Razboiul Civil din Afghnistan 1992

CUPRINS:

INTRODUCERE ……………………………………………….. .3

AFGHANISTANUL ÎNAINTEA INTRĂRII

ÎN SCENĂ A TALIBANILOR ………………………………….6

INFLUENȚA STRĂINĂ …………………………………………7

4) TALIBANII: APARIȚIA UNUI NOU ACTOR?

INTERVENȚIA LOR………………………………………………..12

ACCENTUAREA SITUAȚIEI INTERNE ………………………16

CUCERIREA RAPIDĂ A ȚĂRII ……………………………….18

ISTORIE RECENTĂ ……………………………………………..19

GUVERNUL ACTUAL …………………………………………..20

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………….21

=== Razboiul civil din Afghnistan 1992 ===

CUPRINS:

INTRODUCERE ……………………………………………….. .3

AFGHANISTANUL ÎNAINTEA INTRĂRII

ÎN SCENĂ A TALIBANILOR ………………………………….6

INFLUENȚA STRĂINĂ …………………………………………7

4) TALIBANII: APARIȚIA UNUI NOU ACTOR?

INTERVENȚIA LOR………………………………………………..12

ACCENTUAREA SITUAȚIEI INTERNE ………………………16

CUCERIREA RAPIDĂ A ȚĂRII ……………………………….18

ISTORIE RECENTĂ ……………………………………………..19

GUVERNUL ACTUAL …………………………………………..20

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………….21

1) INTRODUCERE

Afghanistanul este o țară ce se situează în Sudul Asiei, având drept vecini țările: China la nord-est, la vest Iranul, Pakistanul la sud și est, Tajikistanul, Turkmenistanul, Uzbekistanul la nord.

Cu o suprafață de 647.500 de km2 și o populație de 25.824.882 (calculată în iulie 1999), Afghanistanul, țară în esență muntoasă, s-a născut prin voința conjunctivă a Imperiului Britanic și Imperiului Rus, la sfârșitul secolului XIX, printr-o separare de teritorii, creîndu-se un stat tampon, astăzi întâlnind ca stat multietnic: pashtuți (38%), tadjiți (25%), uzbeci (6%), hazari (19%), și alte minorități.

Ca religie întâlnim Sunni Muslim 84%, Shi’a Muslim 15% și altele 1%.

Numele întreg al țării este: Statul Islamic al Afghanistanului (guvernul taliban l-a declarat Emiratul Islamic al Afghanistanului) dar pe scară largă se folosește Afghanistan.

Drapelul afghanilor este se compune drept un tricolor orizontal, verde (jos), alb (mijloc), și negru (sus), având centrată peste cele trei culori o emblemă aurită, reprezentând un templu înconjurat în stânga și dreapta de coroane de flori și învăluit sus și jos de inscrisuri în islamică.

Istoria sa de-a lungul timpului a fost marcată de instabilitate politică și de intervenția mai mult sau mai puțin directă a vecinilor săi, iar când în 1979 Uniunea Sovietică invada țara, se vedea pusă în fața riscului de a se supune unei puteri comuniste ce se folosea din plin de rivalitatea grupărilor și persoanelor politice afghane. Tot din punct de vedere istoric, cine se gândea că în cadrul intervenției militare din decembrie 1979 în Afghanistan, și în cadrul deschiderii de asemenea a cutiei Pandorei, Moscova avea să bulverseze destul de durabil echilibrul strategic al unei zone puse în contact cu Asia internă, Asia meridională și marginile Asiei de N-E? Practic 10 ani după aceea, care sunt diferiții actori care intervin pe scena afghană sau în culise? Cine a forțat sosirea talibanilor? Și care sunt perspectivele evoluției unui conflict care părea că nu dorea să se termine și care nu interesa mai mult decât foarte neregulata opinie publică internațională. În final războiul civil endemic care clătina Statul Afghan va lua atunci o întorsătură nouă, în care noile obiective naționale vor fi: lupta împotriva ocupației sovietice întărite de imperativul religios al djihad-ului contra păcătoșilor, istoric creștini, însă din punct de vedere ideologic atei.

Durând zece ani, războiul mujahedinilor afghani împotriva forțelor sovietice, a fost unul din principalele abcese de fixare a confruntării Est-Vest. Rezistența lor a fost puternic susținută, finanțată, asigurată cu arme, de către Statele Unite și aliații lor regionali (Arabia Saudită și Pakistan) și s-a sfârșit prin eșecul sovietic, marcat de retragerea Armatei Roșii în 1989. Aceasta reprezintă ceea ce părea la momentul respectiv instabilitatea unei rezistențe a cărei observatori nu au vrut să vadă continuitatea politică (mai mullt de zece părți coexistente), etnică, cu vederi religioase.

AFGHANISTANUL ÎNAINTEA INTRĂRII ÎN SCENĂ A TALIBANILOR

Cei 4-5 ani care separă plecarea forțelor sovietice din Afghanistan și apariția talibanilor pe scena internă a țării, nu au reprezentat decât o succesiune de tulburări și ciocniri între diferitele grupări afghane. Situația din 1994-1995 s-a schimbat radical în raport cu cea din 1979-1989. S-a trecut în fine de la un război de rezistență și ocupație străină și eretică – care conferea mujahedinilior o puternică legitimitate – la un conflict interior care nu făcea decât să acuze separările deja aparente din timpul ocupației sovietice.

Desigur, la începutul anilor ’90, țara era în sfârșit eliberată de forțe străine care interveniseră cu vreo zece ani în urmă și se menținuseră acolo de bine de rău. Totuși, această retragere nu a marcat debutul unei perioade de pace și de reconstrucție a Afghanistanului. Odată trupele sovietice retrase, diferitele grupări afghane au ajuns, în fine, odată în plus, să se împotrivească și să rivalizeze pentru cucerirea puterii. Aceste grupări au ajuns în egală măsură să formeze alianțe permanente, ce se aliau, permițând diferitelor țări străine, deja active în plan politic intern afghan din timpul ocupației sovietice, de a-și menține influența în interiorul țării.

3) INFLUENȚA STRĂINĂ

Conflictul afghan a fost perpetuu caracterizat de abundența intervenților și de influențele străine. Retragerea trupelor sovietice în 1989, lăsa în aparență în urma lor o serie de grupări afghane cu conflicte între ele, dar intervenția externă se simțea, deja, prin participarea a cel puțin 3 state.

Iranul, totodată, susținea ferm gruparea Hezb-é-wahdat, ce se găsea în rândul grupărilor ciite ce controlau zona Hazaradjat, regiunea centrală a țării și preocupat să-și protejeze grupările ciite, el vedea în conflictul afghan un mijloc de a dovedi că revoluția islamică din 1979 nu reprezenta un fenomen exclusiv iranian.

Pakistanul, de partea sa, a fost în 1979 un factor principal în conflictul afghan. Gazdă principală în regiunile sale din Peshawar, sute de mii, apoi milioane de refugiați treceau repede drept combatanți, sub impulsul dat de guvernul generalului Zia Ul-Haq, unul din princiaplii furnizori de formațiuni militare, de finanțe și arme pentru diferitele părți ale mujahedinilor, ce aveau o preferință spre Hezb-é-islami, fundamentali suniți ai lui M. Hekmatyar. Moartea lui Zia Ul-Haq, în 1988, nu schimbă prea mullt datele războiului, în care Pakistanul voia o alinață strategică împotriva Indiei, atâta timp cât servea interesele tutorelui său, Statele Unite.

Americanii, de fapt, erau prezenți în problemele afghane înaintea invaziei sovietice. După Zbigniew Brzezinski, ei ar fi muncit serios pentru provocarea acestei invazii, pentru a crea un dureros punct de fixare unei diplomații sovietice pe atunci în deplin triumf. Continuând după 1979, Statele Unite și-au dus aportul, direct sau indirect prin aliații regionali, prin diversele grupări mujahedine, fără a urmări cu precădere vreo ideologie islamică.

Dispariția Uniunii Sovietice în 1991, precedând puțin lupta pentru puterea comunistă de la Kabul, a readus, într-o formă mai complexă jocurile intervențiilor exterioare. Asmuțite unele împotriva celorlalte, diferitele grupări căutau un “naș”, un aliat, un furnizor logistic și financiar, dar în același timp protector diplomatic. În consecință, gruparea Djoumbesh-é-Melli a generalului Dostom găsea un susținător activ în Uzbekistanul vecin, la fel cum Uzbekistanul căuta în 1991 să plaseze o puternică influență regională. Arabia Saudită federează clanurile wahabite în partea Ithihad-é-islami, în timp ce Rusia se apropia puțin câte puțin de guvernul Jamiat-é-islami, al cărei om de bază era totuși comandantul Massoud, care fusese principalul învins al Uniunii Sovietice înainte de 1989.

În acest spirit internațional de susținere a combatanților, se produce o schimbare de tactică a Pakistanului. După victoria mujahedinilor, influența Islamabadului a fost considerabil deteriorată: odată cu absența lui M. Hekmatyar în guvern, combatanții Kabulului bine dirijați împotriva sa, au prădat ambasada Pakistanului în 1994…Alegerea susținerii lui M. Hekmatyar, singurul capabil pentru pakistanezi să asigure o putere pasthusă și panislamistă la Kabul, răspundea la două mari probleme ale Pakistanului: o excludere a pasthușilor din guvern îi conducea la renunțarea la visul de a vedea un Pasthunistan unificat peste granițele actuale, și o putere peste naționalism era recunoscută ca fiind mult prea greu de combătut. Constatând acest fiasco al politicii, în 1994, ministrul de interne al guvernului Bhutto, M. Babar, va profita de agitația unui grup de studenți ce aveau un cult format în comunitățile pakistaneze din Afghanistanul Meridional, în esență pasthuți, apropiați de clanurile tribale ale vechilor familii regești, întotdeauna foarte respectați în Afghanistan. Folosindu-se de ajutorul financiar al bogatelor familii comerciante afghane, îngrijorați că țara va permite înghețarea afacerilor lor, M. Babar și serviciile sale organizează încadrarea acestei noi grupări, care va începe să lupte în toamna lui 1994, și care își va lua numele de taliban.

Schimbarea de atitudine a mujahedinilor însăși reprezintă în acest timp semnul intrării într-o altă perioadă, înainte de sfârșitul ocupației. Încununați de glorie prin conduita și valoarea combatantă împotriva forțelor sovietice, ei au fost conduși pe viitor, ca suverani asupra grupărilor de pe teritoriul afghan pe care ei le controlau. În fine, diferiții comandanți locali nu au făcut decât să-și urmărească acțiunile foarte avantajoase operate în timpul ocupației sovietice (în particular cultura de opiu care cunoscuse o mare dezvoltare în acea perioadă) și care le permitea, după ce au găsit în aceasta o parte substanțială necesară războiului, de a-și finanța clientela. Urmărirea acestei activități după retragerea trupelor sovietice ca și plata diferiților “pretendenți” le-a permis să întrețină aprovizionarea cu arme și muniții ca și de altfel cumpărarea aderării a câtorva adversari. Ce se schimbase în raport cu perioada anterioară, este faptul că resursele provenite din aceste diferite transferuri au fost utilizate de unele grupări afghane contra altor grupări afghane.

Dar, sub acest aspect ce accentua criza internă, trebuie adăugată și implicația externă datorată repercursiunilor schimbărilor apărute pe scena regională. În fine, divizarea U.R.S.S.-ului în 1991 are mai multe consecințe asupra Afghanistanului: provoacă căderea, în 1992, a regimului lui M. Najibulah, dar de asemenea, cu dispariția regimului comunist afghan, acela al structurii de stat elaborată în secolul al XIX-lea de Abdul Rahman Khan sub influență britanică. Peste toate, se pune capăt în egală măsură dominației pashute a țării. Prin aceste schimbări importante survenite pe scena regională, intervenția itakiană împotriva Kuweitului va avea ea însăși consecințe asupra situației din Afghanistan.

Eliberată de prezența sovietică, țara rămâne victima luptelor între guvernul comunist care se menținea la putere după retragerea invadatorilor și diferitele grupări mujahedine. Președintele Najjibullah trebuia, în sfârșit, să facă față unei coaliții de miliții uzbece din Nord, milițiilor tadjite de asemenea construite ca unități ordonate de forțe armate. El anunță, în martie 1992, că va ceda puterea unui guvern interimar format sub egida O.N.U. Dar, până ce secretarul general O.N.U., M. Boutros-Ghali, anunță, pe 10 aprilie 1992, concluzia unui acord de principiu pentru punereaîn aplicare a unui “Consiliu de tranziție” compus din 15 personalități “imparțiale”, el întâlnește ostilitatea diferitelor grupări. Când, peste șase zile, regimul președintelui Najibullah se prăbușește, cele mai importante dintre ele își consolidează puterea în difeitele regiuni ale țării. De pe 16 pe 18 august, regimul pierde controlul orașelor strategice. Pe 19 aprilie, este desemnat un președinte interimar. Este vorba despre fostul vice-președinte al lui M. Najibullah, generalul Abdul Rahim Hatif. El îi cedează locul, 9 zile mai târziu, unui demnitar religios, Sibgatullah Modjadeddi. În paralel, un acord stabilit pe 24 aprilie la Peswar între diferitele grupări islame creând un “Consiliu de tranziție interimar”, stabilind problemele politice și militare ale țării pentru două luni. Nu s-a găsit în acest timp nici o soluție la opoziția dintre diferitele grupări care luptau mereu pentru controlul capitalei: este “Prima bătălie a Kabulului”. Din aprilie 1992 până în ianuarie 1994 au mai avut loc încă 5.

Pe 28 iunie 1992, Sibgatullah Modjadeddi este la rândul său înlocuit de Burhanuddin Rabbani, investit pe o durată de patru luni. La mijlocul lui august, guvernul destituie imediat apropiații primului ministru (un eprezentantal grupării Hekmatyar) dar în septembrie, MM. Rabani și Kekmatyar se întâlnesc și ajung la un acord supra urmărilor luptelor împotriva miliților procomuniste încă prezente în Kabul. Pe 1 ianuarie 1993, B. Rabbani, președintele interimar de la sfârșitul lui iunie, este “desemnat” șeful statului ignorând numeroasele opuneri din partea mujahedinilor. Luptele pentru controlul Kabulului continuă. A trebuit să se aștepte până pe 14 februarie 1993 pentru ca grupările afghane să accepte un admistițiu sub presiunea Pakistanului, și la 7 martie printr-un acord de pace este desemnat Gulbuddin Hekmatyar în postul de prim-ministru. Acestui acord îi crește rapid fragilitatea din moment ce, o lună mai târziu începe “a patra bătălie a Kabulului” și nu s-a sfârșit decât pe 23 mai. Pe 1 ianuarie 1994, urmează noua schimbare de alianțe și începe “a cincea bătălie a Kabulului”. O.N.U. care nu vedea nici un progres în negocierile de pace, a decis să-și trimită un mediator, în persoana lui M. Sotirios Mousouris.

4) TALIBANII: APARIȚIA UNUI NOU ACTOR?

INTERVENȚIA LOR

Talibanii-“studenți în religie”-își fac o apariție remarcabilă pe scena afghană între august și începutul lui noiembrie 1994, la Kandahar, vechea capitală regală și regiunea etniei pashute. Mai multe specificări trebuiesc subliniate, și pe primul loc se află faptul că nu este vorba numai de elemente străine mai multe decât afghane, majoritatea pashute, originare din sudul țării i membrii ai confederației Dourrani șio Ghilzai. Cert, ei intervin în Afghanistan plecând din zonele pashute din Pakistan. În fine, formarea acestor învățăcei (studenți) în drept și teologie se făcea la madrasa (școli religioase) ce se întind de-o parte și de alta a frontierei înre Afghanistan și Pakistan, până în zonele pashute din Pakistan. Apariția lor nu corespunde, propriu-zis, apariției unui nou actor pe scena afghană pentru că, după cum indică Oliver Roy, grupările erau deja active în lupta împotriva comunismului, madrasele din sudul Afghanistanului reprezentând tortodată școli religioase și bazele antrenamentelor militare.

Noutatea ține mai mult de schimbarea orientării politice afghane față de Pakistan. În tot timpul perioadei ocupației sovietice, autoritățile pakistaneze făcuseră alegerea de a susține masiv forțele pashute ale lui Gulbuddin Hekmatyar. Mai multe motive au dus la justificarea acestei orientări. Primul este că, sub semnul populației pakistaneze, etnia pasută era minoritară, și totuși îi revenea posturile cheie. Soarta “solidarității etnice” unea așadar elite le pakistaneze și componentele afghane pashute. Un alt motiv ținea în egală măsură să facă Pakistanul, care își datorează existența promovării unui model religios, nu voia un Afghanistan comunist și laic. În acest sens, preocupările sale se intersectează cu cele ale Arabiei Saudite care căuta să promoveze un model sunit concurent modelului șiit iranian și cele ale Statelor Unite (care căutau să arunce U.R.S.S.-ul într-o “situație încâlcită” echivalentă războiului din Vietnam și care era în egală măsură pregătită să susțină proiectul saudit împotrivas Iranului care va fi pe viitor răsturnat pe plan religios).

Când Gulbuddin Hekmatyar, care beneficia de susținerea directă a Pakistanului și, totodată, de cea a Statelor Unite și a Arabiei Saudite, ia poziție față d criza irakiană din 1991 va permite alinierea Afghanistanului unor parteneri externi. Socotind di acest moment, aceștia căutau un alt canal pentru urmărirea politicii afghane. Acest obiectiv, care se adaugă pe viitor, dorinței de a dezvolta accesul spre Asia Centrală și resursele sale de hidrocarburi ca și punerea în practică a unei rețele de conducte de petrol și gaze. Dar această politică nu putea fi pusă în practică decât într-un Afghanistan liniștit, și acest lucru a dus ca Pakistanul să favorizeze dezvoltarea mișcărilor “studențești”. În fine, ultima piesă adăugată pentru a încheia de explicat schimbările jocurilor pakistaneze, trebuie arătat că Talibanul se situa în gruparea Jamiat-I-Ulema-Islam conduse de Fazl-ur Rehman; acționau împotriva grupărilor rivale Jamiat-I-Islami care-l susținea pe Gulbuddin Hekmatyar. Opoziția existentă între aceste grupări reînvie, în final, tainele politicii interne pakistaneze, compensate cu divergențele dintre primul ministru (talibanul era puternic susținut de ministrul de interne pakistanez, generalul Babar, un apropiat al lui Benazir Bhutto) și serviciile de informații care susțineau mereu partea lui Gulbuddin Hekmatyar.

Odată cu prima lor apariție, talibanii sunt practic investiți cu o imagine de “salvatori” și de “molarizatori”. Ei tocmai dirijaseră cu succes o operațiune care a dus la eliberarea unor membrii pakistanezi dintr-un convoi de camioane cu destinația Turkmenistan care fuseseră opriți de comandantul local. Ei iau degrabă controlul Kandaharului după ce-i împușcaseră pe comandanții mujahedini. Destul de repede, numeroase voci îi catalogau drept “comandanți de elită”, “foarte bine înarmați”… Rapiditatea apariției lor și acțiunile lor a determinat a determinat să se spună că ei au beneficiat de susținerea externă, notabilă cea a Pakistanului, cu toate că Pakistanul a dezmințit acest lucru (Ministerul de Interne pakistanez și ,inisterul Afacerilor externe au dezmințit susținerea Talibanului). Totodată, curios, Pakistanul beneficiază de ajutor de la aceștia în Afghanistan atunci când unul din convoaiele lor de camioane, cu destinația Turkmenistan, este oprit în noiembrie de comandanții locali. Acest lucru pare a demonstra că interesele talibanilor și Pakistanului erau foarte convergente în anumite puncte. Se dovedește în final prin faptul că Pakistanul anunță în noiembrie 1994 intenția sa de a redeschide ruta comercială spre Asia Centrală via Afghanistan. Acest proiect necesita totuși o acalmie a situației deasupra unui teren din care talibanii puteau să profite din plin, având și ajutorul C.I.A.

Ei se aruncă atunci spre “cucerirea țării” având ca obiectiv pacificarea și moralizarea locuitorilor săi.

Ruperile dintre diferitele mișcări ale rezistenței s-au generalizat după 1992, când luptele dintre părți înlocuiau lupta împotriva comunismului: Afghanistanul părea să decadă în anarhie sub indiferentul ochi global al comunității internaționale.

În acest fel, în mai puțin de doi ani, militanții talibani, ce reprezentau o mișare politico-militară spre necunoscut, a reușit să cucerească și să pacifice toate teritorile: astăzi mai mult de 90% din teritoriul afghan este sub controlul lor, combatanții fiind pe viitor circumscriși în zona nord-estică a țării. Ca atare, combatanții talibani instaurează puterea lor, inspirată exclusiv pe charia, lege fondată pe ierarhia credinței musulmane. Interpretată ca tradiție rurală pentru unii, acesta a dus la incontrolul expansiunii musulmane însă deși greu de analizat fenomenul taleb a influențat și mișcările și turnurile din Asia Centrală. Dacă mecanismele guvernului lor este puțin mai greu de înțeles, viitorul lor este greu de prevăzut.

5) ACCENTUAREA SITUAȚIEI INTERNE

Dacă impulsul mișcării taleb venea indubitabil din Pakistan (ignorând negările regulate ale Islamabadului), succesul nu ar fi foat posibil, și în orica caz nu atât de rapid, fără acordul sau pasivitatea unei populații obosite de 15 ani de război și cinci ani de lupte între grupările mujahedinilor. Eșecul acesteia în final și reorganizarea Statului Aghan după 1992 a dus la sfârșitul asasinatelor și va juca un rol important în discreditarea lor.

Guvernul președintelui Burhanuddin Rabbani nu a fost numit decât interimar pe un an, în iunie 1992; sub pretextul confruntărilor între grupări în și de către Kabul, președintele și primul ministru, M. Massoud, conservă puterea, dar fără ca acesta să fi fost permisă întrutotul de situația și stabilitatea instituțională a țării. Din contră, autoritatea guvernamentală se limita singură la teritorile controlate de Jamiat-é-islami, ce deținea controlul a 20% din teritoriul țării. Războiul civil afghan, în final, a dus la o fracționare considerabilă a teritoriului, unde grupările politice, militare, etnice și religioase se amestecau extrem, împiedicând controlul total instituțional al țării și dădea puteri “comandanților” grupărilor armate ce nu depășeau în unele cazuri zeci de “combatanți”, al căror rol principal a devenit degrabă acela de prădare, hoție, execuții scurte, chiar dacă nu reprezentau adesea decât elemente de necontrolat armate din războiul civil, dăunând considerabil prestigiului mjahedinilor în ansamblul lor.

Soarta Kabulului a fost apoi simplificată. Până la cruțarea sa de război, capitala afghană devine locul principal de lupte până în 1992. Divizată în zone ce se aflau sub controlul diferitelor grupări, Kabulul a reprezentat teatrul unui intens război urban care l-a distrus aproape în întregime, în timp ce bombardamente continue ce erau lansate de pe dealurile înconjurătoare ale capitalei înmulțeau numărul morților în rândul populației civile. Afghanistanul în cadrul acestui război antisovietic, era acela al unei capitale în stare de pace și al unei provincii pradă a combatnților; războiul civil importa combatanți în Kaboul și împărțea teritoriile celelalte în tot atâtea zone câți “comandanți” erau acolo.

În această situație, odată cu apariția unei mișcări ce se sprijinea pe o legitimitate religioasă (dar niciuna vrednică de ranguri înalte nu aparținea talibanilor), s-au eradicat furturile, violurile, redând prăzile proprietarilor și n-aveau pentru ei decât un singur obiectiv, acela al măririi puterii lui Allah, și le va aduce o puternică simpatie în tot Sudul și Vestul afghnilor, în același timp ce aveau să aducă țara pe o axă comercială de la Pakistan la Asia Centrală fost sovietică.

6) CUCERIREA RAPIDĂ A ȚĂRII

Miliția talibanilor a apărut târziu în peisajul războiului politic al Afghanistanului post-comunistm, de fapt, la mijlocul lui octombrie 1994 când datează prima acțiune armată cunoscută: eliberarea unui convoi de camioane pakistaneze, rescumpărate și reținute între Kandahar și frontiera cealaltă a țării. La câteva săptămâni după acest ajutor, talibanii cuceresc în câteva ore Kandaharul, înainte de a începe o fulgerătoare pătrundere spre Kabul, capitala, sfârșită la 14 februarie 1995. Puterea mujahedină reușea atunci în extremis să respingă această ofensivă, care s-a oprit la câteva zeci de kilometri de capitală, înainte de a se eplia încet.

Înaintarea talebă stopată în august 1995, când zonele dinspre Occident erau cucerite se aliau unele după altele. Cucerirea Hératului, capitala regională a vestului afghan, la 5 septembrie, s-a făcut fără lupte, ceea ce a avut un răsunet considerabil asupr prestigiului talibanilor, acest lucru permițându-le a se prezenta drept eliberatorii așteptați de către o populație sătulă de conducătorii săi. Pe 11 octombrie 1995, recucerirea Carasyab apoi, în noiembrie cea a Charkhiului și a Butkhakului intesifica amenințarea asupra Kabulului, unde diferitele grupări antitalebe reușiseră să blocheze accesul în capitală. La un singura an după apariția lor ca mișcare armată, talibanii controlau mai mult jumătate din țară și aproape toate teritoriile pashute. Un război de asediu și fărămițare în jurul Kabulului aducea mari avantaje militare; le-a mai trebuit încă un an forțelor talibane pentru a ajunge la porțile rezistenței adversarului său, regrupați din iunie 1996 sub semnul unui guvern ipotetic al uniunii, fără ca această noutate de concepție schimbată să amelioreze ceea ce reprezenta prestigiul lor.

Pe 27 septembrie 1996, o nouă ofensivă asupra capitalei permite luarea puterii de către talibani, în timpul retrageri adversarilor lor, ajungând într-un fel de exil (M. Hekmatyar izgonit din toate zonele aflate în estul capitalei), ajungând în regiunea lor de origine (Panjchir pentru MM. Rabbani și Massoud, nordul uzbek pentru M. Dostom). Cucerirea capitalei dădea mișcării politice fundamentul politic necesar pentru a institui guvernul său și să controleze tot aparatul administrativ al Statului, continuând efortul pe calea armelor. Astfel, în plrimăvara lui 1997 degrabă grupările talibane într-o primă fază în Mazar-é-Charif, capitala regională din Nordul uzbek (înainte de a fi promt izgoniți de acolo de cei care le deschiseseră inițial porțile), în timp ce în vara 1998 le-a permis să ajungă până la porțile rezistenței uzbece la nord și hazare în centru.

7) ISTORIE RECENTĂ

La mijlocul lui 1994 talibanii ajung să aibă controlul asupra mai mult de jumătate din țară. În iulie 1996 Hekmatyar, din nou prim-ministru, înceope să ofere poziții în cabinete, diferitelor grupări rebele, dar talibanii refuză începerea negocierilor. Talibanii câștigă controlul Kabulului în septembrie 1996, îl elimină pe președintele Rabbani, și în momentul de față controlează aproape 2/3 din teritoriu. Leaderul mișcării, Mullah Muhammad Omar, este acum “stăpănitorul” suprem pentru cei mai mulți din Afghanistan. Stricta interpretare de către talibani a legii islamice a avut un considerabil impact în societatea afghană. Forțele luiDostum și ale lui Mossoud au creat o alianță instabilă ce controlează o treime din nordul țării.

8) GUVERNUL ACTUAL

Constutuția actuală interimară negociată în 1993, condiționată pentru un președinte și un Consiliu de guvernare în tandem cu un prim-ministru și un cabinet format din 205 membrii în parlament. Curtea Supremă funcționează după charia (shari’a – legea islamică). Multe s-au schimbat, oricum, mișcarea religioasă Taliban câștigă controlul Kabulului în septembrie 1996 și îl elimină pe președinte. Puteea este instaurată în cea mai mare parte a teritoriului. Guvernul este încă în tranziție.

9) BIBLIOGRAFIE

Patrick Dombrowsky – “Afghanistanul talibanilor” – revista “Defense nationale” – ianuarie 1999

Herman Neidermayer – “L’Asie centrale: vers un nouveau “grand jeu”?” – revista “La revue internationale e strategique” – vara 1999

Collier’s Enciclopedy, 1994

Britisch Enciclopedy, 1997

American Enciclopedy, 1996

Adrese INTERNET:

www.afghanistan.com/history

www.encarta.com/history