Diplomatia Romaneasca a Anilor ’60

Cuprins

Introducere

Observând realitățile dintr-o Românie care și astăzi acuză prezența sechelelor comuniste în structuri de conducere și de putere, este inevitabilă apariția întrebărilor referitoare la modul în care acestea s-au perpetuat nu mai puțin de șaptesprezece ani de postcomunism (sau de incipit al democrației, în opinia altora). Cum a fost aceasta posibil, fiecare are cel puțin o părere, o justificare, iar unii se încumetă și la o argumentare. Însă motivul care a determinat alegerea studierii politicii externe românești a fost percepția, falsă în opinia noastră, care s-a dezvoltat cu precădere la începutul anilor ’90 și anume că „totul în comunism a fost rău”. Un alt motiv a fost tenta manifestată la polul opus, care a constat în exacerbarea importanței unor evenimente petrecute în regimul comunist; aceste atitudini sporesc și astăzi mândria națională cu precădere în rândul nostalgicilor vechilor vremuri, și implicit, conduc la creionarea unor paralele care să evidențieze potențialul ridicat al orânduirii comuniste în contrast cu performanțele scăzute ale clasei conducătoare de după ’90. Dintre evenimentele acestea care uneori cunosc semnificații mitice amintim doar retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul românesc (1958), Declarația din Aprilie 1964 ori Condamnarea invaziei din Cehoslovacia (21 august 1968).

Și nu în ultimul rând, un al treilea motiv l-a constituit tendința manifestată tot după ’90 de „a se uita cine, cum și în ce condiții a prezidat asupra stalinizării și sovietizării țării. […] Numele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost pomenit în ultima vreme doar sporadic, fără a se încerca o pătrundere în spațiile obscure ale biografiei politice a celui care a condus PCR între anii 1944 și martie 1965” – bineînțeles, autorul citat se referă cu precădere la lipsurile și nedreptățile care s-au produs pe plan intern, însă considerăm motivul de actualitate și dacă privim din perspectiva politicii externe. Căci, în fapt, Gheorghiu-Dej a pavat drumul mult-lăudatelor succese atribuite lui Nicolae Ceaușescu.

Folosind tehnica analizei de politică externă, preponderent la nivel personal, lucrarea de față surprinde o perioadă de maximă afirmare a României pe scena internațională – 1955-1970 – care s-a concretizat în beneficii economice și politice. Noutatea acestui demers o constituie prezentarea fluentă, coerentă, a modului în care personalitățile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a lui Nicolae Ceaușescu au dat formă succesului, apus astăzi, al diplomației românești. Prin urmare, interferențele de analiză a spectrului de politică europeană și americană au fost utilizate pentru a explica diferitele atitudini ale liderilor români. Respectând ordinea cronologică a desfășurării evenimentelor, am reușit să evidențiem atât parcursul ascendent al dezvoltării identității românești în plan extern, cât și premisele care au stat la baza afirmării României ca membră a lagărului comunist care a refuzat obediența față de U.R.S.S.

Lucrarea de față are ca scop reliefarea unei Românii unice în timpul comunismului anilor ’50 și ’60. Așa cum vom vedea ulterior, moartea lui Stalin a însemnat debutul uneia din cele mai importante schimbări în lagărul socialist, cu deosebire în România, care va anunța în scurt timp o traiectorie a „noului curs”. Proiectată și inițiată de Gheorghiu-Dej, această politică a cunoscut o continuă dezvoltare; când mentorul ei a trecut în neființă, urmașul avea să fie considerat continuator al ideilor, însă de multe ori, intenționat sau nu, s-a făcut o confuzie între doi termeni: continuator și părinte/inițiator al unor idei. Astfel, în special în mentalul colectiv, s-a ajuns ca lui Nicolae Ceaușescu să îi fie atribuite merite însemnate în amplasarea României pe un drum de independență politică, merite care, după cum vom arăta în paginile acestei lucrări, i-au aparținut într-o foarte mică măsură.

Care a fost ținta de politică externă a lui Gheorghiu-Dej? Dar cea a lui Nicolae Ceaușescu? Și-a clădit ultimul succesele pe realizările celui dintâi? Care a fost sensul cuvântului „independență” uzitat de liderii români în discursul lor internațional? Teza noastră, care își are rădăcinile tocmai în aceste întrebări, este aceea că dacă în timpul lui Gheorghiu-Dej putem vorbi de un deziderat al politicii externe, un deziderat care ascundea interese general împărtășite de clasa conducătoare, în primii ani ai conducerii ceaușiste, acesta fie se modifică, fie dispar întru totul. Dacă faptele și acțiunile lui Gheorghiu-Dej erau motivate nu doar de menținerea puterii personale în cadrul partidului, cât și de încercarea de eliminare a amestecului sovietic în actul conducerii țării, realizările de politică externă ale lui Ceaușescu sunt rezultatul unei pure inerții, rezultatul a ceea ce înseamnă să profiți de moment și conjunctură internațională, însă fără o viziune de viitor. Școlit în „vechea gardă” dejistă, Ceaușescu a manipulat de la început înțelesul sintagmei „independența țării” pentru a-și întări puterea în interior, iar în cele din urmă a confiscat acest înțeles, traducându-l în libertatea de a conduce o țară după propriile dorințe. Nu trebuie să omitem faptul că mediul internațional a fost unul propice pentru discursul ceaușist al anilor ’60, în care temele legate de independență, neamestec în treburile interne ale altor state, erau apreciate și cu deosebit impact în țările Vestice.

Când însă acest tip de alocuțiuni și strategie de politică externă a început să fie depășit, cu precădere după 1975, anul Conferinței de la Helsinki, când același mediu internațional era acum receptiv la probleme legate de respectarea „drepturilor omului”, Ceaușescu a făcut greșeala să considere impunerea de către Occident a respectării unor asemenea cauze ca fiind un … amestec în treburile interne ale țării sale. Finalul liderului, care s-a autoproclamat nu doar continuator, ci și un inițiator al drumului de indepedență al României, este binecunoscut. Faptul că a ratat momentul reformei politicii „sale” este sugestiv pentru calitățile de lider politic, pentru viziunea sa de politică generală, nu doar externă.

Arborele care structurează lucrarea cuprinde trei capitole. Demersul întreprins a fost ghidat în principal de urmarea firului cronologic al evenimentelor. Capitolul I „Personalitatea lui Gheorghiu-Dej” își propune să răspundă la întrebarea referitoare la motivele adoptării unei noi linii în politica externă a României; într-un context în care liderul Uniunii Sovietice, N.S. Hrușciov se decide să promoveze doctrina „coexistenței pașnice” în paralel cu o campanie de înlăturare a vechilor secretari generali de partide înscăunați prin influența lui Stalin, Gheorghiu-Dej trebuie să facă față presiunilor Moscovei și opune acesteia, în plan extern, măsuri de întărire a identității naționale a României. Patru au fost pașii în această direcție: primul a constat într-un gest simbolic, și anume găzduirea Festivalului Tineretului din Lumea a Patra, prin care dorea să arate angajamentul României la susținerea păcii și prieteniei în lume. Pasul al doilea și al treilea au vizat întărirea puterii în interior, Gheorghiu-Dej eliminând reprezentanții vechii gărzi staliniste, înlocuindu-i cu apropiații săi, iar în exterior a depus eforturi pentru reluarea dialogului cu Iugoslavia și China, actori internaționali căzuți în dizgrația Moscovei, dar pioni strategici în construirea unei opoziții antisovietice. Un al patrulea pas a fost acela al semnării Tratatului de Prietenie, Colaborare și Ajutor Reciproc. La nivelul anilor ’50, conducerea românească nu dispunea de îndeajunse pârghii pentru a se sustrage mecanismelor de încorporare economică și ideologică sovietice. Însă această poziție de membru a putut fi exploatată ulterior, când în anii ’60 atitudinea de respingere a deciziilor din cadrul diferitelor organizații reușea să atragă credit politic din Occident.

Motive ale adoptării unei linii noi în politica românească regăsim și în atitudinea lui Gheorghiu-Dej din timpul evenimentelor din 1956. Revoltele din Budapesta, deși o amenințare la adresa regimului comunist, au fost potrivite liderului de la București pentru a-și justifica mâna de fier aplicată în politicile interne și viabilitatea păstrării sale în funcție. Profitând de recentele dovezi de încredere prilejuite de contextul revoltei ungare, Gheorghiu-Dej îndrăznește să avanseze chestiunea retragerii Armatei Roșii (1958); prezentarea acestui demers de politică externă vine să sublinieze viziunea diplomației românești de la acea vreme, care a știut să fructifice atuurile oferite de convulsiile politice și sociale ale anului 1956. După acest moment, împinși de presiunile exercitate în cadrul CAER, Gheorghiu-Dej se orientează spre Occident pentru a obține mijloacele necesare clădirii unei economii viabile. Presiunile și amenințările din Răsărit, care dezavuau direcția de politică externă a României, au forțat conducerea Partidului Muncitoresc Român să ia o atitudine fermă față de politica Kremlinului: Declarația de Independență din Aprilie 1964 a oficializat demersurile întreprinse până atunci, și au legitimat traseul de politică externă viitor al României. Nu în ultimul rând, am ales să analizăm începutul relațiilor sino-române deoarece sunt relevante pentru modul în care cele două țări au ales să-și acorde sprijin împotriva pretențiilor hegemonice ale Moscovei, implicarea în medierea conflictului sino-sovietic fiind cartea prin care România a reușit să intre în atenția marilor puteri.

Anul 1964 a fost semnificativ pentru politica externă a României din cel puțin două puncte de vedere: cel al oportunităților deschise prin adoptarea Declarației din Aprilie 1964 și cel al șansei unei îmbunătățiri a relațiilor cu Uniunea Sovietică oferită de ieșirea lui N.S. Hrușciov din scena conducerii internaționale. La scurt timp după schimbarea liderului de la Kremlin, conducerea politică românească avea să se confrunte cu trecerea în neființă a artizanului Noului Curs românesc.

Capitolul al II-lea „Poarta este deschisă” își propune să analizeze posibile alternative de politică externă, altele decât cea dejistă, în acțiunile lui Nicolae Ceaușescu. Putem observa că, spre deosebire de trecut, eforturile liderilor români de a deschide relații diplomatice și de cooperare economică cu țări din Occident devin mult mai substanțiale. Perioada avută în vedere, anii 1965-1968, este una extrem de bogată în evenimente și oportunități, care au oferit României șansa de a crea o imagine de maverick ally (aliat rebel) în cadrul lagărului socialist. Această etichetă atribuită de cancelariile Vestului s-a justificat prin prisma unor acțiuni de sfidare în principal a Moscovei: România stabilește relații diplomatice cu Republica Federală Germană Austria, Statele Unite ale Americii și intensifică schimburile comerciale cu Franța. O importanță la fel de mare a fost acordată și vecinilor apropiați României, cu precădere Iugoslavia. Presiunile exercitate de Moscova au acționat ca un liant, liderii celor două țări intensificând vizitele reciproce în scopul stabilirii de strategii de cooperare economică, dar mai ales politică. Criza din Orientul Mijlociu a fost prilejul României de a face notă discrepantă în blocul socialist: a refuzat să condamne Israelul ca stat agresor, în pofida curentului general declanșat și susținut de Moscova.

China este celălalt pol către care spectrul analizei noastre este îndreptat; prin prezentarea evoluției relațiilor sino-române ne propunem să evidențiem importanța care a fost acordată acestora de către noua conducere de la București. Oscilațiile provocate de schimbarea de atitudine a lui Ceaușescu față de ideea de a critica public Moscova vor pune capăt traiectoriei ascendente a legăturilor stabilite din timpul lui Gheorghiu-Dej, totul culminând cu declanșarea Marii Revoluții Culturale, care a însemnat și ea o nouă piedică în relația dintre cele două țări. Asperitățile legăturii existente între România și U.R.S.S. s-au evidențiat existente între România și U.R.S.S. s-au evidențiat elocvent în cadrul Organizației Tratatului de la Varșovia. Mergând pe linia moștenită, Ceaușescu încearcă limitele răbdării sovietice prin opoziția manifestată atât față de acceptarea unor manevre ale trupelor aliate pe teritoriul românesc, cât și față de noile planuri de eficientizare ale conducerii Organizației. Acestea din urmă, în viziunea Bucureștiului, veneau să consolideze hegemonia sovietică, fapt dovedit și de permanenta boicotare la care au fost supuse propunerile delegației românești. Prin poziția adoptată, România a ajuns în 1968 să fie considerată „aliatul exclus” al Pactului, fapt ce s-a dovedit extrem de important în privarea de informații care a existat în legătură cu pregătirea invaziei din Cehoslovacia.

Relevanța analizei momentului 21 august 1968 se desprinde din ecoul internațional pe care l-a avut discursul virulent la adresa atitudinii membrilor Pactului de la Varșovia de a interveni militar în Praga pentru restabilirea autorității regimului existent. A fost un gest de o certă cutenzanță, care a cumulat important capital politic și care a deschis o nouă eră atât în politica internă – încep a deveni vizibile manifestările cultului personalității –, cât și în cea externă: Nicolae Ceaușescu capătă din ce în ce mai multă credibilitate în percepția Occidentului, în special a Statelor Unite, care aleg să intensifice raporturile economice și politice cu România.

În capitolul al III-lea „Sub umbrela Statelor Unite” ne propunem să analizăm demersul diplomatic românesc pentru cucerirea încrederii americane. Considerăm acest fapt important deoarece în anii ’60 România a reușit să coaguleze un interes al Americii nemaiîntâlnit pentru o țară membră a blocului comunist. Pe de altă parte, o dată acest suport asigurat, Nicolae Ceaușescu a putut continua politica de independență, însă în alți termeni decât cei stabiliți de Gheorghiu-Dej. Câștigarea unei poziții oarecum privilegiate a țării a început prin demersurile făcute imediat după criza rachetelor cubaneze din 1962, când Bucureștiul a prezentat în fața liderilor americani dovezi concrete de delimitare față de politica Moscovei precum și opțiunea lor de neutralitate într-un eventual atac împotriva sovieticilor.

În timpul războiului din Vietnam, la insistențele Beijingului, liderii de la București acceptă să susțină militar vietnamezii, însă în paralel întreprind măsuri pentru crearea unor posibilități de dialog între Washington și Hanoi. Tolerarea de către americani a acestui dublu joc al părții române este relevantă căci evidențiază poziția strategică și importanța României în spectrul politicii internaționale. La prestigiul țării a contribuit și vizita vice-președintelui R. Nixon din 1967, care a fost primit de N. Ceaușescu cu cele mai însemnate onoruri; a fost gestul care a asigurat sprijinul viitor pentru politica externă a dictatorului comunist. Acest fapt s-a observat cu precădere în 1968, când temerilor românești de o iminentă invazie sovietică și în România, Statele Unite au replicat U.R.S.S.-ului să nu dea „drumul câinilor războiului, că altfel nu știm ce se va întâmpla”. A fost o dovadă evidentă că Ceaușescu și-a adjudecat o parte din umbrela securității americane, iar alături de necontenitele laude din Vest, el a putut face față presiunilor lui Brejnev.

Punctul culminant al relațiilor româno-americane a fost atins de vizita de data aceasta a președintelui R. Nixon în 1969. A fost momentul când lui Ceaușescu i se propune rolul de mediator al dialogului dintre Statele Unite și China, rol pe care îl acceptă, cerând în schimb acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate României. După 1972, când are loc o destindere a relațiilor în plan internațional și un contact direct între Mao și Nixon, importanța lui Ceaușescu se diminuează; la fel și firava liberalizare din politica internă resimțită la sfârșitul anilor ’60.

Prin prezentarea evoluției relațiilor româno-americane, dorim să răspundem implicit la întrebarea legată de existența unor limite ale inerției dejiste în politica lui Nicolae Ceaușescu; cert este că predecesorul nu a imaginat o asemenea apropiere între cele două țări, el dorind doar sprijin economic pentru coloșii industriei românești. În această relație, urmașul a ieșit din tiparul ideilor trasate de Declarația din 1964, plasând România anilor 1968-1970 sub influența evidentă a Americii. Deci, nu doar că a părăsit echilibrul pe care Gheorghiu-Dej s-a străduit să îl mențină, dar a plasat România într-o izolare în ceea ce privește relația cu ceilalți membri ai lagărului socialist.

Lucrarea de față își trage seva informației din scrierile unor autori recunoscuți, precum Dennis Deletant, Mihail Ionescu, Michael Shafir, Mihai Retegan, Stephen Fischer-Galați, Aurel Braun ori Florin Constantiniu. Aceștia prezintă într-o manieră descriptivă ori, dimpotrivă critică, perioada supusă atenției noastre, iar scrierile lor au constituit punctul nostru de plecare. Consultarea stenogramelor disponibile în culegeri precum Romania and the Warsaw Pact, 1955-1989. Selected Documents ori cele din revista Magazin Istoric a permis trasarea diferențelor de viziune. Astfel, la nivel descriptiv am ales să disjungem planurile personal de cel național în prezentarea evenimentelor; la nivel de analiză, părerea noastră se desprinde de opinia generală în momentul asumării faptului că politica ceaușistă a fost continuarea celei dejiste. Considerăm că acest aspect este veridic, însă se impun câteva precizări: a fost o continuitate în virtutea inerției, a fost o continuitate animată de alte interese decât cele ale predecesorului. Acestea au fost vizibile și din lecturarea Convorbirilor și mărturiilor fostului ministru de externe, artizanul în fapt al întregii politice externe, Corneliu Mănescu și strânse de Lavinia Betea. Folositoare au fost și opiniile unui fost membru de seamă a regimului comunist, Paul Niculescu Mizil, care au permis exprimarea dezacordului nostru cu unele interpretări aduse de acesta faptelor istorice.

Scrierile lui Sergiu Verona ori cele ale lui Ioan Scurtu referitoare la Organizația Tratatului de la Varșovia și evoluția României în cadrul acesteia, au fost edificatoare pentru crearea palierelor analizei noastre, care s-au concentrat pe relațiile stabilite cu China, U.R.S.S. și Occident. Față de aceste scrieri, documentele vin să întărească poziția reliefată de autori și împărtășită de noi, dar etichetată de Petre Otu și Florin Constantiniu, aceea de rebel în cadrul Organizației. Experiențele fostului ministru român la Beijing, Romulus Ioan Budura, așezate pe hârtie cu preponderență în articole din revistele Magazin Istoric, Historia ori Dosarele Istoriei, au fost o prețioasă sursă de analiză a relațiilor sino-române; iar pentru a verifica subiectivismul acestora, perspectiva istorico-analitică prezentată de Liu Young în volumul coordonat de Armand Goșu, Politica externă comunistă și exil anti-comunist, au ajutat la desprinderea propriilor noastre concluzii, prin prisma scopului avut în vedere.

I. Personalitatea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej

Capitolul de față își propune să reliefeze primii pași făcuți de Gheorghiu-Dej pentru a se delimita de politica Moscovei, care, după moartea lui Stalin, s-a îndepărtat de viziunile și credințele liderului român. Aceste prime acțiuni au purtat mereu pecetea fricii, fapt justificat de natura luărilor de poziții în diferite ocazii pe plan internațional și de măsurile de epurare întreprinse în interiorul partidului. Urmărind firul cronologic, acest capitol se oprește în momentul Declarației din Aprilie 1964. Cele trei subcapitole acoperă o perioadă de aproximativ doisprezece ani, însă nu neapărat acest lucru ne preocupă; dorim să surprindem nu doar incipitul, ci și întreaga metamorfoză în politica externă a unui lider român școlit în ideile staliniste, care va îmbrăca în cele din urmă „straiele naționaliste”. Eroziunea hegemoniei sovietice a fost instrumentată în principal cu ajutorul a două „leviere”: China și Occidentul. Prima a oferit suport moral pentru cauzele politice care erau aclamate la București ca fiind imperativ de respectat în relațiile dintre țările socialiste, în timp ce Vestul a fost sursa de sprijin necesar emancipării de sub controlul economic exercitat de Moscova.

Primul subcapitol se oprește în pragul declanșării frământărilor de la Budapesta; perioada scursă în cei 3 ani de la moartea lui Stalin au fost esențiali pentru ascensiunea politică a lui Gheorghiu-Dej. Finele anului 1955 creionează o realitate în care fostul lucrător ceferist își asigurase sprijinul în țară, iar acțiunile lui se îndreptau spre îndeplinirea măsurilor necesare construirii unui „nou drum” al României în lagărul socialist, acțiuni care uneori au exprimat sfidări la adresa autorității lui Hrușciov. Aceste sfidări vor fi analizate cu precădere în subcapitolul doi, unde comentăm momentul revoltelor din capitala Ungariei, precum și gestul „care a uimit planeta: armata rusă a plecat de bunăvoie dintr-o țară estică”. Punctul culminant va fi atins însă de elaborarea Declarației de Independență din aprilie 1964. Subcapitolul trei acordă o atenție sporită întemeierii uneia din cele mai fructuoase relații pentru politica românească în ansamblul ei: China.

Se impune precizarea unui amănunt, care ghidează întreg parcursul analitic de față: optica prin care evenimentele externe sunt analizate este aceea a dorinței liderului român de a asigura o politică externă cât mai independentă de liniile Moscovei, dar păstrând un cadru socialist.

I.1. Primi pași. Consolidarea puterii în interior. O privire spre exterior

Cu siguranță, anul 1953 a însemnat în istoria Europei de Est un moment crucial, de care puteau profita doar cei destul de abili în a pescui în ape tulburi. 1953 a fost anul când Stalin și-a cunoscut sfârșitul, lăsând în urma sa un standard al conducerii autoritare nu ușor de atins și de controlat. Acest vid a fost speculat, în limitele posibilităților, de toate țările aflate în lagărul socialist, și mai ales de România, unde Gheorghe Gheorghiu-Dej aplicase cu sârg politicile lui Stalin.

La finele lui 1953 încă persista convingerea în sânul clasei conducătore că singura cale de menținere și perpetuare a ideologiei comuniste în România putea fi dată de continuarea ideilor și a practicilor staliniste. Și asta în total contrast cu fenomenul general manifestat în timpul primăverii și verii anului 1953, când liderii țărilor est-europene (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria) s-au văzut obligați a recunoaște neajunsurile și erorile politice ale trecutului recent, mai ales cele legate de starea economică. Ralierea la aceast curent general nu poate fi privită așadar ca o mutare strategică de gândire a lui Gheorghiu-Dej. Mai mult, a critica perioada anterioară, unde el s-a aflat în rândurile conducătoare, prezenta un risc cum nu se poate mai mare; aici poate constă și unul din meritele lui Dej: criticând aspru evenimentele de până în 1953, a reușit să impună în locul efectelor prezente, prognoza unor viitoare realizări – Noul Curs românesc. Aceste luări de poziții nu au putut fi lipsite de pericole, două fiind amenințările care se prefigurau la orizont: „speranțele crescânde ale populației într-o schimbare a orientării politice și posibilitatea apariției unor rivali în cadrul Partidului Muncitoresc Român”. Însă, în România anului 1953 „nu exista amenințarea unei contrarevoluții din partea dușmanilor comunismului și nici pericolul stabilirii unui regim necomunist”.

Astfel, într-un context al asumării erorilor politice și punerea lor pe seama lui Stalin, Moscova propune în Europa de Est ceea ce se va numi „Noul Curs”, adică o politică bazată pe conducere colectivă, nivel de trai ridicat al popoarelor și deschidere față de Vest. Însă liderii antrenați în luptele interne de putere se poate să nu fi acordat suficient credit faptului că fiecare țară trebuia să adapteze proiectul la specificul propriu, pentru a-l face funcționabil. Astfel, Gheorghiu-Dej a fost printre primii conducători din Europa răsăriteană care avea să introducă „Noua linie” în politica românească, el însușindu-și treptat imaginea de reformator național al țării. Care este explicația acestei transformări? La distanțarea de Kremlin Gheorghiu-Dej a început să se gândească atunci când și-a dat seama că Hrușciov dorește schimbarea secretarilor generali ai partidelor comuniste din țările-satelit rămași din timpul lui Stalin; „atunci când și-a simțit amenințat fotoliul de lider, pentru a se pune la adăpost de „brațul lung al Moscovei”, a descoperit Gheorghiu-Dej virtuțile politicii de independență”.

Frica a fost sentimentul care a guvernat toate acțiunile lui Dej. Frica de ceea ce s-ar putea întâmpla în țară după dispariția ideologului suprem, frica de cele ce urmau să se întâmple la Moscova în sânul clasei conducătoare. Este lesne de observat rolul deloc ușor pe care Dej a trebuit să îl joace, în sensul că, întâi a criticat o perioadă în care el a fost principalul gardian al politicii staliniste, iar mai apoi avea să fie considerat cel care scoate România de sub ascultarea sovietică, luptând pentru independență, mai ales în politica externă. În principal, aflat în zodia fricii și ghidat de dorința de a rămâne la putere, Gheorghiu-Dej a fost printre primii lideri est-europeni care au introdus noua linie, și aceasta din considerente politice. Dej, stalinist convins, simțind presiunile reformatoare ale lui Hrușciov, s-a angajat asupra edificării unei „căi românești către socialism” și a turnării unei „fundații de granit” ce avea menirea să aducă României prosperitate și independență într-o lume comunistă. „Formula succesului era simplă și eficace: în țară, Gheorghiu-Dej a rezistat presiunilor de convocare a congresului partidului până când nu a fost sigur că putea să îl controleze; în afară, el s-a alăturat forțelor care urmăreau să slăbească hegemonia Rusiei în Europa de Est și în lumea comunistă; și în același timp, el declara loialitate Kremlinului cu fiecare prilej”.

Principala caracteristică a noii linii era întărirea identității naționale a României atât în țară, cât și pe plan extern. Pe scena internațională se produc importante schimbări; astfel, Hrușciov promovează doctrina „coexistenței pașnice” față de Occident și o relaxare a tensiunilor din interiorul URSS, ceea ce nu putea decât să dăuneze poziției lui Gheorghiu-Dej, care se remarcase prin vehemența îngrădirii oricăror contacte cu Vestul și persecutarea românilor care aveau și cele mai mici legături cu „cei de dincolo”. De asemenea, relațiile dintre Moscova și Belgrad, respectiv Peking, căpătă o notă de vădită schimbare comparativ cu trecutul. Toate acestea îl împing pe Dej să anticipeze viitoarele mutări ale actorilor sovietici și astfel el devine unul din primii lideri est-europeni care proclamă la 23 august 1953 „noul curs” în România, după tiparul trasat de Hrușciov.

Vădit pasionat dar și direct interesat de tot ceea ce se consumă în perimetrul internațional, Dej avea să speculeze pe seama evoluțiilor relației sino-sovietice și cea cu Iugoslavia, pentru a promova doctrina „căilor individuale spre socialism” legând de aceasta șansa promovării intereselor naționale ale României. Finalul era oarecum previzil pentru observatorul avizat: edificarea unei Românii comuniste și menținerea puterii prin identificarea partidului cu Statul. Ce este mai important este că această identificare cu interesele poporului a fost însoțită de stimularea rusofobiei știute a românilor, de ferme acțiuni diplomatice care aveau menirea să deschidă porți de dialog cu Vestul, dar mai ales să se obțină legături strânse cu Iugoslavia și China, toate în linie cu evoluția politicilor sovietice, dar nu neapărat pentru aceleași motive ca ale Kremlinului.

Primul pas înspre o politică externă independentă, și implicit a deschiderii spre Vest, a fost găzduirea în vara anului 1953 a Festivalului Tineretului din Lumea a Patra, care a reprezentat angajamentul României la „pace și prietenie între toate popoarele”. Acest prim pas a fost continuat apoi în februarie 1954 când Dej a susținut că „egalitatea completă în drepturi, respectul reciproc al intereselor naționale, dorința comună de pace”, ceea ce caracteriza relația URSS – China, trebuiau să se constituie în principiile de bază ale politicii statelor socialiste. Drumul spre Vest a fost continuat în 1954 prin încheierea unor acorduri comerciale cu Austria, Danemarca, Italia, Turcia, Franța și Norvegia. Aceste acțiuni au fost primele mișcări tactice ce vizau o distanțare de Moscova. Se poate constata faptul că această încercare de redirecționare a politicii românești a atras un sprijin semnificativ, căci „elita comunistă românească, fie că era alături de Gheorghiu-Dej, fie că se delimita de el, s-a unit pentru a promova dezangajarea față de Moscova și pentru a revendica identitatea națională, măcar în limitele admise de situația internațională existentă” .

Libertatea de mișcare în exterior depinde însă de autoritatea și libertatea de care te bucuri acasă. Al doilea pas în direcția unei vizibile independențe a politicii externe a constat în asigurarea supraviețuirii politice în interiorul țării; urmărirea acestui scop a determinat în fapt toate schimbările, fiindu-i, deci, vitală lui Dej. Concret, el și-a consolidat puterea prin eliminarea adversarilor din partid și reabilitarea altora condamnați la închisoare pe viață, dezvoltând în acest scop o adevărată poliție secretă ce a avut ca scop terorizarea potențialilor inamici. În privința populației a desființat raționalizarea forțată și a stimulat un nou suflu economiei, printr-o politică a prețurilor. În plan extern, Gheorghiu-Dej a luptat să își atragă cel puțin simpatia Iugoslaviei și a Chinei, căci numai acestea puteau să ofere o protecție a intereselor sale în disputa cu Kremlinul.

Așadar, pasul al treilea constă în normalizarea relațiilor cu cele două entități amintite; cu Iugoslavia legăturile s-au deschis prin intermediul Porților de Fier, mai exact, în primăvara anului 1953, când Gheorghiu-Dej semnează cu Tito o înțelegere de administrare a traficului în această zonă, urmat în 1954 de un acord privind evitarea, de ambele părți, a incidentelor la graniță. Apropierea față de China a început printr-un efort conjugat al celor două părți în negocierile pentru dizolvarea sovromurilor și a echivalentului acestora în China, obiectiv atins în toamna lui 1954. Corneliu Mănescu, fost ministru de externe al României în anii ’60 și artizanul de facto al întregii politicii externe românești din această perioadă, găsește că rațiunea descotorosirii de aceste poveri economice a fost dictată de faptul că după cel De-al Doilea Război Mondial, „Uniunea Sovietică a ajuns cel mai mare proprietar din România, Bulgaria sau Ungaria, deoarece aceste sovromuri au înghițit ramurile economice principale. Și atunci, normal ar fi să te întrebi ce fel de relații externe poți avea ca țară atunci când, de fapt, nu poți avea o libertate economică de mișcare”. Aceste atuuri fiind asigurate, nu a mai rămas decât o confruntare directă cu Hrușciov, lucru care s-a consumat în august 1955, când acesta a făcut o vizită în România pentru a celebra 11 ani de la eliberarea României de fascism.

În anul 1955 era conturat deja faptul că Hrușciov și Gheorghiu-Dej nu împărtășeau aceleași viziuni asupra socialismului. Mai mult, prin faptul că liderul sovietic pleda pentru „conducerea colectivă” a partidului, în scopul prevenirii acumulării puterii de o singură persoană, Gheorghiu-Dej devenise conștient că în subsidiar se urmărea de fapt înlăturarea sa. Neuitând scopul vizitei, Hrușciov a afirmat că eliberarea României a fost meritul Rusiei, cu cel mult sprijinul românilor, însă în nici un caz nu a fost opera României. Astfel, Hrușciov a contestat atât istoria, cât mai ales legitimitatea lui Dej, reafirmând supremația Moscovei în blocul sovietic. Tuturor acestora, Gheorghiu-Dej le-a replicat sfidător, reiterând ideile legate de natura relațiilor din interiorul blocului socialist – care trebuie să fie ca cele dintre Rusia și China – și cele despre evenimentele din august 1944, culminând cu „inalienabilitatea drepturilor suverane ale tuturor națiunilor, indiferent de organizarea lor politică sau socio-economică”. În mod surprinzător, aceste idei își găsiseră suport necondiționat din partea Chinei, a cărei delegație aflată în România în 1954, cu ocazia celei de-a zecea aniversări a eliberării, se detașează de versiunea moscovită cu privire la artizanul evenimentelor din august 1944 și susține întru totul rolul comuniștilor români ca lideri de necontestat ai poporului.

Interesante sunt și urmările acestei vizite și cele ale celui de-al doilea Congres al Partidului Muncitoresc din decembrie 1955. De reținut este faptul că toate acțiunile de acum ale lui Gheorghiu-Dej nu mai sunt afectate la fel de mult de sentimentul fricii, pentru că atât pe plan extern, cât și intern, acesta a început să prindă încredere, o siguranță care îl determina să nu abandoneze calea urmată. Dovezi în acest sens rezidă în continua sfidare și chiar provocare a Moscovei, un exemplu imediat fiind reocuparea postului de Prim-Secretar al partidului, în octombrie 1955; mai mult, Gheorghiu-Dej a încredințat postul de Prim-Ministru unui susținător al său, Chivu Stoica. Acesta era un semn clar că nu vor mai exista nici un fel de concesii față de socialismul cosmetizat al lui Hrușciov, căci funcțiile de conducere au fost ocupate de aceleași persoane care le-au deținut și în 1952.

Un alt aspect ce merită a fi amintit este evenimentul din luna mai a anului 1955, când România a semnat la Varșovia, ca membru fondator, Tratatul de Prietenie, Colaborare și Ajutor Reciproc. O altă alternativă în acel moment nu exista, însă trebuie subliniat faptul că evenimentul s-a consumat înainte ca Dej să intensifice lupta internă pentru putere. Hrușciov își manifestase intenția de a destinde relațiile cu Occidentul, dar în același timp a dorit întărirea autorității sale în cadrul blocului socialist, dezvoltând noi forme legale prin care să păstreze controlul asupra lagărului socialist. Pe lângă faptul că Tratatul s-a dorit a fi o replică la Alianța Nord-Atlantică (NATO), Pactul de la Varșovia a fost un instrument la dispoziția liderilor de la Kremlin prin care au impus și menținut un sistem de valori cât mai apropiat de cel existent în URSS. Este de notat că România a fost membrul-problemă al acestui pact încă de la începuturi; neavând posibilități de a se sustrage, reprezentanții României au pus la încercare autoritatea statutului – și implicit a URSS, și mai apoi au avut o atitudine sfidătoare față de respectarea acestuia. Aspecte însă care vor fi tratate în paginile următoare.

Privind în retrospectivă, această adeziune a României a fost benefică pentru politica pe plan extern și îndrăznim să-l considerăm pasul al patrulea. Afirmația se justifică din prisma dizidențelor României în cadrul Pactului ce s-au consumat până la începuturile anilor ’70. Acestea nu ar fi avut același efect de atragere a atenției și sprijin din partea Occidentului dacă s-ar fi consumat în afara cadrului Pactului, dacă ar fi venit din partea unui actor-spectator, și nu al unuia jucător. Este drept, perspectiva de „neutralitate” nici nu exista atunci pentru România, căci trupele sovietice ce staționau în țară ar fi înclinat balanța după voia Moscovei. Însă lipsa de solidaritate de care avea să dea dovadă România ca membru al Pactului, nu a adus decât credit internațional din partea Aliaților. Considerăm deci și această adeziune a României ca fiind o mișcare politică determinată tot de frica liderilor români, însă care a putut fi fructificată spre pavarea unui drum independent al politicii externe.

De asemenea, ce a urmat semnării acestui tratat a constituit o premisă a acțiunii viitoare a lui Dej de a solicita retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul românesc. La o zi de la semnarea Pactului, în 15 mai, Marea Britanie, Franța, SUA, URSS și Austria parafează la Viena „Tratatul de stat referitor la reabilitarea Austriei democratice și independente” prin care aceasta devine neutră. Astfel, Austria nu putea semna acorduri politice ori economice cu RFG, iar URSS se angajase să își retragă trupele până la finele lui 1955. La aflarea acestei vești, Gheorghiu-Dej ar fi împărtășit sentimentul de bucurie conducerii P.M.R.: „Mă, băieți, o zi mare, înălțătoare pentru Țara Românească”

Având în țară puterea consolidată, având în exterior un mediu deloc ostil ideilor sale, Gheorghiu-Dej avea curând să se confrunte cu ceea ce a însemnat în istorie revolta de la Budapesta. A fost un moment decisiv pentru direcția politicii externe ce o urmărea liderul român, care, într-un context tulbure, a fost speculat în favoarea țării.

I.2. Adio, Moscova!

Mergând pe firul istoric, analiza a trei mari evenimente constituie scopul acestui subcapitol; efectele Revoluției de la Budapesta, retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul românesc și Declarația de Independență din 1964 conturează politica externă pentru întreg deceniul șase, lărgind considerabil orizonturile diplomației românești. Nu în ultimul rând, regimul lui Gheorghiu-Dej se consolidează, el eliminând din partid și din țară elementele sovietice care s-ar fi constituit într-o posibilă amenințare.

Anul 1956 a debutat cu o criză majoră pentru Gheorghiu-Dej. El a trebuit să facă față unei surprize din partea lui Hrușciov, în momentul când a fost dat publicității discursul secret al liderului sovietic de condamnare a lui Stalin. Pus într-o situație incomodă, Gheorghiu-Dej a răspuns atacului voalat al Moscovei prin intermediul presei, afirmând doar că Stalin a greșit prin practica exagerată a cultului personalității. Cum era de așteptat, orice critică adusă mentorului său ar fi fost un atac la propria guvernare, căci asocierea sa cu stalinismul era incontestabilă.

Luna iunie a anului 1956 a adus în orașul polonez Poznan greve și mișcări de protest ale populației. Acestea au fost motivate în special de salariile scăzute, însă au fost susținute și de intelectualitate. Spiritele au fost potolite prin numirea lui Gomulka în funcția de prim-secretar la 21 octombrie, după ce în prealabil o delegație sovietică condusă de Hrușciov a vizitat Polonia cu scopul de a verifica activitatea partidului. Alternativa militară ar fi fost foarte riscantă, căci trupelor sovietice li s-ar fi opus armata poloneză, iar o ciocnire în Polonia ar fi putut conduce la serioase tulburări în alte țări.

În Ungaria lucrurile au stat diferit. Și situația politică, comparativ cu cea din Polonia, a fost diferită. Frământările populației au determinat, pe 24 octombrie, acțiuni militare sovietice, dar au dat și posibilitatea lui Imre Nagy să revină în fruntea partidului, de unde a proclamat că guvernarea partidului unic s-a încheiat, iar trupele sovietice urmau a se retrage din țară; mai mult, la 1 noiembrie a anunțat public posibila renunțare a Ungariei la calitatea de membru a Pactului de la Varșovia. Prin aceasta, Nagy a mers mult mai departe decât Gomulka, lucru care nu a fost tolerat de Moscova; în acest moment, revoluția ungară a căpătat un vădit caracter anti-comunist, iar în data de 4 noiembrie 1956 Budapesta a fost invadată, revoluția cunoscându-și astfel finalul.

În ceea ce îl privește pe Dej, el era preocupat de două posibile scenarii post-revoluționare: un succes al revoltei din Ungaria împotriva comunismului ar fi putut determina un val de entuziasm printre locuitorii maghiari ai Transilvaniei, ceea ce „ar fi constituit scânteia unei revolte anticomuniste în România”. Al doilea scenariu era dat de faptul că o Ungarie non-comunistă ar fi putut avea cereri asupra statutului Transilvaniei, aceste temeri fiind susținute de participarea studenților maghiari la revolte. Hrușciov și Malenkov au vizitat în secret România la 1 noiembrie 1956 pentru a discuta criza ungară cu liderii români; aici, Hrușciov a exprimat dorința ca trupele române să fie folosite pentru a înnăbuși revolta, dar Gheorghiu-Dej s-a opus, invocând componența multi-etnică a armatei (români și maghiari), care ar fi putut periclita, în opinia sa, obținerea unei înfrângeri rapide și eficiente a revoltei. Acest pretext pentru neimplicarea trupelor românești în evenimentele de la Budapesta nu a înseamnat că Dej s-ar fi opus unei intervenții în forță. Acceptul său asupra soluției armate a fost exprimat indirect, prin faptul că trupele sovietice staționate pe teritoriul României au fost primele care au trecut granița în 26 octombrie pentru a consolida prezența sovietică.

Luând în considerare constrângerile politice interne, este dificil de admis că refuzul lui Dej de a implica propria armată poate fi văzut ca un act strategic al diplomației românești de distanțare de Moscova. Se poate cel mult afirma că a fost un gest de o abilă manevrare a contextului evenimentelor, în final Gheorghiu-Dej menținându-și regimul fără mari convulsii. Octombrie 1956 a avut un profund efect asupra relațiilor externe ale României pentru că a oferit oportunitățile necesare atât pentru demonstrarea fidelității față de URSS, cât și pentru supraviețuirea politică a regimului stalinist și adaptarea politicii externe la condiții post-revoluționare. În ceea ce privește cîștigul internațional al conducătorului român de pe urma acestei revolte, este de menționat discreditarea politicilor de concesiune față de Polonia și Ungaria în numele liberalizării și al de-stalinizării. Indirect, Gheorghiu-Dej l-a convins pe Hrușciov de meritul păstrării sale în funcție și a justificat opoziția sa față de liberalizare.

Pe parcursul derulării evenimentelor, Bucureștiul s-a dovedit a fi aliatul de încredere al Moscovei, sprijinul acordat depășind cadrul politicului. Liderii români au fost primii care au vizitat Budapesta după invazie, susținând într-un comunicat oficial că acțiunea Moscovei fusese „necesară și corectă”. La 30 octombrie 1956, în plină criză ungară, URSS face o declarație cu privire la „Principiile de Dezvoltare și Întărire a Prieteniei și Cooperării între Uniunea Sovietică și celelalte State Sovietice”; după terminarea evenimentelor, între 26 noiembrie și 3 decembrie, o delegație română s-a deplasat la Moscova pentru reconfirmarea cererii de acceptare a validității principiilor de egalitate a națiunilor socialiste și a suportului economic pentru construirea drumului spre socialism prinse în proaspăta „Declarație”, însă Moscova a respins Bucureștiului toate concesiile de care ar fi fost interesată. Deși intransigența Kremlinului în plan politic a fost contrabalansată de ajutoare în domeniul economic și militar, această întâlnire a avut un efect hotărâtor pentru traiectoria spre Vest a relațiilor externe ale României. Revoluția ungară a precipitat decizia liderului român de a deveni „indepedent”; în condițiile destalinizării lansate de Hrușciov, Gheorghiu-Dej gândea că putea avea oricând soarta lui Imre Nagy. Prin urmare, în parcurgerea noului curs destinat politicii românești, era imperativă deconectarea economiei și securității românești de Moscova, iar în această direcție, determinarea retragerii trupelor sovietice din România a constituit următoarea țintă de politică externă, după consumarea evenimentelor din Budapesta.

Așa cum am precizat în paginile anterioare, chestiunea retragerii trupelor sovietice a fost avansată pentru prima dată în iunie 1955. Prilejul l-a constituit atunci semnarea, la 15 mai, a Tratatului referitor la reabilitarea Austriei prin care aceasta devenea neutră. Prezența trupelor sovietice pe teritoriul românesc a fost consfințită în februarie 1947, prin Tratatul de pace cu România. Una din clauze stipula dreptul rușilor de a avea armate pe teritoriul românesc pentru a asigura un culoar de legătură cu trupele sovietice din Austria. Însă în momentul dobândirii neutralității de către Austria, nu mai exista nici o justificare juridică a staționării trupelor în România. Tratatul de la Varșovia se constituia în singurul instrument prin care mai putea URSS să impună menținerea trupelor în România și Ungaria, însă în timp, calitatea de membru al Tratatului de la Varșovia a devenit un criteriu de apreciere a încrederii pe care Kremlinul o putea avea în aliații din Războiului Rece.

Prima cerere de retragere a trupelor a fost înaintată în 1955, imediat după momentul Austria și la numai doi ani de la moartea lui Stalin. Justificarea acțiunii Bucureștiului era dată de faptul că România nu reprezenta o amenințare la adresa socialismului, ea fiind flancată de țări prietene URSS-ului. Era ușor de înțeles că această propunere nu ar fi avut sorți de izbândă în acele momente, dar liderii români au dorit să facă cunoscute intențiile lor.

În octombrie 1956, pentru conducătorii sovietici era limpede că o tolerare a două revolte în sânul lagărului socialist putea însemna o amenințare la cuceririle sovietice din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În aceste condiții, Hrușciov a decis semnarea unor noi înțelegeri în ceea ce privește staționarea trupelor sovietice. În cadrul vizitei din noiembrie-decembrie 1956 a delegației române la Moscova, liderul sovietic a forțat în cadrul negocierilor un acord de menținere a trupelor în România, justificarea constând în faptul că prezența trupelor NATO în vecinătatea țărilor socialiste reprezenta o amenințare, iar „staționarea vremelnică a unităților militare sovietice pe teritoriul Republicii Populare Române” era considerată de ambele părți necesară și conformă cu Pactul de la Varșovia. Tratatul ce a urmat acestui acord a fost semnat în aprilie 1957 și era cât se poate de nefavorabil României: nu se preciza o durată fixă pentru staționarea trupelor sovietice, iar orice modificare a Tratatului trebuia să cumuleze acceptul ambelor părți semnatare. Acest lucru a însemnat că URSS a găsit o cale legală din punct de vedere juridic de a menține armatele în România cât timp dorea.

Exploatând abil proaspetele dovezi de încredere oferite cu prilejul revoltei ungare, Gheorghiu-Dej a lansat o a doua cerere de retragere, în contextul noii doctrine promovate de Moscova, cea a relaxării relației Est-Vest. Pentru ca această cerere să fie credibilă și să aibă șanse de reușită, s-a pus problema ca partidul să fie capabil să asigure securitatea internă. Pentru confirmarea acestui fapt, în septembrie 1957, Bucureștiul a fost gazda unei întâlniri a liderilor din Balcani, întâlnire care a urmărit transformarea Balcanilor într-o zonă de pace și colaborare. Această inițiativă l-a mulțumit pe Hrușciov, căci era foarte interesat să restaureze atmosfera co-existenței pașnice ce a fost zdruncinată de intervenția armată din Ungaria. În subsidiar, Gheorghiu-Dej era interesat să afle care era poziția liderilor balcanici față de politica și acțiunile recente ale Moscovei pentru a putea anticipa șansele de succes ale demersului său de retragere a trupelor.

În martie 1958, o delegație română a vizitat Orientul Mijlociu și Orientul Îndepărtat cu scopul de a atrage susținători pentru principiul promovat de R.P.Chineză, conform căruia, apărarea și securitatea unei țări poate fi asigurată prin propriile forțe armate naționale. Beijingul exemplificase acest principiu prin retragerea trupelor ei din Coreea de Nord. Ceea ce se urmărea prin acest demers era demonstrarea faptului că prezența trupelor sovietice nu își mai găsea justificarea pe teritoriile altor state, în special pe cel al României.

Forțat de contextul internațional, la 24 mai 1958 Hrușciov anunță retragerea unităților militare, însă în contextul unei mai ample retrageri a trupelor sovietice din Europa de Est. Speranța liderului sovietic era aceea că acțiunea sa ar putea determina NATO să îi urmeze ca exemplu. În același timp, în momentul deciziei anunțului, Hrușciov a fost conștient de faptul că România era membră a Pactului de la Varșovia, era înconjurată de alți membri ai aceluiași Pact și, mai mult, în Ungaria au fost păstrate suficiente trupe în cazul unei necesități. De asemenea, nu trebuie trecut cu vederea faptul că după invazia Budapestei era necesar a oferi Occidentului, la începutul unei noi tentative de destindere, semne ale bunelor intenții sovietice; „era nevoie însă de un exemplu răsunător, și acesta a fost România”. Efectele victoriei în plan național au fost mai mult psihologice, căci România continua să fie legată strâns de URSS. Însă, în politica externă, Gheorghiu-Dej se putea angaja în acțiuni cu alt interes decât cel sovietic. Ceea ce se și va întâmpla.

Chiar dacă procesul negocierii retragerii a durat aproximativ 3 ani, acesta este justificat de contextul internațional al vremii. Cu toate acestea, așa cum afirmă și Corneliu Mănescu, „românii, spre deosebire de alte țări semnatare ale Tratatului de la Varșovia, și-au păstrat o anumită independență militară. Bunăoară, pe teritoriul României n-au mai fost admise, după 1958, manevre militare ale unor armate străine”; aici poate se observă iscusința lui Dej, căci el justifica neparticiparea României la acțiuni militare în alte țări din motivul că „trebuie adoptată o lege de către Marea Adunare Națională pentru aceste mișcări”.

O dată încheiată retragerea trupelor, România nu mai depindea, cel puțin militar, de URSS; este lesne de înțeles că sovieticii aveau să căute noi mijloace de a ține România sub constrângere. În construcția propriului drum spre socialism mai exista, cel puțin un impediment, și anume economia țării, care încă era conectată la aparatul decizional sovietic. Calea spre Declarația de independență din 1964 trebuie analizată, începând din 1958, dintr-o perspectivă a luptei pentru autonomie decizională în ceea ce privește economia românească.

Noiembrie 1958 a pus temeliile, cel puțin declarativ, accelerării socialismului în România. Prima întrebare care se pune ar fi de ce a devenit Dej atât de insistent asupra politicii economice? Răspunsul lui Corneliu Mănescu relevă o realitate general-valabilă: „politica externă este o consecință a politicilor economice și a celor militare. Și invers.”. Comparativ cu celelalte state socialiste, România suferea de un imens decalaj al dezvoltării, lucru care se răsfrângea în autoritatea ei pe plan internațional și în posibilitățile efective de a acționa.

O Românie fără capacități economice nu putea face față URSS-ului în CAER, unde, din cauza relaxării relațiilor dintre Est și Vest, Moscova a purtat abile presiuni și politici de integrare a economiilor blocului sub conducerea ei. O primă sursă de fricțiuni a apărut în momentul când s-a pus problema specializării producției în țările membre CAER. Astfel, în cele industrializate deja urma a fi concentrată producția de mașini, iar țările mai puțin dezvoltate trebuiau să importe acele utilaje pentru a-și modifica productivitatea. Acestor propuneri România a răspuns public, în 1960, prin apariția în presă a unui articol – „Industrializarea socialistă” – în care era respins principiul potrivit căruia numai acele ramuri ale industriei trebuie dezvoltate, pentru care există în țară materiile prime necesare; „dezvoltarea cu prioritate a industriei, grele, în general, trebuie realizată nu în sistemul socialist în ansamblul său, ci în fiecare țară socialistă”.

La întâlnirea din 3-5 august 1961, Hrușciov a propus un plan prin care acorda CAER un rol de planificare supranațională. În acest context, României îi revenea rolul de a garanta materii prime celorlalți membri, ceea ce ar fi dus la încetinirea ritmului ei de modernizare industrială. Gheorghiu-Dej nu a acceptat această poziție, căci într-o asemenea situație, România devenea ușor de exploatat economic de URSS. Acest refuz pune în lumină faptul că liderul român făcea distincție între URSS și modelul sovietic; optând pentru ultimul, Dej a direcționat țara pe făgașul autonomiei, căci s-a opus rolului de „coș de pâine” pentru membrii industrializați ai CAER, cum erau Republica Democrată Germania ori Cehoslovacia. Aici Michael Shafir vorbește despre existența unui paradox: adeziunea liderului român la valorile leninist-staliniste ale industrializării l-au transformat pe Gheorghiu-Dej într-un „comunist național”. Opoziția lui Hrușciov la planurile de industrializare ale României, l-a împins pe Gheorghiu-Dej la căutarea unor alte soluții pentru continuarea construirii socialismului, mai ales la țările ostile URSS-ului.

Pe plan extern, România se putea orienta doar către China și Iugoslavia, și asta datorită conflictelor existente între Kremlin și Belgrad, Kremlin și Peking, conflicte care aveau aceeași sursă, și anume încercarea URSS-ului de a controla destinele politice, de apărare, economice ale lagărului socialist. 1959 a fost anul când România a început să promoveze febril ideea egalității tuturor națiunilor socialiste, iar URSS-ului îi era rezervat locul de primus inter pares. Evident, acest lucru a iritat Moscova, care nu avea cum să considere România egala Chinei, nici măcar a Cehoslovaciei sau a RDG. Dar România a insistat pe această idee, promovând intens prietenia româno-iugoslavă, mai ales în momentele critice când Iugoslavia trebuia să facă față atacurilor din partea Moscovei, atacuri anti-titoiste. În toată această vreme, România a jucat rolul apostolului unei zone de prietenie și pace în Balcani, într-o vădită opoziție față de intențiile și acțiunile sovieticilor.

Cel de-al 21-lea Congres care a avut loc la Moscova în 1960 nu fost deloc în favoarea lui Gheorghiu-Dej. Kremlinul nu a arătat nici cel mai mic interes față de propunerile României referitoare la CAER și de acceptare a programului de dezvoltare multilaterală ori a celei în care URSS să își limiteze influența și puterea în cadrul blocului, prin considerarea ca egali a partenerilor de conflict și nu numai.

După pozițiile asumate în cadrul CAER, conflictul sino-sovietic este considerat a fi al doilea factor ce a modelat noul curs propus de Dej. Acesta a ieșit la iveală la cel de-al 8-lea Congres al Partidului Comunist Român din iunie 1960. Gheorghiu-Dej dorea să urmeze o poziție de neutralitate în acest conflict, dar în cele din urmă a ajuns să promoveze ideea – preluată de la chinezi – de egalitate a tuturor statelor socialiste pentru a-și justifica propriile politici față de URSS și CAER. Mai mult, partea română se angajase să medieze în acest conflict, însă, cum era de așteptat, nu a avut nici un succes. Rebeliunea politică a României a fost astfel potolită de Hrușciov, care s-a folosit de eșecul delegației trimise la Peking în februarie 1964, ridicând problema unui plebiscit în Moldova și a chestiunii teritoriale din Transilvania. Deși acestea nu au fost făcute public, presiunea din partea Moscovei avea să cunoască noi cote în momentul când Hrușciov propune planul Valev. Acesta prevedea ca Republica Moldova, regiunea Moldovei din România și o parte a Bulgariei să creeze „un complex economic interstatal”. Acest construct ar fi reprezentat „un tip nou și superior de diviziune internațională a muncii”. România a dat un răspuns evident ostil URSS-ului și a declanșat o campanie în media românească de condamnare a acțiunilor Moscovei. Acuzând că ideile sovietice ale planului Valev încălcau noțiunile de suveranitate ori economie națională, urmărind în subsidiar dezmembrarea teritoriilor naționale ale statelor implicate, Gheorghiu-Dej a reușit să transpună imprudența Moscovei în sentimente revoltătoare ale păturilor largi de populație.

Acest plan Valev, alături de faptul că Hrușciov a împins lucrurile până la a lega conflictul cu China de problema Transilvaniei, a provocat în aprilie 1964 Declarația de Independență. Concomitent, a fost aprobată publicarea unui manuscris al lui Marx referitor la problema basarabă, aceasta doar ca un răspuns la amenințarea sovietică.

Din evenimentele externe care au pavat drumul spre Declarație, Paul Niculescu Mizil amintește de faptul că s-au îmbunătățit relațiile româno-iugoslave (care au culminat în 1963 cu decizia construirii hidrocentralei de la Porțile de Fier), s-au dezvoltat „relațiile economice și prietenești” cu China, aceasta transformându-se treptat în unul din aliații de bază ai României, s-au restabilit relațiile diplomatice cu Albania – relații întrerupte în 1961 -, cu Vietnam, Cuba și R.P.D. Coreeană. În ceea ce privește Occidentul, perioada de după 1958 și până la momentul Declarației s-a caracterizat prin deschidere. Merită a fi amintite delegațiile conduse de Alexandru Bârlădeanu, care au vizitat în 1959 Franța, Anglia, Belgia, Olanda, Italia și Elveția; cea condusă de Gheorghe Gaston Marin în S.U.A., în 1964, care s-a concretizat în importante acorduri comerciale. Alte delegații vor merge în Japonia, Austria și din nou Italia. Urmarea imediată a acestor vizite a fost o schimbare importantă în balanța relațiilor economice ale României, ponderea importanței acestor țări crescând. Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că România a fost admisă ca membru ONU în 1955, apoi în iulie 1956 a fost ales membru UNESCO, pentru ca în august același an să devină unul din membrii fondatori ai Agenției Internaționale de Energie Atomică.

Care a fost importanța acestei Declarații, mai ales pentru spectrul extern? Ca participant la redactarea ei, Paul Niculescu-Mizil afirmă că „a dat baza principială, teoretică și practică pentru relațiile României. Pe aceste principii, finisate ulterior, s-a clădit întreaga politică externă a țării […] fără această Declarație, nu se pot înțelege anii 1965-1968, poziția față de invazia în Cehoslovacia, statornicia cu care România s-a opus oricăror acte de subordonare a ei unor interese străine”.

I.3. Relațiile politice și diplomatice dintre România și China

Păstrându-ne în perioada de analiză 1955-1964, capitolul de față își propune să ilustreze începutul și evoluția relațiilor dintre România și China, membre ale blocului socialist, care au colaborat deseori în plan extern pentru a contracara poziția Uniunii Sovietice. Aceste legături au urmat o dezvoltare graduală, fiind favorizate și de faptul că nu au existat litigii de nici un fel, fie lăsate moștenire de istorie, fie generate de interese contradictorii în asigurarea modernității și prosperității națiunilor lor. În plin avânt de eliminare a presiunilor sovietice de pe teritoriul românesc, două au fost motivele care au împins spre o apropiere româno-chineză: primul este faptul că România a văzut în China forța care i-ar fi putut acorda sprijin în problema controlului sovietic, ea însăși dovedind adevărată cutezanță în contestarea autorităților de la Moscova în perioada post-stalinistă. Al doilea motiv se construiește pe observația că R.P. Chineză era cea de-a doua putere din tabăra socialistă, iar în dorința făuririi unui „drum nou”, independent de cel al URSS, obținerea sprijinului ei era foarte important.

Data de 5 octombrie 1949 a însemnat debutul relațiilor diplomatice între România și Republica Populară Chineză. Cinci ani mai târziu, România a trimis prima delegație importantă în China, cu prilejul celei de-a cincea aniversări a republicii populare, condusă de Gheorghe Apostol, primul secretar al PMR. Prima delegație importantă trimisă de Beijing la București a fost cea din decembrie 1955, cu ocazia celui de-al doilea congres al PMR.

Dată fiind poziția inferioară a României în raport cu URSS, aceasta nu putea arăta susținere pentru China în problemele legate de politicile sovietice; așă că primii pași în atragerea sprijinului chinez erau făcuți spre soluționarea altor fricțiuni de ordin internațional în care aceasta era implicată. Împrejurările au făcut că în anii ’50 R.P.Chineză să aibă nevoie de suport pentru afirmarea sa ca unic stat legitim al chinezilor în comunitatea internațională, pentru respingerea planurilor vizând crearea a „două Chine” sau a „unei Chinei și a unui Taiwan”. Imediat după admiterea României în O.N.U. în 1955, aceasta a pledat intens pentru acceptarea Chinei în această organizație. De asemenea, în anul 1958, România a ținut să dezavueze implicarea Statelor Unite în ocuparea Taiwanului, considerat teritoriu chinez. În octombrie 1960, Gheorghiu-Dej a condus delegația română la Adunarea Generală a Națiunilor Unite, ținând un discurs nuanțat pro-China. În același timp, partenerii chinezi, în limita posibilităților acestora, s-au alăturat inițiativelor diplomatice ale României care erau lansate în cadrul O.N.U. Solidaritatea dovedită în context O.N.U. a favorizat construirea unei relații de coordonare între cele două părți în privința promovării și apărării principiului independenței, a propriei inițiative și a eliminării presiunii exercitate de Uniunea Sovietică.

Susținerea politică dintre cele două țări în privința disensiunilor sovietice a început relativ repede. La 23 august 1954, Gheorghiu-Dej a proclamat rolul de conducător al Partidului Comunist Român în eliberarea de sub „jugul fascist”, iar pretenția sa a fost imediat susținută de chinezi. Afirmațiile lui Dej, că România comunistă a fost rezultatul eforturilor revoluționare ale propriilor săi lideri, fiind asfel îndreptățită la propria sa identitate națională comunistă, erau sprijinite de Mao pentru că exprimau un crez comun. Un efect direct al acestui sprijin a fost întărirea poziției lui Gheorghiu-Dej de conducător legitim al statului-partid național. Repetarea constantă a principiilor chineze de către delegația română de la cea de-a cincea aniversăre a R.P.Chineze din octobrie 1954 a dus la formularea doctrinei românești despre „relațiile de tip nou” între toate națiunile.

În timpul revoltelor de la finalul anului 1956, Beijingul s-a evidențiat prin sfaturile date Moscovei de a aproba tacit modificările din Polonia, iar în cazul Ungariei a pledat pentru intervenție doar în momentul când Nagy a dat revoluției un caracter anticomunist. În anul următor, Zhou Enlai a făcut vizite în cele două țări pentru a consolida acest avantaj de a fi fost ascultat de URSS, atrăgând în acest mod și atenția României asupra potențialului de aliat în făurirea societății socialiste.

În 1957, Beijingul și Bucureștiul împărtășeau aceeași teamă de șantaj nuclear rusesc și de control asupra armatelor naționale. Pe fondul respingerii de către China a pretențiilor Moscovei în privința lagărului comunist, precum și a rolului acesteia în lumea socialistă, Gheorghiu-Dej a putut construi sistemul politic de pârghii de care se va folosi pentru realizarea obiectivului de retragere a trupelor sovietice din România. La întâlnirea din mai 1958 a membrilor Pactului de la Varșovia, China a respins concepția asupra rolului Pactului în garantarea securității socialiste, iar alături de presiunea din Occident, cerea dovezi concrete ale sovieticilor de respectare a doctrinei „coexistenței pașnice”. Tot la această întâlnire, România a obținut acceptul URSS de a-și retrage trupele, accept la care China a contribuit prin promovarea publică a politicii naționale de asigurare a apărării și securității cu armate proprii, și mai ales, prin retragerea trupelor chineze din Nordul Coreei care se constituia ca un exemplu, imbold, pentru o aceeași decizie și din partea Moscovei.

Unul din factorii care au influențat dezvoltarea relațiilor sino-române a fost tocmai pretenția de hegemon a URSS-ului. Tabăra socialistă era construită pe evidente relații de inechitate; Moscova dorea să fie ascultată de toți ceilalți membri ai lagărului socialist, considerându-se vârful de atac în lupta cu Occidentul. Această auto-apreciere nu putea fi acceptată de o țară ca R.P. Chineză, lucru devenit evident după moartea lui Stalin. URSS era conștientă de potențialul chinez care de cele mai multe ori se transforma într-o amenințare la monopolul ei; astfel, printre mijloacele de aducere la ascultare, instrumentul CAER nu putea fi lăsat deoparte. Însă China a motivat mereu starea înapoiată a economiei proprii ca impediment în alăturarea la CAER. Soluția propusă de chinezi era semnarea unor contracte comerciale pe termen lung cu țările socialiste. Drept urmare, China a semnat în 1958 contracte comerciale cu România, Ungaria și Polonia. În ce privește România, cînd Hrușciov a propus „diviziunea internațională a muncii”, „specializarea producției și a coordonării”, dorind în cele din urmă să transforme CAER într-o organizație supranațională, aceasta a refuzat rolul de furnizor de materii prime, de „grânar” al CAER.

Acesta a fost punctul de plecare pentru înrăutățirea relațiilor dintre URSS și România. China s-a opus rolului de unic conducător al URSS pentru că aceasta amenința atât interesele economice și politice de dezvoltare, cât și suveranitatea Chinei. Ca represalii împotriva atitudinii chineze, liderii sovietici au ales să rezilieze acordurile de cooperare existente, precum și să retragă specialiștii sovietici ce se aflau în China. De asemenea, URSS a căutat și izolarea politică a acesteia, prin instigarea celorlalte partide comuniste împotriva ei. Această situație a scos în evidență nevoia comună de a înfrunta presiunea externă și interesele politice, lucru care a favorizat, încă o dată, apropierea sino-română.

Divergențele sovieto-chineze, existente încă din 1957, au fost oficializate în 1960, în cadrul conferinței celui de-al 8-lea Congres al Partidului Comunist Român din iunie 1960 de la București și apoi la cel de-al 21-lea Congres care a avut loc la Moscova în același an. În cadrul acestor întâlniri, România s-a situat de partea URSS, însă această apropiere s-a dorit a fi una neutră, adică nicidecum de critică la adresa Chinei. Însă poziția lui Gheorghiu-Dej de la întâlnirea din Moscova a celor 81 de partide comuniste a fost interpretată de reprezentanții de la Beijing ca fiind una „foarte negativă”. Anul 1962 a fost anul încercărilor pentru ambele țări: România trebuia să facă față unei presiuni crescânde în cadrul CAER, iar controversa sino-sovietică a cunoscut noi proporții. Cunoscând miza tactică a rezultatului acestui conflict, România a început din proprie inițiativă o apropiere mai substanțială față de China. Astfel, vedem că România va trece de la simpla susținere a Chinei în diverse dispute internaționale, la implicarea directă în treburile ce aveau o adevărată influență pentru politica ei, și anume conflictul sino-sovietic.

Anul 1963 a fost martorul unei ascensiuni a relațiilor sino-române. În aprilie, ambasadorul român la Beijing a avut misiunea de a lămuri liderilor chinezi divergențele din ce în ce mai accentuate din relația româno-sovietică, subliind faptul că poziția României din cadrul conferinței de la București nu ar fi făcut parte din planurile lui Dej. În decembrie același an, Gheorghiu-Dej a avut o întrevedere cu ambasadorul chinez de la București unde a pledat pentru dezvoltarea accentuată a relațiilor dintre România și China. Dovedind o atitudine înțelegătoare față de cele petrecute în 1960, cei doi au convenit pentru articularea reacțiilor în disputele internaționale și au exprimat o înțelegere reciprocă în relațiile externe, promovând dezvoltarea relațiilor economice și comerciale dintre țări.

Anul 1964 a adus o tensiune la cote maxime a relațiilor dintre cei doi aliați cu URSS. În urma unor atacuri în presă, PCUS și-a exprimat dorința față de celelalte partide comuniste de a impune o serie de măsuri colective împotriva PCC. România a văzut în acest moment că lucrurile pot scăpa de sub control, URSS putând dobândi șanse de a acționa liberă în Europa de Est și astfel drumul de independență ar fi putut cunoaște un sfârșit înainte de vreme. Drept urmare, România își va exprima disponibilitatea de a acționa ca mediator, subliniind necesitatea încheierii conflictului. Delegația care s-a deplasat la Beijing, condusă de Maurer, nu a reușit să obțină reconcilierea taberelor, însă a fost reiterat faptul că alinierea din trecut a României la poziția URSS în atacurile împotriva Chinei a fost o greșeală; de cealaltă parte, chinezii au recunoscut în români un aliat indirect împotriva sovieticilor. Deși Hrușciov a încercat să profite de eșecul delegației române, în ansamblu, discuțiile purtate la Beijing au avut un puternic efect pozitiv. Astfel, Declarația de Independență a cunoscut, din perspectiva relațiilor sino-române, un impuls evident; ea a exprimat, prin principiile statuate, poziția românească în conflictul sino-sovietic. „România a trecut de la a înclina de partea sovietică, la a-și păstra neutralitatea și a reflecta punctele fundamentale ale politicii externe românești”.

Solidaritatea chineză s-a văzut și în momentul propunerii planului Valev. Gheorghiu-Dej nu putea accepta această acțiune a Moscovei, iar în semn de susținere, în China, revista „Remin Ribao” a publicat articole prezentând pe larg atitudinea sovietică ce se manifesta în Estul Europei.

Unul din efectele relației sino-române a fost diminuarea presiunii sovietice asupra României. Conștientizând că polemica sino-sovietică a atras cel puțin un simpatizant oficial de partea Chinei, iar în țară confruntându-se cu o contestare fățișă, Hrușciov a fost determinat să renunțe a mai provoca oricare din cele două țări, de teamă ca acestea să nu dobândească noi aliați. Divizarea lagărului socialist nu era deloc de dorit pentru sovietici. În drum spre Beijing, delegația românească trimisă cu ocazia celei de-a cincisprezecea anivesări a zilei naționale chineze, a trecut întâi prin Moscova. Paul Niculescu-Mizil consemnează atmosfera primirii ca fiind „extrem de prietenească”, însă liderul sovietic părea să aibă aura unui depresiv.

Această delegație condusă de Maurer se distingea ca fiind una de rangul cel mai înalt din cele prezente la Beijing. Primirea s-a bucurat de prezența lui Mao, iar alături de convorbirile dintre Maurer și Zhou Enlai, toate aceste acțiuni se înscriu în dovezile de apreciere care se manifestau de ambele părți pentru relațiile existente. Ca un efect al acestei vizite este de notat și faptul că a creat premisele unor discuții între chinezi și sârbi, căci după întrevedere, atragerea Iugoslaviei de partea Chinei a devenit o a doua țintă a politicii lui Mao. Acest fapt era avantajos pentru România, căci crea premisele întăririi poziției de independență față de URSS.

În discuția acestei apropieri dintre România și China considerentele economice au avut greutate. Astfel, furnizarea de materiale și materii prime, echipamente și expertiza aferentă, a fost un pilon în construirea relațiilor dintre cele două țări. La 9 ianuarie 1953, la Beijing, se semnează primul Acord de schimburi comerciale și de plăți, iar în 8 iunie 1963, tot la Beijing, se încheie un Acord de colaborare tehnico-științifică între România și Republica Populară Chineză, valabil pe cinci ani, care a înlocuit vechiul acord încheiat în 1953 . Aceste acorduri au stimulat cunoașterea partenerilor și au dus, „pentru prima oară în raporturile dintre cele două națiuni, la încheierea de convenții în domeniile cercetării academice, învățământului, creației literare, cinematografiei, radiodifuziunii, artelor plastice, folclorului”.

Disputa Uniunea Sovietică-China-România a făcut ca România să ajungă a fi considerată în blocul socialist o „a treia forță”, „cea mai influentă mică națiune comunistă în afacerile internaționale”. Membră CAER și a Tratatului de la Varșovia, România era singura dintre parteneri care contesta public controlul și intervenția URSS și care menținea relații diplomatice cu adversari ai Uniunii Sovietice – Iugoslavia, Albania, China –. S-a ajuns ca în anii 1960, în „cadrul mișcării comuniste internaționale […] un partid mic a avut ceva de spus într-o mare problemă a comunismului și a îndrăznit să vorbească de la egal la egal cu marile puteri”. Mișcarea României spre o poziție independentă în conflictul sino-sovietic a fost un imbold pentru atitudinea antisovietică a Chinei și a dus la strângerea relațiilor dintre cele două țări.

II. „Poarta este deschisă”

În primul capitol am încercat să răspundem uneia din întrebările ce stau la baza scrierii acestei lucrări: care a fost ținta de politică externă a lui Gheorghiu-Dej și care au fost pașii realizării acesteia? Am asistat la transformarea unui om politic cu vederi staliniste într-un adept al autonomiei în politica internă și externă a României, într-un adversar al tuturor formelor de dominație sovietică și într-un încrezător al posibilităților oferite de o deschidere atent controlată spre Occident.

Pornind de la premisa general acceptată că meritele de politică externă ale lui Ceaușescu sunt de fapt prelungirea sau inerția realizărilor predecesorului, considerăm necesară o analiză a raționamentelor și evenimentelor care s-au consumat după trecerea în neființă a celui ce a inițiat „Noul Curs” și implicit să răspundem la cea de-a doua întrebare și anume, care a fost scopul urmărit de Nicolae Ceaușescu în politica externă a României? A existat de la bun început un țel, plan, menit să atingă noi trepte în desavârșirea cursului independent al țării?

Pentru început, în acest capitol vom analiza coordonatele „căutării independenței” din intervalul 1965-1968; motivul pentru care ne limităm aici doar până în anul 1968 este dat de ceea ce unii au numit apogeul lui Ceaușescu, his finest hour în plan internațional. Invazia din Cehoslovacia a împins liderul de la București la un gest deosebit de îndrăzneț, acela de a condamna verbal acțiunea U.R.S.S.-ului și a aliaților; această acțiune a provocat în Occident un aflux de aprecieri din cele mai laudative, iar pe plan național, imaginea lui Nicolae Ceaușescu a început să dezvolte primele contururi hiperbolice, ca o anticipare a realităților pe care anii ’70 aveau să le dezvăluie românilor.

Întregul parcurs al politicii externe din perioada amintită va fi surprins în patru subcapitole; primul va trata demersurile principale în vederea obținerii de sprijin economic și politic din Occident pentru cauza României; apoi, atenția va fi îndreptată asupra modului în care au fost gestionate relațiile cu China și cele din cadrul Tratatului de la Varșovia, acestea fiind emblematice pentru evaluarea modului în care România a reușit să mențină traiectoria autonomiei politice. În contextul înăspririi relațiilor cu Moscova – ca o trăsătură constantă a anilor ’60 –, Primăvara de la Praga (1968) nu reprezintă pentru România decât un climax al tensiunii în relațiile româno-sovietice, însă cu adânci semnificații pentru decidenții de politică externă românească.

II.1. Independența în lagăr vine din Occident

După o nouă încordare a relațiilor sovieto-americane provocată de scandalul avionului de spionaj depistat de sovietici și de criza rachetelor cubaneze, doctrinei lui Hrușciov a coexistenței pașnice i se dă nouă șansă, corelată cu efortul american de abandonare a politicii de containment promovată de Statele Unite. Astfel, la jumătatea deceniului al șaselea își face loc o perioadă de destindere, care a îndemnat la o deschidere a Occidentului către Estul Europei. Europenii au fost stimulați să coopereze atât de atitudinea U.R.S.S.-ului, cât și de discursul președintelui Lyndon Johnson, care la 23 mai 1964 s-a „pronunțat în favoarea unei politici de „construire de punți” (bridge building policy) menită să ducă la îmbunătățirea relațiilor cu țările Blocului comunist”. Președintele american a făcut apel la aceste țări să slăbească legăturile lor cu Uniunea Sovietică, recompensa fiind sprijinul financiar și politic american pentru cei care doreau să lupte pentru o pronunțată independență în cadrul lagărului socialist. În acest sens, Declarația din aprilie 1964 a fost un semn dat Vestului că Bucureștiul nu manifestă o totală obediență față de Moscova, că există o breșă în unitatea de monolit a Estului Europei. Concluzia este că fără o deschidere reciprocă, între Est și Vest, România nu ar fi putut clădi nimic din realizările care i-au asigurat un loc aparte în atenția liderilor lumii.

În făurirea Noului Curs, una din prioritățile avute în vedere a fost economia țării, care nu trebuia supusă dictatelor CAER; în aceste condiții, Vestul a rămas un garant cert pentru asigurarea asistenței economice necesare emancipării politice față de Moscova. Stabilirea oricăror relații – consulare și diplomatice – cu țările Occidentului a fost un pas firesc în politica externă românească, însă nu ar fi fost un succes dacă nu ar fi existat deschidere reciprocă. Iar această disponibilitate manifestată de ambele părți ale Cortinei de Fier a avut cauze diferite: occidentalii erau preocupați de propriile neînțelegeri în interiorul taberei lor (rebeliunea Franței în cadrul NATO, războiul din Vietnam, problemele din cadrul Pieței Comune, etc), iar Estul Europei era frământat de probleme economice, sociale, politice, și chiar de legitimitate a conducătorilor socialismului internațional.

Germeni ai acestei orientări pro-occidentale se regăsesc în diferite analize și documente elaborate de cancelariile vremii, un exemplu fiind „Perspective în pătura conducătoare din România” din 27 mai 1961, alcătuit de Ministerul Federal de Externe de la Bonn, unde regăsim menționată o concluzie relevantă pentru percepția în exterior a acțiunilor României: „guvernul român are interese mari în ceea ce privește contactele cu Vestul”. Dacă s-a reușit crearea unei imagini favorabile în străinătate, acest lucru s-a datorat, mai ales, la început, contactelor personale; oficiali români „contactau cu asiduitate cancelariile Apusului, exprimând dorința țării lor de a strânge legăturile, cel puțin comerciale, cu lumea capitalistă”, iar industrializarea și dezvoltarea comerțului era o condiție sine qua non de reușită.

Un succes al politicii externe a României care a avut în Vest un semnificativ ecou a fost dat de normalizarea și reluarea relațiilor cu Austria și RF Germană. Recunoașterea de către România a Republicii Austria ca stat suveran și ridicarea misiunilor diplomatice la rang de ambasade la 1 august 1963 a avut menirea să impulsioneze relațiile româno-austriece în ansamblul lor. Corneliu Mănescu consideră că precursorul atmosferei de destindere a relațiilor româno-austriece a fost Bruno Kreiski, „primul lider politic occidental care a vizitat România după război – din 2-4 iulie 1963. A fost un act de curaj pentru ambele părți, pentru că, deși neutră, Austria se orienta totuși, în mod evident, către vestul continentului.”. Rezultatele fructoase ale acestei vizite se văd în documentul elaborat de partea austriacă „Tendințele de independență ale României” din mai 1965 unde se exprimă concis traiectoria spre care se îndrepta țara: „între Austria și România nu există nici un fel de probleme deschise, iar deoarece România a fost „foarte închisă”, ea este acum interesată de tot ceea ce vine din Vest”. În lumina scopului analizei de față, trebuie menționat că demersurile părții române au fost inițiate din timpul lui Gheorghiu-Dej.

Atitudinea României față de problema germană în anii ’50 a fost dictată de cursul impus politicii externe cu Occidentul în general de către U.R.S.S. În octombrie 1949, guvernul român propune guvernului provizoriu al RD Germane efectuarea unui schimb de misiuni diplomatice, propunere acceptată prompt. În vreme ce relațiile cu RFG erau „înghețate”, cele cu RDG avansează constant astfel că în 1953 misiunile diplomatice sunt ridicate la rang de ambasade. Însă, Gheorghiu-Dej nu a renunțat la cultivarea unor legături cu partea vestică a Germaniei, reușindu-se în 1963 deschiderea unei Misiuni Comerciale în România a RFGermane. Astfel, dintre toți sateliții U.R.S.S.-ului, țara noastră avea să fie prima care a stabilit relații economice și diplomatice cu aceasta.

Relația România-RFG a cunoscut un serios avânt în perioada de destindere promovată de U.R.S.S. Chestiunea etnicilor germani a fost cea care a ajutat la debutul dialogului direct între cele două părți. În 1955 a fost decretată oficial încheierea stării de război dintre România și Germania; profitând de acest prilej, la 20 octombrie 1956, „biroul de presă al Crucii Roșii Germane dădea publicității faptul că se aflau în curs de finalizare tratativele cu Crucea Roșie Română în vederea, pe de o parte, a soluționării cererii unui număr de circa 11.000 de etnici germani, trăitori în cele 16 regiuni ale României, de reunire a familiilor, iar pe de altă parte a eliberării prizonierilor de război expediați de către U.R.S.S. în România și a deținuților germani aflați în închisorile din țară. De asemenea, Crucea Roșie Germană ruga Crucea Roșie Română să acorde ajutor în căutarea celor 70.000 de soldați germani dați în continuare ca dispăruți pe teritoriul României”. Acestor solicitări li s-a răspuns favorabil, exceptând chestiunea reîntregirii familiilor care nu putea fi rezolvată din cauza lipsei unor relații diplomatice directe.

De acest incipit al dialogului direct a profitat guvernul român, care în decembrie 1958, dă publicității „Declarația în problema normalizării situației în Berlin unde se arată că restabilirea unității Germaniei poate fi asigurată numai de germani”. Această Declarație era dovadă clară pentru Bonn a existenței unei breșe în hegemonia U.R.S.S. Astfel, doi au fost factorii care au determinat RF Germană să stabilească relații diplomatice cu România: poziția aparte a țării în cadrul Pactului de la Varșovia, și prezența unei semnificative comunități germane. Sub cel de-al doilea aspect, România s-a remarcat prin faptul că, spre deosebire de restul țărilor central-europene cu etnici germani, nu i-a alungat pe aceștia, deși în țară au fost supuși unui regim de expropriere și privare de drepturi. Interesați fiind de partea tehnologică, Bucureștiul a prioritizat relația economică, astfel că în 1963, o dată cu înființarea Misiunii Comerciale, este semnat Tratatul Comercial Germano-Român, cu valabilitate și pentru Berlinul de Vest. În acest mod s-a ajuns ca ponderea relațiilor comerciale ale României cu RFG în ansamblul relațiilor comerciale cu Europa Occidentală să atingă peste 30%; astfel, sub presiunea Moscovei, care nutrea interesul transformării României într-un imens teren agricol, Bucureștiul s-a orientat tot mai hotărât către Vest.

Nu trebuie trecut cu vederea faptul că impulsionarea discuțiilor spre un vădit suport politic s-a consumat tot în timpul lui Gheorghiu-Dej, când Declarația din aprilie 1964 a pregătit terenul politic propice apropierii, o apropiere venită din ambele sensuri, nu doar de la București, ci și de la Bonn, care a fost nevoit să treacă de litera doctrinei Hallstein. Vizita din septembrie 1966 a ministrului federal al economiei, Kurt Schmücker la București s-a dovedit extrem de importantă pentru scopul României. Liderul vest-german a rezumat discuțiile purtate cu liderii români în formula „poarta este deschisă”; imediat, ministrul de externe român Corneliu Mănescu a primit o invitație la Bonn. Întâlnirea din 30 ianuarie 1967 dintre Brandt și Mănescu a fost cea care a încununat îndelungul proces de stabilire a relațiilor diplomatice între cele două state. În ziua următoare, este dat publicității un comunicat în care se afirmă că „guvernele Republicii Federale Germania și Republicii Socialiste România sunt de acord să stabilească relații diplomatice și să facă schimb de reprezentanți diplomatici cu grad de trimiși extraordinari și plenipotențiari”.

Din cauza apariției unor contradicții greu de negociat în cadrul marii coaliții C.D.U-C.S.U., dar și a presiunilor exercitate de Moscova, politica de deschidere spre estul Europei s-a diminuat simțitor; chiar și în pofida acestor piedici, vest-germanii au fost cei care au constatat că, la un an de relații diplomatice cu România, legăturile economice, culturale și științifice erau mai bune cu celelalte state socialiste, cu care nu stabiliseră încă relații diplomatice. O asemenea observație este cu atât mai importantă cu cât semnalează un prim eșec în politica externă a României; deși în literatura de specialitate acestui aspect nu i se acordă o atenție deosebită, este important pentru analiza noastră căci anticipează handicapuri ale diplomației conduse de Ceaușescu; altfel spus, dacă Gheorghiu-Dej a reușit să clădească temelii solide care au dus până la dezvoltarea de relații diplomatice, Ceaușescu nu a dovedit abilitățile celui dintâi pentru a face față presiunilor și să mențină legăturile la parametri satisfăcători.

Tot acest asalt spre lumea dinafara lagărului socialist a primit un nou impuls în urma discuțiilor din martie 1967 de la Moscova; întâlnirea a fost cauzată de indignarea RD Germane și a U.R.S.S.-ului față de acțiunea românilor. Consecința acestor discuții a fost sporirea numărului delegațiilor românești trimise în vizite cu scopul de a încheia relații și acorduri economice, tehnologice și în domeniul științei, cu țări din afara CAER și a Pactului de la Varșovia. Dintr-un sentiment de frică moștenit de la predecesor, Ceaușescu a grăbit trimiterea de delegații la nivel înalt în Olanda, Tunisia, Iran, Somalia, iar numeroși șefi de stat și diferite demnități oficiale au vizitat de asemenea România: președintelui Austriei i-a urmat Willy Brandt, apoi Suleiman Demirel al Turciei, Jens Otto Krag al Danemarcei, Indira Ghandi, Ayub Khan (Pakistan) – toate aceste vizite în mai puțin de 6 luni. Acestora se adaugă alegerea lui Corneliu Mănescu în funcția de președinte al Adunării Generale ONU, în septembrie 1967, care a reprezentat o recunoaștere internațională a meritelor diplomației românești, de până în acel moment.

Acest avânt diplomatic nu era doar o expresie a dorinței de modernizare tehnologică și economică, ci ascundea și o temere a liderilor de la București: aceea că neliniștile stârnite la Moscova ar fi putut declanșa, în viziunea autorităților române, o intervenție de genul celei de la Budapesta. Aceasta este singura explicație pentru faptul că liderii de la București vedeau în toate aceste realizări de politică externă un construct diplomatic care ar fi putut proteja țara împotriva unei posibile acțiuni de forță a Kremlinului; considerăm această percepție ca fiind una nerealistă, din cel puțin două motive: deschiderea de ambasade ori stabilirea unor relații economice nu aveau cum să ofere protecție reală României în cazul unui atac din partea U.R.S.S.-ului; nu se poate construi o rezistență doar din declarații și promisiuni de la cei din jur împotriva diplomației armelor cu care Moscova ar fi putut, teoretic, amenința. În cel de-al doilea rând, Brejnev nu a avut același tipar ca și Hrușciov și nu dorea implicarea țării în noi confruntări belicoase, de genul intervenției din Budapesta (cel puțin nu în perioada 1966-67).

Urmând însă același spirit al deschiderii spre Occident, observăm că liderii români nu au neglijat relațiile cu democrațiile puternice. Până la izbucnirea conflictului din Vietnam și intensificarea revoluției culturale din China, Statele Unite ale Americii erau percepute ca fiind singura alternativă la un posibil atac sovietic și, de asemenea, o sursă de susținere economică. Relațiile dintre S.U.A. și România au cunoscut primele evoluții pozitive o dată cu venirea la putere a lui Lyndon Johnson în 1963, dar mai precis, o dată cu Declarația din aprilie 1964. În contextul schimbării concepției de politică externă amintit anterior, S.U.A. consideră oportun a lansa o invitație Ministerului de Externe din România de a trimite o delegație pentru a purta „discuții pe teme de economie și chestiuni adiacente”.

Primele negocieri economice între S.U.A. și un stat din blocul sovietic au durat din 28 mai până în 1 iunie 1965 și au vizat la început obținerea de tehnologie americană pentru dezvoltarea generală a industriei și fabricarea cauciucului sintetic, precum și acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate. În urma negocierilor, ambele state au hotărât transformarea legațiilor în ambasade, un efort simbolic pentru a arăta prioritatea de care se bucura România pe agenda de politică externă a Americii. Negocierile privind înființarea a două fabrici de cauciuc au eșuat, fapt ce a atras critici dure din partea oficialităților române, în special după ce presiuni din partea U.R.S.S. s-au făcut simțite, căci România acceptase dialogul și sprijinul unei țări exponentă a imperialismului, mai ales din perspectiva sovietică a declanșării războiului din Vietnam. Aceste chestiuni au atras o măsură oarecum exagerată: după mijlocul lui 1965 liderii de la București au dat publicității un proiect prin care nu se mai angajau în tranzacții 100% finanțate de America, și în același timp, își îndreaptă atenția mai mult spre tehnologia din Europa, care a devenit o ancoră economică pentru politica externă de independență. Mai mult, războiul din Vietnam a forțat Bucureștiul să denunțe agresiunea americană, complicând astfel drumul spre o autonomie economică națională. Chiar și în acest context, al presiunii moscovite, reacția lui Ceaușescu față de eșecul negocierilor cu firma de americană arată nu doar impulsivitate, ci și lipsa unei perspective realiste de viitor asupra modului în care partea română vede evoluția relației cu S.U.A. De asemenea, reacția liderilor de acum vine în contrast cu atitudinea temperată pe care a avut-o Gheorghiu-Dej, când și lui i s-au refuzat avansuri făcute pentru atragerea de tehnologie din țări „imperialiste”.

În urma eșuării cooperării economice, în data de 22 octombrie 1966, Corneliu Mănescu propune lui Arthur Goldberg (ambasadorul american la O.N.U.) ca România să medieze între Hanoi și Washington în vederea rezolvării diplomatice a conflictului din Vietnam. Partea americană s-a arătat interesată de această propunere, însă avea să impună condiții suplimentare. Următoarele vizite din 1967 în S.U.A. ale lui Maurer și Mănescu au fost axate mai mult pe probleme ale războiului, probleme de ordin politic, și mai puțin pe cele referitoare la sprijinul economic. Prestigiul occidental al României a crescut considerabil după vizita vice-președintelui american, Richard Nixon, în 1967. Primit cu toate onorurile unui președinte (în total contrast cu primirea făcută de sovietici anterior), acum a fost momentul când s-a adus în discuție pentru prima dată o posibilă mediere a dialogului între S.U.A. și China. Suita vizitelor în scop politic va fi continuată de cea a lui Harriman din noiembrie 1967, în urma căreia Bucureștiul a devenit principala cale de comunicație a Washingtonului cu Hanoi (și asta in ciuda recunoașterii publice a României din august 1967 de a fi susținut Vietnamul prin acordarea de sprijin militar).

Franța a fost un alt partener spre care România și-a îndreptat atenția. În noiembrie 1963 Corneliu Mănescu face o vizită omologului său francez, Couve de Murville; la afirmația că România dorea să întrețină relații cu toate țările, Murville a precizat: „îndeosebi cu Franța, d-le ministru […] aceasta este dorința noastră”. Căutarea de sprijin și ajutor economic a fost și obiectivul misiunii trimise în Franța, în iulie 1964, sub conducerea primului ministru român Maurer. Doar și pentru a ne face o impresie despre succesul acestei misiuni, trebuie să notăm că Charles de Gaulle s-a arătat dispus să promoveze intrarea României în Piața Comună, dacă liderii români ar fi solicitat expres acest lucru. Este evident că un asemenea sprijin a avut un puternic conținut utopic, România fiind parte integrantă a lagărului socialist și membru în CAER; însă semnificația acestei afirmații, oricât ar impresiona cititorul neavizat, trebuie analizată din perspectiva politicii gaulliste, care dorea să elimine influențele americane dintr-o „Europa de la Atlantic la Urali”. Adversitatea față de americani și față de constructul lor militaro-politic s-a observat și prin tolerarea afacerii Caraman. Aceasta a fost o acțiune care nu s-ar fi bucurat de longevitate fără acordul serviciilor secrete franceze, și îndeosebi a președintelui francez, cunoscut pentru adversitatea față de NATO.

Efectul de moment a misiunii condusă de Maurer din 1964 a fost încheierea unui Acord Franco-Român privind comerțul și schimburile culturale, în februarie 1965. Știindu-se de existența spionilor români, relațiile româno-franceze aveau să scădă în intensitate spre sfârșitul anului 1966, când, oficial, „activitatea de relații a ambasadei române din Paris devenea din ce în ce mai redusă și ambiguitățile sau tăcerile comunicatelor sosite de la București nu erau un stimulent”. Ele își vor recăpăta vigoarea în urma vizitei în România a aceluiași ministru de externe al Franței, Maurice Couve de Murville, din 25-28 aprilie 1967, vizită care a favorizat semnarea unui Aranjament de colaborare româno-francez în domeniul energiei nucleare . Răspunzând visului francez de a avea o Europă unită, Charles de Gaulle este primit cu entuziasm la București în mai 1968; mesajul său a fost unul de încurajare a acțiunilor de autonomie pe plan extern, dar discursul său a trimis și un mesaj voalat U.R.S.S.-ului că nu dorește desprinderea României din lagărul socialist (prin sublinierea faptului că România se învecina cu U.R.S.S., succesele acesteia în orice politică de autonomie neputând fi decât limitate). Astfel, au fost demonstrate și realismul afirmațiilor din anii precedenți ale aceluiași general.

România nu și-a îndreptat curtoazia doar spre Occident; o stare de echilibru trebuia să predomine și în vecinătatea apropiată. În acest sens, liderii români vor lansa inițiative diplomatice încă de la începuturile anilor ’60 pentru a strânge relațiile între națiunile din Balcani, în ideea de a face Balcanii o zonă de pace. Acestea au întâmpinat un refuz din partea Bulgariei, care nu a adoptat un curs independent al politicii, ci a ales să susțină opoziția Moscovei față de policentrism și orice altă aranjare a puterilor în bloc care ar aduce avantaj României.

Acțiunile anti-România au încurajat liderii români să caute sprijin la Iugoslavia, care devenise din ce în ce mai îngrijorată față de dorințele hegemonice ale Moscovei, precum și de planurile sovietice de acțiune împotriva dizidenților. Experiența Belgradului în confruntarea cu Moscova, precum și prestigiul ei în Lumea a Treia, au făcut din Tito aliatul firesc al României. După venirea lui Ceaușescu la putere în martie 1965, relațiile s-au intensificat vizibil. Vizita liderului iugoslav în România din aprilie 1966 s-a dovedit a fi una dintr-un lung șir de consultații bilaterale anuale. Cele mai evidente semne al cooperării economice au fost cele două proiecte pe Dunăre, menite să ofere o sursă de electricitate și să îmbunătățească transportul feroviar și naval dintre cele două țări. Cooperarea economică însă nu a însemnat și păreri identice față de evenimentele externe; un exemplu elocvent în acest sens este atitudinea României din 1967, când Iugoslavia a ales să susțină punctul de vedere sovietic și să rupă relațiile cu Israelul, în vreme ce partea română a refuzat acest lucru, câștigând un semnificativ „profit de prestigiu politic”.

Vizitele dintre Ceaușescu și Tito aveau menirea de a consolida colaborarea dintre București și Belgrad și s-au înscris în șirul multelor vizite la nivel înalt întreprinse în această perioadă de diferite delegații românești în Lumea a Treia; misiunea acestora era de a întemeia și consolida relațiile cu Etiopia (cu care stabilește relații la nivel de ambasadă), Iran, Congo, India, prin semnarea de acorduri economice și culturale. Din păcate, acestea însumate au cântărit foarte puțin în relația cu Moscova și restul sateliților.

Criza din Orientul Mijlociu (1965 – 1971) a fost pentru România o piatră de încercare a politicii sale externe independente; în ciuda automatismului decizional declanșat de Moscova în această chestiune, Bucureștiul a reușit să păstreze o atitudine neutră, ferindu-se de alinierea poziției sale cu cele ale restului statelor membre ale Tratatului de la Varșovia. În Războiul de 6 zile, patru au fost elementele definitorii pentru poziția României: solidarizarea cu popoarele arabe în realizarea unor deziderate cum ar fi independență, democrație, unitate națională; o componentă ideologică nelipsită în cuvântările liderilor comuniști români, și anume pericolul imperialismului, în frunte cu cel american; neintegrarea Israelului în blocul imperialist, în baza faptului că în acest război, Israelul și vecinii săi arabi ar fi avut numai de pierdut; calea pentru rezolvarea problemelor din regiune este înțelegerea între părți, acorduri „raționale și echitabile” care să țină seama de „drepturile legitime ale popoarelor”.

Imediat după declanșarea ostilităților, în după-amiaza zilei de 5 iunie 1967, autoritățile române au avut o reacție promptă, liderii de la București lansând un apel „pentru încetarea imediată a focului” și pentru soluționarea pe calea tratativelor a diferendelor”. Mai mult, după refuzul de a semna Declarația rezultată în urma întâlnirii din 9 iunie 1967 la Moscova a statelor membre ale Tratatului de la Varșovia, la București a fost publicată în ziarul Scânteia „Declarația CC al PCR și a guvernului Republicii Socialiste România cu privire la situația din Orientul Mijlociu” care a subliniat poziția diferită a României față de cea a celorlalte țări socialiste europene. Astfel, dacă U.R.S.S., urmată de Cehoslovacia și Bulgaria au rupt relațiile diplomatice cu Israelul la 10 iunie, iar Polonia și Ungaria la 12 iunie, România a refuzat să facă acest lucru, nefiind de acord cu etichetarea Israelului drept agresor. În urma războiului arabo-israelian din iunie 1967, România a fost singura țară din Europa Centrala și de Est care și-a menținut legăturile diplomatice cu Israelul. Urmând cursul pozitiv al evoluției relației, în anul 1969 reprezentarea diplomatică între cele două țări a fost ridicată la rang de ambasadă, în condițiile în care o asemenea propunere a fost lansată încă din august 1964. Întrebarea firească este: de ce a refuzat România să se alinieze demersului aliaților din Pactul de la Varșovia? Un răspuns ar fi dat de faptul că o acceptare a poziției adoptată de aceștia însemna o indirectă subminare și condamnare a acțiunilor precedente ale României; mai mult, temele avansate de Ceaușescu în această polemică au fost cele obișnuite: rezolvare pașnică a diferendelor și independența fiecărei țări în materie de politică. Din această perspectivă, este dificil de spus dacă refuzul liderilor de la București a vizat atragerea de capital politic; în lumina evenimentelor care aveau să urmeze în august 1968, suntem înclinați a considera această poziție a României drept una precaută, dar îndrăzneață, care a evitat crearea unui precedent, sub o formă sau alta, care să justifice posibile alte acțiuni „curative” ale Moscovei în Europa. În cele din urmă, nu trebuie scăpat din vedere interesele economice reprezentate de bunele relații cu țările din Orientul Mijlociu și nevoia de materii prime necesare funcționării unei economii în continuă dezvoltare haotică.

Începutul anilor ’60 a adus cu sine unele „tendințe de independență”, pe fondul a ceea ce unii analiști străini au numit „comunismul național”. Aceste tendințe cultivate de Gheorghiu-Dej au avut ecou în Occident mai ales după Declarația din aprilie 1964. Principalele inițiative ale României, anticipate și prelucrate începând cu primăvara lui 1964, ar fi fost sortite unui eșec prematur și ar fi stârnit ostilități mai pronunțate ale Moscovei dacă Hrușciov nu ar fi fost îndepărtat de la putere în toamna aceluiași an. Acesta este de fapt avantajul politic real pe care Ceaușescu a avut norocul să îl aibă. Economic, România anului 1968 ocupa unul din ultimele locuri pe lista partenerilor comerciali ai U.R.S.S., participarea românească la comerțul dintre ruși și țările CAER reprezentând doar 4,4%. Acest tablou al noii orientări economice către Occident este completat de solicitarea României de a adera la Fondul Monetar Internațional (FMI) și la Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT). S-a adresat de asemenea Pieței Comune Europene, cerând să fie recunoscută ca țară în curs de dezvoltare, ceea ce ar fi scutit de taxe vamale produsele românești exportate în țările Pieței. Esențial este că stabilirea „punților” economice cu Vestul a oferit un dublu avantaj: România a putut rezista cu succes presiunilor economice exercitate de U.R.S.S., putând aplica politici proprii legate de cursul viitor al economiei românești; în al doilea rând, prin stabilirea unor „punți” politice cu Vestul, prin legături nonideologice – cum erau cele economice – România a putut contrabalansa presiunea generală venită din partea U.R.S.S..

Atingerea acestor obiective fie economice, fie de politică externă, a fost posibilă nu doar prin existența și cultivarea unor contacte personale, așa cum Ion Rațiu a susținut; acestea au fost un prețios punct de pornire, însă Corneliu Mănescu consideră că realizările expuse au fost rezultatul unor eforturi concertate: „în toate aceste chestiuni care au sporit prestigiul României, nu s-a lucrat pe un singur fir. Era Ministerul de Externe, munca diplomaților, dar și instrumentele specifice relațiilor între partidele comuniste. Aveau și serviciile speciale rostul lor”.

II.2. „Nu există probleme anume; totul se dezvoltă normal”. China

În definirea Noului Curs Gheorghiu-Dej a urmărit delimitarea de pozițiile Moscovei în Europa de Est și eliminarea influențelor venite din această direcție în propria țară. La înfăptuirea acestor obiective China a jucat un rol-cheie, căci oferea României autoritate și sprijin moral; prin urmare, cultivarea unei relații de prietenie s-a transformat în obiectiv de politică externă. La fel, nu mai puțin importantă era poziția în cadrul Pactului de la Varșovia; fiind singura din țările satelit care a reușit descotorosirea de armatele sovietice, România a avut o poziție de invidiat de către celelalte, și prin urmare, a fost mereu încercată de diferitele propuneri de reformă, atât din partea Moscovei, cât și a celorlalți membri, care vizau concentrarea puterii de comandă. În ce limite a reușit Ceaușescu să mențină constructul politic dejist? Care au fost pârghiile sale și, a ajuns în final Ceaușescu să aibă relații cu China mai strânse ori mai eficiente decât precursorul?

Anul 1964 a fost martorul a două evenimente de importanță majoră pentru România: Declarația din 22 aprilie 1964 și demisia „benevolă” a liderului sovietic Nikita Hrușciov. Aceste schimbări au dat cadrele contactelor dintre români și chinezi, ultima fiind urmărită cu deosebit interes și speranță. În data de 14 octombrie 1964 la Moscova s-a consumat actul debarcării oficiale a celui care a ales să intre cu tancurile în Budapesta pentru a readuce Ungaria sub ascultare. La întrunirea plenarei CC al PCUS a fost adoptată o rezoluție în care se aprecia că în urma „încălcării principiilor leniniste ale conducerii colective”, a cumulării funcțiilor de partid și de stat, Hrușciov a depășit limitele controlului CC al PCUS; „din cauza trăsăturilor sale negative de caracter, precum și a vârstei înaintate, îndreptarea greșelilor nu se mai afla în putința sa. Prin urmare, plenara a decis despărțirea funcțiilor amintite, alegându-l pe Leonid Brejnev în poziția de prim-secretar al partidului și pe Aleksei Kosîghin în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri. Brejnev avea să afirme la scurtă vreme: Hrușciov a demascat cultul lui Stalin după moartea lui, iar noi demascăm cultul lui Hrușciov cu el în viață”.

În contextul relațiilor conflictuale între China și U.R.S.S., România a continuat să își asume rolul de punte de legătură. Gheorghiu-Dej a decis ca, printr-un gest de prietenie și apropiere care să emane loialitate și încredere, Partidul Muncitoresc Român să informeze pe „tovarășii chinezi” despre schimbările survenite la Moscova și cele afirmate de Brejnev. Schimbarea liderului de la Moscova oferea tuturor noi speranțe de normalizare a relațiilor din lagărul socialist, însă cei mai interesați de o transformare erau, evident, chinezii. Aceștia au apreciat gestul liderilor de la București și au afirmat necesitatea unor noi temelii în relațiile dintre cele două entități statale, temelii care să pornească de la dezavuarea liniei politice precedente în problemele relațiilor cu celelalte partide comuniste, și în primul rând cu P.C. Chinez. Într-un gest de deschidere și reconciliere, P.C.C. a exprimat disponibilitatea de a participa la festivitățile care urmau a fi organizate la Moscova în 7 noiembrie 1964. Surprinși de actul chinezilor, Leonid Brejnev i-a telefonat lui Gheorghiu-Dej, întrebându-l ce părere are de această intenție, deoarece „nouă nu ne este clar ce vor chinezii”. Acest gest a fost o reconfirmare indirectă a rolului de mediator pe care liderul român a dorit să îl asume în disputa sino-sovietică, în ciuda eșecului din primăvara aceluiași an. Răspunsul lui Brejnev: „Bine, vom ține seama” nu vine decât să întărească această autoritate oferită liderului Partidului Muncitoresc Român. Astfel, P.C.C. a primit invitația de a participa la festivitățile ce marcau 47 ani de la victoria Marii Revoluții Socialiste, delegația chineză fiind condusă de Zhou En-lai. Din partea României a participat o delegație condusă de I.Ghe. Maurer.

Recepția oferită în data de 7 noiembrie 1964 a fost un bun prilej pentru „așezarea cărților pe masă”. Și aici, în același spirit al prieteniei cultivată de Gheorghiu-Dej, delegația română a știut să manevreze greșelile sovieticilor, adâncind disensiunile sino-sovietice. Concret, lui Zhou En-lai i s-a adus la cunoștință necesitatea ameliorării relațiilor sino-sovietice, iar acest fapt s-ar fi putut realiza, în viziunea sovieticilor, prin destituirea lui Mao Zedung; astfel, eliminarea protagoniștilor disputei putea pune bazele unor noi relații între U.R.S.S. și R.P.Chineză. Zhou En-lai a considerat un afront demersul sovietic, lucru adus la cunoștința delegației române a doua zi. În fața acestei situații, Emil Bodnăraș i-a asigurat pe chinezi că sfatul oferit era de fapt o opinie larg răspândită, că înlăturarea lui Mao era de fapt o dorință politică a conducerii, și nu simple opinii, păreri personale ale unor membri de partid. Astfel, aflând că de fapt Hrușciov a fost eliberat din funcție pe fondul nemulțumirilor politicii sale, Zhou En-lai a fost „ajutat” să constate că noua conducere sovietică era „șovăielnică”, și nedispusă să se delimiteze clar de politica promovată anterior. Această concluzie, în urma unei vizite ce se dorea a fi un nou început în relațiile sino-sovietice, a fost valabilă aproximativ două decenii, când în 1985, prin venirea lui Gorbaciov, Uniunea Sovietică a abandonat practicile instituite de Stalin și urmate de succesorii săi.

Când Ceaușescu a preluat puterea, drumul a fost deja riguros consolidat. Considerăm important a începe radiografierea relațiilor sino-române din perioada 1965-1968, cu rezultatele unei analize comparative elaborată de ambasada chineză de la București: „din martie 1964 până în iunie 1965, într-o perioadă de nouă luni, liderii partidului român, membri ai Biroului Politic, au notificat conducătorului ambasadei noastre situații relevante de 14 ori; dar, din aprilie 1965 în aprilie 1966, ei au făcut-o doar în patru rânduri, iar situația pe care au prezentat-o nu a mai fost atât de completă și exactă ca înainte”. Cărui fapt se datorează acest lucru? O explicație ar fi dată de contextul intern cauzat de moartea lui Gheorghiu-Dej, iar alegerea unui nou lider este mereu urmată de o perioadă de consolidare a puterii și influenței în interior. Pe de altă parte, desele informări din 1964 pot fi justificate prin tensiunea care a fost declanșată de Declarația din aprilie, care pe lângă faptul că era o provocare la adresa Moscovei, se vehicula ideea că ar fi fost rodul prieteniei sino-române. Luând în considerare acestea, sprijinul moral din partea Beijingului era de neprețuit.

Anul 1965 a fost unul de o deosebită importanță; pe plan intern, Ceaușescu decide schimbarea numelui partidului și al țării, care acum devine Partidul Comunist Român, respectiv Republica Socialistă România. China a depășit în acel an o perioadă din cele mai dificile din punct de vedere economic, iar o oarecare liberalizare a atitudinii față de intelectuali și orășeni au restabilit din autoritatea P.C.C. Important pentru poziția țării este și experimentul de succes al primei bombe atomice, care a provocat disconfort sovieticilor; mai mult, aceștia au reușit ca până la sfârșitul deceniului să își dezvolte o adevărată force de frappe. Această proliferare a armelor nucleare cuplată cu dezvoltarea unor noi tehnologii militare au stârnit îngrijorări la adresa securității U.R.S.S. în Asia. Referitor la atitudinea României față de experimentul primei bombe atomice chineze, ambasadorul Franței la București consemna la 21 ianuarie 1965 că „Maurer a recunoscut în mod deschis pătrunderea Chinei în clubul nuclear și a declarat că țara sa „manifestă înțelegere” față de rațiunile care au determinat-o să se doteze cu arma atomică. Prin această formulă nuanțată, liderii români au dat o lovitură serioasă tezei apărate de Moscova după care deținerea de către U.R.S.S. a armei nucleare este suficientă pentru a se asigura implicit securitatea membrilor blocului socialist”. Această recunoaștere a fost o sfidare curajoasă a U.R.S.S.-ului și a însemnat un real gest de susținere a chinezilor, însă nu putem să nu remarcăm oportunismul declarației: atmosfera în care Moscova a luat la cunoștință poziția Bucureștiului era încă marcată de imprudența din 7 noiembrie de a fi sugerat delegației chineze înlăturarea lui Mao, noua conducere sovietică dovedind perpetuarea vechii concepții asupra Chinei. Oricum ar fi privită, declarația lui Maurer a fost ultima intervenție din partea liderilor români conduși de Gheorghiu-Dej cu scopul fructificării și întăririi relației cu China.

La lucrările celui de-al IX-lea Congres PCR, din 26 iulie 1965, a participat și o delegație chineză, condusă de Deng Xiaoping. Discuțiile ce au urmat între cele două părți sunt o confirmare a tendințelor de păstrare a status-quo-ului existent de fiecare din cele două tabere: „relațiile dintre noi sunt așezate pe baza unei ideologii comune, a unei experiențe comune. Relațiile dintre partidele noastre cunosc o evoluție normală și firească. Bineînțeles, asta nu înseamnă că avem viziuni identice despre toate problemele internaționale; diferențe de opinie pot exista, dar avem multe puncte comune și asta este esențial”. Este relevant caracterul informativ al discuției, Deng prezentând dificultățile relației cu sovieticii, care nu respectau suveranitatea Chinei, ba mai mult, priveau China „precum o provincie a U.R.S.S.”. Încercarea Moscovei de a nu implica Beijingul în soluționarea conflictului din Vietnam a fost considerată o încercare de izolare pe plan internațional. Într-un cuvânt, pentru Ceaușescu situația se păstra in limitele favorabile României și apropierii de China pe aceste baze ale unui deschis conflict sino-sovietic.

Pe aceleași considerente de informare reciprocă, Ceaușescu a prezentat liderului chinez încercările lui Walter Ulbricht, conducătorul delegației din RD Germană, de a media el legăturile dintre România și RF Germană, precum și tentativa iugoslavilor de a lega relații durabile cu China. După strângerea de mână fermă și încrezătoare a lui Zhou En-lai petrecută la funeraliile lui Gheorghiu-Dej, iugoslavii cercetează disponibilitatea românilor de a media între Iugoslavia și China. Sugestiv pentru rolul însemnat al Bucureștiului este scepticismul cu care Deng a privit această tentativă a iugoslavilor, pentru ca mai apoi, liderul chinez să își exprime încrederea în experiența românilor de a media și antrena relații eficiente și durabile. Ceaușescu continuă seria informărilor cu amănunte din relația româno-sovietică și aduce în discuție încercările din acel moment ale lui Brejnev de a modifica raportul de forțe din cadrul Organizației Tratatului de la Varșovia. Acum se prefigurează viitoarele dispute între sovietici și conducerea de la București, dispute pe marginea elementelor de reformă din alianța militară; în același spirit critic și de avangardă, Deng Xiaoping își asigură partenerul de sprijin în lupta împotriva tentativei de supremație a sovieticilor. Concluzia că „relațiile dintre partidele și țările noastre sunt foarte bune; nu există probleme anume; totul se dezvoltă normal; trebuie să ne dezvoltăm în continuare prietenia” descrie cel mai bine poziția de plecare a lui Ceaușescu în coordonarea acestei relații; per ansamblu putem spune că ocazia dată de cel de-al 9-lea Congres a fost una în care s-a reconfirmat adversarul (sovieticii), precum și posibilele alianțe în lupta împotriva dominației moscovite (iugoslavii).

Același tonus optimist îl regăsim și la debutul întâlnirii din vara lui 1966, când, l-a invitația Bucureștiului, Zhou En-lai vine în România. Această întâlnire se distinge prin două aspecte; primul este dat de atitudinea chinezilor față de sovietici, care acum se dovedește mult mai incisivă. Poziției lui Ceaușescu de neutralitate și dorință de reconciliere, Zhou En-lai i-a răspuns că „sprijin hotărât efortul României împotriva șovinismului de mare națiune și față de obiecțiile României la transformarea Organizației Pactului de la Varșovia și a CAER în organizații supra-statale; datorită faptului că Uniunea Sovietică a trecut la cooperarea sovieto-americană astfel încât să conducă întreaga lume, frontul unit antiamerican nu poate include Uniunea Sovietică și de asemenea noi nu putem negocia cu Uniunea Sovietică”. Aceste afirmații au avut în vedere faptul că Bucureștiul era un cap-de-pod în Europa de Est și principalul canal prin care Beijingul putea irita Moscova, construind o contrapondere dominației monopolistice sovietice. De asemenea, este reliefată evoluția percepției chineze asupra relației cu rușii: dacă în urmă cu un an, Deng atrăgea atenția asupra încercărilor U.R.S.S. de a izola China pe plan internațional prin pârghiile oferite de conflictul din Vietnam, acum Zhou En-lai acuză Uniunea Sovietică de aliniere la tendința imperialistă a S.U.A. În asemenea condiții, Zhou En-lai s-a îngrijit a-i întări lui Ceaușescu ideea că „dorim ca relațiile dintre cele două partide și state să se dezvolte continuu; de ambele părți există diferențe între punctele de vedere și practicile noastre în unele chestiuni, trebuie să ne străduim să păstrăm înțelegerea și să evităm controverse deschise”.

Acest avânt frățesc al liderului chinez a fost curând domolit de Ceaușescu care a cerut ca în discursul final să se renunțe la formulări legate de revizionismul Moscovei și „șovinismul marii națiuni”. Motivul invocat de I. Ghe. Maurer era că partea română nu „agreează polemica publică și nu dorește să indispună Uniunea Sovietică, prin asocierea românilor și chinezilor în rostirea de critici publice la adresa conducerii sovietice”. A fost pentru prima dată când partea română alege să sacrifice din elanul chinez în favoarea păstrării unei stări calme între cei trei. Este prima dată când partea română a ales într-un mod foarte direct să refuze a critica U.R.S.S. doar pentru a nu provoca și mai mult tensiunile existente deja între români și sovietici, tensiuni aparent domolite de vizita lui Brejnev din 6 iulie 1966. Dar gestul necontrolat al lui Ceaușescu de a rupe foaia cu propriul discurs pentru a convinge pe Zhou En-lai să renunțe la „două epitete nedorite” a creat asperități în relațiile cu China ce s-au menținut aproximativ 2 ani. Mai mult, această întâlnire nu a avut, contrar uzanțelor, nici un comunicat comun, fapt sugestiv pentru degradarea relațiilor bilaterale.

Atât ieșirea de comportament a lui Nicolae Ceaușescu, cât și modul „diplomatic” în care a înțeles el să controleze o situație neprevăzută au arătat tensiunea existentă la nivelul relațiilor dintre București și Moscova, tensiune de care Beijingul nu avea cunoștință. Deși chinezii au reușit la această întâlnire să atragă sprijin pentru cauza Vietnamului, România luând decizia de a trimite ajutoare în zonă, eșecul a fost sugestiv pentru reliefarea intereselor și a priorităților diferite existente pe agenda fiecăruia. Ceaușescu a ales calmul imediat în relația cu sovieticii, în timp ce pe termen lung, a fost afectată relația cu Beijingul. Din aceste considerente exprimăm dezacordul cu afirmațiile lui Paul Niculescu-Mizil, care susține în revista Dosarele Istoriei: „acest moment este semnificativ. El arată că relațiile româno-chineze au fost atât de puternice încât, chiar în condiții de divergență, s-au găsit soluții. […] îmi exprim convingerea că acest incident, ca și mica neînțelegere organizatorică de la Moscova, din 1964 (n.n. – când i s-a propus lui Zhou En-lai înlăturarea lui Mao), pe care am mai povestit-o, nu au alterat relațiile noastre. Dimpotrivă”. Chiar și neluând în considerare răceala din cursul anului 1967 și prima jumătate a anului 1968, numai faptul că în 1966, de ziua națională a Chinei, cel mai important oficial român prezent la recepție a fost Gheorghe Apostol, numărul 4 în ierarhia PCR, contrazice afirmația de mai sus.

O altă cauză care a dus la răcirea relațiilor sino-române a fost și debutul Marii Revoluții Culturale, care a împins China la o izolare chiar „în sânul socialiștilor, comuniștii coreeni, japonezii preferând o delimitare față de vecinul lor”. După întrevederea din România, liderul chinez s-a deplasat în Albania, prilej cu care a făcut publică dezamăgirea pricinuită de Ceaușescu; de asemenea, dacă în 1964 China a considerat mișcarea României pentru neutralitate ca fiind o victorie chineză, doi ani mai târziu percepția era a unei distanțări de idealurile odată împărtășite (China alegând ideologic o înclinare mai spre stânga).

Singurul eveniment de însemnătate consumat în anul 1967, luna februarie, a fost semnarea unui Acord Comercial care a oferit atât o creștere a comerțului cu chinezii, ci și o salvare temporară a industriei grele românești prin masive importuri de fier. 1968 a adus o tensionare a atmosferei în toată Europa de Est, iar în acest context România a fost singura apărătoare a poziției Chinei. Concret, un prim moment care a încercat durabilitatea relației sino-română a fost conferința de la Budapesta din 26 februarie 1968. Delegația condusă de Paul Niculescu-Mizil a trebuit să facă față unui val dur de critici venite din partea celorlalți participanți, între ei remarcându-se sovieticii și conducătorul comuniștilor sirieni. După critica adusă românilor, atacurile au fost îndreptate asupra chinezilor, însă delegația română, înainte de a părăsi lucrările, a respins toate acuzele în baza principiului că „trebuie evitată întotdeauna condamnarea colectivă a altor partide”. Acest gest a atras simpatii în Occident, dar și în rândul reprezentanților delegației comuniștilor italieni. Mai târziu, într-un gest care să arate implicarea Bucureștiului, dar totodată imparțialitatea în conflictul sino-sovietic, ziarul PCR – Scânteia – a publicat în 13 septembrie 1968 pe aceeași pagină luările de poziții sovietice și chineze asupra conflictelor de la granița lor. Dincolo de alte interese, observăm o perpetuare a obiceiului moștenit de la Gheorghiu-Dej prin care se arăta solidaritatea României cu China prin prezentarea în mod nepărtinitor a datelor conflictului dintre Moscova și Beijing.

Invazia Cehoslovaciei a fost prilejul re-apropierii dintre China și România; nu trebuie trecut însă cu vederea că și acest eveniment se înscrie în tipologia tipică apropierii relațiilor sino-române: atunci când sunt „vremuri de restriște”, iar unul din „frați” este amenințat de agresiunile „fratelui cel mare”, celălalt intervine, declarativ doar, câștigând capital politic, dar mai ales de imagine. Astfel, după ce România a făcut public dezacordul față de invazia din Cehoslovacia și după ce liderii români au lăsat să se înțeleagă teama lor pentru o eventuală intervenție a acelorași trupe și pe teritoriul românesc, „RP Chineză s-a oferit să garanteze granițele României, însă în eventualitatea unui amestec fățiș al Moscovei în treburile interne”. Ne punem întrebarea ce valoare are această declarație, în condițiile care China se află la mii de kilometri depărtare; concluzia care o desprindem arată superficialitate și nota teatrală – frățească – dată evenimentelor. Reiterând promisiunea că ambele popoare „vor lupta împreună pentru totdeauna, indiferent de vânt, de ploaie sau de valuri teribile”, la 12 noiembrie 1968 Zhou En-lai a recunoscut într-o întrevedere cu ambasadorul român de la Beijing faptul că răcirea relațiilor sino-române din ultimii ani se datora „în totalitate Marii Revoluții Culturale”, asumându-și oarecum responsabilitatea pentru această stagnare.

În urma acestui periplu asupra evoluției relației sino-române putem concluziona că aceasta s-a dezvoltat în tiparele trasate de Gheorghiu-Dej; a cunoscut o apropiere sau o distanțare în funcție de relația fiecăruia cu U.R.S.S. Nu putem spune că Ceaușescu a condus politica conform unei strategii prestabilite, ci a continuat la început în aceeași manieră să ofere sprijin politic la nivel declarativ pentru chinezi. Disensiunile ivite au fost rezultatul unor interese diferite urmărite de cele două țări, iar aici Ceaușescu s-a făcut remarcat prin nepriceperea și impulsivitatea stăpânirii unei situații delicate. Însă faptul că România era singura țară din Europa de Est care nutrea în mod public aceleași idei față de dominația Uniunii Sovietice a permis lui Ceaușescu să continue relația cu China în aceeași tonalitate moștenită de la Gheorghiu-Dej. Treptat, Ceaușescu a fost preocupat de manipularea crizei sino-sovietice pentru a stabiliza o dizidență durabilă între cei doi actori, astfel întărindu-și poziția de lider în țară; cu cât conflictul China-U.R.S.S. era mai prelungit, iar România poza în postura mediatorului, cu atât sporea aura de providențial a lui Ceaușescu. Singura amenințare în această perioadă părea să fie Marea Revoluție Culturală, însă personalitatea diplomatică a lui Zhou En-lai a reușit să evite o distanțare – poate ireconciliabilă – între România și China.

II.3. Un fief al Uniunii Sovietice: Organizația Tratatului de la Varșovia

În cadrul Organizației Tratatului de la Varșovia – în continuare O.T.V. – România s-a dovedit a fi în anii ’60 membrul cel mai ostil; dacă relația cu China a cunoscut apropieri și depărtări, în cazul O.T.V. putem spune că România a păstrat consecvent o traiectorie de delimitare față de acțiunile membrilor și o constantă opoziție față de încercările sovieticilor de a domina și controla lagărul comunist prin folosirea acestui instrument.

Evenimentele din 1956 de la Budapesta au exemplificat modul în care a înțeles Moscova să respecte independența și suveranitatea statelor membre, precum și neamestecul în treburile interne ale unei țări. Până în anul 1966, românii și-au putut da seama că în fapt sovieticii conduc întreaga organizație militară, Comandamentul Forțelor Armate Unite nefiind un organ conducător de sine stătător, ci o Direcție (a 10-a) a Marelui Stat Major al armatei sovietice, care era format numai din generali și ofițeri sovietici. Astfel, indirect, Kremlinul avea sub ascultarea sa armatele naționale a statelor membre chiar și pe timp de pace. O altă particularitate a conducerii O.T.V. era dată de faptul că nu informa din vreme asupra exercițiilor ce urmau a fi efectuate, atât România cât și ceilalți parteneri necunoscând variantele de folosire a trupelor în caz de război ori modul în care acestea ar fi urmat a fi conduse. Într-un asemenea context, generalul Leontin Sălăjan a declarat în 1966 mareșalului A.A. Greciko, comandantul suprem al Forțelor Armate Unite, că România considera depășit statutul tratatului din 1956, iar modificarea acestuia trebuia să devină un imperativ politic.

Dincolo de constatările menționate mai sus, ceea ce a determinat o cât mai clară delimitare de Moscova și de acest instrument de control, a fost criza rachetelor din Cuba, din octombrie 1962. Liderii de la București au conștientizat atunci pericolul de a fi fost atrași într-un război în care erau obligați să intervină prin prevederile Statutului organizației militare din care făceau parte, un război care ar fi izbucnit din cauza unor acțiuni unilaterale ale sovieticilor la care nici nu luaseră parte. În lumina acestor concluzii, în 1963, Corneliu Mănescu a avut datoria de a-l convinge pe Dean Rusk de faptul că „România nu este o țară a războiului, că România nu este un partener entuziast al Pactului de la Varșovia, că noi nu sprijinim „războiul” dintre cele două pacte militare opuse, că noi nu putem adopta decât o poziție rezonabilă indiferent de care problemă este vorba”. În același timp, „Guvernul român dorea ca Statele Unite să înțeleagă că România va rămâne neutră în orice conflict generat de acțiuni similare desfășurării rachetelor nucleare sovietice în Cuba și că Bucureștiul caută asigurări în sensul că, în cazul izbucnirii unor ostilități ca urmare a unor asemenea situații, Statele Unite nu vor lovi România în baza falsei percepții că aceasta s-ar putea alia cu Uniunea Sovietică într-un astfel de război”. Prin aceste declarații, România a creat o neașteptată breșă de la obligația centrală a membrilor O.T.V. și a fost impulsul hotărâtor pentru Gheorghiu-Dej de a se delimita de manevrele conduse de sovietici, acest fapt fiind important mai ales din perspectiva deschiderii care o dorea în relațiile cu Occidentul.

În anul 1965, între 18-20 ianuarie, o delegație condusă de Gheorghiu-Dej a participat la Varșovia la ședința Comitetului Politic Consultativ. A fost prima ieșire publică în acest cadru din partea Bucureștiului împotriva Moscovei, românii afirmând împotrivirea la propunerea sovieticilor de a înființa noi structuri Pactului de la Varșovia: un comitet militar și un stat major al Forțelor Armate Unite. A fost debutul poziției de respingere de către România comunistă a propunerilor sovietice de optimizare a alianței militare conduse de Moscova. În lumina scopului analizei noastre, trebuie notat că debutul acestei opoziții a fost făcut de Gheorghiu-Dej, această ieșire în scena Pactului fiind continuată mai apoi de Nicolae Ceaușescu.

Anul 1966 readuce în prim-plan inițiativa U.R.S.S. de a demara discuții în cadrul Pactului de la Varșovia asupra optimizării funcționării Comandamentului Forțelor Armate Unite. Generalul cehoslovac Jan Sejna arata că la acel moment, percepția României asupra O.T.V. era că pactul „nu era o organizație de egali, ci un fief al Uniunii Sovietice”. În cadrul consfătuirii Marilor State Majore ale țărilor membre ale Pactului, desfășurat între 4-9 februarie 1966, România s-a distins din nou prin opoziția față de înființarea Comitetului Militar pe lângă Comitetul Politic Consultativ, subliniindu-se că actualul statut plasa comandantul suprem deasupra guvernelor naționale și a miniștrilor apărării, făcând din Comandamentul Forțelor Armate Unite un organ suprastatal. Pe de altă parte, propunerea românilor viza ca viitorul statut să aibă la bază ideea că „numai partidul și guvernul fiecărei țări erau răspunzătoare de conducerea, organizarea, înzestrarea și pregătirea tuturor forțelor sale, atât în timp de pace, cât și în timp de război”. De asemenea, pentru asigurarea egalității, partea română dorea ca la conducerea Forțelor Armate Unite să se afle generali și ofițeri aparținând tuturor armatelor participante la Tratat. Cu același scop de a slăbi hegemonia moscovită, Ceaușescu a cerut separarea Comandamentului Unit al Pactului de Înaltul Comandament Sovietic, subordonarea comandantului-șef și a Șefului Statului Major ai trupelor Tratatului de la Varșovia față de Comitetul Politic Consultativ al alianței și dreptul fiecărui stat membru de a menține forțe militare proprii, în afara sferei de comandă a Pactului. În privința acestui ultim aspect, delegația sovietică a punctat faptul că trupele operaționale vor rămâne sub comanda Forțelor Armate Unite, și nu sub cea națională, indiferent dacă este pace sau război. Mai mult, a fost aprobată propunerea de a păstra reprezentanți ai Comandamentului Forțelor Armate Unite în „țările relevante”, în ciuda opoziției delegației României.

Toate aceste cerințe erau justificate, așa cum a arătat Leontin Sălăjan, prin faptul că astfel erau evitate situațiile de „încălcare a suveranității și independenței statelor participante la tratat și să ducă la o mai bună coordonare a eforturilor comune ale tuturor țărilor în vederea asigurării securității lor împotriva unei „eventuale agresiuni imperialiste”.

Această atitudine negativă a românilor a dus la o încordare a relațiilor româno-sovietice. Pentru 2 luni, din 7 mai până în 6 iulie 1966, conflictul care a existat a fost atent ferit de presă. În fața pretențiilor României de reformă, Brejnev a obiectat lipsa participării trupelor române de la manevrele O.T.V., precum și reformele unilaterale inițiate în 1964 de reducere a efectivului de la 240,000 la 200,000 de soldați, și serviciul militar de la 2 ani la doar 16 luni. La începutul lui 1966 liderii de la București au început a face opoziție față de staționarea trupelor Armatei Roșii în Polonia, Ungaria și RD Germania, ideea sugerată fiind aceea că trebuie înlăturat monopolul sovietic din cadrul O.T.V.; soluția propusă era o conducere rotativă a trupelor O.T.V. De pe urma învățămintelor crizei rachetelor din Cuba, Ceaușescu a solicitat putere de veto în ceea ce privește folosirea armelor nucleare. Astfel, s-a deschis calea unui conflict direct între România și U.R.S.S..

Debutul oficial s-a consumat în data de 7 mai 1966, cu ocazia împlinirii a 45 ani de la înființarea PCR; în discursul său, Ceaușescu a lăudat în mod ostentativ relația de prietenie cu China și cea economică cu RF Germania, într-un moment când U.R.S.S. condamna politica „revanșistă” a guvernului de la Bonn, iar conflictul sino-sovietic era de actualitate. Discursul a fost încheiat prin imperativul desființării celor două blocuri militare și retragerea trupelor străine. Acest discurs a atras după sine o vizită neașteptată a lui Brejnev în data de 10 mai; presa vremii a menționat doar despre „discuții prietenești purtate între N. Ceaușescu și L.I. Brejnev, în cadrul cărora au făcut schimb de opinii”, iar Brejnev s-a întors la Moscova fără a fi obținut nimic concret. Imediat după plecarea liderului sovietic, disputa militară a reînceput în presa românească având la bază diferite interpretări date în Vest vizitei lui Brejnev la București. Mai mult, în data de 15 mai, cu ocazia aniversării a 11 ani de la semnarea Tratatului de la Varșovia, în presa românească acest subiect a lipsit cu desăvârșire, în total contrast cu celelalte țări, și lucru observat de Moscova. Tensiuni suplimentare au fost aduse de zvonul că Bucureștii au trimis o notă guvernelor membre ale Pactului în care a exprimat dezgust față de Organizație, propunând o restructurare și retragerea trupelor din Polonia, Ungaria și RD Germană. Însă pe 18 mai, oficialii români au respins zvonul acelei note, însă nici nu au negat ideile care ar fi fost conținute de aceasta.

Tensiunea aceasta româno-sovietică a avut și efecte secundare; unul dintre ele a fost amânarea vizitei lui Zhou En-lai, iar mai apoi, scena ruperii discursului de către Ceaușescu pentru a evita critica oficială a Moscovei. Acestea toate relevă poziția delicată pe care o avea România. Să fi acceptat susținerea cuvântărilor în varianta finală, Bucureștiul risca să piardă poziția de mediator „imparțial” pe care și-o aroga, căci s-ar fi alăturat Beijingului. Cum însă detaliile fricțiunilor româno-sovietice puteau fi intuite doar din presă, gestul necontrolat al lui Ceaușescu era destinat prevenirii înrăutățirii și mai mult a relațiilor cu Moscova. Atitudinea lipsită de orice uzanțe diplomatice a costat totuși România în relația cu China, acest lucru fiind deja argumentat în paginile precedente.

La întâlnirea din 4-6 iulie 1966 a Comitetului Politic Consultativ la București, sovieticii urmăreau să atingă 3 obiective: o întărire a structurii de comandă, o creștere a contribuțiilor financiare din partea statelor membre pentru modernizarea armamentului, și obținerea unei declarații comune asupra unui plan de securitate european, care să condamne revanșismul RF Germane și implicarea americană în Vietnam. Acestor obiective partea română a replicat prin prezentarea unui proiect de statut al Comandamentului Forțelor Armate Unite, care însă nu a fost discutat. Gestul Moscovei este reprezentativ din cel puțin două puncte de vedere: arăta că românii erau un obstacol în calea planurilor sovietice de dominare a acestui construct militar, iar în al doilea rând, Moscova încerca să evite postura de a da socoteală aliaților „minori” ori de a împărți conducerea alianței cu aceștia. Semnificativ este și faptul că după această întrevedere a urmat o pauză de aproape doi ani timp în care problema reformei O.T.V. nu a mai fost abordată oficial. Până la întâlnirea din 29 februarie -1 martie 1968 de la Praga, sovieticii au eliminat opoziția românilor prin evitarea elaborării statutului și prin atragerea sprijinului celorlalți, lucru concretizat la amintita reuniune. Concluzia raportului prezentat lui Ceaușescu menționa că „pentru prima dată, în mod oficial, se încearcă a se rezolva crearea diferitelor organe ale Comandamentului Unit fără se abordeze problema esențială – elaborarea unui nou Statut al Comandamentului Unit”.

În anul 1967 deși au fost evitate discuțiile reformatoare, este important pentru nota discordantă făcută de România în cadrul discuțiilor privitoare la Războiul de Șase Zile. W. Ulbricht a fost cel care a solicitat o consfătuire a membrilor O.T.V. și principalul acuzator: „Israelul este agresorul și statele arabe se apăra […]. A avut loc o agresiune pregătită, cu participarea NATO”. N. Ceaușescu a ținut să sublinieze că „în această regiune sunt multe probleme litigioase, dar rezolvarea lor nu se poate face prin nimicirea Israelului sau a statelor arabe”. În fața acestei evidente opoziții a părții române, L. Brejnev a încercat să schimbe conotația evenimentelor, traducând agresiunea în termeni ideologici: „suntem cu toții de acord că, în fond, nu este vorba de lupta dintre RAU și Israel, ci de o luptă între forțele socialiste și cele imperialiste […] Noi va trebui să condamnăm agresiunea Israelului ca o agresiune imperialistă, să cerem încetarea acțiunilor militare și retragerea pe pozițiile inițiale”. Poziția României a fost comentată deja, însă evocarea acestui episod este pentru a sublinia opoziția permanentă a României față de modul decizional mecanic existent, opoziție care a condus la înăsprirea atitudinii Moscovei față de București în cadrul Pactului de la Varșovia.

Aceasta s-a observat elocvent în cadrul întrunirilor din 1968. La 24 mai mareșalul Iakubovski a prezentat autorităților de la București proiectele statutelor Forțelor Armate Unite, Consiliului Militar și sistemului unic de apărare antiaeriană. În raportul trimis de Ion Ioniță, ministrul forțelor armate, se face mențiunea că acestea nu conțineau nici o referire la propunerile avansate în 1966 de către România. În ciuda amintitei opoziții manifestate în 1966 de către delegația română, documentele trimise de Iakubovski conțineau hotărâri, și nu propuneri ori rezultate ale unor analize a propunerilor anterioare. Astfel, Comitetul Politic Consultativ a căpătat drept de decizie în ceea ce privește trecerea la stadiul pregătirilor de atac a armatelor, drept de analiză și aprobare a planurilor legate de Forțele Armate Unite (înainte, acestea țineau de guvernele statelor membre ale Pactului). Aceste atribuții, subliniază Ion Ioniță, se aflau în contradicție cu art. 6 al Tratatului de la Varșovia, care stipula că scopul creării Comitetului Politic Consultativ era acela de a oferi doar un cadru pentru consultări între membrii Pactului. O altă decizie oferă Comandamentului Suprem dreptul de a da ordine, directive, dispoziții și chiar dispune mobilizarea trupelor armate pe teritoriile statelor membre, în funcție de situații și corespunzător nevoilor de apărare mutuale. Însă nu se specifică nimic legat de modul în care se face evaluarea situațiilor de nevoie ori care organ este abilitat a evalua situațiile de urgență menționate.

Noile documente prezentate autorităților române se distingeau prin faptul că erau în „contradicție cu principiile colaborării și asistenței mutuale bazate pe respectul față de suveranitatea și independența națională, a nonintervenției în treburile interne ale altor țări, deci afectând într-un mod negativ atributele esențiale ale guvernelor statelor participante la O.T.V.”. Într-un efort de a contracara extinderea controlului sovietic, partea română s-a opus și recomandărilor de a adopta votul cu majoritate simplă în cadrul Consiliului Militar, în baza considerentului că acesta se aplică în cadrul partidelor și statelor, nu în relațiile internaționale. În ceea ce privește sistemul unic de apărare antiaeriană, Ion Ioniță avertizează că statutul propus conduce în mod automat la plasarea trupelor de apărare antiaeriană sub conducerea Comandamentului Suprem, un aspect din nou contestat de români la întâlnirile anului 1966.

Atitudinea sovieticilor în acest an fierbinte 1968 arată determinarea lor de a depăși „mofturile” aliaților mici, care mai mult constituie un obstacol în calea cooperării decât contribuie spiritului constructiv moscovit. Personalitatea dură și inflexibilă a lui Iakubovski alăturată presiunii generate de evenimentele cehoslovace, au făcut conducerea sovietică să depășească atmosfera consultărilor „democratice” și „frățești” și declarațiile de sprijin ale Chinei, impunând României la sfârșitul lunii septembrie 1968, în urma vizitei aceluiași mareșal, acceptarea propunerilor sovietice anterioare. Aflat în fața liderului sovietic, Nicolae Ceaușescu „a exprimat opinia că lucrurile au avut un demers bun, și dacă exista dorința de a fi finalizate drafturile documentelor, acestea puteau începe. Deși există câteva probleme de principii rămase nerezolvate, ele vor fi soluționate pe parcurs”. Așadar, contrar imaginii de cutezător și protector a toată suflarea românească, din 21 august 1968, Ceaușescu s-a dovedit foarte maleabil și dispus a se supune dictatelor sovietice. Și chiar pe căi ale dialogului.

Într-un asemenea context, atitudinea de rebel a Bucureștiului a fost domolită, iar tehnica folosită a fost cea de izolare și intimidare. Linia imprimată de spiritul Declarației din aprilie 1964 a fost adoptată de liderii români și în plan militar, însă succesul ei a fost limitat. Limitat mai ales din perspectiva obținerii unui succes vizibil, căci în același timp, acești patru ani de opoziție față de reforma O.T.V. au fost folosiți ca dovadă pentru Occident a cutezanței României în urmarea unui curs independent față de liniile de politică sovietică. În această optică trebuie înțeleasă și sintagma de „aliat exclus al Tratatului de la Varșovia” care a fost atașată de-a lungul anului 1968; Bucureștiul nu a părăsit Organizația, ci doar a adoptat declarativ o altă cale. Din cauza opoziției în „bătălia statutelor”, România a fost pusă în poziția incomodă și „politic extrem de costisitoare de a nu fi pusă la curent cu pregătirile și invazia trupelor Pactului de la Varșovia din august 1968 în Cehoslovacia”. Aceasta este o primă consecință negativă majoră a urmării drumului deschis de liniile politice ale Declarației din 1964. În același timp, aceste dueluri „principiale” au oferit șansa României și Chinei de a trece peste momentele neplăcute ale vizitei din 1966 și a da un nou tonus relației lor.

II.4. “Socialismul cu față umană” într-o „Primăvară la Praga”

Anul 1968 a fost unul de schimbări atât pentru întreg lagărul comunist, cât și pentru politica României. La mai mult de 10 ani de la evenimentele din Budapesta, spiritul revoluționar părea să nu fi fost înnăbușit, ci să fi descoperit un fertil sol într-una din țările considerate a fi printre cele mai conservatoare și obediente. În acest subcapitol ne propunem să vedem ce a însemnat pentru România decizia Moscovei de a interveni și cum a afectat aceasta cursul autonom al politicii românești. Invazia trupelor sovietice a arătat în principal limitele toleranței Kremlinului față de dizidențele membrilor blocului socialist, însă acesta a fost și momentul în care Nicolae Ceaușescu a jucat o importantă „carte politică”, care aproape i-a supradimensionat imaginea de lider în ochii românilor și în unele cancelarii ale vremii. Și nu în ultimul rând, ne propunem să încercăm a răspunde unei întrebări care pare a rezista trecerii timpului: a intenționat U.R.S.S. să atace România în august 1968?

În debutul analizei noastre trebuie să precizăm două aspecte: în plan intern, Ceaușescu este preocupat de întărirea puterii sale, el luptând în 1968 pentru eliminarea ultimului reprezentant dejist, și anume Alexandru Drăghici, care era exponentul tuturor atrocităților comise de fosta conducere de partid. Mai apoi, trebuie evidențiată o diferență de substanță între momentul Budapesta 1956 și Praga 1968: dacă în capitala ungară s-a mers până la amenințări de scoatere a comunismului de la cârma țării și retragere din Pactul de la Varșovia, „socialismul cu față umană” predicat de Alexander Dubček însemna asumarea rolului de către P.C.Cehoslovac de a proteja și respecta libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor și a religiei, de a elabora reforme economice și sociale, precum și reforme politice, traduse prin libertatea de acțiune pentru cele patru partide necomuniste existente în țară. Aceste coordonate ale „socialismului cu față umană”, imaginat de Dubček, au stârnit neliniști cu privire la o posibilă „contagiune liberală”. Toate acestea erau schimbări interne, care aveau tendința de a merge până la esența regimului, și prin urmare, nu puteau fi tolerate de Moscova. În contrast, Ceaușescu voia independență după un model stalinist al socialismului; Dubček voia să rămână în orbita Moscovei, dar cu un socialism diferit de cel sovietic.

În cadrul „primăverii de la Praga” relațiile dintre România și Cehoslovacia au avut un caracter particular, dat în primul rând de atitudinea Bucureștilor față de Moscova din anii precedenți. Măsurile luate – Declarația din aprilie 1964, relațiile economice și culturale cu Vestul, înlăturarea trupelor sovietice de pe teritoriul românesc, opoziția iritantă față de încercările de „modernizare” ale O.T.V. – au făcut ca regimul de la Praga să vadă în România un posibil aliat. Și invers, România – dar mai cu seamă Ceaușescu – percepea în Cehoslovacia un partener care s-ar fi putut alătura țărilor care căutau independența politică de sub hegemonia U.R.S.S.. Pentru români, schimbările din Cehoslovacia au fost interpretate ca fiind în același spirit cu reformele din România; dovada că aceasta a fost o percepție eronată o arată faptul că în Cehoslovacia anului 1967 a fost totuși posibil un Congres al Scriitorilor, în luna iunie, unde au fost lansate critici la adresa conducerii comuniste, iar sancțiuni nu au existat. O asemenea situație nu s-ar fi putut întâlni în România. Așadar, în lumina acestei percepții nerealiste, la întâlnirea din 22 februarie de la Praga, unde Dubček a lansat formula „vom urma calea noastră specifică”, Ceaușescu a salutat inițiativa cehoslovacă, accentuând mesajul că „partidul și poporul nostru urmăresc cu caldă simpatie și se bucură din inimă de succesele pe care le obțineți în opera de construire a socialismului”. Cum era de așteptat, acest discurs al liderului român nu a trecut neobservat de Brejnev, iar întâlnirea consultativă a partidelor comuniste care a avut loc la Budapesta în perioada 26 februarie – 5 martie 1968 a fost scena unde delegația condusă de Paul Niculescu-Mizil a avut de înfruntat criticile dure ale sovieticilor și polonezilor; neputând lua cuvântul și construi o apărare, șeful delegației a acuzat lipsa de democrație a dezbaterii și în cele din urmă a părăsit ședința.

În vreme ce România continua de mai bine de trei ani o opoziție publică față de inițiativele Moscovei, aceasta din urmă a reușit să atragă de partea ei susținerea a patru state: RD Germană, Polonia, Ungaria și Bulgaria. Acest grup al celor cinci a sondat capacitățile de apărare ale Cehoslovaciei prin manevrele militare din mai-iunie 1968, desfășurate pe teritoriul acesteia. Trupele nu au fost retrase, ci păstrate în continuare sub pretextul unor viitoare acțiuni de aceeași natură, data limită anunțată fiind 10 august. Aceste acțiuni au avut menirea și de a testa reacțiile celor din jur, vizați fiind cu precădere Iugoslavia și România, recunoscute pentru dizidențele acestora de la linia generală. În viziunea grupului celor 5 a predominat mereu părerea potrivit căreia „România spera în schimbarea politicii externe cehoslovace și apropierea acesteia de punctul de vedere românesc” care, inevitabil, ar fi fost un sprijin pentru însăși politica românească. De asemenea, dat fiind că la începutul lunii august, Tito a vizitat Cehoslovacia, Ceaușescu urmându-i la scurtă vreme, în presa comunistă (și nu numai) s-a vehiculat ideea încercării de recreere a Micii Înțelegeri, care a funcționat și în perioada interbelică. Argumentele pentru această ipoteză, neconfirmată oficial până acum, au fost contactele foarte ridicate la nivel de miniștri, secretari de partide, dublate de altele la nivel intermediar – cultural, economic, etc -, în vreme ce relațiile cu Moscova, Sofia, Berlinul de Est ori cu Budapesta au cunoscut în aceeași perioadă o intensitate foarte scăzută. La acestea se adaugă semnificația gestului românilor de reînnoire a Tratatului de Prietenie doar cu Cehoslovacia – exact la împlinirea a 20 ani de la parafare și la câteva zile înaintea invaziei trupelor celor cinci state membre ale Tratatului de la Varșovia – în 1968. Deși nu avea cum să înțeleagă atunci, tocmai faptul că nu exista o apropiere de substanță între politica românească și cea cehoslovacă, a fost salvarea lui Ceaușescu de la înlăturarea de către sovietici.

Așa cum am precizat, Ceaușescu a vizitat Praga imediat după Tito, în 15-17 august 1968, cu o săptămână înaintea invaziei; această întrunire a fost atât o promisiune de sprijin din partea României, cât și o ocazie exploatată de liderul român pentru a relua cu zel câteva din ideile care în mod cert deranjau partea sovietică: imperativul dizolvării NATO și a Pactului de la Varșovia, necesitatea păstrării independenței fiecărui partid în construirea liniei politice pe care să o urmeaze, rezolvarea tensiunilor prin dialog, și nu în ultimul rând, Ceaușescu a „salutat acordurile la care s-a ajuns la întâlnirile de la Čierna nad Tisou și Bratislava”. Însă, realitatea ce răzbate din comunicatul dat după întâlnirea de la Bratislava arată că în acele discuții nu a fost menționat decât pericolul pronunțat al „acțiunilor subversive ale imperialismului”, precum și faptul că toate țările socialiste trebuie să urmeze cu strictețe „legile generale ale construcției societății socialiste” și rolul conducător al partidului comunist. Este de neînțeles cum Ceaușescu, știind din rapoartele trimise de ministrul Forțelor Armate, de faptul că România avea în cadrul O.T.V. statutul de „aliat exclus” continuă în mod conștient să ofere încredere cehoslovacilor în așa-zisa putere a exemplului de independență de care România se bucura. Faptul că întreg discursul ceaușist (și nu numai) a fost un exercițiu de imagine, aveau să se convingă cehoslovacii în momentul când au cerut ajutor. În dimineața invaziei, când prin ambasadorul Obradovici, Praga a solicitat Bucureștiului „să se facă ceva”, liderii au pornit o adevărată avalanșă a declarațiilor. Printre măsurile „energice” s-au numărat convocarea Guvernului și CC într-o plenară comună. Rezultatul convorbirilor a fost un incendiar discurs al secretarului P.C.R., unde a fost denunțată invazia ca fiind „o gravă încălcare a principiilor pe care se bazează relațiile între țările socialiste, între partidele comuniste, o gravă încălcare a prevederilor Tratatului de la Varșovia”. Nu în ultimul rând, pe fondul creării unei psihoze legată de o iminentă invazie și în România, Ceaușescu va „amenința” cu faptul că „întregul popor român nu va permite nimănui să încalce teritoriul patriei noastre”. În afara acestor luări de poziții, nimic în afara vorbelor; tot sprijinul promis în mare pompă a fost redus la nivelul declarațiilor, care au adus capital politic în țară și Occident, și în mod sigur dezamăgire în rândul liderilor cehoslovaci.

La 24 august 1968, Ceaușescu s-a întâlnit cu Tito la Vârșeț. Dincolo de punerea în temă referitoare la pozițiile adoptate de fiecare țară, Tito a făcut și o scurtă analiză a evenimentelor. Astfel, liderul iugoslav realizează faptul că întâlnirile de la Čierna nad Tisou și Bratislava au avut menirea de a „slăbi vigilența” cehoslovacilor, și, cum un simț al realităților politice, subliniază viitoarea dificultate a U.R.S.S.-ului de a recăpăta în Cehoslovacia prestigiul și simpatiile pe care armata sovietică le câștigase în trecut. Nu pomenește nimic însă de actul de bravură al liderului român, ceea ce arată o înțelegere profundă a evenimentelor. Tito, spre deosebire de Ceaușescu, a fost conștient de faptul că Dubček s-a îndepărtat prea mult de linia moscovită, fapt pentru care a și fost invadat. Ceaușescu nu a înțeles (sau cel puțin nu a dat semne să înțeleagă) aceste aspecte, și tot ce a făcut a fost să agite spiritele invocând o încălcare de principii. Printr-o abilă manipulare, a reușit să vândă Vestului o imagine de independent într-un lagăr obedient sovieticilor. Cum era de așteptat, lipsa unor aprecieri din partea liderului iugoslav, ale cărui merite erau mult superioare, și a unui sprijin în caz de invazie, au produs dezamăgire.

Analizând evenimentele în ansamblul lor, dintr-o perspectivă a specificului politicii externe, la mijlocul anului 1968 putem spune că blocul comunist se afla divizat în două tabere: cea a Iugoslaviei, României și Cehoslovaciei, iar în cealaltă făceau front comun U.R.S.S., Polonia, RDGermană, Bulgaria și Ungaria. Aspectul esențial este faptul că primii trei dovedesc caracteristici diferite; astfel, Iugoslavia lui Tito s-a deosebit de celelalte prin trăsături ca nealiniere politică și economie cu specific care nu putea fi încadrat într-unul din cele două blocuri ideologice. România a dat semne de modernizare prin eforturi sociale, culturale, economice, însă toate au fost direcționate de către partid, care era și „motorul democrației”. Brejnev a apreciat politica României drept „naționalistă”, iar pe cea iugoslavă ca fiind „revizionistă”. Cehoslovacia va continua mult timp să adopte linia trasată de U.R.S.S., creditând Pactul de la Varșovia ori planurile CAER. Când a devenit evidentă orientarea către tabăra lui Tito, Brejnev va decide aplicarea planului de invazie, catalogând în subsidiar politica Bucureștilor ca fiind „spectaculoasă”, iar cea din Praga – „profundă”. Astfel găsim și un răspuns la întrebarea de ce U.R.S.S. nu a atacat România: ea își păstrase tot timpul caracterul stalinist. Mai mult, Dennis Deletant susține că, în baza cercetărilor de arhivă, mult-apreciatul în Occident refuz de a se alătura trupelor O.T.V. al lui Ceaușescu este o idee înșelătoare, pentru că nimeni nu îi ceruse să intervină. Această afirmație o putem întări prin poziția de exclus pe care o avea România în cadrul Tratatului, fiind greu de imaginat că Moscova ar fi cerut sprijin tocmai Bucureștiului.

Pe de altă parte, U.R.S.S. nu avea motive suficiente pentru care să intervină; în România, diferența între regimului lui Dubček și Ceaușescu era aceea că ultimul nu ar fi permis niciodată o liberalizare ca cea din Cehoslovacia; toată rebeliunea ceaușistă a fost una mai mult declarativă și dusă cu precădere în planul politicii externe, mai puțin în cea internă: „din mărturia lui I. Ghe. Maurer reiese că Nicolae Ceaușescu nu avea cum să fie de partea măsurilor de liberalizare întreprinse de cehoslovaci. El nu voia nici democrație, nici economie liberală. Ceaușescu nu voia să facă un regim mai liberal, nu avea cum să fie de acord cu ceea ce făcuseră cehoslovacii, dimpotrivă, îngrădea pe zi ce trecea libertățile din interiorul țării”. Pentru U.R.S.S., formula cehoslovacă era mult mai primejdioasă, căci oferea o alternativă la regimul sovietic; astfel se explică de ce, în august 1968, „the Big Brother a invadat Cehoslovacia, dar nu și România. Brejnev a vrut să elimine definitiv echipa reformatoare de la Praga; pe Ceaușescu numai să-l sperie, prin concentrări de trupe la frontieră” .

Ce a însemnat Primăvara de la Praga pentru România? Amintim opinia istoricului Adrian Cioroianu: nașterea doctrinei Brejnev, detaliată în ziarul „Pravda” în 26 septembrie 1968. Esența acestui „corpus dogmatic” definitoriu pentru Războiul Rece se rezumă la posibilitatea, dar mai ales datoria, intervenției U.R.S.S.-ului în orice țară-tovarășă atunci când politicile partidului comunist ajung să lezeze socialismul internațional și „interesele fundamentale ale altor state socialiste sau mișcarea comunistă mondială”. De acum va lua ființă conceptul de suveranitate limitată care putea legitima orice intervenție a Moscovei asemănătoare celei din Praga. În al doilea rând, lui Ceaușescu i s-au revelat limitele în care își putea desfășura politica proprie de independență; Moscova nu tolera nici o abatere de la modelul sovietic în direcția liberalizării, dar accepta „variante” ale modelului sovietic, în cadrul cărora superideologizarea și cultul personalității erau definitorii. Într-un al treilea rând, din cauza unui Occident în care politica externă a lui Ceaușescu era considerată a fi mai vrednică de interes și de stimă decât tentativa omologului său de la Praga de a utiliza socialismul, țările occidentale fiind interesate de cei care se voiau – dacă nu independenți de Moscova, ca Tito – cel puțin „autonomi”, România a alunecat într-o eră a libertăților existente doar pe hârtie și a belșugului autosugestionat.

Poziția critică a României nu a fost ignorată de Vest; însă, la fel ca și în 1956, istoria părea a se repeta, prin faptul că nici o putere occidentală nu a intervenit nici pentru a salva Cehoslovacia, nici pentru a susține „rebeliunea” țării al cărui lider căpăta aureolă de providențial. Statele Unite ale Americii erau preocupate de relațiile sale particulare cu U.R.S.S.-ul; invazia a fost privită ca fiind o chestiune internă blocului comunist, agenda Vestului fiind preponderent ocupată de evoluția situației din Vietnam. La această atitudine a contribuit și declarațiile echipei lui Dubček care, în ciuda schimbărilor interne, stăruiau în declarații de fidelitate față de Moscova. Prin aceeași optică evenimentele au fost analizate și de Londra. Cu alte cuvinte, „deși se nega politica sferelor de influență, invadarea Cehoslovaciei era considerată o problemă internă a Pactului de la Varșovia; prelungirea situației în România este, de asemenea, o afacere a blocului comunist; dată fiind apartenența României la pact, ea nu putea fi sprijinită militar”. Franța, abia revenindu-și după tulburările studențești din mai 1968, s-a limitat la a da un comunicat care „constată și deploră că evenimentele de la Praga, în afară că ele constituie o lovitură contra drepturilor și destinului unei națiuni prietene, sunt de natură să împiedice destinderea europeană”. Retrospectiv privind, gestul prin care șeful statului român a condamnat intervenția militară din Cehoslovacia a fost, în sine, o reiterare a principiilor exprimate și anterior, însă împrejurările în care această Declarație a fost lansată a făcut ca România să rămână în istorie singura țară care a refuzat să participe la invazie, iar invazia s-a dovedit mai apoi a fi singura operațiune desfășurată de această organizație politico-militară.

Obișnuit a se organiza la 12 mai 1968, festivalul „Primăvara de la Praga” era dedicat memoriei compozitorului Bedřich Smetana; a ajuns în cele din urmă se semnifice lupta într-un crez al posibilității de reformare din interior a sistemului existent, și rămânerea comuniștilor la putere datorită faptului că ei erau inițiatorii unui „nou curs”. De pe urma „Primăverii” România a avut de câștigat capital politic în plan internațional, iar pentru cel care „The Economist” l-a numit „de Gaulle al Pactului de la Varșovia” a fost o revelare a limitelor politicii sale; în cuvântarea din 21 august 1968 el și-a apărat în primul rând poziția sa, căci avea în față spectacolul dramatic al încercărilor eșuate de schimbare, de profundă reformă. În colectivul românesc însă, pentru multă vreme, avea să se păstreze „spectaculosul” acelor momente.

III. Sub umbrela Statelor Unite

1968-1971

His finest hour, după cum a fost numit în mediile academice occidentale momentul de apogeu al lui Nicolae Ceaușescu din data de 21 august 1968, a avut ecou în plan internațional vreme îndelungată. Cum era firesc, urmările pozitive au tins să fie exploatate la maxim, mai ales cele decurgând din relația cu Statele Unite, în vreme ce scenariile negative ale gestului liderului de la București au fost și acestea manipulate în aceeași direcție a dobândirii de privilegii politice și economice. Altfel spus, liniile definitorii pentru cursul de politică externă au rămas aceleași pe întreaga perioadă a anilor ’60.

În paginile următoare am ales să supunem analizei evoluția relației dintre România și exponenta „țărilor imperialiste”, Statele Unite ale Americii. De ce? Pentru că aceste relații au fost mai dificile de construit și menținut comparativ cu cele comuniste, unde elementele comune existau dincolo de simplele declarații și gesturi diplomatice. Din perspectiva tezei care stă la baza acestei lucrări, și anume că realizările ceaușiste sunt un rezultat al inerției performanțelor dejiste, în acest nou capitol dorim să răspundem chestiunii legate de persistența acestei inerții. Cu alte cuvinte, putem stabili un moment când Ceaușescu a încetat să acționeze în baza vechilor idei, impunând propriile concepte? Ce semnificație are, din acest punct de vedere, implicarea și sprijinul acordat de România stabilirii unei legături sino-americane?

La începutul anilor ’60 a prins contur ideea că Uniunea Sovietică nu era capabilă să asigure coeziunea deplină a blocului comunist, mărturie stând în acest sens revoltele din Polonia, Ungaria, dizidențele Iugoslaviei și Albaniei, și nu în ultimul rând, conflictul sino-sovietic. Într-un asemenea context, liderii români au încercat să obțină autonomie cât mai largă în privința politicii externe, iar pe plan intern au declanșat campanii care aveau menirea de a crește popularitatea partidului în rândul maselor. Concomitent cu avansurile spre obținerea autonomiei, s-a dezvoltat imperativul creării unei economii funcționale, capabilă a face față forțelor concurențiale din plan internațional, și asta mai ales din perspectiva amenințărilor sovietice sumbre de a oferi României rolul de grânar al lagărului socialist.

În aceste condiții, Gheorghiu-Dej a văzut în Occident și America alternativa viabilă care putea asigura sprijinul dezvoltării râvnite. Fără îndoială că îndrăzneala românilor de a privi spre Apus a fost încurajată de politica destinderii, promovată de cele două superputeri. Astfel, în cadrul coexistenței pașnice promovată de Hrușciov, „pacea și cooperarea deveniseră cuvinte cheie, în timp ce „imperialismul” ca etichetă atașată S.U.A., este din ce în ce mai puțin folosit”. Perioada de tensiune dintre anii 1960-1962, care a culminat cu criza rachetelor cubaneze, a provocat o campanie de acuze la adresa Statelor Unite, însă aceasta, în România, a fost mult mai temperată comparativ cu precedentele. Așa cum am arătat anterior, Bucureștiul a ales să se distanțeze de Moscova în această dispută, mergând până la promisiuni de neutralitate a țării în caz de izbucnire a conflictului. Referitor la scrisoarea trimisă de liderii români Casei Albe, Corneliu Mănescu amintește faptul că inițiativa a aparținut lui Gheorghiu-Dej și a fost o anticipare a atitudinii adoptate în cazul Primăverii de la Praga.

Momentul Declarației din Aprilie a fost în mod cert impulsul hotărâtor adâncirii relațiilor cu Statele Unite, mai ales din perspectiva americanilor. The New York Times a afirmat că Declarația reprezintă „un manifest important al comunismului național și că România a făcut clar cunoscut că refuză să urmeze cu obediență linia sovietică sau chineză. Majoritatea observatorilor politici din Statele Unite au apreciat decumentul menționat ca fiind, de fapt, o Declarație de Independență a României”. Una din consecințele cele mai vizibile ale Declarației a fost ridicarea reprezentanțelor diplomatice ale celor două țări la nivel de ambasade, în cursul aceluiași an 1964. Un alt aspect important este că tot acum s-a observat în presa românească o diminuare semnificativă a știrilor negative și a criticilor la adresa S.U.A., concomitent cu o diversificare a surselor de informare legate de Occident. Acest proces inițiat de Gheorghiu-Dej avea să fie continuat de Ceaușescu, care ajuns la putere, va permite până la finele deceniului construirea în mass-media a unei noi imagini a Statelor Unite: acea de partener de dialog al României.

În atragerea sprijinului american, războiul din Vietnam a constituit o piedică, peste care însă românii au trecut; erijându-se în mediatori ai discuțiilor dintre Washington și Hanoi, Bucureștiul a susținut totuși militar armatele vietnameze. În acest fel, au fost satisfăcute cerințele chinezilor, într-un gest de solidaritate comunistă împotriva imperialismului, dar în același timp s-a jucat și cartea de promotori și susținători ai păcii prin discuții încurajate între beligeranți. Războiul de 6 zile din 1967 a fost un nou prilej pentru România de a se evidenția în atenția Statelor Unite, prin necondamnarea Israelului ca stat agresor și continuarea relațiilor diplomatice cu aceasta. Această atitudine anti-U.R.S.S. a constituit încă o filă pentru „dosarul încrederii americane” la care lucra Bucureștiul în acea vreme. Unul din semnele aprecierii arătate de Washington părții române a fost sprijinul american pentru candidatura lui Corneliu Mănescu la funcția de președinte al celei de-a XXII-a Adunări Generale a Organizației Națiunilor Unite. În timpul vizitei din iunie 1967 la Casa Albă, lui I. Ghe. Maurer i-a fost confirmat faptul că S.U.A. aveau să susțină candidatura ministrului român de externe.

Această trecere în revistă a celor mai importante schimbări care au încălzit relațiile româno-americane are scopul de a pune în lumină un fapt petrecut aproape imperceptibil: modul în care este văzută imaginea Statelor Unite în România se modifică treptat pe parcursul anilor ’60, căpătând accente pozitive, iar o dată cu momentul August 1968 și atitudinea adoptată, devine evident faptul că România intra sub umbrela protecției americane. Cel puțin la nivel declarativ, însă era un lucru revoluționar, gândindu-ne la poziția țării de membru al OTV și CAER. Câștigarea sprijinului de peste Atlantic a fost un demers gradual, ale cărui succese au fost mereu controlate de americani.

În urma condamnării invaziei, în perspectiva daunelor de imagine provocate Moscovei, chestiunea care încă ridică semne de întrebare este: de ce U.R.S.S. nu a atacat totuși România și care a fost rolul Statelor Unite? În capitolul anterior am încercat să răspundem primei întrebări, subliniind faptul că Moscova nu vedea în conducerea de la București o amenințare la adresa regimului, Brejnev făcând o distincție între schimbările de fond (socialism cu față umană) și cele de formă, care nu abdicau de la esența stalinistă (promovate de Ceaușescu). La fel, am spus că revoltele din Cehoslovacia au fost privite de Occident ca o problemă internă lagărului comunist, și nicidecum una care să suscite implicarea unor forțe exterioare acestuia. Însă relațiile cu România erau cu totul speciale, care ar fi necesitat, în cazul unei invazii, reacții ferme. August 1968 a fost momentul când strădania legării de punți trebuia să dea rezultate mai multe ca niciodată. Conform documentației americane, „încă din 23 august existau știri credibile că Moscova lăsase de înțeles Bucureștilor că atât timp cât N. Ceaușescu nu va fi înlocuit, invazia armată se va produce”. Aflat la New York, Corneliu Mănescu a prezentat oficialităților americane temerea care exista la nivelul conducerii PCR, aceea a unei intervenții „liniștitoare” a Moscovei. Aceste discuții l-au determinat pe L. Johnson să avertizeze Kremlinul „să nu dea drumul câinilor războiului”. Este evident în acest moment rolul important care îl avea România în agenda americană. În acest sens, și mai convingător, a fost avertismentul din 30 august adresat Moscovei, unde S.U.A. afirmă că „nu știe ce s-ar putea întâmpla dacă se produce o invazie armată [în România – n.n.]. Avertismentul și-a produs efectul, zvonurile despre o intrare a trupelor sovietice pe pământul României dispărând brusc. La 31 august 1968 ambasadorii sovietici în principalele capitale occidentale au dat asigurări că România nu va fi invadată. A. Dobrânin, ambasadorul sovietic la Washington, l-a asigurat pe secretarul de stat, Dean Rusk, că zvonurile despre o posibilă mișcare sovietică în România sunt fără nici o bază”. Fără avertismentele unui actor de o talie identică cu cea sovietică, se pare că invizia trupelor Pactului de la Varșovia ar fi avut șanse semnificative a se produce.

Condamnarea invaziei nu însemna o critică doar a Moscovei, ci și a celorlalți aliați ai ei; prin urmare, relațiile cu ceilalți membri ai lagărului au ajuns să oglindească răceala care exista în dialogul sovieto-român. Contactele cu Polonia, Cehoslovacia ori RD Germană au fost reduse la vizite ocazionale, mai ales cele prilejuite de reînnoirea Tratatelor de Prietenie; cele cu Ungaria aveau să se tensioneze din cauza problemei Transilvaniei. Singurele legături întărite au fost cele cu Iugoslavia, căci după 1968 ambele țări aveau temeri legate de o posibilă ripostă belicoasă a U.R.S.S.-ului; vizitele dintre Ceaușescu și Tito vizau de fiecare dată chestiuni de coordonare a politicilor în fața posibilei agresiuni. Neputându-se bizui pe nimeni din interiorul lagărului socialist, România va intra în zodia căutării securității.

Prin urmare, asigurarea protecției americane devenise vitală, însă aceasta a presupus unele costurile; și spunem „costuri” pentru că Ceaușescu a trebuit să demonstreze flexibilitate în chestiuni pe care într-un alt context nu le-ar fi aprobat. Din 1967 s-au răspândit în România produsele de consum „made in USA”; românii au început să găsească pe piață Pepsi-Cola și filme americane, precum și traduceri ori reviste noi, cum ar fi „Lumea”. Mai mult, un alt gest care semnala îmbunătățirea relațiilor bilaterale a fost decizia de a opri bruierea posturilor de radio Vocea Americii și Europa Liberă. Aceasta era o acceptare tacită a faptului că regimul tolera și alte surse de informare decât cele controlate de partid. Ceea ce urmărea Ceaușescu era obținerea de sprijin economic pentru coloșii industriali, sprijin concretizat mai ales în acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate. În legătură cu acest ultim aspect, sondările au început încă din 1967, o dată cu vizita vice-președintelui R. Nixon.

„Lupta intereselor” se poate vedea cel mai bine prin spectrul ajutorului dat de România la construirea unei punți de dialog între S.U.A. și China. Încă de la primul contact, cel din 21-23 martie 1967, Ceaușescu a lăsat să se înțeleagă „oportunitatea încheierii unui acord comercial româno-american care să prevadă și acordarea reciprocă a clauzei națiunii celei mai favorizate”. Acest interes era promotorul acțiunilor românești. Partea americană a folosit însă cartea sprijinului economic doi ani mai târziu; cu ocazia vizitei președintelui Nixon, „Ceaușescu s-a declarat de acord să acționeze ca un cal între între Washington și Peking. El a fost, de asemenea, de acord să-și reînnoiască eforturile de mediere a conflictului din Vietnam. În schimb, el dorea să-și asigure clauza națiunii celei mai favorizate pentru exporturile românești în Statele Unite”.

Propunerea lansată în 1969 de a media între Washington și Beijing are rădăcini mai vechi, care se regăsesc în discuții și chestionări anterioare ale liderilor români privitoare la oportunitatea dezvoltării acestor relații. Menționăm că acestea sunt deseori ignorate în prezentarea istoricului evoluției lucrurilor. După eșecul încercărilor de dialog cu China la Varșovia, la 5 decembrie 1964 Dean Rusk îl întreabă pe C. Mănescu „despre modul cum ar trebui discutat cu această țară [China – n.n.]”. Pentru întemeierea relațiilor sino-americane, ministrul de externe român a recomandat liderilor americani „să i se acorde acestei țări statutul care i se cuvine. Atât timp cât Chinei nu i se vor recunoaște drepturile legitime în rândul marilor puteri, pozițiile acestei țări, politica ei, nu vor putea fi înțelese”. Apoi Mănescu întărește: „singura cale rațională pentru găsirea unei rezolvări echitabile și stabile nu poate fi aceea a unor tratative nemijlocite între factorii de răspundere care au interese în această regiune, în mod direct și la un nivel corespunzător. O asemenea soluție se poate realiza numai recunoscând adevărul incontestabil al prezenței Chinei ca mare putere și tratând-o ca atare”. La aproximativ un an, în octombrie 1965, cu ocazia ultimei întrevederi cu ambasadorul S.U.A. la București aflat în exercițiu, William Crawford, I. Ghe. Maurer oferă îndemnul ca relațiile cu China „să nu fie ignorate, pentru că era o realitate” .

Ideea care dorim să o subliniem este aceea că România a oferit mereu sprijin și a încurajat dialogul sino-american; gestul românilor este unul de încredere în propriile forțe, dar mai ales de clar-viziune în ceea ce privește evoluția politicii internaționale. Corectitudinea anticipării românești privitoare la starea viitoare a lucrurilor avea să fie exprimată voalat în 1967, într-un articol al lui Nixon, publicat în Foreign Affairs și adus la cunoștința lui Mao: „în perspectivă, noi pur și simplu nu vom reuși să ținem China în afara comunității internaționale”. Faptul că Bucureștiul era un punct strategic în tactica americanilor o dovedesc afirmațiile lui Foy Kohler, ambasadorul Statetelor Unite la Moscova. Acesta a exprimat „într-un cerc mai larg de diplomați că România este țara cea mai importantă între Moscova și Peking”, iar mai târziu, în februarie 1969, imediat după venirea lui Nixon la Casa Albă, John Barnes jr., însărcinatul cu afaceri al S.U.A. la București, se adresează lui Mircea Nicolaescu, director al Direcției Asia din M.A.E., cerând opinia despre evoluția și perspectivele politicii externe a R.P.Chineze, despre intențiile conducătorilor de la Beijing. Întrebarea diplomatului american a fost justificată de noul curent în politica externă a administrației de la Washington, și dorea „declanșarea „ca la carte” a unui demers de bune oficii din partea României pe lângă partea chineză. Dar demersul trebuia să fie cât mai ferit de ochii lumii și cât mai protejat de consecințele unui eventual eșec”.

După performanța românilor de a sfida Moscova prin acceptarea vizitei oficiale a „inamicului nr. 1” al comunismului într-o țară din blocul sovietic, iritarea U.R.S.S.-ului este sporită de faptul că organizarea celui de-al X-lea Congres al P.C.R. a fost amânată, tot din cauza sus-menționatei vizite. În baza acestei atitudini românești, Kremlinul nu a mai trimis reprezentanții săi la congres. Mai mult, în mai 1970, după aproximativ doi ani de la începerea negocierilor, la Moscova, Ceaușescu a fost nevoit să semneze reînnoirea Tratatului de Prietenie, colaborare și asistență mutuală. Acestea toate au fost acțiuni ale U.R.S.S.-ului care nu ezitase a declara public nemulțumirea față de cursul evenimentelor din România.

Oricât de spectaculos ar putea părea rolul jucat de România în derularea începuturilor relației sino-americane, nu trebuie scăpat din vedere că succesul demersurilor a fost posibil și datorită deschiderii existente la nivelul liderilor chinezi. Iar această deschidere a fost în primul rând consecința divergențelor cu U.R.S.S.-ul. Ceea ce surprinde însă este faptul că Mao a ales canalul pakistanez, și nu cel românesc, pentru a trimite la 8 decembrie 1970 un mesaj lui Nixon în care anunța disponibilitatea Chinei de a primi un emisar american cu care să fie discutată problema Taiwanului. În ciuda tensiunilor care se creaseră în relația cu Uniunea Sovietică, la 11 ianuarie 1971 ambasadorul României în S.U.A. transmitea unul din cele mai importante mesaje de la Beijing. Pe baza acestuia, Henry Kissinger relatează în memoriile sale modul dezarmant în care se adresa Zhou Enlai: „deoarece președintele Nixon vizitase deja Bucureștiul și Belgradul, el ar fi fost de asemenea binevenit la Beijing”. În vara aceluiași an, secretarul de stat american făcea o primă vizită în China, pregătind terenul pentru venirea lui Nixon din februarie 1972.

După aceste evenimente, firul evoluției relației sino-americane este în mare parte cunoscut. Ceea ce se impune atenției noastre sunt alte aspecte; după primirea mesajului invitației adresate liderului Casei Albe, americanii indică preferința de a continua schimbul de mesaje prin canal pakistanez. De asemenea, întâiul mesaj al lui Mao a fost trimis tot prin intermediul aceluiași canal pakistanez. Mai mult, în ceea ce privește arzătoarea dorință a lui Ceaușescu, un memorandum secret american din 23 decembrie 1970, respingea ideea acordării clauzei numai pentru România întrucât ar fi excesiv de periculos pentru români vis-a-vis de sovietici”. Concluzia care o desprindem este aceea că „umbrela” americană a fost foarte eficientă: l-a protejat pe Ceaușescu chiar împotriva dorințelor lui. Mai mult, întârzierea cu care a fost acordată în cele din urmă clauza a arătat temerea americanilor ca tehnologia exportată să nu ajungă în cele din urmă în mâinile sovieticilor. De altfel, ei erau îndreptățiți să creadă acestea, pentru că un precedent fusese deja creat în 1969, când operațiunea Caraman a fost deconspirată. Per ansamblu, relația cu S.U.A. putem spune că nu s-a ridicat la așteptările României; Ceaușescu a mers în State în trei ocazii, în 1973, 1974 și 1975 într-un efort de a asigura sprijin economic și de a facilita, ca potențial mediator, resoluții ale problemelor internaționale referitoare la Sud-Estul Asiei, China și Orientul Mijlociu. Deși S.U.A. a menținut bune relații cu România în termeni de considerente ale politicii globale, americanii nu au fost foarte favorabili cerințelor și așteptărilor românilor. Doar în 1975 România a obținut clauza națiunii celei mai favorizate, iar comerțul s-a păstrat în limite scăzute. Mai mult, din cauza politicii de destindere față de U.R.S.S., S.U.A. nu a fost fermă în a sprijini România și cerințele ei de asigurare a securității.

Dacă Gheorghiu-Dej a dorit bune relații cu Statele Unite, aceasta a fost din motive de resurse tehnologice și economice. Din acest punct de vedere, putem spune că motivația a fost păstrată și de Ceaușescu. Ceea ce credem că a scăpat percepției conducerii vremii, a fost că deschiderea Washingtonului către București nu a fost rezultatul exclusiv al meritelor românești, ci și un concurs de împrejurări. Lucrul acesta a fost cel mai vizibil în momentul când Moscova a început să exercite presiuni puternice asupra Bucureștiului, cum ar fi sistarea de exporturi de minereu. Acum, S.U.A. aleg să folosească alternative pentru dialogul sino-american, precum canalul pakistanez. În 1971, ecourile sfidării românești din august 1968 erau doar o amintire, actualitatea relevând un Ceaușescu receptiv la prefacerile din China și Coreea de Nord care veneau în întâmpinarea înclinațiilor autocratice ale liderului român. Concomitent, Congresul american dovedește reticență față de politica ceaușistă, la imaginea negativă contribuind măsurile de politică internă pe care Ceaușescu le întreprinde: tezele din iulie 1971 și „minirevoluția culturală” din decembrie 1971. Prin această nouă orientare internă, Nicolae Ceaușescu a pus un stop brutal oricăror tendințe de reformare sau liberalizare a sistemului.

Am putea spune în acest moment că inerția dejistă s-a stins aproape în totalitate; chiar simplul accept de a media între doi giganți internaționali, membri ai unor blocuri ideologice diferite, arată o ieșire din schema de gândire a politicii externe imaginată de Gheorghiu-Dej. După 1972 s-a produs o schimbare fundamentală în contextul politicii internaționale. Doctrina Ostpolitik promovată de RF Germană, care se sprijinise întâi pe România, s-a dezvoltat ulterior în relații directe cu Moscova, Praga, Varșovia și cu Berlinul de Est. Astfel, nu mai era nevoie de București ca înainte. „Dialogul strategic sovieto-american, Conferința asupra Securității și Cooperării în Europa reduseseră rolul României la ponderea ei reală în lume. Conflictul sovieto-chinez își pierduse din acuitate și Beijingul avea mai puțină nevoie de Ceaușescu ca până atunci”. Tuturor acestora se adaugă o nouă componentă discursului occidental: pe lângă autonomie, problema respectării drepturilor omului se impune ca imperativ în relația Washingtonului cu țările socialiste. Aceste prefaceri nu au putut fi imaginate de autorii Declarației din 1964, și prin urmare, Ceaușescu a fost pus în fața unei noi situații, care l-a surprins prin nefirescul ei și a scos în evidență viziunea îngustă, care de fapt caracteriza personalitatea politică a liderului de la București.

Concluzii

Periplul analitic prin realizările de politică externă a două personalități responsabile de prestigiul internațional al României impune la final câteva concluzii. Motivațiile, mecanismele, resorturile și împrejurările prin care a fost construită imaginea țării în exterior, de multe ori în contrast total cu realitatea internă, sunt cu atât mai provocatoare cu cât contextul politic al vremii era unul ostil oricăror tentative de opoziție față de directivele Moscovei.

Gheorghiu-Dej a fost un stalinist convins, care a avut cel puțin două calități de invidiat pentru un om politic: răbdare și capacitate de adaptare. În planul politicii externe, prima s-a evidențiat cel mai bine atunci când s-a pus problema retragerii armatei sovietice din țară, el trimițând omul potrivit la timpul potrivit pentru a negocia termenii plecării trupelor. Cea de-a doua calitate – adaptabilitatea – a ieșit în evidență atunci când urmașul lui Stalin a dorit schimbarea secretarilor generali ai partidelor comuniste din țările satelit rămași în funcție din ordinul defunctului. Decizia lui Hrușciov îl va determina pe Gheorghiu-Dej la transformări care aproape frizau esența omului politic: din exponent al stalinismului, fostul lucrător ceferist va apărea în lumina unui apostol al schimbării și al emancipării neamului românesc.

Acțiunile întreprinse de liderul român au purtat pecetea fricii; mânat de dorința păstrării frâielor puterii, Gheorghiu-Dej a fost capabil să construiască imaginea liderului pregătit pentru una din cele mai profunde destalinizări, firește, în coordonatele trasate de Moscova. A reușit de asemenea să lase sovieticilor impresia că dintre toți liderii Europei de Est, el era cel mai sigur, și în cele din urmă, a făcut posibilă retragerea Armatei Roșii din țară.

Revoltele din Polonia, dar mai ales implicarea românească în aplanarea manifestațiilor din Ungaria, au fost oportunitățile exploatate abil de Gheorghiu-Dej pentru a infirma suspiciunile sovietice referitoare la loialitatea Bucureștiului; favorizând intervenția armată în Budapesta, liderul român a asigurat supraviețuirea politică a regimului stalinist în țară. Aceleași evenimente s-au constituit, indirect, în prilej de a discredita politicile de concesiune față de Polonia și Ungaria făcute în numele liberalizării și destalinizării. A fost un câștig nesperat pentru Gheorghiu-Dej venit în momente de încă actualitate a discursului secret al lui Hrușciov de condamnare a lui Stalin. Și nu în ultimul rând, liderul român a convins conducerea sovietică de viabilitatea păstrării sale în funcție și a justificat opoziția sa față de liberalizare.

Indiferent de spectaculosul unor luări de atitudine dejiste, nu trebuie scăpat din vedere că liderul român a acționat din constrângere. Marile schimbări operate în politica românească – cum ar fi eliminarea sovromurilor, opoziția față de planul Valev ori Declarația din Aprilie – au fost reacții la șicanele sovietice de închistare a României la un nivel redus de dezvoltare economică și politică. Nu au fost atitudini cu rădăcini în inițiativa românească (exceptând retragerea trupelor sovietice), nu au fost demersuri pregătite meticulos, din vreme, de elita conducătoare. Putem spune că aura lui Gheorghiu-Dej se construiește astfel din meritele de a fi știut să profite de o situație, conjunctură de moment; îndârjirea cu care a rezistat presiunilor sovietice a avut însă efecte pozitive nu doar asupra sa, cât și asupra țării, care se afirmă ca o voce distinctă în planul internațional și în lagărul comunist.

Succesul demersurilor lui Gheorghiu-Dej nu a putut fi atins fără contribuția adusă de bunele relații cu Iugoslavia, dar mai ales cu Republica Populară Chineză. Datorită faptului că ultima era a doua mare putere în blocul socialist, a permis liderului român asocierea cu ideile chinezilor și a dat posibilitatea întreprinderii unor acțiuni la limita toleranței sovietice, nedepășind cadrul ideilor, dar mai ales, al lagărului comunist. De remarcat este faptul că Dej a prezentat maturitate politică, el poziționându-se în postura mediatorului între Moscova și Beijing și nealegând o situare definitivă; altfel spus, natura situației și a necesităților a dictat, din nou, atitudinea liderului de la București. De reținut este și faptul că la aproximativ 10 ani de la preluarea puterii, Gheorghiu-Dej a făcut ca România să ajungă a fi considerată în blocul socialist o „a treia forță”, „cea mai influentă mică națiune comunistă în afacerile internaționale”. Membră CAER și a Tratatului de la Varșovia, România era singura dintre parteneri care contesta public controlul și intervenția URSS și care menținea relații diplomatice cu adversari ai Uniunii Sovietice: Iugoslavia, Albania, China.

Care a fost ținta de politică externă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej? Opinia noastră este că ea a fost folosită de la bun început pentru interesul personal al liderului – păstrarea și controlul puterii. Emanciparea economică ori relațiile strânse cu China au avut menirea de a asigura un spate în confruntarea cu sovieticii. Însă acest aspect nu a fost la fel de vizibil precum avea să se afle mai târziu în epoca ceaușistă; limitarea a venit din partea naturii, căci trecerea în neființă în anul 1965 a curmat elanul dobândirii independenței. Poate că acest fapt a fost unul care a contribuit la crearea imaginii unor lideri comuniști preocupați de desprinderea față de Moscova și autonomie pe tărâmul politicii.

Părerile celor care au scris despre perioada dejistă – Ghiță Ionescu, Vladimir Tismăneanu, St. Fischer-Galați ori Dennis Deletant – converg spre ideea că independența afișată de liderul de la București a fost, la origine, o rezistență economică, fundamentată pe concepția stalinistă a puterii transformatoare a industrializării intensive – altfel spus, Dej l-a înfruntat pe Hrușciov cu o armă pe care o moștenea de la Stalin. Nu găsim aceeași unanimitate în privința apariției semnelor desprinderii de Moscova, fiind lansate, în timp, mai multe ipoteze: 1956 (evenimentele din Budapesta care erau o proiecție a ceea ce s-ar fi putut întâmpla în România dacă avansul pe calea independenței ar fi fost grăbit și precipitat), 1958 (retragerea Armatei Roșii), 1963 (Conflictul deschis din cadrul CAER) ori 1964 (Declarația din Aprilie). În opinia noastră, nici unul dintre aceste evenimente nu poate explica, singur, adoptarea de către Dej a unui curs în vădită opoziție cu cel al lui Hrușciov. Toți acești ani sunt, mai curând, trepte pe care Dej, „dictatorul viclean”, le urcă răbdător, beneficiind pe rând de solidaritatea și rivalitățile propriei echipe, ca și de reținerea Moscovei – din ce în ce mai preocupată de China – de a nu provoca un posibil 1956 românesc.

Moștenirea de mare preț pe care a primit-o Ceaușescu de la predecesor a constat în premisele pozitive de continuare a drumului spre autonomie. Prin aportul adus de conducerea colectivă, care s-a menținut nu doar formal până în 1968, România atinge în perioada anilor ’60 gloria realizărilor în plan internațional. Printre alte atuuri s-a numărat și faptul că Moscova a fost din vreme „obișnuită” cu o atitudine de rebel din partea Bucureștiului, mai ales că succesorul fusese educat în garda dejistă. Mai apoi, personalitatea puternică și diplomată a lui Corneliu Mănescu a știut să reprezinte cu pricepere interesele țării printre liderii scenei internaționale. Și nu în ultimul rând, debarcarea lui Hrușciov a fost răgazul nesperat pe care l-a avut Nicolae Ceaușescu pentru a-și consolida autoritatea în interiorul partidului.

Stabilirea de relații diplomatice cu Austria, Republica Federală Germania, Franța sau Statele Unite ale Americii au fost în mentalul românesc proiectate ca fiind realizări ceaușiste; lucrurile se prezintă astfel dacă ignorăm faptul că aceste demersuri de politică externă au fost inițiate la ordinul lui Gheorghiu-Dej. Din perspectiva păstrării traiectoriei deja stabilite, Ceaușescu a dovedit pricepere în ceea ce privește manevrarea tensiunilor declanșate de Criza din Orientul Mijlociu. România a fost singura țară membră a Pactului de la Varșovia care a refuzat să condamne Israelul ca stat agresor. Motivația acestei atitudini arată maturitatea politică a liderilor vremii (și nu neapărat a lui Ceaușescu): alinierea la decizia dictată de Moscova însemna o indirectă subminare și condamnare a acțiunilor „rebele” ale României, care putea permite unui spirit tanchist ca al lui Brejnev posibile acțiuni curative. Și firește, capitalul politic câștigat a avut însemnătate în relațiile cu Occidentul.

Pe cât de mult a dorit Gheorghiu-Dej să câștige suportul politic al chinezilor pentru cauza sa și să se poziționeze neutru, pe atât de stângace a reușit Ceaușescu să mențină echilibrul în balansul Brejnev-Mao. Dincolo de factorul reprezentat de Revoluția Culturală, liderul de la București nu a dovedit tact și diplomație în respingerea pretențiilor lui Zhou En-lai de a critica public Uniunea Sovietică. Contrar voinței sale, Nicolae Ceaușescu a dat semne de slăbiciune și a dovedit natura loialității sale – esențialmente declarativă – față de opiniile chinezilor, presiunile sovietice arătându-și efectele greu de controlat de către București.

Tot în rolul de continuator al demersurilor dejiste îl regăsim pe Ceaușescu și din perspectiva evoluției relației cu Organizația Tratatului de la Varșovia; deși meritele și strădania de a fi rezistat propunerilor de reformă venite de la Moscova, care urmărea de fapt să obțină controlul deplin al acestei organizații, trebuiesc recunoscute, această opoziție a avut un cost ridicat: privarea sau izolarea României de informații vitale, cum ar fi fost cele legate de planurile de invadare a Cehoslovaciei. Motivul pentru care gestul de condamnare din partea Bucureștilor a acțiunilor armate ale statelor membre O.T.V. a fost tolerat, este dat de natura diferită a politicii pe care o propuneau Ceaușescu și Dubček: în vreme ce primul opera schimbări spectaculoase în esență, ultimul afecta în profunzime ideologia comunistă. Dacă în România coloana sistemului rămânea neatinsă – partidul, în Cehoslovacia „revizioniștii” au ajuns să conteste însăși logica existenței comunismului în țară. Toată rebeliunea ceaușistă a fost una mai mult declarativă și dusă cu precădere în planul politicii externe, mai puțin în cea internă, unde libertățile oferite populației intrau în zodia suprimărilor.

Și totuși aceste diferențe de nuanță nu au fost îndeajunse pentru a potoli iritarea sovietică; gestul îndrăzneț al lui Ceaușescu a stârnit aprecieri în Occident, iar intervenția președintelui Statelor Unite, care a cerut Uniunii Sovietice să înceteze amenințările și ostilitățile, putem spune că a fost hotărâtoare pentru cruțarea conducerii de la București. La câștigarea aprecierii americane a contribuit în mod indiscutabil primirea fastuoasă oferită vicepreședintelui american R. Nixon în 1967, precum și implicarea României ca mediator între Washington și Hanoi, și mai târziu între Washington și Beijing. Acest amestec al lui Ceaușescu în meandrele politicii occidentale a atras capital politic, dar a alimentat totodată dezvoltarea cultului personalității.

Care a fost țelul de politică externă al lui Nicolae Ceaușescu? Părerea împărtășită de majoritatea autorilor este aceea că el a fost continuatorul demersurilor inițiate de predecesor; însă din majoritatea acțiunilor sale desprindem o inerție a faptelor, ceea ce trădează un automatism al politicii ceaușiste. Pe de altă parte, ne putem întreba care ar fi fost alternativa pentru Nicolae Ceaușescu în anul 1965, când, deși se afla în poziția de secretar general, era flancat de oamenii alături de care Gheorghiu-Dej a plasat România pe un drum al autonomiei în politică. Lipsa unei perspective de viitor a politicii ceaușiste reiese din cel puțin două aspecte: primul ar fi acela că el a încercat tot timpul să salveze prezentul (inclusiv primirea cu onoruri făcută vicepreședintelui american a fost pentru a-i umili pe sovietici) fără a prefigura scenarii de viitor în legătură cu evoluția scenei internaționale. Al doilea aspect vizează politica economică: împrumutând același discurs dejist de neatârnare și independență a poporului român, Ceaușescu a continuat industrializarea masivă în mod intensiv, și nu extensiv după cum s-ar fi cuvenit. Ambiția de a obține clauza națiunii celei mai favorizate din partea S.U.A. a călăuzit întreaga politică de deschidere spre americani. Când aceasta a fost obținută, beneficiile nu au fost cele așteptate, căci retorica politicii internaționale acorda acum atenție unor teme precum drepturile omului, și mai puțin celei de „neamestec în treburile interne ale altor state”. Mai mult, calitatea tot mai scăzută a produselor românești a ajuns să fie primul impediment care a dus la scăderea exporturilor către Occident.

Declarația din 1964 a așezat România pe un curs nou și concret definit: evitarea transformării țării într-un supus obedient al fratelui de la Răsărit și conservarea cu obstinație a libertății posibile de acțiune politică. Oamenii care s-au identificat cu această Declarație au fost cei care l-au înconjurat pe Nicolae Ceaușescu în anii de succese politice pe plan extern. Înlăturarea vechii echipe – Alexandru Bârlădeanu, I. Ghe. Maurer, Corneliu Mănescu – a fost expresia voinței dictatorului de a acapara întreaga putere, iar urmările nu au contenit să apară. Valul inerției de altă dată este înlocuit de haos în acțiunile României pe plan internațional. Cât timp Ceaușescu a continuat cu o consecvență „linia” moștenită în domeniul politicii externe, succesele nu au întârziat să apară. Situarea României pe baricade distincte în „lumea Ialtei” – respingere a hegemonismului sovietic și acomodare cu Occidentul și China – a proiectat-o în luminile rampei internaționale și, bineînțeles, ele s-au răsfrânt și asupra liderului ei, care începe să nutrească dobândirea titlului de „lider al lumii a treia”. Când „lumea Ialtei” a început să intre în declin, vizibil după venirea lui Gorbaciov, Ceaușescu nu a înțeles necesitatea adaptării discursului politic la noul curent și astfel, a dovedit o închistare fatală, care l-a costat atât pierderea interesului marilor puteri față de România, cât și viața.

S-a ajuns ca după Congresul al X-lea al P.C.R. din 1969, sensul cuvântului „independență” să nu mai fie același cu cel al perspectivei dejiste; independență acum însemna libertatea lui Ceaușescu de a dispune de putere și resurse după bunul plac. Cum a fost de așteptat, evoluția aceasta a lucrurilor a început să îndepărteze România, pe plan extern, de posibilii actori care i-ar fi putut asigura sprijin pentru reforme economice și nu numai. Deși a îmbrățișat modelul politic chinez, Ceaușescu nu a fost receptiv la semnalele care au venit din această direcție. Cu mai mult de jumătate de an înainte de evenimentele din decembrie 1989, „Deng Xiaoping a transmis la București un avertisment: „Spune-i tovarășului Ceaușescu să nu irite poporul român!”. Deng făcea referiri la cultul personalității, reducerea programului de televiziune, etc. Dar faptul cel mai grav i s-a părut lui Deng sacrificiul material la care erau supuși românii, culmea acestuia constituindu-l pentru el un amănunt la care nu s-ar fi gândit, poate, nimeni: „ am auzit că în România nu se găsește nici vată pentru femei!”.

Din nefericire, perioada marilor realizări din anii ’60 nu poate aduce astăzi prestigiul de odinioară. Deși autonomia, definită prin dreptul de a formula politici naționale proprii și nu independență, a caracterizat politica externă a României sub Gheorghiu-Dej și Ceaușescu, pe tot parcursul Războiului Rece, România a rămas membră atât a Tratatului de la Varșovia, cât și a CAER, și în mod constat țara a reafirmat loialitatea față de lumea socialistă.

Bibliografie

I. Colecții de documente:

Ionescu, Mihail E., Deletant, Dennis Romania and the Warsaw Pact, 1955-1989. Selected Documents, Politeia-SNSPA, București, 2004.

Scurtu, Ioan „Stenograma completă a discuțiilor dintre Ceaușescu și Tito (Vârșeț, 24 august 1968)” în Dosarele Istoriei, nr. 8/1998, p. 50-58.

II. Literatură de specialitate:

Barbu, Bogdan Vin americanii! Prezența simbolică a Statelor Unite în România Războiului Rece, Humanitas, București, 2006.

Betea, Lavinia Convorbiri neterminate, Polirom, București, 2001.

Braun, Aurel Romanian Foreign Policy since 1965: the political and military limits of autonomy, Praeger Publishers, New York, 1978.

Calafeteanu, Ion, Cornescu-Coren, Alexandru România și criza din Orientul Mijlociu (1965-1971), Sempre, București, 2002.

Calafeteanu, Ion, Popișteanu, Cristian Politica externă a României – dicționar cronologic, Științifică și Enciclopedică, București , 1986.

Calvocoressi, Peter Politica Mondială după 1945, Allfa, București, 2000.

Constantiniu, Florin O istorie sinceră a poporului roman, Univers Enciclopedic, București, 1997.

Conte, Arthur Les Dictateurs du XX-eme siecle, Robert Laffont, Paris, 1984.

Crampton, R.J. Eastern Europe in the Twentieth Century and After, New York Publishing House, New York, 1997.

Deletant, Dennis România sub regimul comunist, Fundația Academia Civică, București, 1997.

Dimitriu, Victor Urcuș pe cascade înghețate, Albatros, București, 1996.

Fischer-Galați, Stephen The new Romania: from the People’s Democracy to Socialist Republic, Mass: Harvard University Press, Cambridge, 1969.

Giurescu, Dinu C., Fischer-Galați, Stephen Romania: a history perspective, Columbia University Press, New York, 1998.

G-ral Cosma, Neagu Securitatea, poliția politică, dosare, informatori, Globus, București, 1998.

Harrington, Joseph, Courtney, Bruce J. Tweaking the nose of Russians. Fifty years of American-Romanian relations, New York Publishing House, New York, 1991.

Ionescu, Gheorghe Comunismul în România, Litera, București, 1994.

Jones, Peter, Kevil, Sian Inside Information of Sino-Soviet Relations, 1949-1984, China Economic Press, Beijing, 1994.

Le Breton, Jean-Marie Sfârșitul lui Ceaușescu. Istoria unei revoluții, Cavallioti, București, 1997.

Leng-xi, Wu 10 years polemic: a reminiscence of sino-sovietic relations, 1956-1966, Central Literature Publishing House, Beijing, 1999.

Montias, John Michael Economic development in Communist Rumania, the MIT Press, Cambridge, 1967.

Niculescu-Mizil, Paul O istorie trăită, Enciclopedică, București, 1997.

Pacepa, Ioan Mihai Cartea neagră a Securității, vol. III, Omega, București, 1999.

Petcu, Ion Ceaușescu, un fanatic al puterii, Românul, București, 1994.

Rațiu, Ion România de astăzi, Condor, București, 1990.

Răceanu, Mircea Cronologie comentată a relațiilor româno-americane, Silex, București, 2005.

Retegan, Mihai În umbra primăverii de la Praga, Centrul pentru Studii Românești, Iași, 2000.

Scurtu, Ioan România. Retragerea trupelor sovietice, 1958, Didactică și Pedagogică, București, 1996.

Shafir, Michael Romania: Politics, Economics and Society, Frances Pinter, London, 1985.

Tismăneanu, Vladimir Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Univers, București, 1995.

Tismăneanu, Vladimir Reinventarea politicului, Polirom, Iași, 1997.

Verona, Sergiu Military Occupation and Diplomacy. Soviet Troops in Romania 1944-1958, Duke University Press, Durham and London, 1992.

III. Articole în literatura de specialitate:

Alexandrescu, Ion „Politica economică a României lui Gheorghiu-Dej: obsesia protecționismului” în Dosarele Istoriei, nr. 3/1997, p. 37-41.

Bozgan, Ovidiu “Parisul despre triunghiul București-Moscova-Beijing” în Dosarele Istoriei, nr. 6/1997, p. 48-50.

Budura, Romulus Ioan „Dialog Moscova-Beijing despre pacea lumii” în Magazin Istoric, nr. 4/2001, p. 66-70.

Budura, Romulus Ioan „L-am cunoscut pe Zhou En-lai” în Magazin Istoric, nr. 10/1998, p. 33-38.

Budura, Romulus Ioan „Prolog românesc la normalizarea relațiilor sino-americane” în Magazin Istoric, nr. 5/1999, p. 40-44.

Budura, Romulus Ioan „Relații româno-chineze (1949-1999) în: Ion Cristoiu Evantaiul celor 10000 de gânduri. România și China: trei veacuri de istorie, Ion Cristoiu, București, 1999, p. 85-101.

Chiper, Ioan „Întreaga politică mondială urma să fie repusă în discuție?” în Dosarele Istoriei, nr. 8/1998, p. 33-38.

Cioroianu, Adrian „Ar fi dus „primăvara de la Praga” la reformarea comunismului?” în Dosarele Istoriei, nr. 5/1998, p. 17-22.

Cioroianu, Adrian „Atuurile lui Gheorghiu-Dej” în Dosarele Istoriei, nr. 3/1997, p. 22-28.

Constantiniu, Florin „De la stalinistul obedient la comunismul național”, în Dosarele Istoriei, nr. 3/1997, p. 20-23.

Constantiniu, Florin „O întrebare care persistă de 30 ani: a intenționat U.R.S.S. să invadeze și România?” în Dosarele Istoriei, nr. 8/1998, p. 64-70.

Constantiniu, Florin „Revoluția culturală maoistă și minirevoluția culturală ceaușistă” în Dosarele Istoriei, nr. 6/1997, p. 53-57.

Constantiniu, Florin „România, aliatul rebel” în Dosarele Istoriei, nr. 4/1999, p. 60-67.

Constantiniu, Laurențiu “Așteptându-l pe Godot” în Dosarele Istoriei, nr. 5/1998, p. 37-40.

Cristoiu, Ion „Gheorghiu-Dej: Moromete al comunismului” în Dosarele Istoriei, nr. 3/1997, p. 2-3.

Deletant, Dennis “Taunting the Bear: Romania and the Warsaw Pact, 1963-1989” în Cold War History, vol. 7, nr. 4/2007, p. 495-507.

Duțu, Alexandru D. „Relații militare externe românești în anii ’60” în Dosarele Istoriei, nr. 5/2002, p. 50-56.

Enache, Jacqueline „Cehoslovacia: 50 ani de istorie” în Dosarele Istoriei, nr. 5/1998, p. 3-6.

Fischer -Galați, Stephen „Foreign Policy” în: K-D Grothusen, Romania, Vanderhoeck & Rupredt, Gottingen, 1977, p. 198-231.

Florian, Claudiu Mihail „R.S.R – R.F.G. 12 ani de tatonări” în Magazin Istoric, 3/2002, p. 18-24.

Floyd, Ryan “For want of rubber: Romania’s affair with Firestone in 1965” în East European Quarterly, XXXVIII, No. 4 p. 485-518.

Floyd, Ryan “For want of rubber: Romania’s affair with Firestone in 1965” în East European Quarterly, XXXIX, No. 1.p. 63-82.

Ilie, Cornel “Războiul din Vietnam și relațiile româno-americane” în Magazin Istoric, nr. 10/2007, p. 14-18.

Ionescu, Mihail E. „De la hegemonia sovietică la „umbrela” americană” în Dosarele Istoriei, nr. 3/1997, p. 39-43.

Ionescu, Mihail E. „România 1964-1968. Autoexcludere din Pactul de la Varșovia?” în Magazin Istoric, nr. 8/2003, p. 9-15.

Moraru, Camelia “Partida de poker cu Occidentul”, în Magazin Istoric, nr. 5/2002, p. 11-17.

Moraru, Constantin „Într-adevăr, aliatul exclus” în Magazin Istoric, nr. 8/2002, p. 87-89.

Nicolae, Nicolae M. „Ianuarie 1967. Corneliu Mănescu – Willy Brandt sau ce se ascunde în spatele unei strângeri de mână”, în Magazin Istoric, 6/2000, p. 38-43.

Nicolaescu, Mircea „Martor la Războiul de 6 zile” în Magazin Istoric, nr 7/2002, p.19-23.

Nicolaescu, Mircea „Washington-Beijing, via București” în Magazin Istoric, nr. 3/2003, p. 45-48.

Niculescu-Mizil, Paul “Amintiri despre Zhou En-lai” în Dosarele Istoriei, nr. 6/1997, p. 55-57.

Opriș, Petre „Președintele Nixon modifică data deschiderii Congresului al X-lea” în Magazin Istoric, nr. 3/2008, p. 31-32.

Otu, Petre „Stimăm mult și prețuim sprijinul dumneavoastră” în Dosarele Istoriei, nr. 5/1998, p. 41-45.

Panaite, Laurențiu „Partenerii regăsiți: RP Chineză și Statele Unite ale Americii” în Dosarele Istoriei, nr. 6/1997, p. 21-26.

Paul, David W. „Romania’s special diplomatic position: a case study of China’s role” în East European Quaterly, vol. VII, nr. 3, p. 312-332.

Pop, Adrian „Iarna … primăverii de la Praga” în Dosarele Istoriei nr. 8/1998, p. 13-18.

Preda, Dumitru “Cadril diplomatic. Stabilirea relațiilor diplomatice la nivel de ambasadă între România și Israel”, în Magazin Istoric, nr. 11/2000, p. 32-36.

Preda, Dumitru „R.S.R. – R.F.G. Primul an de relații diplomatice”, în Magazin Istoric, nr. 4/2002, p. 22-27.

Scurtu, Ioan „Noi l-am înlăturat pe Hrușciov și voi trebuie să-l înlăturați pe Mao”, în Historia, nr. 72/2007, p. 44-49.

Scurtu, Ioan „O voce distinctă. România-ONU” în Dosarele Istoriei, nr 2/2000, p. 48-53.

Shafir, Michael „Romanian Foreign Policy under Dej and Ceaușescu“ în: George Schőpfhin, The Soviet Union and Eastern Europe“, Muller, Blond & White, London, 1986, p. 362-371.

Suciu, Mircea „Criza rachetelor din Cuba și apropierea româno-americană” în Dosarele Istoriei, nr. 1/1997, p. 30-34.

Young, Liu „Factorii care au influențat relațiile sino-române în anii ’60” în: Armand Goșu, „Politica externă comunistă și exil anti-comunist”, Polirom, Iași, 2004, p. 148-169.