiglatpilaser I (1116-1078 î.Hr.).

Urmașii acestui împărat, în special în timpul domniei împăratului Sargon II, ocupă întregul Orient Mijlociu, inclusiv America, Asia Mică și Egiptul sunt cucerite de asirieni. După ce asirienii vor distruge Babilonul, ultimul lor împărat, Assurbanipal (668-627 sau 631 î.Hr.) construiește noua capitală la Ninive, precum și un sistem amplu de diguri și canale pentru irigații. Renumitele temple și palate, inclusiv marea bibliotecă de la Ninive evidențiază cunoașterea și existența scrierii cuneiforme de miile de tăblițe ceramice descoperite de arheologi în ultimele decenii.

Civilazația și cultura mesopotamiană se va dezvolta începând din acest moment “sub hegemonia unui oraș – stat akkadian din centrul Mesopotamiei, care, pe parcursul următoarelor aproape două milenii, va rămâne cel mai important centru economic, politic, cultural și religios din întregul Orient Apropiat : Babilonul.”

3.2 Regalitatea.

Autoritatea supremă este regele – preot sau regele – zeu. El asigură legătura între supuși și divinitate iar atribuțiile și îndatoririle sale sunt cele ale marelui preot .

“Fiecare oraș-stat își avea divinitatea sa supremă, protectore. Dar „zeul orașului-stat era în realitate regele său”. “Sacralitatea suveranului era proclamată în multe feluri” și astfel el “era numit regele țării (adică, al lumii) sau al celor patru regiuni ale Universului, titluri rezervate la început zeilor.”

Regele primește de la divinitate harul conducerii statului astfel că statul este de esență teocratică iar regele este locțiitorul zeului în cetate. Regele era autoritatea supremă care derivă direct din cea divină. Ovidiu Drâmbă ne precizează că “Regele se considera nu zeu el însuși, ci locțiitorul acestei divinități supreme. Statul sumerian era un stat esențialmente teocratic. Funcțiile religioase și cele civile ale regelui nu se distingeau clar unele de altele. Hotărârile regelui erau inspirate de divinitate – ceea ce însemna că monarhia era socotită de origine divină . Zeitatea supremă își indica locțiitorul, pe viitorul rege, printr-un act pur magic: pronunțându-i numele.”

Regalitatea era centralizată, absolută – despotică și teocratică – adică sub protecție divină și derivată de la autoritatea supremă divinitatea.

Îndatoririle regelui erau aceleași cu ale marelui preot iar hotărârile sale erau inspirate sau relevate. De aici decurgeau o serie de datorii regale: datoria de a organiza bine statul și a asigura bunăstarea (era principalul coordonator al construcției și întreținerii canalelor de irigații și al lucrărilor publice în general), datoria de a-și proteja supușii (era judecător suprem și conducător militar). De aici a luat naștere o calitate a regelui și anume calitatea sa de păstor.

Toate aceste lucruri ne sunt prezentate de Ovidiu Drâmbă care arată că “Îndatoririle principale ale regelui erau de ordin religios. El era prin definiție marele preot; el era reprezentantul zeului pe pământ și angajatul oamenilor pe lângă zeu: intermediar între pământ și cer.

A doua îndatorire a regelui era de a-și administra statul – pe care îl considera proprietatea sa personală – îngrijindu-se îndeosebi de construcția și întreținerea canalurilor și digurilor, în fine, el avea îndatorirea de a-și proteja supușii; ca atare, regele era și judecătorul suprem, precum și supremul șef militar. Dispunea de resurse proprii considerabile, rezultate nu numai din impozite, ci și din comerț pe cont propriu, își avea propriii săi agenți comerciali. Percepea taxe sau achiziționa mărfuri de la caravanele care străbăteau Mesopotamia, depozitându-le apoi și comercializându-le .

Monarhia era absolută și puternic centralizată. Administrația statului era sub controlul unui înalt dregător cu funcție de „prim-ministru".

Regele Babiloniei avea doi locțiitori (la Sippar și Larsa) care țineau legătura directă cu „primul-ministru". Imperiul babilonian era împărțit în provincii, fiecare cu un guvernator -autoritate în același timp civilă și militară, în fruntea orașelor, „primarii" erau asistați de un consiliu, un sfat de bătrâni. Aparatul funcționăresc era clar ierarhizat și eficient. Scribii-funcționari erau gratificați și cu proprietăți agricole (variind – după rang – între 6 și 69 ha).”

Orașele-state erau conduse de regi sau guvernatori, fiind într-un permanent conflict pentru hegemonia politică sau pentru extinderea teritorială. Regele, în spațiul civilizației mesopotamiene, era, inițial, un monarh absolut pe plan politic, militar, administrativ-juridic și religios. “Este indiscutabil faptul că regalitatea sumeriană avea o bogată semnificație religioasă și implica diferite funcții religioase”, ne spune Nicolae Achimescu, iar “În primul rând, se credea că regele și-a primit rangul de la divinitatea sau de la divinitățile orașului – stat respective”.

În Sumer statul era esențialmente teocratic, deoarece fiecare oraș-stat deși avea divinitatea lui protectoare, zeul era în realitate regele său. “Lista regilor sumerieni arată că regalitatatea își avea originile în cer” iar “Mai multe inscripții regale confirmă faptul că zeii erau aceia care confereau demnitatea respectivă regilor.”. În aceste inscripții se preciza că regele era ales de zei iar de la acești zei regele primea și însemnele regale.

În unele documente regele este desemnat ca fiu al unui zeu sau al unei zeițe iar un exemplu poate fi considerat : fiul lui Enki, fiul lui Nanna.

Pentru a înțelege mai bine originea divină a regelui putem oferi drept exemplu descrierea încoronării regelui Salgi iar aici Enlil îi conferă sceptrul domniei ca păstor peste toate țările iar o preoteasă care este reprezentanta divinității îl naște pe fiul rege. De aici rezultă că încoronarea regelui era privită în mod simbolic ca o nouă naștere.

Dacă “același rege era încoronat atât în Nippur cât și în Uruk sau Ur și, cu acest prilej, era renăscut simbolic ca fiu al zeilor, fiind proclamat ca fiu al zeului sau zeilor orașelor state respective” atunci rezultă că divinizarea regalității la sumerieni se bazează și rezidă pe ce am spus mai devreme.

Regii sumerieni își așezau în fața numelor lor semnul folosit pentru a desemna numele zeilor iar acest lucru îl găsim în numeroase exemple unde regele era numit chiar zeu al țării, zeu al omenirii sau zeu solar al Sumerului. Cu toate acestea deși regele era asemenea zeilor, ca apraținând împărăției zeilor regii nu erau identificați cu zeii iar poziția reală a regilor se afla între sacru și divin.

Astfel am putea spune “că regele împărtășea modalitatea divină, dar fără a deveni zeu” deci “el reprezenta zeul, ceea ce în stadiile arhaice ale culturii implica deasemenea că el era într-o măsură cel pe care îl figura.”

De aici putem trage concluzia că regele avea o dublă natură și “grație acestei duble nature, regele era, cel puțin metaforic, un creator al vieții și al fertilității.”

Cu toate acestea “…el nu era zeu, un nou membru al panteonului (cum era faraonul egiptean)” deoarece “credincioașii nu-i adresau rugăciuni; dimpotrivă, ei erau cei care îi rugau pe zei să le binecuvânteze regele.”

Regele orașului stat Lagaș, Urukagina (2378-2371 î.Hr.), încheiase un legământ cu zeul Ninurta pentru a duce la bun sfârșit reformele pe plan social și justițiar iar asta pentru a scăpa țara de tâlhării dorind să refacă ordinea morală și să instaureze protecția orfanilor și văduvelor.

Statul era considerat proprietatea regelui iar pe plan religios era un intermediar între pământ și cer. De asemenea, regele avea datoria să-și protejeze supușii în calitate de judecător suprem și de șef militar suprem.

Începând cu mileniul al III-lea î.Hr. anumite prerogative sunt delegate unor preoți, funcționari superiori, etc., care și-au consolidat poziția lor socială și economică. Din punct de vedere al structurii economice și sociale, în Mesopotamia nu a existat un “stat sclavagist” comparabil cu cel întâlnit în Grecia și Roma antică. Masa mare a populației era formată din oameni liberi (agricultori, meseriași, negustori și scribi), obligați să plătească un tribut (“taxă regală”), specific așa-zisului mod de producție tributal, întâlnit, mai ales, în civilizația chineză.

Nu există nici o îndoială că fidelitatea față de rege rămâne principalul motiv luat în considerație. Nu trebuie uitat că este vorba de un teritoriu extramesopotamian. În cazul centrelor sumeriene este de bănuit că au fost respectate tradițiile locale, regii akkadieni limitându-se la respectarea credinței și la îndeplinirea sarcinilor fiscale. Promovarea politicii comerciale active presupune și existența, alături de regi, a unor coordonatori de compartimente specializate, a unui corp de scribi care stăpâneau ambele limbi (akkadiană și sumeriană).

Abia începând cu dinastia a III-a din Ur, datorită numărului mare de arhive regale, descoperirii, în texte canaanite (Ebla, Ugarit, Emar), de manuale notariale sau de scribi, există siguranța constituirii unei duble administrații – la nivel central și la nivel provincial. Vârful acestei administrații este regele. În fiecare provincie au fost desemnați doi funcționari: unul civil, cu titlul de ensi, și unul cu atribuții militare, shagin. Sarcinile principale ale acestor funcționari constau în supravegherea instalațiilor hidraulice, perceperea impozitelor și menținerea ordinei. Acești doi funcționari aveau și subordonați: aga-ush, nu-banda, mashkim și sukkal, fiecare dintre ei având atribuții specifice. De notat că aceste funcții puteau fi ocupate prin desemnare sau cumpărare. Curieri și spioni („ochii și urechile regelui") făceau legătura între centru și diferitele provincii.

La nivel central, sub rege, se află un șef al cancelariei regale, în același timp și șeful corpului de control și al curierilor – sukkalmah. Există o scară ierarhică funcționărească reconstituibilă. Se pornește de la funcția de sukkal (curier) pentru a accede la aceea de sukkalmah, ensi sau shagin.

Un sistem apropiat de acela din Ur trebuie admis pentru Babylon și Mari, mai ales, în ceea ce privește gradul foarte accentuat de centralizare. La Mari, regele deleagă unele din atribuțiile sale unor funcționari specializați. De exemplu, rabi Amurrim este șeful departamentului relații externe, dar are în administrație și pășunile regale, cu drept de arendare și fixare a cuantumului arendei. Știm, de asemenea, că uneori obligațiile militare ale regilor erau transferate unor generali care aveau dreptul de a păstra o parte din pradă și din captivi. Există siguranța că începuse să se constituie și o administrație a palatului. De exemplu, sclavii palatului erau supravegheați de un șef .

Date interesante provin din spațiul assirian, chiar dacă structurile administrative nu au atins niciodată rafinamentul acelora din Ur, Babylon sau Mari. Așa cum s-a amintit mai sus, organul suprem în Assur (în perioada timpurie) este reprezentat de sfatul bătrânilor în calitate de organ consultativ al adunării cetății. Sfatul dispunea de un spațiu pentru întruniri (bit alim). Organismul subordonat era sfatul coloniei de la Kanesh . Prin rotație, persoane mai ilustre ocupau magistratura eponimă – limmu.

După toate probabilitățile, nici o decizie a consiliului nu era valabilă fără aprobarea adunării Assur. Pentru transmiterea dispozițiilor de la centru spre colonii și pentru stabilirea legăturilor cu autoritățile locale era folosit un corp de „mesageri".

O dată cu structurarea statului teritorial și a imperiului assirian, se elaborează o administrație. Centrul acestei administrații se deplasează din „Casa" sfatului și a magistratului eponim în palatul regal pentru că aici își are reședința vicarul lui o Șnur .

Tendințele absolutiste și universaliste ale regelui sunt legitimate prin această formulă și fac din cultul lui Ashur o religie de stat.

În această calitate, regele devine mediator între oameni și între oameni și zei. Ca urmare, vechile instituții (adunarea, sfatul, limmu) își pierd importanța sau dispar.

Listele regale notează coborârea regalității din cer în puncte diferite din Sumer, în cele două etape întrerupte de potop. Mai întâi, la Eridu, de unde a fost transferată la Bad-Tibira, Larak, Sippar și Shuruppak. Nivele arheologice foarte timpurii descoperite la Eridu și Shuruppak susțin o structurare a statului foarte devreme.

După potop, regalitatea ar fi coborât din cer la Kish. Există niște similarități între aceste etape. Este vorba de importanța reală deținută de Shuruppak și Kish în raport cu celelalte centre sumeriene. Nu avem suficiente elemente pentru a sesiza condițiile instituirii regalității și nici nu cunoaștem foarte bine titulatura și atribuțiile regelui.

Primul rege care poartă titlul de lugal este Mebaragesi din Kish. Apariția noii titulaturi coincide cu o perioadă în care elementul legitimator devine victoia. Dovada o constituie monumentele comemorative din Lagash și stindardul de la Ur. Trebuie subliniat însă că numele regale care apar pe obiecte din morminte nu sunt însoțite totdeauna de titlu, de exemplu, Meshannipada sau Meshkalamdug. Este vorba de o tendință de laicizare a regalității.

Numai în noul regat babilonian se întâlnește o situație aberantă. Mabo este rege – preot și își neglijează obligațiile laice în favoarea celor religioase. În epoca akkadiană, titulatura regală se complică corelativ cu creșterea absolutismului regal si apariția aspirației la puterea universală. Această titulatură, care exprimă parțial o realitate (rege al Sumerului și Akkadului), parțial o dorință de luare în stăpânire a universului (rege al celor patru părți ale lumii), se suprapune pe un transfer de sacralitate de la instituție („căzută din cer") la persoană.

Expresia materială a acestui transfer o constituie adoptarea de nume teofore (cu Naram Sin) și a unor noi regalia (și anume, adoptarea tiarei cu coarne, semnul sacralității persoanei). Această ultimă tendință apare deja la succesorii lui Sargon cel Bătrân, și anume Rimush și Manishtusu după cum o dovedesc statuile de fundație descoperite în ruinele templului lui Ishtar de la Ninive. La Babylon și Mari, legătura specială dintre rege și o divinitate este subliniată de hierogamie (Hammurabi) și de ceremonia de investitură (Mari, Babylon).

Prevalenta funcției militare și proclamarea sacralității persoanei regale au dus la disocierea funcției laice de cea religioasă. Numai în unele cetăți, ca Umma, un mare preot este și rege. În mod normal, marele preot este desemnat și subordonat regelui. Atribuțiile militare sunt dublate de două funcții inseparabile de rege: funcția de legiuitor, manifestată prin edicte sau legi, și cea de judecător suprem.

Uneori, această obligație, care constă în reîntronarea armoniei generale, se realizează prin măsuri dure de genul acelora luate de Urukagina (cca.2380 î.H.). De asemenea, regele garantează prosperitatea țării. Nu știm dacă această evoluție a atras, în mod obligatoriu, și onoruri speciale aduse regelui. În regatele amorrite (Isin, Larsa, Mari, Assur), adoptarea de nume regale teofore devine o practică curentă. Supradimensionarea valorii victoriei și a sacralității persoanei regale sau a funcției de intercesori între oameni și zei o regăsim în Assiria. În sfârșit, nu trebuie pierdută din vedere susținerea prestigiului prin lucrări monumentale fastuoase chiar ieșite din comun: înălțarea sau refacerea palatelor, întemeierea de orașe sau redimensionarea lor (Ninive și Nimrud), consacrarea de temple (aceste activități reprezentând apanaje exclusiv regale), construirea de căi de navigație (terestre sau pe apă), construirea de apeducte.

Fără îndoială că în analiza titulaturii regale trebuie să se discearnă măsura în care aceasta este confirmată de realitate sau exprimă doar o voință, o intenție sau pur și simplu este o formă de manifestare a megalomaniei. Un exemplu în această privință poate fi oferit de unii regi din dinastia a III-a din Ur, care păstrează formula de „rege al celor patru regiuni" fără ca realitatea să o justifice.

Se poate adăuga că puterea se bazează pe legăturile personale dintre rege și subordonații săi, pe loialitatea funcționarilor și pe armatele de mercenari. În momentul în care echilibrul dintre aceste elemente se tulbură, asistăm la reinstaurarea stării de anarhie.

3.3 Instituțiile și regele.

Palatul era centru de putere dar și centru economic:regele dispunea de resurse proprii obținute din taxe , impozite, activități comerciale . Din aceste resurse el putea recompensa diverse servicii.

Pentru a-și îndeplini prerogativele regele avea în directă subordonare – comandanții armatei , înalții funcționari și clerul, adică un aparat birocratic eficient și dezvoltat pe nivele ierarhice.

Toți trebuiau să răspundă unei condiții : să aparțină clasei instruite adică să știe citi și scrie.

Aceștia dețineau elemente de teologie , cunoștințe empirice – matematice , astronomico-astrologice, cunoștințe tehnice privind agricultura și practicarea meșteșugurilor.

Desemnați sub numele de ,,fiii palatului’’ aceștia alcătuiau o ierarhie administrativă care se ocupa de: asigurarea bunei organizări a agriculturii cu tot pachetul de lucrări de irigații și protecția ogoarelor împotriva animalelor sălbatice ; activitatea constructivă – fortificarea orașelor , programele arhitecturale de prestigiu și arta de reprezentare ; reglementarea activității ceremoniale , cu diferite ocazii, primirea de audiențe, sărbători ; organizau activitatea militară de apărare și cucerire.

Această aristocrație politică era recompensată de rege prin redevențe și concesii din domeniile regale și ale templelor devenind ea însăși deținătoarea unor domenii sau unități de producție meșteșugărești.

De asemenea regele dispunea de un sistem, de daruri și prestații ceremoniale care recompensau serviciile deosebite.

Aparatul birocratic politic era completat de unul administrativ la fel de riguros ierarhizat și pus sub autoritatea unui scrib .

Scribul ținea contabilitatea strictă a cheltuielilor și drepturilor în natură a producătorilor direcți .

Ne-au rămas de la mesopotamieni adevărate liste contabile care dovedesc un control strict al economiei .

Ierarhia politică și cea administrativă erau complementare și aveau la îndemână ca instrument autoritar de lucru organizarea juridică și legislația .

Funcția legislativă făcea parte din prerogativele regale , regele fiind cel care primea de la zeu legile de inspirație divină, revelate.Regele îndeplinea de asemenea funcția de instanță supremă.

În opinia autorului Ovidiu Drâmbă și a altor autori “Adevăratul legislator era, prin urmare, pentru mesopotamieni, divinitatea; regele nu făcea decât să transmită oamenilor normele juridice Marele preot al Sumerului era în același timp și marele judecător – care își transfera apoi autoritatea judecătorească supremă unui alt judecător, laic, sau unui colegiu de judecători, aleși dintre bărbații cei mai respectați ai starului.”

Și în ceea ce privește organizarea juridică avem nivele ierarhice: instanțele primare erau stabilite la nivelul celor mai mici unități administrative iar cele de apel la nivelul celorlalte eșaloane administrative-provincii.

Organizarea juridică o completează și o copiază pe cea socială și politico administrativă mergând pe aceeași idee a centralizării puterii în mâna regelui – preot.

Sistemul juridic mesopotamian așa cum a fost el exprimat în Codul de legi al lui Hammurabi se sprijină pe principiul talionului și dreptului patrimonial.

Este bine să cunoaștem faptul că “încă din epoca sumeriană s-a stabilit o anumită procedură judiciară bazată pe declarațiile martorilor și ale notabilităților stătu-lui, pe cuvenitele expertize în materie, pe jurământul părților în cauză, și chiar pe probele documentare, pe dovezile materiale” iar “Pentru a avea o valabilitate deplină, jurământul trebuia să fie făcut în templu.” Autorul Ovidiu Drâmbă ne prezintă modul de desfășurare al judecății dar și pedepsele aplicate ca urmare a nerespectării legii.

“Judecata se încheia prin redactarea unui proces-verbal (dar care numai rareori cuprindea și motivarea sentinței). Un proces putea fi și revizuit, instanța ultimă de apel fiind regele.

În ce privește pedepsele date de tribunale, acestea erau – atât în legislația babiloniană, cât și în cea asiriană – modelate după „legea talionului". Dar pedeapsa varia după condiția socială a inculpatului sau a părții lezate. Pentru a putea fi pedepsit, inculpatul trebuia să fi săvârșit delictul sau infracțiunea în mod premeditat. Dreptul asirian prevedea și pedeapsa cu moartea prin înecare, ardere sau tragere în țeapă.”

În perioadele mai vechi s-a afirmat tendința înlocuirii pedepselor corporale cu răscumpărări . În perioada asiriană se prefera însă aplicarea pedepselor fizice care au fost chiar agravate și s-a instituit de asemnea pedeapsa cu moartea prin înecare, ardere sau tragere în țeapă. Alte pedepse erau mutilările corporale și munca forțată; pedeapsa cu privare de libertate nu exista.

De asemenea, “Codul babilonian admitea răscumpărarea sclavilor; pedeapsa cu privarea de libertate nu exista; preoții și demnitarii erau privilegiați de dreptul penal față de oamenii liberi sau de sclavi, – dar în caz că săvârșeau delicte mai grave erau pedepsiți foarte sever, în general, urmărea să limiteze arbitrarul judecătorilor, să împiedice întrucâtva abuzurile celor puternici și să elimine anumite forme rigide ale arhaicului drept cutumiar.”

Codul lui Hammurabi , considerat a fi cea mai veche încercare de reglementare legislativă nu este totuși primul de acest fel. Înaintea lui Hammurabi a existat o activitate legislativă coerentă la nivelul societății mesopotamiene.

Cel mai vechi cod a fost atribuit regelui sumerian Ur – Nammu din orașul Lagaș dar au existat și alți regi legiuitori înaintea lui Hammurabi cum ar fi de exemplu Urukagina și Gudea. Ovidiu drâmbă prezintă caracteristicile esențiale ale Codului lui Hammurabi despre care afirmă că “…nu este – cum am spus – propriu-zis un cod, ci probabil o culegere de hotărâri judecătorești anterioare emise sau sancționate de regi, prezentate relativ sistematic, sub formă de articole de drept penal și de procedură penală, de dreptul proprietății, de dreptul familiei, de dreptul muncii, de drept comercial, etc. Codul lui Hammurabi manifestă în mod clar tendința de a apăra interesele celor bogați ; de unde, într-o primă fază, pedeapsa frecventă cu moartea pentru furt (C. H., 6, 7, 9, 14, 22, 25, ș.a.).”

Codul lui Hammrurabi a ajuns până la noi sub forma unei stele de diorit negru pe care sunt gravate cele 282 de articole.

“Dreptul era considerat de către sumero-babilonieni ca având un caracter divin. Sumerienii aveau chiar o zeiță a dreptului – Nanșft iar la babilonieni, dreptul era garantat de însuși zeul soarelui și al justiției – Șamaș” iar aceste lucruri pot fi observate “Pe stela de diorit negru de la Louvre – înaltă de 2,25 m cu latura bazei 1,90 m – pe care sunt gravate articolele Codului său, Hammurabi este reprezentat închinându-și opera zeii lui Șamaș, sau, mai degrabă preluându-1 din mâinile zeului.”

În Mesopotamia avem de-a face cu structuri centralizate și piramidale impuse de organizarea agriculturii de irigație și de o anume mentalitate aparținând despotului oriental ajutat de aparatul birocratic numeros și eficient.

Aceste structuri funcționale la nivelul fiecărui oraș –stat în parte sunt de asemenea integrate și funcționale la nivelul teritorial al marilor imperii care le mențin și le dezvoltă.

Trebuie să considerăm că încă de la începuturile antichității mesopotamiene, orașele – state ca unități teritoriale, administrative și politice se aflau în raporturi conflictuale și hegemonice. Hegemonia și-o disputau marile orașe-stat Babilonul.Ur, Assur etc.

Într-o altă etapă raporturile sunt și confederative(asiro-babilonienii) și sunt exprimate în amplasarea zeităților cucerite în templele cuceritorilor consfințind alianțele. Cu alte ocazii zeitățile sunt pedepsite simbolic și astfel avem de-a face cu un imperiu teritorial ,cu o organizare politică puternic centralizată și ierarhică . În acest cadru cele două poluri ale puterii – regele și clerul pot fi adeseori în conflict iar singurii în măsură să se opună puterii despotice a regelui sunt preoții.

Se presupune că imperiul era administrat la patru nivele: primul era cel central cu focusul la palat, unde evoluează un sistem birocratic nu prea bine definit și în care specializarea nu era un criteriu prea important. Sigur este doar faptul că nu s-a produs, ca în Ur, o separare strictă între funcțiile militare și cele civile. Și nici nu a avut loc o disjungere foarte riguroasă între conducerea birourilor centrale și administrația provincială. Așa se explică faptul că unii șefi de departamente cumulau și funcția de guvernator.

Un edict regal din sec.XIII î.Hr. pretinde examinarea obligatorie a funcționarilor palatului și a eunucilor înainte de intrarea în funcție. Nu se știe dacă este vorba de alt tip de cunoștințe decât cele pretinse de etichetă. De asemenea, nu se cunosc detalii în legătură cu sistemul de recrutare a funcționarilor dincolo de cele spuse mai sus și de loialitatea absolută față de rege. Texte din sec. XIV î.Hr. atestă că anumite poziții deveniseră ereditare și că anumite familii se puteau bucura de o foarte mare influență, în principal, prin acumularea de funcții. Se pare că două categorii sociale furnizau pe funcționarii – rabani și sa resi.

La al doilea nivel se află eunucii, din rândul cărora puteau să fie desemnați și guvernatori, chiar dacă nu proveneau din familii influente.

Cel de al doilea nivel al administrației este cel provincial. Condiția esențială în desemnarea guvernatorilor rămâne loialitatea față de rege, probată printr-un jurământ de credință reînnoit annual.

Cel de al treilea nivel este reprezentat de instituțiile care funcționează în orașe sau în fruntea unor comunități rurale. Scopul acestor instituții era de a asigura colectarea de taxe și îndeplinirea obligațiilor militare. Mesageri, controlori, informatori asigurau circulația rapidă a știrilor de la centru spre periferie sau în sens opus. Foarte important rămâne rolul heralzilor regali, a căror misiune era aducerea la cunoștință, în piețele publice, a ordinelor și edictelor regale.

Al patrulea nivel, reprezentat de administarea templelor, nu prezintă interes în acest context.

În istoria culturii și civilizației, acest prim moment juridic, are o deosebită importanță deoarece “…legea și judecătorii urmăresc să asigure viața cetățenilor și să le garanteze anumite drepturi într-o măsură, oricum mult mai mare decât în alte țări din Antichitate”.

CAPITOLUL IV – Religia și serbările.

4.1 Divinitatea și cultul divin.

Referitor la viața religioasă în spațiul culturii și civilizației din Mesopotamia era prezentă credința că fiecare oraș-stat își are un zeu protector, considerat întemeietorul și stăpânul său.

De aici rezultă și remarca lui Ovidiu Drâmbă că “Religia ocupa așadar un loc preeminent în cultura și civilizația suinerobabiloniană. Fiecare oraș-stat își avea zeul său principal, considerat fondatorul, stăpânul și protectorul său, care îl delega pe rege ca locțiitor și mare preot al său. Orașul-stat Eridu îl avea ca divinitate supremă pe Enki, Larsa pe Șamaș, Uruk pe Anu, Nippur pe Enlil, ș.a.m.d. Cu timpul, numărul zeilor a atins o cifră impresionantă; sumerienii susțineau că au 3 600 de zei.”

“Religia sumerienilor era în primul rând naturistă. Zeul vegetației, al furtunii și al ploii binefăcătoare era venerat aproape în fiecare oraș-stat. De asemenea, marea zeiță a fecundității, patroana familiilor, a turmelor și a câmpurilor, în mitologia sumeriană elementul primordial este apa. Din amestecul apei dulci (Apsu) cu apa sărată (Tiamat) s-au născut zeii și oamenii. Marele zeu Bel-Marduk a învins-o pe Tiamat – care voise să îi distrugă pe ceilalți zei – și, despicându-i trupul în două, a făcut din cele două părți bolta cerului și lumea pământului. Dar fiii zeilor, oamenii, nu le-au mai dat cinstire zeilor, au neglijat să le aducă jertfe; drept care au fost pedepsiți trimițându-li-se distrugătorul potop.”

Din citatul de mai sus rezultă că religia sumerienilor este o religie naturistă, oamenii venerau zeul vegetației și fertilității, al ploii binefăcătoare în zilele toride, apa fiind element primordial al mitologiei sumeriene. În fiecare oraș-stat zeița fecundității era venerată în calitatea ei de patroană a familiilor, turmelor de animale, câmpiilor și livezilor roditoare. “În religia mesopotamiană nu găsim urme de animism, de totemism sau de fetișism – aceste forme primitive, primare ale religiei – si nici acea formă de zoolatrie care, atât de persistentă în lumea Egiptului antic, diviniza animalul sau hibridul om-animal (cum este, de ex., Sfinxul)” deci comparativ cu Egiptul, religia asiro-babiloniană nu conține forme de animism, totemism sau fetișism, specifice primitivismului zoolatric (ex. Sfinxul egiptean – hibridul dintre om și animal).

De altfel, taurul cu cap de om și cu aripi, întâlnit la asirieni, reprezintă, mai ales, un spirit protector, lipsit de puterile specifice unui zeu, “adică la asirieni, întâlnim des (ca motiv artistic) taurul cu cap de om și cu aripi, acesta nu este altceva decât reprezentarea unui presupus spirit protector, care însă nu este înzestrat cu puteri proprii unui zeu.”

Deci dacă este să facem o comparație putem spune că “Spre deosebire de zeitățile hibride ale Egiptului, panteonul Mesopotamiei însumează numai zei antropomorfi, zei umanizați; descrierea lor în mituri și reprezentarea lor în artele figurative păstrează aparența și caracterul lor pur uman. Sub acest raport, religia mesopotamienilor apare incontestabil mai evoluată decât cea egipteană.”

Este bine să precizăm că “din cea mai veche antichitate, însemnul caracteristic al ființelor divine era o tiară cu două coarne” iar “în Sumer, deci, ca peste tot în Orientul Mijlociu, simbolismul religios al taurului, atestat din neolitic, s-a transmis fără întrerupere.” Cu alte cuvinte “…modalitatea divină era definită prin forță și prin transcendența spațială i.e. cerul furtunos în care răsună tunetul (căci tunetul era asimilat mugetului taurului)”. Așadar “structura transcendentă, celestă, a ființelor divine este confirmată de semnul determinativ care precede ideogramele lor și care reprezenta, la origine, o stea” iar “după vocabulare, semnificația proprie a acestui determinativ este cer” deci în concluzie “orice divinitate era imaginată ca o ființă celestă; de aceea zeii și zeițele radiau o lumină foarte puternică.”

De asemenea, divinitatea sumeriano-babiloniană reprezentată de zeița Iștar, care ține de zgardă un leu are, în special, un sens simbolic.

Templul era locul unde se desfășurau practicile cultului religios, unde zeii erau concepuți similar oamenilor, cu patimi și sentimente altruiste, organizați în familii, etc. Preoții îndeplineau funcții diverse legate de organizarea ritualurilor sacre, însoțite de ofrandă și sacrificii de animale (oi, țapi, iezi, păsări și pești). Sumerienii aveau credința în “viața de dincolo” atestată de cultul morților, care în morminte religiilor de la Ur au îmbrăcat în forme barbare, deoarece regele în viața viitoare trebuia însoțit de zeci de curteni sacrificați la moartea acestuia.

Mai târziu, sub influențele spiritului semit al Babilonului, apare convingerea că suferința și moartea sunt consecința unor păcate săvârșite, conștient sau nu, contra perceptelor religioase și morale. Orice suferință pentru babilonieni era considerată drept pedeapsă pentru o vină a celui suferind. În cultura Mesopotamiei se întâlnesc și aspecte ale gândirii care neagă atributele pozitive ale zeilor, apreciere rezultată din poemul “Dreptul care suferă”.

Din acest orizont de gândire s-au născut mituri și poeme epice, ca cel reprezentat de Epopeea lui Ghilgameș, care glorifică, într-o formă artistică, curajul oamenilor de a înfrunta vicisitudinile vieții, capacitatea rațiunii de cunoaștere, exprimând, astfel, germenele unei atitudini umaniste.

În ceea ce privește desfășurarea cultului sunt de reținut o serie de particularități, printre care asocierea dintre temple de plan orizontal cu o cella în care era amplasată (îmbrăcată, spălată, parfumată și împodobită) statuia divinității, căreia îi era dedicat și templul în trepte cu cella situată la ultimul etaj.

Preoți de diferite ranguri, bocitoare, cântăreți la diferite instrumente (flaut, harfă, liră, timbale), sacrificatori, slujeau aceste divinități. Obligațiile erau zilnice (rugăciuni, invocații, aducerea de ofrande – libații, daruri votive de diferite tipuri, arderea de aromate, flori, sacrificii sângeroase) și ocazionale (ceremonii sau procesiuni care urmau un traseu prescris, incluzând și deplasarea de-a lungul unor canale, cu care ocazie statuia divinității onorate era purtată într-un cortegiu foarte complicat).

Instalarea amorriților în Mesopotamia nu a fost urmată numai de asimilarea tradiției religioase sumeriene. Personalitatea noului grup s-a materializat în substituirea numelor sumeriene ale unor divinități cu nume semitice, atunci când funcțiile sunt identice. Este cazul lui Utu si al Innanei, adorate sub nume noi, respectiv Shamas și Ishtar.

Pe de altă parte, vechi divinități semitice moștenite din perioada existenței Pastorale a amorriților se bucură de o favoare aparte, ca Sin, care beneficia de un sanctuar faimos în Sippar și era slujit de un corp de „vestale" de origină nobilă, chiar regală.

O serie de descoperiri arheologice și izvoare scrise atestă credințele despre moarte și lumea cealaltă. Mai multe versuri (42) din Epopeea lui Gilgamesh. Coborârea Zeiței Ishtar în Infern, o tăbliță cu șase coloane care relatează despre moartea și înmormântarea lui Ur-Nammu, un text conținând funeraliile lui Ludingirra, textele care descriu țara Dilmun (Paradisul sumerian) atestă practica sacrificiilor umane cu ocazia înmormântărilor șefilor. Textul despre Ur Nammu este foarte important, întrucât nu mai menționează jertfe umane, ci numai animale (oi și boi), depunerea de arme, vase, bijuterii etc. Aceasta nu înseamnă că obiceiul a dispărut definitiv odată cu dinastia a IlI-a din Ur.

Există și o imagine foarte precisă asupra dificultății legate de călătoria în lumea cealaltă, o reprezentare a acestei lumi, ca și de conceptul de judecată (a lui Utu sau Nanna) și de șansa, pentru cel mort, de a duce o existență paradisiacă.

Practicile cultului religios se desfășurau exclusiv în temple. Cum gândirea religioasă a mesopotamienilor îi concepea pe zei ca fiind asemenea oamenilor (organizați în familii, făcând călătorii, având aventuri, fiind înzestrați cu patimi sau cu sentimente frumoase, asemeni oamenilor), firește că zeul își avea și o „casă" a lui, pentru el și familia sa, care era templul . Și cum zeii aveau și ei nevoia umană firească de a se hrăni, preocuparea principală a preoților templului era de a le prezenta – zilnic și la ore fixe -mâncarea copioasă și variată prescrisă de ritual, pe o masă sfințită împodobită cu flori și învăluită în fum de tămâie .

Fiecare templu avea un număr impunător de preoți (de pildă, către mijlocul mileniului al III-lea î.e.n., unul din temple avea 736 de preoți). Preoții erau organizați pe categorii și funcții, într-o ierarhie riguros stabilită. Existau peste 40 de funcții sacerdotale diverse . Unele sărbători aveau în program și anumite „ritualuri sacre", care erau interpretate ca acte de cult . Templul nu era niciodată deschis mulțimii de credincioși iar aceștia participau numai la ceremoniile oficiate la sanctuarele, la altarele din curtea templului.

Actele rituale ale cultului constau în ofrande și sacrificii de animale , în cântare de psalmi și litanii, în recitări de imnuri și rugăciuni. Dar spre deosebire de egipteni, ale căror imnuri celebrau gloria zeilor, și mărturiseau dragostea șj recunoștința credincioșilor, mesopotamienii se dovedeau a fi rnai practici și mai interesați: căci fiecare imn se încheia prin a cere zeului o favoare. În general vorbind, zeii mesopotamieni erau mai mult temuți decât iubiți.

Corpul sacerdotal era format din magi (care făceau vrăji, descântece), prezicători, interpreți de vise, sacrificatori, bocitori, cântăreți, ș.a. Alții aveau funcții pur administrative; se îngrijeau de arhive, de școli și de scribi, de terenurile agricole, de lucrători, de depozite și magazii, de canale și diguri, etc.

Un loc important în practicile cultice aveau exorcismele și variatele forme de divinație. Prin procedee magice, prin exorcisme, erau alungați demonii, care îi pândeau pe oameni la fiecare pas, aducându-le boli și alte nenorociri, sau împingându-i să săvârșească păcate, împotriva lor, mijlocul magic de apărare era stropirea (bolnavului sau a casei) cu apă dintr-un izvor sacru, sau ungerea lui cu un ulei purificator .

Deosebit de intensă era practica divinației, care pornea de la premisa că actele omului (sau împrejurările, fie favorabile, fie potrivnice) erau determinate sau dirijate de voința zeilor. Intenția zeilor putea fi aflată, „ghicită", pe diferite căi: din vise, din zborul păsărilor, din mișcarea apei, din pâlpâirea flăcării, din cercetarea anumitor organe interne ale animalelor sacrificate (în primul rând a ficatului), din cercetarea poziției astrelor și conjuncției planetelor, etc. Din întreaga ierarhie sacerdotală, cei mai stimați de popor erau ghicitorii, și în special astrologii.

Credința într-o „viață de dincolo" este la sumerieni atestată de cultul morților. Un cult care uneori putea lua forme barbare ca în cazul mormintelor regale din Ur, unde în fiecare mormânt au fost sacrificați în cadrul ceremoniei funebre între 3 și 74 de persoane cum ar fi curteni, servitori, soldați, muzicanți și femei din palatul regal, împodobite cu bijuterii prețioase. Bineînțeles că acestea au fost cazuri-limită; curent însă a rămas obiceiul ca alături de defunct să fie îngropate obiectele sale personale. Se credea că după moarte spiritul defunctului care era un fel de umbră desprinsă de trup tulbura viața celor rămași în viață, rătăcind fără să afle odihnă, dacă n-a fost înmormântat cu tot ritualul cuvenit. Dacă însă i s-au făcut toate onorurile funebre cuvenite, spiritul va coborî în întunecatul regat al morților despre care vorbește finalul Epopeii lui Ghilgameș: un barcagiu îl va trece peste un râu (precum Charon peste Styx), ducându-1 în „tărâmul din adâncuri", în „țara de unde nu este întoarcere".

În cultul morților la sumerieni “…împărăția morților era numită kur-nu-gi-a, adică tărâmul fără întoarcere, iar miturile confirmă faptul că doar în împrejurări cu totul excepționale era posibilă o asemenea reîntoarcere”.

Deși materialul oferit despre împărăția morților este de cele mai multe ori incomplet și confuz totuși avem o serie de texte care ne oferă câteva date importante pentru formarea unei concepții despre cultul morților.

Samuel Noah Krammer este autorul care a tradus un text găsit pe o tăbliță sumeriană în care “…se descrie cum soarele călătorește noaptea prin lumea subpământeană, dăruind lumină locuitorilor ei, și faptul că luna își petrece zilele ei de odihnă, respectiv atunci când nu se vede pe cer, tot acolo” și “…se mai arată că zeul soarelui, Utu, este cel care-i judecă pe morți și că luna este cea care le determină destinele.” Cu toate acestea textul nu a fost descifrat complet și de asemenea nici contextul celor menționate.

Imaginea pe care și-o făceau sumero-babilonienii despre „viața de dincolo" era teribil de dezolantă. Cu toate acestea, religia îi oferea omului șansa unei consolări; căci începând din mileniul al II-lea î.e.n., probabil că sub influența spiritului semit al babilonului, devine tot mai puternică convingerea că suferința este o consecință a unei greșeli săvârșite, conștient sau inconștient, împotriva normelor religioase sau a moralei omenești. De aici, marea cantitate de psalmi penitențiali și tonul lor vibrant de căință, un ton de o emoționantă, patetică sinceritate.

Babilonianul era convins că o suferință este o pedeapsă pentru o vină. Până la elaborarea concepției biblice despre păcat, numai babilonienii au considerat omisiunea unei îndatoriri (față de oameni sau față de zei), precum și lipsa de mizericordie, drept un păcat dar fără să vorbească niciodată de iubirea de aproape.

La babilonieni întâlnim pentru prima dată în istorie ideea, tipic semită, că durerea fizică, sau suferința morală, sunt consecințe ale păcatului; și că sunt cauzate de puteri malefice trimise omului de zei, puteri împotriva cărora însă pot acționa exorcismele. ,Lumea de dincolo" este o lume fără bucurii, fără sancțiuni și fără recompense. Dar nici religia babilonienilor nu prescria omului „ce bine să facă", ci doar „ce rău să nu facă". Morala babiloniană era o morală negativă. Unica îndatorire pozitivă, clar formulată, era datoria de a răscumpăra un prizonier.

Deși cunoaștem faptul că omul a fost creat pentru a sluji zeilor nu se știe cum trebuia omul să-și îndeplinească această obligație dar totuși există câteva lucruri care ne pot indica modul cum omul trebuia să-i slujească pe zei. Unele documente ne oferă informații despre cultul pe care poporul, prin sacerdoții templelor, îl aducea în cinstea zeilor.

Templul ocupa un loc central în religia sumerienilor deoarece acolo se desfășurau activitățile de cult. Putem chiar să precizăm că există o descriere a templelor sumeriene iar Nicolae Achimescu ne spune că aceste temple “…indiferent de vechimea sau mărimea lor – au un spațiu interior cu o nișă pentru statuia zeului și un altar pentru jertfe”.

Cu toate acestea în orașele mari existau pe lângă aceste temple și turnuri construite în formă de trepte iar acestea sunt bine cunoscute sub numele de zigurate.

După opinia mai multor cercetători aceste zigurate au o semnificație clară iar acea semnificație este una cosmică.

Mircea Eliade este autorul care ne oferă informații interesante cu privire la funcția acestor zigurate în religia sumeriană. Autorul “arată că zikkuratul era zidit ca o lume : etajele simbolizau diviziunile Universului, lumea subterană, pământul, bolta cerească”.

În concluzie, ziguratul era identificat de către sumerieni cu lumea și asta deoarece simboliza “muntele cosmic”.

În concepția sumeriană “muntele cosmic sacru reprezenta adevăratul tron, pentru că acolo domnea zeul, stăpânul și creatorul universului” iar “din această perspectivă, tron, templu, munte cosmic nu erau decât sinonime ale aceluiași simbolism al centrului, întâlnite necontenit în cosmologia și arhitectura mesopotamiană”.

Identitatea dintre muntele cosmic și sanctuar este dată de numele templelor și turnurilor sacre din Nippur așa cum a subliniat Mircea Eliade iar aici avem o serie de exemple cum ar fi Muntele casă, Casa muntelui tuturor țărilor, Casa hotărârilor sau a oracolelor, Legătura între cer și pământ iar lista de exemple ar putea continua.

În acest context putem spune că toate aceste temple mesopotamiene participau la un spațiu deosebit iar acesta este considerat a fi un spațiu consacrat. Acest spațiu consacrat se știe foarte bine că era singurul spațiu considerat un spațiu real de către toate vechile culture și religii.

Locul unde se unește cerul cu pământul este considerat vârful ziguratului care reprezintă centrul suprem sau stâlpul lumii. Dacă regele urcă treptele ziguratului acesta ajunge în mod simbolic în centrul universului ceea ce conduce la identificarea sa cu zeul supreme.

Este bine să precizăm că templele aveau un sacerdoțiu variat și deși se cunosc diferite ranguri sacerdotale se cunoaște mai puțin însă activitatea specifică fiecăruia.

În ceea ce privește activitatea sacerdotală se știe că “demnitatea sacerdotală supremă o avea preotul en, în timp ce sanga reprezenta un fel de administrator suprem al templului”.

Exista o clasificare a preoților iar această clasificare se făcea în funcție de îndatoririle lor specifice. Această clasificare a preoților poartă denumirea de clase sacerdotale. Clasele sacerdotale mai cunoscute sunt : ischib, gala, guda, mach, și nindingir. La unele clase sacerdotale au putut fi stabilite atribuțiile lor dar la unele nici până în prezent nu au putut fi stabilite aceste atribuții.

Dacă este să precizăm atribuțiile claselor sacerdotale ischib și gala putem spune că “Preotul numit ischib pare să se fi îngrijit de jertfele constând din băuturi și de purificări ; preotul gala era, probabil, cântăreț și poet la templu.”

Putem spune că pe lângă preoții templelor mai existau de exemplu eunuci și herodule iar aceștia în templul zeiței Inanna participau la cultul adus zeiței iubirii.

“Nu se cunoaște încă în detaliu modul cum se derula zilnic viața cultică în templu” dar putem presupune că în fiecare zi se aduceau jertfe de animale și jertfe de tămâie.

4.2 Panteonul.

Panteonul sumerian este foarte bogat, iar sistemul teologic a fost atât de bine elaborat încât nici valurile de populație semitică (akkadieni, amorriți) sau ariană (kassiți) nu au reușit să-1 elimine. Există însă și unele excepții; de exemplu unele divinități ariene (Buriash și Sureya) au beneficiat de un cult retrâns în perioada kassită. Cazurile cele mai interesante sunt reprezentate de Marduk, divinitate „națională" din perioada Babylonului amorrit și Assur care, în ciuda asimilării lui cu Enlil, păstrează o formă particulară de reprezentare – portret într-un disc înaripat, soluție ce pare să fi servit, mai târziu, ca model pentru imaginea lui Ahuramazda. Dingir însemna în sumeriană zeu

Lumea supranaturală poate fi divizată în demoni (sufletele rele ale morților neîngropați sau decedați din cauze ciudate, care nu au putut ajunge în lumea cealaltă și rătăcesc la nesfârșit aducând numai nenorocire), spirite bune și zei.

Aceste trei categorii se repartizează într-o structură dominată de Triada masculină compusă din Anu (suveranul, zeul lumii superioare, al cerului), Enlil (zeul spațiului intermediar, al aerului sau atmosferei, divinitate creatoare și protectorul regalității) și Enki- Ea (zeul apelor dulci, izvoarelor, stăpânul tuturor științelor și, în special, al magiilor, împărți torul dreptății și al destinelor) deci “…în fruntea panteonului sumerian figura din cele mai vechi timpuri triada Anu-Enlil-Enki.”

Divinități creatoare sunt considerate a fi An, Enlil, Enki și Ninchursag. Zeul cerului este An și este considerat zeul supreme iar “numele său este scris cu același semn (o stea), care în genere înseamnă și cer și zeu”.

Enlil este cunoscut, în panteonul Sumerian, ca fiind zeul atmosferei și în special al vântului el fiind un zeu activ și considerat zeul cel mai important din pateonul sumerian.

Așadar Enlil “este părintele zeilor, regele cerului și al pământului și regele tuturor țărilor” iar el capătă epitetul de marele munte și aceasta deoarece s-a dorit să i se scoată în evidență forța sa sau s-a dorit a se face legătura cu muntele cosmic din care au rezultat cerul și pământul. Fiind considerat zeul vântului și al furtunii devastatoare există pasaje în diferite texte sumeriene care descriu cum cuvântul său distruge tot ce întâlnește în cale în urma trecerrii sale pe pământ.

Enlil și Enki sunt fiii lui An, zeul cerului, iar Enki este considerat domn și stăpân peste oceanul apelor dulci adică peste apsu. Deoarece apsu este acea apă care conferă rodnicie pământului și se regăsește în izvoare putem spune că “în teologia sumeriană, principiul vieții nu este cosmic, ci htonic : este apa de izvor care face pământul să rodească.”

Această Triadă masculină este dublată de o Triadă feminină formată din Ninhursag (zeița mamă), Ninmah și Innana (stăpâna cerului, perfidă, capricioasă, răzbunătoare și violentă, dar și zeița fecundității, dragostei, patroana nașterilor).

Ninchursag mai poartă numele Nintu și este înalta stăpână, zeița nașterii deci zeița mamă adică mama care a dat naștere tuturor ființelor vii. De aici rezultă că zeița Ninchursag joacă un rol important în crearea omului.

Zei de-al doilea rang sunt divinitățile astrale (Nanna – Luna, Utu – Soarele, stăpân al timpului, destinului și echilibrului universal), zeii infernali (Ereșkigal-sora Innanei și paredrul ei Nergal), zeul războiului Ningirsu (și divinitatea protectoare a orașului Lagash), zeii vindecători (Gula cu un sanctuar celebru în Isin), zeii naturii (sub toate formele ei). Cele trei divinități cu caracter astral sunt Nanna, adică zeul lunii, Utu, adică zeul soarelui, și zeița Inanna.

Nanna era zeul care printre altele se îngrijea și de bunăstarea vitelor deoarece sumerienii îi atribuiau toate însușirile divine posibile iar “el era stăpânul destinelor, păstrând toate forțele me, el înmulțea oamenii și animalele, el era strălucirea cerului, în calitatea sa de zeu al lunii.”. Locul principal de venerare al acestui zeu Nanna era orașul – stat Ur.

Odată cu creșterea puterii politice a acestui stat a crescut și influența cultului lunii iar acesată influență a atins cote maxime după căderea celei de-a III-a dinastii de la Ur, deci aproximativ 2000 î.Hr.

Utu era considerat zeul soarelui și era fiul lunii iar Larsa Sippar și Uruk erau locurile sale de venerare. Fiind considerat zeul dreptății el avea calitatea de a stabili și supraveghea ordinea în lume. Este bine să precizăm că regii se numeu fii ai lui Utu. Utu, “ca zeu al soarelui, el era reprezentat cu un fierăstrău în mână; cu acesta, el o pornea la lucru din lumea subpământeană spre munți, unde se aflau porțile cerului, intrarea în lumea subpământeană,” iar după aceea “… urca în căruța soarelui și dispărea seara la celălalt capăt al lumii, respective Harali, țara aurului, unde se afla o altă intrare în lumea subpământeană; iar noaptea lumina lumea subpământeană.”

Zeița Inanna este considerată ca fiind cea mai importantă divinitate din panteonul sumerian. Simbolul acestei zeități este stema cu 8 raze sau mai bine spus rozeta adică acea frunză în formă de stea iar acest simbol se datorează faptului că despre această zeitate se vorbește într-o serie de texte sumeriene vechi datând din perioada Uruk și de aceea această zeitate mai este cunoscută drept steaua care apune.

Ziua care marchează acest eveniment este considerată de către sumerieni o zi de sărbătoare. Făcând parte dintre cele trei divinități cu caracter astral, Inanna ca și divinitate astrală reprezintă planeta Venus adică luceafărul de dimineață și de seară.

De aici ne putem da seama că Inanna este fiica lunii deoarece ea reprezintă planeta Venus. Cu toate acestea mulți cercetători au încercat de-a lungul timpului să distingă în această divinitate două forme de manifestare și anume una cu caracter astral și alta ca fiică pământească a lui Enki.

Totodată Inanna reprezentând planeta Venus ea reprezintă personificarea iubirii senzuale. Există unele ipoteze cum că zeuța Inanna ar fi fost o zeiță a vegetației deoarece pe o vază culturală din Uruk (aproximativ 3000 î.Hr.) puteau fi observate plante care răsăreau din apă.

Zeița Inanna apare în gândirea sumeriană ca o curtezană consacrată cerului iar “una dintre activitățile specifice acestei divinități era aceea de a transforma pe bărbați în femei și pe femei în bărbați”.

În sfârșit, la ultimul nivel se situează acele spirite (bune sau rele), zeii personali, zeii instrumentelor sau ai profesiunilor. Unul dintre aspectele cele mai importante este felul în care aceste divinități sunt vizualizate.

Spre deosebire de Egipt, în Sumer nu se întâlnesc divinități teriomorfizate sau combinând elemente antropomorfe și zoomorfe. Regula o constituie reprezentarea lor exclusiv antropomorfă. Evident, apar și forme simbolice, dar acestea sunt alese dintre astre (de pildă, Anu este simbolizat printr-o stea, Innana este asimilată cu Luceafărul) sau constelații (de exemplu Dummuzi, este asimilat constelației Orion). De asemenea, există animale care îndeplinesc funcția de atribut (de pildă, felinele sunt atributul zeiței Innana), dar niciodată nu sunt percepute și ca epifanii sau ipostaze.

Zeița Inanna ne apare de cele mai multe ori legată de zeul Dummuzi deoarece această zeiță era cunoscută mai ales ca zeița iubirii și fertilității.

Zeul Dummuzi apare în cele mai vechi izvoare ca păstor care păzește vitele și le protejează dar în unle texte apărute mai târziu el este corelat și cu semănăturile și dezvoltarea lor deci îl putem desemna pe zeul Dummuzi ca un zeu al rodniciei și dezvoltării.

Nu se cunosc date exacte despre caracterul și semnificația zeului Dummuzi iar unii cercetători pe baza textelor sumeriene au formulat diverse ipoteze cum că Dummuzi ar fi fost inițial un rege iar mai târziu acesta a fost tratat ca și zeu dar nu se cunoaște motivul exact de ce a ajuns să fie privit astfel. Numele acestui zeu ar însemna aproximativ fiu bun dara așa cum am precizat mai sus zeul Dummuzi este cunoscut și sub alte nume.

Ninurta, adică stăpânul pământului, era fiul lui Enlil și bineînțeles că era venerat împreună cu Enlil în Nippur. Acest zeu este cunoscut ca având trăsături tipic războinice și aceasta deoarece el lupra împotriva popoarelor care amenințau Sumerul.

Zeul Ninurta aducea prosperitate cirezilor de vite și asigura rodnicia ogoarelor și bogăția de pește.

Zeul solar Utu joacă un rol semnificativ în virtutea dreptății iar el era considerat un zeu care veghea la împlinirea dreptății iar Nanșe veghe la împlinirea ordinii justițiare în Sumer.

O problemă dificilă rămâne aceea a originii acestor culte și vechimii lor, a centrului posibil care a elaborat o anume teologie. Pentru lămurirea acestor probleme cercetarea nu dispune de informații complete, dar măcar câteva trebuie amintite pentru importanța lor. în primul rând, este vorba de texte, unele foarte timpurii (chiar sumeriene) conținând fragmente din mituri și legende pe care le regăsim reunite în variantă semitică (Mitul Innanei), fragmente dintr-un mit al creației, mitul potopului, părți din epopeea lui Gilgamesh, mituri cosmogonice (în variante: Enlil – creator, Anu – creator, Marduk – creator, cu forma cea mai elaborată în Enuma elisti). Li se adaugă nume de divinități invocate în texte oficiale, liste de zei și ofrande, descrierea unor ceremonii, rugăciuni etc.

O contribuție importantă la reconstituirea religiei sumerienilor a adus-o cercetarea arheologică. Pe baza elementelor de datare existente se poate afirma că în perioada zisă „eroică" sau predinastică panteonul era deja elaborat, ca și principalele obligații liturgice.

Săpăturile de la Eridu, Uruk atestă marea vechime a complexului ceremonial din care făcea parte și ziggurat-ul. Faptul că, la Uruk, zigguratul se suprapune peste o serie de temple mai vechi dă câștig de cauză ipotezei că acest oraș a jucat un rol teologic important, poate legat de mitul Innanei, de moarte și de lumea cealaltă. După cum pare destul de plauzibilă idea că Nippur-ul a fost centrul în care un vechi mit popular, dezvoltat în jurul lui Enlil, a fost definitivat. Eventual, se poate face încercarea de a căuta, mai adânc, în trecut originile sau începuturile unora dintre aceste culte. Mai exact, încă din Halaf, perioadă asociată cu înălțarea celor mai timpurii temple în Mesopotamia, se constată un interes neobișnuit pentru piatra Innanei (Lapis lazuli) și apar o serie de reprezentări (dublul topor, fluturele) considerate de Mallowan drept simboluri ale zeiței fertilității.

Panteonul sumerian pe lângă aceste divinități prezentate mai sus înglobează și alte multe divinități dar voi enunța “…doar pe Ișkur, zeul furtunii și vijeliei, stăpân al grindinii și inundațiilor, pe Nerigal, zeul lumii subpământene, împreună cu soția sa Ereșkigal, ca și pe Gibil, zeul focului și aducător al luminii.”

4.3 Preziceri și magie.

Sărbătorile vechilor sumerieni erau diferite și erau în număr însemnat iar aceste sărbători erau diferențiate de către sumerinei în funcție de centrele religioase și culturale.

“La Babilon, Enuma eliș era recitată în templu, în a patra zi a serbării de Anul Nou. Această sărbătoare, numită zagmuk (începutul anului) în sumeriană și akitu în akkadiană, se desfășura în primele douăsprezece zile ale lunii Nisan”.

Această sărbătoare, care în sumeriană poartă numele de akitu, cuprindea mai multe secvențe, iar cele mai importante erau: 1. zi de ispășire pentru rege, corespunzând captivității lui Marduk; 2. lupte rituale și procesiunea triumfală, sub conducerea regelui, la Bit Akitu (casa festivă a Anului Nou) unde are loc un banchet; 4. hieros gamos al regelui cu o hierodulă întruchipând zeița; 5. hotărârea destinelor de către zei.

Este bine să precizăm că “Prima secvență a acestui scenariu mitico-ritual – umilirea regelui și captivitatea lui Marduk – semnalează regresiunea lumii spre haosul pre-cosmogonic”. Acest scenariu se desfășura “În sanctuarul lui Marduk, marele preot îl despuia pe rege de însemnele sale (sceptrul, inelul, paloșul și coroana) și îl lovea peste față. Apoi, în genunchi, regele pronunța o declarație de nevinovăție : N-am păcătuit, o Doamne al țărilor, n-am fost lipsit de grijă față de divinitatea ta.

Preotul răspundea în numle lui Marduk : Nu te teme… Marduk va auzi rugăciunea ta. El va crește imperiul tău…”.

Se consideră că “În acest timp, poporul îl căuta pe Marduk, presupus a fi închis într-un munte, formulă care indica moartea unei divinități”. Marduk a fost silit să coboare departe de soare și de lumină iar la sfârșit, Marduk era eliberat și zeii se reuneau pentru a hotărî destinele. Regele conducea procesiunea până la Bit Akitu iar această clădire era situată în afara cetății. Procesiunea care era condusă de rege până la Bit Akitu reprezenta armata zeilor îndreptându-se împotriva lui Tiamat. După o inscripție a lui Sennacherib, se poate presupune că se mima bătălia primordială, regele personificându-l pe Assur (zeul care îl înlocuise pe Marduk).

Un hieros gamos avea loc după întoarcerea de la banchetul de la Bit Akitu.

Ultimul act consta în hotărârea destinelor în fiecare lună a anului. Hotărându-le se creea ritualic anul, adică se asigura șansa, fertilitatea, bogăția noii lumi care se năștea.

Akitu reprezintă versiunea mesopotamiană a unui scenariu mitico-ritual destul de răspândit, anume festivitatea de Anul Nou considerată ca repetiție a cosmogoniei. Întrucât rgenerarea periodică a Cosmosului constituie marea speranță a societăților tradiționale, ne vom referi adesea la sărbătorile de Anul Nou.

Rolul regelui în akitu este insuficient cunoscut iar umilirea sa corespunde regresiunii lumii în starea de haos și captivității lui Marduk în munte. Regele personifică zeul în bătălia împotriva lui Tiamat și în hieros gamos cu o hierodulă. Am făcut aluzie la căsătoria sacră a regelui Sumerian, reprezentându-l pe Dumuzi cu zeița Inanna; acest hieros gamos avea loc în timpul festivității de Anul Nou.

Pentru sumerieni Sărbătoarea Anului Nou (akitil) era cea mai importantă sărbătoare iar momentul cel mai important al acestei sărbători consta într-un ritual specific și anume cel al nunții sacre (hieros gamos) între rege și zeița orașului.

Sumerienii aveau în calendarul lor mai multe sărbători care se diferențiau în funcție de centrele religioase și culturale respective dar pentru sumerieni “Cea mai importantă dintre ele era Sărbătoarea Anului Nou (akitil). Nucleul sărbătorii era ritualul acelei nunți sacre (hieros gamos) între rege zeița orașului, reprezentată de o hierodulă”. Din textele sumeriene rezultă că existau unele deosebiri locale privind desfășurarea acestei sărbători, dar, în mare, aceasta cunoștea același curs.

Totul începea printr-o procesiune cu o barcă sau cu o trăsură până la templu. În același timp, orașul era cuprins de o mare bucurie.

Urmau, în continuare, jertfe de tauri, oi sau capre, care reprezentau un fel de dar în natură pentru ziua nunții sacre. Îmbrăcat în veșminte sacre, regele se apropia de templul zeiței. Aceasta îl aștepta în templu pregătită de mult timp, îmbrăcată de asemenea în haine sărbătorești și purtând o coroană strălucitoare pe cap. După aceea urma ritualul propriu-zis al nunții.

În cadrul nunții sacre, regele juca rolul lui Dummuzi, zeul fertilității, iar hierodula reprezenta pe zeița Inanna.

Toate izvoarele converg în aceea că ritualul acesta are ca scop predeterminarea de către zeiță a unui destin bun pentru rege. Aceasta însemna, în fapt, o domnie fericită, prosperitate, bunăstare, succese și victorii în războaie. În tot timpul ritualului predomină expresiile legate de fertilitate, ceea ce, cu alte cuvinte, înseamnă că, prin unirea sa cu zeița dătătoare de viață a iubirii, regele asigură țării sale viață și rodnicie.

Mai existau, desigur, și alte diferite sărbători la sumerieni; se cunosc chiar numele acestora, după cum și listele de jertfe ce erau aduse cu acest prilej. Nu există, din păcate, informații în detaliu privind conținutul lor exact. De pildă, când era lună nouă, urma o sărbătoare de trei zile, după cum tot la fel exista o sărbătoare a lunii pline.

Nicolae Achimescu preciza că “Referitor la magie, trebuie subliniat de la început că toate descântecele sumeriene țin, în fapt, de magie, chiar dacă – în sens strict – distincția dintre religie și magie este destul de delicată”.

Dacă “Actele care succed descântecelor nu pot fi numite cultice, dar ele sunt, totuși, ritualuri prin care se dorește asigurarea ajutorului zeilor, iar vrăjitorii acționează în numele zeilor” în concluzie putem considera că “Limita dintre religie și magie devine, deci, relativ sensibilă”.

Textele cu caracter magic pot fi împărțite în mai multe categorii principale. Astfel, un anume tip de texte are menirea de a garanta siguranța și nevătămarea vrăjitorului în timp ce ele iși exercită dificila sa misiune; este vorba, ca să spunem așa, de legitimația sa.

De exemplu “Într-un asemenea text, vrăjitorul avertizează duhurile rele, făcând caz de faptul că este vrăjitor, este sacerdot suprem a lui Enki, este trimis al zeului și, în consecință, nu trebuie să fie împiedicat de nimeni în a-și exercita funcțiunea”.

Un alt tip de texte are menirea de a-l proteja pe om împotriva demonilor. În cele mai multe cazuri, este vorba de boli, despre care se credea că au fost provocate de duhurile rele.

Într-o asemenea situație, descântecul începea cu o descriere a nenorocirilor pe care le provoacă demonii și a bolii cauzate de ei în respectivul caz. În fine, în cadrul unui alt ritual se exprimă dorința ca demonul să devină neputincios și să dispară.

După cum reiese din texte, actul și formula magică respectivă aveau darul de a acționa împreună puterea divină, pentru a-l alunga pe diavol.

Este de asemenea interesant că ritualurile magice, în genere, aveau caracter de ritualuri purificatoare. Omul chinuit de demon era socotit necurat și trebuia purificat, de regulă cu apă. Deseori, în cadrul ritualului se utilize și un portret, o imagine a bolnavului. Prin aceasta se credea că demonul va părăsi pe cel bolnav și va intra în imaginea sa, iar mai târziu, când se va distruge această imagine, demonul va deveni inofensiv.

Mitologie.

Încă din cele mai vechi timpuri miturile diluviene referitoare la sfârșitul lumii au fost prezente în tradiția tuturor popoarelor. Miturile referitoare la sfârșitul lumii povestesc că zeii s-au supărat pe oameni pentru mulțimea păcatelor lor și că aceștia regretau faptul că au dat naștere unui pământ perfect.

Legendele au pus în evidență mobilitatea originii. Această origine nu se găsește numai într-un trecut mitic, ci și, într-un viitor fabulos. Cea mai răspândită poveste a Potopului este cea prezentată în Biblie în capitolul “Facerea (Geneza)”, capitolele VI-IX. Cu toate acestea experții Bibliei au căzut de acord, recunoscând în povestea despre Potop – așa cum a fost ea istorisită în cartea Genezei, prezența a două texte diferite ca origine, care au fost combinate, astfel încât, să dea iluzia unei povestiri unice și omogene.

Nu numai în Biblie se vorbește despre potop, ci și în cea mai veche epopee a omenirii, și anume “Epopeea lui Ghilgameș” în care eroul Ghilgameș ajunge la strămoșul omenirii Utnapiștim supraviețuitor al potopului.

De-a lungul timpului se știe că “poemul cosmogonic cunoscut sub numele de Enuma eliș …constituie, împreună cu Epopeea lui Ghilgameș, cea mai importantă creație a religiei akkadiene.”

Din Epopeea lui Ghilgameș rezultă o serie de motive interesante pentru întreaga istorie a religiilor și această epopee conține un principal motiv și anume “…năzuința omului după viața veșnică – îl găsim și în Mitul lui Adapa și, într-o formă schimbată, reprezintă chiar fondul istoriei biblice despre paradis.”

Pe lângă acest principal motiv și anume năzuința omului după viața veșnică “și alte motive din Epopeea lui Ghilgameș sunt prezente, de altfel, în aceasta din urmă, cum ar fi, de pildă, rolul șarpelui în căderea omului în păcat.”

Cu toate acestea, Epopeea lui Ghilgameș, nu este un text pur religios iar “zeii sunt tratați într-o manieră lipsită de respect : Ghilgameș, de pildă, o respinge pe Iștar cu cele mai dojenitoare cuvinte, iar referatul despre potop ni-i înfățișează pe zei cum se strecoară cu groază pe lângă zidul orașului din pricina distrugerilor provocate de catastrofă.

Cosmogonia sumero-babiloniană amintește de mitul creației din poemul Enuma eliș, asemănător cu cartea Facerii din Biblie, unde se anunță triumful ordinii asupra haosului originar (3 fragmente din poem sunt traduse de O. Drâmba).

În ciuda faptului că nu se cunoaște nici un mit propriu-zis, cu caracter cosmogonic, din perioada sumeriană există totuși alte texte mitologice care pot oferi anumite date în acest sens și în cele din urmă făcând posibilă reconstituirea în mare parte a concepției sumeriene despre apariția lumii.

Despre mitul creației “unii cercetători sunt de părere că, inițial, la sumerieni, au existat două concepții total distincte despre creație”.

Prima concepție despre creație ar fi fost prezentă în cultura păstorilor din nord iar potrivit ei la început ar fi existat un cosmos embrional iar acest cosmos era uneori conceput ca munte iar din acesta a apărut cerul An.

După unirea cerului într-o nuntă cosmică apar zeii și oamenii ca rod al acestei nunți cosmice. “Conform celei de-a doua variante cosmogonice – prezentă la Eridu, în sud – viața și lumea în general și-ar avea originea în apă (apsu), în Nammu sau în pământul – mamă” iar aceste două concepții cu privire la mitul creației sau contopit în decursul timpului.

Dacă este să facem o analiză și a altor mituri sumeriene vom remarca că “…în același context, două sunt lucrurile care ies de fiecare dată în prim – plan : organizarea lumii și lupta împotriva răului.”

Pentru organizarea lumii mitul esențial este mitul Enki și ordinea lumii iar “el este acela care face rânduială în Sumer, el stabilește acele forțe me pentru tot ceea ce există și tot el determină destinul orașului – stat Ur.”

Nicolae Achimescu ne aduce informații cu privire la creație sau mai bine spus la crearea omului și astfel “referitor la crearea omului, tradiția sumeriană cunoaște două mituri distincte : unul prin naștere, prin răsărire – asemenea plantelor, și un altul prin formare, prin cresație.” Putem spune că omul era apropiat de divinitate deoarece era creat din lut de zei sau chiar din sângele zeilor.

Mircea Eliade a subliniat că nu există o distanță de nestrăbătut între modul de a fi al divinității și condiția umană dacă este să avem în vedere că omul primordiar împărtășea într-o oarecare măsură substanța zeilor.

Starea primordială a creației este prezentată ca o stare paradisiacă adică ca o stare de perfecțiune și de armonie deplină în textele sumeriene și în Mitul despre Dilmun raiul este identificat cu ținutul Dilmun, ținut unde nu era nici boală nici moarte. În acest ținut denumit Dilmun lipsea apa și astfel zeul soarelui l-a dorința lui Enki face să apară izvoare de apă din pământ și astfel Dilmun devine o grădină roditoare, o grădină în care totul crește rapid și dă roade bogate.

În acest spațiu paradisiac zeița Ninchursag face să răsară opt plante pe care Enki le mănâncă deși avea interdicție iar astfel zeița se supără și îl blesteamă iar ca urmare a acsetui blestem opt organe ale lui Enki sunt cuprinse de boală dar cu ajutorul zeilor Enki este vindecat.

Zeii sunt cei care reușesc să o aducă pe zeiță iar aceasta pentru a-l vindeca pe Enki creează opt divinități tămăduitoare.

Sumerologii au găsit anumite similitudini între acest mit sumerian și învățătura biblică despre starea paradisiacă primordială a omului. Aceste similitudini sunt constituite de apa care ieșea din pământul Dilmun, descriere care se regăsește și în cartea Facerii unde se vorbește de râul care uda Edenul și faptul că Enki a mâncat cele opt plante interzise ne amintește bineînțeles de pomul cunoștiinței binelui și răului din Eden iar faptul că Enki este blestemat de zeița Nichursag amintește de momentul când Adam și Eva au fost blestemați în urma încălcării poruncii divine.

Cu toate acestea Mitul despre Dilmun are un cu totul alt scop și în cele din urmă “Mitul Sumerian vrea să scoată în evidență nu neaparat starea primordială a omului, cât crearea celor opt zei tămăduitori, lucru care – în opinia multor exegeți ai acestui text – slujea unui scop terapeutico-magic.”

Mitologia sumeriană vorbește și despre pedepsirea acestei lumi primordiale printr-un potop care s-a soldat cu o catastrofă dilivială de mari dimensiuni. Acest mit care ne vorbește despre pedepsirea lumii primordiale printr-un potop s-a păstrat doar fragmentar iar contextual nu este sufficient de clar dar “…în orice caz, se amintește aici despre hotărârea zeilor de a nimici nemul omenesc prin potop, ca și despre un bărbat evlavios și cu teamă de zei, Ziusudra, care este avertizat de un glas divin în această privință”

În același context “se mai consemnează că Ziusudra și-ar fi construit o arcă pentru a se salva, dar potopul n-a durat decât șapte zile și șapte nopți ca și faptul că același ales ar fi adus jertfa zeului Soarelui, după ce catastrofa a trecut” iar “în finalul mitului se arată că Ziusudra devine zeu și va putea locui într-o țară din Răsărit, respectiv în Dilmun.”

Istoria potopului este aproape universal răspândită ea fiind atestată pe toate continentele și la diverse nivele de cultură și deși este dificil de precizat cauza potopului în tradiția mesopotamiană Mircea Eliade a subliniat că mai multe catastrofe diluviale ar fi stat la originea unor asemenea mituri din religia vechilor popoare.

Cauza potopului o reprezintă lumea decăzută iar zeii au luat decizia nimicirii omenirii ca o reacție împotriva păcătoșilor și cum preciza același autor asemenea mituri fac parte din ritmul cosmic adică lumea veche decăzută care este scufundată sub ape pentru ca mai târziu să renască o lume nouă și purificată iar în concluzie putem spune că motivele principale ale potopului se află în păcatele oamenilor și implicit în starea de decădere generală a lumii.

CAPITOLUL V – Arta sumeriană.

5.1 Ceramica.

Cea mai veche ceramică, denumită ceramica de la Tell-el-Obeid este de o perfecțiune relativă care arată o lungă perioadă de încercări asupra cărora nu avem decât foarte puține informații.

Pasta este fină și bine purificată dar din păcate după perioada Obeid, ceramica va deveni mai grosolană, pasta va fi mai puțin fină, mai puțin groasă, uneori având încorporate în ea particule de paie pentru a-i mări rezistența. La începutul perioadei nu era cunoscută folosirea roții olarului, dar foarte repede s-a folosit platoul căruia i se imprima o mișcare de rotație iar la sfârșitul perioadei, artistul a folosit cu mult succes acest procedeu rudimentar.

Din analizele făcute asupra vaselor din Susa a rezultat că pigmentul folosit era un oxid de fier cu conținut de mangan (probabil magnetită) și așa se explică de ce culoarea era neagră și se transforma uneori în violaceu așa cum apare uneori pe aceste vase. Uneori culoarea era folosită cu un fondant alcalin (probabil var și sodă, combinate). Arderea se făcea la circa 900 – 1000 grade Celsius, dând ceramicii sonoritate și o ușoară porozitate.

S-a ridicat adesea, întrebarea dacă vasele din perioada Obeid, în special cele din Susa, erau acoperite cu o an-gobă, adică un strat subțire obținut prin scufundarea piesei abia uscate într-o baie foarte diluată din argila din care a fost făcut vasul. Se pare că se făcea mai curând o lustruire, fie cu mâna umedă, fie cu un instrument special.

Figurinele din pământ ars erau modelate: ele erau foarte rudimentare, cu picioarele unite, cu brațele ca niște aripioare pentru a nu se sparge prea ușor. Fața acestor figurine din pământ ars era obținută prin ciupire în cazul nasului și prin aplicare de pastile pentru ochi. Mai târziu, a apărut figurina turnată, unele tipuri fiind reproduse de mai multe ori cu același tipar sau cu tipare diferite iar modul de umplere a tiparului, mai mult sau mai puțin complet, putea duce la exemplare ușor diferite.

Cărămizile, făcute din argilă cu adaos de paie tocate, erau presate în tipare.Aceste cărămizi erau plate în epoca agadeenilor iar ele fuseseră mai înainte plan-convexe în regiunile din sud, adică aveau una din fețe bombată. În acest caz, meșteșugarul apăsa cu un deget sau cu două pe această față, pentru a face o cavitate de retenție a liantului folosit la zidire, mortar, argilă sau bitum.

Cărămida emailată era un produs în care Mesopotamia a excelat deoarece meșteșugarii foloseau oxizi care se topeau și solidificându-se se vitrificau și aproape toate tonurile pure erau utilizate, în afară de roșu, care nu se folosea decât pentru pictură.

Nu voi face decât să semnalez unele din sculele din pământ ars deoarece un anumit număr, găsite în morminte, sunt doar imitații de scule iar altele însă, de exemplu ciocane sau un fel de unelte de polizat pentru frecarea stofelor, au fost folosite anterior.

Un produs caracteristic al epocii Obeid era secera din pământ ars care se putea folosi pentru tăierea paielor de cereale și din care s-au găsit spărturi în mare cantitate în siturile din această epocă.

Multe situri au prezentat civilizații care depășiseră perioada Obeid intrând în perioada Uruk (apariția metalului etc.) și care au continuat să folosească ceramica proprie. Caracteristica ceramicii Obeid este pasta fină și subțire, cu un ton alb ușor verzui și cu un ornament geometric monocrom, negru, uneori brun-roșcat. Acest ornament era mai bine pus în valoare prin reprezentări de animale pe care artistul avea tendința de a le stiliza pentru a le înscrie în figurile geometrice.

Pictura aplicată într-un mod discret pe exemplarele cele mai vechi încarcă și mai mult produsele sfârșitului de perioadă, împărțită pentru a fi mai clar în Obeid l și Obeid II.

Când ceramica Obeid apare în locuri aflate în contact direct cu pământul virgin, ea este, pe bună dreptate, considerată ca fiind prima care a existat în aceste locuri.

În Mesopotamia se pot stabili două mari categorii de ceramică găsită: în sud (țara Sumer), stilul Obeid propriu-zis;în nord (Asiria), un stil puțin diferit și ornamentație adesea policromă se găsește la Sammara pe Tigru. La Tell-Halaf pe Halbur și mai ales la Arpachigal (lângă Ninive), în aceste ateliere apar și vase ca o cupă dar care din păcate nu se cunosc în sud. Cu toate acestea adesea, pe la jumătatea sau pe la două treimi din perioada în care a fost produsă această ceramică de Sammara-Halaf, este înlocuită, în nord, de cea de Obeid.

Se poate admite că producătorii ceramicii Obeid au invadat nordul, înlocuind ceramica locală cu a lor.

Pentru perioada Obeid nu se pot cita ca monumente decât micii idoli de pământ ars, reprezentând femei goale, alăptându-și copilul. Particularitatea acestor figurine este capul alungit ca al unei reptile și, la umeri, mici excrescențe reprezentând, desigur, cicatrice rituale. Săpăturile recente din Eridu au scos la iveală și figurine-bărbați.

În situl din Warka, vechiul Uruk, a fost descoperită o altă etapă de civilizație care o înlocuiește, în sud pe cea Obeid iar ea este caracterizată prin abandonarea ceramicii pictate, fiind înlocuită cu o ceramică fie lustruită și cu pastă gri sau roșie (sau cu angobă roșie), fie decorată prin incizii. Formele sunt diferite și apar două mici clapete găurite pentru trecerea unui fir pentru atârnare și vase cu toartă înaltă sau cu un cioc lung pentru turnat oblic.

Sigiliile, în segment de sferă, cu sau fără tije de prindere, sunt uneori împodobite cu o excrescență în formă de cap de animal dar alteori au forma unui mic animal culcat.

Cilindrii care au forma unui bastonaș de piatră sau de porțelan sunt gravați pe suprafața lor, cu o imagine săpată în adâncime. Imaginea se reproduce continuu prin rostogolirea acestui bastonaș pe argilă moale, material pe care asiro-babilonienii își trasau semnele de scriere. Subiectele care le împodobesc sunt de două feluri: reprezentări ale unor personaje și ale locuințelor lor și reprezentări de animale. Personajele, al căror păr este prins cu o panglică care trece peste frunte, poartă barbă iar ele sunt îmbrăcate cu un material rulat în jurul bazinului, formând un fel de jupon iar stofa este netedă. Animalele par pline de viață, desenul redând bine mișcarea iar lângă animale sunt reprezentate grajdurile lor.

Într-un sit din apropiere de Kish au fost descoperite urmele unei civilizații având caractere puțin diferite de cele ale epocii Uruk. Invențiile precedente se dezvoltă, dar se constată revenirea la ceramica pictată, fie monocromă (desen geometric foarte simplu), fie policromă (negru, alb, roșu și galben deschis pentru fundul vasului), în același timp. Decorul este mai greoi, mai nesigur, pasta este mai grosolană și pereții mai groși. Această etapă de civilizație, numită Djemdet-Nasr, nu se regăsește în Mesopotamia decât în câteva puncte, și deloc în afara ei.

Cilindrii perioadei Jemdet-Nasr au gravați fie reprezentări de animale, fie stilizări florale, fie reprezentări de femei sau bărbați lucrând. Epocii Djemdet-Nasr i se poate atribui un vas din piatră, înalt de aproape un metru, găsit la Warka.El o reprezintă pe zeița fertilității și fecundității, spre care se îndreaptă credincioșii care aduc ofrande iar în spatele zeiței se află ofrande printre care vase în formă de animale.

Din același sit s-a scos la lumină o stelă de bazalt reprezentând două personaje îmbrăcate în costumul-tip al acestei epoci (tunică strânsă pe talie, păr lung strâns cu o bandă) care se luptă cu leii; unul străpunge un animal cu lancea, altul ține arcul gata să trimită în al doilea leu o săgeată cu vârful triunghiular, tăios, cum au fost găsite în timpul săpăturilor din Ur. Profilul personajelor arată un nas exagerat de mare.

Ceramica, în cimitirul "Y", se remarcă procedeul de an-gobă estompată (estompată manual, urmând liniile desenului, atunci când pasta este încă proaspătă): ceramica denumită roșu aprins, a cărei ornamentație reprezintă mici scene cu motive vegetale, animale și personaje în compartimentele unui decor geometric mai general, în sfârșit, ornamentația în negru și roșu prezintă particularitatea că roșul, culoare de miniu, s-a dezagregat și pătează degetul când se atinge desenul.

În același timp, sculpturile devin mai numeroase, un întreg lot de statuete fiind găsit la Tell-Asmar și la Hafaji.

Dintre cele mai interesante voi cita pe cea care se crede că este a zeului Abu și a paredrei sale. Personajul are părul lung și o barbă pătrată care-i coboară pe piept. Pentru a face mai vie privirea, artistul a golit ochii și a umplut găurile cu incrustări albe pentru a da impresia de ochi.

La aceste monumente se mai poate adăuga un număr de plăci sau de fragmente de plăci sculptate găsite la Ur, la Hafaji și Tall-Asmar și chiar la Susa, a căror decorare este aproape identică: un banchet, în timpul căruia se aduc tributurile și ofrandele iar un car îl așteaptă pe cel care a dat ospățul. Se crede că aceste plăci sculptate reprezintă sărbătoarea Anului.

Palatele erau, de asemenea, ornamentate la exterior cu mozaicuri de ceramică smălțuită sau conuri smălțuite (cuie de argilă arsă) roșii, albe sau negre înfipte în zidurile acestora, inventate de sumerieni și având valențe arhitectonice practice și artistice

5.2 Sculptura și pictura.

Arta debutează în Uruk prin gliptică iar sigiliile cilindrice (din focă ordinară, agată sau lapis lazuli) decorate cu teme mitice sau eroice atestă o foarte mare abilitate artistică.

În Djemdet Nasr se remarcă un progres prin apariția vaselor din piatră cu decor în relief. Sculptura mare (statuaria) și relieful, cel mai adesea cu subiecte comemorative, sunt ilustrate în Lagash prin „Stela vulturilor" și seriile de statui care-1 reprezintă pe Gudea. Epoca akkadiană a dat opere deosebite – statui ca acelea de la Ninive (statuia lui Manishtusu, celebra cască a lui Sargon cel Bătrân și relieful cunoscut sub numele de „Stela Victoriei").

Există diferențe de stil între statuaria sumeriană și cea akkadiană. Tot așa cum statuaria de la Mari se singularizează prin capacitatea artiștilor de a reda individualitatea și trăirile persoanelor reprezentate.

Această trăsătură deosebește statuile regilor assirieni de cele de la Mari. Sculptorii nu erau preocupați să redea persoane, ci instituția pe care ele o încarnează. Mai vii și mai interesante rămân reliefurile assiriene inspirate din evenimente istorice reale.

Pictura rar prezentă în mileniul IV î.H. a dat opere faimoase la Mari ( Fresca învestiturii regelui și Scena sacrificiului) prin tematică, stil, colorit și tehnică. Se cunosc, de asemenea, fresce la Kar-Tukulti-Ninurta și Til-Barsib, Dur-Kurigalzu, deci, din palate kassite și assiriene databile între sec.XIV-VII î.H.

Gliptica, mozaicul, toreutica și orfevreria sunt ilustrate de o serie de piese de o mare valoare artistică. Bijuteriile de la Ur și de la Assur, casca de aur a lui Meshkalamduq, vasele de aur și armele din același metal găsite în mormintele regale de la Ur, celebrul stindard din același complex funerar sunt câteva exemple reprezentative pentru grupul de monumente aparținând artelor minore.

Este bine de menționat că “lipsa pietrei a făcut ca sculptura să fie mai puțin reprezentată în Mesopotamia decât în Egipt” iar “această situație a fost cauzată de sculptorul Mesopotamian care nu s-a servit de blocuri imense de piatră, decât târziu, în epoca de strălucire a civilizației asiriene .”

Foarte puține au fost, în Mesopotamia, statuile dedicate zeilor. Toate acestea erau plasate în temple. Nu exista aici obiceiul de a se pune statuia regelui (sau măcar o statuetă a unui defunct, oricine ar fi fost el) alături de mormânt sau în interiorul mormântului, ca în Egipt (unde statuia avea funcția magică de a constitui suportul material indispensabil defunctului pentru a continua să supraviețuiască).

“Printre statuile unor personaje neoficiale (numeroase statui și statuete de bărbați, în schimb extrem de puține de femei), celebre sunt cele în diqrit negru, de la sfârșitul mileniului al III-lea î.e.n. ale lui Gudea (s-au descoperit peste 30), guvernator în Lagaș și de la începutul aceluiași mileniu – statuia supraintendendului Ebil-il.”

“Prima, este de o mare forță și simplitate în tratarea suprafețelor și prin poziția personajului, cu mâinile împreunate pe piept într-un gest de rugăciune , de o austeritate dusă până la rigiditate” iar “a doua, dimpotrivă, este naturalist realizată iar artistul creează senzația de viață intensă prin zâmbetul personajului și privirea lui de-a dreptul obsedantă.”

Această impresie a fost obținută prin artificiul sprâncenelor aplicate din bitum și al ochilor lucrați din sidef, pietre colorate și email.

Aceste două exemple , pe care le desparte un spațiu de timp de șapte secole, indică evoluția sculpturii sumeriene de la realism spre stilizare, spre abstractism.

În perioada veche, sumeriană, se urmărea reprezentarea cât mai vie a figurii umane (Ebil-il) căci pentru sculptorul sumerian partea esențială a statuii era capul.În comparație cu sculptorul sumerian, sculptorul babilonian nu mai era preocupat să redea armonia naturală a corpului omenesc (Gudea) și astfel capul devine disproporționat de mare în raport cu corpul din cauza brațelor îndoite, lipsite de mișcare, lipite de corp, dar suprafețele sunt tratate larg și energic, îmbrăcămintea (dar nu corpul) este redată cu minuțiozitate și adeseori ornată cu inscripții cuneiforme, asta în timp ce expresia figurii a devenit calmă, impasibilă, solemnă.

Domeniul preferat al sculptorului mesopotamian a fost basorelieful și ca exemplu stă Stela vulturului.

În arta figurativă documentele de pictură lipsesc aproape cu desăvârșire dar basorelieful a fost genul cel mai cultivat.

Cu începutul mileniului I î.e.n. Asiria devine un mare centru de artă. Zidurile palatelor erau acoperite literalmente cu suprafețe mari de basoreliefuri, de o înaltă calitate artistică pe care o vom mai regăsi doar în Grecia și în Roma imperială. Cum toată forța, bogăția și prestigiul Impreiului asirian deriva din spiritul său războinic brutal, temele basoreliefurilor vor fi alese în consecință: scene de bătălie, masacre, șiruri de care de război, soldați, călăreți și pedestrime, convoaie de prizonieri, populații duse în captivitate, popoarele supuse aducând tributul învingătorilor. Artistul asirian nu căuta să redea adevărul istoric al scenei, ci să compună un subiect care să fie un elogiu adus puterii regale, vitejiei și iscusinței regelui în ale războiului sau vânătorii. Chiar și foarte puținele scene din viața poporului erau astfel alese încât să amintească, iarăși și iarăși, că toată țara muncește pentru atotputernicul ei stăpân regal.

Marea cantitate de basoreliefuri, dimensiunile lor, execuția lor desăvârșită ca tehnică, arată că sculptorii din serviciul stăpânitorilor asirieni lucrau în colective de creație. Compoziția lor preferată era friza, desfășurarea subiectului, a narației, pe suprafețe impunătoare. Temele se repetă, uniform, figurile se repetă uniforme. Totuși, impresia de monotonie este întrucâtva recuperată de perfecțiunea execuției, care vizează realizarea impresiei de forță și de solemnitate: ținută marțială, trupuri vânjoase, mușchi încordați, părul bogat și perfect coafat, veșmintele somptuoase, harnașamente la fel de somptuoase .Într-un cuvânt tot ce înseamnă forță, solemnitate, somptuozitate și o îngrozitoare rigiditate deci un adevărat, un suprem elogiu al despotismului și al forței brutale.

Bineînțeles că, într-o asemenea concepție artistică, femeile și copiii n-aveau ce căuta și astfel gingășia, grația, afecțiunea, umanitatea, au dispărut. Dealtminteri, nici n-au existat vreodată în arta acestor zboinici cruzi. Interesul pentru om, pentru sufletul omenesc, pentru viața sa interioară, este total absent. În schimb, sculptorul este un artist animalier extraordinar.

Frumusețea animalului îl interesează pe sculptor mai sincer și mai mult decât omul. Reprezentarea anatomiei și mișcării, a odihnei și a furiei, a suferinței și a agoniei animalului ilustrează interesul pe care artistul și-l deschide spre a privi cu sinceritate natura, pulsația autentică a umanității transferată în animal, rămâne fără îndoială titlul de glorie al sculptorului asirian.

Dar acest titlu de glorie nu este singurul titlu de glorie al sculptorului asirian. O altă artă figurativă cea a glipticii, i-a creat artistului mesopotamian posibilități ex presive (deși la dimensiuni miniaturale) de o nebănuită bogăție, varietate și finețe.

Sigiliile (de formă plată, semisferică sau cilindrică), din care au fost descoperite câteva mii, serveau proprietarilor lor iar aceste sigilii întrebuințate fără întrerupere timp de trei mii de ani, “aveau la început o lungime chiar de 8 cm, pentru ca spre sfârșit să fie reduse până la 11-15 mm.”

Sigiliile aveau adeseori gravate și numele proprietarului lor și cum numele sumero-babilonienilor conțineau întotdeauna în compoziția lor și numele unei divinități, sigiliul avea în mod obișnuit gravată și figura zeului-protector, sau a unui animal real ori fantastic, sau o scenă, mitologică, de cult, de luptă, de ospăț, de procesiune, sau din viața zilnică. Varietății infinite de subiecte îi corespunde o mare varietate de stiluri, de o admirabilă factură artistică, de multă finețe și de un gust rafinat.

Este vizibilă în arta Mesopotamiei tendința de a răspunde unei nevoi practice într-un fel sau altul adică de a da expresie unui spirit pozitiv și activ, care urmărește să reprezinte cu precădere ceea ce este vizibil și cu o mână sigură condusă de o tehnică bine însușită într-un mod cât mai adecvat realist, fără a se pierde în câmpul sugestivului, al grațiosului sau al contemplației.

În concluzie, este în genere o artă severă, fără urmă de sentimentalism și fără lumini de bucurie iar când ajunge în faza sa asiriană, arta mesopotamiană capătă forță și duritate adică este simplă, încordată, exploziv de vitalistă. Dar figura umană rămâne fără viață interioară: imobilă, impasibilă, închisă, monotonă,și încă o dată, arta se dovedește a fi un reflex parțial, dar substanțialmente fidel al civilizației și culturii în complexul lor.

În arta mesopotamiană din prima sa fază, sumeriană, s-au putut constata schimbările și progresele înregistrate în arta acestei civilizații istorice în raport cu stadiul său anterior, din epoca neolitică.

La fel “ca în arta neolitică, și în operele cele mai vechi ale Mesopotamiei mai persistă încă obiceiul de a reprezenta o mulțime de figuri diferite, fără nici o ordine, într-o aglomerare ce urmărește să ocupe întregul spațiu disponibil pentru reprezentarea lor.”

Dar, chiar în prima epocă sumeriană apare ideea de a delimita spațiul ce urmează a fi decorat. Apare ideea de delimitare a „câmpului" artistic, de încadrare a ansamblului de figuri reprezentate și de organizare a acestui spațiu, prin dispunerea figurilor pe direcții orizontale, în etaje, sau pe direcții verticale, în suprapunere, în funcție de anumite axe de simetrie.

Odată cu aceste noi achiziții ale artei (cadrul delimitat, compoziția, simetria) ansamblul capătă ordine, iar artistul este constrâns la o anumită disciplină în organizarea ansamblului. Apare, apoi, acum un alt principiu nou: ritmul iar dacă un anumit ritm apăruse încă înspre sfârșitul paleoliticului (prin repetiția sau prin alternarea figurilor), acum însă apare ritmul, sau mai bine zis ritmurile progresive (mai ales în arta egipteană). De pildă: terasele suprapuse ale unui zigurat, care înscrise într-o bază pătrată descresc progresiv pe măsură ce se înalță, dar mereu păstrându-și forma pătrată a bazei.

Același lucru îl vom întâlni în concepția și execuția piramidei „în trepte" de la Saqqara, în Egipt sau în încadrarea unei părți, a unui detaliu care se va înscrie în aceeași formă (de pătrat, dreptunghi sau triunghi) în care este concepută și organizată compoziția completă sau într-o formă mai rafinată găsim exemplificat acest principiu al „ritmului progresiv" în cutele, în pliurile stilizate ale stofei unui veșmânt.

Un principiu pe care arta preistorică nu-1 cunoștea, ar fi fost sugerat de tehnica imprimării în argilă cu ajutorul sigiliului cilindric, care printr-o rotire continuă repeta, în mod egal și simetric, urmele figurilor incizate în suprafața cilindrului.

Ceea ce este însă absolut evident este faptul că acum artistul se inspiră și din natură. Absentă total în arta preistorică, natura vegetală și natura minerală furnizează acum artistului nu numai elemente de decor, ci îl inspiră chiar și în unele structuri arhitectonice: în coloanele egiptene, de pildă, care în trunchiul și capitelurile lor se din forma florii de lotus, a frunzei de palmier, sau a unui de tulpine de papirus.

Cercetătorii au incontestabil dreptate să presupună că viața eminamente agrară a acestor popoare a avut o influență asupra artei lor. Viața agrară, care a sugerat artistului aceste noi principii prin observarea ordinei, succesiunii, ritmurilor fenomenelor naturale ca zilele, anotimpurile, periodicitatea inundațiilor care fertilizau pământurile și mai ales viața plantelor, care adăugând la cele de mai sus și fenomenul repetiției, și pe cel al creșterii progresive i-a putut da eventual sugestia realizării plastice, în arta sa, a acelor „ritmuri de progresie".

5.3 Arhitectură – Edificii publice si monumente.

Măreția culturii și civilizației Mesopotamiei se exprimă și prin diversitatea și dimensiunile creațiilor artistice realizate de popoarele implicate în istoria tumultoasă a Orientului Antic. Dimensiunile gigantice ale construcțiilor arhitectonice din orașele fortificate sumeriano-babiloniene (Uruk, Babilon), complexitatea lucrărilor de utilitate publică ale asirienilor (apeducte, poduri) sau grandoarea palatului din Babilon a lui Nabucodonosor (cca. 330 m lungime pe 200 m lățime), înconjurat de coloane și arcane imense, pe care au fost înălțate renumitele “grădini suspendate”, sunt particularități specifice ale civilizației tehnice și ale creației artistice mesopotamiene apreciate de cei care le-au cunoscut.

Astfel, templele aveau diverse forme, de la cel clasic (50 m pe 80 m) rectangular prevăzut cu patru porți, până la marele templu din Babilon, ridicat de Nabucodonosor II în cinstea zeului Marduk-Bel, pe care evreii luați în captivitate alături de alți prizonieri a căror limbă n-o înțelegea, l-au denumit “turnul Babel”.

Fiecare templu avea drept parte importantă ziguratul (suprapuneri de prisme dreptunghiulare din ce în ce mai mici, construite din cărămidă nearsă), care puteau ajunge la 7 nivele, prevăzut cu rampe de acces între ele. De pildă, ziguratul templului din Babilon avea 7 etaje (corespunzător celor 7 aștri), cu baza pătrată de 180 m și înălțimea de 91 m, iar pe ultima terasă se afla capela de rugăciune a regelui, după cum ne informează Herodot.

Comparativ cu Egiptul, dat fiind lipsa pietrei în Mesopotamia, sculptura este puțin reprezentată în creația artistică, iar regii nu-și împodobeau palatele cu statuile lor.

De asemenea, în Mesopotamia sculptorul și-a îndreptat atenția spre realizarea artistică a basoreliefului. Basoreliefurile de pe zidurile palatelor din Asiria sunt o dovadă a calității lor artistice, ridicate pe noi dimensiuni estetice mai târziu de greci și romani, În general, arta plastică mesopotamiană este considerată, de majoritatea specialiștilor, ca exprimând viața agrară a acestor popoare legate de ordinea, succesiunea, ritmul, periodicitatea anotimpurilor, a inundațiilor și a altor fenomene naturale care influențau fertilitatea solului și bogăția recoltelor.

Ceea ce i-a impresionat extraordinar pe călătorii antici în Mesopotamia erau dimensiunile gigantice ale construcțiilor. Pe noi însă ne impresionează mai mult faptul că aceste edificii enorme au putut fi înălțate cu un material de construcție atât de ingrat cum este cărămida nearsă.

“Cele mai vechi orașe sumeriene și babiloniene erau fortificate cu ziduri de incintă de proporții nemaivăzute până atunci. Am amintit că dublul zid din Uruk, construit în jurul anului 2300 î.e.n., era lung de peste 9 km, avea o grosime de 5 m, înălțime de 6 m și 800 de turnuri de apărare, (în primele timpuri ale Imperiului asirian aceste ziduri atingeau înălțimea de 12 m, iar turnurile de apărare, de 30 m). Zidurile Khorsabadului cu 7 porți de apărare și numeroase bastioane ajungeau până la 20 m. Zidul exterior al Babilonului avea grosimea de 7,80 m, iar cel interior 7,12 m, cu numeroase și foarte înalte turnuri de apărare. Grecii antici vor recunoaște că datorau mult tehnicii fortificațiilor din Mesopotamia.”

“În domeniul lucrărilor de utilitate publică, asirienii au fost neîntrecuți, în secolul al VIII-lea î.e.n. regele Sanherib aducea la Ninive apa de la o distanță de 30 km, printr-un apeduct care traversa o vale pe un pod de pietre albe, lung de 280 m, larg de 22 m, și înalt de 9 m.”

Dar ceea ce e mai uimitor este că, mult timp înainte, în mileniul al III-lea î.e.n. în construcția mormintelor regale din Ur apare pentru prima dată în lume bolta și cupola .

Arhitectura era dominată ca întreaga artă mesopotamiană de ideea religioasă și de cea monarhică. Arta era, aproape în întregimea ei, în serviciul templului și al regelui. De aceea, arhitectura a întrecut aici în grandoare tot ceea ce se realizase până la acea dată. “Marele palat al lui Nabukadnezar din Babilon avea dimensiuni uriașe; 330 m lumgime pe 200 m lățime, în apropierea palatului erau construite faimoasele grădini suspendate, în realitate, amenajate pe terase susținute de coloane și arcade masive.”

După aprecierile arheologilor și informațiile anticilor (Diodor, Strabon, Quintus Curtius Rufus) grădinile din Babilon se prezentau astfel: pe o colină înaltă de 15 m, 625 de stâlpi din cărămizi arse legate cu asfalt, înalți de 11-12 m, susțineau prima terasă, pătrată, cu latura de 243 m.

Fiecare stâlp (umplut cu pământul necesar creșterii arborilor), cu secțiunea pătrată, avea latura de 7 m și erau așezați la o distanță de 3 m unul de altul. Platforma sau terasa susținută de acești stâlpi era alcătuită din lespezi de piatră, lungi de 5 m, peste care era un strat de trestii îmbibate cu asfalt, acoperit cu plăci de plumb (pentru a împiedica infiltrarea apei în fundații), iar deasupra, un strat gros de pământ.

Toate celelalte terase suprapuse, din ce în ce mai mici și legate între ele prin scări de piatră, erau construite la fel.

Deasupra primei terase, alți 441 de stâlpi, tot de 11-12 m înălțime, susțineau terasa a doua; a treia terasă se sprijinea pe 289 de stâlpi; a patra și ultima, pe 169 de stâlpi, avea tot formă pătrată, cu latura de 123 m.

Așadar, ultima terasă se afla la o înălțime de 77 m. Unul din giganticii stâlpi de susținere, gol în interior pe toată înălțimea sa, ascundea instalațiile hidraulice care pompau încontinuu din Eufrat apa necesară arborilor plantați pe cele patru terase.

“Palatul regal din Mari, ocupând o suprafață de 2,50 ha, avea nu mai puțin de 260 de încăperi. Palatul lui Sargon din Khorsabad se înălța pe o terasă de 10 ha construită din cărămidă (pentru a fi protejat contra inundațiilor), cu o înălțime de 15 m, deci cu un volum de construcție de aproape un milion și jumătate de metri cubi.”

Din curtea principală, un pătrat cu latura de 100 m, se intra în încăperile gărzii, în depozite, grajduri, ateliere, bucătării, ș.a., și în palatul regal. Sala tronului era lungă de 50 m și lată de 12 m . Cele peste 200 de camere ale palatului primeau lumina și aerul de la celelalte 20 de mici curți interioare, prin ușile înalte și largi (căci pentru a reduce la minimum presiunea masei pereților și acoperișului- ferestre nu existau). Pentru a evita impresia de monotonie creată de lipsa ferestrelor, pereților li s-au adăugat în exterior contraforturi, prismatice sau cilindrice, care puteau da impresia de pilaștri sau de coloane încastrate în zid.

La palatele sumeriene și babiloniene monotonia suprafețelor era uneori evitată prin aplicarea unor adevărate tapițerii de mozaicuri din bucăți de ceramică smălțuită

Palatele asiriene erau decorate cu picturi murale, reprezentând scene de război, aducerea tributului, și execuția celor învinși.

Acoperișurile, aproape plane, erau din cărămidă nearsă amestecată cu bitum, încăperile erau lungi și, din cauza grinzilor de lemn, prea scurte, care susțineau acoperișul, înguste.

Același plan și aceleași proporții grandioase le întâlnim și la temple; încă din mileniul al III-lea templele sumeriene (ale căror dimensiuni erau uneori de 50 m pe 80 m) aveau o varietate de forme.

Tipul clasic, din prima epocă sumeriană, era cel de formă rectangulară, cu patru porți. Cu materialul de construcție existent, coloanele de susținere, nu puteau fi nici dispuse la prea mari distanțe unele de altele, nu puteau fi nici prea înalte, nici zvelte, fapt care făcea să nu poată fi creat un spațiu arhitectonic armonios. Datorită acestor aspecte rezulta o impresie de greoi, de strâmt, de întunecat, fără nimic din frunusețea, mișcarea, armonia unui interior de templu egiptean.

Dar templul egiptean folosea ca material de construcție exclusiv piatra, care permitea cu totul alte soluții arhitectonice, mai practice și estetice.

“O parte integrantă, deși independentă, o anexă a templului era ziguratul.” și ziguratul era o uriașă suprapunere de prisme dreptunghiulare din ce în ce mai mici, construite tot din cărămidă nearsă al căror număr putea ajunge până la șapte, si care erau legate între ele prin rampe de acces.

Baza unui zigurat avea forma pătrată, înălțimea ziguratului din Khorsabad era de 40 m; a celui din Assur de 90 m; a celui din Ur – clădit la începutul mileniului al III-lea î.Hr. avea latura bazei de 64 m, iar înălțimea (dar numai până la a doua terasă, atât cât s-a păstrat până azi) de 43 m.

“Ziguratul principal al templului din Babilon, ridicat de Nabucodonosor II în cinstea zeului Marduk-Bel era cel pe care evreii din captivitate 1-au botezat turnul Babel.”

După mărturia lui Herodot, latura bazei pătrate avea 180 m, iar înălțimea, calculată azi de arheologi, era de 91 m. Ziguratul avea șapte etaje, fiecare simbolizând unul din aștri, în vârful ziguratului, deci pe ultima terasă, se afla o încăpere, a cărei destinație este controversată. Probabil că servea drept mormânt regal (Strabon); sau drept observator astrologie (Diodor din Sicilia); sau, după afirmația lui Herodot, drept capelă, mobilată cu un pat și o masă de aur ca altar, capelă în care regele oficia în calitatea sa de mare preot, la o anumită sărbătoare a anului; în prescripțiile cultului figura, în această ocazie, și un anumit act ritual ciudat .

Pentru mesopotamieni, deci, ziguratul era un fel de punte între pământ si cer, din vârful căruia oficia păstorul popoarelor în același timp împuternicitul zeilor pe lângă oameni si al oamenilor pe lângă zei.

5.4 Gândirea sumeriană.

În Mesopotamia nu s-a ajuns la o creație filosofică propriu-zisă, decât la o gândire sapiențială, cel mult la o proto-fîlosofie.

Astfel, cu privire la originea lumii, un mit cosmogonic (deci nu o enunțare teoretică explicită) de la începutul mileniului al II-lea î.e.n. afirmă că la început a fost materia; o materie, și anume apa, marea; o materie necreată de o divinitate, căci încă nu existau zei; o materie care a existat dintotdeauna, înaintea zeilor. Această idee materialistă însă nu este dusă – ca la Tales din Milet – până la a atribui acestui principiu unic și element originar caracterul de fundament unic al lumii în totalitate și diversitatea ei.

Tot ca o prefigurare a unei gândiri filosofice apare și tema unității lumii. Chiar dacă nu exprimau această idee prin concepte -ci doar prin reprezentări, prin imagini mitice, mesopotamienii au văzut cosmosul ca un ansamblu de relații și de corespondențe, au intuit interdependența părților componente ale Universului și au crezut într-o anumită cauzalitate care determină apariția și existența în continuare a unor fenomene și lucruri.

Observațiile astronomice pe care le-au efectuat i-au ajutat să stabilească mișcările astrale ciclice și i-au dus la calculul eclipselor; le-au demonstrat (chiar dacă motivarea faptelor rămânea sub imperiul fervoarei religioase) unitatea cosmosului; unitate în cadrul căreia fenomenele alternează și se succed, schimbările se petrec în mod permanent, ritmic și cu

necesitate.

Cam la atâta se reduce și efortul, și rezultatul, și posibilitățile spiritului proto-filosofic mesopotamian, subordonat ideologiei religioase.Ideologie, însă, care nu 1-a sufocat total.

Există în cultura mesopotamiană și urme clare ale unui tip de gândire eterodoxă care merge aproape până la negarea atributelor pozitive ale zeilor, aproape până la un scepticism religios, la o desconsiderare, la o neîncredere, ajungând chiar până la un fel de aversiune față de divinitate: „Inima zeului este tot atât de departe de tine ca cerul, puterea lui e chinuitoare… Omul cinstit care caută sfatul zeilor este izgonit- Zeii au dăruit oamenilor numai răutate și nedreptate… Ca niște jefuitori se poartă ei cu omul slab…" .

Ca un corolar al unei asemenea atitudini de gândire, în mituri și poeme epice este afirmat curajul omului de a înfrunta divinitatea și nedreptatea din jurul său încuviințată de zei; capacitatea sa de a crea bunuri ale civilizației și de a cunoaște lumea cu simplul ajutor al rațiunii sale; în fine, atașamentul său pasionat de viața pământească. Sunt tot atâtea poziții de gândire și de atitudine umanistă pe care cu o mare forță artistică le ilustrează Epopeea lui Ghilgameș.

Descoperirile arheologice din spațiul civilizației mesopotamiene, evidențiază că majoritatea textelor cuprind referiri cu caracter politico-administrativ, juridic, comercial, istoric și religios. Poemele mitologice cu caracter religios, au incontestabil, valoare literară și le putem grupa în trei arii tematice: a) rugăciuni și imnuri; b) scrieri morale; c) mituri și poeme epice.

O valoare literară deosebită are și poemul Coborârea zeiței Iștar în infern unde se descrie mitul morții și reînvierii lui Tammuz, zeul vegetației.

Ideea majoră a dragostei de viață capătă forma artistică cea mai expresivă în Epopeea lui Ghilgameș, considerat primul poem epic al umanității. Ghilgameș, rege în Uruk la începutul mileniului III î.Hr., devine erou legendar dup ce înfrânge pe trimisul zeului An.

Frumusețea și actele de vitejie ale lui Ghilgameș o fac pe zeița Iștar să se îndrăgostească de el, însă acesta o refuză cu insulte grele. Supărată zeița trimite un taur ceresc să o răzbune, dar zeul Eukidu ucide taurul , jignind-o pe zeiță drept pentru care prietenul lui Ghilgameș va trebui să moară. În fața trupului neînsuflețit, Ghilgameș cuprins de groază pornește în căutarea vieții veșnice, încercând să găsească nemurirea pe care i-o descrie un supraviețuitor al potopului (anterior cu 1500 ani celui din Babilon) însă în drum spre Uruk un șarpe i-o fură. În fața dilemei de a înțelege tainele vieții și ale morții, Ghilgameș se îndreaptă spre “țara unde nu mai este nici o reîntoarcere, aici având posibilitatea să vorbească cu prietenul său mort.

Marele poem cosmogonic sumero-babilonian (ale cărui prime redactări urcă până în al III-lea mileniu î.e.n.) este Enuma și acest mit al creației care pe alocuri amintește Cartea Facerii din Biblie se prezintă din început ca un triumf al ordinei asupra haosului originar:

„ Când sus în înălțimi cerul nu fusese încă numit, Iar jos, pământul nu căpătase încă nume.

Din oceanul începuturilor, Apsu, tatăl apelor,

Și din învolburata Tiamat, muma lor a tuturor,

Apele se amestecară toate la un loc.

Stufărișul încă nu crescuse, desișurile de trestie încă nu se

vedeau.

Când încă nici unul din zei nu era zămislit,

Când încă nici un nume nu fusese dat, când nici un destin
nu fusese încă hotărât,

Atunci zeii cei dintâi s-au născut din ape… "

Poemul Coborârea zeiței Iștar în infern, este o capodoperă literară, poetizare a mitului morții și reînvierii lui Tammuz, zeul vegetației.

Zeița iubirii se îndrăgostește de frumosul păstor iar după ce acesta este ucis de colții unui mistreț, zeița coboară în întunecatul regat subpământean pentru a-1 readuce la viață.

Zeița Iștar coboară :

„în țara de unde nu este întoarcere, în țara pe care tu o știi

In lăcașul din care cel ce a intrat, niciodată nu mai iese,

în întunecatul lăcaș ai cărui locuitori nu știu ce e lumina, Acolo unde ei se hrănesc cu țărână, numai noroi

mănâncă… "

Dar zeița Infernului Ereșkigal, geloasă pe frumusețea zeiței Iștar, o întemnițează iar întreaga lume este lovită de nenorocirea secetei și a sterilității . Poemul deplânge „în cântecele de jale ale flautelor" soarta lui Tammuz și a întregii omeniri:

„Deasupra trupului preaiubitului Fiu se înalță planșete. Planșete pentru lanurile fără spice, Planșete pentru mamele și pentru copilașii pe moarte, Planșete pentru albiile secate ale fluviilor, Planșete pentru heleșteele în care peștele a pierit, Planșete pentru bălțile cu trestiile încremenite, Planșete pentru pădurile unde tamarinul nu mai înflorește, Planșete pentru câmpiile unde ierburile nu mai cresc, Planșete pentru livezile unde nu mai curge vinul și mierea. "

Zeilor li se face milă de oameni și poruncesc stăpânei Infernului să o elibereze pe Iștar, care se reîntoarce pe pâmînt aducându-1 și pe iubitul ei Tammuz.În cele din urmă iubirea a fost mai puternică decât moartea iar natura renaște la o noua viață. Acest poem despre Tammuz și Iștar era cântat la sărbătorile primăverii ca text de spectacol dramatic sacru, de mister: prima operă din istoria teatrului religios, alături de Misteriul lui Osiris, și mult înaintea misteriilor lui Dionysos.

Putem concluziona că “Tammuz sfârșește prin a-și asuma figura dramatică și elegiacă a zeilor tineri care mor și învie în fiecare an”dar totuși “probabil că prototipul său Sumerian avea o structură mai complexă: regii care îl întruchipau și, prin urmare, îi împărtășeau soarta, celebrau în fiecare an recrearea Lumii”.Mitul acesta “povestește eșecul zeiței dragostei și fertilității în încercarea de a cuceri regatul zeiței Ereșkigal, adică de a aboli moartea” iar în cele din urmă putem concluziona că oamenii ca și unii zei trebuie să accepte alternanța viață – moarte.

Ideea puternicei dragoste de viață va genera și alte poeme babiloniene, ai căror protagoniști nu mai aparțin lumii zeilor și a eroilor, a semizeilor. În nici o altă literatură a Orientului Antic nu este atât de prezentă tema eroului însetat de nemurire și nicăieri această idee nu capătă o formă artistică comparabilă cu cea a Epopeii lui Ghilgameș, primul epos al omenirii.

Ghilgameș era rege în Uruk în prima jumătate a mileniului al III-lea î.Hr. și a devenit erou de legendă fiind foarte popular în multe țări din jur (poemul ne este cunoscut din versiuni în mai multe limbi).

Versiunea primă care ne-a parvenit datează din secolul al XXI-lea î.Hr. și nu este desigur cea mai veche, ea conținând aprozimativ 3.600 de versuri. Subiectul epopeii este pe scurt următorul: regele Ghilgameș își asuprește supușii, care se plâng zeului Anu iar acesta îl creează pe Enkidu și îl trimite să-1 înfrunte, dar este învins. În cele din urmă cei doi adversari devin prieteni și împreună pornesc împotriva uriașului Humbaba, pe care îl răpesc. Frumusețea și vitejia lui Ghilgameș o fac pe Iștar să se îndrăgostească de el, dar regele din Uruk o refuză pe zeiță și o insultă, folosind următoarele comparații surprinzătoare :

„ Ca o ruină ești, ce nu dă adăpost omului pe vreme rea. Ca o ușă dosnică ești, ce nu poate împiedica să intre vântul

și furtuna,

Ca un palat ești, despuiat și jefuit de tâlhari, Ca o cursă ești, ascunsă mișelește vederii, Ca smoala aprinsă ești, care arde cumplit pe cel ce o

atinge,

Ca un burduf spart ești, ce udă pe cel care-l duce. Ca o bucată de var ești, ce macină zidurile,

Ca o amuletă ești, ce nu e în stare să-l apere pe om, Ca o sandală ești, ce roade piciorul drumețului".

După insultele aduse de Ghilgameș zeiței ,aceasta se supără iar zeița trimite în Uruk un taur ceresc să o răzbune omorându-1 pe Ghilgameș dar Enkidu ucide taurul.Enkidu jignind-o și el pe zeiță, va trebui să moară, iar în fața trupului neînsuflețit al prietenului său, neliniștitul Ghilgameș este „cuprins de o groază cumplită"și astfel pornește în căutarea vieții veșnice. Ghilgameș ajunge la capătul pământului, la țărmul râului pe care trebuie să-l treacă pentru a ajunge la Utnapiștim, singurul om care a supraviețuit Potopului și care astfel a dobândit nemurirea, iar aici Ghilgameș i se plânge luntrașului:

„ Șase zile și șase nopți l-am plâns pe prietenul meu, Iar a șaptea zi l-am îngropat.

Groază cumplită m-a cuprins văzându-i sfârșitul care l-a

ajuns, O teamă de moarte m-a cuprins, de aceea am alergat pe

câmpie,

Căci moartea lui Enkidu, prietenul meu, mă apasă greu. Cum mai pot să tac, cum pot să nu strig? Prietenul meu drag, s-a făcut pământ! Trebui-va oare să mă culc și eu ca el. Să mă culc și eu ca el și să nu mă mai scol în vecii

vecilor? "

După aceste lamentații, după răspunsurile înțelepte pe care i le dă Utnapiștim, și după ce acesta îi face o descriere a potopului (cu cincisprezece secole anterioară descrierii din Biblie) Ghilgameș este sfătuit să pornească în căutarea ierbii tinereții și a nemuririi.Ghilgameș găsește această iarbă a tinereții și a nemuririi și pornește spre Uruk, dar pe drum un șarpe i-o fură.În cele din urmă eroului nu-I rămâne decât să coboare în țara din care nu este întoarcere, pentru a afla tainele ultime ale vieții și ale morții dar Ghilgameș nu poate ajunge în lumea de dincolo, în schimb poate vorbi cu prietenul său Enkidu , cu spiritul prietenului său care îi răspunde la întrebări, făcând astfel o descriere a lumii morților:

„- Pe cel mort de sabie l-ai văzut? – L-am văzut: Pe un pat se odihnește și apă proaspătă bea.

– Pe cel căzut în luptă l-ai văzut? – L-am văzut:
Părinții îi țin capul în poala lor si soția lui îl ține strâns în

brațe.

– Pe cel al cărui trup zace părăsit pe câmpie, l-ai văzut?

L-am văzut: Sufletul său nu are odihnă în lumea de dincolo.

– Pe cel pentru al cărui suflet nu se roagă nimeni, l-ai

văzut? – L-am văzut:

Mănâncă ce mai găsește prin oale, și resturile de mâncare

aruncate în drum… "

Poemul se întrerupe brusc cu această descriere deprimantă a luminii de dincolo. Epopeea lui Ghilgameș este un poem care abundă în episoade, descrieri, reflecții morale, care îi împrumută multiple și profunde rezonanțe, lirice, dramatice și filosofice.

În același timp mai este considerat și un poem al cărui protagonist a influențat crearea personajului biblic Samson și a inspirat anumite episoade din legenda despre Hercule, precum și momente din Odiseea, deci un poem al cărui fond umanist proclamă valoarea omului înfruntând divinitatea despotică, atașamentul de viață și cultul prieteniei.

În concluzie, putem spune că Epopeea lui Ghilgameș este “…o ilustrare dramatică a condiției umane, definită prin inevitabilitatea morții” dar cu toate acestea este considerată și prima capodoperă a literaturii universale care “lasă de asemena să se înțeleagă că, fără ajutorul zeilor, unele ființe ar fi susceptibile să obțină nemurirea, cu condiția să iasă victorioase din anumite probe inițiatice” iar din punctual de vedere al acestei concepții “… legenda lui Ghilgameș ar fi, mai degrabă, povestea dramatizată a unei inițieri ratate”.

CONCLUZIE

În lucrarea Cultura și civilizația sumeriană am dorit să creionez principalele caracteristici ale acestei civilizații sumeriene.

Încă din începutul lucrării am evidențiat că așezarea geografică și conjucturile istorico-politice au avut o mare influență asupra destinului scrierii la popoarele Mesopotamiei care erau așezate în calea multor năvălitori.

Din conținutul lucrării rezultă că primii cuceritori însemnați pentru soarta culturii sumeriene au fost chiar babilonienii, cu triburile lor semitice nomade, care se aflau pe o treaptă de dezvoltare socială inferioară. Însemnătatea limbii sumerine pentru restul popoarelor din Mesopotamia este evidențiată de babilonieni care vor continua să folosească limba sumeriană chiar și după ce poporul Sumerian dispăruse de mult timp.

După cum s-a putut observa din conținutul lucrării religiile sumeriană și asiro-babiloniană sunt două religii distincte.

În concluzie chiar dacă există un fond comun pentru cele două religii ele rămân totuși distincte. Așadar putem afirma în cele din urmă că avem de-a face cu o religie nesemită, sumeriană în această lucrare și cu o alta semită adică cea asiro-babiloniană.

Atât religia sumeriană cât și cea asiro-babiloniană au un ceva anume specific care ține de istoria și caracterul etnic propriu.

Din numeroasele studii, efectuate de diferiți cercetători, a rezultat că aceștia au atribuit religiei sumeriene un caracter predominant htonic deoarece această religie, sumeriană, ar fi fost interesată, în principal, de pământ și forțele sale terestre. De aici rezultă în cele din urmă și un contrast evident dintre religia sumeriană și religia asiro-babiloniană, care ca religie semită, era în mod clar îndreptată mai mult asupra puterilor cerești și anume către soare, lună, aștri, etc.

În acest context se conturează distincția între elementul htonic și astral în perioada sumeriană care a avut în mod evident drept fundament unele realități firești: cultura agricultorilor sumerieni nesemiți din sud accentua mai mult elemental htonic, legat de pământul cultivat, în timp ce cultura păstorilor akkadieni semiți din nord era îndreptată mai mult asupra elementului uranian, astral, asupra fenomenelor cerești.

Din analiza divinităților nu au rezultat deosebiri esențiale cu referire la caracterul lor dar cu toate acestea s-a subliniat că zeii akkadieni sunt legați într-o măsură mai mică de forțele naturii decât cei sumerieni deoarece în cele din urmă a rezultat că ei se identificau mai degrabă cu forțele universale și cosmice.

În cadrul lucrării Cultura sumeriană există și precizări cu privire la cosmologie deoarece și aici există anumite deosebiri între concepțiile sumeriene și ideile cosmogonice din Poemul babilonian al creației, deși în poemul creației observăm o orientare nouă, în cea mai mare parte, ea își are fundamental în vechile concepții sumeriene preluate darn u este exclus ca motivul de luptă din mitologia despre creație să fi suferit o influență semită din vest.

BIBLIOGRAFIE

Achimescu N. – Istoria și filosofia religiei la popoarele antice, Editura Junimea, Iași, 1998;

Amiet P. – Antichitatea Orientală, Editura Corint, București, 2002;

Banu I. – Sensuri universale și diferențe specifice în filosofia Orientului Antic, Editura Științifică, București 1969;

Crawford Harriet – Sumer and the Sumerians, Cambridge University Press,2004;

Daniel C. – Civilizația sumeriană, Editura Sport-turism, București, 1983;

Daniel C. – Civilizația asiro-babiloniană, Editura Sport-Turism, București 1981;

Daniel C. – Tăblițe de argilă, Scrieri din Orientul antic, Editura Minerva, București, 1981;

Dima Alexandru – Epopeea lui Ghilgameș, Editura Mondero, București, 1996;

Drîmbă Ovidiu – Istoria culturii și civilizației, Editura Vestala, București 1997;

Eliade Mircea – Istoria credințelor și ideilor religioase, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1988;

Eliade Mircea – Istoria credințelor și ideilor religioase, Editura Universitas, Chișinău, 1992;

Kramer S. N. – Istoria începe la Sumer vol. I, Editura Științifică, București, 1962;

Rădulescu I. Vintilă – Limbile lumii – Mică enciclopedie, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981;

Roth T. Martha – Law Collections from Mesopotamia and Asia Minor – Writings from the Ancient World, Scholars Press, Atlanta, Georgia, Society of Biblical Literature, 1995;

Sabatino M. – Vechile civilizații semite, Editura Meridiane, București, 1975;

Sabatino M. – Vechi imperii ale Orientului, Editura Meridiane, București, 1968;

Tănase Al. – Introducere în filosofia culturii, Editura Științifică, București, 1968;

Toynbee A. – Studiu asupra istoriei, Editura Humanitas, București, 1997;

Uscătescu G. – Ontologia culturii, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987;