Cruciada a Iv a Si Imperiul Bizantin

CUPRINS

Introducere……………………………………………………………………………………….1

Capitolul I.

Importanța Cruciadelor……………………………………………………………….2

Formarea și scopul Cruciadelor……………………………………………………5

Capitolul II.

1. Dorința occidentalilor pentru Cruciade…………………………………………..8

Capitolul III

Cruciada a IV-a, predicarea și organizarea: rolul Papei Inocențiu al III-lea………………………………………………………………………………………16

Cucerirea Constantinopolului de către latini…………………………………34

Disputa dintre papă și cuceritorii Bizanțului…………………………………38

Capitolul IV

Imperiul Bizantin după Cruciada a IV-a………………………………………42

Concluzii…………………………………………………………………………………………46

Bibliografie……………………………………………………………………………………..52

BIBLIOGRAFIE

1. Brehier Louis, „L'Eglise et l”Orient au Moyen Âge. Les Croisades" 5-e, Ed.Paris, 1928.

2 Brezeanu Stelian,”O scrisoare a Imperiului Bizantin”, Ed. Albatros, București,1981.

3. Brehier Louis, „L'Eglise et l”Orient au Moyen Âge. Les Croisades" 5-e, ed.Paris, 1928.

3. Chalcocondil, Laonic, „Expuneri istorice", trad. de Vasile Grecu, Ed.Academiei, București 1995.

4. Chifăr, pr.prof. dr. ,Nicolae, „Istoria creștinismului", vol III, Ed.Trinitas, Iași, 2002.

5. Columbeanu , R. Valentin „ Cruciadele " Editura Enciclopedică Română, București 1971.

6. Clari, Robert de-„Historiens et croniueurs du Moyen Age", Ed. Gallimard, Bibliotequc de la Pleiade, 1952, în vol.„Cruciadele", trad.de George Miciacio, ed.Artemis, București, 1999.

7. Diels, Charles, „Marile probleme ale istoriei bizantine”, trad, de Ileana Zara, București, Ed. Pt . Literatură, 1979.

8. Florentina Cazan "Cruciadele – Momente de confluență între două mari civilizații și culturi", Editura Academiei Române, București 1990

9. Flori Jean- „Război sfânt, jihad, cruciadă. Violență și religie în creștinism și islam", trad. de Felieia Andreea, ed.Cartier, Oradea, 2003

10. Gafton, pr. Magistrand, Lucian-„Agravarea schismei prin încercările de unire în sec.XI-XV" în ortodoxia, nr.3/I959.

11. Grămadă Ilie, Cruciadele, București, 1961.

12. Geoffroy, de Villehardouin-,, Histoire de la conquete de Constantinopole", Paris, 1870 , citat la Florentina Cazan.

13. lorga, Nicolae„Istoria vieții bizantine", ed.Științifică, 1974, trad, de M.Holban.

14. I. Rămureanu, I.B.U., București, 1995.

15. Jukov, E.M.,Varga E.S., „Istoria Universală”, vol. III, Ed. Științifică București, trad. de conf. Dr. Vasile Costăchel, Alexandru Vianu, lect. Dr. Radu Manolescu.

16. Kaplan, Michel, “Devastarea Constantinopolului”, în vol. “Cruciadele” trad. de George Miciao, Ed. Artemis, București, 1999.

17. Muntean, Vasile V.-„ Bizantinologie'", vol.ll, Ed.Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 2000.

18. Morison Cecile, Balard Michel, Kaplan MicheI, „Cruciadele”, trad. de George Miciao, Ed. Artemis, București, 1986.

19. Ovidiu Drîmba. ,.lstoria Culturii și Civilizației", Editura Saeculum I.O. Editura Vestala, București 1998.

20. Popescu, Teodor M.-„ Cruciada Constantinopolului de către latini, ca mijloc de unire a Bisericilor (sec.XI – XIV)", în Studii Teologice nr.1/1929.

21. Stelian Brezeanu. , ”O istorie a Imperiului Bizantin", Editura Albatros, București, 1981.

22. Șesan, pr.prof.dr.Milan-„împărțirea administrativă a imperiului Bizantin în timpul Comnenilor și Angelilor (1081-1204), în „Candela * 1939.

23. Idem, „Cruciadele, Biserica Ortodoxă și actualitatea", în „Mitropolia Ardealului" nr.4-6/1961.

24. Textul bulei papale redat în „Hrestomația pe istorii srednih vecov", editat de N.P.Gratianski, vol.I, Moscova, 1953, p.324-325, citat la Florentina Cazan.

25. Vasile Munteanu, Bizantinologie II, Timișoara, 2000.

.

=== 1 ===

Introducere

Cruciadele sunt un fenomen complex, tipic epocii feudale a evului mediu. Pe deoparte, papalitatea care va iniția și organiza toate aceste acțiuni a urmărit realizarea dominației sale spirituale peste întreaga creștinătate, potrivit teoriilor teocratice ajunse în aceste veacuri la cea mai înaltă culme.

Cruciadele au dus la îmbogățirea literaturii europene cu noi teme și la dezvoltarea ei în limba maternă.

Complexitatea fenomenului cruciat face imposibilă o delimitare strictă a cauzelor care l-au determinat.

Cruciadele au avut consecințe negative și pozitive, cele negative decurgând din distrugerile de bunuri și masacrele ce aveau loc în timpul războaielor, din exploatarea populației supuse, cele pozitive constând în contactul dintre două civilizații, care s-au influiențat reciproc.

Atât din punct de vedere ideologic-religios cât și material politic, cruciadele au însumat politica externă a papalității și a Europei Apusene. Ele au fost campanii militare ale creștinismului catolic cu scopul de ocupare ale unor teritorii din Palestina, cu locașuri de cult biblice, teritorii care nu au aparținut niciodată vreunei țari europene.

Acestea au constituit cele mai mari crime săvârșite de Biserică împotriva umanității. Istoricii evaluează la circa 10 milioane de oameni nevinovați care și-au găsit sfârșitul în timpul cruciadelor, plus alte câteva milioane de oameni fiind persecutați, torturați, mutilați și exliiați, etc.

Capitolul I.

I. 1 Importanța cruciadelor

Cruciadele au fost un fenomen istoric major al Evului Mediu atât prin durata lor de mai multe secole, cât și prin multiplele implicații: religioase, politice, sociale, economice, culturale. Născute dintr-un sentiment moral-religios care s-a suprapus unor interese materiale cruciadele au fost rând pe rând privite de istoriografie când ca o epopee eroică, hrănită de un ideal nobil, când ca o exaltare mistică sau formă de agresiune nejustificată decât de dorința de cotropire a feudalilor apuseni, de setea de a se bate, ambele porniri deghizate sub un înveliș religios.

Indiferent de felul cum au fost judecate, importanța cruciadelor în istoria universală și în cea bisericească nu poate fii negată. Prin cruciade două civilizații și culturi total diferite creștină și musulmană, occidentală și orientală s-au întâlnit brutal, ceea ce nu le-a împiedicat să se influențeze reciproc 1.

Cruciadele au însemnat nu numai consemnări de fapte și date, constatarea unor urmări politice economice și culturale, ci ele dezvăluie gândirea omului medieval și universul său intim, dominat de precepte religioase.

Cruciadele au însemnat o coliziune între societățile: islamică, bizantină și occidentală. Complexitatea cruciadelor face posibilă o delimitare strictă a cauzelor care le-au determinat. Cruciadele au însumat politica externă a papalității și a Europei Apusene. Fără ideea unității politice a Europei, a unui „imperium mundi", continuator al Imperiului Roman Antic, patronat de Roma prin Biserica Catolică, cruciadele nu ar fi existat.

1 Florentina Cazan "Cruciadele – Momente de confluență între două mari civilizații și culturi ", Editura

Academiei Române, București 1990, pag.7

Cruciadele trebuie privite ca o imensă demonstrație a idealului medie de unitate politică suprastatală, de înfăptuire a acelei „republica christiana" cu caracter universal despre care se vorbea încă din secolul al-VII- lea .

Originea acestui caracter universal și de supremație a papei asupra întregii lumi creștine și-a avut originea în politica de reformare a puterii centrale în Biserică, realizată de papa Grigorie al VII Hildrebrand (1073-1085) prin Bula „Dictatus papae ".

Cruciadele pot fi definite ca expediții militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri și coloniza regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina cu Ierusalimul. Ele au apărut într-o societate aflată în plină expansiune politică și militară și sunt o întregire a procesului de colonizare petrecut în Europa, la ele participând toate clasele și păturile sociale.

Aspectul religios constă în faptul că aceste expediții au fost însoțite, la început, de o ideologie creștină. Proclamate ca „războaie sfinte", ele au fost organizate în numele eliberării așa numitelor „locuri sfinte" (Ierusalimul), de sub dominația musulmană. Caracterul religios al cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit papalității al cărei rol, pe plan internațional, se afirmă în secolul al Xl-lea 2.

Orientul Apropiat (Bizanțul, Siria, Palestina, Egiptul), fiind mai dezvoltat din punct de vedere economic și cultural decât Occidentul, exercita, la sfârșitul secolului al Xl-lea, o puternică atracție asupra claselor sociale din apusul Europei, care la acea dată trecea printr-o perioadă de criză ca urmare a încheierii procesului de aservire a țărănimii, a creșterii puterii principilor, a instituirii „ordinului" cavaleresc, a sporului demografic, precum a unor factori naturali: inundații, secetă, foamete, molime etc. Anarhia politică aducea prejudicii atât economiei domaniale, pe cale de a se dezvolta, cât și celei orășenești. Canalizarea spiritului războinic al cavalerilor în afara Europei, 2 Ibidem pag. 10

apărea tuturor o soluție fericită. La ideea de cruciadă au aderat repede și orășenii, care întrezăreau posibilitatea unor noi piețe de desfacere și aprovizionare.

Participarea masivă a țărănimii la cruciade se explică, pe de o parte, prin pauperizarea ei, pe de altă parte, prin spiritul de colectivitate și solidaritate foarte puternic în evul mediu, fapt dovedit cu prisosință în timpul cruciadelor copiilor.

Principi s-au alăturat și ei cruciadelor deoarece nu puteau rămâne în afara unei lupte care le-ar fi adus noi stăpâniri, prestigiu și glorie, dar, de la început, între idealul nobiliar și cel popular a existat o prăpastie.

Posibilitatea unor acțiuni militare în răsărit și a unor deplasări de mase a fost creată de însăși situația politică din Orientul Apropiat. În a doua jumătate a secolului al Xl-lea, turcii selgiucizi, după ce au cucerit Bagdadul (1055), au înaintat în Asia Mică, în Siria și Palestina, pe atunci stăpânite de Califul din Egipt, iar în anul 1070 a fost cucerit Ierusalimul.

Formarea emiratului de Damasc și a celor trei sultanate, Capadocia, Rum și Smirna reprezentau o mare primejdie pentru Bizanț, într-un moment în care cumanii, pecenegii, maghiarii și normanzii atacau imperiul. In această situație împărații bizantini au fost nevoiți, în mai multe rânduri, să ceară ajutor militar în Occident 3.

Așa s-a născut inițiativa papalității de a organiza expediții în urma cărora scaunul apostolic și-ar fi mărit sfera de influență, mai întâi prin înlăturarea schismei, din anul 1054, dintre bisericile catolică și ortodoxă, apoi, prin răspândirea catolicismului în noi regiuni. În conciliile de la Piacenza și Clermont (1959, apelul de cruciadă a fost lansat de către papa Urban al Il-lea. 3 Ibidem pag. 12

1.2 Formarea și scopul cruciadelor

Operațiunile militare de cea mai mare anvergura pe care le-a întreprins Occidentul medieval, cruciadele au constituit și sub alte raporturi un moment semnificativ al istoriei civilizației. Considerate mult timp (până către 1806) exclusiv sub raportul lor religios, în realitate aceste expediții au avut drept cauze (și rezultate) elemente de natura diferita-economice, sociale, politice, morale – deși au fost mobilizate și s-au desfășurat sub lozinca „războiul sfânt", de eliberare a Ierusalimului și a „Sfântului Mormânt" de sub ocupația „păgânilor" musulmani.4

Cruciadele au avut, drept precedente, contraofensivele lumii creștine-timp de aproape patru secole-în sensul înlăturării dominației Islamului. În acest sens, momentele principale au fost: Reconquista din Spania (unde luptaseră si cavalerii francezi în 1064, 1073, 1088) văzută de papalitate ca un „război sfânt" și care, virtual se încheiase la începutul secolului XIII; așa-numita „epopee bizantină", războaiele duse de Imperiul Bizantin contra ofensivei musulmane, îndeosebi între 960-1030 ; acțiunile militare ale marilor orașe italiene Pisa și Genova, care în 1015 cuceresc Sardinia ocupată de arabi, întinzându-și controlul și asupra coastelor Algeriei și Tunisiei; eliberarea de către normanzi a Siciliei și a Maltei (1061-1092), după ce acestea fuseseră timp de două secole posesiuni arabe; în fine, lupta tenace a armenilor de a-și apăra credința și patria contra musulmanilor.5

4 Ovidiu Drîmba. ,.lstoria Culturii și Civilizației", Editura Saeculum I.O. Editura Vestala, București 1998,

pag.310.

5 Ibidem, pag.312.

Nici unul dintre aceste precedente însă nu au constituit premise necesare ale cruciadelor. Pe de altă parte, rezultatele obținute atunci au fost serios compromise sau amenințate când, către mijlocul secolului al Xl-lea, conducerea spirituală și politică a lumii trece de la arabi la turcii seldjucizi. Prada incursiunilor lor de jaf au căzut marele orașe Antiohia, Niceea, Smirna și Ierusalim.6

În ajunul primei cruciade, Orientul Mijlociu traversa o perioadă de criză. Cele două imperii musulmane rivale -al turcilor seldjucizi din Siria și al arabilor fatimizi din Egipt-nu erau în situația de a opune un front redutabil unei ofensive organizate a unei armate bine dotate cum era cea a cavalerilor occidentali. Imperiul Bizantin de asemenea: nu putuse opri înaintarea turcilor, armata sa fuseseră distrusă în 1071, însuși împăratul Romanos Diogenes căzuse prizonier, imperiul își pierduse multe posesiuni (între care, în 1105, și Antiohia), în timp ce din nord pecenegii și normanzii din Sicilia îi creau probleme grele.

Teritoriile care îi furnizaseră soldați erau acum sub controlul turcilor; încât, armata n-avea altă soluție decât să recurgă la mercenari. Împăratul se adresează papei și câtorva principi din Occident, cerându-le ajutor, ceea ce ar fi constituit, în fond, tot o formă de mercenariat, căci latinii ar fi urmat să accepte controlul bizantin.

Biserica era, într-adevăr interesată să ia inițiativa organizării unei mari expediții militare. Printre altele, spera ca, după schisma declarată în 1054, să-și refacă totuși influența și să-și subordoneze Biserica Orientală: ceea ce i-ar fi sporit considerabil nu numai prestigiul (atât asupra prinților occidentali cât și în Răsărit), ci și veniturile, prin intermediul numeroaselor dioceze care s-ar fi creat. Biserica conta, probabil, și pe sprijinul material și eventual militar pe care corpul expediționar l-ar fi primit din partea Bizanțului 7.

6 Stelian Brezeanu. , ”O istorie a Imperiului Bizantin", Editura Albatros, București, 1981, pag. 160

7 Ibidem, pag. 161

Deocamdată, condițiile minime trebuiau asigurate la plecare. Mulți din cavalerii care plecau în cruciadă-precum și mulți țărani care îi însoțeau – își dăruiau bunurile Bisericii; sau, și le lăsau în grija Bisericii (care. între timp, le exploata); sau, împrumutau sume de bani,lăsându-și în gaj pământurile, chiar știind că le rămâneau puține șanse de a le recupera. Obiectivul declarat al papalității organizând o cruciada era acela de a da posibilitatea pelerinilor să viziteze Sf.Mormânt: deci, de a-l elibera de sub stăpânirea „păgânilor". Grupuri masive de pelerini, formate din sute si chiar mii de persoane (astfel, în 1026-1027 vizitează Palestina un număr de 700 de pelerini, între care erau și mulți cavaleri normazi. Guillame, conte de Angouleme, conduce de asemenea și un număr mare de pelerini 8.

Tot atât de masiv a fost și grupul din 1033. Iar în 1064-1065, grupul german condus de Gunther, episcop de Bamberg, număra 7000 de pelerini (după alte surse, 12000), din care s-au reîntors 2000), întorcându-se din Palestina informau creștinătatea din țările lor asupra persecuțiilor la care erau supuși acolo creștinii, întreținând pe această cale o stare de spirit, în sensul dorit de Biserică.

Ibidem, pag. 162

=== 10 ===

„războiul sfânt", fericirea Raiului 11. Pe uscat, itinerariul clasic al cruciaților trecea din Occident de-alungul Rhinului și a Dunării, traversa câmpia Panonică, apoi regiunea balcanică, trecând prin Belgrad, Sofia, Adrianopol, până la țărmul Bosforului; apoi, din Constantinopol treceau în Asia Mică, până ajungeau la Ierusalim. Cu toate acestea, erau posibile și alte itinerarii: în prima cruciadă cavalerii din sudul Franței traversau Alpii, nordul Italiei, iar Dalmația trecând prin Durazzosi coasta Albaniei, se îndreptau spre Constantinopol. O alta rută terestră, urmată de cruciații anglo-normanzi, traversa Franța, Alpii, străbăteau Italia până la Bari și Brindisi, de unde aceștia se îmbarcau și ajungeau la Durazzo și Ochrida.

Durata prelungită a călătoriei (cel puțin patru luni și jumătate) se explica prin mijloacele de transport precare, prin drumurile foarte prost întreținute, lipsa sau raritatea podurilor, prin dificultățile traversării munților ori a văilor mlăștinoase. Bandele înarmate de cruciați jefuiau țările prin care treceau deoarece trebuiau duse lungi tratative pentru a li se permite să traverseze chiar teritoriile creștine sau bizantine. Din toate aceste motive itinerariile maritime erau net favorabile celor terestre. încă din anul 1099 orașul Pisa echipează 120 de corăbii pentru a participa la prima cruciadă.

În anul următor, venețienii trimit o flotă de 10 corăbii cu cruciați; iar în 1122, o flotă de nu mai puțin de 300 de corăbii, sub comanda dogelui. În 1090 o escadrilă engleză îl îmbarca la Messina pe Richard inima de Leu și cruciații săi, ajungând în luna iunie a anului următor la Tyr, după ce în trecere cucerise Ciprul de la bizantini. Durata traversării era incertă: 20 de zile de la Marsilia la Alexandria, 40 de zile de la Marsilia la Acra, 33 de zile între Marsilia și Cipru. Corăbiile măsurau cam 30 de metri lungine, 12 lățime și 5 înălțime, iar cruciații călătoreau pe ele într-o înghesuială de nedescris (uneori numărul lor trecea de 1000 de oameni pe o corabie, sau alte ori aceștia călătoreau împreună cu animalele.

11 Ibidem, pag. 79

=== 11 ===

De fapt, fenomenul cruciadei nu era un fenomen nou, ci „rezultatul unui ansamblu de idei și de practici îndelung meditate in decursul secolelor precedente". Astfel era,de pildă, „locul din ce în ce mai important pe care îl lua Ierusalimul în spiritualitatea Occidentului medieval. Încă din primele secole ale creștinismului numele Ierusalimului a fost încărcat cu diverse interpretări alegorice". Încât, încă din secolul al IV-lea s-a manifestat dorința creștinilor din Occident de a vizita pentru a vedea cu ochii lor locurile în care a trăit și a pătimit lisus. Reîntorși din lunga lor călătorie, pelerinii aduceau cu ei începând chiar cu secolul V, numeroase și felurite relicve, a căror venerație nu făcea decât să sporească și mai mut dorința miilor de credincioși de a vizita Locurile Sfinte.I2

După anul 980, valurile de pelerini s-au succedat într-una, din ce în ce mai numeroase; unele luând forma unor adevărate expediții organizate, cum a fost pelerinajul din 1025-1026, care a reunit nobili si ecleziastici din vestul Franței și din regiunile rhenane; altele-îndată după 1054 erau expediții formate din mii de pelerini, mulți dintre ei înarmați și trebuind uneori să poarte adevărate lupte contra musulmanilor, cum a fost cazul expediției din 1054, însumând peste 3000 de pelerini comandați de episcopul de Cambrai; în îndeseobi pelerinajul colectiv-numărând între 7000 și 12000 de persoane, după mărturiile contemporane-întreprins în 1064-1065-organizat și condus de un grup de episcopi germani,în frunte cu episcopul Gunther din Bamberg.13

În această atmosferă de venerație din ce în ce mai intensă a Locurilor Sfinte, firește ca profundă pietate a creștinilor devenea tot mai revoltată de pângărirea pe care o reprezenta stăpânirea acelor locuri de către păgânii musulmani. Or, această stare de pângărire a Sf.Mormânt însemna în ochii credincioșilor, o pedeapsă a Cerului abătută asupra creștinilor pentru păcatele

12 Ibidem, pag. 80-81

13 Florentina Căzan, „Cruciadele- Momente de confluență între două mari civilizații și culturi”, Ed. Academiei Române, București, 1990, pag. 61

=== 12 ===

lor. Iar „spiritul de cruciadă, într-adevăr, decurgea în mare parte din dorința de penitența și de ispășire a păcatelor.

Prin acestea, cruciada se situează în prelungirea directă a pelerinajului. A porni pe un drum lung și greu către o țară îndepărtată și dușmănoasă, a suferi de foame și de sete, a înfrunta o mulțime de primejdii în numele lui Hristos, aceasta era soarta pelerinului medieval, dar și a cruciatului "-remarcă istoricul P.A.Sigal. A suferi și a lupta pentru Hristos: „Valoarea purificatoare atribuită cruciadei explica faptul că ea a putut fi considerată ca o formă de penitență, și chiar ca un echivalent al procesului penitențial, ca un substitut al penitenței".14

Pe de altă parte,expedițiile cruciaților „au fost întreprinse într-un adevărat spirit de «război sfânt», pentru a apăra creștinătatea împotriva musulmanilor. Iar cruciații care cădeau în luptă erau încredințați, asemenea martirilor creștini, că vor ajunge în rai. Creștinătatea occidentală, în ceea ce privește concepțiile sale, parea a fi mai aproape de Islam decât creștinătatea bizantină, care respingea principiul însuși al războiului sfânt și refuza să acorde soldaților căzuți în luptă coroana de martir.

Plecarea in cruciadă era de obicei fixata pentru jumătatea lunii august,după strângerea recoltei și asigurarea proviziilor necesare pentru lungul drum către Țara Sfânta.Cruciații plecau însoțiți de femeile lor și de copii. ,,Nimic nu este mai induioșător decât acești oameni care și-au potcovit boii precum caii și i-au înjugat la o căruța cu două roți pe care au încărcat sărăcăcioasele lor bagaje și copiii cei mai mici "scrie cronicarul timpului Guibert de Nogent. Ca să-și mai facă curaj, oamenii cântau în timpul drumului cântece religioase .De fiecare dată când vedeau un castel sau un oraș,oamenii întrebau dacă au ajuns la Ierusalim? Gloata de cruciați, de obicei însoțită de câțiva preoți și cavaleri,erau înarmați doar cu topoare,lopeți și țepușe.

Nu arareori printre cruciați se formau bande de jefuitori, dar conducătorii încercau să introducă o oarecare ordine. împăratul Frederic Barbarossa,

14 Ibidem, pag. 63

=== 13 ===

Conducătorul cruciadei a treia (1187), interzice înjurăturile și blestemele, precum și jocurile de noroc; interzice în rândul cavalerilor veșmintele somptuoase, blănurile și bijuteriile, precum și prezența femeilor cu excepția spălătoreselor și a femeilor bătrâne. Luptătorii nu erau înrolați decât dacă își procurau singuri armele și își asigurau hrana pe timp de un an.

Pe uscat, itinerariul clasic al cruciaților trecea din Occident de-a lungul Rinului și a Dunării, traversa Câmpia Pannonică, apoi regiunea balcanică, trecând prin Belgrad, Sofia, Adrianopol, până la țărmul Bosforului; apoi, din Constantinopol treceau in Asia Mică, până ajungeau la Ierusalim.15

Dar erau posibile și alte itinerarii. Chiar începând cu prima cruciadă cavalerii din sudul Franței traversau Alpii, nordul Italiei, iar din Dalmația, trecând prin Durazzo și coasta Albaniei, se îndreptau spre Constantinopol. O alta rută terestră, urmată de cruciații anglo-normanzi chiar de la sfârșitul secolului al Xl-lea, traversa Franța, Alpii, străbătea Italia până la Ban și Brindisi, de unde cruciații se îmbarcau și ajungeau la Durazzo și Ochrida.

Traseul era lung, drumul până la Constantinopol dura cel puțin patru luni și jumătate (dar trupelor lui Frederic Barbarossa le-au trebuit zece luni pentru a ajunge de la Regensburg până la strâmtoarea Dardanele). Durata atât de prelungită a călătoriei se explică prin mijloacele de transport precare(cu excepția celor ale marilor seniori), prin drumurile foarte prost întreținute, prin dificultățile traversării munților și a văilor mlăștinoase, prin lipsa sau prin raritatea podurilor. Bandele înarmate de cruciați jefuiau țările pe care le străbăteau, încât erau necesare lungi tratative pentru a li se permite cruciaților să traverseze chiar și teritoriile creștine, bizantine(cruciada a patra s-a transformat de-a dreptul într-un război contra Bizanțului). Din aceste motive, itinerariile maritime erau net preferabile celor terestre.

De aceea, încă din anul 1099 orașul Pisa echipează 120 de corăbii pentru a participa la prima cruciadă, sub ordinele episcopului său. In anul

15 Ibidem pag- 55-56

=== 14 ===

următor, venețienii trimit o flotă de 10 corăbii cu cruciați :iar în 1122,o altă flotă de nu mai puțin de 300 de nave, sub comanda dogelui.

Dar nu numai corăbiile italiene parcurgeau acest itinerar.In 1190,de pildă,o escadrilă engleză pornită din porturile Marii Mânecii îl îmbarca la Messina pe Richard Inima de Leu și cruciații săi,ajungând în luna iunie a anului următor Ia Tyr, după ce în trecere cuceriseră Ciprul de la bizantini. Durata traversării era incertă: 20 de zile de la Marsilia la Alexandria, 40 de zile de la Marsilia la Acra, 33 de zile între Marsilia și Cipru.

Pe aceste nave, cruciații călătoreau într-o înghesuială de neînchipuit. „Uneori numărul lor trecea de o mie pe o singură corabie, -care de obicei avea doua punți, măsura cam 30 de metri lungime, și cam 12 m lățime, iar înălțimea de aproximativ 5 metri. În suprastructurile navei denumite „castele", care se aflau la pupa și la prova navei, erau plasați călătorii de rangul cel mai înalt. Ceilalți, erau instalați într-un cadru extrem de redus și din ce în ce mai neconfortabil pe măsura ce cobora spre fundul navei, unde oamenii se amestecau cu animalele (în special caii). Numai persoanele de rang înalt aveau dreptul la o masă adevărată; ceilalți erau hrăniți prost, tot timpul cu același fel de mâncare. Cruciații trebuiau să ducă lupte și pe mare, când corabia lor era atacată de pirați; alteori, pe uscat, luau parte la bătălii pentru cucerirea vreunui port musulman.

La toate aceste mizerii se mai puteau adăuga și bolile teribile, care nu îi cruțau nici pe conducătorii cruciadelor: Sf. Ludovic a murit de ciumă sub zidurile Tunisului; iar Baudoin IV, regele Ierusalimului, a murit de lepră după o lungă și grea agonie, la vârsta de 24 de ani.

=== 15 ===

Capitolul III

IV.La.CRUCIADA A IV-A PREDICAREA SI ORGANIZAREA

Chiar dacă a reușit să țină sub controlul său regii Franței, Angliei și Germaniei, Inocențiu al IlI-lea a militat ca universalismul său să devină o realitate pentru o unificare a Bisericilor de Apus și cea de Răsărit, pentru o recunoaștere a drepturilor sale în Orient, dar mai ales pentru menținerea statelor latine și recucerirea Ierusalimului de sub musulmani, în perspective unei noi cruciade cunoscute în istorie drept – Cruciada a IV-a (1202 – 1204).16

Astfel, în primele sale enciclice, el ordonă patriarhului latin de Ierusalim, Haymar și episcopului din Lydda să-i trimită rapoarte exacte asupra situației din Țara Sfântă.17

Pentru a preîntâmpina scoaterea cruciadei de sub controlul papal, Inocențiu al IlI-lea s-a hotărât să ia inițiativa și să acționeze pe plan politic, mai ales că succesorul lui Henric al Vl-lea, Filip de Suabia (1198-1208) nu părea deloc dispun să-șî dispute întâietatea cu pontiful roman așa cum făcuseră înaintașii săi. Nepotul marelui Frederic I avea să declare papei :„Noi știm și confirmăm că ai moștenit de la Apostoli plenitudinea puterii și că prin urmare nu ești justificabil de către nici un om (…) de aceea noi nu încercăm să uzurpăm rolul tău."18

Inocențiu al IlI-lea trebuia să dovedească tuturor că intr-adevăr deține această putere și în mare parte va reuși.

Filip de Suabia era ginerele împăratului detronat Isaac II Anghelos deci dușmanul împăratului Alexios III Anghelos.

16 Cazan Florentina-op cit.p.94

17 Brehier Louis- „L'Eglise et l”Orient au Moyen Âge. Les Croisades" 5-e, ed.Paris, 1928, p.l46

18 Cazan Florentina-op cit.p.94

=== 16 ===

Mizând pe aceasta Inocențiu s-a decis să obțină de la împăratul Constantinopolului reunirea Bisericilor, șî când ar fi avut-o, să facă din împărat unul din principalii auxiliar ai cruciadei.

Primele solicitări vor veni însă din partea lui Alexios al III-lea, fiind preocupat de atitudinea pe care noul papă ar fi avut-o față de Filip. În august 1198, Inocențiu al III-lea va trimite la Constantinopol doi emisari papali însărcinați să trateze cele două probleme: a reconcilierii religioase și a cruciadei.în caz de rezistență, papa amenința cu înlesnirea planurilor lui Filip de Suabia19, care avea drepturi dinastice la tronul Imperiului Bizantin prin soția sa, Irina Anghelos.

În februarie 1199 Alexios III a răspuns favorabil: a acceptat ideea reuniunii unui conciliu și s-a declarat pregătit să coopereze Ia cruciadă dacă i se dă insula Cipru – cucerită de Richard Inimă de Leu. În realitate, el căuta să câștige timp și să îndepărteze pericolul unei expediții germane împotriva Constantinopolului- căci nu era în stare nici să impună unirea supușilor săi, mai iritați ca niciodată împotriva latinilor, nici să aducă vreun ajutor cruciadei. Imperiul bizantin nu mai era o forță pe care să se poată bizui pntru a sprijini cruciada către Pământul Sfânt20.

De aceea Inocențiu al III-lea se va grăbi ca în 1199 să atribuie cruciadei o acțiune internațională, cu participarea tuturor principilor vasali Sfântului Scaun.

Predicarea cruciadei a fost făcută metodic pe tot cuprinsul Apusului European.Papa Inocențiu al III-lea afirma explicit dreptul papalității de a organiza expedițiile spre Țara Sfântă, justificând acțiunile militare ca „râzboi sfanț". Pentru moralul soldaților va invoca răspunsul papei Ioan al VUI-lea (872 – 882) la întrebarea episcopilor privind iertarea păcatelor celor ce mor pentru salvarea Romei: „cei care vor cădea pe câmpul de bătălie luptând cu vitejie împotriva păgânilor și a necredincioșilor, având în ei dragostea față de

19

20

Brehier Louis op cit.p.147 Ibidem, p 147-148

=== 17 ===

religia catolică, vor intra în odihna vieții veșnice….îi absolvim și îi recomandăm lui Dumnezeu prin rugăciunile noastre."21

În Franța vor fi trimiși să predice cruciada preotul Foulgue de Neuilly și cardinalul Petri de Capua iar în Germania, pe Main abatele de Pains.22

La început nu vor răspunde decât o parte din cavaleri, iar mai târziu și un număr destul de mic de pelerine din rândul maselor exploatate. Nu era o cruciadă populară a maselor, deși și de astă dată s-au alăturat cruciadei și oameni pe care sărăcia îi împingea să-și caute un rost pe acesta cale absurdă și barbară.23

Cardinalul Petro de Capua, proclamă cruciada în fața unor seniori de seamă adunați la castelul Ecry-sur-Aisne cu ocazia unui turnir. Deși cronicarul villehardonin, martor al evenimentelor ne încredințează că „inimile oamenilor erau profound mișcate 24 nu se putea să nu constatăm deosebirea dintre modul în care a fost anunțată cruciada a Ii-a și proclamarea cruciadei a IV-a. În timp ce prima se făcea într-un cadru spectaculos dinainte pregătit și provocat în bună parte de adeziunea poprului, prezenți fiind regale, regina, alături de împuternicitul papal, nobili, doamne și o mulțime atât de mare încât catedrala de la Vezelay nu i-a putut cuprinde pe toți, iar Bernard de Clevaux a fost nevoit să li se adreseze din pragul bisericii pentru a se face văzut și înțeles, la Ecry a fost o biată adunare a unor nobili veniți la o serbare, cu soțiile și slujbașii lor, prilej de care s-a folosit legatul papal pentru a se achita de misiunea sa, capela castelului dovedindu-se, în acest scop, destul de

Încăpătoare 25.

Din fericire sau cum se exprimă cronicarul „din mila lui Dumnezeu s-a întâmplat (…)", ca printre cei dornici să se remarce într-o cruciadă, să se

21 Flori Jean- „Război sfânt, jihad, cruciadă. Violență și religie în creștinism și islam", trad. de Felieia Andreea, ed.Cartier, Oradea, 2003, p.7

22 Roșculescu ,VaIdimir-„Cruciadele", ed.Scorilo, Craiova , 1999, p.204 23Grămadă Ilie, -„Cruciadele", ed.Științifică, București, 1961, p.221

24 Geoffroy, de Villehardouin-,, Histoire de la conquete de Constantinopole", Paris, 1870 , citat ta Florentina Cazan op.cit.p.95

25 Cazan, Florentina,op.cit.p.95

=== 18 ===

afle Thibaud, baron de Champagne și Brie, Ludovic, baron de Blois și Chartres, amândoi nepoții regelui Franței.

Simplă întâmplare speculată de Petro de Capua, căci „înrolarea acestor bărbați vestiți în rândurile cruciaților a adus o mare slavă <evenimentului> pe pământ (…)."26

Mișcarea a câștigat nordul Franței și la 23 februarie 1200 Baldonin, conte de Flandra și contesa Măria, soția lui. soră a lui Thibaud de Champagne au purtat și ei crucea la Bruges; exemplul lor a fost luat curând de Henric, fratele lui Baldovin și de către un număr mare de seniori flamanzi27.A mai aderat Simon de Montfort."28

în Germania de sud cruciada propoveduită de Martin, în adunarea ținută la Bale a atras un număr mare de adeziuni în septembrie 1201.După un pelerinaj la Câteaux s-a pus el însuși în fruntea cruciaților germani care seîndreptau spre Italia29.Acestea au fost principalele rezultate și erau departe de ceea ce aștepta papa de la ele, iar principalii suverani ai Europei rămâneau indiferenți sau chiar ostili cruciadei. In Germania începea lupta dintre Filip de Suabia și Otto de Brunswich, în Franța, Filip al Il-lea August (1180-1223) era excomunicat după divorțul său cu Ingeborg30 ,iar loan Fără de Țară nici nu intra în discuție, regatul aflându-se pradă unor mari tulburări pricinuite de guvernarea sa.

Inocențiu al III-lea și-a dat seama că în actuala conjunctură când interesul pentru expediții îndepărtate scăzuse, lucrurile nu trebuiau forțate. Se cerea mai întâi renașterea zelului religios prin promisiunea mântuirii celor ce purtau „crucea". Inițiativa lui Folgue de Neuilly ca Biserica să participe cu o contribuție bănească i se părea binevenită, ca mijloc de întărire a credinței, de

26 Ibidem p.95

27 Brehier Louis op cit.p.150

28 Roșculescu ,Valdimir op.cit.256

29 Brehier Louis op cit.p.150

30 Ibidem p.150

=== 19 ===

imbold spre o acțiune unitară condusă de Biserică pentru organizarea cruciadei 31.

Dacă în timpul primei cruciade, dorința de a pleca în cruciadă era atât de mare, încât cruciații își vindeau pământurile sau le cedau drept garanție unor comunități ecleziastice, deci finanțarea cruciadei era făcută de cruciații înșiși, mai târziu, în cursul secai Xll-lea regii sunt nevoiți să pună anumite „contribuții" pentru finanțarea cruciadelor.

Astfel, în 1166, apoi 1183 și 1185 regele Franței, Ludovic al VII-lea urmașul său Henric al II-Iea, prevalează unul sau doi dinari la fiecare livră de bunuri pentru apărarea creștinilor din Ierusalim. Dar primul impozit pentru cruciadă este dijma saladină strânsă în 1188 asupra bunurilor mobile și a veniturilor în Franța și Anglia 32.

Pentru finanțarea cruciadei a IV-a papa Inocențiu al lll-lea, pe lângă faptul că recomandă să se așeze în fiecare biserică câte o cutie a milelor în care să se adune ofrandele credincioșilor destinate cruciadei, iată că pentru prima dată el impune clerului a patrusprezecea parte a veniturilor lor pentru cheltuielile de război, în anul 1199, iar cardinalilor o zecime. Decimea va rămâne o practică curentă în tot veacul al Xll-lea, în proporții și durată variabilă în funcție de țara care o va practica 33. Încă de la începutul adunării acestor taxe, se vor lovi de ostilitatea clerului uneori atât de accentuată încât recurgea la amenințările puterii seculare sau chiar a papei însuși:

„Voi, cei ce propoveduiți mirenilor despre necesitatea de a se jertfi pentru Sfântul Mormânt, ce jertfiți voi înșivă pentru aceaste? Doar cuvinte.Unde vă sunt faptele> Mirenii doar vă acuză că voi risipiți bunurile lui Cristos în societatea saltimbancilor și cheltuiți mai mulți bani ca să vă întrețineți câinii de vânătoare și șoimii. Vă ordon, în numele lui Dumnezeu atotputernic, în virtutea Sfanțului Duh și prin amenințarea condamnării aspre

31 Cazan, Florentina,op.cit, p.95 32 Morison Cecile, Balard Michel, Kaplan MicheI-op.cit.p.98- 33 Ibidem p.100

=== 2 ===

Capitolul I.

I. 1 Importanța cruciadelor

Cruciadele au fost un fenomen istoric major al Evului Mediu atât prin durata lor de mai multe secole, cât și prin multiplele implicații: religioase, politice, sociale, economice, culturale. Născute dintr-un sentiment moral-religios care s-a suprapus unor interese materiale cruciadele au fost rând pe rând privite de istoriografie când ca o epopee eroică, hrănită de un ideal nobil, când ca o exaltare mistică sau formă de agresiune nejustificată decât de dorința de cotropire a feudalilor apuseni, de setea de a se bate, ambele porniri deghizate sub un înveliș religios.

Indiferent de felul cum au fost judecate, importanța cruciadelor în istoria universală și în cea bisericească nu poate fii negată. Prin cruciade două civilizații și culturi total diferite creștină și musulmană, occidentală și orientală s-au întâlnit brutal, ceea ce nu le-a împiedicat să se influențeze reciproc 1.

Cruciadele au însemnat nu numai consemnări de fapte și date, constatarea unor urmări politice economice și culturale, ci ele dezvăluie gândirea omului medieval și universul său intim, dominat de precepte religioase.

Cruciadele au însemnat o coliziune între societățile: islamică, bizantină și occidentală. Complexitatea cruciadelor face posibilă o delimitare strictă a cauzelor care le-au determinat. Cruciadele au însumat politica externă a papalității și a Europei Apusene. Fără ideea unității politice a Europei, a unui „imperium mundi", continuator al Imperiului Roman Antic, patronat de Roma prin Biserica Catolică, cruciadele nu ar fi existat.

1 Florentina Cazan "Cruciadele – Momente de confluență între două mari civilizații și culturi ", Editura

Academiei Române, București 1990, pag.7

=== 20 ===

la judecata de Apoi, să plătiți împreună cu toți clericii noștri taxa ce vi s-a fixat.34

Însuși Inocențiu al III-lea a oferit a zecea parte din veniturile sale împreună cu echipamentul complet al unui vas de război 35.

Nobilii,întruniți la Campiegne, în anul 1200, au adoptat un prim plan de acțiune și trebuia desemnat un conducător. Cum participanții erau toți francezi alegerea s-a oprit asupra lui Thibaud de Champagne, cel mai mare senior din cei prezenți, om de vază, dispunând de resurse bănești puse la dispoziție de bogata sa provincie. Apoi baronii au hotărât să trimită la Veneția o solie formată din șase nobili, pentru a afla exact în ce condiții orășenii erau dispuși să contribuie la reușita expediției cruciate și să ceară concursul republicii „Sfântului Marcu" pentru transportul maritime al luptătorilor și

materialelor de război, drumul fiind ales de cruciați de data aceasta pe mare 36.

În ce privește planul cruciadei au fost propuse două variante: prima susținută de micii feudali și de pelerine, era pentru a debarca în Palestina cu intenția de a se ajunge cât mai repede sub zidurile Ierusalimului și cea de-a doua propusă de baroni era pentru un atac îndreptat împotriva Egiptului37. Nu era o abatere de la ideea de cruciadă.

Experiența militară de până atunci, dovedise că Ierusalimul nu poate fi cucerit până ce centrul unitățîi lumii musulmane, Egiptul, baza teritorială și forța militară a sultanului Ayubid, stăpânul deopotrivă și a Ierusalimului, nu era cucerit.

„Noi nu vrem să plecăm în țara Siriei – spuneau baronii – pentru ei nu putem face nimic acolo, suntem însă hotărâți să ne ducem la Babilon – Cairo sau Alexandria (…) pentru că dinspre „Babilon turcii pot fi mai bine distruși dacât oricare altă parte 38 ne relatează Robert de Clari, martor ocular care

34 Textul bulei papale redat în „Hrestomația pe istorii srednih vecov", editat de N.P.Gratianski, vol.I, Moscova, 1953, p.324-325, citat la Florentina Cazan, op.cit.p.95 35 Brehier Louis op cit.p. 148

36 Cazan, Florentina,op.cit.p.96

37 Columbeanu S., Valentin R., „Cruciadele "ed. Enciclopedică, București, 1971, p.141 38 Clari, Robert de-„Historiens et croniueurs du Moyen Age", ed.Gallimard, Bibliotequc de la Pleiade, 1952, în vol.„Cruciadele", trad.de George Miciacio, ed.Artemis, București, 1999, p. 96

=== 21 ===

făcea parte din „cavalerii săraci" ai expediției cruciate, alături de militari cu vocație, sergenți, pedeștri sau călare, arbaletieri și alți infanteriști care beneficiau de soldă 39.

Cei șase ambasadori francezi, mergând călare,facând popasuri întregi, ajungeau în sfârșit la Veneția în 1201.Solia era condusă de seniorul Geattroy de Villehardonin, nobil provenit dintr-o familie din Champagne, omul de încredere al lui Thibaud șî ajutorul însuși al istoriei celei de-a patra cruciade, de fapt memoriile putătorului de cuvânt al cruciaților francezi.40

În luna februarie 1201 la începutul Postului Paștelui solii se prezentau la palatal Senioriei. Ei erau primiți cu multă bunăvoință și manifestări de prețuire de dogele Veneției, Enrico Dandolo (1192-1205).Acesta, deși in vârstă de 80 de ani, era un om extreme de energic și perseverant în urmărirea țelurilor sale dar și hotărât să folosească cea de-a patra cruciadă în interesele negustorimii venețiene 41.

Nu după prea multe discuții, Enrico Dandolo va încheia o convenție cu cruciații.Veneția se angaja să transporte pe vasele ei,dincolo de mare, 4500 de cai și călăreții lor și 33500 de soldați cu proviziile, armamentul șî bagajele lor, obligându-se totdată să le furnizeze hrana timp de nouă luni și după debarcarea în Egipt, nu numai cât dura călătoria.Pentru aceste servicii francezii trebuiau să plătească patru mărci de argint pentru fiecare cal și două mărci de argint pentru fiecare persoană. În total suma de 85 000 de mărci de argint42. Târg în toată regula, neavând nimic cu credința.

Plata urma să se facă eșalonat la patru termene până la sfârșitul lunii aprilie 1202, iar plecarea pe 26 iunie 12O2. Veneția trebuia să contribuie la expediția pe mare cu 50 de nave de război 43.

La orășenii negustori ca totdeauna, simțul practic învingea.Ca aparențele să fie salvate, dogele, în cadrul unei slujbe solemne în Catedrala

39 Morison Cerile op.cit.p l07

40 Cazan, FIorentina,op.cit.p.96

41 Jukov, E.M.,Varga E.S.-op.cit p.324

42 Brehier Louis op citp.151 43 Roșculescu ,Valdimir op cit.p.255

=== 22 ===

San Marco, anunța poporul venețian în prezența solilor francezi și a celor 46 de membri ai consiliului să contribuie la cruciadă. Villehardonin a luat cuvântul și cu emoție în glas s-a adresat bogaților negustori din Biserică: „Seniori, baronii din Franța, cei mai mari și mai puternici, m-au trimis la voi să vă rugăm să vă fie milă de Ierusalim, care se află în sclavia turcilor (…), v-am ales pe voi, căci ei știu că nimeni nu este atât de puternic pe mare ca voi și oamenii voștri; ei ne-au cerut să vă cădem la picioare și să nu ne ridicăm, până când nu ne veți asigura că aveți milă de „Țara Sfântă" de dincolo de mare.44

Cei prezenți, cuprinși de milă, cu ochii în lacrimi, întinzându-și brațele strigau: „Suntem cu voi! Suntem cu voi! "

Tumultul acesta în ecoul bisericii San Marco crea impresia că se scufundă pamântuLCu un gest, dogele apus capăt zarvei, s-a urcat în amvon și a proclamat cruciada.Nu mai plângea nimeni. Cuvintele înghețaseră pe buzele tuturor și ca treziți din vis se întrebau în sinea lor ce vor face.Dogele împreună cu francezii s-au întors la palat, a întocmit documentul privitor la înțelegerea dintre Veneția și cruciați, apoi la rândul lui a îngenunchiat jurând în fața solior să le respecte cu sfințenie.45

În ciuda vârstei și aproape orb, dogele, dotat cu o mare abilitate diplomatică și dând dovadă de o vitalitate neobișnuită, energic șî hotărât, va fi numit de cronicarii vremii adeseori „mult înțeleptul și proviteazul doge"46.

Cu vastele sale cunoștințe comerciale și politice și dispunând de mari resurse financiare el s-a străduit în anii în care a condus Veneția să instaureze în părțile răsăritene ale mediteranei o anumită ordine și siguranță 47.

Dar la 6 mai 1201, cel care fusese numit șeful cruciadei, Thibaud de Champagne moare.Aflați la strâmtoare, sfătuiți de Villehardonin, cruciații de adresează marchizului Bonifaciu de Mountferrat48. El avea legături binecunoscute cu Constantinopolul căci diferiți membri din această familie-

44 Cazan, Florentina,op.cit.p.97

45 Ibidem p.97

46 Grămadă Ilie, op.cit.p.222

47 Columbeanu S., Valentin R.,op.cit.l39
48 Brehier Louis op cit.p. 151

=== 23 ===

Rainer Conrad de Mountferrat aliați prin căsătorie cu Comnenii și Anghelii -jucaseră un mare rol în imperiu, primul dintre ei voia chiar să fie stăpân. Bonifaciu nu făcuse legământ de cruciadă și nu avea relații strânse cu nobilimea din Franța.Era un spirit practic și egoist care înțelegea să se folosească de expediție pentru a-și croi un regat vradnic de rudenia sa și de vitejia sa personală 49. Pe mai 1201, papa Inocențiu al III-lea a confirmat tratatul încheiat între Veneția și cruciați cu condiția ca un emisar papal să urmeze cruciada și că nici o nedreptate să nu se săvârșească asupra unui popr creștin50, oricare ar fi acesta, deși la acest moment nu era vorba în plan decât despre Egipt. Un alt inconvenient se arată înaintea îmbarcării trupelor și de această dată tot banii sunt cei care schimbă cursul lucrurilor. Nu se strânseseră decât 50000 de mărci51. Cum dogele le-a cerut întreaga sumă înainte de îmbarcare și profitând de acest fapt, el le propune ca restul sumei să fie compensată prin cucerirea cetății Zara de pe coasta Mării Adriatice, cetate nu demult răpită veneției de către regele Ungariei52 . Baronii și mai mani cruciaților au fost de acord cu cele propuse de doge, dar oamenii de rând din oaste nu au știut nimic53. Încă un exemplu grăitor al nestatorniciei firii omenești.

Francezii, convinși că fac un lucru util, au pornit spre cetatea creștină Zara, iară să țină seama că erau cruciați și nu puteau ridica sabia împotriva creștinilor, mai ales când aceștia nu manifestau nici un fel de intenție războinică, fără să se teamă că papa Inocențiu al IlI-lea ar putea excomunica întreaga oaste. Puțini au fost aceia care văzând întorsătura lucrurilor au părăsit cruciada.54

Ceilalți în frunte cu Bonifaciu de Montferrat, în luna august 1202 începeau marșul către cetatea Zara, împreună cu legatul papal Petro de Capua. Smulsă venețienilor în 1185 de regele ungar Bela al III-lea, Zara acum era stăpânită de fiu

49 lorga, Nicolae„Istoria vieții bizantine", ed.Științifică, 1974, trad, de M.Holban,p.452

50 Brehier Louis op cit.p.152 51Roșculescu ,Valdimir op cit 256

52 Cazan, Florentina,op.citp.97

53 Clari, Robert de op cit 252-253

54 Cazan Florentina, op. cit., p. 98

=== 24 ===

acestuia, Imre (Emerius) (1196 – 1204) 54.

Atunci au părăsit cruciada Abatele de Vaux, frații de Mantfort, seniorul de Bares, care intră în slujba acestui rege ungur.55

La sfârșitul lui octombrie. începutul lui noiembrie 1202 a început asediul nefericitei cetăți Zara, mult prea lipsită de apărare ca să opună vreo rezistență. Cruciații vor refuza orice tratative pe care conducătorii orașului au încercat, în van, să le poarte cu ei. Nu au cedat nici când asediații au cerut ca diferendul să fie înaintat spre judecata papei 56.

Cu toata indignarea- papa Inocențiu al III-lea, la auzul acestei vești trimite următoarea scrisoare:

„ In loc să cuceriți Locurile Sfinte, vouă vă este sete de sângele fraților voștri. La acest păcat vă impinge diavolul, ademenitorul universal (…). Opriți-vă din această operă detestabilă de frica anatemei (…). Să știți că am să vă excomunic.57

Disperați, încercând printr-un ultim gest să se salveze, locuitorii Zarei au înălțat pe zidurile orașului crucifixul, dar cruciații și-au bătut joc de acest însemn, au forțat porțile fără nici un motiv, decât simpla sete de sânge, și au început măcelul pe străzi. 58

Orașul a capitulat fără condiții, dogele putând să-l reia fără dificultăți la 15 noiembrie 120259. Era trist și detestabil pentru o cruciadă pornită contra necredincioșilor.

Papa, de supărare, amuțise. Pe vinovați dacă-i pedepsea, însemna să renunțe la cruciadă, ceea ce pentru Inocențiu al III-lea ar fi fost greu de suportat. O cruciadă care neglija dispozițiile papale era peste puterea lui de înțelegere. Ca să nu fie complet ignorat el menținea mai departe printre cruciați pe cardinalul Petro de Capua ca șef spiritual al expediției cruciate. Faptul nu supăra pe nimeni,

54 Șesan, pr.prof.dr.Milan-„împărțirea administrativă a imperiului Bizantin în timpul Comnenilor și Angelilor (1081-1204), în „Candela * 1939, p.630

55 lorga, Nicolae op.cit.p.98 56 Cazan, Florentina,op.cit.p.98

57 Columbeanu S., Valentin R, op.cit p 142

58 Cazan, Florentina,op.cit.p.98

59 Brezeanu Stelian,”O scrisoare a Imperiului Bizantin”, Ed. Albatros, București,1981, p. 98.

=== 25 ===

cruciații se înțeleg destul de bine cu legatul papal 60.

Întorși în Veneția, o nouă slujbă în biserica San Marco închinată "eliberării Locurilor Sfinte" avea să zguduie simțirile. Enrico Dandolo, aproape de 90 de ani și aproape orb, dar cu mintea ageră, considera să-și încheie cariera politica printr-un act care să-1 aureoleze după moarte.

„Sunt bătrân, slăbit de vârstă și aș avea nevoie de odihnă (…), dar dacă voi doriți să-mi pun semnul crucii, spre a vă însoți și a vă conduce, iar fiul meu să-mi țină locul în țară, voi merge cu voi ca să trăiesc sau să mor ca pelerin".61

Aceste cuvinte vor stoarce lacrimi celor de față și chiar cardinalului care-1 va face cruciat pe doge. Momentul a fost înălțător și Enrico Dandolo va deveni conducătorul lor. Villehordonin. amintindu-și întâmplarea o considera una din cele mai mari și minunate aventuri trăite sau cunoscute de el.62

Însă un eveniment neașteptat avea să schimbe cursul și planul cruciadei. Alexis IV, fiul lui Isac II Anghelos detronat, orbit și închis de propriul său frate, actualul împărat Alexis III Anghelos (1195 – 1203), va reuși să evadeze din Constantinopoi prin complicitatea pisanilor și vine în Occident să ceară ajutor pentru înscăunarea tatălui său. II întâlnim în Italia în primăvara lui 1201, în momentul când cruciații încheiau tratatul cu Veneția, iar de aici pleacă în Germania la cumnatul sau Filip de Suabia, care printr-o coincidență cu adevărat extraordinară avea cu Bonifaciu de Montferrat, conducătorul cruciadei, o întrevedere la Hangenau, la 25 decembrie 1201 63.

Charles Diels ne relatează că Filip de Suabia este cel care in anii 1201-1203 îi impuse lui Alexis IV voința sa și-i dicta toate acțiunile 64.

Tot el este cel care intervine pe lângă cruciați, al cărui văr era Bonifaciu de Montferrat, în favoarea lui Alexis IV. iar cruciați pe lângă papa Inocențiu al III-lea, ca să-1 autorizeze și să-1 ajute.

60 Ibidem, p. 98. 61 Ibidem, p. 98. 62 Ibidem, p. 99. 63 Brehier Louis, op. cit., p. 153. 64 Diels, Charles, „Marile probleme ale istoriei bizantine”, trad, de Ileana Zara, București, Ed. Pt . Literatură, 1979.

=== 26 ===

Alexis IV voia ca prin cumnatul său expediția ce se pregătea în Apus cu destinația pentru Egipt, să meargă la Constantinopol și să recapete pentru tatăl său și pentru sine tronul uzurpat 65.

După câteva luni, de la întrevederea din Hangenau, în primăvara lui 1202, Bonifaciu de Montferrat merge la Roma ca să rezolve cu papa Inocențiu al III-lea chestiunile cruciadei și îi propune acestuia, în mod direct o cooperare în problema Constantinopolului. Înțelegând că papa nu prea era favorabil acestei idei, el a încheiat relativ afacerile cu privire la cruciada și a revenit în țara sa. Astfel, înainte chiar să aibă loc concentrarea cruciaților la Veneția, exista deja un proiect de diversiune asupra Contantinopolului 66.

Alexis IV pleacă din Germania la Roma la papa pentru ajutor. în schimbul ajutorului prințul oferă latinilor supunerea bisericii grecești, ba chiar prezenta afacerea Constantinopolului ca o expediție de pedepsire pentru neascultarea și lipsa de devotament a Bisericii Grecești față de Roma. O afirma cel puțin, Inocențiu al III-lea în tratativele cu Alexis III, pe care îl asigura totuși că nu va lăsa să fie atacat Imperiul bizantin așa cum plănuise Filip de Suabia și nepotul său Frederich 11 al Siciliei și cum gândise să facă Henric VI, deși imperiul grec n-ar merita aceasta bunăvoință pentru că de la Manuel Comnenul papă au fost amăgiți continuu cu promisiuni deșarte. De la Alexis III papa aștepta însă fapte.67

Acum era un moment foarte potrivit pentru o supunere a Bisericii grecești și două posibilități de realizare la apelurile celor doi Alexis, cea care ar fi realizat unirea cu ajutorul cruciaților, deci o unire impusă, silită și cea care se oferea prin împăratul Bizantin. Inocențiu respinge pe cea forțată, dar spera să obțină pe cea benevolă și rămâne fidel alianței sale cu Alexis III.68

În timp ce cruciații se aflau la Zara la sfârșitul anului 1202 patru ambasadori au fost trimiși la Inocențiu al III-lea să-i ceară ridicarea pedepsei de excomunicare pe care cruciații și-au atras-o atacând un teritoriu creștin. Dar la câteva zile după

65 Popescu, Teodor M.-„ Cruciada Constantinopolului de către latini, ca mijloc de unire a Bisericilor (sec.XI – XIV)", în Studii Teologice nr.1/1929, p-89

66 Brehier Louis op cit.p.154

67 Popescu, Teodor M- op.cit. p.90

68 Ibidem p.90

=== 27 ===

ce episcopul de Saissans aduce absolvirea pontificală, la 1 ianuarie 1203, sosește de la curtea lui Filip de Suabia solia cruciată, care plecase pentru tratative în vederea reîntronării cu propunerile definitive69 ale lui Alexis IV Anghelos, și anume plecarea expediției spre Constantinopol.

În numele tatălui său, Alexis IV se angaja ca îndată ce uzurpatorul avea să fie înlăturat, la unirea Bisericii cu Roma și recunoașterea supremației papale, la plata a 200.000 de mărci din argint ca plată pentru osteneală, plus hrana necesară întregii armate pentru a-și reface forțele și a continua campania în Egipt, campanie la care Alexis participa cu 10.000 de oameni timp de un an și la întreținerea permanentă în Palestina a unei armate de 500 de cavaleri.

Dezbaterile ce au urmat în jurul regiunilor făcute de Alexis IV au fost lungi și furtunoase în jurul ideii devierii expediției spre Constantinopol.70

Dogele avea în vedere interesele economice ale Veneției în Bizanț și posibilitatea de a-și spori privilegiile comerciale.

Mai mult, Bizanțul refuza să achite guvernului Veneției restul datorat din despăgubirile promise de împăratul Manuel și folosea vasele pisane contra comerțului venețian. Veneția se considera ca făcând parte din imperiu prin burghezia sa extrateritorială și prin urmare avea și ea aceleași drepturi la succesiunea uzurpatorilor, care se ivea pe scena imperială, ca și normanzi și ei o parte integrantă din fostul Imperiu bizantin71.

Mai multe glasuri s-au ridicat împotiva unui război îndreptat contra unui popor creștin, a jumătății imperiului creștin, lor alăturându-se energic reprezentanții papei.

Argumente, contraargumente, toate strigate de-a valma, spiritul discordiei se dezlănțuise.

Ca să pună capăt situației s-a hotărât ca jurământul de respectare a tratatului să fie depus de către 12 persoane72.

69 Brehier Louis op cit.p.156-157

70 Cazan, Florentina,op.cit.p.l00 71 Iorga, Nicolae op.cit.p.451-452
72 Cazan, Florentina,op.cit.p-100

=== 28 ===

La 7 aprilie 1203 sosea însuși tânărul Alexis, iar după câteva zile flota porni spre insula Corfu, iar la 20 mai 1203 are loc semnarea acordului dintre Alexis IV Anghelos și cruciații cu care prilej este anunțată solemn hotărârea de a merge la Constantinopol și la 24 mai 1203 flota ridica ancora spre „cetatea cetăților"73. Era o flotă cum puțin se mai văzuseră până atunci. Câteva sute de vase mari și mici împodobite cu steaguri multicolore ale cruciaților, încărcat cu cai, oameni și mașini de război, au pornit în larg unduindu-se pe coama apelor.74

Papa Inocențiu al III-lea înștiințat de pactul de la Zara de către cardinalul Petro de Capua, le-a interzis în mod formal cruciaților să atace Imperiul Bizantin. Era iară îndoială prea târziu. Intriga țesută de Filip de Suabia și eforturile sale spre a menține cruciada spre Constantinopol au triumfat.75 Prințul Alexis "fiul pierzării se apropie cu oaste să dea sărutarea cea vicleană".

La 23 iunie 1203, după ce a făcut o escală în portul Candiem, a traversat brațul Sf. Gheorghe, flota a ajuns la San Stefano cu vederea spre Constantinopol. Ajunsă în fața zidurilor Noii Rome, flota cruciată împinsă de vânt a alunecat de-a lungul zidurilor dinspre Bosfor, pentru ca apoi să se îndrepte în direcția Caladonului.76

După un schimb de mesaje obișnuit și declarația de război pronunțată răspicat de contele Canon de Bethune, a urmat o demonstrație de forță din partea cruciaților, însoțită de agitația cuvenită de intimidare a dușmanului. In urma unui sfat de război s-au decis să debarce mai întâi pe malul asiatic al Bosforului în

direcția Caladonului pentru aprovizionare77 , iar trei zile mai târziu flota și-a ridicat pânzele și s-a mutat în dreptul Constantinopolului Ia Crysopolis (Scutari).

Uzurpatorul tronului bizantin, Alexis III a fost luat pe nepregătite. Om iară curaj, înclinat spre desfătări și fără nici o calitate de suveran, el nu făcuse nimic pentru întărirea imperiului de când se afla pe tron. Armata era prost plătită,

73 Brezeanu ,Stelian- op.cit.p.162

74 Cazan, Florentina,op.cît.p.l00

75 Brehier Louis op cit.p.152

76 Roșculescu ,VIadimir- op.cit p.258 77 Brehier Louis- L'Eglise et l”Orient…p.l57

=== 29 ===

indisciplinată și fără generali, iar flota maritimă aproape că nu mai exista. Cu toate acestea, cu stilul pompos de uzurpator el a cerut cruciaților la 3 iulie 1203 să părăsească teritoriul imperiului.78

Are loc o nouă concentrare de forțe cruciate și după negocieri inutile cu Alexis al Ill-lea, atacul a fost hotărât79.

La 6 iulie 1203 ei au traversat Bosforul, iar noaptea s-au deplasat în cartierul Stanor locuit de evrei80.

A doua zi, 7 iulie, fără mari probleme cruciații vor lua sub stăpânire Galata

și malul stâng al Cornului de Aur81.

Alexis al Ill-lea cu 70.000 de oameni nu are curajul să intre în luptă și se retrage în spatele zidurilor Constantinopolului. Turnul Galata, de care era fixat lanțul de fier care împiedica intrarea în Cornul de Aur a căzut, iar lanțul a fost rupt de o galeră venețiană ce avea la proră un enorm foarfece de oțel82.

Constantinopolul a fost atacat terestru pe porțiunea dintre poarta Vlaherve și Biserica Sf. Cosma și Damian. Dogele Enrico Dandolo atacă pe mare83. S-au scurs zece zile în care cruciații nu au făcut nici un progres. Asaltul general are loc la 17 iulie 1203. Trupele terestre încercau să ajungă pe ziduri cu efective înjumătățite, așteptând în tabără ca rezervă care fusese așezată pe un deal aflat în fața zidurilor Palatului Vlaherve. De pe mare flota a început asediul apropiindu-se cu două eșaloane de nave. Galerele aflate în față, conduse de Dandolo purtau trupele de debarcare. Celelalte vase aflate în spate purtau turnuri înalte de asalt și mașini balistice.

Asediații se apărau cu dârzenie cu toate ca Alexis al Ill-lea rămăsese într-o totală inerție în palat. După mai mult timp a trimis unele trupe împotriva venețienilor ce atacau dinspre mare, iar el s-a îndreptat cu 30.000 de oameni împotriva cruciaților ce atacau în fața porții Vlaherve84.

78 Roșculescu ,Vladimir- op.cit p.258 79 Brehier Louis-op cit.p.159 80 Roșculescu ,Vladimir- op.eit p.258 81 Brehier Louis-op cit.p.159

82 Ibidem

83 Roșculeseu ,Vladimir-op.cit p.253 84 Cazan, Florentina,op.cit.p.l01

=== 3 ===

Cruciadele trebuie privite ca o imensă demonstrație a idealului medie de unitate politică suprastatală, de înfăptuire a acelei „republica christiana" cu caracter universal despre care se vorbea încă din secolul al-VII- lea .

Originea acestui caracter universal și de supremație a papei asupra întregii lumi creștine și-a avut originea în politica de reformare a puterii centrale în Biserică, realizată de papa Grigorie al VII Hildrebrand (1073-1085) prin Bula „Dictatus papae ".

Cruciadele pot fi definite ca expediții militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri și coloniza regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina cu Ierusalimul. Ele au apărut într-o societate aflată în plină expansiune politică și militară și sunt o întregire a procesului de colonizare petrecut în Europa, la ele participând toate clasele și păturile sociale.

Aspectul religios constă în faptul că aceste expediții au fost însoțite, la început, de o ideologie creștină. Proclamate ca „războaie sfinte", ele au fost organizate în numele eliberării așa numitelor „locuri sfinte" (Ierusalimul), de sub dominația musulmană. Caracterul religios al cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit papalității al cărei rol, pe plan internațional, se afirmă în secolul al Xl-lea 2.

Orientul Apropiat (Bizanțul, Siria, Palestina, Egiptul), fiind mai dezvoltat din punct de vedere economic și cultural decât Occidentul, exercita, la sfârșitul secolului al Xl-lea, o puternică atracție asupra claselor sociale din apusul Europei, care la acea dată trecea printr-o perioadă de criză ca urmare a încheierii procesului de aservire a țărănimii, a creșterii puterii principilor, a instituirii „ordinului" cavaleresc, a sporului demografic, precum a unor factori naturali: inundații, secetă, foamete, molime etc. Anarhia politică aducea prejudicii atât economiei domaniale, pe cale de a se dezvolta, cât și celei orășenești. Canalizarea spiritului războinic al cavalerilor în afara Europei,

2 Ibidem pag. 10

=== 30 ===

Asaltul cruciaților este extrem de violent, pământul și marea păreau că se scufundă.85 Până seara steagul Veneției flutura pe 25 de turnuri de apărare și o parte a orașului era incendiată. Alexis al IlI-lea nu a avut curajul să se angajeze în luptă și dă semnalul de retragere, fără măcar să încerce să atace86. El se retrăgea într-un mod rușinos, făcând să crească mândria italienilor care-i loveau oamenii, lovindu-i pe la spate. Noaptea, lașul împărat a fugit la Debeltas87 , cu o corabie luând cu el pe fiica sa Irina, părăsindu-și nevasta și poporul.

Această fugă rușinoasă nu a fost cunoscută de popor decât a doua zi pe 18 iulie. La această veste locuitorii au alergat la închisoare, au scos din temniță pe Isac cel Orb și împreună cu patriarhul Ioan al X-lea88 Kamateros (1198-1206) încoronat la Palatul Vlaherve, reinstalându-se pe tron alături de împărăteasa sa89. Poporul s-a dus în tabăra cruciată unde. după ce a făcut cunoscută fuga lui Alexis al IlI-lea a cerut pe tânărul Alexis al IY-lea să vină în oraș și să împartă puterea cu tatăl său. Prințul bizantin urma să rămână ostatic în tabăra cruciaților până la semnarea angajamentelor de plată de către tatăl său 90.

Scopul expediției a fost atins; nimic nu se mai părea a se opune reușitei cruciadei91. Alexis IV Anghelos își face intrarea triumfală în Constantinopol după care a fost încoronat împreună cu tatăl său, la 1 august 1203 la biserica Sf. Sofia.92

Cruciații au scris papei, după ce au înfrânt prin luptă rezistența orașului, motivând asaltul lor cu ura grecilor față de latini, cu opunerea lor de a se supune papei cu angajamentul lui Alexis al IV-lea că va face totul pentru a supune Romei, Biserica Greacă.93

Însuși Alexis al IV-lea scria papei Inocențiu al III-lea, după ce a ajuns împărat cu ajutorul cruciaților, îl asigura solemn de hotărârea sa de a uni Biserica

85 Brehier Louis-op cit.p.159

86 Roșculescu ,Vladimir-op.cit. p.253

87 lorga Nicolae-op.cit.p.455

88 Brehier Louis-op cit.p.160-161

89 Iorga Nicolae-op.cit.p454

90 Roșculescu ,Vladimir-op.cit.p.259

91 Brehier Louis-op cit.p.161

92 Roșculescu ,Vladimir-op.cit.p.259

93 Popescu, Teodor M.-„Cucerirea Constantinopolului"-p.93

=== 31 ===

greacă cu cea romana: "mărturisim că principala cauza care a făcut pe pelerini să ne ajute este că noi am făgăduit de bunăvoie și cu jurământ, că vom recunoaște cu umilința pe pontificele roman de șef bisericesc a toată creștinătatea și de urmaș al Sf. Petru și că vom întrebuinăa toată puterea noastră, pentru a aduce Biserica Răsăriteană la această recunoaștere. înțelegându-se bine că această numire va fi foarte folositoare pentru imperiu și foarte măreață pentru noi. Vă repetăm aceeași făgăduință prin acestea ce Vi se înfățișează și Vă cerem sfaturile voastre, pentru reunirea Bisericii Răsăritului"94. Papa îi răspunde și felicitându-l pentru unirea promisă, supunerea Bisericii grecești ca ceva de la sine datorat pentru că "multă vreme Ea a refuzat să-și îndeplinească datoria de devoțiune față de scaunul apostolic" și totodată, amenințându-l că în cazul în care nu și-ar ține angajamentul luat față de latini, cu al căror ajutor numai el a putut să capete domnia: "astfel vrem să știi că nu numai nu vei putea să înfrângi revolta dușmanilor tăi, ci nici în fața lor nu vei mai sta"95. Cruciaților le răspundea Inocențiu al III-lea, că va judeca intențiile lor după rezultate și anume se va convinge că au lucrat din zel și cu interese personale, dacă va primi de la împăratul grec scrisori speciale în care să-și confirme prin jurământ voința de a uni Biserica, precum și de la patriarhul loan X Kamateros, delegație care să recunoască înființarea Bisericii Romane, să promită supunere și să-i ceară Palium de la Roma 96. Sunt deosebit de importante pentru intențiile papei aceste declarații. Uitând cu totul să organizeze o cruciadă și că se opusese categoric la orice abatere din drumul ei obligatoriu spre cucerirea locurilor sfinte, că amenințase și ca lovise cu grave rigori spirituale nesocotirea dorinței sale: că nu admisese să fie atacat un sfat creștin, nici chiar sub motivul unirii lui cu Roma, Inocențiu al III-lea face tocmai el din această unire o datorie a latinilor de la Constantinopol și cere supunerea bisericească a grecilor cu o hotărâre care face din ea scopul și rațiunea unică a expediției si nu admite acum rezistența sau rezervele celorlalți. Tocmai

94 Ibidem p.93

95 Ibidem p.94

96 Ibidem p.94

=== 32 ===

ceea ce părea a fi oprit la început, cere acum că ceva ce i se datorează fără discuție 97.

Mai mult, afirmația papei că fără palium primit de la Roma, patriarhul de Constantinopol nu e în funcție canonică, ștergea dintr-o dată toată istoria șî toate drepturile Bisericii de Constantinopol: ea primea ființa legală abia prin grația lui Inocențiu al IlI-lea 98.

Iată, cucerirea Constantinopolului de către latini, mijloc recunoscut și consacrat de unirea Bisericilor, iată implicit și chiar depășit dezideratul lui Grigorie al Vll-lea.

Guettee avea dreptate când afirma că "cruciații știau foarte bine că succesul le-ar garanta iertarea de greșale" 99.

Și nu se înșelase!

97 Ibidem p.95

98 Ibidem p.95

99 Ibidem p.93

=== 33 ===

III. 2. Cucerirea Constantinopolului de către latini

Anul 1204 începe rău. Cei doi împărați. Alexis al IV-lea și Isaac al II-lea Anghelos sunt somați să-și plătească datoriile față de cruciați. Neavând bani suficienți ei s-au adresat populației de a contribui la strângerea sumei promise.

La 25 ianuarie 1204 a fost dat semnalul unei mari răscoale populare, în care a izbucnit încă o dată resentimentul de demult întreținut și dus la paroxism de recentele jigniri și pretenții bănești care ruinau și despuiau orașul și bisericile100.

Un tânăr prinț de origine imperială, Alexis Dukas, purtat de voința mulțimii, a pătruns într-o noapte de sfârșit de ianuarie 1204 în palat, l-a legat pe Alexis al IV-lea în lanțuri și I-a aruncat în temniță. A doua zi poporul constantinopolitan 1-a proclamat împărat al Imperiului Bizantin cu numele Alexis al V-lea Dukas.

Noul împărat l-a sugrumat în propriile mâini în închisoare pe Alexis al IV-lea Anghelos, după ce încercase să-1 otrăvească (1 februarie 1204), iar Isaac al II-lea Anghelos, aflând de moartea fiului, cade bolnav și moare în temniță, înlănțuit, după câteva zile 101.

Alexis al V-lea Dukas, antilatin convins, în cele 70 de zile de domnie a încercat să repună Constantinopulul în stare de apărare. Într-o întrevedere cu Dandolo, acesta i-a cerut 50 de centenari de aur, dar neavând cu ce plăti refuză categoric. Pentru a-și impune personalitatea, noul împărat atacă chiar o trupă de cavaleri conduși de Pierre de Bracheul, dar este înfrânt și Pierre îi fură icoana făcătoare de minuni a Sfintei Fecioare Măria, pictată de Sf. Ap. Luca, pe care Alexis V o purta înaintea armatei sale. In timp ce cruciații înălțau icoana pe catargul unei galere pentru a-i sfida pe locuitorii capitalei, la 12 februarie 1204

Iorga Nicolae, op. cit., p.455

Roșculescu, Vladimir, op. cit., p. 260

=== 34 ===

Murzuphles (Alexis V Dukas) se întorcea la Constantinopol, în mijlocul huiduielilor 102. Aceasta va face ca Enrico Dandolo să instituie un consiliu de război și să pregătească un nou asediu al Constantinopolului.

Dogele se angajează să suporte trei sferturi din totalul sumelor de întreținere a întregii armate cu condiția menținerii tuturor privilegiilor Veneției in Bizanț. De asemenea, el cere cruciaților ca Veneția să ocupe un teritoriu ce va cuprinde circa un sfert din întreaga întindere a imperiului. Presați de lipsa cruntă de bani, cruciații au acceptat hotărârea dogelui. Constantinopolul trebuia cucerit.103

Locuitorii capitalei vor încerca să-și repare zidurile dărâmate și să-și supraînalțe turnurile de incintă. La 7 martie 1204 cruciații decid și emit un tratat de partajare prin care se hotărăsc în mod concret cum vor împărți imperiul bizantin între cele două părți: cruciații și venețieni după cucerire.

Acest tratat, al cărui text se găsește în "Gestele" lui Inocențiu al III-lea și care lua forma unui act solemn numit "Partitio Romaniae" 1-a hotărât Eurico Dandolo în numele venețienilor din partea cruciaților patru baroni: Baldonin IX conte de Flandra; Bonifaciu, marchiz de Montferrat; Laviz, cont de Blais si Huguess, conte de Saint Pol 104.

Tratatul prevedea: păstrarea privilegiilor Veneției acordate de împărații bizantini anteriori 105, prada să fie împărțită în mod egal; un corp format din șase venețieni și șase francezi să aleagă un împărat care va primi un sfert din cuceririle făcute, fie în Constantinopol, fie în afara lui, împreună cu palatele Bancaleon ăi Vlacherne; din celelelate trei sferturi ale imperiului, o jumătate să fie atribuită Veneției, cealaltă jumătate să fie distribuită armatei cavalerilor sub formă de feude106 ; toată armata cruciată și venețiană să rămână încă un an în serviciul noului împărat; că patriarhul de Constantinopol se va alege dintre venețieni, dacă

Brehier louis, op. cit., p. 163

Columbeanu S., Valentin R., op. cit., p 262

Roșculescu, Vladimir, op. cit., p. 262

Ibidem

Brehier Louis, op. cit., p. 164

=== 35 ===

împăratul era ales din altă națiune cruciată și invers 107, și crearea unui imperiu latin pe malurile Bosforului 108 .

Totul era în avantajul Veneției care-și rezervase printre altele și Biserica Sf. Sofia 109. Dogele Eurico Dandolo, seniorul care prin abilitatea sa politică era invincibil, după ce a stat aproape un an cu armata cruciată sub zidurile Constantinopolului dă hotărârea de război.

Pactul o dată semnat trebuie îndeplinit.

Un prim asalt a fost dat pe 9 aprilie, dar fără succes. Cruciații au suferit pierderi grave și s-au retras descurajați. Pe 11 aprilie, ca să reducă la tăcere șovăielile cruciaților, "episcopii – scrie Robert de Clari" au predicat pe câmpul de luptă și le-au arătat pelerinilor că lupta lor e legitimă, deoarece grecii erau niște trădători și niște ucigași, neloiali pentru că îl omorâseră pe stăpânul lor legitim; erau mai răi decât evreii. Episcopii spuneau că îi va absolvi, în numele lui Dumnezeu și al papei Inocențiu al IlI-lea, pe toți cei care vor lua parte la asalt; și episcopii au poruncit pelerinilor să se spovedească și să se împărtășeascș și să nu se mai teamă să-i atace pe greci, căci aceștia erau dușmanii Domnului Dumnezeu 110.

Încurajările au avut efect și cel de-al doilea asalt din 12 aprilie 1204 avea să fie decisiv. Un jaf de nedescris și cele mai mari și oribile orori se vor petrece sub ochii arhiepiscopilor soldați. Nu vor fi cruțate nici bisericile, nici palatele.

Villehardonin evaluează valoarea prăzii la un milion și jumătate de mărci (56 milioane de franci) 111 .

Cei care juraseră o dată să elibereze Ierusalimul din mâinile necredincioșilor, acum, după ce au trecut prin foc și sabie, "regina orașelor",

Roșculescu, Vladimir, op. cit., p. 262

Brezeanu Stelian, op. cit., p. 162

Brehier Louis, op. cit., p. 164

Kaplan, Michel, “Devastarea Constantinopolului”, în vol. “Cruciadele” trad. de George Miciao, Ed. Artemis, București, 1999, p. 208

Brehier Louis, op. cit., pp. 166-167

=== 36 ===

ruinând-o, se pregătesc să se instaleze in inima Bizanțului. Rușinea lumii apusene avea să lovească cu putere tocmai nestemata creștinismului, orașul cel mai puternic și mai bine apărat din răsăritul creștin.

Cruciada s-a terminat! Și totuși, ea începuse sub semnul credinței…

Imperiul bizantin se va împărți conform pactului de la 7 martie 1204. La 9 mai 1204 va fi ales noul împărat în persoana lui Baldonin de Flandra112 încoronat o săptămână mai târziu, pe 16 mai în Stanța Sofia. Rezistența bizantină se va reorganiza sub forma statelor grecești, independente, pe trupul fostului imperiu.

O parte a clerului ortodox și aristocrația bizantină se vor retrage în Asia Mică113 unde au inființat sub Theodor Lascaris imperiul grec de Niceea (1204-1261).

Dintre grecii care au plecat din Constantinopol în Asia Mică, au înființat în nordul Anatoliei, la S-E Mării Negre, sub conducerea lui Alexie Comnenul, nepotul lui Andronic I Comnenul, un stat independent, cunoscut în istorie ca Imperiul grec de Trebizanda sau Trapezunt (1204-1461)114.

Mihail Anghel Comnenul, văr al împăraților Isaac II și Alexis III Anghelos, plecat din Constantinopol în compania lui Bonifaciu de Montferrat l-a părăsit pe furiș și s-a stabilit în Epir, unde va înființa despotatul de Epir în Europa 115.

Fiecare militează pentru redobândirea "Orașului lui Constantin" care va sta sub latini 57 de ani. Imperiul Niceean și despotatul epirat se vor lupta între ele pentru succesiunea marelui imperiu 116.

112 Ibidem p.168

113 Chalcocondil, Laonic-„Expuneri istorice", trad. de Vasile Grecu, ed.Academiei, București 1995, p.27

114 Muntean, Vasile V.-„ Bizantinologie'", vol.ll, ed.Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 2000, p.36

115 lorga Nicolae- op.cit. p. 165-166

116 Muntean, Vasile V- op.cit. p,36-37

=== 37 ===

III.3. Disputa dintre Papă și cuceritorii Bizanțului

Vestea de cele petrecute la Constantinopol ajunge la papa Inocențiu al III-lea. Omul politic care era papa nu putea să nu vadă că o astfel de situație nu era deloc în favoarea unității creștine și apostrofa pe Bonifaciu de Montferrat:

" Neavând nici dreptul, nici putere asupra Greciei, v-ați abătut imprudent și în mod nechibzuit de la planul vostru, îndreptându-vă privirea spre Constantinopol în loc de Ierusalim… Dar vinovăția voastră se agravează prin faptul că nu ați cruțat absolut nimic și pe nimeni. Purtarea voastră a făcut ca «Biserica grecească să nu mai vrea să se supună tronului apostolic văzând din partea latinilor numai fapte diabolice și criminale, ceea ce le dă dreptul de a-i privi cu dezgust, ca pe niște câini" 117. Nu numai că baronii au vidat formal interzicerea sa de a ataca Imperiul Bizantin, dar distrugând acest imperiu au întors în folosul lor personal forțele destinate cruciadei.

De asemenea, venețienilor le scria:

"Ați abătut și ați iacut armata creștină să se abată de la calea cea bună la cea rea … ați deturnat această armată atât de numeroasă, care fusese adunată cu atâta greutate, a cărei conducere costase atât de scump, cu care trăgeam nădejde nu numai să recăpătăm Ierusalimul, dar și să punem stăpânire pe cea mai mare parte a regatului Egiptului" 118.

Dandolo, care-și amintea că la Constantinopol ajunsese trecând peste ordinul și amenințările papei, îi scria că a facut-o numai spre cinstea lui Dumnezeu și gloria Bisericii romane, mai mult din inspirație divină, decât din hotărâre omenească 119.

117 Chifar, pr.prof. dr. ,Nicolae-„Istoria creștinismului", vol III, ed.Trinitas, Iași, 2002, p.137 118 Morrison Cecile-op.cit.p.68 119 Popescu, Teodor M-op.cit.p.96

=== 38 ===

Împăratul Baldonin a încercat, în prima sa scrisoare pe care a scris-o papei, să adune toate argumentele care făceau favorabilă căderea Constantinopolului 120. El vorbea chiar de minuni făcute cu el, de bunătatea divină la luarea Constantinopolului pe care o prezintă ca o operă a lui Dumnezeu, pe când faptele grecilor erau opera demonilor și din care făcea dovada chiar pentru necredincioși că mâna lui Dumnezeu e cu latinii. Și dacă au atacat Constantinopolul în ziua sfânt a Vinerii Patimilor, au facut-o spre slava Bisericii romane și pentru eliberarea pământului sfânt. El va cere papei să se îngrijească de colonizarea noului imperiu cu populație latină occidentală și mai ales să-i trimită clerici. ÎI invită să vină el însuși la Constantinopol și să unească pentru totdeauna Roma Nouă cu cea Veche.

"Acum e timpul cel plăcut, acum sunt zilele mântuirii, acum ți-a pus Dumnezeu dușmanii scaun picioarelor tale. Suflă în trâmbița preoțească în Sion, adună poporul, bătrâni și prunci, laudă ziua stabilirii unirii și păcii" 121.

Dar templierul care ducea această scrisoare a fost prins și reținut câtva timp la Modân de pirații genovezi. îngrijorat că nu a primit nici un răspuns, Baldonin i-a scris papei la sfârșitul verii o altă scrisoare în care i-a mărturisit despre tratatul încheiat cu venețienii în luna lui martie 1204122.Aici cere recunoașterea tratatului încheiat între ei și justifică jaful și uciderile cu argumentul că grecii s-au sustras de la ascultarea papei și le prezenta ca o pedeapsă ce li se cuvenea pentru vina de înaltă trădare și revolta lor împotriva lui Alexis IV pentru că acesta promisese să facă unirea Bisericilor. Latinii sunt instrumentul răzbunării lui Dumnezeu care e dezgustat de neascultarea și crimele grecilor123.

Inocențiu al III-lea, surprins și nemulțumit, se asociază totuși entuziasmului cuceritorilor, mai ales atunci când vestea cuceririi orașului anunțată în Apus, a dat naștere la manifestări violente de bucurie și entuziasm, și cum ar fi putut să nu se asocieze la acestea?

Evenimentul dejucase previziunile și precauțiile sale: a văzut în căderea

120 Brehier Louis op cit.p.169

121 Popescu, Teodor M-op.cit.p.96

122 Brehier Louis op cit.p.170

123 Popescu, Teodor M-op.cit.p.96

=== 39 ===

Constantinopolului un plan al providenței a cărei instrumente au fost cruciații tară ca ei să știe. A crezut că această catastrofa va deschide Bisericii un câmp de acțiune în Orient, a cărui întindere depășea toate previziunile înțelepciunii umane, schisma deplorabilă a grecilor se va sfârși, iar împăratul Constantinopolului, adevărat soldat al Bisericii în Orient, va consacra forțele și bogățiile inepuizabile ale Imperiului său cauzei cruciadei124. Cu Inocențiu al III-lea, papalitatea se înșela încă o dată în iluziile sale. Constantinopolul cucerit de latini n-a putut să devină bază de operații pentru cruciade, nici cel puțin punct de sprijin. Din contră, imperiul latin de la Constantinopol a fost păgubitor ideii de cruciadă, atrăgând atenția și forțele care trebuiau să fie îndreptate spre Locurile Sfinte125.

Rămânea unirea Bisericilor de care atât de mult se arăta încântat papa Inocențiu al III-lea, încât uita că predicase nu unirea Bisericilor, ci o cruciadă. Răspunzând lui Baldonin I la 7 noiembrie 1204 el își arăta bucuria pentru cele săvârșite prin el, spre gloria scaunului apostolic și spre folos creștin: îl punea sub protecția Sf. Petru, împreună cu imperiul și cu supușii săi. Obliga pe prinți, pe clerici și pe toți cruciații să apere imperiul. Inocențiu al III-lea investește deci ulterior expediția de la Constantinopol cu virtuți de cruciadă. A supune pe greci însemna acum pentru el tot atât cât a elibera Ierusalimul.

"De când regatul Grecilor a refuzat să se mai supună scaunului apostolic, a decăzut până ce judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu 1-a trecut de la schismatici la catolici”126

"Biserica Grecilor si Imperiul de Constantinopol" să le țină în ascultare față de sfanțul scaun prin a cărui grație le va păstra.

La 13 noiembrie Inocențiu al III-lea scrie "clerului și întregului popor din armata creștină de la Constantinopol" că nici un eveniment nu putea fi mai fericit pentru Țara Sfântă.

"Dacă înainte de pierderea pământului din Orient, imperiu

124 Brehier Louis, op cit.p.170

125 Popescu, Teodor M, op.cit.p.96

126 Ibidem, p.98

=== 4 ===

apărea tuturor o soluție fericită. La ideea de cruciadă au aderat repede și orășenii, care întrezăreau posibilitatea unor noi piețe de desfacere și aprovizionare.

Participarea masivă a țărănimii la cruciade se explică, pe de o parte, prin pauperizarea ei, pe de altă parte, prin spiritul de colectivitate și solidaritate foarte puternic în evul mediu, fapt dovedit cu prisosință în timpul cruciadelor copiilor.

Principi s-au alăturat și ei cruciadelor deoarece nu puteau rămâne în afara unei lupte care le-ar fi adus noi stăpâniri, prestigiu și glorie, dar, de la început, între idealul nobiliar și cel popular a existat o prăpastie.

Posibilitatea unor acțiuni militare în răsărit și a unor deplasări de mase a fost creată de însăși situația politică din Orientul Apropiat. În a doua jumătate a secolului al Xl-lea, turcii selgiucizi, după ce au cucerit Bagdadul (1055), au înaintat în Asia Mică, în Siria și Palestina, pe atunci stăpânite de Califul din Egipt, iar în anul 1070 a fost cucerit Ierusalimul.

Formarea emiratului de Damasc și a celor trei sultanate, Capadocia, Rum și Smirna reprezentau o mare primejdie pentru Bizanț, într-un moment în care cumanii, pecenegii, maghiarii și normanzii atacau imperiul. In această situație împărații bizantini au fost nevoiți, în mai multe rânduri, să ceară ajutor militar în Occident 3.

Așa s-a născut inițiativa papalității de a organiza expediții în urma cărora scaunul apostolic și-ar fi mărit sfera de influență, mai întâi prin înlăturarea schismei, din anul 1054, dintre bisericile catolică și ortodoxă, apoi, prin răspândirea catolicismului în noi regiuni. În conciliile de la Piacenza și Clermont (10959, apelul de cruciadă a fost lansat de către papa Urban al Il-lea.

3 Ibidem pag. 12

=== 40 ===

Constantinopolului ar fi aparținut latinilor, creștinătatea n-ar fi deplâns astăzi pierderea Ierusalimului".

Domnul a transferat imperiul grecilor, latinilor și le-a deschis o cale spre Țara Sfântă.127

Acestea s-au întâmplat pentru că "Petru a întemeiat o singură Biserică, cap al tuturor Bisericilor și pentru că deși grecii au primit mai înainte creștinismul, totuși latinii l-au înțeles mai bine. Ei fiind trupul lui Hristos, Domnul cerului și al pământului al cărui vicar este papa"128.

El a ordonat cruciaților să mai rămână un an pe pământul României, "ca să-i acordăm fiului nostru drag Baldonin ajutor și sfatuire".129

Răspunde în aceeași termeni lui Dandolo, căruia îi promite că-i va ridica excomunicarea dată venețienilor130.

Favorizează și trimite chiar ajutoare necesare apărării Imperiului Latin, iar emisarii săi papali, Pierre de Capua și Soffried Cajetani se întorc pentru Constantinopol în toamna lui 1204 împreună cu 100 de cavaleri131.

Faptul creării unui Imperiu Latin la Constantinopol îl binecuvânta și cardinalul Pelagiu de Albana, dar îl critică Gunther din Paris, dar apoi acceptă pe motivul că grecii rebeli trebuiau readuși la unitatea Bisericii132.

Papa Inocențiu al III-lea își insușea întru totul opera anilor 1203-1204 și o lua în patronajul său: Imperiul latin de Constantinopol devenea un feud papal133.

127 Brehier Louis op cit.p.171

128 Gafton, pr. Magistrand, Lucian-„Agravarea schismei prin încercările de unire în sec.XI-XV" în ortodoxia, nr.3/I959 p.407

129 Brehier Louis op cit.p.171

130 Ibidem

131 Ibidem

132 Șesan, Milan,„Cruciadele, Biserica Ortodoxă și actualitatea", in „Mitropolia Ardealului" nr.4-6/1961, p.229 133 Popescu, Teodor M-op.cit.p.98

=== 41 ===

Concluzii

Spiritul cruciaților, încă treaz, a fost cel care, în anul 1271, a dus la o ultimă încercare , condusă de Ludovic Cel Sfânt și prințul Kdward al Angliei dar care a eșuat la Tunis. Intre timp, în anul 1268, Antiohia apoi Jaffa (1271) și Tripoli(1289) sunt rând pe rând cucerite de sultanul Egiptului140.

Odată cu victoria musulmană, din anul 1291, asupra orașului Acera, s-a pus capăt prezenței francilor pe continent. Nu se vor mai organiza alte cruciade în Țara Sfântă, cu toate că termenul a mai fost folosit pentru a desemna și alte 44expediții militare binecuvântate de biserică, cum ar fi, de exemplu recucerirea creștină a Spaniei, care a durat mai multe secole.

Rezultatele cruciadelor sunt greau de evaluat. Cu siguranță, europenii s-au familiarizat cu cultura și știința islamică, și-au cultivat gustul pentru mâncăruri exotice, mătăsuri, covoare și alte orientalisme. Probabil că toate acestea s-ar fi petrecut oricum, imperiul bizantin a fost de mai multe ori apărat de cruciați dar, cu toate acestea el a fost și prădat de mai multe ori. Antagonismele dintre catolici și creștinii ortodocși, dintre creștini și musulmani, s-au ascuțit. Practic din punctul de vedere al „francilor" sau al „latinilor", cruciadele au reprezentat un eșec aproape total – un episod fascinant dar prematur al istoriei expansiunii europene.

Statele creștine formate, deși au avut un caracter efemer, au contribuit ca timp de două sute de ani, zeci de mii de cruciați să se deplaseze în Orientul Apropiat și, o dată cu ei, au pătruns și moravurile apusene, pe care clasa dominantă din Orient le-a adoptat. La rândul lor, feudalii apuseni au împrumutat forme ale rafinamentului și luxului oriental, pe care le-au adus apoi în Europa.

Cruciadele au contribuit la dezvoltarea legăturilor dintre Orient și Occident. Relațiile comerciale ale europei apusene cu orientul s-au accentuat,

____________________________________

140 Grămadă Ilie, „Cruciadele”, București, 1961, p. 76

=== 42 ===

fapt de care au profitat orașele, mai ales cele din Italia și sudul Franței. în veacul al XlII-lea, Veneția și Genova făceau comerț cu Orientul prin porturile Siriei și Egiptului. Ele aduceau mărfuri din Orientul musulman, din China, insulele Sonde, din India. Veneția și Genova au înființat factorii comerciale ia Caffa și la Tana. de unde făceau negoț cu Rusia și Polonia, astfel că în perioada amintită se poate vorbi de o supremație maritimă și comercială a celor două orașe în întreg bazinul Mediteranei. Prin mijlocirea orașelor s-au răspândit unele procedee orientale în domeniul industriei textile și al prelucrării metalelor.

În Europa s-au introdus unele culturi noi ca: orezul, pepenele, caisul, lămâiul. Din punct de vedere politic, cruciadele au înlesnit, în Europa apuseană, procesul de centralizare și de afirmare a regalității, ca urmare a slăbirii unei părți a nobilimii și a știrbirii adusă autorității papale.

Pentru țărănime expedițiile în Orient au însemnat o sporire a obligațiilor, pentru a acoperi cheltuielile ce le făceau nobilii. Dar, în același timp, ele au stimulat procesul de eliberare a țăranilor din serbie, eliberarea prin răscumpărare fiind și ea o sursa de venit. Aceeași nevoie de bani a făcut ca nobilii să cedeze presiunii orașelor de a-și răscumpăra libertatea. Cultura a fost și ea influențată de cruciade. Din a doua jumătate a secolului al Xll-lea, se pun bazele oreintalisticii. Cunoașterea Orientului a dat gândirii filosofice, începând cu Raymond Lulle și Thomas d'Aquino un nou impuls și o nouă orientare.

Arhitectura din secolele XIII-XIV, mai ales în Italia, se resimte de influențele orientale, tot așa cum în Siria și Palestina stilul renan și romanic din norul Franței au lăsat vestigii (castelele Beaufort, Kerak, Ibelin, mănăstirea de lângă Bethleem).

Zelul religios, cruzimea, cavalerismul și lăcomia, toate au deținut un rol important în istoria dramatică a cruciadelor. Acestea erau expediții militare,

=== 43 ===

trimise din Europa medievală, cu scopul de a recâștiga de partea creștinismului Palestina și Siria141. Secolul al Xl-lea Europa creștină supraviețuiește unui număr însemnat de crize grave și era în plină expansiune. Printre inamicii forțați să se retragă se numărau și arabii musulmani din Spania și Sicilia. Pe neașteptate, un impuls ieșit din comun, i-a determinat pe europeni să-și îndrepte atenția, cu scopul invaziei, asupra îndepărtatei zone de est a bazinului mediteranean, controlată de musulmani. In centrul acestei zone se afla Țara Sfântă, venerată de creștini, ca fiind locul în care a trăit și murit Iisus din Nazareth. Acest război a devenit unul sfânt, în care cei implicați au "luat crucea " și au devenit cruciați.

În secolul al XVI-lea primul plan de cruciada a fost făcut in 1501, aceasta urma sa aibă o amploare nemaiîntâlnită, cuprinzând Moldova, Țara Romanească, Veneția, Spania, Portugalia, Imperiul German, Ungaria, Polonia și chiar Moscova. Acestui plan, care nu a fost pus în aplicare i-a urmat un altul, în 1507, creat ca urmare a apelului lansat la cruciada de către papa luliu al II-lea. În această cruciadă ar fi urmat ca rolul cel mai de seama sa-i revină Țării Românești, prin domnul ei, Radu cel Mare, datorită faptului că romanii erau cunoscuți ca fiind viteji, ageri și dârzi în luptă.

Cu toate că războiul nu a avut loc, planul a avut un loc aparte în toate planurile care îi vor urma, deoarece considera că atacul pe mare, dinspre Mediterană, trebuia să aibă întâietate. Aceasta va face ca Ungaria să fie lipsită de ajutor din Apus atunci când va fi nevoie, iar turcii vor ajunge până sub zidurile Vienei, în timp ce la Dunăre românii vor fi lasați să se lupte singuri cu turcii. În secolul al XVI-lea au mai fost elaborate planuri de cruciadă în 1513, 1517, 1527, 1533, 1536, 1542, 1556, 1563.

Toate aceste planuri, care s-au năruit pe rând pe fondul unei desolidarizări a tarilor europene si a scăderii autorității papale. Pentru statele

________________________________________

141 Șesan, Pr. Prof. Dr. Milan, „Cruciadele și Biserica Ortodoxă și actualitatea ”, în revista Mitropolia Ardealului, 1961, nr. 3-4, p. 216-241.

=== 44 ===

creștine se pare că este imposibil să mai acționeze în comun pentru apărarea unui scop înnobilat de credință. Imperiul Otoman, sub conducerea lui Soliman Magnificul, a repurtat o serie de victorii. În 1521 a fost cucerit Belgradul, în 1522 insula Rodos, victorie ce a adus turcilor controlul asupra Mediteranei. În anul 1526, în ajunul luptei de la Mohacs, Ungaria nu a găsit aliați, principii europeni aruncandu-și unul altuia răspunderea.

În tot acest timp singur domnul Țării Romanești, Radu de la Afumați, a susținut 19 bătălii cu turcii, pe care nu i-a lăsat să treacă la nord de Dunăre. Bătălia de la Mohacs a fost pierdută și turcii au intrat în Buda. Pentru Europa a fost un moment de mare spaimă. Odată in plus, din cauza disensiunilor dintre prioncipii Europei, turcii nu au primit un răspuns pe măsură. În 1530 s-a restabilit armonia dintre papa și împărat, în urma încoronării ca împărat a lui Carol Quintul. Soliman Magnificul, care credea că lui i se cuvine titlul de singur stăpân al lumii, și-a declarat intenția de a porni război asupra Romei și de a se proclama Caesar. Carol a considerat că numai o cruciadă putea fu un răspuns la o asemenea cutezanță și astfel a pornit cruciada din 1532, prima din secolul al XVI-lea.

Aceasta cruciadă a adunat forțe cum Europa nu mai văzuse de mult. Cele două armate, creștină și otomană s-au întâlnit pe Dunăre , mai întâi la Bratislava, apoi la Viena. Armata turcă a fost învinsă și Sloiman a pierdut mulți oameni, dar lupta s-a încheiat cu un compromis, deoarece Carol a fost obligat să încheie pacea cu Soliman, căci Ferdinand de Austria, fratele său, atacase Italia, la care împăratul nu vroia să renunțe.

Campania din 1532 a fost cântecul de lebăda. În anul 1542 a mai avut loc o campanie anti-otomană, despre care a fost înștiințat papa Paul al III-lea, dar aceasta nu mai poate fi numită cruciadă. A fost, de fapt, o campanie a principilor germani, întrucat principii din occident nu au răspuns apelului lui Ferdinand de Austria. Indiferența acestora a dus la transformarea unei parți din Ungaria în pașalâc. Conflictul cu turcii a fost redeschis de Ferdinand de Austria,

=== 45 ===

acum împărat, în 1556, dar războiul nu a mai fost o cruciadă. Chiar papa Paul al lV-lea a considerat acest război ca unul național.

Despre cruciade s-a vorbit atâta timp cât a dăinuit pericolul otoman în Europa. Biserica spera să refacă unitatea politică și religioasă a Europei cu ajutorul unui ordin înființat în 1540, cel al iezuiților. Iezuiții au câștigat teren în toate țările, inclusiv în Imperiul Otoman, care i-a tolerat, întrucât deschideau școli, spitale, orfelinate. Aceasta a deșteptat speranța de a converti turcii la creștinism.

Entuziasmul cu privire la recucerirea Constantinopolului a cuprins din nou pe principii europeni odată cu acțiunile extraordinare de lupta antiotomană ale principelui Mihai Viteazul. Planul de luptă comună împotriva turcilor a fost zădărnicit chiar de împăratul Rudolf, care, plecând urechea la intrigile generalului Basta, care dorea sa ajungă principe al Transilvaniei, l-a sacrificat pe Mihai Viteazul.

Un ultim război împotriva turcilor a avut loc în 1683, când turcii au ajuns pentru a doua oară sub zidurile Vienei. Necredincioșii au fost învinși, dar nu de către o armata cruciată, ci de una națională germană, alături de care au luptat aliații ei, polonezii. Aceasta a fost împrejurarea în care turcii au fost alungați pentru totdeauna, căci sultanul nu a mai reluat niciodată ofensiva asupra Europei. De altfel, secolul al XVI-lea este cel în care începe decăderea Imepriului Otoman.

În declinul cruciadelor rolul hotărâtor 1-a avut schimbarea de ideologie în secolul al XVI-lea. Renașterea a produs nu numai dezbinare religioasă, ci și răsturnări în planul ideologiei politice. Teoreticienii de bază ai reformei, printre care Martin Luther, părintele protestantismului, au desființat baza ideologică a cruciadelor. Ei au respins ideea de război religios, susținând că singurul război drept este acela de apărare. Ei au arătat ca acest război este unul al statului și nu al Bisericii și că armata trebuie să fie la dispoziția suveranului și nu a clericilor. Ideea de cruciadă a fost combătută cu putere și de către Erasmus din Rotterdam,

=== 46 ===

un bun catolic, gânditor ale cărui idei puteau influența mințile multora, inclusiv principi și chiar papi. Pentru Erasmus cruciada nu era un ideal, ci un pretext. Nici masele populare nu mai puteau fi antrenate într-o cruciadă, căci odată ideea de cruciadă pusă la îndoiala, teama de război le împiedica să își riște viața. Pentru cei mai mulți dintre oamenii de rând războiul era o întrerupere a vieții obișnuite și nu îi doreau. Atâta vreme cât sultanul se afla la Constantinopol, popoarele Europei se simțeau departe de truci, atât geografic, cât și emotiv; teama de turci, odată cu decăderea Imepriului Otoman, se transformă într-o amintire.

Cruciadele s-au stins ca un foc de vreascuri umede care pâlpâie din când în când și fumegă mult timp după ce și ultimul cărbune și-a piedut lucirea.

=== 5 ===

1.2 Formarea și scopul cruciadelor

Operațiunile militare de cea mai mare anvergura pe care le-a întreprins Occidentul medieval, cruciadele au constituit și sub alte raporturi un moment semnificativ al istoriei civilizației. Considerate mult timp (până către 1806) exclusiv sub raportul lor religios, în realitate aceste expediții au avut drept cauze (și rezultate) elemente de natura diferita-economice, sociale, politice, morale – deși au fost mobilizate și s-au desfășurat sub lozinca „războiul sfânt", de eliberare a Ierusalimului și a „Sfântului Mormânt" de sub ocupația „păgânilor" musulmani.4

Cruciadele au avut, drept precedente, contraofensivele lumii creștine-timp de aproape patru secole-în sensul înlăturării dominației Islamului. În acest sens, momentele principale au fost: Reconquista din Spania (unde luptaseră si cavalerii francezi în 1064, 1073, 1088) văzută de papalitate ca un „război sfânt" și care, virtual se încheiase la începutul secolului XIII; așa-numita „epopee bizantină", războaiele duse de Imperiul Bizantin contra ofensivei musulmane, îndeosebi între 960-1030 ; acțiunile militare ale marilor orașe italiene Pisa și Genova, care în 1015 cuceresc Sardinia ocupată de arabi, întinzându-și controlul și asupra coastelor Algeriei și Tunisiei; eliberarea de către normanzi a Siciliei și a Maltei (1061-1092), după ce acestea fuseseră timp de două secole posesiuni arabe; în fine, lupta tenace a armenilor de a-și apăra credința și patria contra musulmanilor.5

Nici unul dintre aceste precedente însă nu au constituit premise necesare ale cruciadelor. Pe de altă parte, rezultatele obținute atunci au fost serios compromise sau amenințate când, către mijlocul secolului al Xl-lea, conducerea

4 Ovidiu Drîmba. ,.lstoria Culturii și Civilizației", Editura Saeculum I.O. Editura Vestala, București 1998,

pag.310.

5 Ibidem, pag.312.

=== 6 ===

spirituală și politică a lumii trece de la arabi la turcii seldjucizi. Prada incursiunilor lor de jaf au căzut marele orașe Antiohia, Niceea, Smirna și Ierusalim.6

În ajunul primei cruciade, Orientul Mijlociu traversa o perioadă de criză. Cele două imperii musulmane rivale -al turcilor seldjucizi din Siria și al arabilor fatimizi din Egipt-nu erau în situația de a opune un front redutabil unei ofensive organizate a unei armate bine dotate cum era cea a cavalerilor occidentali. Imperiul Bizantin de asemenea: nu putuse opri înaintarea turcilor, armata sa fuseseră distrusă în 1071, însuși împăratul Romanos Diogenes căzuse prizonier, imperiul își pierduse multe posesiuni (între care, în 1105, și Antiohia), în timp ce din nord pecenegii și normanzii din Sicilia îi creau probleme grele.

Teritoriile care îi furnizaseră soldați erau acum sub controlul turcilor; încât, armata n-avea altă soluție decât să recurgă la mercenari. Împăratul se adresează papei și câtorva principi din Occident, cerându-le ajutor, ceea ce ar fi constituit, în fond, tot o formă de mercenariat, căci latinii ar fi urmat să accepte controlul bizantin.

Biserica era, într-adevăr interesată să ia inițiativa organizării unei mari expediții militare. Printre altele, spera ca, după schisma declarată în 1054, să-și refacă totuși influența și să-și subordoneze Biserica Orientală: ceea ce i-ar fi sporit considerabil nu numai prestigiul (atât asupra prinților occidentali cât și în Răsărit), ci și veniturile, prin intermediul numeroaselor dioceze care s-ar fi creat. Biserica conta, probabil, și pe sprijinul material și eventual militar pe care corpul expediționar l-ar fi primit din partea Bizanțului 7.

Deocamdată, condițiile minime trebuiau asigurate la plecare. Mulți din cavalerii care plecau în cruciadă-precum și mulți țărani care î însoțeau – își dăruiau bunurile Bisericii; sau, și le lăsau în grija Bisericii (care. între timp, le exploata); sau, împrumutau sume de bani,lăsându-și în gaj pământurile, chiar

6 Stelian Brezeanu. , ”O istorie a Imperiului Bizantin", Editura Albatros, București, 1981, pag. 160

7 Ibidem, pag. 161

=== 7 ===

știind că le rămâneau puține șanse de a le recupera. Obiectivul declarat al papalității organizând o cruciada era acela de a da posibilitatea pelerinilor să viziteze Sf.Mormânt: deci, de a-l elibera de sub stăpânirea „păgânilor". Grupuri masive de pelerini, formate din sute si chiar mii de persoane (astfel, în 1026-1027 vizitează Palestina un număr de 700 de pelerini, între care erau și mulți cavaleri normazi. Guillame, conte de Angouleme, conduce de asemenea și un număr mare de pelerini 8.

Tot atât de masiv a fost și grupul din 1033. Iar în 1064-1065, grupul german condus de Gunther, episcop de Bamberg, număra 7000 de pelerini (după alte surse, 12000), din care s-au reîntors 2000), întorcându-se din Palestina informau creștinătatea din țările lor asupra persecuțiilor la care erau supuși acolo creștinii, întreținând pe această cale o stare de spirit, în sensul dorit de Biserică.

8 Ibidem, pag. 162

=== 8 ===

Capitolul II

2.1 Dorința occidentalilor pentru cruciade

Ideea de cruciadă a apărut într-o Europă aflată în plină expansiune economică, însoțită de un proces de colonizare, mai întâi internă, în interiorul Europei, apoi externă. Era rezultatul intensificării schimburilor, ca urmare a antrenării Balticii în rețeaua maritimă comercială, a dezvoltării pieței, fapt ce a făcut ca în toate clasele sociale să aibă loc răsturnări.

Începând cu sec. al XI-lea, în Europa occidentală viața urbană a cunoscut o renaștere ce permitea orașelor o afirmare pe plan politic și social ele primind statutul propriu, iar în secolele ce au urmat fiind înscrise în ierarhia feudală, având dreptul la blazon. În secolele 11-13, numărul orașelor a crescut spectaculos, înflorirea lor impunând forme de viață, de cultură și de gândire noi, ce anunțau viitorul progres social. În secolul 11, orientul era cunoscut europenilor doar din povestirile pelerinilor sau ale negustorilor.

Până la cruciade, prin Orient se înțelegea, propriu-zis, Orientul Apropiat, și era concentrat într-un singur punct, „țara sfântă"(Palestina). Nume ca Ierusalim, Bethleem, Nazareth erau familiare omului încă din copilărie, făceau parte din lumea lui spirituală în care era crescut. Erau locuri ce țineau de tradiții biblice, puțini le percepeau ca pe o realitate, iar și mai puțini știau să le găsească un loc pe hartă, să le înglobeze într-un context politico-istoric dat încă din secolul IV s-a manifestat dorința creștinilor din Occident de a vizita pentru a vedea cu ochii lor locurile în care a trăit și a pătimit lisus.

=== 9 ===

După anul 980 valurile de pelerini s-au succedat într-una, din ce în ce mai numeroase. Mulți pelerini erau înarmați deoarece trebuiau uneori să poarte adevărate lupte cu musulmanii.

Cruciadele au fost operațiuni militare de cea mai mare anvergură pe care le-a întreprins Occidentul medieval, considerate mult timp (până către 1800) exclusiv sub aspect religios, în realitate aceste expediții au avut drept cauze (și rezultate) elemente de natură diferită (sociale, economice, politice, morale), deși au fost mobilizate sub lozinca „războiul sfânt", de eliberare a Ierusalimului și a „Mormântului Sfânt" de sub ocupația „păgânilor" musulmani.

Obiectivul declarat al papalității organizând o cruciadă era acela de a da posibilitatea pelerinilor să viziteze Sfântul Mormânt și locurile sfinte; deci de a le elibera de sub stăpânirea „păgânilor". Regii și marii baroni urmăreau ca prin participarea la cruciadă, să-și sporească posesiunile și să-și consolideze influențele politice și militare. Micii feudali și cavalerii rămaseră mulți dintre ei fără feude (din cauza sistemului de moștenire); ori, în țările din Orientul Mijlociu , posibilitățile câștigării unor mari domenii erau nelimitate. Negustorii marilor orașe din Occident erau și interesați să-i elimine pe rivalii lor bizantini.9

În sfârșit, pentru marea masă de țărani, a pleca în cruciadă însemna a scăpa de sărăcie și de grele obligații feudale, de foametea cauzată de iernile aspre și de numeroșii ani de secetă; însemna a scăpa de jafurile la care erau supuși în fiecare an de războaiele dintre feudali, precum și de teribilele epidemii de care suferise îndeosebi Franța 10.

Cei care porneau în cruciadă erau liberi să-și părăsească stăpânii, erau scutiți de dări și de piața cametei, datoriile le erau amânate, erau dezlegați de jurământul făcut creditorilor lor. Biserica le acorda dreptul de a fi judecați numai de forurile ecleziastice, nu de cele senioriale, le promitea protecția bunurilor și familiilor lor, iertarea păcatelor săvârșite; iar celor ce vor muri în

9 Columbeanu , R. Valentin „ Cruciadele " Editura Enciclopedică Română, București 1971, pag. 75-76

10 lbidem, pag. 78

=== aia buna ===

Mizând pe aceasta Inocențiu s-a decis să obțină de la împăratul Constantinopolului reunirea Bisericilor, șî când ar fi avut-o, să facă din împărat unul din principalii auxiliar ai cruciadei.

Primele solicitări vor veni însă din partea lui Alexios al III-lea, fiind preocupat de atitudinea pe care noul papă ar fi avut-o față de Filip. în august 1198, Inocențiu al III-lea va trimite la Constantinopol doi emisari papali însărcinați să trateze cele două probleme: a reconcilierii religioase și a cruciadei.în caz de rezistență, papa amenința cu înlesnirea planurilor lui Filip de Suabia19, care avea drepturi dinastice la tronul Imperiului Bizantin prin soția sa, Irina Anghelos.

În februarie 1199 Alexios III a răspuns favorabil: a acceptat ideea reuniunii unui conciliu și s-a declarat pregătit să coopereze Ia cruciadă dacă i se dă insula Cipru – cucerită de Richard Inimă de Leu. In realitate, el căuta sa câștige timp și să îndepărteze pericolul unei expediții germane împotriva Constantinopolului- căci nu era în stare nici să impună unirea supușilor săi, mai iritați ca niciodată împotriva latinilor, nici să aducă vreun ajutor cruciadei. Imperiul bizantin nu mai era o forță pe care să se poată bizui pntru a sprijini cruciada către Pământul Sfânt20.

De aceea Inocențiu al III-lea se va grăbi ca în 1199 să atribuie cruciadei o acțiune internațională, cu participarea tuturor principilor vasali Sfântului Scaun.

Predicarea cruciadei a fost făcută metodic pe tot cuprinsul Apusului European.Papa Inocențiu al III-lea afirma explicit dreptul papalității de a organiza expedițiile spre Țara Sfântă, justificând acțiunile militare ca „râzboi sfanț". Pentru moralul soldaților va invoca răspunsul papei loan al VII-lea (872 – 882) la întrebarea episcopilor privind iertarea păcatelor celor ce mor pentru salvarea Romei: „cei care vor cădea pe câmpul de bătălie luptând cu vitejie împotriva păgânilor și a necredincioșilor, având în ei dragostea față de

19 Brehier Louis op cit., p. 147 20 Ibidem,p 147-148

religia catolică, vor intra în odihna vieții veșnice….îi absolvim și îi recomandăm lui Dumnezeu prin rugăciunile noastre."21

În Franța vor fi trimiși să predice cruciada preotul Foulgue de Neuilly și cardinalul Petri de Capua iar în Germania, pe Main abatele de Pains.22

La început nu vor răspunde decât o parte din cavaleri, iar mai târziu și un număr destul de mic de pelerine din rândul maselor exploatate. Nu era o cruciadă populară a maselor, deși și de astă dată s-au alăturat cruciadei și oameni pe care sărăcia îi împingea să-și caute un rost pe acesta cale absurdă și barbară.23

Cardinalul Petro de Capua, proclamă cruciada în fața unor seniori de seamă adunați la castelul Ecry-sur-Aisne cu ocazia unui turnir. Deși cronicarul villehardonin, martor al evenimentelor ne încredințează că „inimile oamenilor erau profound mișcate 24 nu se putea să nu constatăm deosebirea dintre modul în care a fost anunțată cruciada a Ii-a și proclamarea cruciadei a IV-a. În timp ce prima se făcea într-un cadru spectaculos dinainte pregătit și provocat în bună parte de adeziunea poprului, prezenți fiind regale, regina, alături de împuternicitul papal, nobili, doamne și o mulțime atât de mare încât catedrala de la Vezelay nu i-a putut cuprinde pe toți, iar Bernard de Clevaux a fost nevoit să li se adreseze din pragul bisericii pentru a se face văzut și înțeles, la Ecry a fost o biată adunare a unor nobili veniți la o serbare, cu soțiile și slujbașii lor, prilej de care s-a folosit legatul papal pentru a se achita de misiunea sa, capela castelului dovedindu-se, în acest scop, destul de

încăpătoare 25.

Din fericire sau cum se exprimă cronicarul „din mila lui Dumnezeu s-a întâmplat (…)", ca printre cei dornici să se remarce într-o cruciadă, să se

21 Flori Jean- „Război sfânt, jihad, cruciadă. Violență și religie în creștinism și islam", trad. de Felieia Andreea, ed.Cartier, Oradea, 2003, p.7

22 Roșculescu ,VaIdimir-„Cruciadele", ed.Scorilo, Craiova , 1999, p.204 23 Grămadă Ilie, -„Cruciadele", ed.Științifică, București, 1961, p.221

24 Geoffroy, de Villehardouin-,, Histoire de la conquete de Constantinopole", Paris, 1870 , citat ta Florentina Cazan op.cit.p.95

25 Cazan, Florentina,op.cit.p.95

afle Thibaud, baron de Champagne și Brie, Ludovic, baron de Blois și Chartres, amândoi nepoții regelui Franței.

Simplă întâmplare speculată de Petro de Capua, căci „înrolarea acestor bărbați vestiți în rândurile cruciaților a adus o mare slavă <evenimentului> pe pământ (…)"26

Mișcarea a câștigat nordul Franței și la 23 februarie 1200 Baldonin, conte de Flandra și contesa Măria, soția lui. soră a lui Thibaud de Champagne au purtat și ei crucea la Bruges; exemplul lor a fost luat curând de Henric, fratele lui Baldovin și de către un număr mare de seniori flamanzi 27.A mai aderat Simon de Montfort"28

În Germania de sud cruciada propoveduită de Martin, în adunarea ținută la Bale a atras un număr mare de adeziuni în septembrie 1201.După un pelerinaj la Câteaux s-a pus el însuși în fruntea cruciaților germani care seîndreptau spre Italia29 .Acestea au fost principalele rezultate și erau departe de ceea ce aștepta papa de la ele, iar principalii suverani ai Europei rămâneau indiferenți sau chiar ostili cruciadei. In Germania începea lupta dintre Filip de Suabia și Otto de Brunswich, în Franța, Filip al Il-lea August (1180-1223) era excomunicat după divorțul său cu Ingeborg30,iar loan Fără de Țară nici nu intra în discuție, regatul aflându-se pradă unor mari tulburări pricinuite de guvernarea sa.

Inocențiu al III-lea și-a dat seama că în actuala conjunctură când interesul pentru expediții îndepărtate scăzuse, lucrurile nu trebuiau forțate. Se cerea mai întâi renașterea zelului religios prin promisiunea mântuirii celor ce purtau „crucea". Inițiativa lui Folgue de Neuilly ca Biserica să participe cu o contribuție bănească i se părea binevenită, ca mijloc de întărire a credinței, de

26 Ibidemp.95

27 Brehier Louis op cit.p.150 28 Roșculescu ,Vladimir op.cit.256 29 Brehier Louis op cit.p.150

30 Ibidemp.150

imbold spre o acțiune unitară condusă de Biserică pentru organizarea cruciadei 31.

Dacă în timpul primei cruciade, dorința de a pleca în cruciadă era atât de mare, încât cruciații își vindeau pământurile sau le cedau drept garanție unor comunități ecleziastice, deci finanțarea cruciadei era făcută de cruciații înșiși, mai târziu, în cursul secai Xll-lea regii sunt nevoiți să pună anumite „contribuții" pentru finanțarea cruciadelor.

Astfel, în 1166, apoi 1183 și 1185 regele Franței, Ludovic al VII-lea urmașul său Henric al II-Iea, prevalează unul sau doi dinari la fiecare livră de bunuri pentru apărarea creștinilor din Ierusalim. Dar primul impozit pentru cruciadă este dijma saladină strânsă în 1188 asupra bunurilor mobile și a veniturilor în Franța și Anglia 32.

Pentru finanțarea cruciadei a IV-a papa Inocențiu al lll-lea, pe lângă faptul că recomandă să se așeze în fiecare biserică câte o cutie a milelor în care să se adune ofrandele credincioșilor destinate cruciadei, iată că pentru prima dată el impune clerului a patrusprezecea parte a veniturilor lor pentru cheltuielile de război, în anul 1199, iar cardinalilor o zecime. Decimea va rămâne o practică curentă în tot veacul al Xll-lea, în proporții și durată variabilă în funcție de țara care o va practica 33. Încă de la începutul adunării acestor taxe, se vor lovi de ostilitatea clerului uneori atât de accentuată încât recurgea la amenințările puterii seculare sau chiar a papei însuși:

„Voi, cei ce propoveduiți mirenilor despre necesitatea de a se jertfi pentru Sfântul Mormânt, ce jertfiți voi înșivă pentru aceaste? Doar cuvinte.Unde vă sunt faptele> Mirenii doar vă acuză că voi risipiți bunurile lui Cristos în societatea saltimbancilor și cheltuiți mai mulți bani ca să vă întrețineți câinii de vânătoare și șoimii. Vă ordon, în numele lui Dumnezeu atotputernic, în virtutea Sfanțului Duh și prin amenințarea condamnării aspre

31 Cazan, Florentina,op.cit, p.95

32 Morison Cecile, Balard Michel, Kaplan MicheI-op.cit.p.98-99 33 Ibidem p.100

=== aia buna 2 ===

afle Thibaud, baron de Champagne și Brie, Ludovic, baron de Blois și Chartres, amândoi nepoții regelui Franței.

Simplă întâmplare speculată de Petro de Capua, căci „înrolarea acestor bărbați vestiți în rândurile cruciaților a adus o mare slavă <evenimentului> pe

pământ (…)"26

Mișcarea a câștigat nordul Franței și la 23 februarie 1200 Baldonin, conte de Flandra și contesa Măria, soția lui. soră a lui Thibaud de Champagne au purtat și ei crucea la Bruges; exemplul lor a fost luat curând de Henric, fratele lui Baldovin și de către un număr mare de seniori flamanzi 27.A mai aderat Simon de Montfort"28

În Germania de sud cruciada propoveduită de Martin, în adunarea ținută la Bale a atras un număr mare de adeziuni în septembrie 1201.După un pelerinaj la Câteaux s-a pus el însuși în fruntea cruciaților germani care seîndreptau spre Italia29 .Acestea au fost principalele rezultate și erau departe de ceea ce aștepta papa de la ele, iar principalii suverani ai Europei rămâneau indiferenți sau chiar ostili cruciadei. In Germania începea lupta dintre Filip de Suabia și Otto de Brunswich, în Franța, Filip al Il-lea August (1180-1223) era excomunicat după divorțul său cu Ingeborg30,iar loan Fără de Țară nici nu intra în discuție, regatul aflându-se pradă unor mari tulburări pricinuite de guvernarea sa.

Inocențiu al III-lea și-a dat seama că în actuala conjunctură când interesul pentru expediții îndepărtate scăzuse, lucrurile nu trebuiau forțate. Se cerea mai întâi renașterea zelului religios prin promisiunea mântuirii celor ce purtau „crucea". Inițiativa lui Folgue de Neuilly ca Biserica să participe cu o contribuție bănească i se părea binevenită, ca mijloc de întărire a credinței, de

26 Ibidemp.95

27 Brehier Louis op cit.p.150 28 Roșculescu ,Vladimir op.cit.256 29 Brehier Louis op cit.p.150

30 Ibidemp.150

=== Capitolul IV ===

Capitolul IV

Imperiul Bizantin după Cruciada a IV-a

Cruciada a IV-a a crat foarte multe greutăți Imperiului Bizantin prin faptul că în primul rând l-a desființat din capitală, iar în al doilea rând i-a slăbit puterea de apărare făcându-l vulnerabil în fața viitoarelor amenințăti. Nu se putea ca Imperiul Bizantin să dispară definitiv cum și-a dorit ocupația latină, din contră s-a adunat și s-a mutat în Asia Mică. Aici apare puterae de a fi împărat, dorința de mărire a omului și atunci caută să se socotească ca fiind el legitim pentru tron. Această ocupație a Bizanțului nu i-a unit pe cei care voiau să conducă, din contra a creat o dorință nebună de a fi primul. În loc să se unească și să se stabilească într-o singură localitate s-au împărțit, nici mai mult nici mai puțin decât în trei locuri.

În Asia Mică sub Teodor Lascaris s-a format-Imperiul de Niceea, dominația Lascarzi-sub Alexios III Anghelos.

Pe coasta sud-orientală a Mării-Negre ia ființă Imperiul de Trapezunt, sub Comneni, Alexie și David nepoți ai lui Andronic I.

În Epir s-a pus baza principatului despot sub Mihai Anghelos , rudă cu împărații Isac II și Alexios III134.

___________________________________

Vasile Munteanu, Bizantinologie II, Timișoara, 2000, p. 38.

Odată stabilite familiile imperiale în cele trei centre, patriarhul ecumenic Mihail Hutorianos al IV-lea a ales Niceea. Teodor Lascaris a fost proclamat împărat în 1206, fiind uns de patriarhul ecumenic. Niceea ajunge centrul național și bisericesc al Imperiului, era locul cel mai adecvat, pentru că se afla la întretăierea căilor principale la extremitatea unui mare loc, apărată de întăriturile naturale și de fortificații solide, având de jur-împrejur câmpia Bitiniei.

Lascarizii în 1214 înglobează în Imperiul lor și o parte din teritoriul lui David Comnen din Imperiul Trapezunt, după ce a eliminat pe turci lângă Antiohia.135

În 1224 Ioan Vitatzes succesorul lui Teodor Lascaris, fiindu-i și ginere, a învins pe latini reușind să câștige noi teritorii făcând să se aprindă flacăra eliberării. Chiar orașul Adrianopol este cucerit, Rodosul de asemeni. Este adevărat că și bulgarii sunt de partea grecilor, deși în timpul lui Caloian(1195-1207), acesta s-a adresat papalității, lui Inocențiu III(1198-1216) ca să-l recunoască ca împărat și să apuce postul de patriarh la Târnovo. Lucrul acesta nu se întâmplă și atunci Ioniță Caloian trece de partea grecilor și chiar îi învinge pe bulgari.136

Imperiul de Niceea sub împărații lui se întinde încet dar sigur. Aici apare lipsa de tact a celorlalte imperii de Trapezunt și Epir nu s-au atașat imperiului Niceean ca făcând o sigură armată și un singur împărat să poată recuceri Capitala și astefel Imperiul să rămână mai puternic. Ei s-au detașat formând armate mici ușor de stîpânit.

_______________________________________

135 Ibidem

136 Ibidem, p. 39

Imperiul de Niceea își continuă triumfător existența deoarece au în frunte împărați destoinici. Împăratul Ioan Vitatzes lasă o suprafață dublă pentru urmașii săi, acesta moare chiar în cetatea Tesalonic.

Urmașul său a fost Ioan III Ducas Vitatzes un om cu deosebite calități economice, care și-a dat seama că armata și populația au nevoie de întreținere. El a accelerat prosperarea agriculturii, creșterii animalelor, meșteșugurilor, apărând binele Imperiului. El a domnit între anii 1243-1254137.

Fiul său Teodor al II-lea(1254-1258) urmașul său a fost mai exagerat, dar a avut o sănătate șubredă care l-a făcut să moară de tânăr, el murind la vârsta de 36 de ani, fiind o fire bolnavă și-a ales un om de de condiție modestă- Muzalon, ca regent și-a creat mari supărări în rândul aristocraților.

Am amintit că era bolnăvicios, lucru ce i-a adus sfârșitul, dar urmașul său Ioan IV era un copil de principii, iar regentul Muzalon ne dorit a adus ură și împotriva împăratului minor138.

În rândul Comnenilor a apărut un general destoinic, dar cu un caracter șubred, este interesat numai de domnie. În 1259 a cucerit niște teritorii el nu renunță de a da lovitura decisivă pentru a deveni împărat. Ei l-au găsit prin faptul că un minor se afla la Niceea.

Despotatul Epirului va fi condus după Mihai de Teodor Anghelos(1215-1230) un om șiret care în 1217 îi învinge pe latini iar 1224 este uns împărat de patriarhul grec al Ohridei, Dimitrie Chomatianus. După aceasta urmează urmași mai puțin importanți.

____________________________________

Ibidem, p. 30

Ibidem

Este de remarcat faptul că imperiul grec de Trebizonda s-a menținut până-n 1461 când a fost cucerit de Mahomed al II-lea(1451-1481) condus de David Comnen(1459-1461).139

Un conducător de oaste deosebit, Alexios Stratigopulos în 1261 trecând pe lîngă poarta capitalei și fiind deschisă a intrat înăuntru iar când a fost văzut de latini, aceștia au părăsit capitala. Ultimul rege, Blum a cedat capitala fără rezistență. Mihail al VIII-lea Paleologul în loc să conducă pe împăratul Ioan IV să intre în capitală, îl orbește, iar pe Muzalon îl omoară și el intră în capitală se încoronează foarte repede și astfel își însușește ceea ce nu îi aparținea.

A fost un împărat mai mult laș decât viteaz, domnia lui va fi una de compromisuri, iar cel mai mare compromis a fost unirea de la Lyon 1274 în care a crezut numai el, rămânând astfel singur cu lașitatea lui.

___________________________________

139 I. Rămureanu, I.B.U., București, 1995, p. 10

=== prima pag ===

UNIVERSITATEA „VALAHIA” TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZAREA PASTORALĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

„Cruciada a IV-a și Imperiul Bizantin”

Coordonator științific:

Pr. Lect. Dr. Bărbulescu Laurențiu

Student: