Activitatea Academiei Romane In Presa DIN Banat Si Transilvania (1900 1914)

CUPRINS

INTRODUCERE

Permanența culturii……………………………………………………4

CAPITOLUL 1

România la începutul secolului XX

Considerații generale………………………………………………..…8

CAPITOLUL 2

Academia Română cea mai îmaltă instituție și știință…………..….22

CAPITOLUL 3

Academia Română în presa dinBanat și Transilvania (1900-1914)…..34

Membrii Academiei Române………………………………………….40

Premiile Academiei……………………………………………………53

Chestiunea ortografiei și a dicționarului………………………………59

Prezența suveranului la Academie…………………………………….64

Biblioteca………………………………………………………………68

Donații pentru Academie………………………………………………70

CAPITOLUL 4

Concluzii……………………………………………………………….78

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………..80

=== l ===

Planul lucrării.

România la începutul secolului XX.

Considerații generale.

Academia Română cea mai înaltă instituție de cultură și știință.

Academia Română în presa din Banat și Transilvania (1900-1914).

Membrii Academiei Române.

Premiile Academiei.

Problema ortografiei și a dicționarului.

Prezența suveranului la Academie.

Biblioteca.

Donații pentru Academie.

INTRODUCERE

PERMANENȚA CULTURII

Se spune despre cultură că este factorul esențial care individualizează un neam de altul. A.D.Xenopol când se referea la cultura unui popor avea în vedere o suită de elemente: tezaurul etnic, natura înconjurătoare, constituția biologică, limba și dezvoltarea istorică, instituțiile juridice, moravurile, literatura și tradițiile populare, artele frumoase. Toate sunt recunoscute fiecărui neam, toate au trăsături specifice și posibilități de creație originale.

“Dreptul de existență națională” a unui popor este raportat de Titu Maiorescu la “măsura contribuirii lui individuale la cultura omenească” (Opere, I Editura Minerva, 1978, p.468). Ideea de a plasa locul culturii în destinul poporului român nu străbate doar opera maioresciană; numeroși literați, istorici, critici și în ultima perioadă mass-media au încercat aceasta. Nu se pierde din discuție relația dintre culturile lumii, optându-se pentru dezvoltarea și afirmarea formelor culturii naționale în care se vede acum ca și în alte veacuri un mijloc al neatârnării.

Documentele istorice, vestigiile arheologice, scriitorii clasici (greci și latini), vechile noastre scrieri, folclorul și etnografia, însemnările unor călători aflați în trecere pe meleagurile noastre, atestă capacitatea creatoare a locuitorilor pământului românesc, originalitatea, continuitatea și unitatea culturii lor spirituale și materiale, conștiința comunității de neam și legitimitatea aspirațiilor lor sacre.

Este cunoscut și ușor de demonstrat că în ciuda divizării statale (în ceea ce numim noi astăzi provincii istorice) și a dominației străine care s-a exercitat timp de secole, cultura românească se caracterizează printr-o uimitoare și perfectă unitate și continuitate. Barierele politice și frontierele impuse de alții ce despărțeau Țările Române nu numai că nu au determinat o separare a fondului spiritual al românilor din aceste provincii ci, dimpotrivă, au contribuit la consolidarea unității mai întâi economice, apoi politice și culturale a românilor.

Unitatea culturală a poporului român s-a realizat în timp și spațiu, pe orizontală și verticală. În toate timpurile, cultura a constituit o armă de luptă politică, un mijloc de rezistență la încercările la care acest popor a fost supus și izvoarele istorice ne-o confirmă.

Amintesc aici manuscrisul lui Nicolae Milescu descoperit și publicat de N.Iorga în 1909 (manuscrisul fiind cea mai veche traducere românească ajunsă până la noi a Istoriilor lui Herodot; el subliniază vechimea poporului român și importanța scrierilor lui Herodot ca izvor pentru cunoașterea istoriei românilor). Iorga l-a publicat într-o perioadă în care luptele pentru apărarea drepturilor naționale ale românilor transilvăneni căpătaseră o amploare deosebită.

Academia Română, cum era de așteptat, nu a fost străină de acest eveniment cultural-științific cu implicații politice atât de adânci. În calitate de înaltă instituție culturală în lumea academică românească și internațională, Academia Română a fost cea care a slujit ideile unității, a sprijinit mișcarea națională și s-a încadrat în manifestările ei. Iată deci instituția care a constituit necesitatea numărul unu în lumea cultural-științifică românească cea care s-a erijat drept călăuză, respectiv factor stimulator al valorilor românești.

Xenopol evidenția în 1893 “scopul pentru care Academia este înființată; întărirea poporului românesc prin cultura minții, spre a deveni un scut pentru românii din toate țările subjugate”. Înființarea Academiei Române s-a impus ca un moment decisiv în domeniul dezvoltării culturii naționale, creionându-se un înalt organism de cultură ce cuprindea în rândurile sale, români de pe întreg teriotoriu național. Încă din preajma cuceririi independenței României, cultura națională marcase neîndoielnice progrese. Schimbarea statutului internațional al țării a fost un moment istoric de care oamenii de cultură au luat act (istorici, posți, scriitori, pictori). Conștiința unității culturii noastre, conștiința unității și continuității istoriei poporului român în spațiul carpato-danubiano-pontic s-au menținut ca forțe și în momentele decisive ale istoriei românilor, care au urmat cuceririi Independenței. Au fost momente de maximă trăire, în care cărturarii români, indiferent de domeniul asupra căruia s-au aplecat, au răspuns cerințelor de moment și de perspectivă ale luptei poporului nostru pentru afirmarea națională, pentru unitate și libertate, aducându-și o prețioasă contribuție, în plan cultural și politic, la susținerea și promivarea acestor idealuri.

Indiferent cărei epoci au aparținut, indiferent de locul și provincia în care au scris ori creat, cărturarii români au asigurat prin opera lor, acel element de continuitate în promovarea tezei cu privire la originea și unitatea poporului român, dând acestei preocipări dimensiunea unei permanențe în cultura românească. Aceasta este caracteristica definitorie a culturii românești.

Idealul național a fost la români totdeauna strâns legat de idealul cultural și el a izvorât din convingerea că trăinicia uni popor este asigurată de valorile culturii sale. Ideea e universală, în sessul că trăinicia tuturor popoarelor se bazează nu doar pe civilizația materială, deloc neimportantă, ci mai ales pe o solidă cultură spirituală, capabilă să influențeze lumea în desfășurarea continuă a istoriei, capabilă să conducă și în cazul națiunii române spre împlinirea visului de unitate.

Însuflețind pe români, cultura națională a avut un rol de seamă în atingerea acestui deziderat. În acest sens Academia Română nu s-a mulțumit să desfășoare o activitate mărginită la domeniul cultural științific, ci a slujit năzuințele poporului român, a deschis calea unor împliniri politice, a răspuns eforturilor hotărâtoare ale unei națiuni care înțelege să-și apere drepturile și

să-și înfăptuiască legitimile aspirații.

În acest sens au fost afirmate prin toate mijloacele, vechimea și continuitatea neîntreruptă în acest spațiu a poporului român, a unității sale de neam și simțire, a originalității și specificului spiritualității sale, într-o perioadă în care toate acestea ne-au fost contestate la modul cel mai categoric toate acestea au determinat direcția fundamentală a dezvoltării culturii românești cultura ca sumă de valori tezauriste, raportată unei perioade, dar cu mare forță de a trece granițele acesteia, de a depăși delimitările.

Credincioasă cauzelor sale, Academia Română, a luat asupra sa această moștenire și tradiție, sintetizând-o, clarificând-o, adăugându-i noi surse documentare, încurajând cercetările erudiților în această direcție, recompensând cele mai bune lucrări, într-un cuvânt stimulând cercetarea.

Toate aceste activități ale Academiei vizând propășirea culturii naționale și e elementului național de pretutindeni au fost expuse pe larg în presa din Banat și Transilvania. Presa liberă din aceste două teritorii a fost adânc preocupată de a furniza cititorilor săi cât mai multe informații referitoare la activitatea înaltului for cultural și la relațiile culturale ale acestuia cu Banatul respectiv Transilvania. Mi-a oferit deci posibilitatea, de a observa felul în care s-a reflectat în diverse periodice activitatea Academiei Române, și a ecourilor provocate de intențiile instituției cu privire la soarta românilor bănățeni și transilvăneni toate acestea direct și având sentimentul veridicității.

CAPITOLUL 1

ROMÂNIA LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX.

CONSIDERAȚII GENERALE.

A încerca o surprindere cât mai corectă a specificului dezvoltării României la începutul secolului XX, impune adoptarea unei metodologii care să omită voit anumite particularități și să reușească o apropiere de imaginea generală a epocii, să surprindă “o societate dislocată din vechea sa așezare și aruncată pe povârnișul prefacerilor vertiginoase …” cum constata Eugen Lovinescu 1.

A doua jumătate a secolului XIX și continuând până la izbucnirea primului război mondial, constituie o perioadă decisivă pentru dezvoltarea economică și socială a României. Aceasta s-a îndreptat către forme moderne în multe domenii: industrializarea a început să se dezvolte; începe să se completeze infrastructura unei economii în avansare 2; se modernizează structurile administrative și cele social politice iar cultura și știința românească sunt competitive în plan intermațional situându-se în mai multe rânduri pe cele mai înalte trepte române, însă greu de explicat contrastul dintre dinamismul dezvoltării economice pe de o parte, și evoluția înceată din agricultură, situația tragică socială, politică și culturală în care se găsea țărănimea. Se adaugă contrastul evident dintre politica internă și cea externă orientată spre apărarea interesului național 3.

Situarea în spațiul geografic european, a influențat întreaga desfășurare a istoriei noastre a avut importante consecințe asupra societății românești. În condițiile în care statul român continua a fi un punct nevralgic al echilibrului european, interesele puterilor zonale nu puteau să nu influențeze mersul istoric al României. Amestecul continuu și uneori presiunea Imperiilor vecine au afectat sensibil politica internă românească 4.

România a trebuit să-și definească personalitatea în acest context, să-și pună în valoare bogățiile și inteligența și să-și pregătească terenul în vederea atingerii principalului obiectiv al politicii românești în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea: desăvârșirea unității de Stat 5. Acest deziderat nu a fost ușor de îndeplinit atît din cauza permanentei imixiuni externe cât mai ales fiindcă la începutul secolului XX, în comparație cu alte țări, România era o țară aflată în prima fază a dezvoltării capitaliste, cu o industrie în dezvoltare. Rămășițele relațiilor feudale ce au persistat mult timp în zona rurală, au frânat evoluția firească a modernizării și au împiedicat mărirea pieței interne 6. Exista însă o strategie a dezvoltării, existau modele spre care se tindea, în raport cu realitățile românești precum și cu posibilitățile de realizare în practică. Această strategie își găsește expresia în practica politică a vremii. Raportarea permanentă a factorului intern la cel extern poate explica lipsa de armonie existentă în dezvoltarea societății românesti, a decalajului între diversele laturi ce alcătuiesc procesul istoric. Astfel, burghezia poate fi considerată progresistă, conservatoare sau reacționară uneori. În agricultură se menține un regim cu puternice rămășițe feudale ca urmare a alianței dintre burghezie și moșierime, în cuprinsul regimului burghezo-moșieresc 7. Problema agrară și agricultura au constituit esența modernizării societății și economiei românești în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul secolului nostru. Sub spectrul lor se pot înțelege trăsăturile vieții noastre economice și sociale 8. Marele arendaș sau moșierul cum i s-a spus, nu a însemnat, practic decât în mică măsură un element novator în formele de producție, în organizarea economică a exploatării pământului. În plan social, marea arendășie a constituit un factor de agravare a contradicțiilor sociale în lumea satului. Latifundiul, pulverizarea micii proprietăți, marea arendășie parazitară și regimul de învoiele sunt semnele distinctive ale agriculturii din vechea Românie între cele două reforme de structură 1864-1891/1921. La acestea pot fi adăugate caracteristice de ordin tehnico-productiv: cerealizarea agriculturii, lipsa de dinamism a productivității muncii, nivelul ridicat al comercializării produselor agricole pe piața mondială-exportul de cereale devenind principalul canal de legătură între economia europeană și cea românească, iar ca rezultat firesc al acestor procese se iau în calcul intensificarea exploatării producătorilor direcți, creșterea virtiginoasă a arenzilor în muncă și în bani, adâncirea contradicțiilor sistemului agrar și adivizarea puternică a mișcării sociale (1907).

Mișcarea de transformare socială și tehnico-productivă, în limitele sale, a stat sub semnul pătrunderii și dezvoltării capitalismului în agricultură. Procesul a cuprins toate sferele de activitate ale vieții agrare, însă a rămas obturat de condiția de ansamblu a agriculturii 9. În ansamblu, economia rurală românească rămâne înzestrată precar, ritmul lent al schimbărilor crează mari decalaje față de țările avansate economic. Totuși componenta capitalistă a organizării producției prin folosirea mâinii de lucru salariate și a utilajului modern, se înscrie progresiv în peisajul vieții agrare 10.

Perioada-cumpănă dintre secolele XIX-XX a fost, totuși una decisivă pentru dezvoltarea economică socială a României. S-a tins spre forme moderne în multe domenii, și altele în afara agriculturii, măcar că aceasta va continua să domine viața economică a țării atît sub raportul populației ocupate, cât și al produsului intern și al posibilităților de export 11.

Formarea și dezvoltarea capitalului industrial în această perioadă s-a produs pe căile cele mai variate: angajarea meșteșugarilor sărăciți, subordonarea de către negustori a unor meșteșugari și chiar a unor domenii ale industriei casnice etc. Cele mai importante căi în vederea dezvoltării capitalului industrial rămân transferarea în activități cu caracter industrial a numeroase capitaluri acumulate prin comerț, zărăfie, camătă, bănci, ori în agricultură, precum și transformarea de către stat a unor însemnate părți din impozitele percepute de la populație în capital investit în industrii extractive și prelucrătoare, în căi ferate, folosirea scontului și rescontului la banca de emisiune pentru procurarea de capitaluri trebuincioase industriei.

Evoluția formelor industriale pe teritoriul a ceea ce se numea Regatul România, se observă că, din punctul de vedere al apariției capitalismului industrial în rândurile meșteșugarilor, procedeul va continua în ramurile în care nu pătrunseseră intreprinderile mai mari interne cu o mai bună productivitate-eficacitate a muncii și o mai înaltă calitate a produselor oferite pe piață, ca și în cele ale căror articole nu erau concurate de producțiile fabricilor din străinătate, importate aici 12.

Creșterea continuă, cu toate discrepanțele și contradicțiile sale, a procesului de formare a capitalului industrial, în condițiile trecerii la mașinism și mai ales în baza unei politici perfecționiste a dus în toate regiunile țării la o conturare tot mai mare a burgheziei industriale ca parte componenta a burgheziei în general. Acesta chestiune și-a găsit expresia concretă în sporirea rolului social și politic al burgheziei industriale ca și afirmare a sa în impunerea unei politici perfecționiste care avea s-o serveasca. Este vorba, în primul rând de înființarea camerelor de comerț și industrie. Datorita unei dezvoltari mai rapide, acestea au aparut mai întâi în provinciile aflate sub ocupație austro-ungară: Transilvania și Banat (cea din Cluj și Brașov; cea din Sibiu și cea de la Timișoara) abia mai apoi în vechiul regat român (după 1866). Industriașii au trecut la o organizare de consfătuiri pentru a le permite o formulare coerentă a intereselor specifice 13; în acest sens au apărut lucrări de specialitate în genul “Psihologia industriașului” (1911) aparținând lui Rădulescu Motru, în care se concluzionează că reala modernizare a României nu va avea loc atâta timp cât în ochii românilor valorile politice, respectiv cele administrative vor avea o mai mare atracție decât valorile econoice 14. În timp ce în România aceste intenții în multe cazuri rămâneau la stadiul de proiect; industria europeana a anilor 1850-1914 a continuat să facă progrese remarcabile, iar mașinile și procedurile descoperite în secolul XVIII și chiar XIX au început să fie utilizate la scară tot mai largă. Spre sfârșitul secolului al XIX – lea, dezvoltarea noilor tehnologii a contribuit la accelerarea revoluției economice. În fine, descoperirile științifice au început să influențeze mai direct industria, invențiile găsind aplicabilitate în producție. O consecință a acestei continue transformări a fost creșterea producției industriale cu 260 % între 1860 și 1914 15. Din acest punct de vedere s-ar putea spune că românii au căzut în circuitul lumii moderne, capitaliste nepregătiți. Au realizat “din mers” valorile și necesitățile unei societăți moderne, dezvoltate; au fost siliți să adopte instituții noi de viață, să creeze un aparat de stat modern, să renunțe la conservatorism și la prejudecăți, legate de vechiul mod de viață.

Prin urmare, prefacerile au fost și la nivelul structurilor sociale și la cel al mentalităților. Era firesc ca aceste transformări, influențate și din relațiile cu lumea de afară, să producă, în interior, reacții diverse, care și-au găsit expresie într-o permanentă luptă ideologică și politică 16.

Politicienii vremii, au înțeles nevoia unei adaptări și modelări conformă cu Europa acelor tipuri 17, o Europă în care personalitățile, nu doar cele politice ci și cele academice și artistice aveau concepții din cele mai diversificate însă cu multe elemente comune. În general, primau chestiunile de ordin practic. Se credea în descoperirea adevărului asupra acelor aspecte ale inteligenței care îi interesau în mod special; exista convigerea că această conoaștere le va da posibilitatea să atingă scopurile importante pentru ei. Consecința a fost că la începutul secolului XX, liderii politici și marii oameni de afaceri și-au păstrat optimismul și spiritul practic.

În viața politică a Regatului României, partidele au făcut să funcționeze mașinăria atât de complexă a guvernării. Cele două partide importante ce s-au afirmat la cumpăna secolelor XIX-XX au fost Partidul Liberal și Partidul Conservator, cei din urmă reprezentând interesele marilor moșieri iar liberalii pe cele ale clasei mijlocii (comercianți) și industriașilor. În ideologia celor două partide persistau diferențele în politica economică, însă granițele dintre ele erau departe de a fi rigide: în multe cazuri negustorii și bancherii cumpărau pământ adoptând deci concepția vechilor moșieri conservatori, iar moșieri ce-și vânduseră domeniile au intrat în rândurile clasei mijlocii orășenești 18. La viața politică participa doar o mică parte a populației. În afara condițiilor pentru vot (venitul) sistemul colegiilor electorale și manipulările guvernului au limitat participarea la procesul electoral 19. Fără a ține seama de unele deficiențe, sistemul politic asigura o protecție substanțială libertății civile a cetățenilor. Granițele constituționale privind libertatea de asociere și de întrunire se cereau respectate iar presa se bucura de libertate, legislația din 1905 prevăzând înfințarea unui al treilea sector aparținând Înaltei Curți de Casație, sector ce urma să asculte plângerile cetățenilor împotriva abuzurilor comise de către aparatul de stat 20. Cele două mari probleme care au acaparat opinia publică și care continuau a eprezenta baza unei vieți politice rodnice au fost: problema agrară și situația românilor din Transilvania.

O problemă fără de care nu se poate contura imaginea României în această perioadă ține de sfera mentalului național. Astfel va putea fi percepută contrastul generat de existența decalajejor în dezvoltarea economică pe de o parte și uniformitatea în care s-au afirmat structurile burgheze, capitaliste, plasarea vieții spirituale și ideologiei pe de alta. Partidele și grupările politice au găsit modul optim pentru formularea opțiunilor naționale, și parțial în politica externă orientată în apărarea suveranității spre desăvârșirea principalului ideal: unitatea națională 21. Bazele juridice ala actului de la 1 decembrie 1918 au fost principiul naționalităților respectiv dreptul popoarelor la autodeterminare însă lupta pentru desăvârșirea unității statale își are rădăcinile pierdute în timp…

Pentru această perioadă în Austro-Ungaria societatea românească înregistrează o structurare mai accentuată, formarea unei elite economice, intelectuale, bisericești, o consolidare a elementului țărănesc din punct de vedere al dezvoltării economice, cu rezultate marcante în plan cultural, al angajării politice și naționale. Un rol decisiv asupra opiniei publice românești l-a avut mișcarea memorandistă, cu precădere în trei aspecte fundamentale: reconsiderarea atitudinii elitei românești din Transilvania, a cărei contribuție la viața politică a devenit esențială în perspectiva activismului politic; o altă viziune asupra problemei românilor din Transilvania la nivelul opiniei publice în Regat dar și la nivelul factorilor de decizie și nu în ultimul rând europenizarea problemei naționale din Austro-Ungaria. Problema națională românească din Austro-Ungaria a devenit o chestiune a societății românești 22, societate a cărei unitate politică a suferit mutații, însă nici un moment nu a fost abandonată solidaritatea națională. În acest sens alături de P.N.R. și curentul națioinal, s-a dezvoltat o mișcare social democrată care a devenit la începutul veacului a doua forță politică a românilor. Blocul național a suportat tot felul de dizidențe ca urmare a noilor tendințe cu care se confruntă direcția tradițională din mișcarea românească, activistă, federalistă.

Pentru a înțelege corect realitățile cu care se confruntau românii din dubla monarhie trebuie avută în vedere noua orientare în politica internațională, regrupările de forțe și constituirea celor două blocuri în sistemul politic internațional, cu consecințe firești asupra politicii externe a statului român și a stabilității politice din lume. Se întrevedea posibilitatea destrămării imperiilor multinaționale, ceea ce a readus în prim-planul politicii românești principiul de naționalitate ca principiu făuritor de state. Criza tot mai accentuată cu care s-a confruntat monarhia austro-ungară precum și internaționalizarea chestiunii naționalităților la scară tot mai largă, precum și efectele acestei mediatizări asupra alianțelor internaționale (cu precădere Tripla Alianță) toate acestea au relansat dezbaterile pe chestiuni de naționalitate cu precădere în Transilvania și România. În acest timp, în spațiul etnic românesc, ideea de națiune a primit o adeziune larg populară, transformând mișcarea pentru eliberare sau unitate națională, într-un fenomen social și politic de mari proporții 23. Spre exemplu, cu ocazia demonstrațiilor în vederea obținerii votului universal, (1908) presa românească, mai ales “Tribuna” și “Lupta” au atacat vehement politica austro-ungară antiromânească, salutând o politică națională care ar putea produce o schimbare reală 24. De cealaltă parte, factorii de decizie, adică partidele și oamenii politici de pe ambele versante ale Carpaților și-au armonizat eforturile, și totuși, fără a cade permanent de acord asupra manierei de a acționa, au pregătit material și spiritual, condițiile ca poporul să realizeze Unirea cea mare25. Aceste intenții pot fi exemplificate: începând cu 1905, Partidul Național a abandonat pasivismul și până în 1914 a jucat un rol activ în alegeri și viața politică parlamentară; Partidul Național și guvernul ungur au încercat să ajungă la o înțelegere (cu precădere în perioada unor negocieri care s-au prelungit până în 1900-1914). De partea ungură, contele Tisza Istvan, considera axiomatic un acord între guvernul ungar și români, care ar fi urmat să asigure pacea internă și să consolideze structurile constituționale existente. Conducătorii români doreau un dialog cu Tisza însă erau sceptici în vederea unei înțelegeri reale, deoarece obiectivele lor erau opuse eforturilor lui Tisza de a întări caracterul maghiar al Ungariei.

Purtătorul de cuvânt al românilor, Iuliu Maniu era reprezentantul majorității celor din Comitetul Executiv al Partidului Național și avea ca obiectiv autonomia națională considerând federalizarea imperiului, modul cel mai propice pentru realizarea practică; în plus I. Maniu milita pentru introducerea votului universal considerându-l esențial în demersurile sale 26.

Din cele enunțate mai sus reiese că pe platforma intereselor comune, naționale, clasele societății românești au acționat unitar. Exemplul cel mai elocvent îl constituie participarea românilor la primul război mondial. Un alt element care vine în sprijinul acestei afirmații l-a constituit momentul 1899 când s-a dezvăluit faptul că șeful guvernului, Sturza, a subscris politicii aspre a guvernului ungar față de românii din Transilvania. Tactica obstrucționistă adoptată în parlament de conservatori și de alți deputați din opoziție, precum și demonstrațiile de stradă l-au convins pe Sturza să demisioneze la 10 aprilie 1899 27.

Continuând cu aspecte ale politicii interne de la începutul secolului XX, imaginea României se conturează tot mai mult (pentru această perioadă). Astfel: până în 1907, guvernele conservatoare și liberale cinci la număr, au alternat prin rotație fără dificultăți. Mandatele scurte ale guvernelor conduse de Gh. Cantacuzino noul lider al Partidului Conservator (din aprilie 1899 și până în iulie 1900), respectiv P. Carp (din iulie 1900 și până în februarie 1901) au fost permanent boicotați de către o severă criză economică și financiară. A urmat guvernul liberal al lui Dim. Sturza 28. Liberalii au reușit să depășească dificultățile financiare imediate din țară prin măsuri drastice: micșorarea salariilor, eleminarea unor posturi din administrație. Era momentul în care se putea spera la un program social și economic ambițios. În ciuda unor realizări legislative, guvernul Sturdza a căzut pradă disensiunilor din propriile rânduri. (Elementele tinere ale liberalilor, conduse de I. Brătianu doreau o inovare a României manifestată în procesul de dezvoltare economică și socială a țării 29). Sturdza a demisionat la 3 ianuarie 1905, noul guvern conservator instalat fiind condus de T. Ionescu. Programul legislativ, deși poate fi considerat progresiv ascundea disensiuni interne din cadrul Partidului Conservator, disensiuni ce l-au convins pe rege că această facțiune politică nu putea scoate țara din situația de criză, declanșată în 1877 și culminând cu momentul 1907.

În tot acest timp, liderii conservatori au continuat să insiste că nu există o “chesiune țărănească” reală și că inviolabilitatea marilor proprietăți trebuie menținută cu orice preț. În aceste condiții T. Ionescu a fost demis, iar regele s-a adresat liberalilor pentru a rezolva problema țărănească, care odată cu izbucnirea răscoalei se cerea rezolvată fără termeni de amânare. Noul guvern liberal, ajuns la guvernare îl are la conducere tot pe Sturdza 30, care a trecut la o reprimare brutală a ceea ce devenise o revoltă a satelor din întreaga țară.

Marea răscoală din 1907 și-a avut rădăcinile puternic ancorate în realitățile economice și social-politice ale României moderne ajunsă la cumpăna dintre veacuri. Amploarea și intensitatea luptelor țărănești a prilejuit cele mai diverse reacții în opinia publică precum și în centrele politico-diplomatice din țară și străinătate 31. În fața acestor convulsii sociale, sub presiunea opoziției liberale din Corpurile Legiuitoare, conservatorii preconizau doar o legislație împotriva trusturilor arendășești; întemeierea unor instituții de credit pentru țărani în general diverse proiecte care în cele mai multe rânduri au rămas la stadiul de intenții; spre exemplu: încurajarea unei agriculturi intensive pe loturile mici ori prosperitatea țăranilor să se așeze “nu atât pe deplasarea averilor constituite cât pe crearea de bogății noi…” 32.

Liberalii și-au format guvernul în martie 1907, chiar în timpul desfășurării răscoalei; a fost mobilizată armata care până la jumătatea lunii aprilie a reprimat revolta 33.

În această perioadă, la conducerea Partidului Liberal vine I.Brătianu-Sturdza, în vârstă de 75 de ani; bolnav, nu mai putea face față în mod optim tuturor sarcinilor. Ascendența în partid a lui I.Brătianu marca reîntoarcerea Brătienilor în prim planul politicii românești precum și triumful clasei mijlocii din Partidul Liberal asupra elementelor moșierești reprezentate de Sturdza. Principalul scop al politicii interne a lui I.Brătianu era să continue transformarea economiei prin promovarea industriei și prin păstrarea controlului acesteia în mâinile românilor.

În conformitate cu criza guvernamentală, la sfârșitul celor patru ani de guvernare, regele și-a îndreptat atenția spre conservatori alegând în fruntea guvernului pe P.Carp, care însă venea la conducere cu un grav minus: Partidul Conservator era departe de a fi unit, cea mai mare provocare venind din partea lui T.Ionescu, care la 3 februarie 1908 fondează noul Partid Conservator Democrat, programul său atingând mai ales clasele mijlocii din orașe și sate 34.

Guvernul Carp (aflat la conducere) a atins mari probleme ale societății românești; legislația propusă de Carp a încurajat industria și a asigurat o permanentă intervenție a guvernului în economie 35.

În ciuda realităților și a legislației notabile, lipsa de măsură și de tact în urmărirea țelurilor sale a caracterizat guvernarea Carp. S-a adăugat opoziția sa față de orice reformă de structură, plus atașamentul față de Puterile Centrale, ceea ce era în contradicție cu sentimentele promoționale ale majorității, toate acestea având ca principal rezultat o mare instabilitate politică.

A urmat o guvernare scurtă a lui T.Maiorescu (28 martie-12octombrie 1912) în cursul căreia facțiunile conservatoare au ajuns la o înțelegere, guvernul conservator unit prelua conducerea la 12 octombrie 1912. Noul guvern a fost unul de coaliție, alcătuit din conservatori propriu-ziși și conservatori democrați, totuși cel care s-a remarcat, dealtfel o personalitate a culturii românești a fost T.Maiorescu. O mare influență a avut și T.Ionescu care, de câte ori a avut ocazia a sprijinit unificarea celor trei colegii electorale în două pentru a acorda o largă reprezentare a țăranilor, însă se opunea vehement ideii unui singur colegiu electoral, în timp ce T.Maiorescu reafirmă doctrina esenței conservatoare 36.

Guvernul conservator de coaliție a fost format nu atât pentru a rezolva chestiuni imediate de natură internă căt mai ales pentru a finaliza unele chestiuni ce țineau de politica externă; prin urmare nu a inițiat legi interne semnificative ci s-a concentrat în mare măsură asupra crizei balcanice aceste limite, datorându-se de multe ori, divergențelor dintre cei doi parteneri de coaliție 37.

În contextul care ne interesează, trebuie subliniată și aprecierea raportului intern-extern ceea ce va ajuta la înțelegerea lipsei de armonie existentă în dezvoltarea societății românești. Așadar: relațiile cu vecinii, ca întotdeauna erau primordiale. Guvernele de la București, oricare le-ar fi fost orientarea în politica internă, au urmărit cu perseverență și constant menținerea unor relații de bună vecinătate cu toate țările 38. Piatra de temelie a politicii externe a României, în perioada premergătoare izbucnirii prinului război mondial, a constituit-o alianța cu Puterile Centrale care însă a fost acceptată doar de o mică parte a oamenilor politici și de regele de formație germanofil. Au fost, însă, urmărite cu maximum de atenție schimbările în sistemele de alianță rivale precum și la schimbările în relațiile dintre Germania și Austro-Ungaria, tot așa cum nu putea fi pierdută din vedere situația dramatică a românilor din dubla monarhie 39. Prin urmare, alianța României cu Puterile Centrale a devenit în timp tot mai fragilă. Pledoariile regelui Carol făcute cu prilejul vizitelor la Viena și Berlin au avut scop exercitarea de presiuni asupra guvernului ungar. Aceste pledoarii s-au dovedit inutile ceea ce a determinat o atitudine publică românească tot mai ostilă față de Ungaria.

Un alt factor care a influențat orientarea politicii externe românești a fost izbucnirea războaielor balcanice, constituind în același timp cel mai sever test al alianței României cu Austro-Ungaria respectiv Puterile Centrale.

Victoria rapidă a Bulgariei și a aliațiilor săi asupra Turciei în primul război balcanic a produs îngrijorare la București, guvernul român cerând compensații teritoriale din partea Bulgariei însă în acest sens a primit un sprijin redus din partea Ungariei al cărei scop era atragerea Bulgariei în Tripla Alinață. În vara anului 1913 a urmat atacarea Serbiei și Greciei de către Bulgaria, ca rezultat al împărțirii teritoriilor luate de la turci. În această situație România a declarat război Bulgariei, declanșându-se al doilea război balcanic finalizat cu înfrângerea Bulgariei 40.

Conferința de pace de la București (vara 1913) a pus capăt războaielor balcanice, România implicându-se direct în cel de-al doilea război balcanic. Ceea ce constituie o premieră este înlăturarea marilor puteri de la luarea deciziilor privind soarta statelor mai mici. Dealtfel este momentul în care România a atins apogeul pe scena politicii europene 41.

Din cele enunțate mai sus se impun câteva observații: aria de cercetare poate fi considerabil lărgită. Epoca, una a fenomenelor contradictorii nu poate fi înțeleasă doar prin alipirea domeniilor ce alcătuiesc dezvoltarea, ci prin realizarea unei viziuni de ansamblu.

Această viziune de ansamblu reflectă o societate relativ bine structurată după normele societăților burgheze, cu o serie de probleme nesoluționate potrivit exigențelor acesteia, un sistem politic divers structurat, având la bază o constituție liberală însă insuficient conformă cu realitățile sociale și politice, cu un sistem pluripartidist având o ofertă variată de doctrine politice, însă cu o participare mult prea redusă, a cetățeanului de rând la viața politică. Preponderent agrară și cu un nivel redus de educație, societatea românească acuza o criză de conștiință, în mare parte provocată și de revigorarea chestiunii naționale la sfârșitul secolului trecut și la începutul secolului nostru.

NOTE BIBLIOGRAFICE

G.Platon, op.cit, p.255.

Ibidem p.256.

Ibidem p.266.

M.Iosa, Viața politică în România, Editura Politică, București, 1977, p.17.

Gh. Platon, op.cit p.258.

N.N.Constantinescu, Istoria Economică a României, Editura Economică, București, 1997, p.266

Ibidem, p.272.

Ibidem, p.273.

M.Bărbulescu, op.cit, p.400.

N.N.Constantinescu, op. cit, p.284.

Ibidem, p.308.

V.Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Academiei Româno-Americană de Științe și Arte, vol. VIII, 1989, p.222.

I.R.Barber, Istoria Europei Moderne, Editura Lider, București, 1993, p.246.

Gh.Platon, op.cit, p.259.

I.R.Barber, op. cit, p.245.

K.Hitchins, România între 1866-1947, Editura Humanitas, București, 1996, p.109.

Ibidem, p.110-111.

Ibidem, p.112.

Gh.Platon, op.cit, p.262.

N.Bocșan, Ideea de națiune la românii din Transilvania și Banat, Editura Banatica, Reșița, 1997, p.194.

Ibidem, p.196.

L.Maior, Mișcarea Națională Românească din Transilvania 1900-1914, Editura Dacia, 1986, p.159.

Gh.Platon, op.cit, p.263.

M.Bărbulescu, op.cit, p.409.

K.Hitchins, op.cit, p.129.

Ibidem, p.130.

Ibidem, p.131.

Ibidem, p.132-134.

I.Agrigoroaiei, Românii în istoria universală, Editura Universității Al.I.Cuza, Iași, 1986, p. 363.

A.Stan, Putere politică și democrație în România (1859-1918), Editura Albatros, București, 1995, p.281.

K.Hitchins, op.cit, p.132.

Ibidem, p.135.

Ibidem, p.136.

Ibidem, p.138.

Ibidem, p.139.

A.Iordache, Criza politică din România și războaiele balcanice, Editura Paideea-Științe, București, 1998, p.166.

M.Bărbulescu, op.cit, p.413.

Ibidem, p.414

A.Iordache, op.cit, p.245.

CAPITOLUL 2

ACADEMIA ROMÂNĂ CEA MAI ÎNALTĂ INSTITUȚIE DE CULTURĂ ȘI ȘTIINȚĂ A ROMÂNILOR

Spre sfârșitul secolului XIX personalitățile politice, profesionale, artistice și academice europene aveau concepții extrem de diverse, dar care în permanență se regăseau într-un element comun. Se credea în descoperirea adevărului despre acele aspecte ale existenței umane care le trezea un interes deosebit și mai mult se punea accentul pe chestiuni de ordin practic.

În anul 1899 Guglielmo Marconi transmite primul mesaj telegrafic din Franța în Anglia, în 1900 Max Planck expune teoria cuantică, în 1903 frații Wright execută primul zbor cu avionul; în 1909 Albert Einstein publică teoria specială a relativității; în 1910 dirijabilul inventat de Ferdinand von Zeppelin execută primul transport de pasageri iar lista de descoperiri științifice poate continua. Toată această pasiune pentru cunoaștere urma să deschidă noi căi în atingerea scopurilor importante ale umanității. Pentru începutul secolului XX liderii politici și-au păstrat spiritul practic și optimismul. În acest fel s-au întâmplat lucrurile în rândurile personalităților științifice, însă mai puține posibilități și spațiu de dezvoltare au avut pictorii, muzicienii și oamenii de litere, care după 1870 au urmat mai multe direcții în activitatea lor creatoare; operele celor mai renumiți artiști își mențin o linie deosebit de abstractă, compozitorii optează pentru o muzică discordantă, iar scriitorii pierd intenționat din vedere problemele cu care se confruntă societatea, mizând pe impresiile personale legate de universul lăuntric al personalității umane. Așadar căutarea complexă și noutatea îndrăzneață pot defini în linii mari lumea culturală și științifică europeană ce se pregătea să pășească spre secolul XX 1.

Și în Țările Române, înnoirea științifică înregistrează progrese începând cu sfârșitul secolului XVII și începuturile celui următor prin înființarea Academiilor Domnești din București și Iași. Cea dintâi a fost înființată la 1688 de către domnul Șerban Cantacuzino cu ajutorul stolnicului Cantacuzino care și-a desăvârșit studiile la Padova. Academia Domnească din Iași a fost înființată de domnul Antioh Cantemir în 1707, urmând a fi mult mai bine organizată în 1714 de N.Mavrocordat. Dealtfel secolul XVIII și cel următor a însemnat proliferarea academiilor și instituțiilor științifice în mai multe țări europene: Spania, Rusia, Suedia, Germania, Belgia, Portugalia, Ungaria, Austria, Olanda etc. 2.

Premise de proiecte de înființare a unei societăți academice unice au prins contur îndeosebi după 1859, în vremea lui Alexandru Ioan Cuza. Au existat mai multe țeluri ale culturii naționale cum ar fi dezvoltarea învățământului, științei, artei și literaturii însă înființarea unei societăți academice ar fi avut menirea de a fixa regulile limbii unitare a națiunii precum și de a-i îmbogății lexicul în condițiile modernizării ei. În viața culturală românească o astfel de societate urma să dețină un loc central având în vedere că ea, ar fi urmat să fie principala coordonatoare a activității culturale din cele mai diverse domenii iar în același timp să ofere românilor o ortografie, un dicționar și o gramatică sprijinind unitatea pe plan politic 3. Chestiunea înființării unei societăți academice având ca menire principală studiul în domeniul limbii era primordială; în acest sens pleda bănățeanul Nicolae Tincu Velea, solicitând întemeierea unei “societăți literare ” și tot în aceiași direcție profesorul Ioan Russu cerea elaborarea unui dicționar al limbii române 4.

Se remarcă, cu precădere din prima jumătate a veacului trecut, preocuparea de a se grupa cărturarii în societăți culturale și științifice. Deși exista interes pentru științele exacte, totuși cele care s-au impus au fost preocupările filologice; așa se explică tendința de a se înființa o societate literară cu rosturi largi care în primul rând să reprezinte toate provinciile locuite de români, având în rândurile ei membrii din toate provinciile istorice. Din acest punct de vedere, societățile culturale ce se formează în prima jumătate a veacului trecut n-au reușit să unifice provinciile românești la nivel cultural, iar pe de altă parte, aceste societăți au avut o existență scurtă nereușiind să-și creeze baze trainice 5. Cam acesta era stadiul în care se găsea inițiativa în vederea creării unei societăți culturale pentru toți românii, societăți care ar fi militat pentru afirmarea cu puteri unite a culturii naționale, deși așa cum am afirmat, încercări s-au făcut de la sfârșitul secolului XVIII, atât de o parte cât și de alta a Carpaților 6, însă rezultatele concrete urmau să se întrevadă clar abia după unirea Principatelor.

Ceea ce până acum fusese o inițiativă demnă de laudă a unor cărturari însuflețiți de idealuri naționale, avea să devină după 1860, o preocupare la nivelul tânărului stat român, devenind mai apoi o realizare a acestuia. Primii pași în vederea acestei realizări au constat în propunerea înființării unei “Societăți academice sau literare, destinată a concentra activitatea erudiților români pentru cultura limbii, pentru studiul istoriei naționale…” 7 precum și în intervenția negustorului Evghenie Zappa (1860, aprilie) la guvernul român, oferind 5000 de galbeni în vederea alcătuirii unui dicționar și a unei gramatici. Acestor propuneri li s-au adăugat și altele, astfel că la 5 noiembrie 1860, Dimitrie Ghica ministrul Cultelor și al Instrucțiunii publice, invita la minister pe profesorii I.Maioresci, A.Florian, A.T.Laurian, P.I.Cernătescu, G.Sion și A.Odobescu în vederea înființării unei societăți a cărei menire urma să fie studiul izvoarelor istorice ale națiunii române. În același timp D.Ghica, solicita și la Iași înființarea unei instituții asemănătoare.

În vederea societății proiectate, comisia a propus 18 membrii împărțiți pe două secțiuni: istorică și arheologică, respectiv literară și lexicografică. Scopul societății declarat a fost stimularea științelor și literelor, urmând a se aduna și publica documente cu rezonanță, aparținând istoriei naționale 8. Această inițiativă a fost de răsunet însă momentul ales s-ar părea că nu a fost cel mai propice; în această perioadă se desfășurau acțiuni diplomatice în vederea obținerii recunoașterii Unirii. Prin urmare a rămas la nivelul de proiect. Nu a fost însă uitat, având în vedere că la 28 noiembrie 1864, Al.I.Cuza a mai adăugat 1000 de galbeni la donația lui Zappa, în vederea publicării unor lucrări literare.

Chestiunea a fost reluată în 1864 de ministrul Nicolae Cretzulescu și de V.A.Urechia însă din cauza unor probleme de natură financiară s-a hotărât amânarea. Nu pentru o perioadă prea lungă, deoarece după răsturnarea lui Cuza, prim ministrul C.A.Rosetti, la 12 martie a înaintat consiliului de miniștri un alt memoriu în vederea înființării unei societăți literare care să ofere limbii române o gramatică și un dicționar. Rosetti mai sublinia că prevăzuta societate urma să cuprindă în rândurile sale membrii din toate provinciile locuite de români, doar astfel existând posibilitatea reală de a se alcătui un dicționar unitar al limbii române 9.

În urma intervenției lui C.A.Rosetti se redactează, în fine, Regulamentul de funcționare a “Societății Literare Române”, aprobat la 1 aprilie 1866. Regulamentul prevedea ca “Societatea să aibă trei membrii din Moldova, patru din Muntenia, trei din Transilvania, doi din Banat și doi din Maramureș, apoi doi din Bucovina, trei din Basarabia și doi din Macedonia. Total: 21 de membrii, aleși pentru meritele și lucrările lor literare 10”. Două săptămâni mai târziu au fost numiți membrii de peste hotare, urmând ca mai apoi să fie numiți cei din Muntenia și Moldova. Au reprezentat Transilvania George Barițiu, Timotei Cipariu și Gavril Munteanu 11. Aceste numiri au generat un interes deosebit pentru ceea ce urma să finalizeze și să întreprindă Academia și membrii săi, interes afișat cu precădere de presa din nord-vestul Transilvaniei, urmând a difuza cu regularitate informații despre cercetările efectuate, alegeri, ședințe, dări de seamă, primiri, diverse 12. Reprezentanți ai Banatului au fost desemnați V.Babeș și A.Mocioni, cel dintâi având în răspundere revista “Albina” implicându-se activ în lumea social-culturală românească a perioadei, el având un loc aparte în istoria învățământului bănățean, în special 13. Au reprezentat Maramureșul (fără a fi maramureșeni la origine) I.Hodoș și Al.Roman. Nu trebuie piedut din vedere faptul că reprezentanții Banatului și ai Maramureșului, pe lângă activitatea culturală prestată s-au remarcat și în plan politic: toți patru fiind membrii ai Dietei din Pesta, unde acționau ca atare, de pe poziții pur românești. Din Bucovina au fost numiți A.Hurmuzachi și I.Gh.Sbierea. Alți membrii numiți au fost A.Hașdeu, I.Străjescu, Șt.Gonata, I.Caragiani și D.Cozacovici (unii dintre aceștia, ca urmare a unor decese ori demisii au fost numiți în locurile rămase vacante). Odată numiți membrii de peste hotare s-a fixat momentul de inaugurare a societății 13 august 1866 14, zi de sărbătoare pentru Bucureștii anului 1866. Așa cum era de așteptat, pregătirea s-a făcut din timp, programul redactat de Urechia a fost unul bine structurat iar pentru a marca parcă mai bine atmosfera festivă, elevii de școală au fost înșiruiți pe străzile Bucureștiului pe unde urmau să vină membrii Societății Literare.

Inaugurarea s-a desfășurat în prezența miniștrilor și a avut loc “cu o pompă măreață și în mijlocul unei afluențe imense și entuziastice” 15. A luat cuvântul Ștefan Golescu arătând că Societatea va fi liberă și independentă și tot pe aceeași linie, în încheiere, Golescu a cerut ca lucrările ce vor apare sub protecția societății, să fie astfel elaborate încât să conducă la o apropiere de popor, nicidecum să despartă deoarece, așa cum spunea V.A.Urechia “limba nu este a unei clase, ci a națiunii”. Au mai luat cuvântul Urechia și Cipariu, plini de entuziasmul în care se întrevedea o nouă epocă în viața culturii naționale române 16. Dealtfel acest entuziasm domnește pretutindeni: se observă din articolele ziarelor; cuvântări rostite cu diverse prilejuri, poezii festive. Din toate acestea reiese semnificația culturală și profund națională a înființării Societății Literare.

După inaugurarea solemnă, “Societatea Literară Română” s-a întrunit în ședință de lucru, discutând și adoptând statutele conform cărora își va desfășura activitatea și tot cu acest prilej, la propunerea lui George Barițiu “Societatea Literară Română” își schimbă numele în “Societatea Academică Română”. Potrivit noului statut, respectiv cel de instituție academică, apar noi cerințe între care și dezvoltarea științelor. Statutele Academiei Române au fost redactate de către nume ilustre ale culturii românești: Al.Hurmuzachi, T.Cipariu, A.Tr.Laurian, V.A.Urechia, I.Eliade Rădulescu și G.Barițiu.

Statutul stabilea în primul rând rolul Societății Academice: acela de a dezvolta știința și cultura națională, de a promova valorile. Societatea Academică se afla sub protecția Guvernului iar principalul său scop era de a emancipa literele și de a încuraja științele. Pentru ca toate acestea să fie bine îndeplinite societatea a fost structurată pe secțiuni, trei la număr.

Secțiunea filologico-literară care urma să abordeze probleme de natură filologică. Urma a se compune un Dicționar român, a se premia lucrările cu valoare literară 17. Așa cum avea să se dovedească mai târziu, standardele au fost înalte, deoarece se lua în considerare că o operă literară, pentru a se înscrie în rândurile creațiilor ce conferă autoritate autorului și specificitate culturii, trebuie pe lângă conținutul inspirat de național, să fie frumoasă, să servească binele și adevărul. În aceste idei se regăsește atât spiritul maiorescian cât și a altor literați valoroși ai perioadei 18.

Secțiunea istorică-arheologică avea sarcina de a forma cercetători care să selecteze documente din toate teritoriile locuite de români precum și din străinătate, documente care să clarifice fragmente mai puțin cunoscute dar importante pentru istoria Românilor. Pentru aceasta se au în vedere deschiderea de șantiere arheologice, deplasări în străinătate pentru cercetarea de documente precum și premierea lucrărilor istorice valoroase 19. Activitatea secțiunii istorico-arheologice s-a dovedit a fi intensă pe linia afirmării unității naționale, în compartimentul cercetărilor, publicațiilor istorice. Au fost atinse atât probleme de ordin arheologic și istorie veche cât și din cele de istorie medievală, modernă. Însă una din cele mai importante preocupări ale Academiei Române, din punct de vedere istoric, a fost cercetarea arhivelor transilvănene și studierea pe bază de documente a legăturilor dintre Moldova și Muntenia cu Transilvania. Până la 1918, problemele culturii și istoriei naționale s-au bucurat de o prioritate permanentă din partea Academiei Române 20.

Cea de-a treia secțiune grupa științele naturale, dar deși prevăzută în statute din 1867, lipsa de fonduri a împiedicat înființarea propriu-zisă până în 1872, când secția și-a ales membrii în persoanele lui Anastasie Fătu (președinte), P.Poenaru (vicepreședinte) și P.S.Aurelian (secretar). Ulterior secția s-a dezvoltat și datorită unor fonduri provenite din donații a fost stabilit un număr de premii acordate cu scopul de a încuraja dezvoltarea științei românești 21.

Inaugurarea activității “Societății Academice Române” a produs entuziasm în întreaga românime; au venit scrisori de felicitare la adresa Societății din Galați, Făgăraș, Ploiești, Craiova, Argeș, Cahul etc., dar și din Macedonia, Paris. Serbarea inaugurării a produs speranțe și dincolo de munți, unde numirea membrilor transilvăneni și comentariile presei transilvănene, pozitive la adresa Academiei, au generat protestul unor publicații maghiare șoviniste, cărora George Barițiu (membru ales) răspunde cu un articol din care reiese atitudinea unitară a românilor chiar în aceste condiții de opoziție la dezvoltarea culturală a românilor transilvăneni 22.

Membrii aleși ai Academiei proveneau “din toate provinciile locuite de români” iar această decizie avea o bază reală. Dicționarul și Gramatica ce urmau a fi elaborate nu erau destinate vorbitorilor unui dialect anume, ci românilor, iar pentru aceasta era necesară osteneala unor filologi cunoscători ai graiului ce se folosea în acea perioadă în ținuturile populate cu români. Principiul numirii de membrii din toate provinciile a fost respectat cu strictețe până la desăvârșirea statului național. Edificator în acest sens este și faptul că inițial au fost numiți membrii din provinciile aflate sub dominație străină, enumerați în rândurile de mai sus. Membrii din Muntenia și Moldova au fost numiți abia după un an, aproape în momentul deschiderii ședinței de inaugurare. În plus din diferite motive s-au produs o serie de demisii și neacceptări soldându-se în final cu noi numiri pentru a se menține numărul de membrii prezent în statute 23. În 1867 Societatea număra 22 de membrii fondatorii urmând ca viitorii membrii să fie aleși în funcție de merite. Ei trebuie să organizeze caracterul cercetării, să-și îndeplinească îndatoririle conform cu statutul lor: membrii activi, onorari ori corespondenți (ultimele două categorii de membrii puteau fi și străini spre deosebire de membrii activi-titulari ce nu puteau fi decât români) 27.

A fost stabilită și o ordine ierarhică a membrilor Academiei (31 septembrie): Ion Heliade Rădulescu a fost ales președinte, Timotei Ciprianu vicepreședinte, iar A.T.Treboniu a fost numit în funcția de secretar general. La propunerea președintelui, domnitorul României, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen a fost numit primul membru de onoare. Acesta a acceptat mulțumind pentru onoarea ce i-a fost făcută, dorind Societății “cea mai mare prosperitate”.

Societatea Academică urma a-și desfășura activitatea în adunări generale, întrunirile având loc anual între 1 august și 15 septembrie. Sediul și locul de întâlnire al membrilor era Palatul Universității din București. Statutele Societății au intrat în vigoare la 27 august, urmând ca în 1867 să fie completate cu “Regulamentul General” votat la 5 septembrie 1868 25.

Activitatea Societății a debutat cu o primă ședință în care Dimitrie Brătianu a ținut un discurs care a “sensibilizat” puțin forurile conducătoare de la Viena și Pesta. Din păcate, în prima ședință numărul membrilor prezenți a fost restrâns: bănățenii Mocioni și Babeș au lipsit, Hurmuzachi și Sbierea s-au retras cu zece zile înainte de închiderea sesiunii, a mai lipsit A.Hașdeu, Negruzzi, Cozacovici; Urechia și Maiorescu au participat doar la un număr de ședințe. Aceste absențe au îngreunat desfășurarea optimă a primei sesiuni, lucrările propriu-zise, cel puțin aparent au fost sterile. Deși nu s-a rezolvat problema ortografiei, membrii s-au întrunit zi de zi, au luat cuvântul și au făcut planuri de viitor (mai mult pe linie etimologistică), au lucrat la statute etc.. Cipariu a rostit o cuvântare despre istoria limbii române, Heliade Rădulescu a enunțat fazele unei limbi, iar A.T.Laurian a prezentat istoricul ideii formării unei societăți literare. S-a adoptat un proiect provizoriu de ortografie, urmând ca în sesiunea viitoare problema să fie definitivată. Totuși, pe linie generală, rezultatele primei sesiuni au fost sub așteptări. În “Convorbiri Literare” s-a prezentat un rezumat al chestiunilor dezbătute în ședințe, apreciindu-se în final că “Ceea ce este serios și solid trebuie să vorbească prin propria sa valoare” 26.

Cu prilejul încheierii sesiunii, A.T.Laurian în calitatea sa de secretar a făcut un rezumat al activității Societății în prima sa sesiune, subliniind faptul că și-a lărgit domeniile de activitate, evidențiind însă că cel puțin pentru următorii ani, scopul principal al Academiei este “limba și literatura română” prin aceasta fixându-se limitele modeste ale dezvoltării însăși societății 27.

Aceste limite au fost depășite destul de curând prin dezvoltarea secțiilor istorico-arheologică și științifică, înființându-se astfel Academia Română (1879) cea mai înaltă expresie a unității naționale și a vieții naționale a tuturor românilor 28.

Societatea Academică Română nu s-a născut din nimic, din inițiativa de moment ori copiind un model străin, ci realizându-se o sinteză a tuturor ideilor, curentelor, inițiativelor și acțiunilor ce se manifestaseră cu mult înainte. Această moștenire a fost prelucrată integral și pe viitor dezvoltată în cadru instituționalizat conform scopului său, statutului și calităților membrilor săi.

Pe fundalul general al proceselor social economice și politico-ideologice desfășurat în Țările Române, Alexandru Dobre este de părere că numărul coordonatelor fundamentale ce au determinat constituirea Academiei au fost unitatea și continuitatea fenomenului românesc; formarea spiritului de asociere în societatea românească modernă sub impulsul procesului conștiinței naționale și nu în ultimul rând manifestarea tot mai puternică a opiniei, care acum este bazată pe argumente solide cu privire la necesitatea înființării unei astfel de instituții, în care cei mai de seamă cărturari români să lucreze pentru cultivarea limbii române și a istoriei naționale 29.

Problema națională a preocupat îndeosebi activitatea Societății Academice, începând cu prima sesiune. Cu prilejul inaugurării Societății, “Concordia” din Pesta avea un articol în care afirma: “cultura și iar cultura e pârghia ridicării noastre”, ori “Societatea Literară din București e înființată, sateliții ei o vor urma ca o pârghie naturală…”. Din aceste afirmații reies speranțele ce s-au pus în Societate și rolul pe care aceasta urma să-l îndeplinească în procesul de creare a deplinei unități naționale 30.

Tot pe această direcție, istoricul Hașdeu publica un articol în “Românul” în care protesta asupra împărțirii fostului teritoriu al dacilor acum împărțit în prea multe provincii, declarând: “Moldova, Transilvania, Muntenia nu există pe fața pământului, există o singură Românie, cu un picior în Dunăre și cu altul pe ramificațiile cele mai depărtate ale Carpațiilor, există un singur corp și un singur suflet” 31.

Caracterul național al activității instituției traspare și din sentimentul responsabilității generației acestui mijloc de veac XIX, transferându-se și generațiilor următoare responsabilitatea față de originea, vechimea și continuitatea poporului român instrumente ale consolidării unității naționale32. Aceste generații au fost militante pentru desăvârșirea unității politice a poporului român; lupta pentru Unirea Transilvaniei și Banatului cu România a fost determinată de concepția generală asupra dreptului și necesităților poporului român de a se organiza într-un corp politic 33. România a fost nu doar pentru Iorga o “permanență”: una, singură, susținută și mărginită în cadrul romanității orientale. Oricare ținut românesc liber ori înstrăinat (Transilvania, Banat, Maramureș, Bucovina, Dobrogea) era România. De-o parte și de alta a Carpaților erau așezați aceiași “români”, peste tot putea fi întâlnit același neam românesc cu aceiași forță și vitalitate, aceleași graiuri, aceleași drepturi la civilizație și libertate 34, iar așa cum afirma N.Iorga “nimic nu poate împiedica o națiune a se întoarce la unitatea ei primordială și necesară”.

NOTE BIBLIOGRAFICE

J.R.Barber, Istoria Europei moderne, Editura Lider, București, 1993, p.244-246.

Ș.Pascu, Istoricul Academiei Române, Editura Academiei Române, București, 1991, p.25.

D.Berindei, Cultura națională română modernă, Editura Eminescu, București, 1986, p.183.

Ibidem, p.188.

Ibidem, p.190.

V.Netea, Spre unitatea statală a poporului român, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979, p.98-99.

Ibidem, p.100, apud T.Maiorescu, Starea instrucțiunii publice în România de Sus, în “Amicul Literaturii Române”, 1860, p.50.

Ibidem, p.101.

Ibidem, p.102-103.

Ș.Pascu, op.cit. p.54-55.

V.Netea, op.cit. p.103.

V.Achim, N-V Transilvaniei. Cultura națională – finalitate politică (1848-1918), Editura Gutinul, 1993, p.357.

I.Iliescu, Academia Română și Banatul, Editura Universității, Timișoara, 1982, p.180.

V.Netea, op. cit. p.104.

Ibidem, p.235, apud V.A.Urechia, Actele și serbarea națională a inaugurării societății pentru gramatica și glosariul limbii române, București, 1967, p.37.

Ibidem, p.237.

Ș.Pascu, op. cit p.76.

P.Florea, Cultură și Literatură, Editura Junimea, Iași, 1986, p.19-23.

Ș.Pascu, op. cit p.77-79.

V.Netea, op. cit p.123-124.

D.Berindei, op. cit p.267-268.

V.Netea, op. cit p.104.

A.Dobre, op. cit p.115.

Ș.Pascu, op. cit p.82.

Ibidem, p.188.

D.Berindei, op. cit p.238-239, apud Societatea Academică din București, în “Convorbiri Literare” nr.15 din 1 oct.1867, p.197-200.

Ibidem, p.240-241.

Ibidem, p.21.

A.Dobre, op. cit p.5-7.

D.Berindei, op. cit p.236-238.

Ibidem, p.241, apud “Românul” nr. din 6 aug. 1867, p.658.

A.Dobre, op. cit p.102-103.

V.Netea, Pe drumul unității naționale, Editura Dacia, București, 1975, p.204.

Ibidem, p.229-230.

CAPITOLUL 3

ACADEMIA ROMÂNĂ ÎN PRESA

DIN BANAT ȘI TRANSILVANIA

Societatea Academică Română s-a impus ca cea mai înaltă expresie a unității naționale și a vieții culturale a tuturor românilor, încă din 1 aprilie 1866, puțin mai târziu schimbându-și denumirea în Academia Română (1879). A. D. Xenopol afirma în 1893 că această instituție era singurul mijloc prin care românii își puteau realiza dezideratul unirii 1, iar Timotei Cirariu aprecia că existența înaltului for cultural va determina intrarea într-o epocă nouă din viața cultural românească, o epocă ilustră, societatea avea de îndeplinit o misiune înaltă, recunoscută de întreaga românime 2.

În cursul activității sale, Societatea Academică a parcurs și numeroase etape dificile, a căror rezolvare s-a făcut în timp. Faptul că o mare parte din membrii activi ai societății se aflau răspândiți în afara hotarelor statului român, a prilejuit dificultății activității instituției. Unii au fost siliți să renunțe la calitatea lor de membru iar ceilalți s-au confruntat cu probleme pentru a participa la lucrările societății 3. Cu toate acestea, parcurgând Analele Academiei se constată că până la desăvârșirea statului național unitar român, s-a respectat principiul de a chema la lucrările Academiei, cât s-a putut de corect, reprezentanți din toate provinciile istorice principiu ce va fi respectat cu strictețe, precizânduse că aplicarea acestuia a caracterizat, încă de la 1 aprilie 1867, structura organizatorică a forumului academic ca unul ce trebuia să simbolizeze caracterul unitar al poporului român și al culturii sale.

Decizia de a număra în rândurile Academiei bărbați iluștrii din toate provinciile locuite de români, a fost motivată cel puțin inițial de faptul că se dorea elaborarea unei Gramatici și a unui Dicționar, care nu puteau aparține unui singur dialect ci tuturor românilor. Este remarcabil faptul că pentru desemnarea reprezentanților au fost consultați numeroși cărturari și politicieni, presa a fost chemată să-și prezinte candidaturile (liber și public) guvernul României urmând să facă după aceea selecția și numirile pe care le considera cele mai îndreptățite 4. Reorganizarea Societății Academiei Române și transformarea ei în Academia Română a dat un cadru mai larg de activitate (inițial latura lingvistico-filologică prima) acestui for de cultură al țării, îndrumător a culturii naționale în ansamblul ei. Consecință a dobândirii independenței României noi sarcini au revenit instituției ce era menită să contribuie la pregătirea desăvârșitei unități naționale: îmbogățirea activității în toate ramurile științifice 5.

Academia Română s-a încadrat în centrul evenimentelor naționale și prin activitatea ei a simțit permanent cu românii de peste Carpați.

Prin delegați a participat la manifestări prilejuite de aniversarea momentului revoluțional 1848 (în 1898) sau a Unirii (în 1909). Academia Română a luat parte la înmormântarea fruntașilor vieții publice, ce-și dăduseră contribuția la făurirea României moderne, spre exemplu în 1880 la înmormântarea lui Gheorghe Magheru; a luat la cunoștință cu durere vestea tragicului accident care a pus capăt vieții lui Aurel Vlaicu pe care-l premiase pentru “aeroplanul Vlaicu” (1879). O înaltă cinstire a fost arătată poetului V. Alecsandri (nepoatei sale, Paulina Alecsandri, I-a fost oferită de către Academie, lunar, o pensie de 200 de lei).

Academia Română a fost unul dintre innstrumentele de desăsârșire a statului național unitar. În 1892 D. A. Sturdza justifica poziția specială a Academiei Române prin aceea că unitatea națională nu era desăvârșită. Dacă în alte țări academiile reprezintă mai mult conlucrarea înfrățită a învățaților națiunii, în România, Academia are un caracter național. Limba și istoria sunt principalele ei ocupațiuni căci tocmai aceste elemente definitorii sunt cele ce au fost cele mai contestate de alții. Scopul Academiei, arăta D. A. Sturdza este “… unitatea culturală a tuturor românilor” 6.

Interesul și sprijinul acordat românilor din afara hotarelor statului din acea perioadă, reiese clar din activitatea pe care Academia o desfășoară. Activitatea Academiei a fost redată permanent în periodicele din Banat și Transilvania. Presa de aici a avut o dezvoltare deosebită, și acest lucru s-a întâmplat în ciuda autorităților reacționare ce uneori au încercat să stăvilească activitățile în acest domeniu. Periodicele din Banat și Transilvania ca: “Luminătoriul” (Timișoara), “Dreptatea” ( Timișoara), “Foaie Diecezană” (Caransebeș), “Drapelul” (Lugoj), “Familia” (Oradea Mare), “Gazeta Transilvaniei” (Brașov), “Observatorul” (Sibiu) au prezentat în paginile lor ședințele și activitatea înaltului for de cultură de la București. Decenii de-a rândul, aceste publicații vor fi purtătoare de cuvânt ale idealurilor de eliberare socială și națională prin intermediul unor lungi serii de articole militante. Încă de la momentul inaugurării, spre exemplu, Iosif Vulcan saluta cu căldură în coloanele “Familiei”, principiul reprezentării tuturor provinciilor în Societatea literară, întocmind chiar o listă de candidați.

În fiecare din publicațiile de mai sus se regăsesc, uneori în numere consecutive, titluri de articole ca: “Ședință publică la Academia Română 1901” 7; “Sesiune Generală a Academiei Române 1901”; “Deschiderea Sesiunii Generale”; “Ședințele de peste an”; “Publicațiile Academiei”; “Premiile Academiei” 8; “Recepțiuni la Academia Română” 9; “Regele Carol în Academia Română” 9; “Sărbătoarea d-lui Titu Maiorescu” 10; “Nicolae Iorga la Academie” 11 etc. Prezentarea, uneori pe larg, a ședințelor și activităților Academiei este explicabilă, având în vedere că numeroși oameni de presă ce redactau în aceste ziare erau colaboratori ai Academiei ori membrii ai acesteia. Este și cazul lui Iosif Vulcan (“Familia”) sau a lui Iacob Mureșan (director “Gazeta Transilvaniei”).

Rezumând temetica presei bănățene și transilvănene din perioada

1900-1914 se poate trasa în linii mari atât politica internă cât și cea de reformă promovată de guvernul de la București, punctate fiind în special evenimentele sociale (Răscoala din 1907 ocupă mai multe pagini în “Drapelul”) și culturale, de politică externă (“Gazeta Transilvaniei”). Cea mai stringentă rămâne însă problema națională, regăsindu-se cel mai des în articole tot mai numeroase și militante.

Presa este cea care însoțește și dă expresie dezvoltării societății omenești, dezbate probleme ideologice și politice fundamentale ale vremii, ea este cea care formează și orientează opinia publică, conferă formă și conținut năzuințelor naționale, le apără și luptă pentru afirmarea lor.

Un rol important, aplicabil în diverse probleme de viață socială și intelectuală contemporană, l-a avut presa din Transilvania: începând cu 1878, anul nașterii “Observatorului” (sub îngrijirea lui Barițiu) și continuând cu reapariția “Transilvaniei” (organul societății “Astra”), afirmarea “Tribunii” lui Slavici, la Sibiu din 1884, ori a “Tribunii” lui I.Russu-Șirianu, scoasă la Arad (1907). Se mențin publicațiile vechi: “Gazeta Transilvaniei”; “Telegraful Român” și se ivesc altele noi după 1900 “Românul” de la Arad, sub redacția lui V.Goldiș ori “Luceafărul” înființat în 1902 la Budapesta, având ca redactor pe O.Goga 12.

În ceea ce privește gazetăria bănățeană și istoria presei române din Banat s-a scris foarte puțin. De aceea se poate concluziona cu ușurință că o lungă serie de ziariști profesioniști, precum și colaboratori însemnați ai gazetelor bănățene au rămas în umbra uitării, ceea ce i-a făcut pe unii să tragă concluzia falsă că bănățenii nu au avut presa lor locală ci se alimentau cu gazetele din Ardeal. Dimpotrivă însă, bănățenii au avut o bogată activitate gazetărească, presa de aici remarcându-se prin variație. Dovada: pe lângă ziarele cu caracter politic și național, se mențin numeroase gazete și reviste: satirice, literare, sanitare, medicale, bisericești, juridice și sociale. Un element caracteristic pentru presa bănățeană este apariția câtorva ziare sătești, după primul război mondial chiar ziare scrise și editate exclusiv de țărani 13. Prețul de vânzare al ziarelor era mic, astfel încât să și-l poată procura cu ușurință oricine; limba și ortografia folosită era una ușoară pentru a putea fi citită și înțeleasă, scopul esențial al gazetelor fiind acela de a informa opinia publică despre evenimentele din România. Din acest punct de vedere se exprimă clar și permanent dorința de a mijloci alcătuirea unui program național prin cercetarea și consultarea sentimentelor, părerilor și intereselor poporului. În afara politicului, reiese și un accent pus pe cultură și anume cultura și literatura poporului care se află în legătură cu bunăstarea lui. Astfel, un popor cult nu poate fi sărac, națiunea ce-și are literatura sa proprie, nu-și poate pierde naționalitatea 14.

Indiferent de locul în care au apărut, aceste publicații au luptat după posibilități pentru drepturile și afirmarea poporului român. Unele dintre ele au jucat un rol de seamă în realizarea idealului național: unirea tuturor românilor. Aproape toate vor apăra drepturile românilor în virtutea legislației existente în Austro-Ungaria și mai cu seamă în virtutea legalei îndreptățiri între popoarele monarhiei dualiste.

Pentru afirmarea idealului de unitate națională și libertate, în cadrul mișcării naționale din Banat un rol improtant l-au avut legăturile politice și culturale cu România. Permanent dezvoltate, multitudinea acestor manifestări de colaborare a românilor bănățeni cu cei din Vechiul Regat la începutul secolului următor, se însciu în procesul logic, firesc al luptei poporului nostru pentru făurirea statului unitar național.

Legătura continuă cu multe consecințe politico-naționale, dintre cărturarii bănățeni și cu cei de dincolo de Carpați s-a menținut tocmai pentru a asigura afirmarea unitară a culturii naționale și convergența unor acțiuni de importanță în contextul luptei pentru făurirea statului național unitar român.

Nicolae Iorga, vizitând Banatul, în perioada de mare efervescență politică generată de adunarea din Lugoj (5 noiembrie 1905) a avut mai multe convirbiri cu lideri bănățeni, îndeosebi cu Valeriu Braniște, îndreptându-i să sprijine noul activism 15. Așa cum avea să relateze în publicația sa “Drapelul”, Braniște a remarcat cum “cu puterea sa genială de intuiție Iorga simțea curentul uriaș din popor, care mișca toate sufletele și ca om al acestui popor ținea la acest curent” 16. (Pentru caracterul îndrăzneț, protestatar al publicațiilor sale, V.Braniște a suferit mai mult de 20 de ani da închisoare din partea justiției maghiare, însă el nu și-a încetat scrisul până în februarie 1918 când a fost trimis în temniță la Seghedin 17).

Din cele mai vechi timpuri, circulația de cărți, ziare, reviste din România în Banat, a constituit un mijloc de integrare organică a românilor bănățeni în viața spirituală unitar națională. Lucrări numeroase aparținând autorilor din Vechiul Regat, ilustrează pentru lumea culturală bănățeană un izvor de tărie sufletească în fața opresiunii maghiare. S-au pus în circulație diferite metode organizate de răspândire a cărții românești în satele bănățene. (Spre exemplu vânzarea bibliotecii lui Emilian Micu din Belinț ce cuprindea un mare număr de cărți românești, și avea funcția de depozit alimentat cu cele mai noi tipărituri din Vechea Românie.). Schimbul de cărți era des întâlnit: erau trimise cărți apărute în Banat și Transilvania solicitându-se în schimb manuale școlare, cărți de istorie națională și publicații ale Academiei Române 18.

Elita culturală din Vechiul Regat a încurajat permanent această colaborare ce treptat se va extinde în tot mai multe domenii. Academia Română, din acest punct de vedere, a fost la înălțime, implicându-se activ ori de câte ori a fost nevoie în viața culturală bănățeană. Un exemplu în acest sens a fost acordarea premiului “Năsturel” de către Academia Română, istoricului bănățean Ion Sârbu pentru lucrarea sa: “Istoria lui Mihai Vodă Viteazul, Domnul Țării Românești” (vol. I, 1904; vol. II, p. I. 1907). Lucrarea surprinde personalitatea reprezentativă din trecutul politic și cultural al românilor precum și faptele mărețe din lupta pentru dezrobirea națională. Istoricul bănățean a văzut în epopeea românească din perioada marelui voievod și domn o încununare, o împlinire a năzuințelor sale de unitate 19.

Revenind la presa bănățeană și transilvăneană din perioada 1900-1914 poate fi conturată în linii mari activitatea Academiei Române care s-a concretizat în acțiuni de cooptare în rândurile ei (și colaborare) a unor personalități din Banat și Transilvania, în editarea de lucrări referitoare la limba și istoria poporului român, dar și a lucrărilor cu caracter științific (tehnică și madicină), în premierea unor lucrări valoroase, în sprijinirea culturii din Banat și Transilvania prin donații de cărți și publicații de dincolo de Carpați (după cum am menționat înainte), în participarea prin reprezentanți ai ei la inaugurări de monumente, aniversări, înmormântări și alte ocazii. (Diverse sectoare de activitate ale Academiei pe care, în rândurile de mai jos voi încerca să le surprind).

Această activitate nu este specifică doar perioadei 1900-1914, ea a caracterizat și perioada deceniilor anterioare, precum și perioadei următoare, cu precădere până în 1918.

MEMBRII ACADEMIEI ROMÂNE (activitatea surprinsă în presă)

Menirea Academiei Române a fost aceea de a îmbogăți știința românească, de a îndemna, judeca și răspândi silințele creatorilor de cultură, cei ce se disting prin râvna lor pentru îndeletnicirile cele mai înalte ale spiritului omenesc în cercetările de valoare și în cugetarea filosofică aplicată diferitelor științe.

Unitatea în activitatea Academiei poate fi asigurată de scopul urmărit de ea, de “intențiile nobililor ei întemeietori” și de activitatea asiduă a fiecărui membru al său 20. Activitatea Academiei a fost cel puțin până la 1918 expresia vie a unității culturale a românilor. Profesorul G.Precup, în cadrul conferinței de la Săliște din 27 martie 1910 și câteva luni mai târziu, în rândurile revistei “Transilvania” din septembrie-octombrie 1910, susținea: “Tradiția continuității unității noastre culturale își află expresia cea mai fericită în 1866, în decretul locotenenței domnești din 22 aprilie prin care au fost numiți membrii ai Societății Literare, azi Academia Română bărbați din toate țările locite de români…”. G.Precup, continuă enumerând acești bărbați, membrii fondatori: “… astfel din Maramureș, I.Hodoș și A.Roman; din Transilvania: T.Cipariu, G.Barițiu; din Banat Mocioni și Babeș; din Basarabia, A.Hașdeu, S.Strejescu; din Macedonia: Caragiani și Cozacovici; din Bucovina A.Hurmuzachi și I.Sbierea…astfel cu alcătuirea Academiei Române, s-a pecetluit pentru vecie unitatea noastră culturală” 21.

După 29 martie 1879 când Societatea Academică a fost declarată “Institutul Național”, sub numele de Academia Română a urmat la 29 iunie/ 3 iulie stabilirea Statutelor Academiei Române care au stabilit problemele care odată rezolvate puteau asigura buna funcționare a Academiei. Prima parte a statelor cuprinde organizarea Academiei care formează un corp unic, cu trei secțiuni: secțiunea literară, secțiunea istorică și secțiunea științifică. Toate secțiunile își aveau publicații proprii, organizau misiuni științifice, încurajau și recomandau pentru premiere lucrările importante din domeniile ce intrau în atribuțiile fiecărei secții în parte. Academia organiza comisii care realizau lucrările programate. Partea a III-a a statutelor se ocupa cu averea Academiei – fonduri cu destinație specială și generală. Din veniturile fondurilor, Academia își rezerva în fiecare an 15% pentru: cheltuielile comune, indemnizațiile de ședințe, cheltuielile de transport ale membrilor în vederea participării lor la sesiunile generale, pentru publicațiile sale, salariile personalului administrativ, achizițiile pentru bibliotecă etc. Răspunderea pentru gospodărirea veniturilor o avea președintele Academiei și casierul contabil numit la propunerea consiliului de conducere al Academiei, în sesiunea generală, cu două treimi din voturile membrilor prezenți.

Partea a II-a a Statutelor se ocupa cu Personalul, adică cu membrii înaltei instituții. Din dorința de a asigura Academiei un bun prestigiu cultural și științific – care dealtfel I-a fost temelia solidă încă de la înființare și care cerea proba timpului în vederea consolidării s-a constituit o comisie pentru stabilirea condițiilor ce trebuiau îndeplinite de cei ce urmau să se împodobească cu înaltul titlu academic.

Condiția esențială, prevăzută și în statutul Academiei era o rodnică activitate literară ori științifică, deci “români din orice țară, conoscuți prin operele și activitatea lor literară și științifică.” Chestiunea condițiilor ce trebuiau îndeplinite pentru a “intra” în cele mai înalt for academic din România a fost mult timp dezbătută. Membrii comisiei ce urmau să numească noii mambri au fost pe deplin conștienți de răspunderea ce le era încredințată în vederea viitorului instituției și al prestigiului științific. A fost stabilit numărul membrilor și categoriile: titulari de onoare și corespondenți, egal la toate cele trei secții: literară, istorică și științifică 22.

La 26 martie 1901 Analele Academiei Române numărau câte 12 membri în fiecare secțiune, din care remarcăm pe Iosif Vulcan din Oradea-Mare (ales încă din 30 martie 1891) redactorul șef al revistei “Familia” din Oradea Mare, revista care relatează pe larg pentru cititorii săi din acestă parte de țară activitatea Academiei: alegerea de membri activi, desfășurarea sesiunilor generale, premierea celor mai bune lucrări etc. Un alt membru remarcabil a fost At. M. Marienescu din Sibiu, precum și Episcopul Nicolae Popea din Caransebeș, ales membru al Academiei la 8 aprilie 1899 23. Cel din urmă, ilustră personalitate a lumii politice bănățene dar și cu mari succese în literatură, a fost unul dintre cei mai credincioși ucenici ai lui A. Șaguna. Nicolae Popea s-a născut la 17 februarie 1826 în Satulung (lângă Brașov). A urmat cursurile școlii secundare la Blaj și apoi Dreptul la Cluj, definitivându-și studiile la Viena unde a urmat cursurile Facultății de Teologie. În 1856 s-a călugărit cu “mare ceremonie publică”- relatează “Telegraful Român” din 1856 p.98 primind numele de Nicolae. A fost profesor la Seminarul din Sibiu, unde a fost mâna dreaptă a lui Șaguna. La 63 de ani a fost ales episcop al Caransebeșului (pentru 19 ani). La 8 august 1908 Nicolae Popea a murit, lăsând în urmă o însemnată carieră bisericească, și deloc de neglijat una politică și una literară. Nicolar Popea a luat parte la mișcările naționale ale neamului românesc fie ca lider bisericesc fie ca și conducător. În politică N. Popea a rămas un reprezentant credincios al direcției activiste provăduită de Șaguna. Între 1878-1881 a ajuns chiar președinte al Comitetului Național Român. Ca scriitor, a scris articole în “Telegraful Român”; pentru reviste vieneze, etc. Cu îndemânare a folosit prețioasa comoară de acte istorice ce a aparținut odinioară lui A. Șaguna urmând a elabora mai multe scrieri ce au ca personalitate centrală pe Metropolitul A. Baron de Șaguna. A publicat pe acestă temă numeroase articole în “Telegraful Român” din 1873 (nr. 57 mai ales) 24. Dealtfel discursul său de intrare în Academia Română, a fost o încununare a lucrărilor sale cu referire la mitropolitul Șaguna. Momentul este surprins în “Gazeta Transilvaniei”, din 19 martie 1900; titlul articolului este “Recepțiuni la Academia Română” și face referiri la ședința solemnă din 13 martie, ședința prezidată de Maiestatea Sa Regele Carol I și onorată de prezența Alteței Sale Regele, principele moștenitor, Ferdinand. În cadrul acestei ședințe solemne și-a ținut episcopul Nicolae Popea discursul de recepție, rostind o cuvântare despre viața mitropolitului Andrei Șaguna 26. Și “Transilvania” de Sibiu oferă spațiu în paginile sale episcopului Nicolae Popea, informându-și cititorii despre tema discursului său de recepție, subliniind că solemna ședință a avut un “particular caracter transilvănean” deoarece al doilea discurs de recepție, cel al lui D. C. Erbiceanu (București) s-a referit exclusiv la Naum Râmniceanul acesta fiind transilvănean de origine 26. Și continuând pe aceeași linie, revista informează cu privire la alegerea de membri noi în Academie, secția literară adăugându-și noi membri în locurile vacante: A. Philippde și Ioan Cav de Pușcariu iar ca membru corespondent pe G. Coșbuc 27.

Presa din această perioadă a dedicat spații întinse cooptării de noi membri în Academia Română. Astfel “Familia” din 18 martie 1901 face un rezumat al ședinței din 10 martie 1901, când a fost citit un proces verbal al secțiunii literare, prilej cu care se aduce la conoștință existența a trei locuri vacante în cadrul secțiunii literare, respectiv alegerea (doar) a doi candidați Onițiu și Ș. Delavrancea 28. Aceeași revistă consemna în 17/30 aprilie 1905 alegerea ca membru al Academiei a lui D. Onciul la secțiunea istorică, a dr. Marinescu și a lui L. Mrazec (profesor la Universitatea din București) în cadrul secțiunii științifice 29. “Drapelul” din 30 mai 1909, consemna ședința Academiei desfășurată în 29 mai în cursul căreia a fost ales membru al secțiunii istirice V. Mangra, care în momentul respectiv ocupa funcție de vicar episcop la Oradea Mare, Ocupându-se în mod special de scrierile bisericești. Acesta a ocupat locul rămas vacant, în urma decesului lui Nicolae Popea, fost episcop al diecezei Caransebeșului 30.

Și “Educatorul”, revistă pedagogică lunară, editată de “Reuniunea învățătorilor” din Eparhia Caransebeșului apărută în 1909 la Oravița, a dedicat în paginile sale momente surprinse din cadrul activității Academiei. Este relatat momentul alegerii ca membri ordinari a episcopului V. Mangrea și a părintelui Dr. Aug. Bunea precum și a protopopului de Lugoj Dr. Gh. Popovici, acesta fiind ales ca membru corespondent 31.

După cum se observă din rândurile acestor publicații, procedura numirii de noi membri titulari, distribuții între cele trei secții, în mod egal, câte 12 în fiecare secție.

În afară de aceștia, Academia mai are membri onorari și corespondenți români și străini (l-am amintit deja pe Coșbuc în acest sens). Membrii Academiei erau aleși pe viață, iar în caz de vacanță, la sesiunea proximă se alegeau alții. Membrii titulari erau în mod obligatoriu români “din orice țară”, cunoscuți pentru activitatea lor. Secțiunile făceau propuneri pentru locurile vacante, iar alegerea se făcea de plenul Academiei în sesiunile generale, cu două treimi din voturile membrilor prezenți. Orice membru al unei secții putea fi ales ulterior și în cadrul altei secții. Membrii Academiei aveau obligația de a participa la ședințele Sesiunii generale ale Academiei și ale secției respective.

Membrii de onoare se aleg atât dintre români cât și dintre cei străini, fără număr determinat, oameni de știință și litere ce s-au distins prin operele lor în favoarea națiunii române ori care au ajutat la dezvoltarea activității științifice și literare a Academiei prin donații de valoare

În 1904, revista “Familia” anunța alegerea ca mambrii de onoare a următoarelor personalități Alfred Saudry renumit paleolog francez, și V. Iagic profesor la Universitatea din Viena. În același număr, revista amintește și de alegerea membrilor corespondenți în secolul științelor: dr. Em. Rigler profesor la Facultatea de Medicină din Iași, respectiv M. Râmniceanu inginer. Secția literară își alege și ea membri corespondenți: Dim. Dan, etnograf din Bucovina și Enea Hodeș profesor de limba română la Institutul Teologic-Pedagogic din Caransebeș 32, urmând ca în 1905 aceeași secție, la propunerea lui Bianu să-l aleagă pe S. Pușcariu. La propunerea lui C. Istrati, secțiunea științifică a ales membru corespondent pe A. Montador 33.

“Gazeta Transilvaniei” într-un articol din 29 mai 1910, face ample referiri la ședința Academiei din 27 mai, în cadrul căreia a fost ales membru activ al Academiei N. Iorga și arhimandritul Stefanelli din Bucovina în locul regretatului canonic D. A. Bunea. Tot acum a fost ales președinte al Academiei Iacob Negruzzi pentru trei ani. Revista mai consemnează și alegerea ca membru corespondent al secțiunii științifice a lui I. Ursu 34.

Seria exemplelor din publicistica bănățeană și transilvăneană referitoare la alegerea de noi membri activi, corespondenți sau onorari poate continua, deoarece s-a păstrat nealterată receptarea atentă la deciziile Academiei de a-și promova valorile.

Cum am mai spus, alegerea de membri se făcea de plenul Academiei în Sesiuni Generale, fiind necesare două treimi din voturile membrilor prezenți. Primirea efectivă, însă se consuma în cadrul unor ședințe solemne prin acele discursuri de recepție publice, rostite de noul ales care de obicei prezenta o problemă științifică importantă. În cultura română ca și în celelalte culturi ale lumii, discursul de recepție a fost conceput de marii cărturari ca o mărturie de conștiință, imagine a poporului ideal, răspuns la marile controverse și la problemele fundamentale ale spiritualității naționale 35. Fiecărui discurs îi urmează răspunsul academic rostit în ședința solemnă, uneori aceste răspunsuri, la rândul lor, fiind structuri de sinteză ori de analiză a aspectului în cauză.

Ședințele care au avut în program discursuri de recepție au fost de cele mai multe ori amplu relatate în presa bănățeană și transilvăneană. Astfel “Gazeta Transilvaniei” de Brașov consemnează în numărul din 19 martie 1900 ședința Academiei de vineri 17 martie, ședință desfășurată sub preșidenția Regelui Carol. În cadrul solemnei ședințe, prof. C-tin Erbiceanu, profesor la Universitatea București și-a ținut discursul de recepție numit “Viața și scrierile Protosinghelului Naum Râmniceanu” urmând ca Dim. Sturza, secretaru general al Academiei, să-i răspundă la acest discurs. La ședință a participat și prințul moștenitor Ferdinand 36.

“Familia” alocă de asemenea spațiu în paginile sale discursurilor de recepție. În numerele din martie, prezintă pe larg desfășurarea Sesiunii Generale a Academiei Române, consemnând în special discursurile de recepție. În acest an urmau a-și ține discursul Philippide, Istrate și Pușcariu. În numărul 10 din 1901 sunt consemnați membrii ce nu au putut participa: Episcopul Nicolae Popea, Florian Porcius, I.G. Sbierea, V. Maniu; donația constând în șase sigilii ale Consulilor României în diferite orașe ale Turciei, înainte de unirea principatelor (donația a fost făcută de D.C. Petrescu) și nu în ultimul rând este relatat discursul de recepție aparținând lui I.Pușcariu vineri 9

martie 37. Aceeași revistă relatează în paginile sale veritabila sărbătoare cum a fost considerată ședința prezidată de regele Carol, a cărui participare a fost motivată mai ales datorită primirii în Academie a lui I.Bianu. ședința a debutat cu un discurs de felicitare al președintelui Academiei, P.S.Aurelian, la adresa regelui, care la rândul său a mulțumit pentru primirea călduroasă, exprimându-și totodată atenția cu care urmărește lucrările Academiei. Regele a mai prezentat o lucrare istorică în care a surprins două momente: unul în care prezintă pe Mircea cel Mare cu comitele Zollern întemeietor al casei de Hohenzollern, iar în celălalt enumera și explica fazele campaniei de la Plevna. S-ar părea că cele două comunicări ale regelui au fost un real succes, redactorul revistei asigurându-și cititorii că audiența a fost emoționată, ascultând cu interes relatările regelui, el însuși martor la Plevna. A urmat apoi, cu mare fast festivitatea de primire ca membru al Academiei al omului de litere I. Bianu care și-a ținut discursul având ca temă limba română și etapele prin care a trecut de-a lungul anilor, influențele slave ale limbii române și eforturile pentru eliminarea lor. Discursul acesta a fost în esență un curs de literatură română întins pe parcursul unei ere. Discursul s-a finalizat cu evidențierea rolului important pe care îl deține Biserica și Academia Română pentru păstrarea și cizelarea limbii române. În numele Academiei a răspuns D.A. Sturdza, secretarul general, mulțumind mai întâi regelui pentru interesul sincer, arătat în atâtea rânduri Academiei Române, după care a salutat de bun venit pe I. Bianu, lăudându-i rezultatele. I. Bianu s-a născut în mediu transilvănean, a învățat în școlile de la Blaj, venind mai apoi la București, unde i-a fost dascăl A.T. Laurian. Au urmat apoi 25 de ani în slujba Academiei, îndeplinind funcția de bibliotecar, marele său merit fiind înălțarea la cel mai înalt nivel al Bibliotecii, acum devenită cel mai important așezământ cultural al țării38.

La 8/21 aprilie 1905 și-a ținut discursul de recepție I. Bogdan ales cu doi ani înainte membru. Revista orădeană notează evenimentul sub titlul “Recepția d-lui I. Bogdan la Academie”. Este relatat subiectul disursului: “Istoriografia românească și problemele ei actuale ”. Tema prezentată a interesat atât pe istoriografi cât și pe membrii Academiei deoarece generoasa a cuprins și o retrospectivă asupra activității Academiei Române pe teren istoric. Discursul a avut în vedere trei perioade: o primă perioadă a analiștilor, (cuprinzând istoria secolelor XV; XVI), apoi a cronicarilor (secolele XVII; XVIII) și o a treia perioadă a istoriei cuprinzând secolul al XIX-lea și secolul XX. I. Bogdan a mai explicat procesul în urma căruia din mâna călugărilor ori a boierilor, istoriografia a ajuns în mâna oamenilor cu carte, apoi a intrat în sfera politicului. A finalizat discursul cu îndemnul adresat istoricilor zilelor noastre; îndemnul de a fi obiectivi, “să aibă în vedere adevărul și numai adevărul”. Din partea Academiei i-a răspuns secretarul general D.A. Sturdza aducându-i elogii pentru cei 25 de ani desfășurați pe terenul istoric și literar, binemeritându-și locul între membrii Academiei39.

Organul de presă al astrei, “Transilvania” precum și revista orădeană “Familia” au redat pe larg alegerea ca membru activ al secției de istorie a lui D. Onciul. Dicursul a fost susținut în cadrul ședinței publice din 25 martie 1906, ședință prezidată de I. Kalinderu și asistată de toți membrii activi ai Academiei. Discursul său de recepție “Epocile istoriei române și împărțirea ei”, a fost considerat unul interesant atât prin conținut cât și prin îndemnurile sale: “Istoricul trebuie să aibă întotdeauna drept scop nu atât a cunoaște trecutul ci a explica prezentul spre a îndrepta calea viitorului. Prezentul deci e scopul final al cunoașterii istorice”40.

Mai multe publicații intre care: “Foaie Diecezană”, “Educatorul” și “Drapelul” de Lugoj consemnează în pagini întregi momentul în care N. Iorga își rostește dicursul de recepție la Academia Română în cadrul ședinței din 17 mai 1911. Discursul s-a numit “Două concepții istorice” și a avut referiri la persoana lui Grigore Tocilescu acesta fiind un reprezentant din urmă al romantismului în istorie, cel mai strălucit reprezentant al romantismului fiind Hașdeu. Discursul a fost în sine o teoretizare a istoriei: “istoricul trebuie să țină cont de universalitetea umană, să nu omită complexitatea vieții… , în același timp istoricului îi este necesară o cultură enciclopedică”. Întreaga cuvântare a savantului a fost larg apreciată de publicul numeros. A.D. Xenopol a fost cel ce i-a răspuns lui Iorga, “apărând” puțin pe Tocilescu dar încurajându-l pe cel dintâi în continuarea studiului de moment: o lucrare despre istoria Turciei41. Discursul având ca temă Școala Romantică și critică s-a bucurat de atenția unui numeros public, întreaga ședință prezidată de I. Negruzzi a fost un eveniment al Academiei42. Alte publicații au dedicat serii întregi de articole lui N. Iorga, oprindu-se atât la discursul său de recepție cât și asupra biografiei și operei sale43.

Discursurile de recepție s-au aflat în atenția ziarelor și în anii ce au urmat: “Drapelul” din mai 1912 consemnând discursul lui Gr. Antipa care în prima parte a făcut referiri la activitatea lui P.S. Aurelian, iar în a doua a susținut comunicarea “Cercetări hidro-biologice în România”44. “Foaie diecezană”, în numărul său din iunie 1912 face referire atât la discursul mai sus menționat aparținând lui Gr. Antipa cât și la discursul generalului Crăiniceanu, care a vorbit despre “Istoria organizațiunii armatei române ”45.

Membrii Academiei aveau obligația de a participa la ședințele Sesiunii generale ale Academiei și ale secției respective. Erau însă întâlnite (un foarte frecvent) absențele scuzabile de altfel în cazul membrilor bolnavi ori foarte în vârstă. Aceștia, de cele mai multe ori trimiteau scrisori în care își exprimau regretul că nu pot participa la ședințele Academiei și își motivau absența. “Drapelul” de Lugoj din martie 1907, spre exemplu, își informa cititorii cu privire la “Deschiderea Sesiunii Generale din 20 martie 1907”, în care amintea că au participat aproape toți din țară și străinătate. În cazul ședinței prezidată de I. Kalinderu (președintele Academiei) urmau a fi decernate premiile aunale46. În cursul sesiunii generale din 1904, S.Fl. Marian a înștiințat Academia că din diverse motive nu poate participa la ședințe. Trimite însă lucrarea “Legendele Maicei Domnului”, un studiu folcloristic care se încheia cu o culegere de legende despre Maica Domnului. Din acest articol publicat în “Familia” din martie 1904 reiese că deși absenți, unii membrii participau cu lucrări la dezbaterile Academiei47.

Presa bănățeană și transilvăneană a relatat uneori pe larg alteori pe scurt, informativ cu privire la activitatea membrilor Academiei, remarcând întotdeauna absenții, după ce mai întâi erau enumerați membrii prezenți. “Familia”, în toate numerele dedicate sesiunilor generale, enumeră toți membrii comisiilor; “Drapelul”, de asemenea: în numărul 39 pe 1902 apare articolul “Deschiderea sesiunii din 1902”, care rezumă ședința Academiei din 11/25 martie 1902 prezidată de vicepreședintele I. Negruzzi și la care “…i-au parte Hașdeu, Quintescu, Caragiani, Maiorescu, Vulcan, Kalinderu, Erbiceanu, Xenopol, Ionescu, Marienescu, Haret, Istrati…”48. Cert este că membrii Academiei aveau obligația să participe la Adunările Generale. Cei ce lipseau fără motive valide la două sesiuni consecutive erau datori să se explice președintelui, iar dacă fără motive valide ar continua să absenteze și la următoarea sesiume, Academia urma să judece chestiunea în cauză.

Membrii academiei erau obligați să îndeplinească diverse activități încredințate de Academie. Astfel, pe lângă discursurile de recepție și realizarea din proprie inițiativă a unor lucrări cu caracter științific ori literar, membrii au activat în cadrul ședințelor prezentând numeroase comunicări.

Comunicările membrilor Academiei au fost un aspect al activitații Academiei pe care periodicele aflate sub Austro-Ungaria l-au surprins foarte bine, fie acordându-le atenție maximă prin redarea pe larg a conținutului lucrării, fie plasând articolul la rubrica “Știri” și dându-i un caracter pur informativ, menționându-se doar numele susținătorului, titlul comunicării și ședința în care a fost dezbătută respectiva comunicare.

Astfel de articole apar în “Gazeta Transilvaniei” din 1900, de exemplu în numărul 75 al revistei când este consemnată ședința Academiei din 31 martie moment în care rostește o comunicare D. Sturdza, numită “Darea de seamă a jubileului de 200 de ani ai Academiei Prusiene de științe”, precum și generalul C. Brătianu care susține la rândul său o comunicare: “Notițe asupra lucrărilor cartografice și geometrice în România”49. Aceeași revistă consemnase anterior ședința din 25 februarie, moment al unei alte comunicări expuse în ședință ordinară de către V.A. Urechia, asupra unui discurs aparținând lui M. Kogălniceanu50.

Secția științifică a Academiei a fost reprezentată cu succes în ședința sesiunii generale din 1901când V. Babeș a rostit două comunicări: “Boalele țăranului român” și “Regenerarea poporului român”, ce urmau a fi publicate și distribuite apoi în diverse instituții (cu precădere în cele de învățământ). Din cadrul aceleiași secții, în ședința publică din 2/15 martie, dr. I. Felix a citit introducerea lucrării “Istoria igienei în România”51, urmând a prezenta în cadrul ședinței din 15/28 martie 1902, amănunte privitoare la statutul medicilor din România incluse în comunicarea având ca titlu “Istoria igienei”52 și “Gazeta Transilvaniei” de Brașov acordă atenție dr. I. Felix, notând în paginile sale din 1903, comunicarea sa la Academie din 15 martie “Igiena școlară, istoria ei și starea ei actuală”53.

Secția istorică a susținut prin membrii săi numeroase comunicări, acestea pe lângă discursuri de recepție valoroase lucrări. Presa consemnează în mod special aceste comunicări făcute de valoroși oameni de cultură ai spațiului românesc. “Drapelul” din 6 aprilie 1902 îl menționează pe sibianul A.T. Marienescu, membru activ din 26 martie 1881 în secțiunea istorică a Academiei. Acesta în ședința din 22 martie a citit o lucrare “Luteranismul, calvinismul și introducerea limbii române în biserica din Ardeal”54. Aceeași publicație menționează și ședința publică din 29 martie în cursul căreia A.D. Xenopol a citit o lucrare a sa: “Secularizarea averilor mănăstirești din punct de vedere juridic”. În cadrul aceleiași ședințe Gr. Tocilescu trece de la secțiunea literară la cea istorică 55. Revenind la A. T. Marienescu “Familia” de la Oradea Mare consemnează ședința publică din 27 februarie /11 martie 1904, moment în care acesta face o nouă comunicare: “Ilinii, Macedo-Românii și Albanezii”. Redactorul califică comunicarea drept un studiu istoric servind răspuns scriitorilor străini care au emis mai multe teorii fanteziste cu privire la sfera istoriei daco-romane 56. O altă comunicare a secției istorice a aparținut lui C. I. Istrati, numită “Câteva date relative la monumentele de pe timpul lui Ștefan cel Mare” avându-se în vedere: biserica din satul Borzești, podul de lângă satul Borzești, “Podul Înalt” aflat la nordul Vasluiului, etc. Comunicarea a fost făcută în cursul ședinței publice din 19 martie 1904 57. Comunicarea lui A. D. Xenopol din ședința desfășurată la 11 martie 1908 referitoare la istorie ca teorie a fost consemnată în mai multe publicații. La fel comunicarea lui I. Bogdan: “Despre documentele și organizarea armatei moldovene în secolul XX”. 58 A. D. Xanopol a fost reamintit în paginile aceluiași ziar din 18 noiembrie 1910 datorită comunicării sale din 15 noiembrie: “Partidele politice în divanele ad-hoc” 59, dar și în paginile “Gazetei Transilvaniei” din 20 martie 1910, când este relatat cuprinsul comunicării sale “Din amintirile boierului moldovean Gh. Ghițescu (1814-1860)” 60. Unul dintre cei mai harnici istorici a fost N. Iorga, dintre comunicările sale cele mai importante se erudentează: “Dreptul la viața a popoarelor mici și Carpații în luptele dintre români și unguri” și “Însemnătatea ținuturilor locuite de români peste Prut pentru istoria românilor” 61.

Din paginile publicațiilor bănățene și transilvănene reiese că secția de istorie și arheologie a Academiei Române s-a dovedit foarte activă în această perioadă prin numărul relativ mare de comunicări și lucrări publicate de membrii acesteia: A. D. Xenopol, N. Iorga, V. Pârvan, D. Onciul, A. Bunea, I. Lupaș, I, Nistor ș.a. Exemplele de comunicări ale membrilor secției de istorie au fost doar câteva din lunga serie ce a fost consemnată de presă.

Presa a punctat și activitatea secțiunii literare, informându-și și astfel cititorii cu aspectele considerate mai interesante. “Familia” lui I. Vulcan scrie despre “Formarea de cuvinte în limba română”, lucrare trimisă de At. Marienescu secției literare spre a fi studiată de N. Quintescu 62. Și “Drapelul” din 12 mai 1909, nr. 50 consemnează ședința din 8 mai, în cadrul căreia I. Negruzzi a citit o comunicare despre “Viața și operele lui Costache Negruzzi”. Ziarul mai amintește că I. Negruzzi a oferit Academiei manuscrisul cu primele scrieri ale lui Costache Negruzzi 63, Aceeași publicație, oferă în anul următor, în numărul 18 din 16 februarie, un generos articol ca informație: “Sărbătoarea domnului Titu Maiorescu”. Este prezentată ședința “dedicată unei colegiale sărbători”: cel ce a luat cuvântul mai întâi a fost președintele Academiei, A. Saligny care a ținut un discurs despre T. Maiorescu, personalitate a lumii culturale românești ce urma să îndeplinească venerabila vârstă de 70 de ani, care avea să-l găsească în plina activitate literară, iar Dim. Onciul a luat cuvântul, citind un document-studiu reveritor la activitatea lui Maiorescu. Articolul estefinalizat cu relatarea discursului ținut de însuși sărbătorit (discurs ce a schițat fazele de dezvoltare ale Academiei) 64. Ziarul a consemnat și în 1911, în numărul 56, comunicarea lui D. Zamfirescu: “Metafizica cuvintelor și estetica lor” 65.

Filologii s-au aflat într-o continuă emulație cu etnologii, folclorului și istoricii în valorificarea sub formă de publicații, a altor cercetări în afară de cele referitoare la limbă. Această idee reiese din articolul referitor la I. Papahagi (care a prezentat o culegere de basme aromâne ce ulterior au fost trimise la secția literară a Academiei, pentru a se hotărâ tipărirea lor sau nu), articol apărut în “Familia”, nr. 10 din 1904 66. “Drapelul” subscrie la aceeași idee; exemplu: articolul din numărul 55 pe 1912 cu referire la ședințe din 11 mai în care N. Iorga, a ținut o comunicare despre însemnătatea ținuturilor de români de peste Prut pentru istoria românilor și a folclorului românesc 67.

Învățații membri ai secției literare a Academiei Române și-au găsit timpul și energia necesară, fiindcă aveau drept temelie conștiința îndatoririle lor față de creația științifică la care-I obliga onoarea de membri ai înaltului for academic de a realiza numeroase și valoroase lucrări. “Transilvania” de Sibiu are în vedere traducerile lui Herodot aparținând lui Ghica 68, iar “Familia” (numărul 10 din 1906) informează cu privire la traducerile din Titu Liviu, aparținând lui N. Locusteanu, și I. S. Petrescu 69. Seria traducerilor poate continua cu opera lui E. Dinescu pentru volumul trei din traducerile tragediei lui Sofocle 70.

Presa din teritorile ocupate de Austro-Ungaria a relatat pe spații largi, momentele cooptării de noi membri, discursuri de recepție, comunicări și publicații precum și diverse sectoare de activitate în care s-au implicat membrii Academiei Române. “Familia” orădeană din 4 martie 1901 amintește despre invitația Universității din Cernăuți adresată Academiei Române, invitație datorată împlinirii a 25 de ani de la îmfințare 71, iar “Drapelul” de Lugoj din 13 octombrie 1912 consemnează un moment inaugural sub titlul: “Academia Română și amintirea lui G. Barițiu”. Articolul surprinde fragmente din telegrama Academiei Române adresată lui A. Bârsan, căruia i se solicită să fie prezent la serbarea dedicată lui G. Barițiu. Membrii de onoare și președintele Academiei au fost amintiți de redactor ca aducând elogii celui ce a fost un bun publicist, istoric, om politic, “unul dintre cei mai de frunte îndrumători al românilor de peste munți” 74.

Tot în categoria diverse activități ale Academiei poate fi încadrată și participarea Academiei la înmormântările membrilor săi. Astfel, “Drapelul” din 1901 înscrie în paginile sale încetarea din viață a celui care a fost V. Maniu, lugojan de origine, membru al Academiei Române și unul dintre luptătorii de la 1848. Înmormântarea a avut loc la București la 12 martie 1901 și a avut asistența Academiei prin membrii care I-au fost și prieteni: D. A. Sturza, I. Kalinderu, Gh. Tocitescu, I. Negruzzi, N. Ionescu, I. Felix, A. Saligny, I. Vulcan, A. Marinescu. Cu acest prilej s-au ținut două discursuri: unul din partea bănățeanului I. Vulcan și unul din partea românilor lugojeni, reprezentant de frunte fiind prof. Virgil Popescu 73.

Un alt aspect deosebit de important al lucrărilor Academiei Române pe care periodicele bănățene și transilvănene îl surprind a fost acordarea de premii unor personalități culturale și științifice ale vremii.

PREMIILE ACADEMIEI ROMÂNE

Acordarea anuală de premii celor mai bune lucrări s-a bucurat de atenția sporită a numeroase periodice care au oferit în paginile lor spații largi destinate premianților, comisiilor ce au acordat premiile respective, temelor avute în vederea premierii, lucrăriilor premiate, fondurilor acordate premiilor, candidațiilor propuși și nu în ultimul rând ședințelor festive ale Academiei, în cadrul cărora se acordau premiile.

“Transilvania” de Sibiu din aprilie 1900 menționa în paginile sale concursul cu premii pentru cărți publicate: se avea în vedere Premiul Hagi-Vasile (5000 lei) care urma a fi decernate în sesiunea generală din 1906 unei cărți scrise în limba română și publicate în perioada 1 noiembrie 1899 31 octombrie 1905 al cărei cuprins urma a fi: comerțul actual românesc Premiul Adamachi (5000 lei) urma a fi decernat în sesiunea generală din 1902 și avea ca temă “Studii asupra pelagriei”. Cel de-al III-lea premiu menționat de revistă era premiul Statului Eliade-Rădulescu (5000 lei) și se acorda în 1903 celei mai bune lucrări având ca titlu: “Istoria românească din perioada domniilor regulamentare” 74.

“Familia” observă în 1901 că premiul Adamachi, pentru cea mai bună scriere cu tema “Istoria literaturii române de la Cantemir până la 1821” nu a fost acordat. La premiul Năsturel Herescu au fost propuse mai multe lucrări: “Proverbe românești” (Iuliu Zane); scrierile dramatice și poetice ale lui Haralambie C. Lecca; “Manual de agricultură rațională” aparținând dr. S. Maior. Nici la această categorie nu s-a dat nici un premiu. La premiul Statului Eliade-Rădulescu au participat 15 lucrări (11 autori) însumând nuvele, dramaturgie, poezii, documente istorice și monografii. Premiul a fost obținut de R. Niger pentru romanul “Strein în țara lui”. Premiul Adamachi (5000 lei) a avut în vedere cea mai bună lucrare în limba română. La această categorie s-au prezentat 17 autori, cei premiați fiind P. Stavrescu, R. Kobice și Haralamb G. Lecca 75. Într-un număr viitor, aceeași revistă are unele mențiuni “Despre premiul Năsturel-Herescu” premiu ce urma a fi decernat în sesiune generală, unei cărți scrisă în limba română, cu un conținut de orice natură: “… o carte tipărită originală, în limba română, care se va socoti de către Societate ca cea mai bună publicațiune apărută în cursul anului …” Traducerile din alte limbi sunt excluse, excepție făcând operele clasice străine care au un grad înalt de dificultate 76. În sesiunea generală din 1902 urmau a fi decernate și Premiul Statului Lazăr (5000 lei) pentru o carte în limba română cu conținut științific și premiul Adamachi (5000 lei) unei cărți în limba română cu conținut moral. Termenul depunerii lucrărilor la cancelaria Academiei era până la 31 octombrie 1901 77. Revista are în vedere și premiile pentru lucrări puse în concurs cu subiecte date: premiul Prințesa Alina Știrbei decernau în 1902 în valoare de 8500 lei, urma a fi acordat unei lucrări având ca temă: “Principiile morale și creștinești…”; premiul statului Eliade Rădulescu (5000 lei) cu tema stabilită: “Studii comparative asupra dialectelor și subdialectelor românești” urma a fi acordat tot în sesiunea generală din 1902; premiul Academiei (5000 lei) avea ca temă “Domnia lui Ștefan cel Mare”; premiul G. San Marin (2000 lei) avea ca temă “Comerțul românesc” și aceste din urmă două premii urmau a fi acordate tot în sesiunea generală din 1902 78.

Și alte periodice au tratat chestiunea premiilor; “Drapelul” rezuma

într-un articol conținutul unei ședințe din martie 1902, surprinzând și desemnarea comisiilor pentru examinarea cărților didactice pentru concursul Asociației Craiovene, a lucrărilor pentru premiul Lazăr din 1903 și pentru premiile Adamachi și Neuschotz 79. În 1903, în cadrul sesiunii generale, Comisia alcătuită pentru examinarea lucrărilor (membrii: Hepites, Marinescu și Vulcan) a desemnat pe Ș.Hepites să prezinte raportul asupra lucrărilor examinate peste an. Astfel premiul Asociației Craiovene având în vedere dezvoltarea învățământului public, în valoare de 1500 lei, a revenit următoarelor scrieri: “Curs de limba română”; “Exerciții de gramatică”; “Lecțiuni de sintaxă”; “Literatură și stil” toate fiind scrise de Dragomirescu în colaborare cu G.Adamescu. Același premiu l-au primit M.Murgoci și I.Popa pentru “România și țările locuite de români”. Tot pentru 1903 s-a mai acordat premiul Năsturel-Herescu colonelului C.N.Herjeu pentru “Istoria armei geniului”; premiul Statului Eliade-Rădulescu lui I.Slavici pentru “Den betrani” și premiul Adamachi dr.Manicatide pentru “Microbul seroterapia tusei convulsive”; lui P.Dulfu pentru traducerea dramei “Ifigenia”; lui Șt.Iosif pentru volumul “Poezii”, lui T.Djuvara pentru volunul de poezii aparținând lui T.Șerbănescu și lui J.Bart pentru volumul “Jurnal de bord” 80.

În cadrul celei de-a patra ședințe publice din sesiunea generală a anului 1904 ședință desfășurată la 20 martie, a avut loc și acordarea premiilor anuale. “Familia” surprinde evenimentul oprindu-se asupra discuțiilor ce au avut în vedere lucrările prezentate la concurs, precum și asupra premiilor propriu-zise. Astfel premiul Al.Bodescu (1500 lei) pentru monografia unei comune românești nu a fost acordat deși a participat o lucrare. Premiul Năsturel-Herescu (4000 lei), a fost propus spre acordare scriitorului I.Al.Brătescu-Voinești pentru al său volum de nuvele și schițe propunere ce a fost însă respinsă. Premiului statului Lazăr (5000 lei) nu s-a acordat, iar premiul Adamachi (5000 lei) a fost împărțit între mai mulți autori: A.Bârzeanu, V.S.Moga, D.S.Nenițescu și lui Al.A.Belcik 81. Aceste premii au fost anunțate și de revista “Gazeta Transilvaniei” de Brașov, în cadrul unui articol ce dezbate mai pe larg chestiuinea ortografiei limbii române 82.

Pentru premiile anului 1905, presa bănățeană și transilvăneană a acordat pagini întregi deoarece în cea de-a VI-a ședință publică a Academiei Române din sesiunea generală s-au decernat premiile. Astfel I.Bianu a citit raportul general al comisiei pentru examinarea publicațiilor concurente în 1905. Premiul Eliade-Rădulescu (5000 lei), a fost acordat lui I.Bărbulescu pentru “Fonetica alfabetului chirilic în textele românești din veacurile XVI și XVII în legătură cu monumentele paleo-sârbo-ruse și romano slave”. Premiul Adamachi (5000 lei), la propunerea comisiei de premii s-a împărțit între T.Păcățianu (1300 lei) pentru “Cartea de aur”, M.Sadovan (1000 lei) pentru “Șoimii”, căp. Ionescu (1000 lei) pentru “Dobrogea în pragul secolului XX”, A.Ștefulescu (800 lei), I.Scriban (500 lei) pentru “Patruzeci de practici populare” și lui I.Russu-Șirianu (500 lei) pentru “Românii din statul ungar”.

Tot acum este decernat și marele premiu Năsturel-Herescu (1200 lei) care revine protopopului bănățean I.Sârbu pentru lucrarea sa “Istoria lui Mihaiu-Vodă Viteazu”. Raportul special al lucrării a fost citit de Gr.Tocilescu83. lucrarea închinată marelui voievod, “Istoria lui Mihai Viteazu. Resmarițele și politica lui din afară”, premiată cu marele premiu Năsturel-Herescu în ședința din 6 aprilie 1905 apare cel puțin ca titlu informativ, dacă nu într-un scurt rezumat, în presa vremii 84.

Anul 1906 a adus unele schimbări în ceea ce privește regulamentul acordării premiilor, noul regulament fiind destul de amplu descris în “Familia” din numărul 10/1906. Se vorbește chiar despre o reformă radicală în activitatea Academiei. Astfel se desființează comisia celor nouă compusă din câte trei membrii aparținând fiecărei secțiuni; pe viitor lucrările vor fi date spre examinare direct secțiunilor 85. Aceeași revistă își continuă “ideea” două numere mai târziu, oferind noi informații despre reforma premiilor. Este reluat firul dacă până în acel moment premiile erau discutate într-o comisie aleasă în mod egal din toate secțiunile și toți membrii aveau drept egal de vot, cu siguranță unii dintre ei, uneori nu aveau această competență. Conform noului regulament lucrările prezente în concursuri pentru premii se vor da la secțiunile competente, care vor decide și vor comunica decizia în ședința plenară, care în final doar va anunța decizia propusă fără a mai discuta problema. Se considere că astfel procedura va fi mai corectă 86. Cam tot în această perioadă “Foaie diecezană” publică în paginile sale sub titlul “Academia Română Concurs cu premii” temele pe care vor trebui să le aibă în vedere autorii participanți la concursul cu subiecte date. Astfel premiul Neuschotz (2000 lei) ce urma a fi acordat în 1907 în sesiunea generală va avea ca temă “Istoria căilor ferate din România și influența lor din punct de vedere economic, social și politic”. Premiul Adamachi (5000 lei divizibil) va fi dat unei lucrări despre istoricul concesiunilor și proiectelor anterioare concesiunii Stroussberg etc.; premiul Eliade-Rădulescu ce urma a fi acordat în sesiunea generală din 1908 avea temă dată: “Domniile românești sub Regulamentul Organic până la 1848”, premiul I.Kalinderu va fi acordat de secțiunea istorică celor mai bune monogrări economice statistice și sociale a unei comune rurale din România 87. Premiul Statului Lazăr urma a fi acordat în 1909 și avea subiectul: “Politica agrară a României și înrâurirea care a avut-o asupre stării economice și sociale a proprietațiunii rurale”. Premiul Adamachi pentru 1909 prevedea “Studiul țânțarilor din România ca propagatori ai malariei”, iar premiul Neuschotz pentru1909 avea temă dată “Industria casnică la români, trecutul și starea ei actuală”, iar premiul Neuschotz (1500 lei) “Element național în opera lui Eminescu”. Revista continuă și în numerele următoare, să ofere cititorilor informații cu temele alese de comisiile Academiei ce urmau a fi premiate în sesiunile generale următoare: premiul Generalului I.Carp și Maria, premiul Princesa Andrei, premiul San Marin etc. 88

Și “Gazeta Transilvaniei” de Brașov reflecta în paginile sale concursul cu premii al Academiei Române. În numărul 110 din mai 1910 relatează pe larg discuțiile ședinței din 26 mai, zi în care au fost acordate unele premii. Este dată deci o listă cu numele premianților, numele lucrării și un scurt rezumat al acesteia. Astfel B.Șt.Delavrancea primește premiul Năsturel-Herescu (4000 lei) pentru drama “Apus de Soare”; M.Petrescu Comneni pentru “Diferite forme de intervenții a statului în relații dintre capital și muncă”, primește premiul San Marin. În același articol este inserată și știrea conform căreia în urma decesului lui P.S.Aurelian, la secțiunea științifică este ales Gr.Antipa; în aceeași secție fiind ales și Gr.Crăiniceanu (ministru de război) membru corespondent 89. Pentru 1911 trebuie amintit câștigătorul premiului Năsturel (4000 lei) medicul buzăuan, dr. V.Bianu pentru “Doctorul de casă sau dicționarul sănătății”, informație ce apare în numărul 61 din iunie 1911 90, urmând ca 1912, același premiu să fie acordat generalului Crăniceanu pentru “Curs de fortificații” prima lucrare militară premiată de Academia Română. În ședința din 30 iunie 1912 sau acordat și alte premii: premiul Adamachi a revenit lui P.Cernea pentru al său volum de “Poezii” lui Eug. Dinescu pentru volumul al treilea din traducerea tragediilor lui Sofocle, lui P.Mihăiteanu pentru “Fragmentele latine ale lui Philumenus și Philagrius”. Premiul Hagi-Vasile a fost acordat dr. I.Nistor pentru “Relațiile comerciale ale Moldovei în deceniul XIV, XV, XVI”; premiul Lazăr “Aeroplanului Vlaicu” a lui A.Vlaicu și încă un premiu Adamachi dr.Aurel Babeș și Bușila pentru “Studii asupra pelagriei”, informații ce transpar din paginile publicației “Drapelul” 91. Alți premianți ce au fost omiși de ziarul lugojan au fost P.Pătlănea și T.Dinu, T.Panfile, D.Angel, N.Bănescu, D.N.Ciotiri, V.Eftimiu, I.Gorun, M.Lungianu 92.

Cert este că în perioada 1900-1914 s-au acordat zeci de premii celor mai de seamă oameni de cultură ai momentului: A.Odobescu, S.Fl.Marian, B.P.Hașdeu, S.Sion, P.S.Aurelian, Th.V.Ștefaneli, N.Densușeanu, Gh. Crăiniceanu, I.Sârbu, O.Goga, T.V.Păcățean, C-tin. Codrescu, T.Văcărescu etc.

Doar două din premiile Academiei proveneau din subvențiile statului: premiul Gh.Lazăr pentru lucrări în domeniul științei și premiul Ioan Heliade Rădulescu pentru lucrări literare. Celelalte premii destul de numeroase proveneaua din donații începând cu a lui Evanghelie Zappa și urmată de cea a domnitorului Al.I.Cuza (în 1860, respectiv 1863), aceștia fiind doar primii din lungul șir al celor ce au făcut donații Academiei. Între aceștia au făcut donații importante Maria General I. Carp, în 1902 (moșia Olteni din județul Teleorman); Ionel C. Istrati donează în 1904 suma de 9500 lei pentru acordarea de premii (strict); Demostene Constantin, 1909 (100000 lei); Anastasie Tanoviceanu lasă Academiei în 1913 suma de 100000 lei, la fel și Nicolae Crisovaloni (20000 lei) în 1913 și în același an magistratul Grigore Buichiu oferă 880000 pentru a ajuta activitatea Academiei 93.

S-a scris mult în presa bănățeană și transilvăneană; pagini întregi din numere consecutive ale periodicelor au fost dedicate concursurilor cu premii, comisiilor care au fost însărcinate cu numirea celor mai bune lucrări, a fost redată activitatea acestor comisii și a membrilor în parte; s-a scris despre lucrările premiate și despre autorii lor, despre noile reguli care au intervenit în regulamentul decernării premiilor și despre donațiile făcute Academiei care au avut direcție strictă fondurile pentru acordarea de premii.

PROBLEMA ORTOGRAFIEI ȘI A DICȚIONARULUI

Conform decretului de convocare precum și a prevederilor din statut, Societatea Academică avea ca sarcină, în primul rând de a stabili ortografia și de a elabora gramatica și dicționarul limbii române. În consecință, problemele de natură filologică au dominat primii ani de activitate, când s-au luat hotărâri privind ortografia și a fost elaborat cel dintâi volum al “Gramaticii”, datorată lui Timotei Cipariu.

Mai multe dezbateri ale Academiei au vizat problema ortografiei dar mai ales a Dicționarului. Acesta era văzut de I.C.Massim ca “o urgentă necesitate chiar pentru viitorul nostru național”. I se acordă deci prioritate Dicționarului, și fiindcă lucrarea lui A.Tr.Laurian și I.Massim (primii desemnați cu această responsabilitate) nu mulțumise nici secția filologică și nici Academia în general secția a hotărât în 1884 reluarea Dicționarului pe alte baze valorificând ce era considerat bun din Dicționarul Laurian-Massim.

Regele Carol ori de câte ori a avut ocazia în discursurile sale de deschidere a sesiunilor generale a avut îndemnuri la preocupări pentru limba noastră “care a păstrat neatinsă în câmpurile roditoare ale Dunării, în plaiurile mărețe ale Carpaților”. A elogiat limba noastră, bogăția și vechimea sa.

Periodicele din teritoriile ocupate de Austro-Ungaria au “luat aminte” la dezbaterile Academiei vizând chestiunea dicționarului și a ortografiei, informându-și eficient cititorii cu noile reguli impuse de ortografie ori cu treptele parcurse în vederea obținerii în sfârșit a Dicționarului Limbii Române. “Familia” relata în martie 1903 problemele dezbătute în cadrul sesiunii generale, cu precădere cele dezbătute în ședința din 10 martie, când a fost luată în discuție problema modificării ortografiei, în cadrul secțiunii literare. Pentru rezultate optime urma să fie desemnată o comisie alcătuită din specialiști (T.Maiorescu, I.Bianu, B.P.Hașdeu, N.Quintescu și I.Negruzzi) care să conlucreze în vederea noilor modificări din ortografia limbii române 94. Tot în cursul sesiunii din 1903 a fost luată în discuție problema Dicționarului. După ce a fost stabilit un alt plan, cu realizarea lui a fost însărcinat filologul ieșean Al.Philippide. Lipsa de colaboratori și poate concepția din nou greșită a determinat constituirea unei noi comisii care să supravegheze cursul lucrului la elaborarea Dicționarului. Aceasta a raportat în cadrul sesiunii din 1903 că, deși Philippide lucrează de 10 ani la redactarea Dicționarului și culege material în continuare, lucrul merge greu, deloc mulțumitor. Urmează apoi a se realege comisia pentru supravegherea Dicționarului și i se cere lui Philippide să accelereze lucrul, pentru aceasta dându-i-se mai mulți colaboratori,

urmărindu-se prin aceasta tipărirea cât mai curând, preconizându-se chiar finalul lucrării în 5 ani 95.

Cam tot în această perioadă revine în discuție problema ortografiei, chestiune dezbătută în cadrul secțiunii literare inițial și mai apoi la nivel înalt în plină sesiune generală (1904). Ortografiei cipariene din 1867 îi exrirase termenul de întrebuințare la Academie, urmând ai lua locul din 1904 o nouă ortografie mai pronunțat fonetică dar fără eliminarea completă a celei etimologice. În acest sens, o scurtă istorie a ortogafiei românești este punctată de “Gazeta Transilvaniei” în numărul 189 din 1904. Chestiunea în cauză este luată de la “a”: prima misiune a Academiei Române imediat după înființare a fost aceea de “a determina ortografia română”. Revista mai punctează și momentele 1867-1869 când au loc discuții aprinse urmând a se adopta un sistem de scriere votat la 1869. Revista are în vedere și Dicționarul de la 1871-1876 elaborat de cei doi latinizatori Laurian și Massim, când ortografia academică și limba sunt mult mai latinizate. Se pare că publicul și scriitorii nu au urmat aceste direcții. În articol se mai face referiri și la perioada 1880-1881 perioadă în care sunt reluate discuțiile ortografice stabilizându-se o ortografie mult mai ușoară în detrimentul celei latinizate. Locul etimologismului latinizator este înlocuit de reguli de scriere restrânse în marginile etimologismului românesc. Astfel se face un mare pas în unificarea scrierii în Țările Române. Cu toate acestea publicul, scriitorii, dascălii cereau un sistem de scriere mult mai simplificat. Revista ajunge cu scurtul istoric al ortografiei la momentul 1904 când Academia Română face un pas hotărâtor în dezvoltarea scrierii literare a limbii române. S-a hotărât folosirea scrierii general utilizată în Regat, întemeiată pe principiul fonetic: de a scrie sunetele vorbirii prin litere adaptate, fără a se ține seama dacă sunetul care se scrie derivă dintr-un altul schimbat din cauze fonetice. Erau prevăzute 27 de litere precum și păstrarea ortografiei în cazul numelor proprii românești (exemplu: Cretzulescu). Redactorul finalizează articolul cu o ultimă regulă: scrirea cu “â” în interiorul cuvântului precum și în terminațiile flexionare ale verbelor, terminate în “î” (exemplu: a coborî) 96. Aceeași problemă a ortografiei a fost analizată și în paginile “Familiei” punându-se în discuție propunerile comisiei în vederea schimbărilor preconizate în ortografie, redându-se lungile discuții pe această temă, oprindu-se la regulile de scriere cu “â” făcându-se referiri la ședințele Academiei desfășurate în 6,8 și 9 martie 97. Seria articolelor dedicate ortografiei, a debutat cu rezumatul primei ședințe publice din 27 februarie/11 martie unde pe lângă comunicarea susținută de A.Marinescu numită “Ilirii, Macedo-românii și Albanezii” este așezată și o altă informație referitoare la comisia iotografică despre care se sublinia că și-a terminat cercetările și că tocmai fusese pus în discuție un proiect pentru modificarea ortografiei prezentat de T.Maiorescu. Raportul comisiei, consemna revista, urma a fi prezentat de I.Bianu (ortografia propusă era una cu totul fonetică) 98. În numărul 11 din 14/27 martie apare articolul “Se pune în discuție chestiunea ortografiei”. Are în vedere proiectul comisiei ortografice care propusese spre aprobare mai multe chestii: diftongii “ea” și “oa” se vor scrie cu “ea” și “oa” și nu cu “” ori “”; grupul de consoane “șt” nu se va scrie “sc”, (exemplu: cunoștință și nu cunoscință), sunetul “z” se va scrie cu “z” și nu cu “d”, vocala obscură “ă” se va scrie cu “ă” (exemplu: călător); se va scrie cu “â” român și derivatele sale, reluându-se în final și chestiunea literei “î” 99. Așa au fost înlăturate elementele latinizate ale limbii române, pe care Academia le considera “sfinte rătăciri pe care bunul simț al neamului nu le-au urmat, ci le-a înlăturat cu sfioasă blândețe, dar înaintea cărora se cuvine să plecăm capul cu respectuasă indulgență și cu duioasă amintire de toți aceia care la 1866-1867 erau fruntașii culturali ai neamului, care pentru aceea au fost chemați să facă începutul acestei Academii” 100.

Noua scriere a fost adoptată începând chiar din 1904; regulile scrierii fonetice impuse de Academie fiind întâi urmate de învățământ de către scriitori în lucrările lor și aproape automat de publicistica românească. În 1905 apărea în “Familia” un articol purtând titlul “Ortografia Academiei în arhidieceza Blajului” în care se aducea la cunoștință că P.Ssa arhiepiscopul și mitropolitul Blajului, dr. Victor Mihaly de Apșa tocmai înștiințase Academia că a introdus în arhidieceză ortografia nou stabilită, alăturându-se în același timp circulara adresată arhidiecezei pentru introducerea noii ortografii 101. Și “Foaie diecezană” relata în numărul 47 din 1906, hotărârile Consistoriului diecezan luate în ședința din 2 noiembrie, cu privire la adoptarea unor reguli ortografice ale Academiei Române la nivelul Institutul Pedagogic Diecezan precum și în toate școlile din dieceza Caransebeșului 102.

Revenind la problema Dicționarului, “Familia” o considera ca una de căpătâi, de când s-a înființat Academia. În numărul 12 din 1906 revista consemnează despre fondurile destul de bogate ce au fost încredințate cheltuielilor necesare scrierii Dicționarului. Se are în vedere suma memorabilă cu care a contribuit Zappa, precum și cei 100000 lei oferiți de regele Carol, Academiei pentru același scop. Cu toate acestea scopul nu s-a realizat având în vedere că B.P.Hașdeu nu a ajuns decât la cuvântul BAN. Prin urmare, relata autorul articolului, regele în cadrul ședinței din 6 aprilie a făcut un apel Academiei pentru grăbirea lucrării. O voce din public chiar ar fi strigat: “…250 ani trebuiesc …”. Philippide așa cum am spus și câteva rânduri mai sus a fost ales pentru continuarea lucrării acțiune ce nu a avut rezultatele scontate. Prin urmare “ștafeta” Dicționarului a fost preluată de un alt literat: Sextil Pușcariu care a promis dealtfel în timp foarte scurt o broșură. În plus a fost reînnoită comisia dicționarului. Noua comisie îi avea în alcătuire pe Kalinderu, Sturdza, Maiorescu, Tocilescu și Quintescu. Articolul era finalizat cu aprecierea că “apariția acestui dicționar va fi unul din cele mai mari evenimente, chiar monumentale din literatura română” 103.

Unitatea culturală o poporului român a fost scopul principal al înființării și activității Academiei de la înființare ori această realitate nu putea fi demonstrată doar prin rostiri ocazionale cât mai ales prin lucrări fundamentale (în categoria cărora intră și Dicționarul) realizate fie sub patronajul Academiei, fie de membrii acesteia, fie de alți oameni de știință. Exemplele cele mai concludente sunt realizările monumentale ale secției literare: “Bibliografia românească veche, 1580-1830” (3 volume), “Publicațiile periodice românești, 1820-1906” 104; seria lucrărilor din publicațiile Hurmuzachi cu tipărirea de acte privitoare la domnia lui Mihai Viteazul 105, acestea din urmă aparținând secției istorice. Presa a consemnat cu fidelitate apariția ultimelor publicații valoroase, în general odată cu anunțarea acestora în cursul sesiunilor generale ale Academiei. Numărul 40 al “Drapelului” din 1902 inserează în paginile sale articolul cu titlul “Publicațiile Academiei”, în care inserează apariția ultimelor publicații: traducerea lui D.Ghica din “Istoriile” lui Herodot; fascicolul IV-V din “Bibliografia românească veche, 1580-1830”; traducerea lui N.Barbu, N.Locusteanu, I.S.Petrescu din “Istoria Română” a lui Herodot, sau studiul etnografic “Sărbătorile la români” aparținând lui S.Marian 106. Una dintre cele ami importante apariții editoriale a rămas lucrarea fundamentală a lui B.P.Hașdeu: “Etimologicum Magnum Romaniae” lucrare ce s-a realizat și cu sprijinul moral și material al regelui Carol care a susținut în cadrul mai multor ședințe ale Academiei necesitatea apariției acestei lucrări, importanța covârșitoare pentru limba română. “Drapelul” marcheză în paginile sale, cuvântarea lui I.Negruzzi, vicepreședinte al Academiei și membru activ al secției literare ține să aducă special la cunoștință debutul lucrului la “Etimologicum Magnum”, exprimându-și totodată mulțumirile pentru cele trei milioane de lei destinate noului Palat al Academiei, generoasa sumă fiind oferită de regele Carol. Ziarul mai consemnează și discursul regelui care își exprimă interesul pentru lucrările științifice și însemnatele lucrări ale Academiei 107.

Din cele enunțate mai sus reiese atenția cu care a fost urmărită în permanență activitatea secției literare a Academiei Române, de către periodicele bănățene și transilvănene, presa arătându-se interesată de rezultatele secției: elaborarea unei noi ortografii și a unui dicționar, apariția unor publicații valoroase sau răsplătirea cu premii a membrilor săi.

PREZENȚA REGELUI LA ACADEMIE

“Familia”, “Gazeta Transilvaniei”, “Drapelul” și probabil toate publicațiile din perioada 1900-1914 au consemnat în paginile lor prezența regelui în cel mai înalt for de cultură a României. Regele României în calitate de protector al Academiei și președinte de onoare al acesteia din 15 septembrie 1878 a participat activ ori de câte ori a avut posibilitatea, la ședințele Academiei. Tocmai aceste activități (comunicări, discursuri de inaugurare a sesiunilor generale, donații, participarea alături de alți membrii ai Academiei la diverse sărbători și inaugurări de monumente, sprijinire a publicării unor lucrări) au fost bine conturate în paginile periodicelor.

“Gazeta Transilvaniei”, în 1900 a redat pe larg aspecte ale ședinței ordinare din 13 martie, ședința desfășurându-se sub președenția M.S.Regelui și asistată fiind de principele moștenitor Ferdinand. În cadrul ședinței și-a ținut discursul de recepție episcopul Nicolae Popea din Caransebeș, căruia ulterior i-au fost adresate cuvinte de felicitare din partea mai multor membrii ai Academiei, inclusiv din partea regelui. În partea a II-a a ședinței regele a ținut un discurs și a oferit Academiei un manuscris în limba franceză, manuscris ce a aparținut secretarului lui Vodă Ipsilanti, abatele comite d’Hauterive și care cuprinde informații despre relațiile politice și economice, interne și externe ale Moldovei în secolul trecut 108. Tot în cursul lucrărilor sesiunii generale din 1900, regele se exprima astfel: “Am o deosebită plăcere de a saluta în fiecare an Academia, întrunită în sesiune ordinară pentru a putea lua parte la lucrările ei …” scria în “Transilvania” de Sibiu, amintindu-se în același timp urările de dezvoltare și activitate rodnică, urări adresate de către rege înaltei instituții 109.

În cadrul ședinței din 7/20 martie, regele a susținut un discurs despre relațiile internaționale ale Moldovei la sfârșitul secolului XVIII. Periodicele au surprins conținutul acestui discurs care făcea referiri la corespondența politică a lui Frederich al II-lea, regele Prusiei, corespondență în care s-au descoperit însemnări numeroase care au făcut puțină lumină în relațiile internaționale ale Moldovei la sfârșitul secolului XVIII110. Referindu-se tot la manuscrisul comitetului d’Hauterive, o altă publicație consemnează donația ca fiind deosebită; memoriile comitetului urmând a fi traduse și tipărite într-un volum de format mic. Ziarul mai amintește și faptul că după textul memoriilor s-ar mai fi reprodus și două scrieri mai mici aparținând lui D’Hauterive care au fost publicate în 1877 și 1879 de Ubicini: primul – jurnalul comitelui de la Constantinopol până la Iași, iar a doua a constituit un memoriu despre Moldova anului 1785111.

“Familia” din 28 martie 1904 consemnează în paginile sale ședința solemnă a Academiei în cadrul căreia transilvăneanul I.Bianu a fost primit între membrii celui mai înalt for academic. Ședința a fost prezidată de regele Carol, acesta fiind însoțit și de prințul moștenitor Ferdinant. Revista ține să precizeze că regele a participat mai ales la primirea în Academie a lui I.Bianu, pentru care suveranul a avut o stimă deosebită; transilvăneanul prestând aproximativ 25 de ani în serviciul Academiei, în funcția de bibliotecar. Încă de la începutul ședinței, președintele institutului, P.S.Aurelian a rostit un discurs de felicitare la adresa regelui. Acesta, la rândul său, a mulțumit pentru primirea călduroasă, exprimându-și totodată atenția deosebită cu care urmărește activitatea Academiei. Ulterior regele a prezentat o lucrare istorică în care a surprins două momente: primul în care face o succintă prezentare a omului de stat care a fost Mircea cel Bătrân, accentuându-se relațiile pe care acesta le-a avut cu comitele Zollern, întemeietor al casei de Hohenzollern, cel de-al II-lea moment fiind o prezentare a fazelor campaniei de la Plevna. Ambele comunicări s-au bucurat de un real succes, emoționând audiența în mare măsură cu atât mai mult cu cât regele a prezentat a doua comunicare de pe poziția celui care a fost martor al momentului Plevna 112.

În cadrul relațiilor culturale ale Academiei Române cu provinciile aflate sub stăpânire străină, relații neântrerupte de altfel, poate fi inclusă și vizita membrilor ardeleni, bănățeni și bucovineni (martie 1904): I. N. Moldovan, S. Fl. Marian, I. Vulcan, I. Teclu la Curtea de Argeș, însoțiți de T. Ionescu și primiți cu mare căldură de episcopul Timuș al Argeșului, întreaga acțiune desfășurându-se sub auspiciile Academiei Române. Ulterior, o parte din ei au fost primiți în audiență de către rege. S-au purtat discuții în vederea unor mai strânse colaborări la nivel cultural între Vechiul Regat și provinciile aflate sub Austro-Ungaria, iar seara mambrii au fost invitați de către Majestatea Sa Regina la Palat pentru a lua parte la o serată organizată în cinstea lor. Presa a găsit drept lăudabile aceste activități prin care regele onora membrii din provinciile ocupate 113. Tot în universul unității culturale românești poate fi înscris și îndemnul regelui la o mai intensă preocupare pentru limba română; în cadrul ședinței de vineri 14 aprilie 1905 a ținut un discurs în care și-a exprimat interesul pentru lucrările, conferințele, eforturile Academiei și cu totul special și-a exprimat dorința de a se întocmi cât mai dicționarul “Etimologicum Magnum Romaniae”. A prevăzut vastitatea acestei lucrări dar și certitudinea că opera în sine ar costitui un monument nepieritor însăși al Academiei. Regele a mai ținut să precizeze că își ia asupra sa cheltuielile de tipărire a operei ce avea menirea să păstreze cuvintele vechi; se constituie (opera în sine) “un tezaur care să cuprindă totalitatea limbii române, începând cu monumentele cele mai vechi ale limbii scrise” 114. Același discurs apare și în alte periodice: regele exprimându-și așteptările de a vedea cât mai curând finalizat “Etimologicum-ul” subliniind că au trecut 21 de ani de când a propus elaborarea acestei opere. În cadrul aceleiași ședințe (1/14 aprilie) cel ce avea să devină curând președintele Academiei, I.Kalinderu, în prezența unui public numeros a ținut o cuvântare în care a mulțumit regelui pentru dovezile și înaltul sprijin arătat până în acel moment, precizând că suveranul a participat la multele din ședințele Academiei luând de multe ori cuvântul și adresând îndemnuri călduroase. Tot cu acest prilej Kalinderu a ținut să precizeze că se apropie un miment festiv împlinirea a 40 de ani de când Țările Române și-au încredințat destinul celui ce avea să se îngrijească atât de dezvoltarea lor economică și politică dar și “de înflorirea literaturii noastre” 115. Continuând aceeași idee, secretarul general al Academiei afirma în cadrul ședinței din 13 martie 1906: “Dacă azi Academia ocupă o poziție atât de înaltă, aceasta se datorează în mare parte atenției pline de interes cu care a fost întotdeauna întânpinată de M.S.Regele, Augustul ei protector și președinte de onoare, care a încurajat cu cea mai vădită bunăvoință și cu multă dăruire orice mișcare culturală românească” 116.

Aceeași poziție admirativă au adoptat-o și periodicele bănățene și transilvănene, exprimându-și interesul pentru activitățile suveranului și ale familiei regale la Academie atitudine pusă în practică prin intermediul unor articole care au relatat pe larg despre discursurile regelui, comunicările și îndemnurile sale, despre donațiile sale constând în sume de bani, obiecte valoroase ori carte veche.

BIBLIOTECA ACADEMIEI

Academiei Române îi revine onoarea de a fi dat țării prima bibliotecă publică europeană cu un conținut bogat: colecții de manuscrise, documente, hărți geografice, stampe și portrete precum și o însemnată colecție numismatică cum sublinia Dimitrie Gusti în discursul său de recepție din 1923.

Periodicele transilvănene și bănățene nu au dedicat articole integrale Bibliotecii Academiei, însă și-au informat cititorii cu privire la donațiile de cărți făcute bibliotecii, donațiilor de manuscrise, monede, documente în cadrul articolelor cu un conținut mai amplu, dedicate sesiunilor generale ale Academiei.

Astfel “Transilvania” de Sibiu informează cu privire la biblioteca Academiei care și-a înmulțit numărul de volume respectiv colecția de mai multe lucrări oferite de I.Alexandrina, I.Ghica, N.D.Foulon, V.Mangra, E.Erbicean, A.Budiștean, N.Hortun, D.A.Sturdza 117. Și alte publicații evidențiază atenția sporită bibliotecii; se caută permanent mărirea și diversitatea colecției, se efectuează lucrări de organizare și de conservare. Se dorește transformarea bibliotecii într-un adevărat atelier științific destinat profesorilor, studenților, celor ce fac studii de limbă, istorie, știință etc. 118.

În 1902 biblioteca Academiei este mult îmbogățită prin adăugarea Bibliotecii Centrale a Statului Român, rezultând o singură bibliotecă bine dotată și cu perspective sporite de dezvoltare 119, care de altfel pot fi calificate ca și concretizate cel puțin pentru 1904, “Drapelul” consemnând mărirea simțitoare a bibliotecii în acest an: aproximativ 5463 de volume și broșuri, 2808 numere de reviste, 1560 numere de reviste străine, 58 de atlase și hărți, 72 stampe și portrete, 391 manuscrise, 3568 de documente, 226 de fotografii, 1 albun și 82 foi volante 120. Și alte publicații din această perioadă calificau biblioteca Academiei datorită mărimii colecțiilor și eficienței în organizare drept un veritabil atelier științific, de mare însemnătate pentru studierea istoriei trecutului nostru (mai ales) 121.

“Drapelul” din 18 martie 1908 reia aceeași idee referindu-se la ședința din 11 martie 1908, când în cadrul unui discurs rostit de A.Saligny face o privire retrospectivă asupra celor patru decenii trecute de la înființarea Academiei Române; concluzia este mulțumitoare: progrese reallizate în activitatea literară, filosofică, istorică și în unele ramuri ale științelor exacte, o bibliotecă bine dotată cu o ofertă mai mult decât satisfăcătoare adresată unor categorii largi de cititori 122. Cinci ani mai târziu, tot pentru a ilustra progresele bibliotecii, C.Hepites informa membrii Academiei cu un amplu raport al Comisiei permanente a bibliotecii, citită în cursul ședinței din 15 mai 1913. Astfel se preciza că în cursul anului 1912 sala de lectură a fost deschisă 237 de zile câte 10 ore pe zi; 9500 de cititori au consultat 23289 de volume și broșuri iar 211 cititori au luat acasă, conform regulamentului 565 de cărți; în sala de lectură s-a aflat o bibliotecă la îndemâna cititorilor, alcătuită din Publicațiile Academiei Române și din cele mai des cerute cărți din filologia clasică, romanică, românească, istoria românilor și istorie universală, enciclopedii etc. Se mai amintește și cumpărarea de 984 volume și broșuri, 10 numere de revistă române și 1563 străine, 155 de atlase etc. 123.

Totalul creșterii numărului de lucrări pentru perioada 1903-1912.

Spre Academie s-au îndreptat ca spre un depozit sacru al culturii române mulți dintre urmașii săi sau executorii testamentari ai unora din scriitorii și cărturarii transilvăneni, manuscrisele și corespondența lor fiind depuse spre păstrare și studiul în arhiva și biblioteca ei. Pe această cale au ajuns în colecția de manuscrise a Academiei scrierile nepublicate, memoriile și epistolele lui I.Barac, Al.Papiu Ilarian, At. Șandor, Gh.Barițiu etc., periodicele consemnând în paginile lor această procedură. Un exemplu în acest sens este consemnat în paginile “Drapelului” de Lugoj, numărul 50 din 1909, unde este menționată I.Negruzzi constând într-un manuscris cu primele scrieri ale lui Costache Negruzzi 124. O donație importantă a fost și cea din 1912, din partea Arhivei de război imperială și regală a Austriei; donația constă dintr-o colecție de hărți militare ale Țărilor Române și vederi (unice) din România 125 și a contribuit alături de numeroase alte donații din țară și străinătate la îmbogățirea Bibliotecii Academiei.

DONAȚII PENTRU ACADEMIE

Și în această perioadă Academia Română s-a bucurat de generozitatea unor persoane care i-au înțeles importanța cultural-națională. Uneori de mare valoare morală, alteori materială, aceste dovezi de înaltă responsabilitate și nu doar generozitate au fost consemnate în paginile mai multor publicații în diverse articole cu referire la activitatea Academiei Române, de cele mai multe ori informațiile despre donații fiind în strânsă legătură cu informații despre personalitățile donatoare, destinația donațiilor (în cazul sumelor de bani), constituirea de noi fonduri și noi premii, publicarea de cărți ori inaugurarea de monumente etc.

Numărul 4 al “Transilvaniei” de Sibiu făcea referiri la averea Academiei Române, despre care se spunea că ar fi bogată “ori de câte ori un mare patriot își lasă averea Academiei…”. Realitatea era însă cu totul alta, abia cu greutate își putea acoperi necesitățile. Donațiile, continua revista, deși uneori numeroase aveau “anumite scopuri”; din sumele donate Academiei oprindu-și doar 15% pentru problemele de ordin administrativ 126. O importantă donație cu valoare documentară de această dată, este amintită de “Familia” în numărul 22 din 1901: colecția de scrisori și documente vechi, constând în peste 300 de manuscrise vechi românești, grecești și slavone însumând peste 1000 de cărți vechi. Donația a aparținut mitropolitului Moldovei 127. Tot vizavi de problema donațiilor respectiv a fondurilor informează “Drapelul” numărul 26 din 1902 cu privire la Academia Română ce împarte din Fondul Ioan Fetu un număr de 8413 cărți (în valoare de 43632 franci) la 1865 de școli din 18 județe ale României. Publicația marchează și cumpărarea pentru distribuirea de carte gratuită elevilor săraci din teritoriile aflate sub ocupație austro-ungară (în valoare de 8700 de franci) astfel deschizându-se calea culturii păturilor largi ale populației rurale 128.

O propunere cu pronunțat caracter administrativ a fost făcută de către I.Kalinderu la sfârșitul sesiunii generale din 1904. Din paginile “Familiei” reiese că acesta a propus înființarea unui Fond de Pensiune pentru toți funcționarii Academiei Române. Pentru început, chiar propunătorul a oferit (drept exemplu) suma de 1000 lei. Propunerea nu a fost respinsă, alcătuindu-se chiar o comisie alcătuită din Kalinderu, Sturdza, Poni 129. Aceeași revistă consemna în anul următor constituirea comisiei financiare, în următoarea alcătuire: Ș.C.Hepites, C.Istrati și Gr.Ștefănescu, comisie ce avea ca sarcină examinarea bugetului pentru perioada 1904-1905 130.

Până în cursul anului 1914 veniturile Academiei au crescut (veniturile provenite din: excedent din anul anterior; diverse fonduri Donici, prin cultura viei de la Radiana; D.Sturdza, Șt.Urlăteanu, Neuschotz din capital pentru tipărit, Tache P.Anastassiu, fondul de pensiuni, fondul Princesa Alina Știrbei), însă în același timp au urcat și cheltuielile: diurnele ședințelor ordinare, renumerarea funcționarilor, transport la care se mai adaugă și cheltuielile neprevăzute 131.

S-a prevăzut astfel o cât mai bună administrație a averii Academiei, onorând în același timp, cum se cuvine donațiile celor care și-au câștigat astfel dreptul “de a impune îndeplinirea cu adâncă responsabilitate a activităților menite să asigure propășirea elementului cultural românesc”.

NOTE BIBLIOGRAFICE

D. Berindei, Cultura națională română modernă, Editura Eminescu, București, 1986, p. 20-21.

Al. Dobre, Idealul unității naționale în cultura românească, Editura Minerva, București, 1988, p. 107.

D. Berindei, op. cit., p. 253.

A. Dobre, op. cit., p. 111-112.

D. Berindei, op. cit., p. 284-285.

Ibidem, p. 286.

Familia, Oradea Mare, XXXVII, 1901, nr.1 din 7/20 ianuarie, p.10.

Idem, nr.8 din 4/17 martie, p.105.

Gazeta Transilvaniei, Brașov, LXIII, 1900, nr.64 din 19 martie, p.2.

Drapelul, Lugoj, X, 1910, nr.18 din 16 februarie, p.2.

Idem, XI, 1911, nr. 58 din 24 mai, p.2.

Gh. Paton, Istoria modernă a României, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1985, p.503-505.

A. Cosma jr., Istoria presei românești din Banat, vol. I, ediția a IV-a, Editura Unirea Română, Timișoara, 1932, p.5.

Ibidem, p.24-25.

I. Munteanu, Mișcarea Națională din Banat, 1881-1918, Editura Antib, Timișoara, 1994, p.192.

Ibidem, p.193, apud. V. Braniște, Amintiri din închisoare, p.427.

V. Vintilescu, Secvențe literare, Editura Facla, Timișoara, 1987, p.22.

I. Munteanu, op. cit., p.194.

Ibidem, p.196.

St. Pascu, Istoricul Academiei Române, Editura Academiei, București, 1991, p.56-57.

Transilvania, Sibiu, XLI, 1910, nr. 5 din septembrie-octombrie, p.33.

Analele Academiei Române, t. XXVIII, București, 1901, p.438-444.

Ibidem, p.439.

I. Lupaș, Episcopul Nicolae Popea, tipografia Eparhiei Ortodoxe Române, Cluj, 1933, p.3-15.

c, 1900, nr. 64 din 19 martie, p.2.

Transilvania, Sibiu, XXXI, 1900, nr. 4 din aprilie, p.73.

Ibidem, p. 74.

Familia, Oradea Mare, XXXVII, 1901, nr. 11 din 18/31 martie, p. 128.

Ibidem, XLI, 1905, nr. 16 din 17/30 aprilie, p. 189.

Drapelul, Lugoj, IX, 1909, nr.56 din 30 mai, p.3.

Educatorul, Oravița, 1909, nr. 2 din iulie, p.35.

Familia, Oradea Mare, XL, 1904, nr. 13 din 28 martie/10 aprilie, p.155.

Idem, XLI, 1905, nr. 16 din 17/30 aprilie, p.188.

Gazeta Transilvaniei, Brașov, LXII, 1910, nr. 117 din 29 mai, p.3.

O. Păun, Discursuri de recepție la Academia Română, Editura Albatros, București, 1980, p.6.

Gazeta Transilvaniei, Brașov, LXIII, 1900, nr. 64 din 19 martie, p.2.

Familia, Oradea Mare, XXXVII, 1901, nr. 10 din 11 martie, p.118.

Idem, XLI, 1904, nr. 3 din 28 martie/10 aprilie, p.152.

Idem, XLI, 1905, nr.17 din 24 aprilie, passim.

Idem, XLII, 1906, nr.10 din 12/25 martie, p.117.

Drapelul, Lugoj, XI, 1911, nr.58 din 24 mai, p.2.

Foaie Diecezană, Caransebeș, XXVI, 1911, nr.22 din 29 mai, p.5.

Educatorul, Oravița, III, 1911, nr.7 din iulie, p.163.

Drapelul, Lugoj, XII, 1912, nr.61 din 28 mai, p.2.

Foaie Diecezană, Caransebeș, XXVII, 1912, nr.23 din 2 iunie, p.5.

Drapelul, Lugoj, VII, 1907, nr.35 din 24 martie, p.3.

Familia, Oradea Mare, XL, 1904, nr. 11 din 14 martie, p.129.

Drapelul, Lugoj, II, 1902, nr.39 din 30 martie/12 aprilie, p.2.

Gazeta Transilvaniei, Brașov, LXIII, 1900, nr. 75 din 2 aprilie, p.3.

Idem, nr.46 din 27 februarie, p.3.

Familia, Oradea Mare, XXVIII, 1901, nr. 10 din 11 martie, p.118.

Drapelul, Lugoj, II, 1902, nr.36 din 21 martie, p.2.

Gazeta Transilvaniei, Brașov, LXVI, 1903, nr. 61 din 16 martie, p.2.

Drapelul, Lugoj, II, 1902, nr.42 din 6/19 aprilie, p.2.

Idem, nr.43, din 9/22 aprilie, p.2.

Familia, Oradea Mare, XL, 1904, nr. 10 din 7/20 martie, p.117.

Idem, nr.13 din 28 martie, din 10 aprilie, p.155.

Drapelul, Lugoj, VIII, 1908, nr.33 din 18 martie, p.2.

Idem, X, 1910, nr.126 din 18 noiembrie, p.3.

Gazeta Transilvaniei, Brașov, XXIII, 1910, nr. 63 din 20 martie, p.3.

Drapelul, Lugoj, XII, 1912, nr.55 din 12 mai, p.3.

Familia, Oradea Mare, XXXIX, 1903, nr. 12 din 23 martie/3 aprilie, p.41.

Drapelul, Lugoj, IX, 1919, nr.50 din 12 mai, p.3.

Idem, X, 1910, nr.18 din 16 februarie, p.2.

Idem, XI, 1911, nr.56 din 17 mai, p.2.

Familia, Oradea Mare, XL, 1904, nr. 10 din 7/20 martie, p.117.

Drapelul, Lugoj, XII, 1912, nr.55 din 12 mai, p.3.

Transilvania, Sibiu, XXXI, 1900, nr. 4 din aprilie, p.75.

Familia, Oradea Mare, XVII, 1906, nr. 10 din 12/25 martie, p.117.

Drapelul, Lugoj, XII, 1912, nr.63 din 2 iunie, p.2.

Familia, Oradea Mare, XXXVII, 1901, nr. 9 din 4/17 martie, p.105.

Drapelul, Lugoj, XII, 1912, nr.119 din 13 octombrie, p.3.

Idem, I, 1901, nr.22 din 14/27 martie, p.3.

Transilvania, Sibiu, XXXI, 1900, nr. 4 din aprilie, p.85.

Familia, Oradea Mare, XXXVII, 1901, nr. 13 din 1/14 aprilie, p.153-154.

Idem, nr.26 din 1/14 iulie, p.310-311.

Idem, nr.27 din 8/21 iulie, p.322.

Idem, nr.34 din 26 august/8 septembrie, p.405.

Drapelul, Lugoj, II, 1902, nr.42 din 6/19 aprilie, p.2.

Familia, Oradea Mare, XXXIX, 1903, nr. 14 din 6/19 aprilie, p.165.

Idem, XL, 1904, nr.13 din 28 martie, 10 martie, p.155.

Gazeta Transilvaniei, Brașov, LXVII, 1904, nr. 189 din 27 august, p.6-7.

Familia, Oradea Mare, XLI, 1905, nr. 16 din 17/30 aprilie, p.188.

Drapelul, Lugoj, V, 1905, nr.42 din 9 aprilie, p.3.

Familia, Oradea Mare, XLII, 1906, nr. 10 din 12/25 aprilie, p.117.

Idem, nr.12 din 2/15 aprilie, p.141.

Foaie Diecezană, Caransebeș, XXI, 1906, nr.34 din 20 august, p.5-6.

Idem, nr.36 din 3 septembrie, p.4-5.

Gazeta Transilvaniei, Brașov, LXXII, 1910, nr. 110 din 31 mai, p.3.

Drapelul, Lugoj, XI, 1911, nr.61 din 1 iunie, p.3.

Idem, XII, 1912, nr.63 din 2 iunie, p.2.

Analele Academiei Române, t. XXIV, București, 1912, p.401-402.

Ș. Pascu, op. cit., p.195.

Familia, Oradea Mare, XXXIX, 1903, nr. 11 din 16/29 martie, p.129.

Idem, nr.14 din 6/19 aprilie, p.165.

Gazeta Transilvaniei, Brașov, LXVII, 1904, nr. 189 din 24 august, p.5-6.

Familia, Oradea Mare, XL, 1904, nr. 13 din 28 martie, p.155.

Idem, nr.10 din 7/20 martie, p.117.

Idem, nr.11 din 14/27 martie, p.129.

Ș. Pascu, op. cit., p.174.

Familia, Oradea Mare, XLI, 1905, nr. 16 din 17/30 aprilie, 1905, p.190.

Foaie Diecezană, Caransebeș, XXI, 1906, nr.47 din 19 noiembrie, p.6.

Familia, Oradea Mare, XLII, 1906, nr. 12 din 2/15 aprilie, 1905, p.141.

Ș. Pascu, op. cit., p.175.

Familia, Oradea Mare, XXXIX, nr. 1 din 9/22 martie, 1905, p.115.

Drapelul, Lugoj, II, 1902, nr.40 din 2/15 aprilie, p.2.

Idem, XII, 1912, nr.61 din 29 mai, p.2.

Gazeta Transilvaniei, Brașov, LXIII, 1900, nr. 64 din 19 martie, p.2.

Transilvania, Sibiu, XXXI, 1900, nr. 4 din aprilie, p.73.

Drapelul, Lugoj, I, 1901, nr.22 din 10/27 martie, p.3.

Idem, II, 1902, nr.40 din 2/15 aprilie, p.1.

Familia, Oradea Mare, XL, 1904, nr. 13 din 28 martie/10 aprilie, p.152.

Drapelul, Lugoj, V, 1905, nr.40 din 15 aprilie, p.2.

Idem, nr.41 din 7/20 aprilie, p.2.

Familia, Oradea Mare, XLI, 1905, nr. 15 din 10/23 aprilie, p.176-177.

Idem, XLII, 1906, nr.10 din 12/25 martie, p.117.

Transilvania, Sibiu, XXXI, 1900, nr. 4 din aprilie, p.73.

Familia, Oradea Mare, XXXVII, 1901, nr. 9 din 4/17 martie, p.106-107.

Idem, XXXIX, 1903, nr.9 din 2/15 martie, p.105.

Drapelul, Lugoj, V, 1905, nr.6 din 15 ianuarie, p.3.

Familia, Oradea Mare, XL, 1904, nr. 9 din 29 februarie/13 martie, p.106.

Drapelul, Lugoj, VIII, 1908, nr.33 din 18 martie, p.2.

Analele Academiei Române, seria II, t. XXXV, București, 1913, p.135-136.

Drapelul, Lugoj, IX, 1909, nr.50 din 12 mai, p.3.

Idem, XII, 1912, nr.55 din 12 mai, p.3.

Transilvania, Sibiu, XXXI, 1900, nr. 4 din aprilie, p.75-77.

Familia, Oradea Mare, XXXVII, 1901, nr. 22 din 3/16 iunie, p.263.

Drapelul, Lugoj, II, 1902, nr.26, passim.

Familia, Oradea Mare, XL, 1904, nr. 14 din 4/17 aprilie, p.164.

Idem, XLI, 1905, nr.13 din 27 martie, 9 aprilie, p.13.

Analele Academiei Române, seria II, t. XXXVI, București, 1914, p.355-356.

CAPITOLUL 4

CONCLUZII

Așa cum reiese din studiul presei bănățene și transilvănene Academia Română nu a fost doar “parlamentul culturii românești”; Academia Română, în cursul existenței sale s-a transformat într-o imagine virtuală a României.

Problema națională se desprinde clar din preocupările Academiei, preocupare generată de însăși istoria poporului român popor ce încă de la naștere a trebuit să lupte simultan pentru libertate și unitate națională. Academia Română a fost instituția cea mai prestigioasă a întregii națiuni române; a reprezentat sinteza culturii naționale. A avut o deosebită importanță deoarece nu și-a considerat îndeplinită misiunea decât prin întregirea unității culturale cu cea politică și statală. Presa a consemnat în paginile sale felul în care s-a consumat în practic această misiune: printr-o fructuasa activitate culturală, științifică și națională căreia să-i fie necunoscute granițele artificiale ale României activitate tradusă practic în: cooptarea de membrii proveniți din teritoriile aflate sub stăpânire austro-ungară; recunoașterea fără tăgadă a meritelor acestora (prin acordarea a numeroase premii), donații de carte pentru copiii din această zonă, promovarea cercetării în domeniul istoric (cu precădere) și filologic în vederea demonstrării drepturilor legitime ale românilor la unitate națională.

Cuprinderea culturii românești de pretutindeni în preocupările Academiei se extinde și sub alte forme: prezența Academiei la manifestările național culturale ale românilor din Transilvania, când la Adunarea generală a “Astrei”, întrunită la Blaj pentru a-și sărbătorii semicentenarul, au participat numeroși oameni de cultură, între care și membrii ai Academiei semn al solidarității întregului popor român cu nedreptățile suferite de românii din Transilvania.

Academia, așa cum au proiectat-o și organizat-o membrii fondatori și cum au consolidat-o continuatorii, pe lângă problemele culturale științifice avea o misiune nobilă de a sluji interesele național politice ale întregului popor român. Au confirmat-o mereu fiecare generație în succesiune și toate la un loc. Iar unele momente însemnate din viața academiei și a poporului român dovedit-o prin fapte concrete, expresie a conștinței membrilor Academiei și a întregului popor român cu privire la necesitatea înaintării pe trepte de cultură și civilizație superioare pentru îndeplinirea idealului de dreptate și unitate.

În tot acest timp acțiunile politico-științifice ale reprezentanților români ai Academiei s-au bucurat de sprijinul membrilor onorari și corespondenți străini ai Academiei, personalități ce se bucurau de un prestigiu științific și care erau alături de neamul românesc în lupta sa pentru intregire național statală.

Așadar, prezentă în viața culturală a Transilvaniei și Banatului, Academia Română a fost nelipsită din viața lor politică, cuvântul său auzindu-se în toate momentele importante ale luptei de rezistență ale românilor aflați sub ocupație străină.

Reiese deci că activitatea Academiei Române în perioada 1900-1914, cum de altfel de la înființarea ei în 1866, a avut ca scop fundamental, ca sens al existenței chiar, nu doar unitatea morală și intelectuală a românilor din toate provinciile, ci și proiectarea imaginii virtuale a României mari, în tot acest timp presa bănățeană și transilvăneană fiind un adevărat monitor al activității înaltului for cultural și științific.

BIBLIOGRAFIE

Periodice (1900-1914).

Drapelul, Lugoj.

Educatorul, Oravița.

Familia, Oradea Mare.

Foaie Diecezană, Caransebeș.

Gazeta Transilvaniei, Brașov.

Transilvania, Sibiu.

Lucrări Generale.

Achim, Vasile, Nord-Vestul Transilvaniei. Cultura națională finalitate politică (1848-1918), Editura Gutinul, Cluj, 1993.

Agrigoroaiei, Ion, Românii în istoria universală, Editura Universității Al.I. Cuza, Iași, 1986.

Analele Academiei Române, Partea administrativă și dezbaterile, seria II, t. XXII, Editura Academiei, București, 1901.

***, t. XXVII, Editura Academiei, București, 1905.

***, t. XXXIV, Editura Academiei, București, 1912.

***, t. XXXVI, Editura Academiei, București, 1914.

Barber, John, Istoria Europei Moderne, Editura Lider, București, 1993.

Bărbulescu, Mihai, Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998.

Berindei, Dan, Cultura națională română modernă, Editura Eminescu, București, 1986.

Bocșan, Nicolae, Ideea de națiune la românii din Banat și Transilvania, Editura Banatica, Reșița, 1997.

Constantinescu, Nicolae, Istoria economică a României, Editura Economică, București, 1997.

Cosma, Aurel jr., Istoria presei românești din Banat, vol. I, ediția a IV-a, Editura Unirea Română, Timișoara, 1932.

Dobre, Alexandru, Idealul unității naționale în cultura românească, Editura Minerva, București, 1988.

Florea, P., Cultură și literatură, Editura Junimea, Iași, 1986.

Georgescu, Vlad, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Academiei Româno-Americană de Științe și Arte, București, 1993.

Hitchins, Keith, România între 1866-1947, Editura Humanitas, București, 1996.

Iliescu, Ion, Academia Română și Banatul, Editura Universalității, Timișoara, 1982.

Iordache, Anastasie, Criza politică din România și războaiele balcanice, Editura Paideea-Științe, București, 1998.

Iosa, M., Viața politică în România, Editura Politică, București, 1997.

Lupaș, Ion, Episcopul Nicolae Popea, Tipografia Eparhiei Ortodoxe Române, Cluj, 1933.

Maior, Liviu, Mișcarea Națională Românească din Transilvania. 1900-1914, Editura Dacia, Cluj, 1986.

Munteanu, Ioan, Mișcarea Națională din Banat 1881-1918, Editura Antib, Timișoara, 1994.

Netea, Vasile, Spre unitatea statală a poporului român, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1993.

Pascu, Ștefan, Istoricul Academiei Române, Editura Academiei Române, București, 1993.

Păun, Octav, Discursuri de recepție la Academia Română, Editura Albatros, București, 1980.

Platon, Gheorghe, De la constituirea națiunii la marea unire, Editura Universității Al.I.Cuza, Iași, 1998.

Sârbu, Ion, Istoria lui Mihai Vodă Viteazul, domnul Țării Românești, Editura Facla, Timișoara, 1976.

Stan, Apostol, Putere politică și democrație în România (1859-1918), Editura Albatros, București, 1995.

Vintilescu, Virgil, Secvențe literare, Editura Facla, Timișoara, 1987.