Coafurile Si Aranjarea Parului In Istoria Omenirii

INTRODUCERE

Prezenta lucrare ar dori să îmbine două aspecte importante ale vieții mele: pasiunea mea dintotdeauna pentru istorie și meseria pe care o practic de mai bine de douăzeci de ani, coafura. Ea poate fi ridicată la rangul de artă de creativitatea și imaginația umană.

Coafatul este arta aranjării părului sau, cu alte cuvinte modificarea stării sale naturale. Aranjarea părului a constituit o parte importantă din rutina zilnică a femeilor și bărbaților încă din antichitate.

Putem spune că oamenii tuturor societăților au găsit necesar să-și taie, să-și radă sau să-și aranjeze părul. Mai târziu au început să-și aranjeze părul pentru a-și satisface nevoia de a se împodobi, de a se aranja în diferite forme care pot varia de la coafurile blonde și bogat ornamentate ale matroanelor romane și până la coafurile ciudate ale timpurilor noastre.

Se poate face o distincție a civilizațiilor după stilurile diferite de a purta părul și barba: după lungime, aranjarea buclelor și culoare. Evoluția bărbii și a mustății poate constitui un capitol atrăgător al istoriei culturii și civilizației. Totuși, coafurile au un statut temporar precis determinat, fiecare epocă impunându-și cu fermitate particularitățile. Astfel, ele au proclamat posesiunea puterii, au reflectat prestigiul anumitor clase sociale ori profesiuni, și în același timp au pendulat necontenit între naturalețe și artificialitatea extremă.

Lucrarea este structurată în zece capitole, precedată de o introducere, urmată de concluzii și anexe.

Fiecare capitol este structurat la rândul său în mai multe subcapitole. Capitolul I, prezintă noțiuni generale despre anatomia firului de păr, forma și structura sa, toate aceste noțiuni fiind cuprinse în subcapitolele: “ Noțiuni generale”. “ Distribuția”, “ Ciclul de creștere” și “ Tipologia firului de păr”.

Capitolul al II-lea, intitulat “ Coafurile Antichității”, prezintă câteva din primele încercări ale omului de a se manifesta, prin felul de a-și aranja părul și înaintează în timp, prezentând acest aspect în cadrul marilor civilizații ale Antichității. Subcapitolele se intitulează: “ Mesopotamia”, “Egiptul Antic”, “Grecia Antică”, “Roma antică și imperială”, “Coafurile bizantine”.

Al III-lea capitol se intitulează “ Coafurile Evului Mediu” și redă preocuparea tot mai mare a omenirii din această perioadă legată de aspectul lor în general, și în mod special în ceea ce privește părul și felul de a-l coafa. Subcapitolele se intitulează: “Coafurile secolelor I-IX”, “ Evul Mediu timpuriu( 500-1350)”, “ Coafurile Evului Mediu târziu( 1350-1500d.H.)”.

Capitolul IV poartă titlul “ Coafurile Renașterii”. Prezintă o scurtă descriere a acestei epoci și impactul pe care l-a avut asupra întregii Europe; impact care a dus după sine modificări și în moda părului, atât la bărbați cât și la femei. Cuprinde următoarele subcapitole: “ Coafurile Renașterii timpurii în Italia secolului al XV-lea”, “ Coafurile Renașterii târzii( secolul al XVI-lea, prima jumătate)”, “ Coafurile Renașterii târzii( sfârșitul secolului al XVI-lea- începutul secolului al XVII-lea)”.

Capitolul V se referă la perioada barocului și rococului. Sunt prezentate obiceiurile de la curtea “Regelui Soare”. Stilul grațios al coafurilor purtate pe vremea sa, care cu timpul s-a schimbat în stilul pompos al rococului din secolul următor. Subcapitolele se numesc: “ Coafurile baroce”, “ Coafurile rococo”.

Capitolul al VI-lea intitulat “ Coafurile Revoluției Franceze și ale Imperiului”, descrie perioada de după căderea regimului absolutist în Franța, în care nevoia de libertate, egalitate și fraternitate și-a găsit expresia în nivelarea și standardizarea coafurilor și hainelor de-a lungul întregii scări sociale. Această perioadă este urmată apoi de cea a “Imperiului”, sub Napoleon Bonaparte în care coafurile nu s-au mai schimbat radical până în perioada Biedermeier. Subcapitolele sunt: “ Coafurile Revoluției franceze”, și “ Coafurile Imperiului”.

În capitolul VII numit “ Coafurile Biedermeier” sunt descrise coafurile unei perioade în care tihna, simțul casnic, domestic, idila, cultul sentimentelor și al amintirilor predomina.

“Coafurile sfârșitului de secol XIX” este capitolul al VIII-lea, în care sunt prezentate coafuri specifice acestei perioade, de la cele cu un design elaborat și decorate extravagant purtate de înalta societate, la cele simple și neprețioase ale clasei simple.

Capitolul IX al lucrării se referă la moda părului secolului al XX-lea și este împărțit în subcapitolele:” Coafurile perioadei de dinaintea Primului Război Mondial”, “ Coafurile perioadei interbelice”, “ Coafurile după cel de-al Doilea Război Mondial”.

“ Coafurile din alte părți ale lumii” , este capitolul al X-lea și ultimul al lucrării, în care, printr-o scurtă și succintă trecere în revistă sunt prezentate coafuri specifice altor zone ale globului.

Lucrarea se încheie cu o parte de concluzii și o bibliografie, structurate în ordine alfabetică, precum și un set de anexe. În realizarea ei a fost utilizată metodologia adecvată de studiere, redactare și prezentare, textele fiind scrise cu caractere de 12 și la distantă de un rând și jumătate între rânduri. Aparatul critic este bogat, el se bazează pe notele de subsol, alcătuite conform normelor în vigoare.

CAPITOLUL I

FIRUL DE PĂR

1.NOȚIUNI GENERALE

Toate mamiferele- si ca atare si omul au corpul acoperit de par, deși la oameni cea mai mare parte a acestuia nu e vizibil. Caracteristicile parului sunt moștenite de la părinți, pe linie genetica, privind culoarea si felul acestuia.

Specialiștii considera ca parul a evoluat diferit, tocmai pentru a identifica fiecare individ si pentru a-i oferi un statut fiecărui membru al societatii. Acesta are si un rol sexual.

În funcție de culoare și regiunea corpului, firul de păr are o grosime de 0,07 si 0,17 mm, el prezentând o rezistență de tracțiune foarte mare raportat la grosimea lui. Lungimea firului de păr variază de la o persoană la alta; după ce atinge o anumită lungime, el cade si din folicul iese un alt fir de păr. În 24 de ore firul de păr de pe cap crește cu 0,2-0,3 mm, iar firul de păr din regiunea bărbiei cu 0,4mm. Noaptea firul creste mai repede decât ziua, și vara mai repede decât iarna. Un fir de păr traiește între 2 și 4 ani.Zilnic unei persoane sănătoase îi cad cam aproximativ 30 fire de păr, iar unei persoane mai vârstnice aproximativ 100 de fire de păr. Numărul firelor de păr variază în funcție de culoare: persoanele blonde au aproximativ 150000 de fire (180 fire / cm²), persoanele brunete aproximativ 110000 de fire (150 de fire/cm²), iar persoanele roșcate aproximativ 90000de fire. Aspectul drept, ondulat sau buclat al părului este determinat de forma și curbura folicului pilos. O data cu înaintarea în vârstă, părul încarunțește. Încărunțirea timpurie se poate datora unui prost regim alimentar, lipsa vitaminei B, stresului, unor boli. Se cunosc cazuri de încărunțire peste noapte, datorate unor șocuri emoționale puternice

Pentru a avea un păr frumos, părul nu trebuie să ducă lipsă de oligoelemente, de vitamina B, alimentația să fie bogată în legume, fructe lactate și pește.

Se pot stabili corelări între păr și caracterul uman. Oamenii de știință au dovedit ca părul poate spune foarte multe despre o persoană. Astfel, nu o dată analiza câtorva fire de păr au dus la prinderea unor criminali, precum și la identificarea unor persoane dispărute în luptă sau în alte împrejurări.

2.DISTRIBUȚIA PĂRULUI

Oamenii au păr pe tot corpul, cu excepția palmelor, tălpilor și buzelor.

Părul cel mai vizibil se află pe cap, pe față(incluzând nasul și urechile la unii oameni), sub braț, zona pubiană, iar la bărbați pe piept și pe picioare.

Oamenii au mai puțin păr vizibil decât celelalte primate(maimuțele). În mod surprinzător însă, fiecare centimetru pătrat de piele poartă în el un număr surprinzător de foliculi, la fel ca la animale. Dar spre deosebire de acestea, corpul uman și-a pierdut capacitatea de apărare împotriva frigului, ca atare și părul de care animalele se folosesc în continuare.

Omul își poate controla creșterea și forma părului. În funcție de forma feței, vârstă, statutul social sau economic pe care dorește să-l afișeze, omul își poate modifica forma și culoarea părului, inclusiv a celui facial( barba, mustața la bărbați).

În medie, fiecare scalp este este acoperit de aproximativ 100000 de fire de păr( foliculi), număr care poate varia între 90000 de fire, dacă firul este gros până la 150000 de fire dacă firul este subțire și fin. Pe capul unui copil sunt aproximativ 1100 foliculi pe cm². Până la vârsta de 25 de ani, numărul foliculilor scade, ajungând la aproximativ 600 de foliculi pe cm². Aceasta depinde de tipul fizic al fiecarui individ în parte.

Între 30 și 50 de ani, numărul foliculior scade și mai mult, ajungând până la 250-300 pe cm². Fiecare folicul produce în jur de 20 de fire noi de păr pe parcursul vieții unui om. Fiecare fir crește timp de câțiva ani și poate atinge lungimea de 1 m. Orice fir va cădea la un moment dat și va fi înlocuit de unul nou.

3. CICLUL DE CREȘTERE AL PĂRULUI

Firele de păr ale fiecarui individ se formează în interiorul câte unui bulb, aflat în foliculul pilos. Un folicul este o mică, dar puternică “fabrică”care nu se oprește niciodată pe întreaga durată a vieții unui om.

De la naștere, foliculul continuă să producă păr. Fiecare fir de păr crește vreme de mai mulți ani, timp în care el va fi șamponat, supus unor operațiuni ce presupun folosirea de produse chimice, va fi tăiat uscat, expus la soare și vânt.

Nici unul dintre produsele enumerate nu va opri și nu va afecta creșterea părului din interiorul bulbului, chiar dacă unele vor distruge serios tulpina părului. În final, firul de păr va cădea spontan. Foliculul se va odihni pentru o perioada scurtă, apoi va începe să producă alt fir de păr. Acest proces este denumit ciclul de creștere al părului.

Înainte de a incepe să crească, și într-un final sa cadă, firul parcurge trei etape:

Etapa anagenă( etapa de creștere)

Etapa catagenă( etapa intermediară)

Etapa telogenă( etapa de cădere)

Părul de pe capul unui adult nu crește în același ritm. Dacă ar fi altfel am avea perioade de calviție.

Lungimea firului de păr este determinată, de asemenea genetic, și variază în funcție de sex și rasă, de la o persoană la alta.

4. TIPOLOGIE:STRUCTURA, PROPRIETĂȚILE FIZICE ALE PĂRULUI, TIPURI DE PĂR

Există trei tipuri de păr:

Lanugo- se dezvoltă la copil în perioada intrauterină. Începe să crească la trei luni de la conceperea copilului. Părul este fin și moale, și crește pe toată suprafața corpului. El crește în același ritm deci va avea aceiași lungime pe tot corpul. Cade la aproximativ patru săptămâni după naștere.

Vellus- este păr scurt, de 1-2 cm, și conține foarte puțin sau deloc pigment melanic. Foliculul care îl produce nu are glanda sebacee.

Terminal- crește pe cap, pe corp, brațe și picioare. Foliculii au glanda sebacee.

Odată cu creșterea copilului, crește și părul de pe cap. În primul an de viață, părul de pe capul copilului crește în același ritm. Apoi, părul va crește în mozaicuri, independent de ritmuri și cicluri.

Înainte de pubertate, părul de pe cap este format dintr-un amestec de păr vellus(scurt) și de păr terminal(lung). După pubertate, la ambele sexe, cea mai mare parte a părului de pe cap este de tip terminal. Acest tip este mai subțire decât cel din copilărie, mai ales la persoanele brunete. La pubertate tipul terminal apare și sub axială, în zona pubiană și pe picioare, iar la bărbați, pe piept, pe față și pe brațe. Desimea părului de pe corp este determinată genetic.

Structura firului de păr:

Părul este un produs cornos al epidermului, cu aspect filiform, și este format din rădăcină și tulpină.

Rădăcina este formată din bulb, care este o porțiune mai îngroșată în care se află papila firului de păr ce conține celule germinative cu rol în creșterea părului. Firul de păr este hrrtă, apoi va începe să producă alt fir de păr. Acest proces este denumit ciclul de creștere al părului.

Înainte de a incepe să crească, și într-un final sa cadă, firul parcurge trei etape:

Etapa anagenă( etapa de creștere)

Etapa catagenă( etapa intermediară)

Etapa telogenă( etapa de cădere)

Părul de pe capul unui adult nu crește în același ritm. Dacă ar fi altfel am avea perioade de calviție.

Lungimea firului de păr este determinată, de asemenea genetic, și variază în funcție de sex și rasă, de la o persoană la alta.

4. TIPOLOGIE:STRUCTURA, PROPRIETĂȚILE FIZICE ALE PĂRULUI, TIPURI DE PĂR

Există trei tipuri de păr:

Vellus- este păr scurt, de 1-2 cm, și conține foarte puțin sau deloc pigment melanic. Foliculul care îl produce nu are glanda sebacee.

Terminal- crește pe cap, pe corp, brațe și picioare. Foliculii au glanda sebacee.

Structura firului de păr:

Părul este un produs cornos al epidermului, cu aspect filiform, și este format din rădăcină și tulpină.

Rădăcina e înconjurată de un sac numit folicul pilos în care se deschid glandele sebacee ce produc sebumul. Acesta are rol de protecție a scalpului și lubrifică părul.

În bulb se află și celulele responsabile de culoarea părului, numite melanocite. Ele fabrică melanina- un pigment colorat sub formă de grăunțe. Melanina determină culoarea părului, care variază de la negrul asiaticilor, la roșul irlandezilor sau la blodul scandinavilor.

Distribuția pigmenților melanici, determintă de moștenirea genetică a fiecărei persoane, oferă o paletă infinită de culori, de la cea mai deschisă nuanță de blond, până la cea mai inchisă nuanță de negru.

Tulpina este formată în mare parte din celule moarte care s-au transformat în keratină și în material de legătură, împreună cu mici cantități de apă.

Tulpina firului de păr are o structură complexă. Masa principală a tulpinii este constituită din cortex, care este împachetat în keratină. Cortexul conține de asemenea granule de pigment melanic.

Părul este foarte puternic. Un fir de păr poate suporta o greutate de 100 de grame fără să se rupă.

Forma părului depinde de o mulțime de factori incluzând forma foliclului și a deschizăturii sale.

Pe măsură ce keratina se întărește ea este stinsă în forma folicului. Părul este ținut în formă după modelul legăturii chimice din interior. Acesta poate fi modificat doar prin metode chimice.

În interiorul fiecărui fir de păr există și un alt tip de legături numite hidrogenice. Ele sunt mult mai slabe decât celalalt tip de legături și mult mai ușor de rupt. Ele însă conferă flexibilitate părului. Legăturile hidrogenice sunt distruse ori de câte ori părul este udat, și se formează când se usucă.

Când aceste legături se rup, părul poate să-și modifice forma. Dacă părul umed este rulat pe bigudiuri și apoi uscat, acesta va lua o altă formă pe care o va păstra până la spălare.

Proprietățile fizice ale părului

Părul poate fi întins, îndoit sau încrețit. El poate absorbi umezeala sau o poate pierde . Cele trei proprietăți ale părului sunt: elasticitatea, porozitatea și textura.

Elasticitatea permite părului să-și reia forma originală, fără să se distrugă. Când părul este udat și întins poate să se lungeasca cu aproximativ 30 % și să se întoarcă la lungimea inițială când este uscat. Elasticitatea părului depinde de fibrele lungi de keratină din cortex.

Porozitatea este în strânsă legătură cu starea de sănătate a firului de păr. Un păr poros este un păr deshidratat, are un aspect uscat cu vârfuri despicate. Aceasta se poate datora utilizării în exces sau într-un mod necorespunzător a diferitelor produse chimice și a tehnologiei de lucru cu acestea.

Textura este calitatea care oferă atractivitate părului. Ea depinde de mai mulți factori: diametrul părului- cu cât firul este mai gros cu atât va fi mai aspru; textura sa propriu-zisă ( fin, aspru, mătăsos, creț); efectele soarelui și vântului , produse folosite.

CAPITOLUL II

COAFURILE ANTICHITĂȚII

Părul posedă proprietăți simbolice și evocative puternice. De-a lungul istoriei, felul în care era tăiat, ras, ondulat, dat cu ulei, aranjat părul, oglindea atitudinea personală în ceea ce privește înfrumusețarea personală, precum și atitudinile culturale și așteptările individului.

Fie ca servește drept podoabă sau nu, părul a avut întotdeauna un rol primordial în aspectul fizic al unui individ. A fost considerat simbol al frumuseții și al puterii, și importanța care i-a fost atribuită se regăsește în grija cu care era întreținut și aranjat. Obiect al credințelor și tradiției, semn cu rezonantă religioasă, mistică și ierarhică, părul indică sau stabilește, de asemenea, o ordine sau refuzul de a se subordona la una sau alta.

O preocupare pentru arta aranjării părului, poate fi văzută la toate popoarele încă din cele mai vechi timpuri. Unele dintre cele mai vechi lucrări de artă sunt statuetele de femei, vechi de mii de ani, ce ne reprezintă coafuri elaborate. De exemplu, statueta din perioada glaciară cunoscută sub numele de “ Venus din Willendorf”, arată foarte clar un păr stilizat. Lucrarea datează de acum 30 000 de ani.

Aceste statuete demonstrează organizarea socială complexă și ne spun că măcar o parte a femeilor acordau importanță felului în care arătau. Acest lucru demonstrează ca oamenii aveau un ideal al frumuseții. Aranjarea părului necesită o muncă laborioasă și adesea, femeile, nu puteau face acest lucru singure.

Există de asemenea mici figurine de argilă descoperite la Butmir, în Bosnia, care ilustrează părul scurt, cu grijă pieptănat, datate de acum 7000 de ani î.C.

În societățile primitive, cel mai simplu stil de coafură, purtat de oamenii de rând era fie lung, fie scurt, prins într-o rețea pentru păr sau într-o bentiță.

Clasele aristocrate au dezvoltat însă stiluri mai complexe și mai elaborate. Aceasta o demonstrează nu numai acele și pieptenii găsiți în morminte datând din mileniul IV î.C., dar și coafurile migălos realizate ale oamenilor reprezentate în basoreliefuri și statui datând din acea perioadă.

1,MESOPOTAMIA

Între Tigru și Eufrat s-au dezvoltat pe parcursul timpului, o serie de mari civilizații începând cu cea sumeriană în mileniul III î.H., akkadiană, babiloniană și asiriană până la cucerirea acestei regiuni de către greci în secolul IV î.C.

La fiecare din aceste perioade aranjarea părului a fost o ocupație respectabilă. Frizeriile din oraș erau toate adunate pe aceeași stradă ca în cazul celorlalte meșteșuguri. Bărbierul sumerian -shu- sau asirian -gallabu-, precum și femeile care practicau această meserie deserveau toată populația.„ Probabil frizeriile erau organizate încă din acele vremuri în bresle.

Ele erau vizitate frecvent de oamenii preaslăviți. În același timp oficialitățile, nobilimea și prinții puteau avea în același timp mai mulți frizeri. Îndepărtarea părului de prisos de pe corp era tot una din îndatoririle frizerilor.” Pentru aceasta se folosea piatra ponce cunoscută sub numele de “ piatra bărbierului”. Rasul se făcea cu o lamă. Lama era din bronz și era ascuțită cu o piatră de tocilar. Aceste instrumente alături de altele ca vasul cu ulei, scaunul, săpunul, suporturile respective și agrafele sunt familiare din manuscrise și vestigii găsite în morminte. Între bărbieri și coafori nu exista nici o deosebire.

Culoarea părului orientalilor varia de la brun închis la negru. Bitumul și stibiumul erau folosite pentru a înnegri părul care se albise. Părul blond sau roșcat era adeseori întâlnit, pentru obținerea acestor culori fiind folosite șofranul, henna și alte paste.

În timpul civilizației sumeriene părul femeilor în general era purtat despărțit printr-o cărare la mijlocul capului și dat pe spate după urechi. Culoarea lui era modificată în acel albastru de lapis lazului care era culoarea zeilor și zeițelor din acea perioadă.

Bărbații erau rași și purtau peruci și meșe Ceafa era liberă, părul era dat pe fața. Barba era tăiată la același nivel cu părul. Invaziile semitice conduse de Sargon I au dus la constituirea primului imperiu akkadian; bărbații purtau părul lung, el fiind completat în unele cazuri de meșe.

Datorită faptului că orașele sumeriene și-au păstrat o oarecare independență, coafurile sumeriene s-au menținut in versiuni locale si sub dominația akkadiană .Astfel unii bărbați continuau să-și radă părul. Apoi a luat naștere o mixtură de două stiluri diferite: cea sumeriană si cea akkadiană. Cea akkadiană consta în purtarea unei peruci cu o bordură foarte lată ornată cu bucle foarte mici aranjate după un tipar foarte regulat.

Din Stella Codului de legi a lui Hammurabi (1726-1686 I.H.) se observă apoi influențe babiloniene în moda părului. „Acestea constau în purtarea unui păr lung despărțit pe mijlocul capului și revărsat în spirale pe umeri. Barba era lungă aranjată în rânduri orizontale lăsând gura la vedere. Cu cât existau mai multe rânduri cu atât persoana respectivă era mai de vază.” Ca reminiscență din epoca sumeriană era părul de la tâmple care se purta încrețit sau creponat cu fierul.

În secolele al XII-lea și al XI-lea î.H., asirienii au devenit o mare putere dominând întreg ținutul între Tigru și Eufrat precum și Siria de Nord.

La început, sub ocupația sumeriană bărbații se purtau rași în cap apoi după recâștigarea independenței purtau părul lung aranjat la ceafă în bucle groase răsucite . Coafurile regilor asirieni se deosebesc in principal doar după numărul de secțiuni ondulate sau numărul rândurilor de bucle și lungimea bărbii. Mustața era foarte scurtă. Barba de pe bărbie era la fel de lungă ca perciunii și era aranjată în bucle neregulate, terminându-se în șiruri orizontale separate.

O altă particularitate remarcabilă a modului în care asirienii își purtau părul este și sistemul akkadian al structurilor geometrice de bucle, dus aproape la perfecțiune, stil ce era un indiciu al egalității sau înnobilării.

Deși imperiul s-a prăbușit in 612 î.H., babilonienii și perșii au adoptat coafurile asirienilor. Acest stil nu a dispărut până la cucerirea Asiei Mici de către greci, în secolul al IV-lea î.H. când moda grecească a câștigat teren.

2.EGIPTUL ANTIC

Egiptul antic era una din cele mai vechi societăți în care frumusețea juca un rol important. Descoperirile arheologice au scos la iveală o mulțime de relicve care demonstrează acest lucru. Picturi în care apar piepteni, peruci, ace de păr, dar și poezia romantică relevă importanța părului la vechii egipteni.

Părul era considerat sacru și la fel ca și omul modern, ei erau preocupați de starea de sănătate a părului sau a procesului de albire a părului. Ei își doreau să păstreze cel puțin aparența tinereții cât mai mult posibil. Frumusețea și încrederea în sine erau foarte importante pentru vechii egipteni. Arta ne arată bărbații supli, cu umeri lați și musculoși. Femeile sunt înfățișate având o talie fină, fese rotunde și ferme. Ambele sexe erau reprezentate purtând haine fine si coafuri luxuriante.

În Egiptul antic, purtarea părului lung era privilegiul castelor superioare. Bărbații aveau părul tăiat foarte scurt, nobilii egipteni își purtau părul pieptănat și lipit de cap, femeile purtau părul foarte lung, foarte negru și ornat cu o bentiță decorată cu bijuterii sau cu flori naturale. Bentița le trecea peste frunte.

În Vechiul Regat (2657-2154), părul era tăiat foarte scurt iar mustața și barba aproape au dispărut în întregime. Faraonii și oficialii purtau barba artificială.

Odată cu unificarea micilor regate egiptene sub un singur conducător a fost conferită structurii sociale o ierarhie stilată, în fruntea statului aflându-se faraonul, acesta fiind considerat zeu sau fiu de zeu. Statuia cuplului regal datând din 2580 î.H., reflecta nu numai natura schimbătoare a modei părului, dar în același timp și caracteristicile coafurii clasice egiptene. Prințul Rahotep poarta părul scurt, cu fruntea liberă și tăiat la aceeași lungime la baza gâtului. De asemenea, prințul poartă o mustață scurtă sub forma unei fâsii subțiri deasupra buzei superioare vopsită în albastru. În același grup statuar părul prințului Nefret apare de sub bentița perucii. Este despărțit în două deasupra nasului. Peruca este bogată de culoare neagră cu șuvițe groase care cad acoperind urechile. Această coafură cu șuvițe de lungime medie a fost una din cele mai răspândite în cadrul elitei și a fost doar ușor modificată mai târziu, când părul din spate a fost rotunjit și șuvițele încadrau fața.

Existau și variante cu peruci cu păr scurt buclat, buclele fiind aranjate în rânduri așa cum se poate vedea în basorelieful de pe sarcofagul prințesei Kawit.

În timpul Regatului Mijlociu (2030-1781 î.H.), coafurile au rămas în mare măsură aceleași. O nouă creație a fost peruca- melc. Părul ondulat și legat cu panglici încadra fața, cazând în două curbe ample pe piept, în partea de jos fiind buclate în formă de melc, cu vârful în afară.

În timpul Regatului Nou (1552-1069 I.H.) au fost introduse două coafuri noi și anume: peruca- mantie, datând din timpul celei de-a optusprezecea dinastii (1552-1295 î.H.). Părul femeilor era purtat lung pe spate uneori până la partea superioară a coapselor, părul atârna într-o singură masă compactă de șuvițe împletite. Era lăsată liberă doar fața, unele șuvițe încadrând obrajii. Capetele șuvițelor erau răsucite împreună, formând un fel de franjuri.

Cealaltă perucă nouă a fost peruca dublă, populară în timpul faraonului Amenophis al III-lea (1392-1355 î.H.) și purtată mai întâi de marile oficialități. Ea era o combinație de peruci făcute din păr lung și din bucle. În secolele ultimei perioade nu s-a introdus nimic demn de remarcat în felul oamenilor de a se coafa, părul era purtat mai scurt sau mai lung, ca variație, iar noul stil al perucii duble recurgea la elemente de bază deja existente. Chiar și pe timpul cuceririi persane ( 525 î.H.) și apoi a celei grecești (332/331 î.H.) nu s-au produs schimbări majore în moda părului.

Totuși, elemente elenistice au început să se infiltreze din ce în ce mai mult în viața egipteană. De exemplu, portretul Cleopatrei a VII-a (69-31 î.H.) apare o regină cu o coafură grecească ce nu mai aparținea prin nimic elementelor egiptene .

Ca profesie distinctă, profesia de coafor exista din dinastiile a patra și a cincea ( cam de pe la 2600 î.H.). Un coafor trebuia să îngrijească părul și să confecționeze peruci. S-au păstrat multe picturi cu coafori, bărbați și femei. Cea mai timpurie datează de prin 2350 î.H. De pe un fragment de basorelief datând din mileniul al III-lea î.H. se poate vedea o femeie pregătind o buclă, ea putând fi considerată coafeză. Ne-au rămas multe nume de coafeze, de exemplu Never, Inept sau Inns care poate fi văzută coafând părul stăpânei sale pe basorelieful unui sarcofag.

În manuscrise datând din cea de a III-a dinastii (2657-circa 2600 î.H.) bărbierii și coaforii erau considerați oficiali ai curții, fiind numiți, intimi ai regelui sau “infrumusețatori”. De aceea, bărbierii și coaforii aveau un statut înalt.

3. GRECIA ANTICĂ

Încă din cele mai vechi timpuri, neolitic, mileniile V și IV î.H. s-au descoperit statuete variate ce reprezentau femei cu părul lung și despărțit printr-o cărare la mijloc, lăsat să cadă pe spate și pe umeri. Bărbații purtau de asemenea părul lung și ondulat în rânduri sau uneori scurt și cârlionțat. De asemenea, s-au descoperit în morminte datând din mileniul III î.H. piepteni și agrafe precum și recipiente făcute din os conținând ocru care se folosea pentru a colora atât corpul cât și părul.

În mileniul II î.H. strălucitoare a fost cultura Cretei si Micenei. În locuri ca insula Knossos, Phaestos s-a dezvoltat o “ civilizație a palatului” care se baza pe o administrație centralizată și pe o supraveghere a schimbului și a comerțului de către preoți.

Din descrierea unui personaj masculin descoperit pe un inel de sigiliu se poate observa felul cum bărbații acelor timpuri își purtau părul și barba constituind un stil comun: barba deasă și păr de lungime medie cu șuvițe ce cădeau libere pe spate până pe ceafă și în față până pe frunte. O singură șuviță se prelungea pe frunte până la rădăcina nasului.

Una din cele mai frecvente coafuri purtate de femei se poate vedea dintr-o frescă din Theba, secolul al XIV-lea î.H. caracteristică doar civilizațiilor cretană și miceniană: părul lung este susținut de o bandă de bronz – ampyx-. Părul din față e împărțit în trei bucle deschise pieptănate spre spate. Restul părului e prins într-un coc cu o fundă din care sunt lăsate să cadă câteva bucle. Părul de la ceafă este strâns în patru șuvițe legate cu funde.

În perioada secolelor XI și IX î.H., bărbații și femeile au continuat să poarte părul lung și despicat în șuvițe buclate.

În secolul al VIII-lea a intervenit o schimbare decisivă. Părul se evidențiază pe cap ca o masă completă, atingând umerii și este aranjat pe orizontală, de aceea se folosește termenul de “ perucă etajata” pentru acest stil de coafură.“ Peruca etajată” , acest stil creat în Creta în anii 750-730 î.H. s-a răspândit în toată lumea greacă. A fost folosită atât de bărbați cât și de femei până la sfârșitul secolului VI î.H. și se presupune că a fost împrumutată din coafura egipteană.

O alta variantă a “ perucii etajate” se poate vedea la o statuetă datând aproximativ din anii 640-630 reprezentând o siluetă feminină și cunoscută sub numele de “ Doamna din Anxerre”.

Înainte de sfârșitul secolului al VII-lea a avut loc o revenire la vechile stiluri. Coafura stilul “ bob de mărgea” se poate vedea la figurinele reprezentând statuile – konros- datând din preajma anului 600 I.H. Părul este aranjat în forme de biluțe, de mărgele susținute cu capetele aranjate în formă de conuri.

În jurul anului 540 î.H. părul scurt era la modă pentru bărbați. Era purtată mai ales de cetățeni și este cunoscută sub denumirea de “ coafura atletului”. Părul scurt era compus din bucle spiralate care atârnau până la nivelul cefei. Părul lung era purtat de aristocrație, ea rămânând fidelă tradițiilor.

Părul lung era de fapt o trăsătură caracteristică zeilor masculini. Un astfel de aranjament foarte sofisticat constând din șuvițe împletite pe ceafă și aduse jur împrejurul capului, se poate vedea la statuia de bronz a zeului Zeus ,datând din aproximativ 460 î.H.

Pe la mijlocul secolului al VI-lea și până în prima jumătate a secolului al V-lea î.H. , răspândită atât pentru bărbații cât și pentru femeile aristocrate este coafura cunoscută sub numele de –krobylos- părul lung era prins la ceafă cu o bandă. O a doua coafură răspândită era coafura –tettix- părul era adunat în spate la ceafă sub forma unei spirale.

Pe la mijlocul secolului al V-lea, coafurile bărbaților și femeilor tindeau să fie identice.

La sfârșitul secolului al V-lea, părul bărbaților este scurt despărțit în șuvițe separate până la ceafă. Barba de lungime moderată este purtată într-o formă foarte ades întâlnită la comandanții greci ai secolelor V si IV, si de aceea este numită “ barba strategului”. Doar pe vremea lui Alexandru Macedon(356-323 î.H.) aceștia au fost forțați să-și taie bărbile cu excepția câtorva cazuri rare.

Secolul al IV-lea î.H. este caracterizat de o mare varietate a coafurilor. De amintit este pentru femei părul coafat în felul care s-a numit “stilul torță”, nume dat de capetele părului prins la spate cu o eșarfă ce aduce cu forma unor mici torțe. Prin contrast este cealaltă coafură foarte simplă în forma unei cozi de cal. În Grecia clasică aceste două stiluri erau purtate de tinerele femei și simbolizau tinerețea și virginitatea.

La începutul secolului al IV-lea î.H. a fost la modă o coafură caracteristică zeilor Apollo, Artemis sau Afrodita. Părul cădea liber pe laturile capului; pentru ca apoi să fie ridicat și legat cu o bandă decorativă sau o panglică pentru cap.

Înainte de sfârșitul secolului al IV-lea “coafura melon” a ajuns la modă. Foarte purtată de reginele și împărătesele romane ( chiar și Cleopatra a VII-a regină a Egiptului în 69-31 I.H., a purtat o variantă a stilului “melon” ) ea consta din purtarea părului împărțit în șuvițe separate răsucite sau strânse la spatele capului și aranjate într-un coc.

Pe lângă coafurile amintite foarte populare erau cele în care părul era făcut coc în vârful capului și prins cu o bentiță, părul făcut rol la ceafă și, în sfârșit, stilul de coafuri cu cărare la mijloc și părul făcut rol începând de la tâmple până la ceafă.

Culoarea predominantă a părului grecilor a fost negrul. Culoarea blond-roșcat pare să fi fost aproape comună, deși nu este cert dacă era naturală sau obținută prin vopsire. Culoarea blondă era foarte dorită și era privită ca fiind culoarea părului zeilor și eroilor. De aceea cei care erau blonzi naturali, erau numiți “copii zeului luminii”. Părul roșu era foarte rău văzut, “demni de dispreț sunt toți străinii, pungașii și cei cu părul roșu”.

Grecii adorau culoarea blondă și pentru a o simula foloseau adaosuri din ațe aurii. Asemenea șuvițe au fost descoperite în morminte încă din mileniul II î.H.

Grecii erau înclinați să-și împodobească părul cu diademe decorate cu rozete sau în formă de fronton tăiate din foițe aurii și decorate cu motive în relief, iar altele își împodobeau părul cu flori, panglici și tiare acoperite cu bijuterii.

4.ROMA ANTICĂ ȘI IMPERIALĂ

Etruscii având ca teritoriu originar Toscana de azi au devenit cei mai puternici și în Peninsula Italică în prima jumătate a mileniului I î.H., extinzând dominația teritorială până în Campania de Sud în delta râului Pô. Încă din secolul al VIII-lea cultura lor a fost strâns legată de cea grecească astfel că au împrumutat de la ei multe și în domeniul coafurilor.

Forma cea mai frecventă în care femeile etrusce își purtau părul, era cea cu două codițe împletite lăsate să cadă liber pe piept. Ele erau de o rară frumusețe și distincție, calități pe care știau perfect să le pună în valoare, servindu-se de un variat arsenal de parfumuri și cosmetice.

În secolul al VI-lea, coafurile ce au dominat înfățișarea etruscilor au fost cele cu păr împărțit în șuvițe lungi. Părul lung era la modă atât pentru bărbați cât și pentru femei. Acestea din urmă își purtau părul dat pe spate și prins cu o diademă sau un batic.

În secolele V si IV î.H. femeile însă încep să poarte părul scurt prins într-un coc numit –krobylos- . Spre deosebire de grecoaice, etruscele preferau să poarte părul scurt. Totuși, părul era purtat și în manieră grecească; părul lung cazând în valuri înspre ceafă, încadrând fața cu bucle spiralate. Foarte purtată era și coafura de tip melon.

Bărbații etrusci în secolului al V-lea î.H. purtau părul scurt dat dinspre creștet spre frunte.

Secolele V și IV î.H. dominația etruscă începe să intre în declin. Odată cu cucerirea orașelor etrusce de către romani s-a ajuns treptat la romanizarea pașnică a acesteia din punct de vedere lingvistic, juridic, cultural… Femeile etrusce au început să poarte coafuri romane iar bărbații purtau păr lung și bărbi ca romanii.

Apoi în timpul secolului al II-lea romanii au început să se bărbierească regulat iar cei de rang înalt își tundeau barba cu mare grijă .

La începutul secolului I î.H. părul capului este purtat din creștet în jos peste frunte. Aceasta coafură a “ părului lins pe frunte” era adoptată foarte des de bărbații mai în vârstă pentru a acoperi partea frontală a capului unde linia părului regresează gradual. Această coafură a fost tipică pentru conducătorii romani care aparțineau politicienilor și senatorilor.

În această perioadă a secolului I î.H., femeile romane tinere își purtau părul într-o coafură foarte simplă, părul fiind pieptănat la spate și prins la spate într-un coc simplu cu un ac.

În timpul Imperiului Roman (27 I.H.-476 d.H.) moda și coafura a fost foarte variată, tonul fiind dat de coafurile purtate de familiile conducătoare. Desele schimbări în stilul coafurilor aveau scopul de a marca vârsta sau importanța celui ce le purta sau de a celebra diverse evenimente din viața oamenilor importanți din acea perioadă.

De exemplu Augustus care a fost primul împărat roman își purta părul într-un stil nou: o strictă aranjare a șuvițelor într-un mod sistematic, ele fiind plasate una lângă alta, înlocuind ordinea naturală a acestora.

Pe Gemma Augustea, îl vedem pe Tiberius coborând dintr-un car și purtând o coafură scurtă- provenind din coafura augustiană, dar mult simplificată.

În ceea ce privește femeile, acestea au adoptat în perioada augustiană o coafură foarte simplă purtată și de soția lui Augustus, Livia, cu care s-a căsătorit în 39 î.H. Această coafură cunoscută sub numele de coc plat(nodus) a dispărut aproximativ prin anul 17 d.H., când părul a fost împărțit simplu în șuvițe buclate dispersate pe frunte în mai mulți cârlionți. Mai târziu, în a doua jumătate a secolului I d. H., aceste bucle au fost îngrămădite pe frunte, fiind aranjate în această zonă într-un adevărat buchet care se distingea de părul rămas printr-o bentiță. Părul rămas de la spate era ondulat, strâns sau împletit într-o coadă ce era făcută apoi coc.

Odată cu începutul secolului II d. H., coafura femeilor romane s-a modificat decisiv. La modă era acum un stil de pieptănătură în formă de turban. Acest turban era realizat din părul lung prins la ceafă și învârtit în jurul capului. În realizarea acestui tip de coafură se foloseau o mulțime de meșe false care erau aranjate sofisticat împreună cu părul propriu.

În provinciile romane s-a purtat în această perioadă o variantă a acestei coafuri turban. Ea a fost foarte populară printre femeile din aceste regiuni cu deosebirea că aici masa părului era ridicată și prinsă într-un mic și rotund coc pe cap într-un stil asemănător unui turn, purtat foarte mult până în a doua jumătate a secolului al II-lea d. H. și mai târziu.

Pe timpul împăratului Traian (98-117 d. H.) coafurile bărbaților erau foarte simple păstrând dispariția naturală pe care o avea părul cu mențiunea că pe frunte se terminau cu o margine ce derivă din stilul augustian.

Secolul II d.H. aduce o schimbare a coafurii. Astfel, pe vremea împăratului Hadrian (117-138 d.H.), părul era împărțit în opt șuvițe late și pieptănat înspre față, cazând pe frunte în bucle ondulate. Părul de pe creștet este lipit pieptănat de cap. El purta o barbă asemănătoare cu cea purtată de generalii secolelor al V-lea și al IV-lea î.H., care se numea “barba strategului”. Istoricii susțin că Hadrian purta o barbă deasă cu scopul de a-și acoperi numeroasele urme de răni de pe față pe care le dobândise în lupte.

Coafurilor feminine din această perioadă le era caracteristică folosirea din abundență a meșelor false precum și a șuvițelor.

Împărăteasa Faustina cea Tânără (cca. 130-176 d.H.) a creat un nou stil de coafură pe la mijlocul secolului II d. H. care a revenit apoi în modă în secolul IV d.H.

La sfârșitul secolului II d. H. pe vremea împăratului Comodus (180-192 d.H.), Crispina, soția acestuia a lansat un stil de coafură mult mai simplu ce consta în răsucirea strânsă a părului din față și aducerea lui către spate pe deasupra urechilor. Părul din spate e combinat cu o piesa de păr adițională, răsucită.

Concomitent cu aceste coafuri oarecum modeste rămân în vogă perucile foarte elaborate.

În secolul III d.H., femeile romane purtau o coafură tipică în care părul era impărțit și împletit în codițe. Părul era adus spre spate, buclat și ridicat în sus într-o legătură largă pe creștet prins în ace.

În secolul IV d.H. coafurile au devenit din nou mai simple. Ele semănau cu stilul melon purtat de exemplu de Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, sau cu cea în care părul era împletit în cozi și adus înspre spate într-o coadă unde era prins cu ace.

În ceea ce-i privește pe bărbați, coafura caracteristică secolului IV d.H. a rămas la modă cel puțin două secole cu deosebirea că în secolul V d.H. ea era un pic mai lungă în zona urechilor pe care le acoperea. În rest părul era periat ușor, adus spre frunte într-un val, cu capetele buclate spre interior.

Cea mai populară culoare de păr era cea blondă în diferite nuanțe de la blond auriu la blond roșcat. De aceea romanii bogați își presărau praf de aur în cap.

În 673 d.H. perucile au fost interzise, dar până atunci ele au fost foarte des folosite pentru acoperirea capului lipsit de păr, iar în cazurile în care acest lucru nu era necesar, părul era bine ascuns sub ele, uneori fiind complet tuns. Tot așa meșele false erau folosite la îmbogățirea părului natural. Părul blond al femeilor germane exercită o mare fascinație printre cele romane și de aceea era la mare căutare. Se purtau de asemenea gene și sprâncene false.

Părul alb, cărunt era vopsit cu diverse combinații de plumb sau cu suc verde din coajă de nucă.

Pentru aranjarea buclelor perucilor sau părului propriu erau folosiți niște clești fierbinți sau un- calamistum. Esențiale pentru coafură erau acele de păr, ornamentate cu diverse figuri. De asemenea, erau folosite plase pentru păr atât pe timpul nopții cât și ziua. Acestea aveau rolul de a ține la un loc ceea ce uneori era o compoziție foarte artificială.

La mare căutare erau femeile care se ocupau de aranjarea părului, aceasta meserie aducând unora dintre ele bogății și renume. La fel ca și bărbierii renumiți ele serveau câteva din familiile cele mai de vază. În rest acest tip de serviciu era prestat fie de sclavele pricepute sau în frizerii –tonstrina-. Cele mai vechi frizerii din Roma datează aproximativ din 300 î.H. Aici oamenii se întâlneau și pentru a afla ultimele vești, pentru a-și întâlni prietenii sau pentru a încheia afaceri.

5.COAFURILE BIZANTINE

Imperiul Bizantin avea la bază dreptul și administrația romană, în schimb limba folosită era cea greacă, la fel și cultură. Credința împărtășită era cea creștină, oficială de pe vremea împăratului Constantin cel Mare.

Pentru început, în ceea ce privește moda hainelor și a coafurilor, ele au păstrat tradiția romană, folosind această adaptare a aparenței exterioare pentru a sublinia solidaritatea cu restul.

Pe timpul împăratului Iustinian, coafurile bărbătești purtate atât de acesta cât și de demnitarii ecleziaști sau laici din suita lui, constau dintr-o pieptănare a părului pe frunte dinspre creștet, lăsând câteva șuvițe libere să cadă pe acesta. Împăratul era bărbierit,dar din timpul său, purtatul bărbii a devenit un obicei.

Pe vremea împăratului Heraclius I ( 610-641 d.H.), moda în ceea ce privește bărbile s-a modificat în sensul că acestea au devenit exagerat de mari ceea ce a dus la porecla de -pogonatos-, adică ”cel barbos”.

În secolul al IX-lea o serie de împărați au purtat o barbă mult mai scurtă, ca de exemplu, împăratul Nicephorus III Botaneites (1078-1081). Ea era tunsă scurt pe bărbie și obraji. La fel și părul era purtat mult mai scurt.

Femeile din înalta societate purtau părul adus pe frunte într-o legătură, ce la împărăteasa Maria soția lui Nicephorus III, se putea vedea de sub coroană. De asemenea, capul și coafurile femeilor era obligatoriu acoperit de un voal. Marea majoritate purtau bucle ce erau lăsate să cadă pe tâmple, sau părul de pe frunte era tăiat și pieptănat cu cărare pe mijloc. Părul, mai putea fi prins într-o plasă de fire din aur sau din argint, sau ținut pe ceafă cu piepteni mari de fildeș.

Moda părului scurt și al bărbii scurte și al părului scurt a luat sfârșit odată cu sfârșitul secolului al VIII-lea. A revenit la moda barba lungă în valuri, tăiată orizontal sau bifurcată la mijloc ca cea a lui Ioan al VI-lea (1347-1354).

Această barbă lungă bifurcată sau rotunjită era purtată de toți clericii greci, obicei păstrat până în zilele noastre.

Datorită istoriei zbuciumate a Bizanțului, influențele în moda hainelor si părului au fost variate în funcție de dominațiile care s-au secundat asupra sa.

CAPITOLUL III

COAFURILE EVULUI MEDIU

1.COAFURILE SECOLULUI I-IX. A TRIBURILOR GERMANICE

Romanii au admirat întotdeauna înălțimea și forța germanilor și în mod deosebit erau fascinați de părul blond al acestora pe care îl descriau ca fiind “ păr cărunt” neavând alt termen de comparație cunoscut. Părul lor blond era fin, subțire și moale ca mătasea în contrast cu părul lor aspru și închis la culoare.

Adeseori sclavii germani erau cumpărați nu doar pentru luptele de gladiatori, ci mai ales datorită frumuseții și a culorii părului lor, căci pentru femeile și bărbații blonzi se plătea mult mai bine decât pentru cei bruneți. De exemplu, împăratul roman Marcus Aurelius Antoninus Caracalla a rămas în istorie, printre altele, și datorită patimii sale înfocate pentru tot ceea ce era germanic.

Oricât de surprinzător ar părea, nu ne-au rămas dovezi în reprezentările făcute de artiștii romani despre culoarea părului deschis al acestor barbari. Ele sunt foarte puține și cele care ne-au rămas nu s-au păstrat în condiții foarte bune. Informații în acest sens ne sunt date însă de descoperirile arheologice despre așa numiții oameni din mlaștini, oameni sacrificați pentru a-i îmbuna pe zeii mlaștinilor. Ei aruncau acolo ce aveau mai scump: femeile-cosițele, fetele tinere-brățările, bărbații- hainele și încălțămintea din piele cea mai bună , copii- jucăriile cele mai îndrăgite. Erau aruncați în mlaștini sclavi, prizonieri de război, dar și copii mici, fecioare, regi bătrâni din propriul popor. Și la morții germanici din epoca bronzului descoperiți în sicrie de copaci s-au găsit resturi de păr blond.

Ca nici un alt popor, germanii aveau față de păr un cult deosebit. Era îngrijit cu mare atenție și era pieptănat cu ajutorul unor piepteni confecționați cel puțin la fel de artistic ca și săbiile. De asemenea, zeii cei mai iubiți, marii lor eroi și femeile frumoase aveau de asemenea păr blond. Brunetele erau considerate vrăjitoare, zâne rele. Însă nu toți germanii erau blonzi. Abundența poreclelor de genul Brunasi, Brining si Braunen, dovedesc faptul că existau mulți indivizi cu părul închis la culoare. Dintre aceștia existau persoane care cu ajutorul unor substanțe de oxigenat părul își deschideau culoarea părului.

O importanță deosebită o acordau și aranjării bărbii. Pentru îngrijirea acesteia și a părului ei foloseau bile de săpun ce proveneau de la izvoarele termale de la Wiesbaden. Acesta era făcut din cenușă și seu. Tot cu ajutorul săpunului folosit în stare solidă atât de femei cât și de bărbați, și amestecat cu substanțe minerale și vegetale, germanii își colorau părul și bărbile în diferite nuanțe de roșcat. Pentru a menține părul mătăsos și strălucitor, unele triburi din zona Alpilor de Nord foloseau ca remediu, untul.

Teutonii, atât bărbații cât și femeile, purtau așadar părul lung, coafat în diferite feluri. Cel mai adesea și-l lăsau să cadă pe spate și nici nu-l legau. Uneori, era fixat sus într-o buclă. La fel părul femeilor era purtat desfăcut peste umeri. Uneori era înfășurată într-o ghirlandă de păr susținută de o plasă sau de o pânză. Când femeia germană își tăia părul, acesta era un gest al supunerii, al subjugării.

Mai târziu sub influența romanilor, germanicii și-au purtat părul mai scurt, cei din tribul suabilor își prindeau părul pentru a nu-i deranja în luptă, într-un nod pe creștet sau în partea dreaptă a capului introducând în istoria modei părului coafura numită “ modul subian”.

Acesta a fost unul din cele mai răspândite moduri de a purta părul la triburile nordice, fapt menționat și de istoricul Tacitus. Îl purtau atât triburile ce locuiau în regiunile Olandei, Danemarcei, Germaniei de Nord de azi dar și triburile galice de pe teritoriul Franței de azi.

Bărbații purtau o barbă potrivită sau cioc, în schimb tinerii nu o purtau deloc.

În secolul al V-lea stăpânirea romană în Galia și Italia s-a prăbușit. În Italia s-au stabilit ostrogoții conduși de Theodor cel Mare (443-526 d.H.), iar Galia a fost stăpânită de franci din 486. Vizigoții au fost alungați în Spania de către franci după care imperiul lor a fost desființat de către arabi.

Numai regatul francilor a supravețuit dintre toate regatele constituite de teutoni.

În timpul secolelor V și VI, mulți teutoni mai ales cei din teritoriile stăpânite de romani au fost influențați de moda romană, adoptând vestimentația și ornamentele acestora. Totuși în această perioadă aceste împrumuturi nu au devenit o practică generală pentru un întreg trib. De exemplu, dacă Alarich al II-lea(484-507), rege al goților din vest purtau părul lung, longobarzii care s-au stabilit în Italia în 568 d. H. purtau părul ras la ceafa în timp ce în față părul le atârna peste obraji iar fața le era acoperită de o barbă lungă de unde și denumirea tribului lor.

Pentru franci părul lung era în strict acord cu rangul și prestigiul. Era un simbol al faptului că s-au născut oameni liberi. Nobilii îl purtau totuși mai lung decât oamenii de rând. Pentru casa regală a francilor din dinastia Merovingiană pierderea părului era o dezonoare. Când ultimul rege merovingian a fost înlăturat- Childerich 751-, el a fost ras în cap și trimis la o mănăstire. Dinastia carolingiană a urmat la conducerea regatului franc. Pippin cel Scurt (751-768 d.H.) primul rege din aceasta dinastie, și-a mascat lipsa descendenței regale prin purtarea părului lung. Carol cel Mare (768-814 d.H.) a fost regele franc care a interzis purtarea părului lung la curtea sa. Părul lung ca simbol al puterii regale a fost înlocuit cu ceremonia ungerii acestuia cu uleiul sfânt al Domnului.

2.COAFURILE EVULUI MEDIU TIMPURIU (APROX. 500-1350)

În Evul Mediu timpuriu părul era considerat ca și în antichitate un simbol al puterii. La fel barba era socotită de asemenea, o întruchipare a vieții,eroii puternici purtând bărbi lungi. Era considerată o mare dezonoare atunci când bărbaților li se tundea forțat părul. La fel culoarea părului era foarte importantă. Părul era adesea vopsit. Ca și în antichitate părul roșu nu era bine văzut, oamenii cu părul roșu fiind considerați parșivi și cu caracter rău. De exemplu, împăratul Otto al II-lea (973-983) era privit ca un “ soi rău” datorită părului său roșcat. Totuși acest motiv de la 1300 încoace, trădătorul Iuda a fost înfățișat în operele de artă cu părul roșu.

La fel de rău era privit și părul cărunt. Preferat era părul blond care era considerat ca fiind cel mai atractiv. Pentru a obține un păr blond frumos și suplu se foloseau fel de fel de amestecuri, ca de exemplu “ o pastă făcută din cenușa de frasin macerată și fiartă o jumătate de zi în oțet” precum și undelemnul de măsline.

Părul slab și chelia erau privite în Evul Mediu ca o mare nenorocire. Se încerca combaterea lor cu un număr extrem de mare de metode.

În secolele al XII-lea și al XIII-lea ale Evului Mediu, femeile la modă își purtau părul ondulat și lung. În acest scop, lungimea lui era îmbunătățită pe cale artificială, prin adăugarea de șuvițe și meșe confecționate din păr natural sau fibre vegetale.

Existau de asemenea diverse reglementări cu privire la modul in care era purtat părul în public. Femeile măritate își purtau părul acoperit. În secolul al XII-lea și al XIII-lea foarte la modă a fost –barbette- un fel de coif folosit în acest scop. Acesta cuprindea o bandă pentru bărbie și o bandă groasă pentru cap, purtată ca o coroană.

În afară de barbette, femeile ca și bărbații purtau o coroniță care era o bandă din pânză sau metal. Această coroniță putea fi împletită și din flori și plante. Nevestele fermierilor și servitoarele aveau părul acoperit cu basmale în timp ce fetelor tinere li se permitea să umble cu capul descoperit.

Din povestirile medievale reiese că femeile erau conștiente ca părul despletit avea o valoare erotică, dar și atunci când el este despletit și vâlvoi el însemna tristețe și chiar semn de doliu.

În ceea ce privește moda masculină, din secolul al XI-lea a apărut o schimbare importantă introdusă de cavalerii francezi și anume, raderea bărbii. Totuși, bărbații între două vârste o purtau tunsă scurt și mustăți pe laterale, iar cavalerii mai în vârstă o purtau lungă până la piept, uneori răsucită în panglici sau împletită cu șuvițe aurite.

Tonul în moda părului secolului al XII-lea este dată tot de cavalerii francezi. Noua inovație consta în faptul ca nobilii tineri își rădeau fruntea, dar pe spate purtau părul lung și ondulat. Acest fel de a purta părul s-a menținut și în următorii 200 de ani.

Țăranii și fermierii purtau părul tuns scurt. În contrast cu părul nobililor acesta era negru-tăciune și neângrijit.

Clericii, începând de la episcopi, abați etc. purtau părul tuns scurt cu tonsură ca semn al subordonării față de suveranitatea Bisericii. Tonsura specifică acestora consta în tunderea părului din creștetul capului și a bărbii era făcută pentru prima dată la intrarea în Biserică și apoi programată la date regulate.

La începutul secolului al XII-lea, în Franța au început să fie purtate perucile iar de la jumătatea secolului al XIV-lea, au intrat în modă și bărbile false. Perucile erau confecționate din păr natural uneori amestecat cu mătase galbenă.

Ca ustensile de lucru, mult folosit a fost cleștele pentru bucle-calamistrum-, piepteni confecționați din lemn sau fildeș uneori chiar din aur, agrafe etc.

3.COAFURILE EVULUI MEDIU TĂRZIU (1350-1500)

Moda coafării părului a trecut, începând cu secolul al IV-lea, la schimbări semnificative. Aceasta a fost o urmare a faptului că în decursul secolului al XIV-lea modul de viață s-a schimbat, s-au produs modificări fundamentale în structura socială prin decăderea clasei cavalerilor și ridicarea unei noi clase, burghezia.

În această perioadă a înflorit comerțul, au apărut orașe bogate cu un stil de viață extravagant. Apoi, prin aceste manifestări observabile și în moda părului și a vestimentației, oamenii își manifestau bucuria de a trăi, după marele dezastru care a fost pentru omenire “ moartea neagră” –ciuma bubonică.

De la început femeile s-au dedat la schimbări semnificative. Acum ele se îmbrăcau cochet renunțând la acoperământul pe cap numit – barbette-. Coafurile lor erau elaborate și amplificate cerând multă răbdare și îndemânare.

Idealul de frumusețe feminină pentru această perioadă a fost cel cu o siluetă delicată, partea superioară mai mică, bust mic și brațe subțiri, dar șoldurile largi. Capul împodobit cu împletituri artistice ale părului care era ridicat în sus , scoteau în evidență decolteul care a apărut la modă acum, stârnind o tiradă de înfierare din partea Bisericii. Părul era împletit în cozi care apoi încercuiau capul, începând fie din spate, fie din față, fie înconjurându-l într-un sul orizontal gros, pe deasupra urechilor de jur împrejur prin spate, pentru a se întâlni iarăși pe frunte.

Sub influența capricioaselor mode din Franța și Burgundia, coafurile femeilor au luat proporții considerabile.

Dacă pentru început interesul era orientat către acoperămintele capului, acum la mare vogă era coafura în formă de coarne, care consta în răsucirea părului din față, deasupra urechilor ca doua coarne. Ulterior, aceste coarne au fost confecționate din păr fals, cânepă sau in, sau au fost înlocuite cu suluri de țesătură moale, toate acestea fiind ținute de o plasă și fixate deasupra frunții.

O altă coafură care a luat locul celei cu “coarne” a fost coafura în formă de “con” obținută prin adunarea părului, strâns astfel încât să ia forma unui potir de floare întors sau a unui con teșit. Pentru că idealul de frumusețe era pentru femei o frunte cât mai înaltă, părul de aici și de la tâmple era epilat, astfel ca de jur împrejurul coafurii nu se vedea păr deloc. Un inel de catifea sau o mică bijuterie erau adesea așezate chiar deasupra zonei unde părul era tuns.

Fetele tinere purtau părul lung, neacoperit împletit sau cu o panglică ce putea lua forma unei ghirlande sau a unui șnur ornamental. Fetele din înalta societate purtau în păr un cerc de metal prețios, uneori încrustat cu pietre prețioase. Preferat era părul ondulat, dacă părul era drept, era ondulat cu fierul cald, sau împletit peste noapte.

În ceea ce privește culoarea, părul blond era considerat cel mai frumos. Părul roșu nu era deloc popular.

Bărbații secolului al XIV-lea purtau părul și barba lungă. Foarte curând idealul frumuseții masculine a devenit fața rasă, lipsită de barbă, bărbile ajungând sa fie purtate doar de bărbații mai în vârstă, ca semn al demnității sau a unei poziții sociale. Tinerii purtau părul ondulat până la nivelul bărbii, acestea obținându-se cu ajutorul fiarelor de buclat.

În secolul al XV-lea, părul lung ondulat a ieșit din moda masculină. Nobilimea a început să poarte părul scurt. Foarte populară printre bărbații acelui timp era “ tunsoarea cu oala” în care părul pieptănat în jos din creștet în toate direcțiile, era pieptănat în linie dreaptă pe deasupra urechilor și în spate. O variantă a acestei tunsori purtată mai târziu a fost aceea în care bretonul era tuns scurt iar restul părului era lăsat să crească mai lung.

La sfârșitul secolului al XV-lea, tinerii eleganți aveau adesea părul lung și buclat în care ocazional erau prinse panglici colorate. Coafurile au devenit mai feminine iar bărbile nu mai erau purtate de către tineri. Ocazional, bărbații purtau peruci, iar dacă părul era slab, el era îmbogățit cu fire de mătase.

De asemenea, blondul era culoarea preferată și pentru părul bărbaților pe când părul roșcat nu era de loc popular. Pentru a obține un păr blond cei ce nu îl aveau, recurgeau, la fel ca și femeile, la oxigenarea și vopsirea lui.

Cei ce prestau astfel de servicii erau coafezele, chirurgii bărbieri și bărbierii. Aceștia din urmă, în Evul Mediu târziu, făceau parte din două bresle care deseori se războiau una cu alta. Pentru acea vreme ambele profesii erau privite ca”neoneste” poate datorită faptului că în Evul Mediu era disprețuit tot ce venea în contact cu corpul fizic.

CAPITOLUL IV

COAFURILE RENAȘTERII

COAFURILE RENAȘTERII TIMPURII

Curentul Renașterii s-a născut în Italia. De aici s-a răspândit în întreaga Europă schimbând concepția de viață ce domina Evul Mediu. Cultura și arta au cunoscut o deosebită înflorire emanată din bucuria oamenilor de a trăi. Acest lucru s-a reflectat și în moda vestimentației și a părului

Una din preocupările predominante ale femeilor era de a se pune în valoare și de a se distinge unele de altele, prin armonizarea veșmintelor, machiaj și o coafură ușoară care le –degajează trăsăturile-.

În Italia secolului al XV-lea, in Renașterea timpurie poziția femeii în societate s-a schimbat. Mai ales cele din înalta societate s-au bucurat de mai multa libertate și de o mai bună educație. De asemenea, frumusețea naturală a femeii a început să fie mai mult admirată.

Idealul feminin în această perioadă era acela al femeii care arăta ca o fată, fruntea înaltă fiind încă considerată cel mai important atribut al frumuseții. Ea era mărită în mod artificial prin epilarea părului de pe frunte. Coafurile femeilor erau simple, naturale cu părul prins în general în spate într-un coc. Acest gen de pieptănătură și decolteul accentuau linia gâtului.

Erau purtate coafurile în formă de balon, în care părul era strâns în spate într-o construcție asemănătoare unui coș acoperită cu material sau păr artificial și fixat cu o bandă ce înconjura tot capul.

În a doua jumătate a secolului al XV-lea, au ajuns la vogă coafuri complexe, adevărate capodopere de artă. Ele erau purtate mai ales de femeile din înalta societate, care profitau la ocaziile festive de coafurile lor, pentru a-și etala bijuteriile. Părul era pieptănat pe spate de pe frunte, iar cozile adesea false erau împodobite cu panglici, șiraguri de perle, erau prinse în aranjamente artistice la spatele capului. O parte a părului era întotdeauna lăsat să atârne pe spate. Se obișnuia să se evidențieze cărarea cu un rând de perle ascunse în păr și să se împodobească fruntea înaltă cu o bijuterie în formă de petale, prinsă pe o panglică și plasată în cel mai înalt punct al frunții.

Femeile din clasele inferioare, au continuat sa poarte o coafură simplă ce a supravețuit din Evul Mediu. Ea era creată de cozi împletite care erau aduse jur împrejurul capului. O altă variantă era aceea a părului pieptănat de pe frunte pe spate și răsucit într-o coadă lejeră, legată cu panglici și prinsă la spate.

Deși fruntea înaltă și cocul din spate s-a menținut pe tot parcursul secolului, cu timpul s-a renunțat la epilarea părului de pe frunte, linia părului rămânând naturală.

Coafurile devin mai lejere, părul fiind pieptănat cu cărare pe mijloc, apoi în jos pe spate unde era prins într-un coc voluminos. Lateralele erau ondulate cu ajutorul unor bigudiuri sau a cleștelui, fiind lăsat liber să încadreze obrajii. Alteori șuvițele laterale erau legate cu panglici în niște melci mari care acopereau urechile.

O coafură preferată de femeile venețiene din acea perioadă. consta dintr-un fel de coc rotund situat pe creștet, părul din spate fiind pieptănat, strâns lipit pe gât, iar părul din jurul frunții și tâmplelor era tăiat scurt și încrețit.

Sfârșitul secolului al XV-lea a adus un stil nepretențios de coafură. Părul era pieptănat cu cărare pe mijloc, era apoi dus spre spate acoperind obrajii pe laterale. La spate era adunat într-un coc pe gât sau era lăsat să cadă liber, totul fiind prins într-o plasă fină, fixată cu o bandă peste cap. Aceasta era decorată cu pietre prețioase care atârnau chiar și pe frunte. Pentru a preveni formarea bărbiei duble, o șuviță de păr era adusă pe sub bărbie și era prinsă deasupra urechii din cealaltă parte.

În ceea ce privește culoarea părului, la modă era părul blond. Pentru că italiencele erau brunete, adeseori ele recurgeau la diverse metode prin care își deschideau culoarea naturală a părului. Ocazional culori contrastante erau folosite pentru a obține un efect pestriț- de exemplu maro pe creștet, blond pe laterale sau viceversa.

Pentru realizarea coafurilor elaborate se foloseau adesea adaosuri din păr natural sau când acesta a devenit scump, din in, sau mătase galbenă.

În ceea ce privește moda masculină, idealul de frumusețe era tânărul subțire, cu talie îngustă, dar umeri largi și puternici. Fața era complet rasă, în afara bărbaților vârstnici pentru care barba constituia un semn al demnității. Coafura în vogă era cea numită “paj” cu părul tăiat într-un breton pe frunte și lăsat mai lung în spate până pe umeri. Deseori capetele erau buclate cu fierul de ondulat de jur împrejurul capului în timp ce părul de pe creștet și bretonul era lăsat drept. Foarte purtată a fost o tunsoare tipic florentină numită “zazzera” cu păr buclat potrivit de lung, care pe părți era pieptănat spre spate.

Spre sfârșitul secolului al XV-lea, tinerii și-au lăsat părul mai lung și îl purtau ușor ondulat, în timp ce bărbații mai vârstnici îl purtau drept.

2.COAFURILE RENAȘTERII TÂRZII ÎN ITALIA, PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XV-LEA

Idealul de frumusețe feminină din perioada Renașterii târzii s-a schimbat. El nu mai era acela de frumusețe feciorelnică, fiind înlocuit cu cel al frumuseții femeii mature. Acesta cerea ca femeia sa aibă umerii largi, gât curbat, sâni amplii, brațele să fie plinuțe iar palmele fine. Fruntea nu mai trebuia să fie foarte înaltă, ochii maro, sprâncenele curbate și mai groase. Părul se cerea să fie bogat și buclat. În general frumusețea trebuia să fie naturală.

Ca și vestimentația, coafurile au devenit mai modeste și destul de mici ca volum. Stilul în coafură respectă simetria și regularitatea clasică a feței. Părul era pieptănat cu cărare pe mijloc, orientat apoi în jos pe părți și apoi dus spre spate. Acesta era buclat înspre interior la capete și susținut de o plasă cu ochiuri mari care ajungea până în dreptul urechilor. Uneori partea de sus a părului era lăsată dreaptă, în timp ce partea de jos era cârlionțată.

Ulterior acest fel de a coafa părul a fost modificat ușor în sensul că în vârful capului se făceaă în forma unei diademe. Femeile din înalta societate o împodobeau adesea cu panglici țesute cu perle și pietre prețioase. Ea a fost apoi înlocuită cu o bandă sau turban numit – balzo- care avea aspectul părului și acoperea spatele capului. În față pe frunte, se făceau câțiva cârlionți la intervale regulate unul față de altul.

Mai târziu pe la mijlocul secolului al XV-lea, părul din spate era prins într-un fel de coc mic peste care erau aranjate șuvițe naturale sau artificiale.

În ceea ce privește culoarea, părul blond ocupa primul loc în topul preferințelor. Se observa însă o ușoară predilecție pentru o nuanță de maro.Ca noutate culoarea blond-roșiatică numită „roșu Tizian” era mult apreciată în secolul al XVI-lea. Ea se obținea folosind hena.

Se foloseau și meșe false, pentru a îmbogăți părul acolo unde era nevoie. Ocazional erau diferite față de părul proprietarului, ca și culoare șuvițele erau făcute din păr uman, păr de cal sau alte animale.

Datorită faptului că Italia devenise instabilă din punct de vedere politic și economic din cauza conflictelor dintre orașele stat și invaziile străine, centrele puterii politice s-au mutat in Franța, Spania și Anglia. În cea de a doua jumătate a secolului al XV-lea coafurile franțuzești începeau să dea tonul Europei.

Astfel în Franța coafurile femeilor se asemănau în mare parte cu cele italiene cu deosebire că se purta o mică bonetă care era plasată în spatele capului și care a rămas în moda pentru tot parcursul secolului. Ea a fost purtată și de englezoaice. Ulterior a luat forma unei diademe în formă de potcoavă, purtată fiind pe spatele capului și lăsând să se vadă părul pieptănat cu cărare pe mijloc. Pe laterale acoperea urechile iar pe tâmple părul era ondulat. Această coafură a fost coafura preferată a reginei Scoției, Maria Tudor.

La curtea Germaniei, deși Reforma era simțită și în felul de a se îmbrăca și coafa a oamenilor, doamnele germane purtau părul asemănător femeilor din celelalte țări, cu deosebirea că era ascuns sub o bonetă. Se purta încă peruca coadă sau se purta părul pieptănat cu cărare la mijloc, apoi cozi groase de culoarea părului erau prinse în jurul capului astfel încât să lățească capul. Nobilele își prindeau de obicei părul cu o plasă. Doar pe părți erau vizibile cozile și părul. O baretă fastonată era trasă cochet pe o ureche.

Femeile din clasele de jos, in aceasta perioadă și cam în toate țările amintite își purtau părul împletit în cozi simple și își acopereau părul cu un batic de in, care era foarte practic. El era și un simbol al subordonării femeii fața de bărbat. Fetele tinere purtau părul descoperit sau prins ușor la spate într-o coadă lejeră cu o bucată de pânză sau panglici.

În ceea ce privește moda masculină, se remarca o întoarcere la părul scurt. Dacă la începutul secolului al XVI-lea se mai purta părul de lungime medie cu cărare pe mijloc și obrajii lipsiți de barbă, părul era acum tuns scurt, rotund. Interesul bărbatului era concentrat acum asupra bărbii mai mult decât pe păr. Erau la moda bărbile late, mai ales în Italia, de lungime medie de formă rotunjită, se purtau și variații, ca barba ascuțită și bifurcată.Bărbații varstnici purtau bărbi mai lungi. Uneori bărbile și mustățile se ondulau artificial, se parfumau sau se oxigenau, la mare vogă fiind acunicele roșcate. Cel ce a dat tonul în vestimentație și moda părului, ducând o viață mai extravagantă a fost regele Francisc I al Franței.

3.COAFURILE RENAȘTERII TÂRZII( SFÂRȘITUL SECOLULUI AL XVI-LEA, ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XVII-LEA

Pe vremea Renașterii târzii idealul de frumusețe feminină era acela al doamnei inaccesibile. El s-a născut la curtea Spaniei, de unde un nou stil de viață a început să radieze peste tot în Europa, ca urmare a spiritului contrareformei care a fost inițiat aici.

Diversitatea coafurilor din epocile precedente s-a diminuat foarte mult datorită stilului adoptat în moda vestimentației. Aceasta era o eleganță stilată, dar neconfortabilă,teapănă, care reprima formele feminine. Decolteul a dispărut, locul lui fiind luat de domnia gulerului țeapăn.

Singura coafură care era compatibilă cu acesta era una în care părul era ridicat. Acesta era pieptănat spre spate cu o cărare pe mijloc, cele două părți ridicate formând doua umflături. Linia părului pe frunte era din nou ridicată artificial prin epilare, astfel încât să formeze un contur în formă de inimă. Totul era ornat cu un mic acoperământ de cap, a cărui finețe varia cu poziția socială a celui ce îl purta.

Pe măsură ce gulerul devenea tot mai înalt și mai țeapăn, pe la sfârșitul secolului al XVI-lea, coafurile deveneau tot mai înalte și înguste până luau forma unei piramide constituite pe o ramă suport. Forma de inimă a liniei de inserție a părului de pe frunte dispare. Acest stil de coafură și “ formă de pară” s-a purtat foarte mult timp și atunci când pentru restul Europei la modă erau coafurile baroce.

Culoarea predominantă a părului și a vestimentației era cea neagră.

Franțuzoaicele au preluat această modă de la curtea Spaniei dar au îndulcit-o prin reintroducerea decolteului și purtarea unor culori mai deschise în ceea ce privește vestimentația. Coafurile erau însă aceleași: înalte și înguste.

Și în Anglia această modă în ceea ce privește părul era în vogă. Regina Elisabeta I a Angliei o purta într-o variantă în care părul era pieptănat înalt și ondulat în bucle mici, subțiri care se aranjau în două forme semilunice. Buclele vor dispărea spre sfârșitul secolului, părul fiind purtat pieptănat spre spate și ridicat pe un cadru oval ce avea efect de alungire a feței. Câțiva zulufi erau creați în dreptul urechilor. Peste câțiva ani la începutul secolului al XVII-lea, aceasta pieptănătură s-a transformat, fiind adusă pe frunte într-un fel voluminos ce semăna a balon.

Acest stil al contrareformei nu a influențat aproape cu nimic moda părului și vestimentației în Italia, unde femeile au rămas fidele idealului de frumusețe al Renașterii.

Părul italiencelor era pieptănat spre spate, fără cărare și legat într-un aranjament artistic cu ajutorul panglicilor. Fruntea era acoperită de câțiva cârlionți.

Femeile venețiene purtau în această perioadă o coafură extravagantă ce aducea aminte de “ coafura cu coarne” din Evul Mediu.

La curtea Habsburgilor din Viena era însă la modă stilul rigid și auster spaniol.

Au început să fie la modă perucile, însăși regina Elisabeta a Angliei având peste 80 de peruci.

Culorile preferate pentru păr au fost blondul și roșcatul. Roșcatul era culoarea naturală a părului Elisabetei I.

În ceea ce privește moda masculină a părului, ea a fost dictată tot de moda vestimentației. La fel ca femeile, bărbații purtau gulere rigide care impuneau o lungime a părului mai scurtă. Cel mai adesea părul scurt era pieptănat rigid în sus, spre spate dinspre frunte. Părul era mai mult ascuns. Cel desfăcut complet este mai rar întâlnit. În nordul Germaniei se purtau des scufii, poate din pricina climei, în timp ce în sud predomina bereta.

Interesul bărbaților era centrat acum mai ales asupra bărbii. Se purta barba stiletto, mai ascuțită; barba „marzuiette” mai puțin ascuțită sau “ barba cazma” mai ușor rotunjită în vârf. Se mai purta barba “ coadă de rândunică” care avea capetele mai depărtate unul de celalalt.

La fel, o atenție deosebită era acordată mustății; ea era purtată fie dreaptă cu capetele răsucite în sus sau căzute pe colțurile gurii. La modă însă erau mustățile mici, purtate cel mai adesea cu o barbă delicată.

La sfârșitul secolului al XVI-lea părul scurt iese din modă, coafurile masculine au primit din nou tentă feminină, părul fiind pieptănat spre spate iar șuvițele laterale lungi erau buclate.

CAPITOLUL V

COAFURILE BAROCE ȘI ROCOCO

COAFURILE BAROCE

În secolul al XVII-lea, odată cu pierderea influenței politice în Europa, Spania și-a pierdut și influența în modă.

În Franța exista o monarhie absolută, puternică. Obiceiurile de la curtea Franței în ce privește manierele, limba, moda și coafura au început să cucerească Europa. Cam tot în această perioadă, idealul cavalerului galant începe să facă furori. Acesta purta părul lung, cârlionțat.

În jurul anului 1620, femeile au început să poarte peruci care au devenit din ce în ce mai înalte. “ Părul era dus spre spate peste urechi și împreună cu părul de la spatele capului, aranjat într-un mic coc. Cozile răsucite, uneori acoperite cu o plasă, erau plasate sus, în spatele capului. Se obișnuia să se poarte pene în păr, iar șiraguri de perle erau adesea prinse în coc”.

Franțuzoaicele din înalta societate purtau bucle scurte pe laterale “care te fac să te gândești la un câine din rasa cocker spaniol”. Ele erau numite bouffons.

Legarea artistică a părului lung în spate într-un coc înalt e tipică pentru toate coafurile barocului.

Foarte la modă au fost apoi zulufii- tirbușon- reglați ce erau obținuți printr-o nouă tehnică de aranjare a părului, în care se foloseau bigudiuri de hârtie papillottes.

Monseniorul Champagne a fost primul care și-a făcut un renume de coafor de femei la curtea pariziană.

În 1671, pe când Ludovic al XIV-lea, era la apogeul domniei sale, una din metresele regelui și prietenii săi provocau cu coafurile lor nebunești.

S-a lansat un stil numit “stilul varză” sau stilul Hurluberlu ce consta în numeroase buclușoare aranjate într-o multitudine de varietăți. Acest stil a rămas popular până în 1680. La Paris masa de bucle de deasupra frunții era poreclită “ taure”; în Londra ea era numită bullhead( cap de taur). Panglici și ornamente de flori erau folosite pentru a înfrumuseța părul.

Coafurile la modă au crescut în dimensiune, mai întâi în lățime. Părul a fost pieptănat cu cărare pe mijloc, iar părțile laterale erau cârlionțate căzând peste urechi. Doi zulufi stilat răsuciți și de cele mai multe ori artificiali, cădeau pe părți până la umeri.

Următorii 30 de ani vor fi cei ai coafurii în stil Fontanges. El a reintrodus acoperământul pentru cap și a avut un impact deosebit asupra stilurilor acoperămintelor de cap feminine în toată Europa.

Acest stil consta într-o “ combinație dintr-o coroniță de zulufi, mai mult sau mai puțin înaltă și un acoperământ de dantelă, purtat pe spatele capului, acesta din urmă fiind de fapt Fontanges-ul. Acesta acoperea părul care era aranjat în spate într-un coc, și apoi venea în ambele părți ale capului sau cădea vălurit pe spate, într-o abundență de broderii și dantele”.

Aceste adevărate “turnuri” erau susținute de o pernă sau un cadru. Părul de pe părți cădea în două cozi lungi, cunoscute sub numele de “ créne- coeurs“( frânge inimi), care cădeau pe gât și umeri.

Cea mai populară culoare pentru stilul Fontanges era cea neagră. Noua modă a atins apogeul prin anul 1688.

Mai târziu, prin 1690, acest stil Fontanges a fost interzis de către regele Ludovic al XIV-lea la curtea sa pe motiv că regele nu îl suporta. Acest lucru a indignat o bună parte din doamnele de la curte. Ele l-au modificat, adoptând din nou un stil de coafură Fontanges fără panglici în față sau în spate, numit “ mica burgundă”. Noua varietate a acestei coafuri, purtată adesea fără acoperământ de cap, devenise acum tot mai populară printre femei.

Atât în Anglia cât și în Spania și Olanda exista tendința de a imita stilul francez al coafurilor.

În ceea ce privește moda masculină, ea a devenit mai feminizată. Bărbații tineri și nu numai ei purtau părul mai lung. Pe la 1630, la fel ca și femeile, ei aveau bucle până la urechi, ca mai târziu lungimea părului lor sa fie mai mare. Acum purtau părul ondulat și pudrat sau cârlionțat și ferchezuit. Foarte la modă era purtarea unei meșe de păr fals prinsă de restul părului cu o panglică. Panglicile erau adeseori cadouri din partea femeilor adorate și erau numite „faveurs”.

Acest stil a influențat și moda de la curtea Angliei și a fost foarte criticat de puritani. Puritanii purtau haine sobre și părul tuns scurt și drept, fiind porecliți roundheads (capete rotunde). După victoria lor din 1642 acest stil a devenit obligatoriu pentru cetățenii englezi, iar buclele lungi parfumate și panglicile colorate au dispărut peste noapte.

Odată cu moartea lui Cromwell a venit și sfârșitul abstinenței puritanilor. Pe vremea regelui Charles al II-lea, moda la curtea Angliei în ceea ce privește părul bărbaților s-a schimbat. Ea avea o formă extraordinară, părul fiind purtat din nou lung, fiind îmbogățit cu meșe false, cârlionțate.

Moda perucilor a pornit tot de la curtea pariziană. Peruca lungă era extrem de răspândită aici. Ea a devenit populară de prin 1656 când „Regele Soare” a adus la Paris 48 de peruchieri. În primii ani ai domniei sale a preferat, totuși, să-si poarte propriul său păr natural.

Deși peruca a fost interzisă la început, de exemplu în Dresda până în 1662 și primită cu reticență în Italia, și la început și în Anglia, cu timpul ea a devenit lideră în ceea ce privește felul de a-și purta părul, atât pentru femei cât și pentru bărbați.

“ Peruca era maiestoasă, încoronând gloria costumului unei societăți de curte a cărei viață urma regulile etichetei. Ea a devenit simbolul puterii absolute, al rangului și al autorității. Judecători, miniștri și înalte oficialități din întreaga Europă încercau acum să poarte peruca full-bottom ca pe un acoperământ al demnității impunător .

Perucile confecționate din păr uman erau foarte scumpe. Părul de cal și părul de capră era folosit la confecționarea celor mai ieftine.

Ca și obiecte de valoare, adeseori, perucile erau lăsate ca moștenire, de asemenea, după ce au devenit relativ răspândite, către sfârșitul secolului, ele au constituit o sursă de venituri pentru regalitate și stat.

Popularitatea crescândă a perucilor a fost însoțită de un declin al bărbii. Volumul mare al acestora cerea ca fața să fie cât mai liberă. Se purta o mustață mică numită royale, cu capetele răsucite și loc gol în mijloc.

În 1680, Ludovic al XIV-lea a renunțat la barbă. Acesta a fost începutul unui secol și jumătate de lipsă a bărbii.

Comunitatea evreiască și preoții au refuzat însă să-și taie bărbile, purtându-le în continuare, spunând că ele sunt semnul masculinității dat de Dumnezeu.

Țarul Petru cel Mare si apoi Ecaterina cea Mare a Rusiei, dorind să scoată Rusia din izolare și ca oamenii sa adopte moda vestică fără bărbi, au impus o taxă pe barbă a cărei valoare era în funcție de clasa socială din care făcea parte purtătorul ei. Singurii care au fost scutiți de taxe au fost preoții ortodocși.

COAFURILE ROCOCO

Aproape întregul secol al XVII-lea a fost cel al stilului rococo. Era un stil sofisticat, apărut în Franța în timpul domniei lui Ludovic al XV-lea. A fost un stil capricios în exuberanța curbelor și asimetriilor lui. Acum nobilul se distanța de burghezie printr-o extrem de rafinată eleganță și etichetă.

Creațiile simple ale rocococului timpuriu aveau intenția de a scoate în evidență fața. Stilul țeapăn Fountanges și relativ înalt cu buclele și cârlionții săi, specific stilului baroc, a fost înlocuit de o coafură foarte simplă care urma contururile capului. Părul era pieptănat dinspre frunte spre spate și prins într-un coc. Cocurile erau încercuite de panglică sau de o șuviță. Era ornat cu perle și bijuterii. Această coafură simplă era purtată și de femeile nobile de la curtea regelui George I al Angliei, care a domnit din 1714.

Prin 1730, părul femeilor a devenit mai scurt fiind aranjat într-o masă de bucle. Acest stil de coafură a fost numit “tête de mounton” (cap de oaie).

Pe la 1737, stilul de a se coafa al franțuzoaicelor a devenit mai elaborat. Părul era pieptănat sobru pe spate peste creștetul capului sau forma câteva rotocoale care încadrau fața. Un pompon asimetric, bogat ornat cu diamante sau pene, era adesea purtat peste frunte. Aceasta este o expresie clară a preferinței pentru neregularitate care prevala în anii 1740 și care de asemenea era tipică pentru ornamentațiile perioadei rococo.

Din 1720, pudra de păr era folosită tot mai mult de bărbați cât și de femei și copii. Pudra cea mai ieftină era făcută din făină de grâu; cea mai fină și scumpă fiind din făină de porumb sau din făină de fasole. Mușchiul uscat de stejar era folosit pentru a se obține o tentă de gri. Părul se pudra în straturi alternative, iar operația se repeta zilnic, pentru că doar părul pudrat proaspăt arăta atractiv.

Sub domnia lui Ludovic al XVI-lea, coafurile femeilor au început să ia forme și înălțimi bizare și odată cu această modă, nu au mai avut margini, schimbându-se cu o rapiditate uimitoare, dar nu pentru a fi corectate, ci pentru a lua forme și mai extravagante.

În această perioadă aveau loc tot felul de petreceri, care aveau o anumită temă, iar femeile angajau artiști care să le creeze coafuri pentru ilustrarea temei. Părul era înfășurat în jurul unei rame umplute cu bumbac, lână sau paie, fiind cimentat apoi cu o pastă care se întărea. Părul era apoi pudrat din abundență și decorat.

Denumirile care au fost date acestor coafuri sunt și ele bizare. Uneori numele le venea de la forma lor, arici cu patru bucle ( herrisson a quatre boucles), parterul galant ( le parterre galant), toneta cu cascade (le bonnet a fusle), dragonul ( la dragonne), coafura lăptăresei, spălătoresei, leneșei, a țărăncii. Alteori aceste nume erau împrumutate de la denumirile evenimentelor ce aveau loc: pălărie în stil englez, american sau stilul lui Voltaire. Până și invenții mecanice erau introduse în aceste coafuri extravagante ce aveau în interior un arc “ astfel că părul poate fi făcut plat la cea mai mică atingere și ridicat rapid când dorești”.

Au fost făcute piramide de păr deasupra acestor cocuri, peste care erau aruncate fundițe, flori, bonete sau pălărioare- care erau constituite în același timp cu coafura și care aduceau cu o tarabă de mărfuri expuse spre vânzare.

Înălțimea coafurilor purtate de femei erau exagerate, ele aveau de trei, patru ori lungimea feței și un volum de doisprezece ori mai mare ca acela al capului. Erau extrem de neconfortabile. “ Doamnele obișnuiau să își țină capul afară pe fereastră în timpul călătoriei pentru a nu-și strica coafura”. De asemenea, în Edinburgh au fost construite ricșe speciale pentru doamnele cu coafuri înalte.

Adeseori aceste coafuri extravagante erau purtate nedesfăcute până la două luni. Pe parcursul acestei perioade, el era pieptănat superficial doar, pomădat proaspăt zilnic și repudrat. Doar când era lipicios și plin de pudră murdară, atunci el era pieptănat complet și spălat.

Spre a ușura agonia dată de mâncărimea scalpului murdar, și a păduchilor care adeseori își găseau un adăpost excelent în aceste ghemotoace de păr și adaosuri, se foloseau capcane de pureci, ce constau în cutiuțe minuscule prevăzute cu mici deschizături și umplute cu miere sau bumbac absorbant înmuiat în sânge. Acestea erau plasate în interiorul coafurii. “Scărpinătorile” erau la fel de mult întrebuințate. Ele erau niște ace lungi de păr cu ajutorul cărora se obținea o anume alinare, dată de mâncărimea pielii capului.

Regina Franței, Maria Antoaneta, devenise din ce în ce mai nepopulară pentru cetățenii Parisului datorită ținutei și coafurilor sale extravagante.

Cu puțin timp înainte de Revoluția Franceză, femeile preferau un look cât mai natural, cu cârlionți nepudrați, care erau prinși împreună cu o panglică colorată.

Momentul apariției coafurilor mai joase este asociat cu nașterea succesorului la tronul Franței în 1781.

De asemenea, de când regina a început să-și piardă părul în timpul întemnițării, ea și-a tăiat părul scurt. Această freză numită “à l´enfant”a fost imediat imitată de doamnele de la curte.

În secolul al XVII-lea, bărbații au continuat să poarte peruci. Dacă la începutul perioadei erau încă voluminoase, ele au devenit cu timpul mai mici, mai ușoare, pudrate cu alb. Unele peruci erau legate în spate într-o coadă închisă într-o geantă neagră de mătase, săculeț, altele erau împletite sau legate cu o fundă neagră. Nobilimea, clerul, burghezia, armata,marina, avocații, doctorii, farmaciștii și negustorii aveau fiecare stilul lor de perucă.

Costul perucilor confecționate din păr uman era foarte mare. O metodă de a reduce prețul acestora era de a amesteca părul natural cu păr de cal (luat din coamă). Pentru perucile de culoare albă și pentru a imita părul uman, peruchierii recurgeau uneori la păr luat de la capre de Angora. Chiar și părul din cozile de viței erau folosite, deși în Franța asemenea practici erau pedepsite ca fraudă. Pentru călătorii erau folosite perucile din lână brodată.

Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, perucile încep să-și piardă popularitatea. Bărbații încep să-și poarte propriul păr, într-un stil care inițial arăta ca perucile, pudrate ca acestea. Cavalerul de la curte era înlocuit cu gentlemanul, care își purta părul nepudrat, lăsat lung pe spate. Era cunoscut de asemenea și stilul arici ( herisson) ce consta într-o masă de bucle stufoase și lejere, coafură purtată atât de bărbați cât și de femei.

În acest moment s-a născut în istorie, termenul de coafor, pe la anul 1767 existând deja la Paris aproximativ 1200 de coafori.

Cei mai buni în domeniu erau bărbații, mulți dintre ei fiind pregătiți în domeniul producției de peruci.

De amintit, Legros de Rumigny, fost brutar, care a devenit maestru coafor la curtea regelui Franței. El a fost coaforul personal al doamnei de Pompadour si a publicat in 1765 ” Arta coafurii feminine” și a deschis prima Academie de Coafură în Paris 1769. Legros este considerat într-adevăr a fi primul coafor(stilist de păr) al Europei.

În anii optzeci ai secolului al XVIII-lea, a crescut admirația pentru antichitate și natură. În Franța a crescut și nemulțumirea față de regim. Coafurile acestor ani se caracterizează prin simplitate. Coafurile moderne ale acestor ani au crescut pe lățime, într-o masă asemănătoare crepului. Treptat părul este lăsat în dezvoltarea sa naturală, să cadă pe spate. Toate accesoriile cu care femeile își împodobeau părul în anii șaptezeci au trecut la bonete și pălării astfel încât dimensiunile și luxul lor au fost nu mai puțin fantastice decât coafurile anilor șaptezeci ai secolului trecut.

CAPITOLUL VI

COAFURILE REVOLUȚIEI FRANCEZE ȘI ALE IMPERIULUI

COAFURILE REVOLUȚIEI FRANCEZE

Revoluția Franceză și Imperiul, precum și gustul pentru simplitate și pentru vechi au avut o influență majoră asupra coafurilor abordate în acest secol. Coafurile înalte, pudra și perucile își trăiseră veacul. Părul natural și culoarea naturală deveneau simbolurile cetățeanului.

În 1789, Parisul era centrul de interes al lumii întregi. Monarhia absolutistă a fost înlocuită cu Republica. Burghezia puternică din punct de vedere economic se străduia să atingă un statut social egal cu cel al claselor de deasupra ei. Dintre toți, cei mai radicali revoluționari au fost Sans-culottes, nume ce provenea de la hainele ce le purtau. Pe cap purtau așa numita “căciulă a libertății” de sub care se vedea părul dezordonat și nepieptănat.

Suporterii vechiului regim, își arătau solidaritatea cu rudele lor nobile, ce fuseseră ghilotinate prin raderea capului completă sau doar la ceafă. Aceste freze erau cunoscute cu numele de : “a la victimè”, “à la sacrifié” sau “à la quillotine”.

Ideea de a renunța la peruci întâmpina o rezistență acerbă din partea clericilor”, deși când perucile veniseră la modă, tot ei le atacaseră. Tot ei erau aceia care se obișnuiseră cu ele”.

Caracteristic sfârșitului anilor 1790 este adoptarea stilului clasic. “ Cele mai mari asemănări vizau coafurile grecești din secolele al XIV-lea și al XV-lea î.H. În acele vremuri părul era ridicat și împodobit cu fel de fel de podoabe, în special funde și șaluri. Acestea au fost foarte la modă și în perioada Direۡctoratului, în special pentru părul creț”.

Coafurile erau decorate cu plase, piepteni, bijuterii și pene de toate culorile și flori. De preferat erau acum în locul acelor artificiale, florile naturale.

Coafurile la vogă erau cunoscute sub diferite denumiri: à la Venus, à la Sappho, à la Caracalla sau à l´Egiptienne. Foarte la modă era “ coafura Titus, care se obținea prin tăierea scurtă a părului de jur împrejur și pieptănarea lui spre față”.

Cele ce dădeau tonul în moda timpului erau madame Récamier și madame Tallien, ale căror saloane erau foarte frecventate de mai marii timpului. Madame Tallien a readus peruca în atenția societății.

Ea era purtată în mod special de femeile care purtaseră coafura Titus. Astfel părul avea răgaz să crească. Acest tip de tunsoare, Titus, a fost purtată atât de bărbați, femei și copii aproape douăzeci de ani.

Cu timpul diferențele dintre stilurile de a se coafa ale claselor sociale se aplatizau. Părul era purtat creț, închis la culoare atât de femeile din înalta societate cât și de cele de condiție mai joasă și chiar de servitoare. Era pieptănat cu cărare pe mijloc și cădea în părți în bucle groase, bucle ce le anticipau pe cele din perioada Biedermeier.

COAFURILE IMPERIULUI

Pe timpul Imperiului (1804-1815), coafurile ca și hainele au devenit mai sobre. Coafurile acestei perioade erau mici ca și dimensiuni, urmând linia capului și erau adunate la spate într-un coc mic. Erau decorate cu bonete, pălării în formă de coif, turbane și căciulițe cu volănșe.

Sub Napoleon, moda curții a fost reintrodusă. Eticheta și luxul au revenit în prim plan. Părul doamnelor e coafat din nou într-o manieră complicată. Coafura e concentrată pe creștetul capului, pe care îl accentuează, în timp ce ceafa este complet liberă. Fața e încadrată de bucle spiralate. O mulțime de codițe împletite, flori și șiraguri de perle erau folosite în aceeași măsură pentru decorarea acestora.

Moda masculină a rămas, în ceea ce privește părul relativ aceeași până în perioada Biedermeier. “ Părul scurt, ușor ondulat, nu avea cărare, fiind pieptănat în jos începând din creștet, așa cum se poate vedea în portretul unui nobil necunoscut. Stilul „coupe de vent”(adiere de vânt) sau Caesar era purtat și de Napoleon. În afara stilului Titus apare altul, en chérubin, în care fața era înconjurată de bucle mici, angelice.

La începutul secolului al XVIII-lea, favoriții erau deja la modă. Inițial ei erau doar șuvițe subțiri de păr, apoi au devenit mai mari și mai deși. Favoriții erau purtați de mulți bărbați, alături de barbă și mustață.

Pe măsură ce bărbații au devenit preocupați de comerț, ei au acordat din ce în ce mai puțină atenție părului lor. La începutul secolului, ei purtau părul relativ scurt, adesea ondulat sau pomădat cu ulei de macassar.

La cealaltă extremă, se aflau tinerii domni la modă. De exemplu în Anglia s-a născut stilul “dandy”. Dacă prin 1822 gentlemanul la modă, în stilul “dandy”, trebuia să aibă un aer decadent, nefericit, zece ani mai târziu moda se schimbă:el trebuia să se poarte foarte atent îngrijit, cu mustață sau o barbă tăiată rotund.

CAPITOLUL VII

COAFURILE BIEDERMEIER

Perioada Biedermeier se referă la intervalul cuprins între anii 1815-1848. Idealul de frumusețe al acestei perioade era acela de femei fragile, “ cu o talie de viespe”, umeri înguști, fața ovală, un ten luminos care să scoată în evidență: venele subțiri albastre, mâini și picioare delicate și bucle jucăușe. Acest concept idealist al înfățișării feminine era strâns legat de ideile despre perfecțiune feminină și de virtuțile feminine, cum ar fi curățenia, gentilețea, modestia și domesticitatea.

Biedermeier, a fost perioada fastă a suvenirurilor și a obiectelor confecționate din păr. Aceste suveniruri constau din bucle, șuvițe simple sau literele alfabetului făcute în păr. Mai târziu, se realizau prin tehnici complicate, adevărate bijuterii din păr. Ele erau făcute de peruchieri și coafori în mod special.

Biedermeier, a fost perioada de început a romantismului, care și-a găsit expresia în entuziasmul pentru natură, în scoaterea la iveală a valorilor spiritului și ale sufletului, precum și ale imaginației. Aceasta s-a reflectat și în moda părului, Parisul și Londra dând tonul.

În perioada dintre 1820 și 1830, un nod la spatele capului era tipic pentru coafurile femeilor. “Restul părului era de obicei încrețit. Cunoscut și ca papillotes, buclele erau adesea urcate pe creștet, cu secțiunile de pe părti periate și apoi aranjate la nimereală sau în rânduri simetrice de zulufi orizontali sau diagonali. Acest din urmă aranjament era o reminiscență a formelor rococo”.

Varianta de seara a acestor coafuri era aceeași, dar decorată cu flori, perle, panglici și pene.

Între anii 1830-1835, părul era strâns în spate și aranjat în două sau mai multe noduri. Pe părțile laterale, acoperind ambele urechi, părul pieptănat cu cărare pe mijloc era prins în două mari mănunchiuri făcute din zulufi. Impresia romantică era dată doar de buclele care încadrau fața, fără ele coafura ar fi părut extrem de severă.

După 1835, părul lung este dat din nou în spate, fiind legat într-un coc. Pe părți, coafura era ornată cu zulufi melc lungi sau ghirlande de șuvițe care erau numite fouragères. În rest, părul continua să fie pieptănat strâns.

Părul buclat din părți, era astfel împărțit încât era mai mult păr în partea de jos decât în vârf. Frecvent se făceau cinci sau șapte bucle de fiecare parte.

Dacă părul nu era suficient de abundent, ori lipsea timpul necesar pentru a crea asemenea mănunchiuri de bucle sau noduri din propriul păr, se foloseau înlocuitori din păr natural sau artificial, de exemplu, mătase.

Femeile care aveau puțin timp sau entuziasm pentru papiote sau femeile sărace își purtau părul strâns la spate într-un simplu coc.

Cu timpul, după 1843, coafurile au devenit mai modeste, chiar și pentru ocazii speciale.

Părul roșu și gri a devenit nepopular în această perioadă. Era de preferat culoarea neagră dar și blondul.

Bărbații, în perioada Biedermeier, au preferat să poarte părul ușor vălurit sau buclat. Acest fel de a purta părul a caracterizat perioada de început a acestei epoci. Obținerea buclelor cerea mult timp și efort, ele fiind distribuite pe tot capul. Tinerii în schimb preferau să se tundă scurt și să se pieptene spre frunte. Ei purtau favoriți sau perciuni mai mari sau mai mici.

Din 1830, bărbații și-au lăsat părul să crească mai mult. Pentru a menține forma părului și pentru a-l face mai lucios foloseau mari cantități de ulei. Uleiul de macassar era cel mai popular.

Pentru prima dată, în această perioadă s-a ținut cont de caracterul copilăresc și libertatea în mișcare pentru copii. Astfel, părul copiilor era păstrat scurt până la vârsta de zece ani, el fiind tuns odată la trei luni. Frezele lor se conformau creșterii naturale a părului și erau scurte.

Fetele își purtau părul în general la lungimea obrajilor,cu o cărare la mijloc sau într-o parte cu semi-breton. Tipice pentru fete erau și șuvițele răsucite, purtate cu o cărare pe mijloc, iar la spatele capului un coc format parțial din șuvițe.

CAPITOLUL VIII

COAFURILE SFÂRȘITULUI DE SECOL AL XIX-LEA

În anii 1850 și 1860, tonul modei de la curte era dat de burghezia în ascensiune. Coafurile și hainele aveau un design elaborat și erau decorate extravagant. Alături de Paris, Viena devenise acum o capitală a modei.

În timpul anilor 50 a apărut ceea ce a fost cunoscut drept pieptănătura vălurită și bufantă. Această perioadă a fost numită uneori Noul Baroc pentru că atât moda coafurilor cât și a vestimentației, amintea de epoca barocului, când se purtau coafurile cu coc cârlionțat și rochii cu un decolteu discret și fuste largi.

Împărăteasa Eugenia pictată în 1855 de portretistul Franz Xaver Winterhalter avea o coafură tipic acestei perioade descrisă astfel: “ părul era pieptănat cu o cărare pe mijloc, și apoi ridicat într-un vârtej larg, acoperind urechile, către spatele capului, sfârșindu-se aici într-un coc bogat jos.” Un mai mare accent în părțile laterale se obținea prin zulufii lungi în formă de melc, o relicvă a epocii Biedermeier.

Aceștia au devenit în curând mai rari, transformându-se în bucle drepte ce scăpau de sub coc și cădeau pe umeri. Coafurile erau înfrumusețate cu panglici colorate, flori și voaluri de dantelă. Acestea din urmă erau derivate din mantilla spaniolă pe care împărăteasa a introdus-o în Franța din țara ei natală.

Un alt fel de a purta părul era copiat după felul în care se coafa împărăteasa Austriei, Elisabeth( Sisi). În general partea cea mai consistentă a coafurii ei era în spatele capului, în regiunea cefei, unde părul era prins într-un coc, adesea acoperit cu o plasă perlată.

Foarte folosite erau acele de păr mari și decorații de tot felul, cu flori, franjuri de aur și argint, plase din fir aurit, panglici de mătase și catifea.

Coafurile erau voluminoase. Pentru crearea acestui volum erau folosite meșe și cozi din păr artificial împletite. Astfel a înflorit comerțul cu păr. Era căutat atât păr închis la culoare încât se aducea din Franța sau Italia, sau deschis din Scandinavia și Germania.

La sfârșitul anilor '60 , cocul s-a mutat treptat sus, iar bucățile de păr late, împletite au ajuns la modă.

Pe parcursul timpului o nouă tendință fundamentală apare în stilul femeilor de a se coafa: acela de a-și prinde părul în ace. Câteva bucle groase sunt lăsate să atârne la spate. “ Părul era pieptănat cu cărare pe mijloc sau încrețit. Faptul că urechile rămâneau libere scotea în evidență orice bijuterie. Partea consistentă s-a transferat din spate în vârful capului, coafurile erau aduse în sus, corespunzând modei vestimentare.”

Cu toată prosperitatea care a atins anii ΄70, coafurile de sfârșit de secol erau mai simple, mai modeste, mai naturale. Meșele nu mai erau folosite atât de des.

În nici o epocă nu au existat mai multe rețete de pomezi, de uleiuri de păr, de agenți coloranți sau pentru creșterea părului.

În timpul anilor ΄80, s-a dezvoltat o preferință pentru coafuri practice în ceea ce-i privește pe oamenii obișnuiți care nu aveau nici timp, nici bani pentru coafuri elaborate. Părul ușor ondulat era dus pe după urechi în spatele capului și prins într-o legătură care era făcută din ce în ce mai sus pe cap. Cârlionții de pe frunte au devenit foarte populari. Părul femeilor care lucrau era protejat de praf și murdărie de o bonetă, iar bărbații purtau șepci.

La bărbați, coafura anilor ΄90, a sfârșitului de secol al XIX-lea, “ era mai mică, dând capului o siluetă îngustă, părul fiind strâns oarecum comic la spate. Construcția grijulie era realizată cu metode verificate. Demn de menționat este conciul, ridicat în mijlocul buclelor sau într-un coc pe creștetul capului.”

Această coafură simplă a fost acceptată treptat și de burghezia conducătoare și de cercurile conservatoare ca fundament pentru coafura de societate. Tinerele doamne purtau o coafură mai naturală. Ele nu erau obligate să se supună cerințelor în privința aspectului exterior pe care le-a înfruntat generația mai în vârstă.

CAPITOLUL XIX

COAFURILE SECOLULUI AL XX-LEA

Coafurile secolului al XX-lea au creat o impresie extraordinar de atotcuprinzătoare și pluralistă. Legându-se indispensabil de moda vestimentară, moda în coafură a reprezentat mijlocul de expresie pentru diferite grupuri ale societății. Ea îi cuprinde chiar și pe outsideri, pe protestatari. Stiluri precum hippie sau pink, exercită influențe atât asupra stilului străzii, ba chiar și asupra coafurii soției muncitoare și a mamei, fără ca stilurile “ doamnei distinse”, sau înfățișarea femeii manager să iasă vreodată din modă.

Pentru modele coafurii feminine, perioadele de dinainte și de după Primul Război Mondial sunt semnificative. Între 1950-1970, tinerii și-au creat o modă distinctă. Acum coaforul se adresează individului prezentându-i mai multe variante și rugându-l să ia o decizie. Libertatea individuală și de mișcare precum și cultul tinereții și-au pus amprenta asupra modei secolului XX.

1.COAFURILE PERIOADEI DE DINAINTEA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

Stilul coafurilor care au dat tonul până la Primul Război Mondial era acela care imita coafurile orientale. Foarte cerută era coafura-turban, care consta în faptul că volumul părului era distribuit în jurul capului.

Marceul Grateau a fost inventatorul unei noi tehnici de ondulare a părului, prin care se creau coafuri supradimensionate, foarte purtate la începutul secolului al XX-lea. Coaforii care puteau să-și satisfacă clienții cu o ondulatură “à la Marcel”, erau în mare vogă.

În cercurile progresiste ale societății, conta nu efortul depus pentru obținerea unei coafuri, ce capacitatea ei de a articula un mesaj social. În această perioadă acest mesaj social era acela de emancipare a femeii, pentru obținerea acestui scop, femeile abordau stiluri masculine.

Coafurile femeilor moderne erau mici, masculinizate linse. Astfel de coafuri purtau femei faimoase din acea perioadă precum actrița Sarah Bernarhardt și jurnalista Jeanne Thilda.

Între 1904 și 1914, germanul Karl Nessttler a inventat și perfecționat tehnica ondulației permanente realizate la cald. Ea a atras numeroase critici care izvorau din teama coaforilor față de modernizare. O dată cu acceptarea părului scurt ca modă, ondulația permanentă s-a răspândit în Europa, mai ales printre cei din avangardă.

Timp de aproape două decenii moda masculină în coafură își datora fascinația extraordinarei varietăți de bărbi și freze posibile. Existau forme și freze de bărbi purtate de ofițeri, de judecători, de diplomați, etc.

Astfel, se purtau atât freze după moda lui Napoleon al III-lea sau bărbi ca cea bifurcată a lui Franz Joseph, mustăți luxuriante ca cea a lui Bismark, cancelarul Germaniei, sau celebra mustață răsucită în stil “fait accompli” a împăratului Wilhelm al II-lea.

De asemenea, coafura era o reflectare a statutului social. “ Orășeanul își purta părul lipit de cap, pieptănat cu cărare și pomădat. Asemenea bărbați purtau pălărie. Soldatul trebuia să respecte cerințele serviciului său și ale igienei, astfel că purta părul scurt.

Un stil mult mai relaxat s-a dezvoltat printre artiști și oameni de litere din mediile liberale și socialiste.

2.COAFURILE PERIOADEI INTERBELICE

Anii dintre cele două Războaie Mondiale, au adus schimbări majore în coafura feminina. Cozile lungi, atât de îndrăgite de femeile secolelor anterioare, au fost tăiate, creându-se stilul bob sau paj. Acest stil a provocat mai degrabă uimire decât proteste. Prima femeie care a îndrăznit să poarte părul scurt, într-o coafură stil paj, a fost Asta Nielsen în 1920.

O variantă a acestui stil, bazată pe coafurile Egiptului Antic și mai ales pe coafura Cleopatrei, a cunoscut o mare vogă în 1922, când s-a descoperit mormântul lui Tutankamon.

În anii ΄20, băietanele și-au scurtat fustele, și-au tuns buclele, și și-au tras pe cap castroane mici, rotunde din feté sau pai.

În anii ΄30, sărbătorind revenirea unei mode feminine, pălăriuțele lăsate pe un ochi, prinse cu ace sau elastice, au ajuns un simbol al fanteziei și cochetăriei.

O foarte mare influență în domeniul coafurii a avut-o un stilist francez pe nume Antoinne de Paris. El a creat stilul de coafuri garçonne sau Eton, purtat de celebritățile timpului ca: Josephine Baker, Pola Negri, Coco Chanel. Diferența față de stilul paj era aceea că părul era răsucit și adunat pe ceafă, pe cap rămânând astfel foarte puțin păr.

Nu tuturor femeilor le stătea bine, bobul drept și scurt, așa că acest stil a fost modificat. “ Spre 1929, se căuta ceva nou, ceva care să nu însemne totuși revenirea la părul lung, iar ondulația permanentă a putut oferi acest stil nou. Încet, încet, bobul dispare către sfârșitul anilor treizeci, preferându-se coafurile mai lungi și ondulate.

La începutul anilor ΄30, părul scurt și-a întărit poziția. Lungimea lui varia între foarte scurt și mediu lung.

La olimpiada din Berlin 1936, se purta coafura Olympia-Roll, cu părul coborât până la ceafă și apoi răsucit în jurul capului.

La fel de purtat era o variantă a stilului paj de la Hollywood din 1937, popularizat de Greta Garbo.

În 1939 se observa o modificare, părul fiind răsucit în afară și ridicat în valuri până în creștet, unde era aranjat într-un coc de bucle.

În ceea ce privește freza bărbaților, în anii ΄30, ea continua stilul introdus în 1911, cunoscut sub numele de “ freza tangoului”. Părul era purtat mai lung pe creștet și era pomădat în abundență. De asemenea, se purta mustața scurtă și îngustă deasupra buzei superioare.

După 1933, idealul masculin fiind bărbatul sportiv sau luptător, părul a fost purtat mereu scurt.

COAFURILE DUPĂ CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

După toamna celui de-al Doilea Război Mondial, în anii ΄50 și ΄60, care au fost anii de conservatorism politic și social, femeile se reântorc din fabrici și își reiau locul în familie.

Coafurile bufante erau foarte la modă în anii ΄50. Unul dintre cei mai importanți creatori în moda părului la femei din acești ani a fost Monsieur Guillaume din Paris. El a inițiat coafura înaripată numită- ailée-. Creând linia “femeii- floare”, a ridicat părul la creștet și l-a tăiat la capete. Prin linia F, ce urma geometria linie din alfabet a prevăzut una din caracteristicile deceniului șase.

Popularitatea coafurilor bufante, foarte la modă în anii ΄50, a descrescut treptat, realizarea ei necesitând vizite săptămânale la coafor, pentru a crea iluzia de “mai mare, mai bine, mai mult”.

Curând tinerele preferau coafuri cu lungimi medii, până la umeri, cu vârfurile răsucite în exterior și cu partea din vârful capului tapată ușor.

Adesea, un breton ușor însoțea această coafură. Vidal Sasson, provenind dintr-o familie de evrei din Londra, a revoluționat istoria coafurii în anii ΄60, când în 1963 a introdus coafurile geometrice, asimetria și mai ales faimosul bob, căruia i-a dat o nouă formă și o nouă interpretare. Vidal a tratat părul ca pe o formă ce poate fi sculptată. El tăia cu ajutorul foarfecii și a briciului ca și cum ar fi sculptat într-un bloc de marmură.

În loc să creeze coafuri sofisticate, care să necesite ore întregi de aranjare în fața oglinzii, meșe false, fixative și agrafe, el a lăsat părul să cadă liber, creând stilul coafurii directe, prin tăierea părului. Bobul a devenit foarte popular, mai ales în rândul tinerilor, și chiar și astăzi este o coafură foarte frecvent întâlnită, care stă la baza altor stiluri noi de coafuri.

Apariția trupei Beatles, în 1964, a produs un șoc în rândul tinerilor, devenind modelul lor de urmat timp de zece ani. Alți cântăreți, cum ar fi, Mick Jagger și trupa The Rolling Stones au apărut purtând părul lung, care în curând a devenit simbolul rebeliunii și a fost simțit ca o răzvrătire împotriva ordinii sociale conservatoare.

Sfârșitul anilor ΄60, a adus apariția grupărilor Flower Power, Hippy, care și-a exprimat insatisfacția și nemulțumirea împotriva conservatorismului, împotriva războiului din Vietnam și a războiului rece. Acești tineri neconformiști au dezvoltat un stil cu părul lung, cu favoriți mari și stufoși, care se potrivea cu hainele lor neconvenționale.

Mulți oameni, în special cei tineri, tânjeau după un alt stil de viață. Era timpul întoarcerii către natură. Era începutul unei comunități, în care pacea și dragostea să domnească. Acest lucru se poate vedea în părul lung, lăsat să curgă, să fluture liber în vânt (blowing in the wind). Părul lung și nuditatea, șocante în acea perioadă, simbolizau idealizarea omului în stadiul lor natural. Era o întoarcere în timp, era un secol al faimosului filozof francez Jean Jaques Rousseau: “omul se naște liber și totuși el e pretutindeni legat în lanțuri”, fiind o prezentare idealistă a “nobilului sălbatic”.

Dorința de întoarcere la natură, manifestată prima dată de către hippy-ști și de grupurile Flower Power în anii șaizeci, a atins apogeul odată cu apariția mișcării Punk la jumătatea anilor șaptezeci. Aceștia au promovat coafuri șocante, cu capetele rase , cu țepi și creste de cocoș, culori vii: roșu, violet, verde, roz, portocaliu. Această mișcare și-a avut originile la Londra și pentru ei, natura era “jungla urbană”, întâlnită în cea mai mare parte a marilor orașe vestice. Un nou “trib” s-a format și culorile strălucitoare ale tunsorilor de tip “mohican” au demonstrat abilitatea acestui “trib” de a transcede timpul și cultura, pentru a crea o legătură simbolică cu triburile de indieni din America de Nord.

Misticismul blondelor a fost etern atât pentru femei cât și pentru bărbați de când este lumea. Poeme și mituri au fost scrise despre “femeile cu păr de aur”. Termenul de blond vine de la latinescul “blondus” însemnând galben.

De-a lungul istoriei, femeile au încercat să-și decoloreze părul în galben, dar de cele mai multe ori cu rezultate slabe. Erau folosite tot felul de săpunuri alcaline și femeile erau nevoite să stea ore întregi la soare pentru a-și decolora părul.

Abia în anul 1907, chimistul francez Eugene Schueller a început să fabrice decolorant, dar provocând dureri de cap și arsuri pielii capului. El și-a denumit corporația L’OREAL, care și azi este unul din liderii mondiali în domeniul produselor cosmetice.

Procesul de colorare era chiar periculos la vremea aceea. Hollyood-ul și-a dat repede seama cat de mare succes avea părul blond în filmele alb-negru și a creat astfel de actrițe ca: Mae West, Jean Harlow, Marilyn Monroe, care stă în capul listei ca divă a ecranului și a influențat generații întregi de femei.

Ultimele decenii ale secolului XX sunt caracterizate de un ritm foarte alert, coafurile schimbându-se foarte repede, influențate de imaginile artiștilor. Culoarea are acum un rol foarte important, ea putând scoate în evidență, dacă stilistul este îndemânatic și are cunoștințe solide, o coafură sau o tunsoare.

O adevărată industrie s-a dezvoltat în acest domeniu, existând școli de specialitate, unde viitori stiliști sunt pregătiți pentru a face față nevoii permanente de schimbare impusă de ritmul vieții.

Orice persoană este liberă acum să-și aleagă stilul și culoarea pe care o dorește, fără a fi nevoit să demonstreze ceva anume. Stilistului îi revine datoria să corecteze prin intermediul frizurii anumite imperfecțiuni ale feței, craniului, precum și să potrivească culoarea ținând cont de culoarea tenului și a ochilor.

Secolul XXI continuă în aceleași tendințe de simplitate ale secolului XX, prin crearea de coafuri lejere, ușor de aranjat, dar care totuși să te scoată din anonimat prin linia conferită tunsorii. Munca stilistului secolului XX este mult ușurată de tehnologia avansată: uscătoare de păr cu răcire automată, perii ergonomice, produse cosmetice care hrănesc părul și îl protejează împotriva factorilor externi. De asemenea, accesibilitatea la informație prin intermediul internet-ului. Stilistul secolului XXI poate da frâu liber imaginației sale, pentru că mijloacele de realizare a acestor coafuri există.

CAPITOLUL X

COAFURI DIN ALTE PĂRȚI ALE LUMII

JAPONIA:

În vechea societate, părul avea un rol ierarhic și social. Părul japonezilor era rezistent, cu firul gros și drept de culoare neagră-albăstruie și strălucitor.

Idealul feminin al japonezilor era cel al femeii cu păr lung. Femeile de la curte îl purtau în acest mod, în timp ce țărăncile purtau părul legat. Cu cât părul era mai lung, cu atât el sugera senzualitatea. În perioada medievală, japonezele își lăsau părul să cadă liber pe spate și pe umeri.

După introducerea pomezilor, în secolul al XVIII-lea, părul femeilor era prins și aranjat în coafuri elaborate, minuțios lucrate, ornat cu pieptenele, ace scurte, panglici și cu acele ace lungi ornamentale, specifice culturii japoneze, dezvelind ceafa care era considerată foarte atractivă.

De asemenea, foarte importante și interesante erau coafurile gheișelor, care adesea purtau peruci puternic mirositoare.

Întreținerea părului nu era un lucru ușor. El era spălat în anumite zile, în ziua a șaptea a fiecărei luni, și această operație nu se făcea foarte des. Existau perioade în care spălarea părului era interzisă, de exemplu: lunile aprilie, mai, septembrie și octombrie. În plus, părul era hrănit cu tot felul de uleiuri. Șampoanele uscate erau folosite frecvent între spălările rare ale părului.

Un astfel de șampon uscat care nu necesita folosirea apei, era de exemplu: șamponul din nuci de camelii zdrobite. Cei săraci foloseau ca și șampon uscat argila, dar aceasta decolora și deshidrata părul foarte tare. Cei ce își permiteau o îngrijire mai delicată a părului foloseau tratamente obținute din alge marine.

Conform tradiției, bărbații își rădeau partea din față și vârful capului, lăsând doar o coadă subțire la spate.

La samurai, între secolul al X-lea și până la sfârșitul secolului al XIX-lea, exista o ceremonie numită “ Kami wo hazaseu”, în timpul căreia, tinerii samurai erau avansați la gradul de adulți printr-o tunsoare specifică. Chiar și în Japonia modernă se mai păstrează obiceiul de a lăsa primul moț al capului, moț care apoi va fi transformat în pensulă.

De asemenea, unui luptător sumo, care nu a respectat regulile, în timpul unei ceremonii numite “ mage wo Kiru” i se va tăia coada de către căpetenia lor, pierzându-și astfel statutul de sumo.

CHINA:

În timpurile vechi, trupul omului era considerat, atât un dar primit de la părinți, cât și o entitate de sine stătătoare. Astfel tradiția cerea ca mortul să fie îngropat cu părul, unghiile și dinții care au fost tăiate sau au căzut pe parcursul vieții lor. Părului îi era acordată o atenție deosebită, fiind de asemenea, un semn de distincție.

Atât femeile cât și bărbații purtau părul lung. Chinezoaicele îl purtau pe spate, ținut sub o bentiță sau deseori prins într-un coc mic, asemănător unui nod la baza cefei. Acesta era ornat cu piepteni, ace de păr sau flori. Fetele purtau părul lung pe spate.

Bărbații își purtau părul lung împletit într-o coadă și prins fie cu păr de cal, fie cu un șnur de fire din mătase neagră. Partea din față a capului era rasă. Coada împletită a bărbaților a fost impusă de mandarini în secolul al XVII-lea și ea era un semn al demnității și bărbăției, arătând totodată că aparțineau castei superioare a demnitarilor. A atinge sau a tăia coada era o mare dezonoare.

AFRICA:

Prin oamenii săi a dezvoltat coafuri complexe, ce indicau statutul lor social. Indiferent de sexul sau vârsta unei persoane, părul era considerat o extensie a acesteia, astfel că nimeni nu avea voie să-l atingă. Singura care avea voie să facă acest lucru era coafeza și de aceea ea era aleasă cu foarte mare grijă. De acest lucru se ține cont și în zilele noastre. Foarte important era și momentul în care părul era tăiat. Astfel, era interzisă tăierea lui noaptea, deoarece se considera că spiritele rele ar putea pune mâna pe această podoabă prețioasă, și prin ea, cu ajutorul farmecelor, să poată să facă mult rău celui căruia îi aparținea. De aceea, părul era ars sau ascuns după ce era tuns.

De asemenea, pentru a-și tăia părul, o femeie căsătorită avea nevoie de consimțământul șotului ei. Spre a se deosebi de femeile nemăritate, ele trebuiau să-și acopere părul ca semn de respect pentru soțul și socrii săi.

Felul de a-și purta părul era foarte diferit de la trib la trib, fiind influențat de tradiții și obiceiuri care confirmau natura sa sacră și mistică. Uneori părul era complet ras până și la femei. Alteori , era vopsit cu pigment roșu sau decolorat cu amoniac, sau întărit cu excremente de animale.

Femeile din tribul Manabetu își aranjau părul în cosițe subțiri înfășurate în jurul unui schelet de forma unui cilindru ce se lărgea în partea de sus, pe care îl ornau cu ace lungi de os. O astfel de coafură necesita ore întregi de lucru și era păstrată timp de mai multe săptămâni.

Mai simplu erau de exemplu, coafurile fetelor din tribul Miango, care consta în pieptănarea părului într-o coadă legată cu scoarță de nuiele sau cea a fetelor din tribul Ibo care își rădeau părul și apoi îl lăsau să crească după un model desenat pe scalpul lor.

BOȘIMANII:

Părul lor e negru, ondulat, în smocuri distincte cu aspectul boabelor de piper, de aici și denumirea de “ coafura în boabe de piper”.

Atât bărbații cât și femeile poartă părul scurt, cu deosebirea că femeile poartă pe cap o banderolă, ornată cu simboluri și boabe de plante colorate. De sub ea, în părțile laterale și pe frunte atârnă cercei, podoabe și amulete. Și copii poartă astfel de podoabe cu deosebirea că lor li se lăsa un smoc de păr mai lung de care atârna aceste podoabe.

AMERICA:

Amerindienii aveau grija părului lor, ungându-l cu grăsimi și colorându-l. Filmele western i-au făcut celebri pe amerindieni prin obiceiul lor de a colecta scalpul victimelor. După o luptă din care ieșeau învingători, vitejia tinerilor tribului era măsurată după numărul scalpurilor luate de la victimele lor. Tinerii își vopseau parul în alb, și dansau timp de patru zile și toți care atinseseră scalpurile se purificau apoi prin ritualuri foarte stricte.

Exista o gamă largă de coafuri masculine: unele triburi purtau o cosiță fină atârnând deasupra urechii stângi și un moț în vârful capului de care erau prinse pene de diferite culori, fiecare culoare având o anumită semnificație. Cei din preeriile centrale purtau părul lung lăsat liber la care adăugau uneori meșe din păr de cal, panglici și franjuri. Cei din Nord-vest, își lăsau părul liber pe spate și își tatuau bărbia, iar cei din Sud-vest, își tundeau părul scurt pe laterale, iar în rest îl lăsau să crească și îl purtau într-un coc mic prins cu o panglică.

Femeile înainte de măritiș purtau o coafură ce simboliza floarea deschisă și fecundă. Ea consta din două cozi rulate în dreptul urechilor. După măritiș cele două cozi erau împletite și lăsate pe umeri în față care reprezenta floarea închisă și fecundată. Părul era spălat cu ajutorul unui extract din rădăcini de yucca.

În părțile sudice, în regiunile mai civilizate coafurile erau mai elaborate. Astfel, femeile din tribul Mixtec își ridicau părul într-un coc în formă de corn, în timp ce femeile astece își împleteau părul cu fâșii din materiale colorate pe care apoi le înfășurau în jurul capului. Acest lucru se mai păstrează și astăzi în unele regiuni din Mexic.

ESCHIMOȘII:

În Groenlanda se obișnuia ca fetele de la 12 ani să poarte părul strâns într-un coc, acesta fiind prins cu o curea colorată. În funcție de culoarea curelei se poate observa vârsta și starea civilă a femeilor. Astfel, cele roșii sunt pentru fetele tinere, albastre pentru soții, negre pentru văduve și albe pentru bătrâne.

Pentru ornarea părului fetele tinere folosesc, piepteni lucrați artistic din os de balenă sau morsă, iar în Nord-vestul Canadei ele își împletesc în păr șuvițe de piele. În Alaska, femeile își poartă părul tăiat scurt. O mare pedeapsă atât pentru tinerele fete cât și pentru femei era tăierea lungimii părului.

CONCLUZII

Putem spune cu siguranță că părul dezvăluie foarte multe despre o persoană. De aceea omul i-a acordat o atenție deosebită din cele mai vechi timpuri. Mai mult, părul apare și în miturile despre crearea lumii. Unele dintre acestea povestesc că universul s-ar fi format în urma dezmembrării unui uriaș primordial al cărui păr s-a transformat mai apoi în plante. Părul era asociat vegetației, riturilor fertilității, cel despletit fiind asimilat ploii. De asemenea, era considerat un simbol al vieții divine, un simbol al puterii, puterea dătătoare de viață, era considerat că este floarea sexualității.

Mai târziu, părul semnifică importanța unei persoane. Rangulși statutul său social putând fi deduse după aspectul veșmintelor sale, precum și după aspectul și lungimea părului său. Părul lung era purtat de oamenii liberi, războinici, nobili și zei, iar părul scurt de sclavi, servitori și de cei cu munca grea. Numai după ce își câștigau libertatea sau avansau pe scara socială aceștia își lăsau părul să crească. Părul ca simbol al puterii de a supravețui, era îngrijit cu atenție, atribuindu-i-se proprietăți magice. La unele popoare, părul lung era și un simbol al independenței sociale. Alteori se făcea legământ ca părul și barba să nu fie tăiate până la îndeplinirea unui anumit jurământ. La fel se proceda și în cazul penitenței și doliului, când ele nu erau tăiate decât la sfârșitul acestei perioade.

Privind în trecut, în perioada de început a creștinismului, Sfinții Părinți și îndeosebi Apostolul Pavel, a găsit necesară găsirea unor reguli în ceea ce privește felul în care femeia și bărbatul să-și poarte părul. Aceste măsuri erau necesare pentru ca raporturile dintre ei să nu ajungă în neorânduială cu părul lung și coafura de tip feminin, bărbații ar fi fost luați în ambianța epocii, drept homosexuali, iar femeile le-ar fi evocat pe preotesele unor culte păgâne.

Înaintând în timp, oamenii Evului Mediu aveau încă ideile despre păr pe care le moșteniseră de la antici ca și atunci, părul era un simbol al puterii, să fii păros înseamnă noroc, avere sau viață lungă. Barba era socotită, de asemenea, o întruchipare a vieții, eroii puternici purtând bărbi lungi. Obiceiul de a dezonora bărbații prin tunderea părului era și el o practică cunoscută în Evul Mediu. La sfârșitul acestei perioade, în decursul secolului al XIV-lea, modul de viață s-a schimbat, a fost o transformare socială fundamentală, provocată de decăderea clasei cavalerilor și ridicarea unei noi clase, aceea a burgheziei. Toate aceste aspecte s-au reflectat și în felul în care oamenii și-au purtat părul.

A urmat perioada Renașterii, în care concepția medievală despre lume a fost înlocuită cu una nouă: bucuria de a trăi, stimulată de studiile clasice. Aceasta a dus la noi idealuri, viața fiind privită ca o sumă de mijloace ce-i foloseau individului să-și creeze propria personalitate. Desigur că acest lucru a influențat moda părului și a veștmintelor.

Toate aceste valori lumești, atât apreciate de Renaștere, au fost apoi disprețuite de spiritul riguros al Reformei secolului al XVI-lea. Această atitudine de dezgust față de corpul omenesc, și-a lăsat amprenta și asupra idealului de frumusețe și asupra îmbrăcămintei în general.

După terminarea Războiului de Treizeci de Ani, considerat cel mai lung război de până atunci din Europa, lumea s-a întors la plăcerile senzuale, întoarcere care s-a reflectat în modelele contemporane. Fața era acum mângâiată de păr, iar decolteele doamnelor erau imense.

La sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, tonul în modă a fost dat de “Regele Soare”- Ludovic al XVI-lea. Manierele, limba, modelele și coafurile franceze au început să cucerească Europa.

Cu epoca Barocului începe perioada în care peruca s-a impus cu desăvârșire. La început purtarea ei a fost privită cu reticență ca apoi mai târziu, să fie nelipsită, unele persoane din societatea înaltă având adevărate colecții de peruci. S-a dezvoltat o adevărată industrie a confecționatului de peruci, iar peruchierul era la mare căutare. Pentru că materia prima din care ele se făceau era greu de procurat și scumpă, perucile ca și alte obiecte de valoare erau adesea lăsate ca moștenire.

Barocul a fost urmat de epoca Rococoului. Aceasta se caracteriza printr-un stil sofisticat, capricios. Nobilul acestei epoci se distanța de burghezie printr-o extrem de rafinată, eleganță și etichetă. Coafurile acestei perioade reflectau ultima încercare a unei clase sociale decadente de a-și arăta pozițiile privilegiate.

Urmează perioada Revoluției Franceze în care regimul absolutist în Franța a căzut. Coafurile elaborate, pudra și perucile și-au trăit veacul. Atributele necesare acum erau: naturalețe, modestie și simplitate.

Sub Napoleon Bonaparte, interesul pentru coafurile și hainele simple s-a stins. Eticheta și luxul au revenit în prim plan. Efectele acestei mode nu s-au extins până departe însă, pentru că în restul Europei mizeria și greutățile ce au urmat războaielor napoleoniene se simțeau pe deplin.

Anii de început ai secolului XIX poartă amprenta pactului încheiat la Congresul de la Viena din 1815. Valul de nemulțumiri declanșate de acesta a pavat drumul către statele naționale atât de dorite de mișcările de eliberare. Cu această situație social-politică drept

fundal, sunt ușor de înțeles neliniștile declanșate în societate. Lumea a căutat refugiul în natură scoțând la iveală valorile spiritului și ale sufletului. Așa s-a născut Romantismul. Cu elementele ei romantice, moda părului și a hainelor, întreținea cultul mamei și al căminului, iar coafurile promovate nu se potriveau deloc femeilor care lucrau, mai ales acelora care făceau o muncă grea. Acest stil promovat s-a numit stilul Biedermeier, apărând pentru prima dată în 1855.

La sfârșitul secolului XIX, cea care a dat tonul modei părului și veștmintelor a fost burghezia. Coafurile erau elaborate și decorate extravagant ca mai apoi să devină mai simple și modeste.

Secolul XX, odată cu apariția mijloacelor mass-media, a cinematografiei, dar în special a televiziunii, a introdus moda coafurilor purtate de staruri, cum ar fi fost stilul platinat al lui Jean Harlow sau Marilyn Monroe.

Astăzi datorită descoperirilor și progreselor din domeniul chimiei, precum și a căderii convențiilor s-a ajuns la lărgirea orizontului coafurilor . Există o gamă variată de opțiuni din care fiecare individ are posibilitatea și libertatea de a-și alege stilul personal, atât în ceea ce privește culoarea părului cât și stilul coafurii. Alegerile făcute în ziua de azi asupra formei coafurii și culorii părului au la bază dorința de a reprezenta mai bine unicitatea și personalitatea fiecărui individ. Datorită relațiilor sociale actuale, fiecare persoană dorește să iasă în evidență să fie remarcată, iar look-ul său este una din cele mai ușoare posibilități. De aceea putem observa în coafurile de azi, reminiscențe, influențe sau chiar întoarceri la coafurile din toate perioadele istorice.

BIBLIOGRAFIE

Aries, Phillippe; Duby, Georges, Istoria vieții private, vol. I-X, Editura Meridiane, București, 1994-1997

Beaumarchais, Barbierul din Sevilla, Nunta lui Figaro, Editura pentru literatură, BPT, București, 1967

Bonfante, Larissa, Civilizația etruscilor, Editura Meridiane, București, 1996

Caragea, Cecilia, Istoria aranjării părului, Editura Teora, București,1999

Calinescu, George, Ion Creangă, Editura pentru literatură, BPT, București, 1966

Donoiu, Ion, Monede daco-getice, și efigii romane, Editura Militară, București, 1980

Ovidiu, Drimba, Istoria culturii și civilizației, vol. I-IV, Editura Meridiane,București, 1996

Dumas, Alexandre, Ludovic al XIV-lea și secolul său, Editura Eminescu, București, 1977

Fauré, Elie, Istoria artei, Arta Renașterii, Editura Meridiane, București, 1988

Fauré, Elie, Istoria artei. Arta Antichității, Editura Meridiane, București, 1988

Ionescu, Boeru, Constantin, Părul un neprețuit dar al naturii, Editura Tehnică, București, 1988

Lascu, Nicolae, Cum trăiau romanii, Editura Științifică, București, 1965

Lecca, Aurel, Eschimoșii, Editura Tineretului, București, 1966

Le Goff, Jacques, Negustorii și bancherii în Evul Mediu, Editura Meridiane, București, 1994

Leigh, Michelle, Dominique, Pacea sufletului. Frumusețea trupului. Secretele japoneze ale sănătății și frumuseții, Editura Nirvana, București, 1996

Matei Horea, Pigmeii, Editura Tineretului, București, 1965

Rus Ioan Dorin, Breasla pălărierilor din Reghinul Săsesc, Editura Tipomur, Tg. Mureș, 2005, apud. Google, Internet

Revista Coafura, Cooperativa Igiena, București, 1993, numărul 3, pagina 18, apud. Google, Internet

Rousso, Chamine, Vorme, Revista Beaute du Siecle, Editura Assouline, 8 aprilie 2004

Schmitt, Oliver, Egyeni és vonzó frizurak, Editura Magyar, Könyvklub, Budapesta, 2003

Troyat, Henry, Ecaterina cea Mare, Editura Humanitas, București, 1992

Troyat, Henry, Petru cel Mare, Editura Humanitas, București, 1994

Troyat Henry, Viața de fiecare zi din Rusia ultimului Țar, Editura Humanitas, București, 1993

Vulcan Paul, Walfshaut, Adrian; Bogdan Constantin, Bolile părului și unghiilor, Editura Medicală, București, 1980

*** Mitologia nordică. Mituri și legende, Editura Enciclopedică, București, 1992

*** O mie și una de nopți, Editura pentru Literatură, BPT, București, 1968

Zota Cristina, Coafura, o adevarată artă a secolului al XVIII-lea, Web Mix, apud. Google, Internet

Zaharia Ion, China și oamenii ei, Web Mix, apud, Google, Internet.

ANEXE:

STRUCTURA FIRULUI DE PĂR

2. COAFURILE EGIPTULUI ANTIC

3. COAFURĂ DIN EVUL MEDIU

ESTER,DETALIU DIN ESTER SI AHAȘVERUS,

KONRAD WITZ, 1430

4. COAFURĂ DIN PERIOADA RENAȘTERII

PRINTESĂ DIN FAMILIA ESTE, ANTONIO

PISANO, ZIS PISANELLO, APROX. 1433

5.COAFURĂ DIN PERIOADA BAROCĂ

REGINA MARY A –II-A A ANGLIEI, SOTIA LUI

WILLIAM AL-III-LEA DE ORANGE, P. SCHENK, 1688

6. COAFURĂ DIN PERIOADA ROCOCO

LUISE ULRIKE, PRINȚESA A PRUSIEI

ANTOINE RESENE, APROX. 1740

7.COAFURĂ DIN PERIOADA REVOLUȚIEI FRANCEZE

PORTRETUL UNUI NOBIL FRANCEZ,ANONIM,

APROX. 1820

8. COAFURĂ BIEDERMIER

AMALIE KLEIN, FRIEDRICH VON AMERLING, 1834

9. COAFURĂ DE LA SFÂRȘITUL SECOLULUI AL XIX-LEA

IMPARATEASA ELISABETA A AUSTRIEI,

FRANZ XAVIER WINTERHALTER,1860

10. COAFURI DIN SECOLUL XX

COAFURI HIPPY

11. COAFURI DIN SECOLUL XXI

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Coafurile Si Aranjarea Parului In Istoria Omenirii (ID: 150840)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Coafurile Si Aranjarea Parului In Istoria Omenirii

Copyright Notice

Seful Statului. Evolutia Institutiei Sefului Statului In Perioada Monarhiei Constitutionale

Alcatuirea Anfiladelor Resedintelor Nobiliare Urbane DIN Sibiu Si Transilvania Specifice Perioadei Baroce

Batalia Moldovei 1944

Partidele Politice In Romania Post Decembrista

Aplicarea Legii Rurale din 1864 In Județul Gorj In Istoriografia Comunista Si Postcomunista

Mișcarea Legionară

Copyright Notice

Similar Posts