Fenomenul De Rezistenta Antocomunista din Romania 1944 1962 Intr O Maniera de Prezentare Si Analiza

INTRODUCERE

Lucrarea de față își propune să abordeze fenomenul de rezistență anticomunistă din România (1944-1962) într-o manieră de prezentare și analiză. Cea mai mare parte a lucrării o constituie un studiu de caz asupra unui grup de rezistență de pe versantul sudic al munților Făgăraș, grupul Arsenescu, Arnăuțoiu (1949-1958). Voi arăta cum s-a constituit acest grup de rezistență armată anticomunistă, cum era organizat, în ce a constat activitatea de rezistență anticomunistă și cum se reflectă aceasta în sentința pronunțată împotriva grupului, etc. Prin analiza activității acestui grup doresc să surprind cât mai multe din aspectele vieții de partizani. De asemeni voi analiza strategia de luptă a Securității împotriva acestui grup de rezistență.

Prima parte a lucrării este dedicată fenomenului de rezistență anticomunistă la nivel național. Acest prim capitol oferă o imagine de ansamblu asupra rezistenței anticomuniste din România. El cuprinde o prezentare a grupurilor de rezistență din punct de vedere cronologic, dar și geografic.

Motivația pentru care am ales acest subiect are mai multe fațete.

a) În primul rând, existența acestui fenomen de rezistență armata în interiorul unui regim totalitar reprezintă un act remarcabil de curaj. Cu cât sistemul dictatorial se întărește, consecințele apartenenței la un grup de rezistență se simt tot mai profund și mai dureros. Acești oameni care se hotărau să devină partizani puneau ca miză nu doar propria viață, ci și pe a prietenilor, susținătorilor din sate. O mare parte dintre acești partizani au murit în munte în confruntări cu trupele de Securitate. Cei care au fost arestați au fost condamnați în majoritate covârșitoare la pedeapsa capitală pentru subminarea puterii de stat”. Partizanii care au supraviețuit sistemului comunist sunt prea puțini și se pot considera deosebit de norocoși.

Faptul că acești oameni și-au asumat consecințe atât de grave prin participarea la rezistența armată implică un mobil pe măsură. Iar motivul principal nu poate fi decât refuzul de a accepta un sistem politic de factură comunistă. La aceasta s-a adăugat convingerea că “vin americanii”. Aceasta însemna că sperau în reînceperea unei conflagrații împotriva U.R.S.S., în care partizanii români să joace rolul clasic, consacrat de rezistența europeană în anii celui de-al doilea război mondial. Totuși fenomenul de rezistență armată din România s-a prelungit până la începutul deceniului șase, când devenise clar că americanii nu vor “veni”.

b) Am ales acest subiect și pentru că rezistența anticomunistă din România are trăsături ce o diferențiază considerabil de rezistența europeană din timpul războiului. La noi rezistența s-a desfășurat în cea mai mare parte a sa pe timp de pace. De aceea, partizanii români nu au putut executa misiuni în spatele liniilor inamice, blocări de căi ferate, sabotaje de obiective industriale.

Metodele de luptă, ca și cele de supraviețuire, au fost adaptate contextului, care era cu totul special. Partizanii s-au axat pe răspândirea de manifeste, afișarea unor tablouri monarhice, distrugerea simbolurilor autorității de factură comunistă. Nu a lipsit nici executarea unor reprezentanți ai administrației locale și confruntări armate cu trupe de Securitate.

c) În fine, un alt motiv pentru care am optat pentru acest subiect ține de ecoul istoriografic al fenomenului. Lucrarea de față pune accent pe studiul unui singur grup de partizani (Arsenescu – Arnăuțoiu sau “Haiducii Muscelului”). Prezintă însă și o imagine de ansamblu asupra fenomenului la scară națională. În acest scop am consultat bibliografia care tratează mișcarea de rezistență armată.

În privința lucrărilor generale pe această temă, se remarcă preponderența covârșitoare a lucrărilor memorialistice. Cele mai multe sunt scrise de foști partizani. Ele sunt de un real folos, întrucât permit nu doar reconstituirea structurii unui grup de partizani, dar și a felului în care ei gândeau, a mobilurilor și idealurilor personale. Între aceste lucrări memorialistice se detașează cea a lui I.G. Ogoranu (“Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”)1. Cartea este deosebită, atât prin structura subiectului cât și prin stil.

Sunt de asemeni publicate o serie de izvoare referitoare la rezistența anticomunistă. Ele constau în interviuri cu persoane implicate în rezistență, scrisori ale partizanilor, testamente politice sau publicații de documente. Referitor la grupul Arsenescu – Arnăuțoiu există lucrarea Ioanei Voicu – Arnăuțoiu2 care grupează un volum masiv de documente ale anchetei, procesului și detenției

1 I.G. Ogoranu – “Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, Timișoara, Editura Marineasa, 1993, vol. I,II2 I. Voicu – Arnauțoiu, – “ Luptătorii din munți, Toma Arnăuțoiu, Grupul de la Nucșoara. Documente ale anchetei, procesului, detenției”, București, Editura Vremea, 1997

acestui grup, fără însă a oferi o analiză sau problematizare a

subiectului.

De un real folos pentru lucrarea de față a fost și “Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara”3 în care sunt publicate interviurile cu Elisabeta Rizea și Cornel Drăgoi. Pentru realizarea imaginii de ansamblu a rezistenței din țară am folosit numeroase informații din publicațiile de documente “Cartea Albă a Securitații”4 și “Cu unanimitate de voturi”5.

Pe lângă titlurile menționate am consultat și alte lucrări generale care tratează tangențial problema rezistenței armate. Foarte bogată este lista articolelor publicate în diferite ziare și reviste de specialitate pe această temă. În cea mai mare parte, aceste articole prezintă de asemeni izvoare: memorii ale persoanelor implicate în rezistență, portrete și biografii ale unor partizani, documente privind diferite aspecte ale vieții de partizan.

Se poate spune deci că bibliografia mișcării de rezistență armată existentă actualmente, oferă în proporție covârșitoare izvoare pentru acest subiect. Este evidentă nevoia unei centralizări de date, a realizării unor statistici (fie și provizorii) și mai ales a analizei fenomenului.

Lucrarea de față propune ca element de noutate maniera de abordare a unui grup de rezistență (grupul Arsenescu – Arnăuțoiu) în ideea că aceasta poate duce la concluzii valabile și pentru fenomen în general. După cum am menționat, în legatură cu acest grup există cartea Ioanei Voicu – Arnăuțoiu6, care este exclusiv o

3 I. Nicolau, T. Nițu – “Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara”, București, Editura Humanitas, 1993

4 “Cartea Albă a Securitații”, București, SRI, 1994, vol. II

5 M. Lupu, C. Nicoară, GH. Onișoru – “Cu unanimitate de voturi”, București, FAC, 1997

6 I. Voicu – Arnăuțoiu, op. cit.

publicație de documente. Lucrarea de față aduce în plus mai multe elemente. În primul rând am desprins din documentele publicate (completate cu documente inedite din Arhiva SRI) portretele celor mai importanți membri ai grupului Arsenescu – Arnăuțoiu.

Astfel, voi arăta că fiecare dintre aceste personaje au avut o altă motivație pentru a deveni partizani.

Totuși, se va vedea că toate aceste motivații derivă din natura regimului, care își accentuează tot mai mult trăsăturile de totalitarism.

Tot ca element de noutate este analiza concepției asupra ceea ce înseamnă rezistența anticomunistă în mentalitatea partizanilor de la Nucșoara. Se disting doua orientări: una mai “pacifistă” și alta care pune accent pe acțiuni armate. Voi compara și felul în care aceste acțiuni armate s-au derulat în realitate (reconstituire pe baza documentelor, anchetei și procesului) și felul în care ele sunt reflectate în sentința pronunțată la procesul grupului.

În plus față de ce s-a publicat, până acum, voi realiza o tipologie a strategiilor folosite de Securitate pentru arestarea partizanilor și lichidarea grupului.

În primul capitol, lucrarea aduce ca element de noutate prezentarea grupurilor de rezistență la nivel național. Până în prezent a fost publicată doar o sinteză realizată de Eugen Șahan7. Această listă a grupurilor de rezistență la nivelul țării a fost însă completată, mai ales pentru zone ca Moldova și Oltenia. Această

7 E. Șahan – “Aspecte din rezistența românească împotriva sovietizării în perioada martie 1944 – 1962” , în “Instaurarea comunismului între rezistență și represiune“ (Analele Sighet), București, FAC, 1996, p. 213

statistică a tuturor grupurilor de rezistență din România poate fi completată în viitor, pe măsură ce cercetarea acestei teme va progresa.

Ca element de noutate pot fi considerate o serie de surse inedite. În primul rând, este vorba despre interviurile realizate în zona Nucșoara și în zona Șuici cu persoane implicate în rezistență. Interviurile însumează peste 30 de ore și au fost realizate cu 26 de persoane. Este vorba despre foști susținători ai grupului, oameni care au rămas în sat și au sprijinit partizanii cu alimente, îmbrăcăminte, medicamente și mai ales cu informații referitoare la acțiunile Securității. Susținătorii partizanilor apar în documente sub numele de “membri dispersați” ai grupului și au fost considerați la proces aproape tot atât de vinovați ca și partizanii. Toate cele 26 de persoane au fost judecate datorită implicării lor în rezistența anticomunistă și au efectuat detenții între 2 ani și 15 ani. Cu ajutorul acestor interviuri am putut reconstitui mai ales felul în care funcționa legătura între partizani și susținătorii din sate, unele aspecte legate de viața cotidiană a partizanilor, părerea partizanilor despre regim, etc. Pentru reconstituirea evenimentelor, informațiile din interviuri au fost confruntate cu documentele anchetei și procesului. Tot de la persoanele intervievate am obținut diferite fotografii ale partizanilor, ca și harta cu zona de acțiune a grupului Arsenescu – Arnăuțoiu. Se adaugă consultarea a numeroase dosare inedite din arhiva SRI cuprinzând rapoarte anuale ale Securității referitoare la grupurile de rezistență din țară, declarații ale unor persoane implicate în rezistență, stenograme ale unor ședințe de analiză în cadrul D.G.S.P., hărți, fotografii, etc.

Lucrarea își propune ca obiectiv central atât reconstituirea factologiei cât și analiza motivațiilor partizanilor, a mecanismului de funcționare a grupului, a scenariilor confruntărilor cu trupe de Securitate și a metodelor de luptă folosite de partizani și de autorități.

În ce privește structura lucrării, ea va cuprinde 4 capitole și 3 anexe. În primul capitol voi încerca să realizez o imagine de ansamblu asupra grupurilor de rezistență anticomunistă din țară. În acest sens, se impune o lămurire a cronologiei acestui fenomen. Cu aproximațiile de rigoare, între 1944 și 1962 se pot distinge 3 faze. De menționat că anul 1962 nu poate fi considerat data certă pentru sfârșitul rezistenței anticomuniste. Doar după acest an, rezistența încetează de a mai fi un fenomen pe scară largă și își pierde caracteristicile de până acum. Voi încerca să arăt ce au în comun și prin ce se deosebesc cele 3 faze ale rezistenței. Tot în primul capitol voi prezenta cele mai importante grupuri de rezistență din țară, grupate pe regiuni geografice.

Următoarele 3 capitole se concentrează asupra grupului Arsenescu – Arnăuțoiu. Capitolul II arată felul în care s-a constituit acest grup și cuprinde portrete ale celor mai importanți membri ai grupului, analizând motivațiile care i-au determinat pe fiecare să devină partizan. De asemeni voi face referire la structura de funcționare a grupului.

Capitolul III se referă exclusiv la confruntările dintre grupul Arsenescu – Arnăuțoiu și Securitate. În această parte a lucrării voi încerca să analizez cele mai importante capete de acuzare reținute împotriva acestui grup în sentința 107/1959. Voi încerca să demonstrez că formularea acestor sentințe este eclectică, inexactă, mergând până la falsificarea adevărului. În acest sens, voi confrunta fragmente din sentință cu alte documente ale anchetei la care au fost supuși inculpații. De asemeni, voi analiza tipologia acestor confruntări și contextul desfașurării loacestor sentințe este eclectică, inexactă, mergând până la falsificarea adevărului. În acest sens, voi confrunta fragmente din sentință cu alte documente ale anchetei la care au fost supuși inculpații. De asemeni, voi analiza tipologia acestor confruntări și contextul desfașurării lor.

În fine, capitolul IV este consacrat metodelor folosite de Securitate pentru a elimina acest grup de partizani și a felului în care aceștia încercau să evite confruntările și arestarea. Voi încerca să ofer și aspecte din viața cotidiană a partizanilor și relația lor cu susținătorii din sate.

Cele 3 anexe cuprind lista completă7 a grupurilor de rezistență din țară (1944-1962), o cronologie a activității grupului Arsenescu – Arnăuțoiu și lista persoanelor în activitatea acestui grup.

Ca rezultat al acestor analize, voi încerca să subliniez care a fost idealul partizanilor, ca și impactul pe care mesajul lor l-a avut la nivelul populației, mai ales la nivelul satului românesc, o mostră de societate tradițională.

7 vezi Anexa I

CAPITOLUL I

IMAGINE DE ANSAMBLU ASUPRA REZISTENTEI ANTICOMUNISTE DIN ROMANIA

CAPITOLUL I

Sovietizarea României a fost un proces complex, favorizat în oarecare masura de factori interni, dar a carui apariție a fost mai ales determinata de contextul internațional postbelic. Având granița cu URSS, România nu putea scapa unei masive influente sovietice, care sa încurajeze ascensiunea spectaculoasa a PCR, deși în 1944 acest partid era insignifiant ca reprezentativitate politica. S-au facut pași importanți în procesul de sovietizare prin formarea guvernului Petru Groza (6 martie 1945), prin alegerile din 19 noiembrie 1946, alungarea regelui (30 decembrie 1947), începerea colectivizarii (1949), etc.

Odata cu ascensiunea politica și adaptarea economica la un sistem centralist, Sovietizarea implica și un alt fenomen: epurarea. Urmarirea și înlaturarea “dușmanilor de clasa” s-a facut la toate nivelele, începând de la miniștri pana la țarani înstariți, acuzați de “sabotaj economic”: foști membri ai partidelor istorice sau legionari, proprietari de fabrici sau terenuri, ofițeri deblocați, “chiaburi”, etc.

Aceste categorii de adversari ai unui sistem totalitar comunist aveau puține opțiuni. O mare parte au devenit deținuți politici. Alții insa au încercat sa organizeze o rezistența armat anticomunista.

Organizarea rezistentei armate în România s-a produs pe fondul impresiei generale ca în scurt timp urma sa înceapa un nou razboi care sa opuna democrațiile occidentale U.R.S.S. – ului. În acest caz , grupurile de rezistența urmau sa îndeplineasca rolul clasic , consacrat în al doilea razboi mondial fiind utilizate mai ales în spatele frontului. Se poate spune ca speranța cea mai mare a partizanilor romani, aceea ca “vin americanii”, a persistat pan la jumatatea deceniului cinci.

Totuși, ultimele grupuri de rezistența, au fost lichidate la începutul anilor ‘60. La acea data oamenii continuau sa asculte posturi de radio “imperialiste”, iar partizanii erau un important suport psihologic pentru cei ce nu se considerau sovietizați. Dovada ca partizanii erau puternic susținuți de sate cu alimente, îmbracaminte, informații.

Astfel, unele grupuri au rezistat o perioada îndelungata (începând de la 2 luni la 9-10 ani).

Evolutia miscarii DE Primele formațiuni de

PARTIZANI ÎN ROMANIA partizani au aparut în România în primavara anului 1944. Ele au luat naștere în Bucovina, în contextul razboiului, dupa ce în martie – aprilie 1944 linia frontului s-a stabilizat pentru o vreme în felul urmator: frontul romano – german s-a oprit de-a lungul Obcinei Mari, iar trupele sovietice s-au oprit la o departare variind intre 8-15 km de culmea Obcinei pana aproape de Gura Humorului. Intre cele doua linii a ramas o zona împadurita de aproximativ 800 m2, o “tara a nimanui” în care s-au refugiat satenii din zona romaneasca ocupata de ruși. Din aceasta populație refugiata s-au ridicat, la mijlocul lunii mai 1944, cea mai mare parte a voluntarilor ce au format primele trupe de partizani romani.

Aceste grupuri de partizani erau subordonate Comandamentului romano – german din Câmpulung Moldovenesc. Ele erau unitați auxiliare ale armatei.

Activitate lor se desfașura în cadrul detașamentului “Col. Aurel Constantinescu”, alcatuit din Regimentul 3 Graniceri, Batalioanele fixe regionale Bucovina și Neamț, unitați mobile. Batalionul fix “Bucovina”, cu un efectiv de trei companii, era comandat de col. Gheorghe Batatorescu și avea în componenta nu doar partizani bucovineni, ci și militari.

Din ordinul Armatei a – 4 – a romane, toate aceste unitați au

fost subordonate Comandamentului german din Vatra Dornei 2.

De asemeni , grupurile de partizani și familiile acestora erau

1 A. Brișca – “Rezistența armata anticomunista din Bucovina(1944-1958)” în “Lumea romaneasca” ,

I nr.2/1996, p.6

2 ibidem p.7

în subzistenta Armatei germane, conform înțelegerii stabilite cu Marele Stat Major3.

Încadrarea voluntarilor era verificata și aprobata de capitanul C. Popovici din Corpul 5 Armata romana, iar șefii grupurilor de partizani își alegeau numai oameni de încredere din toate armele. Marimea acestor “unitați mobile” de partizani era variabila, în funcție de misiune: când trebuiau sa se strecoare în spatele liniei inamice a frontului, formația era de 2-3 oameni; când se dadea un atac asupra pozițiilor sovietice, grupul era de 20 sau mai mulți partizani; dupa caz, erau susținuți de subunitați de graniceri romani sau subunitați germane.

Deși unii dintre partizani aveau o pregatire militara anterioara, ei au fost instruiți suplimentar în scoli special înființate la Sadova și Fundu Moldovei, instructorii erau romani și germani și le aratau modul de folosire a armamentului din dotare și executarea misiunilor pe teren muntos și impadurit4. Intre misiuni se numarau patrulari prin padure, supravegherea potecilor de acces spre Obcina Mare, organizarea de ambuscade pentru distrugerea patrulelor sovietice, lichidarea punctelor de observație sovietice înaintate, diversiuni în spatele liniei sovietice.

Intre formațiunile de partizani ce au acționat alaturi de armata romano – germana pana în august 1944, cele mai cunoscute sunt:

grupul Vladimir Macoveiciuc, grupul Ion Vatamaniuc, grupul

3 idem – “Rezistența armata anticomunista din România”. Partea întîia: Bucovina 1944(I) în “Lumea romaneasca” nr.2/1997, p.10

4 E. Sahan – Aspecte din rezistența romaneasca împotriva sovietizarii în perioada martie 1944-1962 în “Analele Sighet 2” (“instaurarea comunismului – intre rezistența și represiune”) București, FAC, 1995, p.213

Vladimir Tironiac – C. Cenușa și grupul Petre Maruseac5.

Dupa 23 august 1944, acești partizani au fost nevoiți prin forța împrejurarilor sa acționeze în continuare alaturi de germani pana în octombrie 1944, când frontul ajunge aproape de Satu Mare. Atunci ei se fac nevazuți, îngroapa o parte din armament și echipament și se împraștie prin paduri. Vor fi insa insistent urmariți de N.K.D.V. Mulți au fost prinși, anchetați și condamnați de tribunalele militare sovietice. Unii au fost deportați în Siberia în lagare de munca, unde li s-a pierdut urma. Alții insa au reușit nu doar sa supraviețuiasca, dar și sa organizeze o alta faza a rezistentei în Bucovina. Oricum, acesta este sfârșitul primei faze a mișcarii de partizani din România.

O a doua faza a rezistentei se poate distinge intre toamna anului 1944 și sfârșitul anului 1946, puțin dupa alegerile din 19 noiembrie. Diferite documente semnaleaza faptul ca în aceasta perioada au existat grupuri de persoane înarmate retrase în munți. În general, componenta și activitatea acestor grupuri nu poate fi exact precizata. În primul rând, structura lor nu era foarte stabila. Din septembrie 1944 pana în mai 1945 obiectivul lor era lupta în spatele trupelor sovietice care treceau spre front. În momentul de fata nu s-au descoperit dovezi ca asemenea misiuni ar fi fost îndeplinite. Din mai 1945 pana la sfarșitul anului 1946, ele au ramas în expectativa în speranța reizbucnirii razboiului,

pastrându-și aceeași forma nebuloasa.

“Primele informații referitoare la o mișcare subversiva așa –

5 A. Brișca, R. Ciuceanu – Rezistența armata din Bucovina (1944-1950), București, INST, 1998, vol I, p.396

zisa de rezistența au fost comunicate la mijlocul lunii octombrie 1944.

Se arata în rapoartele informative primite din diferite regiuni muntoase și în special din Transilvania, sectorul romanesc Brașov Fagaraș – Sibiu, ca grupuri de indivizi înarmați cu arme, explozivi și munițiuni, majoritatea facând parte din diferite unitați militare s-au retras în regiunile muntoase, probabil cu intețiunea de a organiza acte de sabotaj și terorism în spatele trupelor romano-sovietice, care treceau spre front […]. Realitatea verificata și confirmata de câtre agenții informativi și în special de ofițerii care veneau din acele regiuni și care aratau ca se știa în toate regiunile muntoase, prin târguri și sate de prezenta unor grupuri înarmate de ostași și civili care au fost vazuți de catre sateni […].

Cu ocazia acestor cercetari, organele jandarmeriei au efectuat numeroase descinderi în munți și au gasit depozite masive de armament, munițiuni și alimente. Din cercetarile facute s-a stabilit ca numeroase stane, cabane etc. aflate în munți au fost locuite și ca cei adapostiți au fugit la apropierea jandarmilor, fiind anunțați de iscoade sau de oameni fideli6.”

Inexactitatea informației referitoare la aceste grupuri se datoreaza și faptului ca, la momentul respectiv, nu s-au facut cercetari serioase. Atât la Marele Stat Major cat și la Inspectoratul

General al jandarmeriei problema a fost lasata pe un plan secund,

rezumându-se la urmarirea informativa. Rapoartele pe aceasta problema prezinta aceste grupuri ca simpli dezertori, care, fugiți de

6 R. Ciuceanu – Sinteza informativa privind activitatea Mișcarii Naționale de Rezistența, 19 mai 1945, în “Arhivele totalitarismului”, nr.1-2/1994, p.243

la unitațile lor, se ascund prin munti7.

Referitor la anonimatul grupurilor din aceasta faza exista doua excepții: grupul “Haiducii lui Avram Iancu – Divizia Sumanelor Negre” și organizația “Mișcarea Naționala de Rezistența”. Primul a fost înființat în ianuarie – februarie 1945, iar al doilea în martie 1945. Procesul M.N.R. – Sumanele Negre s-a desfașurat cu multa publicitate în perioada electorala a anului 19468.

Grupul “H.A.I. – Sumanele Negre” a fost înființat de Gavrila Olteanu, fostul șef al batalioanelor de voluntari “Garzile Iuliu

Maniu”. Aceste garzi se constituisera în septembrie 1944 cu aprobarea Marelui Stat Major al armatei romane. Scopul era de a îndeplini misiuni de paza și curațire pe teritoriul Transilvaniei care fusese sub autoritate maghiara. Garzile “Iuliu Maniu” au fost desființate în decembrie 1944 la intervenția comandamentelor sovietice, datorita unor excese savârșite împotriva populației maghiare din zona. Pe numele lui Gavrila Olteanu s-a emis un ordin de arestare, iar acesta s-a retras în Bucovina, unde înființeaza grupul de rezistența anticomunista “Sumanele Negre”. Pana la lichidarea grupului, în 1946, activitatea lui a constat în încercarea de extindere și raspândirea de manifeste anticomuniste. A elaborat și un plan de lupta împotriva sovieticilor, în cazul reizbucnirii unei conflagrații.

Organizația “Mișcarea Naționala de Rezistența” (M.N.R.) se

remarca în primul rând datorita personalitaților pe care le reunea:

generalul de Corp de Armata (în rezerva) Aurel Aldea, amiralul (în

7 ibidem p.244

8. C. Troncota – Procesul Mișcarii Naționale de Rezistența, 1946 (I) în “Arhiva Totalitarismului” nr. 3/1995, p. 134

rezerva) ori Macellariu, generalul (în rezerva) C-tin Eftimiu, lt. – col. Eugen Plesnila și mulți altii9, militari sau nu.

Datorita influentei membrilor, aceasta organizație deținea un serviciu neoficial de informații pe lânga sase ministere, Marele Stat major și pe cuprinsul tarii. Avea posibilitatea sa obțina date referitoare la mișcarile trupelor sovietice, paza depozitelor de muniții, echipament și alimente. Acestea permiteau studiul ipotezelor de acțiune pe teren în caz de conflict.

Scopul principal al M.N.R. era sa coordoneze la nivel național întreaga rezistența anticomunista. Dorea sa sincronizeze toate acele grupuri nebuloase existente în tara sub un comandament unic, eșalonand responsabilitațile pe grade și regiuni. Teritoriul țarii era împarțit în mai multe zone, care urmau sa fie subordonate unor comandamente10.

Aceste obiective au ramas un deziderat. Pana în mai 1945 când s-au facut primele arestari în cadrul M.N.R., aceasta organizație reușise sa contacteze mai multe grupuri de rezistența, intre care “Sumanele Negre”, “Graiul Sângelui”, “Grupul Înarmat Sinaia”.

Odata cu procesul zgomotos M.N.R. – Sumanele Negre și ci

“alegerile” din 19 noiembrie 1946 se încheie a doua faza a

rezistentei.

Dupa acest eveniment, comunizarea României se accelereaza. Se intensifica represiunea asupra tuturor ce se

opuneau atitudinii procomuniste sau erau suspectate de aceasta

9 ibidem p.122

10 ibidem p.123

opoziție. Este epoca epurarilor, a proceselor politice. Apoi exista o puternica impresie la nivelul populației ca razboiul va reîncepe. Aceasta idee (sau mai degraba speranța) se va pastra înca multa

vreme , pana prin anii 1955-1956. Ea a avut un efect psihologic extrem de puternic: s-a creat impresia ca regimul comunist sta sub semnul provizoratului. Sub aceasta senzație de provizorat, toate categoriile sociale amenințate direct și puternic de un regim cu orientare comunista au produs partizani.

Începe a treia faza a rezistentei armate. Apar grupurile de rezistența anticomunista în forma lor clasica pentru România, așa cum le vom gasi pana la începutul deceniului sase.

Foști membri ai partidelor istorice și ai Mișcarii Legionare, ofițeri deblocați, țarani înstariți sau nu, acuzați de a fi “chiaburi” și “sabotori” încearca sa evite niște represalii absurde stand ascunși în propria casa, la rude, cunoștințe sau în munți. Pentru documentele oficiale ei sunt “fugari”11,erau numiți “bandiți”. Acest termen desemna persoane organizate intr-un grup care recunoștea un șef, acționa intr-o zona împadurita și cel mai adesea muntoasa, în apropierea unor sate unde erau destui susținatori. Acești susținatori (de obicei rude și prieteni) le procurau alimente, informații și uneori armament, rolul lor fiind decisiv.

În aceasta faza a rezistentei, cel puțin la începutul ei,

partizanii mai credeau înca în “venirea americanilor”. Inițial, ei își vedeau misiunea desfașurându-se în contextul unui razboi care sa opuna tarile democrate URSS – ului.

În aceasta situație, rolul lor ar fi fost cel clasic, jucat de

11 Cartea alba a securitații, București, f.e. 1994, vol. II. p.5

toate mișcarile de partizani din al doilea razboi mondial. Cum timpul trecea și razboiul nu a început, cei constituiți în grupuri de rezistența nu se puteau întoarce pur și simplu acasa. Mai mult, speranța reînceperii razboiului s-a spulberat destul de târziu, câtre jumatatea deceniului cinci.

Acesta fiind contextul, menirea acestor grupuri de partizani

s-a schimbat. prin refuzul deschis fata de instaurarea unui regim comunist, ei mențineau la nivelul populației ideea ca acest regim nu e infailibil, nu e imbatabil și mai ales nu e veșnic. Mesajul transmis era ca opoziția nu e inutila și e posibila.

Activitatea acestor grupuri consta în raspândirea de manifeste, afișarea unor tablouri monarhice, trimiterea unor scrisori de amenințare unor persoane cunoscute ca susțin linia procomunista. Uneori partizanii își luau responsabilitatea de a executa asemenea persoane12. Aceasta pentru ca aceste grupuri se considerau în stare de razboi cu autoritațile comuniste și deci aceste persoane “judecate ad – hoc” erau supuse unor “legi marțiale”.

La rândul lor, autoritațile vremii nu ezitau sa execute partizanii pe loc. Erau insa mai interesați în a-i aresta. Aceasta pentru ca înscenarea unui proces politic și pedeapsa deosebit de dura (în majoritatea cazurilor era pedeapsa capitala) aveau valoare

de exemplu și o imensa putere de intimidare. În rândul satenilor se încerca inducerea unei atitudini de ostilitate fata de partizani, prezentați drept “bandiți”, criminali, jefuitori de cabane. Iata ce spune Ion Gavrila Ogoranu referitor la acest lucru: Cine va citi

12 Arhiva Serviciului Roman de informații – fond “D”, dosar 10135, f 25

dosarul nostru de la securitate, va ramâne surprins de existenta a zeci de astfel de bonuri, prin care iscaleau ca noi am jefuit stânile. Adevarul este ca acest lucru nu s-a întâmplat nici macar o data. Daca am fi procedat așa, ciobanii ne-ar fi dușmanit și n-am di rezistat nici un an la munte. Bonurile insa erau singurul mijloc de a scapa pe oameni de mana Securitatii”13. Altfel aceștia ar fi fost acuzați de complicitate.

Uneori partizanii țineau chiar cuvântari în fata satenilor sau a muncitorilor din padure pentru a-și clarifica situația: “În toamna anului 1945, grupul condus de mine (Gavril Vatamaniuc), avându-l alaturi acum și pe Vasile Motrescu a executat mai multe acțiuni pentru a explica muncitorilor forestieri cine suntem și ce vrem[…]. Le aratam ca cu suntem bandiți, ca bandiții sunt securiștii și activiștii de partid. Ca ei sunt tradatori, ca au acceptat cedarea Basarabiei și Bucovinei, ca pactizeaza cu rusii, ca jupoaie pe țarani, trimițând bogațiile țarii în Uniunea Sovietica. Le spuneam ca regimul comunist nu este veșnic, ca se prabuși mai devreme sau mai târziu. Le recomandam sa nu se înscrie în Partidul Comunist și în gospodariile colective și sa-și pastreze credința în Dumnezeu. Le spuneam ca pentru aceste motive am pus mana pe arme”.14

Așadar, acestea sunt cel trei faze ale rezistentei armate din

România. Desigur, limitele cronologice nu sunt foarte fixe. Aceste faze se deosebesc una de cealalta, luate ca perioade cu trasaturi distincte, dar au și elemente comune. Cea mai lunga și cea mai

importanta este ultima perioada (1946-1962), când grupurile de

13 I.G. Ogoranu – “Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, Timișoara, Editura “Marineasa”

14 A. Brișca – “O zi din viata unui partizan” în “Arhiva totalitarismului”, nr.3/1995, p 96

partizani capata forma lor clasica pentru România.

PREZENTAREA CELOR MAI În urmarirea activitații

IMPORTANTE GRUPURI DE acestor grupuri, pentru

REZISTENȚA ARMATA DIN a crea o imagine cat

ROMANIA clara, vom încerca sa

urmarim atât criteriul geografic, cat și cel cronologic. Toate zonele geografice ale tarii au cunoscut asemenea grupuri de partizani anticomuniști, dar, din punct de vedere cronologic, componenta lor este fluctuanta.

BUCOVINA

1. Grupul Vladimir Macoveiciuc – La sfârșitul anului 1944, Vladimir Macoveiciuc ia legatura cu organizația “Mișcarea Naționala de Rezistența” din București. MNR încredințeaza misiunea organizarii rezistentei în Bucovina. Ii pune la dispoziție bani și documente din care rezulta ca are gradul de locotenent și misiunea de a strânge minele și armamentul ramas în urma razboiului. Macoveiciuc revine în Bucovina și organizeaza un grup de rezistența, care a existat pana în iulie 1946, când Macoveiciuc este impuscat15.

2. Grupul Constantin Cenușa – Conducatorul grupului era în toamna anului 1944 cautat de N.K.V.D. pentru activitatea din mișcarea de partizani din perioada mai – august 194416.

15 A. Brișca, R. Ciuceanu – op. cit. p 398

16 ibidem, p.400

Sta ascuns din octombrie 1944 pana în august 1948, când revine în Putna, dar este arestat de jandarmi și predat Securitații din Radauți. Evadeaza și se retrage în paduri, asociindu-se mai întâi cu Vasile Motrescu, apoi cu Cosma Patrauceanu. Este condamnat în contumacie, în 1946 și 1950. Înșelat de promisiunile Securitații, se preda la 29 august 1951 și este condamnat la munca silnica pe viata.

3. Grupul Dragoș Flocea – Este alcatuit din 5 membri și a acționat în perioada 1948-1950. Zona de acțiune este în jurul comunei Stulpicani (județul Câmpulung) și în regiunile limitrofe cu județul Baia17.

4. Grupul Harsmei Silvestru – Este alcatuit din 8-12 membri, care acționeaza în regiunea Brodina -Ulma – Nisipitu – Argel în perioada 1949-195118.

5. Grupul Vasile Camaruța – Acționeaza în regiunea comunelor Liteni, Valea Glodului, Pleșești și Bunești (județul Baia)19.

6. Grupul Gavril Vatamaniuc – Șeful grupului este fratele lui Ion Vatamaniuc, conducatorul grupului antisovietic “C” din vara anului 1944. Grupul lui Gavril Vatamaniuc a acționat în perioada 1949-

1957 având cea mai îndelungata existenta dintre grupurile de rezistența bucovinene20.

17 ibidem, p.401

18 ibidem, p.402

19 ibidem, p.403

20 ibidem, p.404

7. Grupul Sandu Grigore – A avut o existenta scurta, intre ianuarie și decembrie 1949. Sandu Grigore avusese legaturi cu organizația ”Sumanele Negre”, iar dupa lichidarea acesteia a continuat sa ramâna la adapostul codrului, împreuna cu Dumitru Craciun și Jenica Arnautu21.

8. Grupul “Garzile lui Decebal” – Este înființat în zona Dornelor în februarie 1949, și coopteaza și grupul Sandu Grigore. Zona de acțiune se extinde pe raza județelor Botoșani, Radauți, Suceava, Câmpulung, Neamț, Baia. Conducatorul grupului, doctorul Gheorghe Vasilache, a gândit organizarea acesteia ierarhic: membrii dintr-o comuna formau o centurie, cei dintr-o plasa o cohorta, iar cei din județ o legiune, totalitatea acestor unitați formând “Garzile lui Decebal”, condus de “marele comandant” (doctorul Vasilache)22. Organizația a ajuns la un numar de 70 de membrii. S-a descoperit ca erau susținuți chiar de trei ofițeri din cadrul Centrului de Instrucție al Securitații Falticeni (slt. Eftimie Petrescu, slt. Emilian Sandulescu și slt. Vasile Roșu)23.

9. Grupul Andrei Ghivnici – Este alcatuit din 5 – 6 membri, care acționeaza în regiunea Sucevița – Marginea (județul Radauți) în perioada 1948-1950. Mai apare și sub numele de grupul “K”24 .

21 ibidem, p.403

22 M. Lupu, C. Nicoara, Gh. Onișoru – “Cu unanimitate de voturi”, București, FAC, p.p. 138-139

23 ibidem, p. 148

24 A. Brișca, R. Ciuceanu – op. cit., p. 402

MARAMURES

1. grupul Pop – Oniga – A fost înființat în 1949, regrupând o parte a grupului Popșor, la care se adauga persoane noi. Conducatorii grupului sunt Atanase Oniga și Niculae Pop. Primul este preot greco – catolic din comuna Suciul de Jos (raionul Târgu Lapuș). A luat calea munților în 1948, fiind urmarit pentru “instigarea populației la rebeliune cu ocazia unificarii bisericii”25. Niculae Pop este fost padurar din comuna Groși (raionul Târgu Lapuș), fost membru PNT – linie Maniu și apoi PNL – linie Bratianu. Era urmarit de Securitate pentru ca în iarna 1948 – 1949 gazduise pe Grigore Bodea și alți doi fugari. Se refugiaza de asemenea în munti26. Securitatea realizeaza ca este vorba de un grup de rezistența și nu de “fugari izolați” abia pe 9 iunie 1951, cu ocazia unui schimb de focuri la postul de panda din punctul Roaia.

Din grup mai faceau parte fiii lui Niculae Pop (Achim și Artim Pop), Avram Matu, Vasile Pasca și alții, astfel încât grupul ajungea la un numar de 16-17 membri.

Datorita harțuirii permanente din partea trupelor de Securitate, în februarie 1952 grupul se desface în 5 grupuri mai mici dintre care doua mai importante: unul din 5 persoane sub

conducerea lui Niculae Pop, acționa în zona comunelor Târgu apuș – Suciul de Sus – Mogojea; elalalt grup, din 4 persoane, condus de Atanase Onija, acționa în zona Ieud și împrejurimile Sighetului.

25 Arhiva Serviciului Roman de Informații, fond “D”, dos.10104, f.26

26 op. cit., p.367

Toamna și iarna anului 1952 au adus sfârșitul pentru mai mulți membri importanți: Dumitru Hotico este împușcat mortal, iar Vasile și Dumitru Kindris se predau la postul de miliție din Ieud. Pe 30 decembrie 1952, în apropierea comunei Târgu Lapuș, satenii

l-au gasit paralizat, neputându-se ridica de jos, pe Niculae Pop27. Atanase Oniga a fost prins în ianuarie 1953. împreuna cu alți membri ai grupului28.

2. Grupul Ioan Viragos – Își desfașoara activitatea în toamna anului 1946 în codrii Tarii Oașului, dar se dezorganizeaza în acel an, dupa arestarea șefului grupului.

3. Grupul Gheorghe Finta – Reorganizeaza în 1947 grupul ce fusese condus de Ioan Viragos, dar toți membri sunt arestați în toamna aceluiași an.

4. Grupul Popsa – Se formeaza în 1949 la inițiativa lui Vasile și Popsa, în Ieud. Grupul este lichidat la scurt timp dupa constituire, arestarile fiind de peste 100 de persoane.

5. Grupul Ilie și Zubascu – Cuprinde 7 persoane și este o continuare a grupului Popsa. În noaptea de 1/2 octombrie1950 sunt

arestați toți membri grupului29.

6. Grupul Ion Ilban – Acționeaza în zona comunei Dragomirești de

27 ibidem, p.368

28 Arhiva Serviciului Roman de Informații, fond “D”, dos.10135, f.14

29 I. Zubașcu

la începutul anului 1949 pana în toamna anului 1950.

MOLDOVA

1. Grupul “Scutul patriei” – A fost înființat în primavara anului 1949 de câtre Ion Sabadac. Inițial se numea ”Tânara garda”30.

2. Grupul “Frațiile de arme” – A fost înființat în primavara anului 1949 de câtre Pamfil Salageanu și Grigore Caraza în zona Ceahlau (Neamț)31.

3. Grupul “Frontul patriei” – Infiintat în vara anului 1950 de câtre Constantin Mahu împreuna cu preotul Nicolae Filip și Alexandru Hrib. A fost lichidat în 195132.

4. Grupul Vasile Corduneanu – Apare în primavara anului 1951 în jurul comunei Pipirig (județul Bacau), grupând pe Ion Acatrinei, Nicolae Aioanei și Vasile Corduneanu. Nu sunt consemnate confruntari armate cu Securitatea33.

5. Grupul Teodor Ungureanu – Este format din 4 persoane ce acționeaza în zona Piatra – Neamt34.

30 M. Lupu, C. Nicoara, Gh. Onișoru – “Cu unanimitate de voturi”, București, FAC, 1997, p.100

31 ibidem, p.p.111-112

32 ibidem, p.p.205-208

33 Arhiva Serviciului Roman de Informații, fond “D”,dos.2168, f.f.264,296,282,308

34 ibidem, f.420

6. Grupul Ioan Milian35 – Este semnalat în 1952 în regiunea Iași,

fiind alcatuit din frații Matei și Mitica Sturza și Ioan Milian.

7. Grupul Dan Constantin – Semnalat în 1958 în regiunea Bârlad fiind alcatuit din Nicolae Borca, Costin Rusu și Dan Constantin36.

VRANCEA

1. Grupul Paragina – Timaru – Grupul prinde contur în vara anului 1948: Ion Paragina absolvent al Facultații de Litere și Filozofie din București se refugiaza în codrii de pe Dealul Mare(Vrancea) datorita valului de arestari de legionari din acel an37. Mihai Timaru, ofițer deblocat dn armata înca din 1946, se retrasese de asemenea în Vrancea, de unde era originara soția sa. În calitate de fost ofițer, era de mare folos grupului datorita cunoștințelor sale tactice. Avea misiunea de a contacta alți ofițeri și subofițeri deblocați și de a-i angrena în aceasta lupta anticomunista. Va fi ajutorul lui Ion Paragina și se va ocupa de instruirea membrilor grupului pentru folosirea armamentului pe care îl aveau în dotare. Zona de acțiune era în apropierea comunelor Crucea de Sus, Verde, Racoasa, Straoani, Manastioara.

Grupul redacteaza manifeste dactilografiate pe care le împraștie din tren o parte din oamenii sai de încredere, care calatoreau prin tara. De remarcat este broșura alcatuita de Ion Paragina și Aristide Zdru, dactilografiata GH. Ungureanu,

35 ibidem, f.161

36 ibidem, f.156

37 E. Sahan, op. cit., p. 227

secretarul liceului “Ion Slavici” din Panciu. Broșura, iscalita “Vlad Țepeș”, conținea instrucțiuni pentru cei ce doreau sa intre în sistemul de rezistența anticomunista. De aici, grupul Paragina – Timaru apare în documente sub numele de “Vlad Țepeș”, iar grupul Victor Lupsa care a reorganizat rezistența în Vrancea în 1950, apare sub numele de “Vlad Țepeș II”. Pe 18 octombrie 1949 sunt arestați Ion Paragina și Mihai Timaru iar pe 19 octombrie sunt arestați și ceilalți partizani din grup. Reușesc sa scape din încercuire Cristea Paragina și Gheorghe Balan, pe care ii vom regasi în grupul Victor Lupsa38.

2. Grupul Victor Lupsa (“Vlad Țepeș II”) – Acest grup se face remarcat în primul rând datorita numarului celor implicati direct în organizația anticomunista: 80-90 de persoane plecate în munte și aproximativ 200 de persoane organizate în comunele de la poalele munților Vrancei. Organizația se extinde câtre zona satelor Zabratau, Crasna, Zabala, Sita Buzaului39. Cea mai importanta acțiune a grupului, uneori caracterizata drept “razboi taranesc”, a fost cea din noaptea de 23/24 iulie 1950. Atunci autoritatile comuniste din comuna Barsesti au fost rasturnate prin forța armelor. Organizarea acestei acțiuni a fost conceputa în cele mai mici detalii: a fost instalat un telefon racordat la retea pentru a intercepta convorbirile pana în dimineata de 23 iulie; sunt redactate instrucțiuni scrise referitoare la modul în care trebuie “arestate organele administrative” și ocupat postul de miliție; membrii

38 Mihai Timaru – “marturii manuscris”

39 – op. cit., p. 280

grupului purtau grade și banderole de recunoastere40. Cu toata bravura și buna organizare a acestei acțiuni, ea nu a putut fi dusa pana la finalitate. Urmarile au fost valuri masive de arestari. Pana în noiembrie 1950 au fost arestați în regiunea Vrancei “87 de fugari din banda lui Lupsa și 190 de membri ai organizatiei din 19 comune de la poalele muntilor”41. Au fost descoperite și distruse 12 bordeie și 6 depozite de alimente ale partizanilor, fiecare având aproximativ 100-200kg de alimente. În afara de munitiile și armamentul capturate de la partizani s-au mai strans de la sateni 2 pistoale rachete, 2 pusti mitraliera, 9 pistoale mitraliera, 21 pistoale de buzunar, 304 arme diferite42.

FAGARAS

1. Grupul Ion Gavrila (“Armata Naționala Romana”) – Isi desfasoara activitatea în perioada 1949-1955 pe versantul nordic al Munților Fagaras, actionand în zona satelor Rausor, Ileni, Hurez, Toderita, Copacel, Pojorata, Oltet, etc. Din grup faceau parte Ion Gavrila, Andrei Hasiu (Baciu), Laurian Hasiu (Leu), Ion Chiujdea (Profesorul), Gh. Sovaiala, Nelu Novac, Silviu Socol, Ion Ilioiu, remus Sofronea, Gh. Hasiu, Toma și Victor Metea. Deoarece grupul era prea numeros, din motive tactice s-a hoatarat subdivizarea în formatiuni mai mici. Acestea porneau în directii diferite, mai ales iarna, pentru a fi mai greu localizate și a crea

40 M. Lupu, C.Nicoara, Gh. Onișoru – op. cit., p.p. 181-183

41 Arhiva Serviciului Roman de Informații, fond “D”,dos.2168, f. 271

42 ibidem, f. 330

impresia ca partizanii sunt mai numerosi decat în realitate. Desigur,

grupurile se intalneau periodic și schimbau impresii43. Cea mai mare parte a membrilor grupului au fost arestați incepand cu aprilie 1955, datorita unor promisiuni de a fi ajutati sa treaca în Grecia, care s-au dovedit a fi o capcana a Securitații. Ion Gavrila a fost prins abia peste 21 de ani de la acea data și nu a cunoscut niciodata temnitele comuniste44.

2. Grupul Dumitru Apostol – Deși cu o existenta de numai un an (1949), acest grup s-a remarcat prin amploare și tragism, fiind unul dintre cele mai importante pentru perioada respectiva. Intre membri sai s-au remarcat, pe lânga seful grupului, Nicolae Diaconescu din Aref, inspectorul scolar Ghelmeci, Ion Moldovan, Alexandru Preda, invatatorul Grigore Dumitrasu, profesorul Stefanescu45. Constantina Donescu, care a stat cu partizanii în munți, afirma ca erau 37-40 de partizani, la care se adauga sustinatorii din satele de pe Valea Topologului (Suici, Aref, Valea Danului,etc.)46. Cea mai mare parte a partizanilor au fost arestați în mai 1949, datorita informatiilor date de un om al Securitații infiltrat în grup (un anume Ciobanca). Dumitru Apostol a fost condamnat la 25 de ani de inchisoare, în ciuda protestelor vehemente ale capitanului Carnu de la Securitatea Pitesti, care cere condamnarea la moarte. În cele din urma, Carnu a gasit solutia în favoarea sa. Dumitreu Apostol este scos din penitenciar și adus în comuna Suici sub pretextul ca

43 E. Sahan – op. cit. , p.p. 260-265

44 I.G. Ogoranu – op. cit., vol. I, p. 119

45 Interviu cu Dumitru Apostol (nepotul), comuna Suici (județul Arges), 29 iulie 1998

46 Interviu cu Constantina Donescu, comuna Ciofrangeni (județul Arges), 20 iulie 1998

“poporul ceruse sa-l judece”. Aici a fost impuscat pe la spate lânga

primaria comunei, iar explicatia a fost ca a incercat sa fuga de sub escorta.

3. Grupul Aresenescu – (Dragoslavele) – Și-a desfasurat activitatea în 1948 în zona muntelui Roșu, la 5 km est de soseaua Câmpulung Muscel (Rucar) în apropierea comunei Dragoslavele. Grupul s-a constituit în mai 1948 cu sprijinul calugarului Pimen Barbierul, staretul schitului Cetateni. Au fost cooptati Petre Cojocaru, Victor Soicescu, Sever și Ion Vasilescu, Dumitru Burtea, Ioan Purnichi și altii47. Armamentul afost procurat mai ales cu sprijinul maiorului Ion Dumitrache din Câmpulung, fost subordonat al lui Arsenescu48. Au existat contacte cu grupul Apostol și s-a discutat posibilitatea coordonarii rezistentei în zona Fagarasului. Pana în decembrie 1948 majoritatea membrilor acestui grup au fost arestați. Colonelul Arsenescu s-a deplasat la București, unde a ramas pana în martie 1949 când a plecat împreuna cu Toma Arnăuțoiu spre Nucsoara49.

4. Grupul Arsenescu – Arnăuțoiu (“Haiducii Muscelului”) – Și-a desfasurat activitatea în perioada 1949-1958 în zona Nucsoara, pe versantul sudic al Munților Fagaras. Acest grup va face obiectul capitolelor urmatoare ale lucrarii de fata.

47 Arhiva Serviciului Roman de Informații, fond “D”,dos.2168, f. 244

48 E. Sahan – op. cit., p. 237

49 Arhiva Serviciului Roman de Informații, fond “D”,dos.107624, f. 17

OLTENIA

1. Grupul Arnota – Este infintat în august – septembrie 1948 la inițiativa lui Ilie Niculescu. Zona de acțiune este Arnota, aproape de manastirea Bistrita (nordul Olteniei). Grupul este lichidat în cursul anului 1950.

2. Grupul Marin Dumitrascu – Este alcatuit din 3 membrii (Marin Giugulin, Gheorghe Dumitrascu și Marin Dumitrascu). Este semnalat în 1952 ca actioneaza în padurile din jurul comunei Ordel-Carlu.

3. Grupul “Izverna” – Alcatuit din 4 membrii, are o scurta existenta în primavara anului 1949, în padurile de lânga Izverna (Mehedinti).

4. Grupul Ionel Militaru – Este semnalat în 1949 în nordul judetului Ramnicu Sarat, fiind alcatuit din 11 membrii.

BANAT

1. Grupul Ioan Uta – În mai 1947, col.Uta pleaca împreuna cu inginerul Aurel Vernichescu în comuna Varciorova50. De aici organizeaza un nucleu de rezistența anticomunista a caru raza de acțiune era pe Valea Tmisului – Masivul Tarcu, Masivul Gogu, cu deplasari spre Caransebes, Lugoj și Timișoara sau câtre Arad,

50 E. Sahan – op. cit., p. 241

Baia de Arama și Turnu-Severin51. Grupul cuprindea 24 de partizani, la care se adaugau legaturile din Timișoara, Lugoj și resita și satenii de la poalele munților, care ii sustineau cu alimente și informații. Organizarea era conceputa pe subdiviziuni de 2-3 persoane52. În februarie 1949 col.Uta este ranit mortal, dar în munte mai ramane un grup de 10 partizani.

2. Grupul Dumitru Isfanut – Reorganizeaza supravietuitorii grupului Uta, fiind compus din 7 persoane (Dumitru Mutascu, Ioan Caraibot, Nistor Duicu, Gh. Serangau, Victor Curescu, Iancu Baderca și Dumitru Isfanut)53. În anul 1952 grupul se divide în grupuri mai mici, conduse de Dumitru Isfanut, Dumitru Mutascu și Gh. Balica. Pe 29 septembrie 1952 Dumitru Isfanut este descoperit în grajdul casei lui Avram Roiu în comuna Sadova Noua și ranit mortal prin aruncarea unei grenade54.

3. Grupul Spiru Blanaru – Gh.Ionescu(“Teregova”) – În jurul avocatului Spiru Blanaru s-a conturat cel de-al doilea nucleu important al rezistentei banatene, alaturi de grupul col.Uta. În 1948 s-au format doua grupuri de aproximativ cate 20 de persoane, unul condus de Spiru Blanaru , iar celalalt de comandorul Dumasneanu55. În iarna an ului 1949, Gh.Ionescu, notar în comuna Teregova pune bazele unei organizatii anticomuniste în care sunt

51 Arhiva Serviciului Roman de Informații, fond “D”,dos.2168, f. 425

52 M. Lupu, C.Nicoara, Gh. Onișoru – op. cit., p.61

53 Arhiva Serviciului Roman de Informații, fond “D”,dos.2168, f. 274

54 idem, dos.10104, f. 29

55 M. Lupu, C.Nicoara, Gh. Onișoru – op. cit., p. 57

incadrati sub juramant 30 de membri. În timp ce faceau rezerve de alimente și se pregatea plecarea în munți, unul dintre membrii acestei organizatii , Moise Anculia, este arestat. Pe 12 ianuarie 1949 s-a hotarat atacarea postului de jandarmi din Teregova pentru eliberarea acestuia. Spiru Blanaru și partizanii sai au sustinut grupul Ionescu în aceasta acțiune. Dupa acest eveniment, cele doua grupuri se unesc. Gh. Ionescu, mai varstnic, primeste onorific functia de șef al organizatiei. Adevaratul conducator ramane în continuare Spiru Blanaru. În noaptea de 7/8 februarie 1949 este arestat comandorul Domasneanu în apropierea comunei Valea Bolvasnita56. Spiru Blanaru este arestat pe 12 martie 1949 lânga com. Fenes. Ambii au fost condamnați la moarte prin impuscare și confiscarea averii57.

4. Grupul Gligor Cantemir – Gligor Cantemir, parasutat în iarna anului 1945, are inițiativa unei tabere de instructie pentru lupta de partizani. Tabara, instalata pe muntele Drocea (jud.Arad), a functionat numai cateva zile. Pana în 1948 sunt puse la punct relatiile din sate necesare sustinerii unui grup de rezistența armat, refugiat în munți. În noaptea de 20-21 decembrie 1948, Gligor Cantemir este arestat în comuna Cil (jud.Arad) în casa lui Ilie Verba58. Dar grupul de rezistența initiat și condus de el isi continua activitatea și dupa arestarea sa. Astfel, pe 12 aprilie 1949 are loc o confruntare în satul Iosasel intre membri grupului Cantemir și

56 ibidem, p. 59

57 ibidem, p.p. 87-88

58 S. Breazu – “Grupul de rezistența anticomunista a lui Gligor Cantemir”, în Analele Sighet (“Instaurarea comunismului intre rezistența și represiune”), București, FAC, 1995, p.p. 334-335

Securitate. Partizani s-au retras la marginea comunei, intr-un grajd, care a fost stropit cu benzina și incendiat. Aici a murit Iulian Hagea, despre care nu se stie exact daca a ars de viu s-au s-a impuscat pentru a evita aceasta suferinta.

MUNTII APUSENI

1. Grupul Leon Susman – Acționeaza în Muntii Bihariei, intre județul Bihor – Turda. Conducatorul grupului, Leon Susman, este avocat din Târgu Ocna. Nu exista nici o legatura de rudenie intre acesta și Teodor Susman, seful grupului din zona Rachitelele – Cluj. Leon Susman a stat ascuns înca din 1946 la Posaga, pe valea Ariesului, în casa lui Vasile Crisan59. Pe 18 iulie 1957 este surprins de Securitate în aceeasi casa și impuscat mortal. În aceeasi zi sunt arestați și alți membri ai grupului, intre care preotul Simion Rosa, Teodor Tranca, Ilie Vlad și desigur gazda Vasile Crisan. Urmeaza valuri de arestari masive în comuna Posaga, care au continuat pana în toamna.

2. Grupul Deac Cornel – O parte a membrilor grupului Susman s-au regrupat în jurul lui Cornel Deac. Printre aceștia se numara Ioan Margineanu și Nicolae Moldovan. Grupul este semnalat mai ales în zona comunelor Uioara de Sus, Ocnisoara, Alecus, Ciuicu și Vama Seaca60. Grupul Deac a fost o grupare subadiacenta grupului Leon

Susman. Cornel Deac a fost arestat în iunie 195261.

59 Arhiva Serviciului Roman de Informații, fond “D”,dos.8600, f. 43

60 ibidem, dos.2168, f. 278

61 ibidem, f. 230

3. Grupul Dabija – Macavei – Acest grup apare și sub numele de “Frontul Apararii Naționale – Corpul de Haiduci”. A activat pe versantul oriental al Munților Apuseni având centrul la Runculetul Grasilor, pe Muntele Mare. Grupul ia fiinta la începutul anului 1949, la inițiativa fratilor Macavei (Traian, Alexandru și Nicolae) și a maiorului în rezerva Nicolae Dabija62. Este remarcabil numarul persoanelor implicate intr-un fel sau altul în grupul Dabija, care se ridica la aproximativ 400 de persoane din zona63. În noaptea de3/4 martie 1949 o companie de Securitate a incercuit tabara din munte a grupului Dabija. În schimbul de focuri au murit 5 partizani și au fost arestați alți 14. Maiorul Dabija a reușit sa scape din încercuire, în acel moment, dar activitatea acestui grup a incetat.

4. Grupul Teodor Susman – Grupul ia fiinta în 1948, când Teodor Susman împreuna cu fiii sai Avisalon și Teodr iau calea munților. În 1950: s-au alaturat Mihai Jurj și soția sa Lucretia, Roman Onet, Ion Bartas, Gheorghe Mihut, Ion Ciotea64. Zona de acțiune a grupului era în apropierea comunelor Racnitele, Margau, Scarisoara, Saud, Pietroasa,etc.65 În decembrie 1951, Teodor Susman este incercuit de trupe de Securitate în satul Rachitele. Pentru a evita arestarea, se sinucide66. Din acest moment seful grupului devine fiul sau, Teodor Susman jr. Ultimii membri ai acestui grup au fost lichidati la începutul lunii februarie 1958.

62 ibidem, f. 433

63 E. Sahan – op. cit., p. 267

64 Serviciului Roman de Informații, op. cit., p. 280

65 Arhiva Serviciului Roman de Informații, fond “D”,dos.2168, f. 101

66 ibidem, f.f. 255 -256

DOBROGEA

1. Grupul Gogu Puiu – Fudulea – În Dobrogea, au existat aproape în toate satele nuclee de rezistența, coordonate de grupul de partizani condus de frații Nicolae și Dumitru Fudulea și de Gogu Puiu. Organizare rezistentei era conceputa de așa natura, încât în cazul arestarii sau nu poata fi divulgate decat cateva persoane din organizație. De fapt, cei mai mulți dintre membri rezistentei dobrogene stateau în continuare în sate, dar se intalneau periodic și țineau legatura prin curieri cu organizatiile din celelalte sate și cu partizanii din munți. În evidenta Securitații se afalu mai multe organizatii grupate pe sate:

“Vasile Alecsandri – organizație legionara identificata la 3 noiembrie 1948, condusa la inceput de fugarul Iancu Beca, are în prezent 13 membri identificati[…]. Legatura interioara o face Gheorghe Ciciu și au legaturi cu organizatiile din Ceamurlia de Jos, Nicolae Balcescu, Camena, Sarighiol de Deal, Casmicea și exterioare cu Constanta prin Gogu Puiu și cu București prin studentul Stere Beca. În afara de arestați și de informatori, toți sunt în banda din padure[…].

Ciamurlia de Jos – Organizație identificata în cursul lunii ianuarie 1949, condusa de Stere Ploscaru, cu un numar de 16 membri[…] creata de frații Fudulea (fugari) și organizata de Gogu Puiu. Legaturi cu Vasile Alecsandri prin Vaslie Papazica, iar cu Constanta, București și Braila prin Stere Gucii și Tascu Stavrositu, ambii din comuna Baia județul Constanta. Organizația este condusa de un comitet cu activitate de organizare și inarmare[…].

Nicolae Balcescu – Identificat 3 grupuri în luna martie 1948.

Grupul I – Paris Enache, Mihai Enache, Mihaela Beca, Vanghele Beca, Mihalea Gavriz, dr. Papahagi – loc de intalnire la carciuma lui Paris Enache.

Grupul II – Format din Misu Colaxaz, Panai Colaxaz, Sofronie Bofame, Stere Caluda, frații Bajdani, Mihale Gavrila, Mihale Bijnicu, Stere Bijnicu.

Grupul III – Gheorghe Arnautu, Nicolae Arnautu, Vasile Arnautu, Tascu Arnautu, Tanase Budi, Costea Cumita, Dumitru Cumita, Tascu Cumita.

Toate 3 [grupurile] legaturi cu Poturu, județul Constanta. Au legaturi și cu bandele(neidentificate). Activitatea sub forma de petreceri în familie fiind toți rude. Nu s-a putu introduce informator interior”67.

Insiruirea acestor organizatii dobrogene poate continua. În mai 1949 s-a produs o reorganizare:Grupul lui Gogu Puiu se desprinde de cel al fratilor Fudulea și coordoneaza activitatea în sudul Dobrogei. Frații Fudulea și grupul lor coordoneaza rezistența în nordul Dobrogei.

În acelasi an, Gogu Puiu este surprins de Securitate și moare în schimbul de focuri. Anul 1950 aduce sfarsitul și pentru frații Fudulea.

CONCLUZII O prima concluzie

este de ordin cronologic. Dupa cum am aratat, mișcarea de partizani a inceput în România în timpul razboiului, anume în aprilie – mai 1944. Pana în

67 idem, dos. 7611, vol.I f.f. 53-55

august 1944, ea a fost legala, sprijinita de Marele Stat Major. Dupa 23 august 1944 pana la alegerile din 1946, rezistența armata a contiunuat sa existe. Se aflau în munți grupuri înarmate, desi nu foarte bine structurate și existau și incercari de coordonare a acestora(cum și-a propus Mișcarea Naționala de Rezistența). Deși nu oficial, personalitati ale vietii politice afirmate pana în 1944 promiteau un sprijin miscarii de rezistența. Promisiunile insa erau vagi, nimic concret. Dupa noiembrie 1946 au incetat orice contacte de acest gen. Regimul s-a inasprit din ce în ce mai mult, și ca urmare s-au inmultit și grupurile de rezistența.

În majoritatea cazurilor, povestea acestor grupuri din a treia faza a rezistentei contine similaritati frapante. Oameni de cele mai diferite categorii sociale și orientari politice, ca și oameni ce nu facusera politica inainte de 1944, iau calea munților. De fapt, dincolo de motivele individuale ce i-a impins spre aceasta decizie, problema de fond era regimul totalitar. Un regim care suprima individualitatile, care urmarea sa topeasca destinele intr-o masa ordonata și tacuta. Tocmai de aceea nu concepeau opoziția. Deși fara sorti de a-și atinge finalitatea, actiunea partizanilor anticomuniști nu a fost inutila. Ea a demonstrat ca opoziția era totusi posibila, chiar și în acele conditii.

În aceasta perspectiva, totul se reduce la o chestiune de curaj.

CAPITOLUL II

GRUPUL ARSENESCU – ARNĂUȚOIU – cine erau partizanii

CAPITOLUL II

Grupul de rezistența anticomunista “Haiducii Muscelului”, care face obiectul capitolelor urmatoare, poate fi considerat cu obiectivitate drept unul dinte cele mai importante din tara. Aacesta în primul rând datorita longevitati sale. Din capitolul anterior se poate observa ca pana în 1949-1950 cel puțin, majoritatea grupurilor de rezistența aveau o existenta furtunoasa dar oarecum efemera, mergand de la cateva luni la 3-4 ani. Se intampla frecvent ca seful intiator al grupului sa fie arestat sau omorat de Securitate, iar grupul sa se subdivida în mai multe subunitati.

Grupul Arsenescu-Arnăuțoiu a rezistat 9 ani (1949-1958). În acești 9 ani s-au produs și aici subdiviziuni, s-a trait o “poveste adurerii”. Dar cazul Arnăuțoiu a fost inchis abia în 1959, când au fost arestați nu doar partizanii și rudele lor, ci orice persoana ce avuse contact cu ei : fie ca-i alimentasera ani de zile, fie ca-i zarisera odata și nu denuntasera acest fapt Securitații. Unii sustinatori ai grupului, care executasera deja o detentie, au avut timp pana în 1964 sa o execute și pe a doua. Zona Nucsoarei devenise celebra prin penitenciare și colonii de munca, iar figura fratilor Arnăuțoiu și colonelului Arsenescu a ramas emblematica pentru versantul sudic al Fagarasului.

PRELIMINARII PRIMELE Dintre inceput trebuie DISCUTII DESPRE facuta o lamurire legata CONSTITUIREA GRUPULUI de persoana colonelului

DE REZISTENȚA Averescu. Prezenta acestuia în regiunea Nucsoara ar putea crea impresia ca grupul de la Nucsoara a fost o continuare a grupului din zona Dragoslavele-Muntele Roșu, condus de colonelul Arsenescu în cursul anului 1948. Dupa cum am precizat în capitolul I al lucrarii de fata, acest grup și-a incheiat orice activitate în toamna anului 1948.Printre membrii sai se facusera arestari , iar colonelul Arsenescu , vizat de Securitate , se afla în iarna 1948 – 1949 în Bucuresti.Aici s-au produs primele sale contacte cu Toma Arnăuțoiu și s-a cristalizat ideea constituirii grupului de partizani din zona Nucsoaiei ( jud. Muscel). Iata cum prezinta sentinta 107/19 mai 1959 aceste prime discutii: “În toamna anului 1948 banda terorista condusa de Arsenescu Gheorghe a fost lichidata de câtre organele de stat

[…] Arsenescu Gheorghe, care a scapat din operatiunile de lichidare a bandei pe care a condus-o, s-a deplasat în București unde, ca unul care a fost mosier și colonel deblocat, a luat incepand cu luna decembrie 1948 legatura cu alte elemente dusmanoase. Astfel el a organizat mai multe intalniri la domicilul sau și la domiciliul lui Nita Nicoale – fost industrias – Dumitrescu Ion Lazea – fost mosier și în alte locuri cu aceste elemente, precum și cu altele ca: Ardei Gheorghe legionar și fost industrias Visoianu Iosif – legionar, Toma Arnăuțoiu – ofițer deblocat, fiu de chiabur și

cu altii”1.

Toate persoanele aminitite în sentinta pronuntata în procesul grupului erau în 1949 amenințate de arestare, în special colonel Arsenescu și Toma Arnăuțoiu. Acesta din urma fusese locotenenent de cavalerie, luptase pe front, facuse parte din garda regala, dupa care fusese deblocat. Sora sa, Elena Arnăuțoiu – Ion, relateaza despre motivatiile ce l-au impins câtre viata de partizan: “Fratele meu Toma era mereu amenintat. Tot venea și spunea când unul, când altul ca pe toți ofițerii deblocați, în special care au fost la escorta regala, i-ar fi dus și executat în Siberia. El de teama statea mai mult ascuns. Când auzea cate – o masina-n sat tot fugea, tot s-ascundea”2.

Despre acelasi lucru lucru vorbeste Gheorghe Paul, coleg de liceu al lui Toma Arnăuțoiu:”m-am intalnit cu el și am discutat despre situația asta care a rezultat în urma alegerilor [din noiembrie 1946]. Și el mi-a spus Ma Gigi, pe noi ne aresteaza. Avem noi un om acolo care ne-a spus ca ne aresteaza și noi ne-am gândit sa ne ducem la munte“3.

Chiar Toma Arnăuțoiu declara în interogatoriul din 5 mai 1959: “Am fost cautat de mai multe ori de organele de Securitate incepand din anul 1947, pentru faptul ca posedam armament”4.

“În anul 1948 am fost cautat la domiciliul din comuna

1 I.Voicu – Arnăuțoiu – “Luptatorii din munți, Toma Arnăuțoiu. Grupul de la Nucsoara, Documente ale anchetei, procesului, detentiei”, București, Editura “Vremea”, 1997, p. 20

2 Interviu cu Elena Arnăuțoiu – Ion, Câmpulung Muscel, județul Arges, 15 februarie 1997

3 Interviu cu Gheorghe Paul, București, 22 martie 1997

4 Arhiva Serviciului Roman de Informații, fond “D”, dos.1238, v.49, f. 53

Nucsoara de câtre organele de stat sa fiu arestat și am fugit

împreuna cu Dragoi Ion și Moldovan Alexandru și am stat ascunși la o surla”5.

Așadar, inițiativa constituirii grupului de rezistența armata a aparut la Nucsoara candva în toamna anului 1948, ca o necesitate stringenta în fata careia erau puse mai multe persoane din zona. Colonelul Arsenescu contactat în București în iarna 1948-1949 a gasit convenabila ideea alaturarii sale la acest grup, el insusi fiind sub amenintarea arestarii. Se va avea în vedere și experienta sa militara și organizatorica. El a fost informat ca la Nucsoara se discutase deja despre organizarea unui grup de rezistența: ”Aranautoiu Toma a purtat discutia, exeplicandu-mi ca înca din toamna anului 1948 au inceput sa se faca pregatiri pentru organizarea unui grup de fugari în zona comunei Nucsoara, pentru ca în primavara anului 1949 sa aiba unde se refugia. Privitor la persoanele care pregatesc aceasta organizare a amintit persoana sa și a celorlalti doi care erai de fata [Gheorghe Ardei și Ion Dumitrescu – Lazea] și în afara de aceștia pe: Mitu Nicolae, socrul lui Arantoiu Toma (capitan în rezerva), Alexandru Moldoveanu, invatator din comuna Nucsoara, satul Zboghitesti (capitan în rezerva, decorat cu Ordinul Mihai Viteazul), profesor Dragoi Ion din comuna Nucsoara, Dragoi Cornel, fiul preotului Dragoi (pe atunci student și prieten bun cu Arnăuțoiu Toma), Marinescu Virgil, invatator din comuna Nucsoara, sat Secaturi […]. Tot acum Arnăuțoiu Toma mi-a irspus ca deja au construit

5 I.Voicu – op. cit., p.38

timpul iernii 1948-1949 și este gata chiar o baraca în punctul numit Izvorul Grosului, în care pot fi adaostitin bune conditiuni în timp de iarna sau vara circa 20 de persoane….” 6

În aceste conditii s-a luat hotararea ca participantii la discutiile din București sa se desfasoare la Nucsoara. Plecarea a fost urgentata de stiri primite de colonelul Arsenescu referitoare la arestarea altor persoane implicate în grupul de la Dragoslavele-Muntele Rosu.Pentru a se evita suspiciunile, s-a decis ca plecarea la Nucsoara sa se faca în doua esaloane: la inceput urma sa plece Toma Arnăuțoiu și colonelul Arsenescu, pentru ca la scurta vreme sa fie urmati de Gheorghe Ardei, Iosif Visoianu, Ion Dumitrescu-Lazea, Iosif Mitu și Grigore Miron. Colonelul Arsenescu și Toma Arnăuțoiu au reușit sa ajunga fara probleme în Nucsoara, probabil 2-3 martie 1949. Au stat initial la parintii lui Toma. Laurentia și Iancu Arnăuțoiu, apoi s-au retras la fratele lui Toma, Petre Arnăuțoiu. Casa acestuia avea o pozitie mai avantajoasa, la extremitatea satului, aproape de padure.

În privinta celorlalti asteptati de la București, cu exceptia lui Iosif Nitu, care a sosit cu mare intarziere, nu s-a mai putut stabilii legatura cu aceștia. Grupul de paritzani se va constitui exclusiv din persoane din Nucsoara și imprejurimi și tot de aici au fost recrutate și persoanele ce au sprijinit cu mare loialitate grupul .

MEMBRII GRUPULUI Se poate spune ca ideea constituirii acestui grup de rezistența a aparut ca o solutie la pericolul acut al arestarii cu care se confruntau anumite categorii de persoane în

6.Ibidem p.p.26-28

contextul schimbarilor politice din tara. Dar a deveni partizan nu putea fi rezolvarea definitiva a unor probleme prsonale ca iminenta arestarii. Viata de partizan nu are nimic de invidiat, nu era o cariera și nimeni nu putea planui sa fie partizan pentru tot restul vietii. Daca se observa cine erau organizatorii grupului de rezistența de la Nucsoara , reiese ca faceau parte tocmai din acele categorii pe care comunistii le catalogau drept dusmani de clasa: fosti membrii ai partidelor istorice sau legionari, ofițeri deblocați, fosti proprietari de terenuri sau intreprinderi, adica “industriasii și chiaburii”, desi nu de putine ori gasim intre ei țarani ce nu agreau ideea colectivizarii și nationlaizarii. Este evident ca cei care au ales viata de partizan erau puternic afectati de cotitura câtre comunism. Aceasta tocmai pentru ca erau purtatorii unei atitudini politice categoric opuse comunismului și pentru ca erau convinsi de legitimitatea proprietatii lor. Elena Arnăuțoiu – Ion povesteste despre fratele sau: ”Pentru Toma , deblocarea a fost o mare durere , pentru ca a iubit armata în mod extraordinar și și-a iubit cariera foarte tare. Și n-a crezut niciodata ca situația asta , cu comunistii peste noi , va dura și ca va veni o zi când vom fi iarasi liberi , ca inainte“7.

Formarea unui grup de partizani nu constituie evitarea unor probleme personale, ci o atitudine politica. Acest fapt devine cu atât mai clar, cu cat nu se punea problema permanentizarii situatiei. Comunismul pentru România era perceput în acel moment ca o criza provizorie, dupa cum reiese și din marturia Elenei Florea – Ion. Totusi, argumentele care sa justifice o asemenea convingere nu erau foarte palpabile. Pur și

7 Interviu cu Elena Arnatoiu – Ion, Câmpulung Muscel, județul Arges, 15 februarie 1997

simplu parea imposibil ca lumea democrata sa permita invazia totalitarismului intr-o Europa civilizata și cu o traditie democrata.

Speranța cea mai mare a partizanilor pana pe la jumatatea deceniului sase a fost reizbucnirea unei conflagrații: venirea americanilor. Ion Preda, om de legatura al partizanilor în Nucsoara. marturiseste: “Ei au plecat în munte și eu am ramas acasa, lunad mereu legatura cu ei urmand sa intervenim în caz de razboi al americanilor contra rusilor”8. Gheorghe Paul arata ca aceasta speranța se estompase atunci când în inchisoare, dupa procesul din 1958: “Nimeni nu se mai astepta sa vina americanii de-acum. Insa sigur ca ne gandeam ca la un moment dat aceasta mizerie de comunism sa se termine. Nu era normal ca lumea civilizata sa suporte la infinit barbaria care-a fost”9.

Totusi, în 1949 speranța “venirii americanilor” era puternica. Sub imperiul acestei convingeri, a protesta deschis, cu arma în mana, fata de un regim pe care îl detestau și pe care îl vedeau daramat, era cea mai naturala atitudine pe care o puteau adopta. Partizanii aveau convingerea ca gestul lor va fi receptat și apreciat la justa valoare. Și asta atât de populatie, ca o speranța ce nu trebuia sa moara, cat și de autoritatile legitime, care sperau ei, urmau sa-și reia locul intr-o viata politica democrata.

Dincolo de aceste motivatii generale au existat aspecte individuale de comportament pentru fiecare partizan. De aceea ni se pare util sa particularizam portretul catorva dintre membrii

8 Interviu cu Ion Preda, comuna Nucsoara, județul Arges, 24 iulie 1997

9 Interviu cu Gheorghe Paul, București , 22 martie 1997

grupului de rezistența din zona Nucsoara.

Gheorghe ARSENESCU

Deși conducatorul grupului era Toma Arnauteanu, col. Arsenescu era un factor major de decizie în structura grupului. El avea experienta și personalitatea necesara pentru a se face ascultat de ceilalți partizani. Una din preocuparile majore ale col. Arsenescu era de a încerca sa-i convinga pe ceilalți ca razboiul împotriva URSS era pe punctul de a izbucni și ca el personal tine legatura cu un centru național de coordonare a rezistentei armate anticomuniste. În mumeroasesedinte ale grupului el facea asemenea afirmatii, fara a avea un suport real de argumente. Documentele de ancheta contin numeroase marturii referitoare la acest lucru. Trebuie mentionat de la inceput ca limbajul documentelor anchetei nu apartine celui anchetat, care semneaza declaratia. El apartine achetatorului care redacteaza în realitate aceste declaratii și le ofera la sfarsit anchetatului spre semnare.

Iata cateva marturii ale membrilor grupului de la Nucsoara referitoare la comportamentul col. Arsenescu:”… Arsenescu Ghe a tinut o sedinta cu noi și am discutat despre situația politica interna și externa. Arsenescu Ghe mi-a spus ca are misiunea – fara a spune de la cine – sa ia legatura cu elemente deblocate și alte elemente de încredere cu care sa organizeze acțiuni de rasturnare prin violenta a regimului democrat popular din R.P.R.”10 “Referitor la sansele contrarevolutionare în care Arsenescu Gheorghe ne-a atras, acesta-mi spunea ca exista în tara multe asemenea grupari, ca de exemplu – spunea el atunci – în muntii Olteniei – de la Jiu

10 Arhiva Serviciului Roman de Informații, fond “D”,dos.1238,rol 51, f. 232

pana la Olt – are comanda gruparilor subversive fostul general Dragalina, legionar; ca de la Olt pana la Prahova are comanda gruparilor subversive el – Arsenescu Ghe; ca mai exista o banda de legionari care activeaza pe valea raului Arges, condusa fiind de un legionar , anume Apostol”11. “Arsenescu Ghe mi-a vorbit ca în scurt timp puterile imperialiste vor declansa razboiul împotriva statelor democrate și a Uniunii Sovietice și ca vor iesi victoriosi imperialistii și astfel preconizau ei, teroristii, organizarea elementelor reactionare și acțiuni concomitente cu razboiul în vederea rasturnarii regimului”12.

De remarcat ca asemenea afirmatii ale colonelului Arsenescu amestecau eroarea cu un anume procent de realitate. De pilda, pana în prezent nu exista nici o dovada (nici în documentele anchetei, nici în interviurile cu persoane apropiate colonelului) ca Arsenescu ar fi comandat mai multe grupuri de rzistenta sintr-o anume zona a tarii. De asemeni nu exista dovezi ca ar fi primit ordin de la cineva sa contacteze ofițerii deblocați în vederea formarii de grupuri de partizani. Pe de alat parte, aceste declaratii nu erau în intregime false. În tara existau în 1948-1949 numeroase grupuri de rezistența, generalul Dragalina initiase un astfel de grup, iar pe Valea Topologului exista un grup de rezistența condus de Dumitru Apostol, cu care Arsenescu se și intalnise.

Așadar, Arsenescu încerca sa lanseze ideea ca razboiul avea sa inceapa curand și ca în tara existau numeroase grupuri de rezistența, ordonate și ierarhizate, capabile sa

11 ibidem, rol 44, f. 35

12 ibidem, rol 53, f. 86

intervina eficient în cazul unei conflagrații. Prin anii 1946-1947 Mișcarea Naționala de Rezistența incercase o asemenea ierarhizare a grupurilor de partizani la nivel național, fara insa a-și atinge scopul. Membrii MNR au fost arestați și mișcarea s-a dizolvat. Arsenescu, implicat în rezistența în 1948 prin grupul de la Dragoslavele, trebuie sa fi stiut ceva despre acest proiect. Astfel se poate spune ca afirmatiile sale erau zvonuri pe care le prezneta ca fapte certe și uneori chiar exagera din dorinta de a ridica moralul partizanilor și de a mentine speranța în victorie.

Arsenescu insusi recunoaste în documentele anchetei din 1960 ca exagerase mult în afirmatiile sale: “Privitor la scopul bandei, am discutat cu ceilalți care faceau parte din ea și am vazut posibilitatea rasturnarii regimului popular – democrat din R.P.R. printr-un razboi dezlantuit de puterile imperialiste, aceasta pe baza emisiunilor ce se difuzau la posturile de radio imperialiste. Recunosc ca celorlalti membri ai bandei le-am spus ca ar exista și în alte parti în munți și asemenea grupari, comandamente, etc. și care la momentul oportun ar acționa împotriva regimului democrat. Precizez ca eu nu aveam legatura cu asemenea grupari și nici nu cunosteam astfel de existente, deci au fost afirmatii ireale”13. “Precizez insa ca toate aceste afirmatii pe care le-am facut fata de membrii bandei cu privire la existenta acelui comandament general și a celorlalte grupuri similare nu existau în realitate. Am facu insa asemenea afirmatii fata de membrii bandei de la Nucsoara pentru a le intari moralul, care

13 ibidem, rol 50, f. 85

în urma asasinatelor comise de noi la Nucsoara14 nu era tocmai satisfacator. Am vrut prin aceasta ca ei sa inteleaga ca nu suntem singuri și ca în cazul în care organele de stat intensifica urmarirea pe muntii situati de-a lungul raului Doamnei, se pot retrage și stabili în regiunile laterale pentru un timp”15.

Promisiunile lui Arsenescu au mers chiar mai departe, lasandu-l pe Toma Arnauteanu sa spere chiar în ajutorul ambasadelor statelor occidentale : “Tot la aceasta sedinta Arsenescu Gheorghe ne-a spus ca are legatura cu o persoana de la legatia Franceza și ca i-a promis o suma de 8.000.000 lei pentru a sprijini activitatea subversiva pe care o ducea împotriva regimului democrat din R.P.R. Nu ne-a spus numele acelei persoane și nu stiu daca a primit vreo suma de bani de la vreo legatie straina. De altfel, Arsenescu Gheorghe spunea ca poate lua legatura cu legatia americana, careia i-a cerut ajutor în actiunile pe care le intreprindea împotriva regimului”16.

În ce priveste ajutorul unor asemenea ambasade pentru grupurile de partizani anticomuniști se poate spune ca promiteau destul de vag un sprijin, dar neoficial. Referitor la colonelul Arsenescu, nu exista nici macar o dovada certa a unor asemenea promisiuni. Tot ce avem este cuvantul sau și al lui Ion Dumitrescu – Lazea, acre, de asemenea declara în ancheta : “i-am spus lui Arnăuțoiu Toma ca Arsenescu Gheorghe a discutat cu cineva de la Legatia Franceza sin București despre organizația contrarevolutionara proiectata și i s-a promis de la aceasta legatie

14 aluzie la confruntarea din 19 iunie 1949 în urma careia au murit lt. Apavaloaie și serg. maj. Lungu

15 Arhiva Serviciului Roman de Informații, fond “D”,dos.1238,rol 53, f. 120

16 ibidem, rol 51, f. 240

o suma de cateva milioane lei pentru subventionarea activitatii subversive”17.

La rândul sau , Toma Arnauteanu spera la un moment dat un sprijin din partea Legatiei americane. Iata ce declara în ancheta: “…Ion Dragoi […] în 1947 lucra în calitate de șef al aprovizionarii la legatia americana. Cu aceasta ocazie, printre alte discutii, l-am intrebat daca intr-o situație oarecare as putea sa ma ascund în sediul legatiei americane. Atunci Dragoi Ion mi-a spus ca se poate, insa numai daca sunt urmarit ca desfasor activitate politica împotriva regimului democrat popular dun R.P.R. Mi-a spus și cum sa procedez sa intru în sediul legatiei, sa-mi spun numele și sa arat ca sunt urmarit pentru activitate politica și ma a primi. Tot atunci mi-a spus ca ma va lua în evidenta inscriidu-ma în registru ca unul ce desfasor activitate politica împotriva regimului din R.P.R.”18

Dupa cum reiese din documente, sperantele unui sprijin din partea legatiilor occidentale nu aveau la baza un angajament real, ferm din partea acestora. Relatii personale, de familie, promisiuni vagi, erau tot ce aveau Arsenescu și Arnăuțoiu, De altfel, situația era valabila în general, democratiile occidentale adoptand o atitudine echivoca în privinta rezistentei anticomuniste, fara insa a-i opune un refuz categoric.

În cazul concret al grupului de la Nucsoara, toate afirmatiile referitoare la conexiuni cu un comandament național al rezistentei sau cu ambasade ale tarilor Europei occidentale exprimau simpe sperante. Securitatea a desfasurat cercetari asupra acestui aspect,

17 I.Voicu, op. cit. p. 41

18 ibidem, p.39

ajungand la aceeasi concluzie. Iata ce contine raportul asupra legaturilor grupului Arsenescu – Arnăuțoiu din martie 1950: “La ordinul dvs nr 522/104064 din 7-II-1950. Raportam ca din cercetarile facute s-au stabilit urmatoarele:

– Nu exista un comandament unic pe tara al bandelor (col.Arsenescu)

– Nu exista legaturi intre banda și fostele partide politice, precum și alte organizatii subversive

– De asemeni nu s-a stabilit ca ar exista vreo legatura intre banda și elementele clericale

– Nu s-a stabilit amestecul bandei în actiunile contrarevolutionare chiaburesti

– Nu exista legaturi organizate cu tradatorii romani din strainatate, cu misiunile imperialiste din tara.(…)

Col de Securitate Lt Maj de Sec “19

M Nedelcu I Popescu

Se poate spune ca partizanii de la Nucsoara erau convinsi de provizoratul situatiei politice a tarii, desi nu se bazau pe un sprijin superior. Erau cu atât mai increzatori în sansele lor de reusita cu cat în Nucsoara și satele apropiate existau numerosi sateni care gandeau la fel ca ei, le dadeau dreptate și erau dispusi sa-i ajute neconditionat.

ION CHIRCA

Este unul dintre primii membri ai grupului de rezistența, fiind contactat înca din 1948 de câtre Toma Arnăuțoiu în acest scop,

19 Arhiva Serviciului Roman de Informații, fond “D”,dos.1238,rol 15, f. 138

fiind poate cel mai bun cunoscator al imprejurimilor Nucsoarei.

Pe buna dreptate era supranumit Dezertorul, caci fiind incorporat la cavalerie candva prin anii ‘30 a dezertat, se pare ca datorita unor superiori prea exigenti și fricii de cai. Astfel a fost constrans la starea de fugar în care l-a gasit anul 1944. De altfel, pana atunci a dus o viata aproape normala: era casatorit și i s-au nascut 5 copii, desi statea mai mult fugit în munte. În primavara anului 1945 lucrurile s-au complicat. Un plutonier este trimis sa îl aresteze și, constrans, Chirca deschide foc și îl impusca mortal. Situația este prezentata pe larg de Cornel Dragoi, consatean al lui Ion Chirca: “Când se lumina de ziua, plutonierul cu un caporal și cu nenea Ion Voican, omul de la Primarie, au venit sa-l ridice pe Chirca. Unul din copiii lui Nel a iesit afara, avazut pe jandarmi și – ticule, ticule, jandarmii! N-a avut bietul Nel timp decat sa puna mana pe o carabina și sta așa. Plutonierul apare în usa, pune pusca la ochi, o ridica în sus și trage. Fara avetisment, fara nimic, doar asai spusese seful de post. Vezi ca-i periculos, tragi și gata. Și n-a luat foc! N-a percutat. Pana a manevrat cel de-al doilea cartus plutonierul, Nel al meu a facut un pas la stanga și cu un glont l-a luat și pe plutonierul din usa și pa caporalul din curte. […] Bietul plutonier, Dumnezeu sa-l ierte pa el, n-a avut timp sa zica nici mama pentru ca glontul i-a retezat aorta și pa caporalul din curte l-a lovit la picior . Caporalul s-a retras […] de la poarta lui mai incoace […] era un par salbatic și tragea de lânga parul ala … Tragea în casa . Și-am strigat , dom Cornel la el – bai nenorocitule , nu mai trage ca-mi omori copiii […] Așa , și a ochit și a sarit capela de pe cap [ plutonierului ] . Și atunci ala s-a lasat pagubas […]. Și așa s-a compromis reabilitarea bietului Dezertoru. Și-a luat iar calea codrului , ca nu avea de ales .”20

Pentru Arnăuțoiu, Ion Chirica putea de un real ajutor,fiind de mai mulți ani familiarizat cu potecile , ascunzisurile și greutatile vitii în munte. Tot el , împreuna cu fiii sai ,Gheorhe și Eugen Chirica, aconstruit primul adapost în munte pentru grup.Gheorghe Chirica isi aminteste cum era asezat: Primul adapost, de la Izvorul Grosului în Muntele Setu, l-am lucrat eu cu tata și cu Nicu, frati-meu.Erau doua plasi de zita de brad, vatra de foc pe mijloc și în fata o usa.21

Se poate spune ca plecarea lui Ion Chirca inmunti s-a produs din motive apolitice: frica de cai l-a facut sa dezerteze. Situația se complica iremediabil când îl impusca pe caporalul trimis sa-l arsteze. Având în vedere ca nu a fost somat, se poate spune ca a fost în legitima aparare. Dar cazul nafacand obiectul unui proces în care Chirca sa-și pledeze cauza printr-un avocat iscusit, a putut fi condamnat fara probleme pentru crima. În acest context , incadrarea lui în grupul de partzani capata o semnificatie de mare importanta: ce fel de luptatori sunst aceea care se alatura unui criminal? Autoritatile de orientare comunista au un argument în plus pentru a “demonstra” dusmania și gradul de periculozitate al celor pe care ei ii numeau “bandiți”. Fara a prezenta comntextul și amanuntele sistuatiei lui Ion Chirca, s-a folosit acest caz particular pentru a copromite intregul grup în fata eventualilor sai sustinatori din sate..

20. I.Nicolau,T.Nitu-”Povestea Elisabetei Rizea din Nucsoara”,Bucuresti,Editura, Humanitas,1993, p.p. 116-117

21.Interviu cu Gheorghe Chirica, sat Slatina(comuna Nucsoara), județul Arges,23 iulie 1997

BENONE MILEA

A fost cooptat în grup prin aprilie 1949 la intervenția tatalui sau, Nicolae Milea, pe lânga Ion Chirca. Motivul pe care Benone parea sa-l aiba pentru a se alatura partizanilor era ca nu primise acte favorabile care sa-i permita sa sustina examenul de admitere la facultate. Motivatia reala a intrarii lui Benone Milea în grupul de partizani ramane controversata. Iata ce declara el insusi în ancheta: “În luna iunie cam pe la data de 14 [1949] am venit de la București, unde fusesem sa ma interesez ce acte imi trebuie pentru a putea obtine aparobarea la examenul de ofițeri de jandarmi. Venind de laBucuresti am venit pe la sora mea în Domnesti, de acolo mam [sic!] dus pe la Siguranta deoarece eram prieten cu d-l Sublocotenent Tatu și cu d-l Costica Apavaloaie. Ducandu-ma acolo dumnealor ma intrebat unde am ami fost și eu le-am spus ca am fost la București și totodata am spus ca imi trebuia și o dovada de la Securitate de felul purtarii mele în comuna. Dumnealor a spus ca imi va da când imi trebuie daca eu stiu ceva despre banda lui Arsenescu cu Chirea, eu am declarat ca nu stiu, iar D-l sublocotenent Tatu a scos o harta și m-a rugat sa arat gurile de plai care duc la Coltii Crecueni atunci eu am punctat pe harta gurile de plai și tot odata a spus sa le arat toate gurile de plai care urca în munți. D-l Costica Apavaloaie și cu d-l Tatu au spus sa fac cum oi sti sa aflu despre ei și sa informez d-lor […] Tot odata am facut și un … cum as putea anunta fara sa stie cineva, dandu-mi un numar în loc de semnatura”22.

Tot Benone Milea arata în declaratia din : “Subsemnatul am

22I.Voicu – Arnăuțoiu, op. cit. p. 68

primit misiunea ce mi s-a incredintat și intr-adevar am plecat reusind sa intru în banda lui Arsenescu, insa aici am fost tot timpul suspectat ca agent al Securitații, deoarece o alta agenta, Sandescu din Câmpulung Muscel pusese în garda pe Arsenescu ca unul din noii membri ai organizatiei este inforator. Din cauza acestei situatii n-am mai reușit sa castig increderea lui Arsenescu, încât din cauza suspiciunilor nascute mi-a fost imposibil sa mai iau legatura cu Securitatea”23.

Din documentele de mai sus aar reiesi clar ca Benoene Milea a intrat în grupul de paratizani ca agent al Securitații, cu misiunea expresa de a contribui la arestarea acestora. Cazul lui Milea insa nu e atât de limpede. Trebuie avut în vedere ca aceste declaratii au fpst facute dupa arestarea sa (octombrie 1949), când el încerca sa se disculpe fata de Securitate. În realitate, Benone Milea este un caz tipic de joc dublu.

Partizanii stiau de discutia cu lt. Apavaloaie și sblt. Tatu și aceasta nu de la Ecaterina Sandescu, ci chiar de la Benone Milea. Petre Arnutoiu declara în interogatoriul din 27 decembrie 1958 urmatoarele: “… ne-a spus ca nu a fost acasa în cele doua zile, ci a fost și pe la Domnesti, la targul de Rusalii și la sora sa. Ne-a mai spus și ca a mers și pe la Biroul de Securitate din Domnesti, având relatii prietenesti – spunea el – cu Tatu Gheorghe și Apavaloaie – lucratori la acel birou. Benone Milea ne spunea cum ca aceștia nu aveau cunostinta cum ca și el se afla fugar în banda și ca trece ca drept om de încredere al celor de la Securitate și pentru aceasta zicea ca i-a aratat lui o reclamatie facuta de Pasol Elena împotriva

23 ibidem, p. 301

numitelor Nastase Victoria și Matei Constanta ca acestea ar avea legaturi cu banda”24.

Situația se rezuma în felul urmator : Benone Milea intra în grupul de partizani în aprilie 1949, fara ca acest lucru sa fie cunoscut de Securitate. De aceea isi permite sa le faca o vizita mai vechilor sai prieteni de la Securitatea din Domnesti ca și cumnu s-ar fi întâmplat nimic. Cu aceasta ocazie I se propune recrutarea, capatand o acoperire pentru sistuatia de fugar în cazul arestarii. Intors în munte la partizani, isi asuma mai departe cu seriozitate rolulde partizan, povestindu-le leal celor din grup despre vizita la Securitate, mai puțin despre propunerea de recrutare. Așadar, avea acoperire și din partea grupului de rezistența. Fiind arestat în octombrie 1949, revine la primul rol, incercand sa demonstreze ca el se afla în munte în misiune. Evident, aparea intrebarea de ce nu comunicase informații Securitații din momentul primirii midiunii pana la arestare. În sentinta nr.1471/6 noiembrie 1951 se retin urmatoarele fapte: “Asupra alegatiunii inculpatului ca ar fi fost trimis de Securitate în banda lui Arsenescu pentru a vedea ce fac aceștia și fiind descoperit, Arsenescu a vrut sa-l omoare insa l-a scapat Toma Arnăuțoiu și apoi sub amenintarea lor l-ar fi obligat sa mearga cu ei, aceasta nu este sincera, deoarec este usor de stiut de oricine ca mergand prin paduri și pe mai mulți munți, așa cum insusi inculpatul recunoaste, împreuna cu mmbrii organizatiei, sa nu poti dispare sau fugi în padure prin abundenta vegetatiei, daca intr-adevar ar fi vrut sa faca aceasta; insa a preferat sa nu faca aceasta numai în dorinta de a activa în cadrul organizatiei,

24 ibidem, p. 123

fapta pe care Tribunalul o tine în contra inculpatului”25.

Se poate spune deci ca toata lumea știa despre jocul dublu al lui Benone: partizanii chiar de la el, iar anchetatorii din logica faptelor. În cele din urma mai pagubiti au fost partizanii, pentru ca în ancheta Benone Milea a dat toate amanuntele legate de amplasamentul bordeielor, aprovizionare, oameni de legatura, etc. pentru a-și demonstra loialitatea fata de Securitate. Despre aceasta marturiseste și Ion Preda, arestat scurt timp dupa Milea : “Pe 15 decembrie 1949 am fost arestat și dus la Pitesti. Capitanul Carnu m-a batut sa spun tot ce stiam . Eu am negat, fiindca, fiind tanar, rezistam la bataie. În schimb a pus mana pe telefon și-a zis < Aduceti-l pe Benone Milea>. Și Milea a inceput sa spuie: <D-l capitan, am fost la Preda, ne-a dat mancare ai-avea și-o pusca 2B dupa soba>. Și atunci n-am mai avut ce face”26.

Pana în momentul arestarii, comportamentul lui Milea nua re nimic de blamat. Istoria multor grupuri de rezistența scoate la iveala personaje fortate prin diverse forme de presiune sa semneze contractul de informator al Securitații. Aceasta nu ia- impiedicat pe cei mai mulți dintre ei sa ramana în continuare oameni devotati ai partizanilor. Transmiteau Securitații informații false sau lipsite de importanta, iar când nu au mai avut alta iesire, unii s-au sinucis. Ceea ce face din Milea un personaj negativ este faptul ca nu a avut curajul ca, dupa arstare, sa-și asume raspunderea de-a se fi incadrat de bunavoie în grupul de partizani.

De aceea credem ca simplul contract cu Securitatea nu e de

25 ibidem, p. 307

26 Interviu Ion Preda, comuna Nucsoara, județul Arges, 24 iulie 1997

ajuns pentru a eticheta pe cineva drept informator.Trebuie sa existe și o minima dovada a impliniri contactului.

ION și ALEXANDRU MARINESCU

Parinti acestora,Ecaterina și Virgil Marinescu au fost printre primii care s-au oferit sa sprijine partizanii, înca din primavara anului 1949. La rândul lor, cei doi frati s-au intalnit de mai multe ori cu partizani în vara anului 1949, fara insa a ramane permanent în munte. În septembrie-octombrie 1949, lui Alexandru Marinescu i-a fost intentat proces pentru detinerea de armament și de aceea va ramane o vreme în munte, fara ca acest fapt sa fie cunoscut Securitații. De aceea s-a putut prezenta pe 10 octombrie 1949 la pronuntarea sentintei (2 ani inchisoare). Intre timp Securitatea afla despre legaturile cu partizanii, pe 2 noiembrie 1949 sunt arestați parintii, iar Alexandru pleaca la Cluj, unde fratele sau Ion este student la Faclutatea de Medicina. Alexandru este arestat în spital, la începutul lui martie 1950, iar Ion Marinescu paraseste Clujul și se incadreaza în grupul de partizani de la Nucsoara. Ceea ce interseaza în mod deosebit este orientarea pe care el doreste sa o dea grupului. Petre Aranautoiu vorbeste despre o divergenta de opinii în interiorul grupului pe aceasta directie: “Marinescu Ion se manifesta pornit sa intreprinda acțiuni teroriste de mare amploare și considerand ca nu era cazul sa ne dam în spectacol în modul cum el propunea și anume sa nu fie crutata nici o persoana intalnita și care ar fi activat în vreun fel în favoarea regimului democrat, nu eram de acord cu asemenea procedee”27.

Pentru a intelege atitudinea lui Ion Marinescu, trebuie sa

27 Arhiva Serviciului Roman de Informații, fond “D”,dos.1238,rol 44, f. 25

revenim la motivatia initiala ce a dus la aparitia grupului de partizani. Pe de o parte era vorba de dorinta legitima de opoziție. Pe de alta parte, un factor decisiv în optiunea pentru rezistența armata a fost convingerea ferma a reizbucnirii unei conflagrații. Când au plecat în munte, partizanii sperau ca razboiul va incepe în scurt timpo ( probabil cateva luni, în opinia lor), timp numai bun pentru organizarea unei acțiuni de gherila.

Neinceperea razboiului a schimbat cu totul datele problemei. Termenul de rezistența capata noi acceptiuni, mai degraba metaforice, legate de neabordarea pozitiei și mentinerea sperantei.

În conceptia lui Ion Marinescu, rezistența trebuia sa fie altceva: lupta concreta împotriva autoritatilor locale ale regimului comunist și nu combaterea abstracta a notiunii de comunism. Aceasta implica asumarea rolului de justitiar, dincolo de cadrul legal. Aceasta atitudine putea avea doua efecte. Pe de o parte oamenii s-ar fi simtit razbunati pentru abuzurile la care fusesera supusi și aparati. Pe de alta parte, moartea unui reprezentant local al regimului insemna concentrari masive de trupe în munți, periclitand viata partizanilor și ancheta salbatica asupra tuturor celor suspectati de legaturi cu partizanii. De aici, dezaprobarea atitudinii lui Marinescu pe care o gasim la ceilalți partizani. Cu toate acestea, dupa cum vom vedea în capitolul urmator, Ion Marinescu nu va sovai sa foloseasca arma decat ori va avea ocazia, iar contradictiile în sanul grupului se vor adanci. Nu se poate insa nega ca de la infiintare grupul a fost supus unei rigori militare, care includea o lege martiala proprie.

ALTI MEMBRI AI GRUPULUI

Cei cooptati în grup în aprilie – iului 1949 sunt în majoritate rude ale partizanilor. Soția lui Ion Chirca, Elena, obisnuita cu viata de fugar a sotului ei, petrece cea mai mare parte a anului 1949 în munte, cu partizanii. La fel cei doi fii mai mari ai lui Ion Chirca, Eugen și Gheorghe. Tot în aprilie 1949 este cooptat în grup fratele lui Toma, Petre Arnăuțoiu. de asemenea se alatura familia Jubleanu (Titu, Maria, Constantin), Maria Plop, Benone Milea, Aurelia Costea și Constantin Popescu28.

Este intersenat de urmarit care au fost motivele care l-au determinat pe fiecare sintre aceștia sa devina partizan. În sentinta 107/1959 membrii grupului sunt prezentați în felul urmator: “Arnăuțoiu Petre – legionar, […] Poescu Constantin – chiabur, Jubleanu Titu – legionar, Milea Benone, […] Jubleanu Constantin etc.”29 Ne oprim aici cu enumerarea membrilor grupului, intrucat aceștia sunt singurii în dreptul carora apare un calificativ “justificator”. Se impune o clarificare: Petre Arnăuțoiu nu era legionar. Nu a facut parte din Mișcarea Legionara și nici nu a dovedit simpatii deosebite pentru aceasta. Aceasta “greseala” de incadrare a sentintei tine de tendinta de a blama orice partizan și de a demonstra ca printre aceștia nu se putea afla vreun om cinstit. Situația e valabila și pentru Constantin Popescu în cazul caruia, în lipsa de ceva mai rau, s-a optat pentru termenul de “chiabur”, mai vag, dar cu sens peiorativ. Singurul care avea intr-adevar simpatii legionare era Titu Jubleanu, dar, în cazul lui, nu acesta a fost

28 ibidem, rol 53. f. 54

29 I.Voicu – Arnăuțoiu – op. cit., f. 57

motivul care l-a determinat sa fuga în munți.

Despre aceasta povesteste fiica sa, Verona Jubleanu : “Tata a avut o arma și pe la un moment dat a venit ordin sa predea toate armele. Și el o daduse la un cioban care era la munte, ca venea ursul la oi. Și când tata i-a cerut arma inapoi, el a zis ca n-o mai are, ca a ascuns-o intr-o scorbura de copac și n-a mai dat de ea. Și pe tatal meu l-a pus în urmarire ca nu vrea sa predea arma și ca e legionar. Și l-au luat, l-au batutu, au venit dupa el acasa. El statea fugit de frica, daca te batea!”30

În aceste imprejurari, Titu Jubleanu se alatura grupului de partizani, cristalizat înca din martie 1949. Represiunea insa e transferata asupra membrilor familiei. Tot Verona Jubleanu povesteste: “Au luat-o și pe mama la Miliție, au batut-o sa spuna de el. Daca stiai de partizani, nu era bine, daca nu stiai, tot așa – ca nu vrei sa spui, tot te batea”31.

Supusi anchetelor repetate, abuzive și deosebit de dure, membrii familiei isi urmau adesea rudele în munte. Problema era ca un grup de partizani, pentru a fi cat mai eficient, nu poate avea un numar nelimitat de membri, cu atât mai mult cu cat un numar mare avea nevoie de sustinatori în sate. Toma Arnăuțoiu declara în ancheta: “Eu am fost de parere ca sa recrutam elemente ostile regimului democrat – popular din RPR, insa acestea sa stea acasa și la momentul oportun sa le chemam în munte pentru instruire…”32

Se poate spune ca un grup de partizani nu este alcatuit numai din cei plecati în munte, ci și din cercul doi, al

30 Interviu cu Verona Jubleanu, comuna Nucsoara, județul Arges, 22 iulie 1997

31ibidem

32 I.Voicu, op. cit., p. 59

sprijinitorilor din sate, pe care în documentele Securitații ii gasim sub numele de “membri dispersati ai bandei”.

Neputand evita represiunea, acești oameni sunt obiectul predilect al anchetelor, perchezitiilor și primii condamnați la ani grei de detentie. Dorinta de apune capat persecutiilor neintrerupte asupra familiilor ii vor determina pe unii partizani sa se predea sau sa colaboreze cu Securitatea.

STRUCTURA GRUPULUI La intrarea în grup nu doar partizanii, dar și oamenii de legatura ce ramaneau în sate, depuneau juramant de credința. Acest juramant frapeaza de la inceput prin gravitatea sa și mai ales prin consecintele pe care le implica asumarea lui. El a fost recuperat de Securitate și folosit de acuzare ca o piesa importanta. Iata continutul sau: “În numele lui Dumnezeu atotputernicul și pe sfanta cruce, eu…

Jur sa ma fac haiduc de bunavoie și nesilit de nimeni, pentru a lupta la salvarea și eliberare Patriei și neamului, din ghiarele fiarelor comuniste – bolsevice și de sub jugul greu al rusilor.

Jur credința Majestatii Sale Regele Mihai I, Regele tuturor romanilor; jur credința Guvernului liber al Patriei; jur supunere și ascultare fara murmur și fara sovaire sefilor haiducilor; jur sa ucid fara mila și fara crutare pe toți streinii și ticalosii, care ne-au tradat și vandut Patria și neamul și au adus dezastrul tarii.

Jur sa nu ma despart de frații mei de lupta, decat dupa victoria finala.

În caz de tradare sau calcare a juramantului, sa fiu ucis atât eu, cat și întreaga mea familie.

Așa sa-mi ajute Dumnezeu.

ss/Arsenescu”33

Așadar, desi activitatea partizanilor nu avea un cadru legal, existau norme obligatorii a caror incalcare trebuia platitata cu viata. O prezentare mai detaliata o da Toma Aranutoiu în ancheta; “În discutiile purtate cu Arsenescu Gheorghe și Chirea Ion, a ramas stabilit ca modul de organizare sa fie dupa sistemul militar: grupe de lupta, pluton, un comandant, un serviciu de aprovizionare cu alimente și armament și un serviciu de recrutare de elemente ostile regimului democrat – popular din RPR.

În acest sens, Arsenescu Gheorghe a dat un ordin de zi prin care infiinta subversiva denumita <Haiducii Muscelului> cu sediul în Muntele Setu. Incepand cu luna aprilie 1949, s-a trecut efectiv la recrutarea de noi membri în banda: Petre Arnăuțoiu, Titu Jubleanu, Maria Plop, Maria Jubleanu, C-tin Jubleanu, Benone Milea, C-tin Popescu și Aurelia Berevoianu – Costea. Au mai fost recrutati ca membri ai bandei nedispersati34 urmatoarele persoane: Aurel Chirca, Gel Chirca, Nae Milea, Ana Simion, Marina Chirca, Nicolae Adamoiu, Virgil Marinescu, Ecaterina Marinescu, Preda Ion, Cornel Dragoi, Ion Dragoi, Elisabeta Rizea, Luca Sutu, Gheorghe Sutu, Laurentiu C. Samoila etc.”35

Din aceasta stare de lucruri reiese ca executarea unor persoane cunoscute ca sprijinitori ai regimului nu era o razbunare personala. Asemenea acțiuni intra în logica starii de razboi. În fond, conflictul intre mișcarea de rezistența și regimul

33 ibidem, p. 83

34 sustinatori ai grupului ramasi în sate

35 Arhiva Serviciului Roman de Informații, fond “D”,dos.1238,rol 51, f. 327

comunist era deschis și declarat.

LIMBAJUL DOCUMENTELOR Analizand diversele surse referitoare la un grup de rezistența, cercetatorul e desigur interesat în aflarea unor aspecte cat mai aproape de adevar. Se gaseste insa pus în fata unor versiuni multiple ale acelorasi evenimente și toate sursele sunt în mai mare sau mai mica masura subiective. Intersant este ca realitatea nu reiese atât din interviurile cu cei ce i-au sustinut pe partizani și care pot fi în special banuiti de subiectivism> realitatea poate fi reconstruita chiar prin lectura documentelor, atata timp cat ele redau o cantitate destul de mare de informatie. Inițial, personalitatea oamenilor ce apar în aceste documente este puternic estompata datorita stereotipiei calificativelor peiorative. La fiecare pagina alaturi de numele partizanului sau în locul numelui apare “bandit”, “terorist”, “criminal”. Desigur, termenul consacrat este cel de “bandit” ( persoana ce face parte dintr-un grup organizat, “banda”). Insa dincolo de aceste formulari, inevitabil sunt descrise situatii care se lasa judecate de cititor.

Prezentarea celor mai importanți membri ai grupului Arsenescu – Arnăuțoiu arata ca mecanismele de constituire și functionare a unui grup de partizani pot aparea distorsionat la o lectura superficiala. Acești oameni nu au devenit partizani pentru ca “dusmaneau poporul”. Au plecat pentru ca, intr-o forma sau alta, au fost constransi la aceasta optiune de un regim care excludea orice alta forma de opoziție. Acești oameni nu erau “spioni ai tarilor imperialiste”. Sperau ca “vin americanii” pentru ca numai un razboi ar fi putut opri influenta sovietica în România.

În introducerea rapoartelor privind mișcarea de rezistența. ofițerii de securitate prezentau innevitabil cine erau persoanele care alcatuiau aceasta mișcare de rezistența. Iata cum arata o astfel de introducere: “Bandele de pe teritoriul tarii noastre sunt formate din elemente apartinand fostelor clase exploatatoar, chaburi, fosti legionari, ofițeri deblocați și fosti membri ai partidelor burghezo – mosieresti”36.

Alt exemplu: “Elementele dusmanoase constituite în bande au fost incurajate și sprijinite de chiaburi, fosti exploatatori și elemente apartinand partidelor reactionare”37.

Așadar elementul pe care îl au în comun toate aceste persoane este acela de a fi apartinut fostelor clase exploatatoare. Oricine ar fi putut fi inclus în aceasta categorie devenea automat “dusman al poporului”. Denumirea tuturor acestor categorii damnate de “fosti exploatatori” implica un grad mai mare sau mai mic de ambiguitate, lucru ce permite abuzurile. Individul devine vinovat nu atât datorita unor fapte și atitudini personale cat comportamentului general al categoriei din care face parte. În fond, individul conteaza prea puțin. Astfel, Toma Arnăuțoiu și Gheorghe Arsenescu nu puteau fi altceva decat dusmani ai poporului în calitatea lor de ofițeri deblocați. Ca dovada, au fost cautati pentru a fi arestați cu mult inainte de a constitui grupul de rezistența. De asemeni, Nitu Iosif sau Ardei Gheorghe nu aveau alta optiune decat sa dusmaneasca poporul în calitatea lor de “chiaburi”. Mai grav este cazul lui Ion Chirca, etichetat drept “criminal” în sentinta

36 idem, dos. 10104, f. 13

37 ibidem, f. 46

nr 107/1959, fara a se mentiona nimic din contextul în care acesta a fost pus în postura de a impusca pe cineva.

Este semnificativ ca acești oameni sunt “dusmani” și nu adversari politici. Terminologia aplicata partizanilor (ca și altor categorii de opozanti) sfarseste prin a imparti lumea în buni și rai. Adversarii politici sunt “bandiți”, “criminali”, “teroristi”, “exploatatori”. Seria calificativelor poate continua cu toate adjectivele ce tin de sfera semantica a maleficului. Acest fapt are un efect extrem de interesant: cuvinte care la origine nu au nimic de-a face cu sfera semantica a binelui sau raului, capata o puternica incarcatura peiorativa: “legionar”, “taranist”, “mosier”, “industrias”, etc. În aceasta perspectiva, conflictul intre noul regim și opozantii sai este tradus intr-un conflict intre bine și rau. De aici ”justificarea” luptei de clasa, de aici “justificarea” represiunii.

Un alt aspect interesant apare în declaratiile de ancheta semnate de partizani sau de anchetați în general. Este curios sa vezi ca Petre Arnăuțoiu ( ca toți ceilalți de altfel) se exprima în felul urmator: “Marinescu Ion se manifesta pornit sa intreprinda acțiuni teroriste de mare amploare, sa nu fie crutata nici o persoana intalnita care ar fi activat în favoarea regimului democrat”38. Sau: “mi-a spus ca au inceput sa se faca pregatiri pentru organizarea unui grup de fugari”39. Tot Petre Arnăuțoiu declara ca “Arsenescu Gheorghe mi-a spus ca în scurt timp puterile imperialiste vor declansa razboiul împotriva statelor democrate”40.

Realitatea este ca nu anchetatii redactau astfel declaratiile.

38 I.Voicu – Arnăuțoiu – op. cit., p. 26

39 ibidem, p.28

40 Arhiva Serviciului Roman de Informații, fond “D”,dos.1238,rol 53, f. 86

Foarte rare sunt cazurile în care detinutii scriau personal declaratiile. De obicei, ancheta era orala și ofiterul era cel care nota raspunsul anchetatului. Așa se explica și numeroasele dezacorduri gramaticale și greselile de ortografie omniprezente în documente. Lucrul este explicabil, având în vedere pregatirea intelectuala a anchetatorilor. Aceștia primeau raspunsurile de la anchetați, dupa care îl ajustau intr-o forma convenabila, trecandu-l în declaratia pe care anchetatul era nevoit sa o semneze la sfarsit. De pilda, daca anchetatul raspundea “ne-am intalnit cu domnul Tomita”, anchetatorul trecea în declaratie “ne-am intalnit cu teroristul Aranutoiu Toma”, etc.

Nu putine sunt cazurile în care anchetatorii folosesc metode dure pentru a obtine raspunsul dorit.

Revenind la motivatii, cei care deveneau partizani nu aveau prea multe optiuni. În primul rând, se vedeau aruncati intr-o categorie a damnatilor și supusi represiunii. În al doilea rând, protestul, opoziția nu erau permise. În aceasta situație, ar fi avut trei solutii: sa se reabliteze, sa devina detinuti politici sau partizani. A te reabilita insemna a te desolidariza de toate categoriile de “dusmani ai poporului” (în care adesea erau inclusi cea mai mare parte a rudelor și prietenilor), a face delatiune.

Altfel, datorita trecutului erai arestat și condamnat mai devreme sau mai târziu. Cea de-a treia posibilitate, viata de partizan, insemna a trai în clandestinitate, singura forma ce permitea manifestarea deschisa a opozitiei. Desigur, dincolo de constrangere. exista intotdeauna optiunea personala a fiecaruia.

La o analiza a bigrafiilor partizanilor se poate constata ca în majoritatea covarsitoare a cazurilor, aceștia sunt oameni cat se poate de onorabili, cu principii de viata solide și adesea foarte repectati în satele din imprejurimi, ceea ce ii determina pe sateni sa ii ajute și sa se lase torturati pentru ei.

De pilda, familia Arnăuțoiu era de departe cea mai respectata din Nucsoara. Bunicul lui Toma fusese preot și zidise biserica din comuna, iar tatal sau era invatator, membru în PNT Maniu și prieten cu Ion Mihalache, care l-a și vizitat la Nucsoara. Fratele mai mare al lui Toma, Ion Arnăuțoiu fusese ofițer de cavalerie și cazuse pe frontul de Rasarit, iar Toma insusi fusese ofițer în Garda Regala.

La rândul sau,Arsenescu era foarte cunoscut și apreciat în zona Câmpulung – Muscel, în calitatea de ofițer superior (locotenent – colonel, deblocat cu gradul de colonel) și om cu o situație materiala foarte buna.

De aceea, oricat ar fi fost de mari eforturile autoritatilor de a-i prezenta pe partizani ca dusmani ai satenilor sau, mai rau, delicventi de drept comun, lucrul era destul de greu de obtinut, intrucat oamenii ii cunosteau nu de o generatie, ci de doua – trei.

De altfel, limbajul documentelor are menirea sa creeze și cititorului predispozitia de a condamna. Faptele insa se preteaza la interpretare, dupa dorinta de obiectivitate a acestuia.

CAPITOLUL III

CONFRUNTARI INTRE PARTIZANI ȘI SECURITATE

CAPITOLUL III

Fara indoiala ca intalnirile dintre trupele și ofițerii de Securitate și paritzani erau destul de dese și dure. În general partizanii evitau aceste conflicte, primul motiv fiind inferioritatea numerica. În momentul în care se pregatea o patrulare în zona muntoasa unde erau semnalati partizani, numarul celor angrenati de Securitate în aceasta acțiune putea atinge sute sau chiar mii1. Aceasta se explica în primul rând pentru ca trebuia sa acopere un teritoriu destul de vast, dar și pentru ca se știa ca partizanii erau inarmati. De obicei, partizanii reuseau sa se strecoare printre micile goluri ale trupelor de Securitate. Aceasta și pentru ca erau doar cativa oameni și pentru ca ei cunoasteau mai bine terenul. Dar în momentul în care erau zariti, automat se producea un schimb de focuri. Victimele puteau fi de ambele parti.

Interesant insa este felul în care sunt inregistrate aceste confruntari în sentintele penale aplicate partizanilor. Dupa cum vom vedea, enuntul este lapidar, iar contextul este intentionat eludat. Singurul scop al acestor sentinte era sa sublinieze (sau sa exagereze) capetele de acuzare.

1 Arhiva Serviciului Roman de Informații, fond “D”,dos.10104/1953, f. 20

CONFRUNTAREA DIN Aceasta confruntare 19 IUNIE 1949 a avut loc ca urmare

a tentativei Securitații de a captura grupul de partizani. Se avea în vedere nu doar arestarea membrilor grupului de rezistența, ci și a sprijinitorilor lor, despre care Securitatea deținea deja informații. În acest scop, s-a folosit un batalion de soldati2 pentru bararea cailor de acces în Nucsoara și trei echipe de ofițeri și subofițeri de Securitate pentru a aresta diferite persoane.

Iata cum descrie aceasta confruntare Sentinta nr.107/19 mai 1959: “La data de 19 iunie 1949 inculpatul Arnăuțoiu Toma, Milea Benone și Arnăuțoiu Petre aflandu-se împreuna cu Arsenescu Gheorghe, Chirca Ion în com. Nucsoara pentru aprovizionarea cu armament, muniții și alimente, au fost surprinsi de organele de Securitate la domiciliul lui Arnăuțoiu Petre. Fiind somati sa se predea, au tras cu armele prin usa, impuscand mortal pe Plt.Maj. APAVALOAIE CONSTANTIN și ranind grav pe Plt. LUNGU FLOREA, pe care apoi i-au sfasiat cu baionetele și le-au zdrobit capetele cu lovituri de pistol”3.

Acesta este continutul sentintei referitor la momentul 19 iunie 1949. Fara alte explicatii. De aici reiese ca doi subofițeri de Securitate aflati în misiune legala, respectand procedura legala (“fiind somati sa se predea”) au fost victimele unei barbarii. Mai mult, din “Darea de seama 29 iunie 1949” reiese ca cei doi subofițeri nici nu au fortat intrarea în casa, ci au batut politicos la

2 I. Voicu – Arnăuțoiu – Luptatorii din munți. Toma Arnăuțoiu. Grupul de la Nucsoara. Documente ale anchetei, procesului, detentiei, București, editura Vremea, 1997, p. 100

3 ibidem, p. 98

usa: “… au intrat în curte și au mers la usa din fata unde batand și nedeschizandu-le nimeni, au trecut la usa din dos, unde continuand a bate în use, nu li s-a deschis, au incercat usa, care fiind descuiata, au deschis-o singuri și au intrat în hol 3 subofițeri în frunte cu Plut. Maj Apavaloaie. În hol au fost atacati pe neasteptate de 4 indivizi necunoscuti, în care Plut. Maj. Apavaloaie și Serg. Maj. Lungu au fost omorati – al treilea reusind a iesi din hol și împreuna cu ceilalți 3 au parasit curtea4 fugind la comandament (cca 3 km) unde au anuntat cele intamplate”5

În primul rând este foarte greu de crezut ca, partizanii veniti în sat, sa innopteze în casa fara sa incuie usile. Toma Arnăuțoiu declara ca “Dimineata la orele 6 am fost incercuiti de mai multe organe de Securitate și ‘a strigat sa iasa cineva afara”6.

De asemeni Petre Arnăuțoiu declara: “…cam în jurul orei 5 dimineata, am auzit batai în usa. Privind discret pe fereastra am vazut doua persoane în uniforma militara – de securitate[…]; atunci am mers și i-am strigat pe ceilalți din somn anuntandu-i:<securitatea>[…] Astfel am auzit când usa de la intrare în casa prin terasa a fost fortata și au patruns în casa organele de securitate care dupa ce au cautat prin alte incaperi, s-au indreptat câtre camera unde eram eu, Arsenescu Ghe., Benone Milea și Chirca Ion”7.

Benone Milea arata ca “…în timpul acesta am auzit bubuiei în use și Arsenescu a spus sa fie gata de tragere. Intre timp s-a

4 echipa avea 6 membri

5 I.Voicu – Arnăuțoiu – op. cit., p. 102

6 ibidem, p.106

7 Arhiva Serviciului Roman de Informații, fond “D”,dos.1238, rol 44, f. 57

deschis usa și auzeam strigand pe coridor. Nel Chirea sa asezat în

fata usei, lânga peretesa postat Petre Arnăuțoiu, eu eram postat în

jumatatea camerei iar în dreapta mea era postat Arsenescu. Arsenescu tinea cu varful bocancului la use care nu era inchisa de tot, era puțin crapata”8.

Din aceste documente se poate presupune ca secventa intalnirii dintre partizani și cei doi subofițeri de Securitate nu s-a petrecut cu respectarea ad literam a regulamentului de arestare. Echipa condusa de Plt. Apavaloaie, venita sa o aresteze pe Victoria Arnăuțoiu (care locuia în casa respectiva), realizeaza ca în casa se afla chiar partizanii. În acel moment usa este fortata, iar cei doi subofițeri cerceteaza pe rând camerele pentru a surprinde pe partizani. Aceștia la rândul , desigur ca au observat intentiile subofiterilor. Era natural sa incerce sa se apere, mai ales nestiind cat de numeroase sunt trupele care incercuiau casa. Când subofiterii au ajuns în fata camerei în care se aflau partizanii, nu a mai fost timp pentru somare. Arsenescu a deschis brusc usa și s-a produs un schimb instantaneu de focuri. Plt. maj. Apavaloaie a fost ranit mortal, iar plt. Florea Lungu de asemenea ranit. Deci în nici un caz nu poate fi vorba de faptul ca cei doi subofițeri “au fost atacati în hol pe neasteptate depatru indivizi necunoscuti”9. Cei doi subofițeri stiau ca partizanii se afla în casa și se asteptau foarte tare la un asemenea atac, așa cum și partizanii se asteptau sa fie atacati. Se poate spune ca a fost o chestiune de perspicacitate sau indemanare militara. Dar nu aceasta este cea mai grava acuzatie

8 ibidem, rol 13, f. 31

9 I.Voicu – Arnăuțoiu – op. cit., p. 102

din aceasta parte a sentintei. Se spune mai departe despre cei doi subofițeri ca partizanii “i-au sfasiat cu baionetele și le-au zdrobit capetele cu lovituri de pistol”10.

Iata ce s-a intamplat dupa momentul impuscarii celor doi subofițeri conform declaratiei lui Arsenescu din 5 aprilie 1961. “Chirca Ion și Arnăuțoiu Petre care vazusera rezultatul tragerii lor, respectiv ca impuscasera pe cei doi militari vare patrunsesera în casa, ne-a spus <Putem iesi! Am impuscat doi, iar alții au fugit afara>. Am iesit din camera respectiva în ordinea urmatoare: Chirca Ion, Benone Milea și Arnăuțoiu Petre catre sufragerie, spre a urmari și impiedice intrarea altor militari în casa, iar eu am mers în partea opusa sa iau pe Arnăuțoiu Toma și sa pregatim iesirea pe usa din fata. […] Arnăuțoiu Toma [mergea] inainte urmat de mine dar dintr-o parte s-a tras un foc de pistol car l-a ranit pe Arnăuțoiu Toma în picior, ceea ce a determinta retragerea noastra în hol”11.

Petre Arnăuțoiu declara în 27 decembrie 1958: “Dupa ce am trecut glasvantul, am constatat existenta în viata a celeilalte persoane din cadrul securitatii și l-am sesizat eu pe Chirca Ion sa- l dezarmeze. Chirca Ion l-a injunghiat și pe acesta cu baioneta, l-a dezarmat și de aici, am iesit din casa pe la terasa”12.

Toma Arnăuțoiu declara pe 29 iulie 1958: “Eu ma aflam în alta camera și auzind focurile de arma am iesit afara și am vazut pe cei doi plt.maj de securitate impuscati mortal. Am mers la plt. maj Apavaloaie care era mort și am dat cu cisma în el, dupa care am mers și la celalalt plt. maj și la fel l-am lovit cu cisma fiind și

10 Arhiva Serviciului Roman de Informatii, fond “D”,dos.1238, vol 51, f. 48

11 I.Voicu – Arnăuțoiu – op. cit., p.98

12 Arhiva Serviciului Roman de Informatii, fond “D”,dos.1238, vol 52, f. 30

acesta mort”13.

Se poate spune ca dupa momentul impuscarii celor doi subofițeri, primul impuls al partizanilor a fost sa iasa din casa și sa se retraga spre munte. Iesirea din casa trebuia facuta cu toate precautiile necesare în asemenea situatie, cu atat mai mult cu cat se banuia ca în jur sunt trupe de Securitate. Banuiala a fost rapid confirmata cand Toma Arnăuțoiu, incercand sa iasa pe usa din fata, a fost ranit la picior din casa vecina. Asadar prima tentativa de iesire din casa a esuat, fiind intampinata cu tiruri de arma. În aprecierea reactiilor fiecarui participant la acest dramatic eveniment trebuie luata în considerare și panica produsa de acest fapt. Toma Arnăuțoiu fusese ranit, ceea ce ar fi putut ingreuna retragerea.

În acest context se produce gestul lui Ion Chirca de a-l injunghia pe al doilea subofiter. Despre acesta Petre Arnăuțoiu spune ca “ranit, se tarase din punctul initial de cadere pana catre fundul sufrageriei”. Asadar, daca acesta “se tarase” pana în alt punct al casei se presupune ca , inarmat fiind, ar fi putut trage în cei cinci partizani care au trecut pe langa el în incercarea de a iesi pe usa din spatele casei. se poate spune ca gestul lui Ion Chirca a pornit din instinctul de autoconservare. Evident ca ar fi putut sa-l dezarmeze pur și simplu și sa-l lase în viata. Dar aceasta nu indreptateste, dupa parerea noastra , formularea “i-au sfasiat cu baionetele”. În primul rand ca numia Ion Chirca a fost faptasul.

Cat despre faptul ca le-ar fi “zdrobit capetele cu lovituri de

13 ibidem, vol. 44, f. 29

pistol” este total fals. Fotografiile din dosar14 nu arata ca subofiterii ar fi avut rani la cap. De altfel Toma Arnăuțoiu declara ca i-a “lovit cu cisma” pe cei doi. Se poate presupune cu indreptatire ca ar fi fost un gest de ura: Toma tocmai fusese ranit. Dar putea fi facut la fel de bine pentru a constata daca acestia sunt morti sau doar raniti.

În concluzie, din formularea sentintei nr. 107/19 mai 1959 se poate retine ca pertinenta acuzatia de a-i fi impuscat pe cei doi subofițeri. Atunci nu putea fi invocata legitima aparare pentru faptul ca tribunalul nu ar fi considerat un lucru legitim formarea unui grup de rezistența anticomunista. Cat despre formularea “i-au sfasiat cu baionetele și le-au zdrobit capetele cu lovituri de pistol”, ea contine o acuzatie discutabila și un falsa. Scopul acestei formulari este sa aduca circumstante agravante. Aceeasi intentie se observa și mai departe în sentinta: “Dupa ce s-au intors în punctul isvorul Grosului unde isi aveau adaposturi, ei care-și faceau sin asasinate obiective de onoare – au tinut sedinte prin care și-au elogiat faptele lor <avansandu-se> unii pe alții prin asa-zise ordine de zi”15.

Este clar ca partizanii nu priveau evenimentele intamplate ca pe “asasinate”. Ei constituiau un grup paramilitar și priveau aceasta situatie ca pe o “actiune”, sau, mai exact, misiune. Erau convinsi de legitimitatea pozitiei lor anticomuniste și de aceea erau multumiti, ca reusisera sa supravietuiasca acestei confruntari.Gheorghe Arsenescu declara în ancheta “A doua zi, adica pe 21 iunie 1949, am tinut o sedinta cu toți membrii bandei în cadrul careia am adus

14 idem, dos. 1800, vol. 1, f. 18

15 I.Voicu – Arnăuțoiu – op. cit. , p. 132

elogii, respectiv laude privind comportarea membrilor bandei în actiunea din data de19 iunie 1949 și în mod deosebit lui Arnăuțoiu Petre. A urmat apoi redactarea unui asa – zis ordin de zi, pe un caiet pe care îl purtam asupra mea, prin care am acordat dupa cum urmeaza:

– Arnăuțoiu Toma de la gradul de capitan la gradul de maior – pentru faptul ca a fost ranit în aceasta actiune.

– Chirica Ion, de la gradul de locotenent la gradul de capitan, pentru curajul dovedit în actiune.

– Milea Benone, de la gradul de plutonier la gradul de sublocotenent.

– Arnăuțoiu Petre de la gradul de sergent major la gradul de plutonier. Și pentru acestia ultimii doi ani de am motivat avansarea tot prin curajul dovedit în actiune“16

În zilele imediat urmatoare acestei confruntari s-a petrecut subdivizarea grupului. O grupare era condusa de Toma Arnăuțoiu și era alcatuita din Petre Arnăuțoiu, familia Jubleanu (Titu, Constantin și Maria), Constantin Popescu, Maria Plop și Aurelia Costea. A doua grupare era condusa de Gheorghe Arsenescu, caruia i s-au alaturat Ion Chirica, Gheorghe Chirica, Eugen Chirica, Elena Chirica, Benone Milea17.

Acesta subdivizare poate fi considerata intr-un fel o consecinta a confruntarii din 19 iunie. Subdivizarea grupurilor de rezistența era o practica frecventa în perioada 1947 – 196218. Ea se producea mai ales în ideea ca astfel trupele de Securitate vor fi

16 Arhiva Serviciului Roman de Informatii, fond, “D”,vol. 53, f 46

17 ibidem, f. 48

18 vezi capitolul I

atrase spre puncte divergente și partizanii se puteau strecura mai usor. În confruntarea din 19 iunie cei mai importanți membri ai grupului de rezistența ai grupului fusesera surprinsi împreuna. De aceea au gasit ca era mai intelept sa se produca subdivizarea. Pe de alta parte, acest eveniment a adancit anumite divergente existente intre Toma Arnăuțoiu și Gheorghe Arsenescu. Acesta din urma era banuit ca intentioneaza sa paraseasca grupul de la Nucsoara și sa se retraga langa Câmpulung Muscel. Aceste suspiciuni se vor adeveri în toamna anului 1949, cand Arsenescu se retrage în comuna Bughea19. Pana atunci insa cele doua grupari vor avea în continuare legaturi20, deci nu se poate vorbi de o ruptura.

“TENTATIVA” DIN PADUREA Aspectul care CUCUTE urmeaza a fi relatat în continuare este, în fapt, un lucru minor. În septembrie 1949, membri grupului Arnăuțoiu au primit de la sustinatorii din sate informatia ca în padurea Cucute fusese instalat un post de panda alcatuit din soldati și ofiteri din trupele Securitații. Aceasi oameni au adus în discutie posibilitatea ca acest post de panda sa fie lichidat. Din declaratia lui Petre Arnăuțoiu din 27 ianuarie 1959 reies urmatoarele: “De asemeni, cu ocazia sedintelor, persoanele participante ne informau pe noi, membrii bandei, despre orice consultari ale lor privind urmarirea noastra de catre organele de stat. Astfel, am fost informati de catre: Patitu Ion, Patitu Nicolae,

19 Interviu cu Eugen Chirica, sat Slatina, comuna Nucsoara, județul Arges, 27 iulie 1997

20 Ioana Voicu – Arnăuțoiu – op. cit., p.224

Sandoiu Ion, Marinescu Virgil și Marinescu Alexandru despre operatiunea intreprinsa de catre organele securitatii în jurul datei de 20 septembrie 1949 în padurea Cucute pentru prinderea nostra […], ne-au spus cei aratati mai sus ca cu ocazia acelei operatiuni, organele respective au instalat un post fix de panda în punctul Bascani – “La Cruce” ca postul este alcatuit din 6 – 7 persoane și ca postul este dotat cu armament automat – pistoale automate și una sau doua pusti mitraliere […] munitii […] ne-au propus sa atacam acel post al organelor de securitate. Aceste persoane s-au oferit din proprie inițiativa sa participe împreuna cu noi, inarmati, la atacarea postului de securitate. […] Subsemnatul și Arnăuțoiu Toma analizand aceasta propunere am ajuns la concluzia ca desi era posibil sa fie pus în aplicare acest atac, ne expuneam la riscuri, ar fi fost din descoperita din nou prezenta noastra, s-ar fi intreprins operatiunui și riscam sa fie arestați dintre membrii și legaturile bandei, fapt pentru care nu am fost de acord”21.

Dupa cum se observa, nu este vorba decat despre primirea unor informatii referitoare la acest post de panda și comentarea lor. Singurul loc în care este mentionata aceasta discutie este acest proces verbal de interogatoriu luat lui Petre Arnăuțoiu. Cu toate acestea, în sentinta 107/1959 episodul apare în felul urmator: “Astfel în toamna anului 1949 Toma Arnăuțoiu împreuna cu Sandoiu Ion, Marinescu Virgil și alții, a pregatit asasinarea unor organe de securitate ce se aflau instalate pentru urmarirea teroristilor la punctul denumit <La Cruce> și numai datorita terenului nefavorabil, au renuntat la punerea în aplicare a acestui

21 Arhiva Serviciului Roman de Informatii, fond, “D”,dos. 1238 , vol. 44, f. 15

act terorist”22.

Cu alte cuvinte, aceasta discutie a devenit “pregatirea asasinarii unor organe de securitate”. Mai mult decat atat, aceasta discutie este mentionata de o singura persoana (Petre Arnăuțoiu), intr-un singur interogatoriu. Dar din aceasta declaratie nu reiese ca ar fi existat nici macar tentativa de a ataca acest post de paza. Aceasta, intrucat Codul penal în vigoare în 1959, cand s-a pronuntat sentinta, arata ca: “Este tentativa cand hotararea de a comite o crima sau un delict a fost manifestata prin inceperea unu act de executarea a crimei sau delictului și cand acest act a fost intrerupt sau nu și-a produs efectul”23.

Sentinta nu mentioneaza ca s-ar fi inceput în vreun fel vreo actiune concreta de atacare a postului. De altfel, se fereste de cuvantul “tentativa”. Formularea are și de aceasta data drept scop agravarea situatiei inculpatilor. Dupa cum se observa, sentinta nu inregistreaza doar faptele comise, ci și intentii care nu pot fi calificate drept tentativa.

PLECARE COLONELULUI Acest eveniment s-a

ARSENESCU produs pe 22 septembrie 1949. Ne-am oprit asupra lui în primul rand pentru ca a prilejuit o confruntare armata cu trupele de Securitate în urma careia un membru al grupului de rezistenta24 a fost ranit. Pe de alta parte, aceasta schimbare a constituit un element ce a determinat reorganizarea grupului de partizani. Colonelul Arsenescu era

22 I.Voicu – Arnăuțoiu – op. cit., p.213

23 ibidem, p. 215

24 este vorba despre Gheorghe Mamaliga

comandantul grupului împreuna cu Toma Arnăuțoiu și avea o experienta militara care nu putea fi neglijata. De aceea, plecarea sa din grup a fost resimtita, mai ales dupa subdivizarea din 21 iunie 194925.

Nu se poate spune exact care au fost cauzele acestei decizii. Inca de la plecarea în munte, intre colonelul Arsenescu și Toma Arnăuțoiu au existat anumite disensiuni. Aceasta în primul rand intrucat Arsenescu intelegea sa incurajeze partizanii exagerand uneori în privinta sanselor de reusita a miscarii de partizani și a posibilitatii reizbucnirii unui conflict armat intre SUA și URSS.

Dupa confruntarea din 19 iunie 1949, cand insusi Toma Arnăuțoiu fusese ranit, este posibil ca Arsenescu sa fi capatat un sentiment de insecuritate în zona Nucsoarei. Spre deosebire de frații Arnăuțoiu, el nu avea aici nici rude, nici prieteni foarte vechi. Relatiile sale de încredere erau în Câmpulung Muscel sau în apropiere. De aceea s-a hotarat sa se retraga în aceasta zona. Aceasta posibilitate fusese sondata inca din vara anului 1949 dupa cum declara în ancheta colonelul Arsenescu în 1961: “Cu acest prilej am discutat mai intai separat cu Necula Pavel timp de aproape 30 de minute, cerandu-i acestuia informatii asupra celor arestați din familia mea din rude și prieteni care fusesera arestați în primavara aceea și mi-a raspuns ca nu cunoaste nimic, decat numai faptul ca cei arestați au fost transferati de la Câmpulung Muscel la Pitesti […]. O alta problema pe acre am discutat-o atunci cu Nicola Pavel și care constituie de fapt motivul convorbirii

25 În 21 iunie 1949 grupul se divide, o parte fiind condusa de Toma Arnăuțoiu, iar celalalta de catre Gheorghe Arsenescu.

separate, a fost aceea de a-l intreba asupra posibilitatilor ascunderii mele la Câmpulung Muscel, în apropierea satului Motau26.

În septembrie 1949, Arsenescu hotaraste ca venise timpul sa se retraga din grupul de la Nucsoara. Pleaca în comuna Bughea la familia Micuda, pentru a-și ridica un binoclu și o arma automata pe care le lasase acolo, dupa care intentiona sa ia legatura cu cei din Câmpulung Muscel. Declaratia colonelului din 1961 continua: “…am plecat de la bordei spre comuna Bughea insotit fiind de Chirca Eugen, Mamaliga Gheorghe și Popescu Constantin zis Moanga, toți membri ai bandei […] Am ajuns la domiciliul sotilor Gheorghe și Maria Micuda. În jurul orelor 4 dimineata pe data de 22 septembrie 1949, intrand aici numai eu și Mamaliga Gheorghe, iar ceilalți doi […] au ramas sa ne astepte în punctul numit <Varful Cioconu> de unde noi urma sa-i anuntam sa vina și ei în casa dupa ce noi vom fi constatat care este realitatea […] Am iesit din casa urmat de Mamaliga Gheorghe și cand am ajuns la o distanta de circa 10 metri de poarta, fara sa ne fi somat cineva ne-am trezit cu rafale de pistoale automate trase dinspre poarta și dinspre fundul curtii. Ne-am adapostit imediat și pe un sant de scurgerea apei am iesit pe sub gard, ne-am ridicat și am fugit, ocolind și revenind apoi pe poteca ce ducea catre <Varful Cioconu>. În aceasta imprejurare, Mamaliga Gheorghe a fost ranit în abdomen. Ajungand în <Varful Cioconu> am gasit pe Popescu Constantin și Chirca Ion, care auzind impuscaturile isi schimbase locul de unde ii lasasem noi. De aici ne-am retras la sud de <Varful Cioconu>,

26 Arhiva Serviciului Roman de Informatii, fond “D”,dos. 1238 , vol. 51, f. 54

unde ne-am oprit și l-am pansat pe Mamaliga Gheorghe”27.

Asadar inca o data un aprtizan era ranit intr-o confruntare cu Securitatea iar focurile de arme pornisera fara somatie. Gheorghe Mamaliga fusese ranit destul de grav, ar fi fost posibil ca unul dintre partizani sa moara. Este putin probabil sa se fi produs un schimb de focuri, având în vedere ca Arsenescu și Mamaliga au fost luati prin totala surprindere. Ei nu se asteptau la acest atac, astfel încât au fost prinsi în loc descoperit, la iesirea din casa. Primul instinct a fost sa se adaposteasca. De altfel și Arsenescu a fost usor ranit. Iata ce povesteste Eugen Chirca: “Stand acolo, nu se luminase bine de ziua, auzim rafale. Dupa aia, putin timp, ii auzim pe ei venind, sufland din greu. Mamaliga era ranit în burta și Arsenescu avea un glont în picior. Am pus niste spirt. Glontele era la Arsenescu cam din jos de genunchi. L-am legat pe el și pe Mamaliga”28.

Dupa cum se observa, focul pornea fara somatie. Securitatea era interesata în lichidarea grupului fie ca partizanii erau arestati, fie ca erau impuscati. Faptul ca în rapoartele ofiterilor de Securitate se inregistreaza actul somarii este pentru a arata ca s-a urmat regulamentul. Dar focul pornea instantaneu, pentru ca partizanii sa nu scape.

În aceasta situatie este de inteles de ce Ion Chirca nu s-a multumit sa-l dezarmeze pe plutonierul de Securitatea Florea în confruntarea din 19 iunie 194929.

Dupa acest eveniment colonelul Arsenescu nu s-a mai intors

27 ibidem, f. 58

28 Interviu cu Eugen Chirca, sat Slatina, comuna Nucsoara, judetul Arges, 27 iulie 1997

29 vezi p.

în grupul de la Nucsoara. În octombrie 1949 au fost arestati cei mai multi dintre cei ce se separasera de Toma Arnăuțoiu, trecand sub comanda colonelului Arsenescu. De acum pana în 1958, grupul a fost condus de Toma Arnăuțoiu. Cat despre Arsenescu, acesta a stat ascuns în casa familiei Postoaca langa Campulung Muscel pana în 1961, cand a fost arestat30.

CONFRUNTAREA DE LA Și conflictul care

CASA RIZEA urmeaza a fi descris s-a petrecut dupa acelasi scenariu: partizanii au fost zariti, s-a produs un schimb de focuri. Cu toate acestea, iata cum apare inregistrat în declaratia lui Toma Arnăuțoiu: “La inceputul lunii aprilie 1950 a plecat intr-o seara Gheorghe Mamaliga și Ion Marinescu în sat pentru a lua legatura cu Ecaterina Marinescu31. Cu aceasta ocazie a dat un atac asupra sefului de post care domicilia acasa la Elisabeta Rizea membra a bandei, tragand focuri de pistol și de arma pentru a impusca pe plutonier major Ionescu seful de post cat și pe alti ofiteri de Securitate din domiciliul unde se gasea seful de post. Intentia lor a fost sa savarseasca un act de teroare impuscand seful de post insa nu au reusit desi au tras focuri de arma asupra lui”32.

Fara indoiala ca aceasta versiune a aparut sub presiunea anchetei. Nu se poate stabili daca lucrurile au fost declarate exact asa cum s-au inregistrat. Este posibil ca anchetatorul sa fi adaugat de la sine consideratiile referitoare la intentia partizanilor de a-l fi

30 Interviu cu Ecaterina Sandescu, Campulung Muscel, judetul Arges

31 este mama lui Ion Marinescu

32 Arhiva Serviciului Roman de Informatii, fond “D”,dos. 1238 , vol. 48, f. 52

impuscat pe seful de post din Nucsoara, Ionescu. Oricum ele nu sunt valabile facand proces de intentie. De altfel, sunt contrazise atat de declaratia lui Petre Arnăuțoiu, cat și de Elisabeta Rizea.

În primul rand, partizanii nu ar fi avut motiv sa-l impuste pe seful de post Ionescu. Acesta se dovedise a avea o atitudine favorizanta fata de partizani. Arnăuțoiu Petre declara pe 30 ianuarie 1950: “…intre noi se produsera discutii despre aceasta persoana, dar nu hotarasem sa intram în legatura cu el, mai nenecitand dupa parerea noastra verificari”33. Securitatea se hotarase sa-l foloseasca pentru supravegherea Elisabetei Rizea, cunoscuta ca sprijinitoare a grupului. De acea i s-a impus acesteia sa-l primeasca “în gazda”. Fiind banuita atitudinea a lui Ionescu, în aceiasi casa mai stateau permanent cativa ofiteri de Securitate, pentru a urmari situatia. Acest fapt reiese din povestirea Elisabetei Rizea din Nucsoara:”…pana sa-i prinda [ pe partizani] mi-au în bagat casa pe unl care a zis ca-i nebun. [..] Afara de nebun mai sta aicea doi. Și io, peretele era subtire și puneam o cana în camera de unde stam și auzeam ce vorbeau aia doi de la interne. Securisti. Stau la masa, în mijlocul casei, cu domnul sef de post Ionescu. Și ce auzeam cum ca se vorbeste în casa, scriam la casuta postala,care era pe Valea Morii […] Aveam și paza în podul grajdului, pe de-a randul. Era și o femeie34, pusa de paza sa le recunoasca vocea daca vin. Ori vocea lui popa Dragoi, ori vocea lui Arnăuțoiu. Și eu le transmiteam tot la casuta postala35. O scorbura

33 ibidem, f. 53

34 este vorba despre o vecina

35 “casuta postala” era o scorbura unde Elisabeta Rizea lasa mesaje scrise pentru partizani; acestia luau mesajul și lasau raspunsul în acelasi loc

de salcie…[…] Sef de post domnu Ionescu atunci, ca pe urma a facut și el puscarie”36.

Asadar seful de post era puternic suspectat de Securitate și ulterior a fost acuzat de complicitate și condamnat la detentie.

Stiind ca Ionescu se afla în casa Elisabetei Rizea, partizanii au incercat sa ia legatura cu el, fara sa stie de dubla supraveghere. Ionescu a iesit în pragul casei și a incercat sa-i avertizeze dar fara succes. Toma Arnăuțoiu declara în ancheta: “Astfel Belu Ion ne-a comunicat ca în seara trecuta, cineva l-a strigat la poarta pe Ionescu Ion, acesta a iesit din casa, iar dupa el au iesit 4 – 5 persoane de la securitate, care se gaseau în casa la Elisabeta Rizea care observand pe cineva fugind pe sosea, au tras în directia aceea și totodata din gradina de vizavi s-au tras focuri de arma asupra casei lui Rizea Elisabeta, ca în dimineata acelei zile s-a gasit în acea gradina un pistolet “TT” […] În aceasta situatie Marinescu Ion a confirmat ca a fost el și cu Mamaliga Gheorghe intentionand sa ia legatura cu Ionescu Ion. Dupa aceea Mamaliga Gheorghe și Marinescu Ion ne-au spus ca strigandu-l pe Ionescu Ion, acesta a iesit pe sala casei și i-a spus lui Mamaliga Gheorghe: <fugi!> și ca în urma acestuia au iesit și celelalte persoane și s-au produs cele relatate mai sus”.

Alte amanunte ofera Elisabeta Rizea: “Seful de post era aici cu sefii aia doi, nu securisti de-ai vostri [din sat]. Imbracati civil. N-ai fi zis ca e securisti. […] Eu am auzit de prima data strigand, da am zis ca e unu din sat de acia. Cand sa ies, a treia oara, am auzit

36 I. Nicolau, T.Nitu – Povestea Elisabetei Rizea din Nucsoara, Bucuresti, editura Humanitas, 1993, p. 72

usa incet. A iesit domnu Ionescu, io în prag. Cand a vazut [ceilalti securisti] ca fuge, pac dupa el [dupa Gheorghe Mamaliga]. Marinescu, doctorul din gradina, pac incoa. […] Marinescu a tras ca sa apere pe ala de-a venit incoa [pe Gheorghe Mamaliga]”37.

Dupa cum se observa, confruntarea a fost accidentala. Gheorghe Mamaliga a venit la poarta Elisabetei Rizea pentru a vorbi cu Ion Ionescu și a fost primit cu focuri de arma. Ion Marinescu a tras pentru a acoperi retragerea lui Mamaliga. Din acest schimb de focuri nu au fost morti sau raniti.

Semnificativ insa este faptul ca partizanii aveau destul curaj sa vina panain centrul comunei Nucsoara38 în conditiile de supraveghere stricta pe care le aplica Securitatea.

În orice caz, acest gest a fost o imprudenta din partea celor doi partizani și ar fi putut avea urmari mai grave.

IMPUSCAREA LUI DARIE Spre deosebire

BANU de evenimentele relatate pana acum, aceasta nu este o confruntare armata cu Securitatea. Este o executie. În iulie 1950, Ion Marinescu il impusca mortal pe Darie Banu și il raneste pe Ion Bancescu dupa cum reiese din declaratia martorului Miron Serban: “Cand traversam poiana <Clabucet> pana sa intru în padure m-am intalnit cu inv Radu Ion, Serban2. Ion, Petre Traian și Adamoiu Nicolae care-l transportau pe Bancescu Gh. Ion ranit grav […]

Mie mi s-a spus ca în momentul cand coloana de cetateni a

37 ibidem, p.p. 72-73

38 unde se afla casa Rizea

sosit în punctul respectiv au fost atacati cu focuri de arma. Mai intai a fost impuscat Darie Banu care mergea calare pe col. Acesta a fost lovit de un glont în cap, apoi tot din spate a fost impuscat și Bancescu Gh. Ion. […] Cunosc ca s-a produs o mare frica în randurile cetatenilor – toti s-au raspandit care incotro”39.

Reiese clar ca lucrurile s-au petrecut intentionat. În aceasta situatie, cheia problemei este persoana celor în cauza. Declaratia lui Serban Ion continua astfel: ”Mentionez ca Darie Banu era membru PMR, iar Bancescu Ion activa intr-o organizatie de masa – sindicat sau Frontul Plugarilor. Din cate se discuta intre cetateni, banditii tocmai din aceste motive – politice – au atacat și impuscat pe cei de mai sus”40.

“Din investigatiile facute de noi pana în prezent în legatura cu aceasta crima s-a constat ca banditii care sunt fugiti în munti au facut aceasta deoarece Ion Bancescu […] În toate sedintele punea problema ca fiecare sa-și dea interesul pentru prinderea acestei bande. La fel Banu Darie care este decedat și acesta în calitate de mebru PMR. În toate sedintele ce se tineau, acesta pune problema indemnand pe fiecare sa-și dea mai mult interesul pentru descoperirea acestei bande, iar cu ocazai nationalizarii caselor ale lui Iancu Arnăuțoiu a luat și acesta parte, fapt pentru care banditii l-au amenintat intr-o scrisoare anonima ca il va impusca”41.

În Raportul Securitatii din 14 iulie 1950 reiese: “Prin luna iulie 1950, pe cand eram la bordeiul din punctul denumit <Cucuta> teroristul Marinescu Ion a fost informat de mama sa de faptul ca Bancescu

39 I.Voicu – Arnăuțoiu – op.cit., p.p 368-369

40 ibidem, p.370

41 ibidem, p.374

Ion și Darie Banu din comuna Nucsoara, membri PMR și functionari în acelasi timp la Sfatul Popular, i-au comasat un teren la islazul comunal. Auzind aceasta situatie, teroristul Marinescu Ion a afirmat […] <ca le va plati el>, hotarat sa-i impuste”42.

Acest gest nu poate fi considerat o razbunare personala, desi cele doua victime beneficiasera în urma nationalizarii casei Arnăuțoiu și a confiscarii pamantului familiei Marinescu. Executarea lui Darie Banu s-a dorit a avea valoare de exemplu. Atat el cat și Ion Bancescu dovedisera în numeroase imprejurari fidelitatea fata de regimul impotriva caruia luptau partizanii. Erau reprezentantii locali ai regimului comunist. De aceea impuscarea lor are valente politice. Ion Marinescu era adeptul ideii ca rezistența armata anticomunista inseamna mai mult decat retragerea în munte. Initial, partizanii credeau ca situatia politica era provizorie, pentru ca urma sa inceapa razboiul. Dar, devreme ce razboiul nu incepea, partizanii trebuiau sa lupte, altfel Ion Marinescu gandea ca în acest context executia autoritatilor locale era justificata: oamenii din sate s-ar fi simtit razbunati pentru abuzurile acestora; la randul lor, autoritatilor li-ar fi fost teama sa mai comita frecvent abuzuri.

Dar nu toti membri grupului Arnăuțoiu erau de acord cu aceasta parere. Desi în principiu o asemenea executie se justifica, ia putea avea consecinte nedorite. Intai, autoritatile locale ar fi fost imediat inlocuite. Apoi, asemenea evenimente erau intotdeauna urmate de represalii puternice asupra familiilor partizanilor, sustinatorilor și chiar satenilor. De aceea, asemenea executii erau în general evitate. În ce priveste grupul Arnăuțoiu, a fost singura.

42 ibidem, p. 375

CONFRUNTAREA DE PE Aceasta a fost o VALSAN confruntare directa intre partizani și trupe de Securitate, cu schimb de focuri. Iata cum apare prezentat evenimentul în sentinta 107/1959: “La 7 august 195043 […] fiind descoperiti de organele securitatii în muntele Dobroneagu, pe marginea raului Valsan, au deschis foc asupra acestora impuscand mortal pe lt. maj Ghita Alexandru și pe cap. Baloiu Ioan”44.

Asadar din nou reiese pregnant vinovatia partizanilor, datorita formularii eclectice a sentintei. Documentele insa ofera mai multe elemente pentru conturarea contextului acestui eveniment. Descoperirea partizanilor s-a produs datorita unei tactici ingenioase a Securitatii: cativa sateni neutri au fost obligati sa pescuiasca pe raul Valsan. Se spera ca partizanii, vazandu-i, sa le ceara informatii asupra noutatilor din sat. Trupele de Securitate se aflau în apropierea acestor “pescari”, astfel incat partzianii erau expusi arestarii sau lichidarii. Iata ce reiese din raportul Securitatii din 10 august 1959: “Eri 9 august 1950 Lt. Maj Ghita insotit de 2 militieni și 3 cetateni din sat și anume Luca Tefeleu, Grigore Ionescu și Mihai Gheorghe spunandu-le ca merg la pescuit, în schimb intentiona sa se intalneasca cu un om al sau. La punctul aratat mai sus [“Poiana Valsanului”] cei trei cetateni aratati mai sus s-au apucta sa pescuiasca, iar organele Militiei au ramas sub padure, la un moment dat cei ce pescuiau au vazut venind spre ei 2 banditi inarmati și cu ranite în spate dintre care a fost cunoscut Toma

43 data este gresita în acest document; data corecta este de 10 august 1950

44 I.Voicu – Arnăuțoiu – op.cit., p. 325

Arnautoiu45 și fiul lui Jubleanu46. Padurarul Mihai Gheorghe a anuntat imediat pe Lt. maj Ghita care s-a postat la terensi a deschizand focul asupra lor se crede sigur ca Toma Arnăuțoiu a fost impuscat mortal”47.

Capcana Securitatii a functionat : partizanii i-au vazut pe sateni și s-au apropiat de ei.În acel moment a inceput schimbul de focuri. Petre Arnăuțoiu declara în interogatoriul din 2 februarie 1959: “… pe marginea raului Valsan spuneau ca au observat un grup de persoane imbracati în haine civile. La un moment dat, acele persoane au disparut în apropierea punctului < Poeni >, cand Marinescu Ion, Jubleanu Constantin […] traversau o poienita, au fost somati de pe malul celalalt al raului de organele de securitate. Atunci Jubleanu Constantin care se afla ceva mai în urma și doar aparuse în capatul poienitei, s-a adapostit la un bloc de piatra din apropiere și a deschis foc asupra organelor respective”48.

În urma acestui schimb de focuri au numit lt.maj Ghita Alexandru și cap. Ion Baloiu, iar de cealalta parte Constantin Jubleanu a fost ranit în omoplat. Datorita petelor de sange pe care le-a lasat acesta din urma și datorita unei confuzii cu privire la silueta sa, se credea ca a fost inpuscat mortal Toma Arnăuțoiu, care nu a fost de fata la aceasta confruntare.

În ce priveste moartea caporalui Baloiu, acesta a fost o victima intamplatoare. El isi satisfacea stagiul militar în cadrul Postului de jandarmi din satul Corbi ( com . Nucsoara ). Iata ce

45 este o confuzie; în realitate era Ion Marinescu

46 este vorba despre Constantin Jubleanu

47 Arhiva Serviciului Roman de Securitate,fond “D”, dos.11251, vol 2,f 37

48 Ibidem, f.39

povesteste comandantul de atunci al acestui Post despre el : “Am avut un soldat la post, Baloiu. A venit un cap. Iacob de la Nucsoara

și mi-l cere pe Baloiu la Nucsoara, sa infiinteze post acolo.Soldatul a inceput sa planga : < Domnu’ plutonier, nu ma dati ! >.Cred ca presimtea saracu’ .I-am zis < Ma, n-am ce face ! >.Puteam eu sa ma opun la aia din Securitate, armata-i armata. S-a dus, saracu’, și la o saptamana au plecat pe Valea Valsanului și s-au intalnit cu partizanii. A inceput scimbul de focuri și amurit lt. maj. Ghita Alexandru și cu Baloiu”.49

Asadar, cap. Baloiu indplinea un ordin în momentul cand a fost impuscat. Moartea lui, spre deosebire de a lt. maj. Ghita, a fost un accident pe care chiar partizanii l-au regretat.

Este semnificativ faptul ca partizanii incercau în general sa evite cat mai mult posibil asemenea intamplari: Eugen Chirca ofera detalii în acest sens “… Apoi am venit pe deasupra lor sa vedem ce e. Am vazut ca e ceva acolo și ne-am gandit ca e Securitate și stau la panda. Puteam sa-i omoram, ca ne-am apropiat la 100 de m, dar ne-am gandit ca poate nu ne-au auzit și ca poate erau soldati nevinivati. Daca erau ofiteri poate mai meritau, da’ soldati … […]

Noi ii vedem și putem sa-i curatim ca pe niste dovleci, [entru ca eram deja ascunsi. Dar ne era mila, pentru ca erau soldati nevinovati, isi blestemau și ei soarta ca alearga prin munti dupa noi.”50

Era insa o chestiune de mare finete sa distingi intre cei fortati

sa-i urmareasca sau sa-i ademeneasca pe partizani și cei care o

49 interviu cu Mihai Dumitrascu, com. Corbi, jud. Arges, iulie 1997

50 interviu cu Eugen Chirca, sat Slatina, com. Nucsoara, jud. Arges, 27 iulie 1997

facusera de bunavoie.

CONFRUNTAREA CU Aceasta este cea

“TURISTII” mai grava acuzatie

adusa în sentinta

107/1959 grupului Arnăuțoiu: “La data de 2 septembrie 1950, Arnăuțoiu Toma, Arnăuțoiu Petre, Marinescu Ioan și Jubleanu Constantin, au atacat un grup de 5 turisti, dintre care au impuscat mortal patru turisti. Printre victime se afla un organ al securitatii – plut. Ghervase Pais, muncitorul comunust Neniu Dumitru și ing. Vente Teodor și Tiron Maria. Dupa ce teroristii au comis acest asasinat ei au jefuit cadavrele victimelor luandu-le actele și imbracamintea pe care le aveau asupra lor. […] Dupa asasinarea și jefuirea cadavrelor, teroristii au lasat la locul crimelor o fituica scrisa de ei prin care elogiau aceste fapte savarsite și amenintau cu pregatirea unor noi asasinate”.51

Acesta prezentare a faptelor este deosebit de incriminatorie și menita sa impresioneze pe oricine. Este de asemeni complet falsa. Acuzatiile anterior prezentate sufereu de o eludare a contextului în care se derulasera evenimentele. Acuzatia de fata insa denatureaza cu buna stiinta faptele, incercand sa le prezinte ca pe o cruzime gratuita din partea partizanilor.

Partizanii din Fagaras stiau dinainte de luna septembrie despre acest grup de “turisti”. Iata ce spune Gavrila Ogoranu, seful acestui grup de partizani de pe versantul nordic al Fagarasului:

“… faptul ca noi cautam sa ne intalnim cu grupul fratilor Arnăuțoiu nu a ramas nestiut de securitate. Urmarea a fost ca în capatana

51 I. Voicu – Arnăuțoiu – op. cit., p. 333

vreunui sef securist a incoltit un plan pe masura intelepciunii lui; <banda> lui Gavrila nu se cunoaste cu <banda> Arnăuțoiu. Ei nu se cunosc la chip. Formam noi, securitatea, o banda din baietii nostrii curajosi, acestia se duc la munte și dau de veste peste tot ca ei sunt Arnautoii, iar banda lui Gavrila aude și se grabeste sa-și intalneasca fratii. Acestia fac <pac-pac> și-am lichidat-o cu ei. Și astfel a aparut la Sambata de Sus o banda de cinci barbati și o femeie52, exact cati oameni erau în grupul lui Arnăuțoiu. […] S-a intampla insa ca în regiune sa vina adevaratii Arnautoi, iar un fecioras, cioban din Nucsoara sa le spuna; <D-le Petrica53, eu de cand ma stiu te cunosc pe d-ta și pe nenea Tomita54, dar sunt aici în Bandea, unii care zuc ca ei is d-voastra, Arnautoii>“55.

Nu se poate spune cu certitudine ca acest grup a fost constituit cu legenda ca este grupul Arnăuțoiu sau cu legenda ca este un grup de turisti aflati în excursie. Dar se poate spune cu certitudine ca nu erau turisti și ca rolul lor era sa intalneasca un grup de partizani, fie ca era al lui Gavrila, fie ca era al lui Arnăuțoiu. Grupul Arnăuțoiu a fost informat de catre ciobani din despre existenta acestui grup de persoane, iar Ion Marinescu a insistat sa i se verifice identitatea 56 . Ion Marinescu declara în ancheta : “ Ajungand în pisc am observat ca presupusii turisti stationau intr-o

groapa acelui pisc și serveau masa.[…] În momentul cand am descoperit prezenta acelor persoane în pisc,Marinescu Ion a somat

52 inexact, erau 4 barbati și o femeie

53 este vorba despre Petre Arnăuțoiu

54 este vorba despre Toma Arnăuțoiu

55 I.G.Ogoranu-op. cit, p.p. 136-137

56 Interviu cu Alexandru Marinescu, Bucuresti

sa ridice mainile, dar la somatia respectiva s-a riposta cu foc de arma din partea acelor persoane. Atunci Marinescu Ion s-a retras, în acelasi timp retragandu-ma și eu Jubleanu Constantin […] și am deschis foc asupra persoanelor respective […] Din ambele parti s-au tras focuri de arma timp de cca.10 minute.Noi ocupand o pozitie mai favorabila am reusit sa-i impuscam. […] Procedand la perchezitionarea cadavrelor […] au fost capturate doua automate <Schmaiser>, 2 pistolete<Ceskka> cal 7,65 mm.”57

Se observa clar ca nevinovatii “turisti” erau bine inarmati . De asfel, orice dubiu este spulberat prin documentul “Schita privind locul savarsirii actului terorist de pe muntele Galesescu”58, unde cei cinci “turisti” apar cu numele și gradul de plutonier major de Securitate. Cand s-a redactat sentinta și concluziile de invinuire se stiau foarte bine toate aceste lucruri. De aceea se poate spune ca au fost cu buna stiinta a fost trecut sub tacere și ca situatia a fost deliberat masluita.

CONCLUZII Un lucru extrem de important este faptul ca aceste confruntari dintre partizani și echipe

de Securitate nu apar ca atare în sentinta.

Nicaeri nu se mentioneaza derularea unui conflict cu schimb de focuri intre cele doua parti. În cel mai bun caz, se spune ca “banditi” au fost “descoperiti” de trupele de Securitate și ca au inpuscat un ofiter, un soldat. Sentinta este formulata pe un ton subiectiv și cat mai lapidar, eludand contextul, permitand concluzia ca s-au comis asasinate cu sange rece. Consultarea documentelor

57 I.Voicu – Arnăuțoiu – op.cit., p. 342

58 vezi schita alaturata

contrazice aceasta idee generala pe care vrea sa o induca numai sentinta.

Aceste confruntari cu schimb de focuri se produceau atunci cand nu exista alta solutie : partizanii erau descoperiti și în situatia de a trage sau a se lasa impuscati.

Partizanii evitau insa demonstratiile gratuite de forta, constienti de indiscutabila inferioritate numerica în care se aflau și mai ales de represaliile pe care le-ar fi atras asupra sustinatorilor. De altfel, incepand cu anul 1952, grupul Arnăuțoiu a evitat complet asemenea confruntari armate. Partizanii s-au retras intr-un bordei camuflat din apropiera comunei Poenari. Securitatea nu a putut sa-i localizeze pana anul 1958, cand au fost arestati.

CAPITOLUL IV

REZISTENȚA PARTIZANILOR

ȘI URMARIREA LOR

CAPITOLUL IV

În momentul în care au plecat în munte, membrii grupului de rezistența de la Nucsoara au iesit de sub protectia legii. Ei stiau acest lucru inca din momentul în care s-a discutat proiectul constituirii grupului. Dar legile în vigoare în 1949 enuntau numai ca apara drepturile politice și civile ale oamenilor, fara ca acest lucru sa se intample în realitate. Actul de a deveni partizan era un protest total la adresa sistemului care produsese o parte a acestor legi. Dar în momentul în care au devenit partizani, acesti oameni ay declansat un mecanism al carui scop era arestarea sau lichidarea lor. Fiind sustinute de stat, eforturile Securitatii puteau angrena sute de persoane și metode mai simple sau mai complicate pentru atingerea acestui scop.

La randul lor, partizanii și-au dezvoltat în stae și în munte propriul sistem de informatii. În aceste conditii, fiecare zi în munte era un risc. Intoarcerea acasa era o sinucidere. În fiecare zi se traia o lupta surda și mocnita, care uneori izbucnea în conflicte armate și producea victime de o parte sau de cealalta.

TEHNICI DE URMARIRE Primul lucru pe care

ALE SECURITATII Securitatea urmarea sa-l afle, în momentul constituirii unui grup de partizani, era structura grupului. Se urmarea centralizarea unei cantitati cat mai mari de informatii care sa acopere diverse aspecte: membrii grupului, motivele pentru care devenisera partizani, zona natala, familie, prieteni, obiceiuri, slabiciuni. Aceste date erau indispensabile, constituind punctul de plecare al oricarui plan de anulare a grupului. Iata ce reiese din sedintele de “analiza a muncii” din cadrul D.G.S.P: “O situatie clara a tuturor elementelor fugare. […] Trebuie verificat pentru ce sunt fugare, cine ii urmareste și pentru ce motiv. Multi sunt urmariti pentru vini lipsite de importanta, sau au fugit datorita muncii gresite fie a organelor noastre, fie a organelor de Militie. […] Dupa aceia se va face fisa fiecarui element fugar în parte, cuprinzand date complete, eventual fotografiile, specificand pentru ce vina este urmarit, de cand este fugit, ce face familia, daca are copii, etc. Se va face fisa și pentru membrii familiei fugarului respectiv”.1

Toate aceste informatii erau necesare intrucat se stia ca partizanii nu pot supravietui fara sustinatorii din sate. Aceasta pentru ca partizanii aveau continuu nevoie de alimente, imbracaminte și informatii despre actiunile Securitatii. O eventuala izolare totala de sat putea fi temporar suplinita cu ajutorul ciobanilor și muncitorilor de la lucrarile forestiere din munte sau prin vanatoare. Dar o atare situatie nu putea sa continue permanent.

1 Arhiva Serviciului Roman de Securitate,fond “D”, dos.11251, f. 82

Mai devreme sau mai tarziu trebuia sa se revina la sustinatorii din sate. De aceea erau necesare fise cat mai complete nu doar pentru partizani, dar și pentru familiile și prietenii acestora.

În ce priveste grupul de la Nucsoara, fisele partizanilor aveau pana și fotografii, datorita unei greseli din partea lor. Din raportul referitor la o combinatie informativa reies urmatoarele: “Intre datele de 18-20 septembrie 1949, CHIRCA EUGEN și MILEA BENONE s-au deplasat pe valea raului Doamnei pentru a pescui. Cand au venit la bordei […] ne-au povestiti urmatorele. În timp ce se gaseau pe malul raului Doamnei și pescuiau a aparut în spatele lor un cetatean […] La inceput ei s-au oprit și au incercat sa ia armele pe acre le aveau langa ei , insa acel cetatean i-a oprit, spunandu-le ce el este inginer, ca vede ca ei sunt <partizani> și ca nu-i va divulga nimanui. Acesta purta la gat un aparat de fotografiat. […] În continuare, cetateanul […] i-a intrebat daca nu fac parte din <gruparea de partizani> condusa de col.Arsenescu, intrebare la care ei au raspuns afrimativ. I-a mai intrebat cate elemente fac parte din grupare și unde ne gasim în acel moment. Apoi i-a fotografiat pe ei cu armele în spate, spunandu-le ca de aceste fotografii are el nevoie la Bucuresti și ca le va trimite și lor cate una. Tot acesta – inginerul – a insistat mult sa mearga cu ei sa ne aduca și pe noi ceilalti membri ai bandei pentru a-i fotografia.“2 În realitate “cetateanul” era un ofiter de Securitate.

CULEGEREA INFORMATIILOR Culegerea informatiilor se facea în mai multe feluri. Cea mai eficienta metoda era creerea unei retele informative în zona unde activau partizanii. Datele obtinute în acest fel erau completate cu cele obtinute prin anchetarea sustinatorilor și folosite în organizarea patrularilor de munte sau a combinatiilor informative.

“Agentura informativa” este cel mai important element în eforturile de lichiadre a grupului de partizani. asupra ei se insista în toate sedintele de “analiza a muncii”, intrucat putea suplini actiunile de anvergura ce angajau trupe de Securitate. Reteaua informativa era alcatuita din informatori calificati și necalificati, din informatori de suprafata și de profunzime. În general, era recrutat un numar cat mai mare de informatori, prevaland cantitatea și nu calitatea. De aceea cei mai multi erau informatori necalificati și de suprafata. Acestia erau recrutati mai ales din randul vecinilor sau prietenilor sustinatorilor din sate: informatiile oferite de ei acopereau în general intamplari cotidiene, vizibile la o privire de suprafata, rareori lucruri de mare importanta. De aceea se reproseaza frecvent existenta unui surplus de informatori: “… exista lipsuri și în ce priveste munca cu agentura în sensul ca nu s-a reusit ca din agentura existenta sa se elimine toti informatorii nesinceri.”3; “…agentura informativa, care era formata dintr-un numar mare de informatori, în majoritate de suprafata, a fost revizuita prin eliminarea elementelor necorespunzatoare .”4

Informatorii valorosi erau cei de profunzime. ei erau recrutati dintre rudele sau prietenii intimi ai sustinatorilor. Acestor informatori li se facea un instructaj amanuntit despre felul în care sa obtina informatiile .

2 idem, dos. 1238, vol. 53, f. 27

3 idem, dos. 10135, f. 7

4 ibidem, f. 8

Cel mai important factor era faptul ca informatorii de profunzime nu inspirau neincredere celor urmariti de Securitate, fiind cunostinte vechi ale persoanelor pe langa care erau plasati. Informatorii de profunzime calificati erau rareori introdusi pe langa sustinatorii partizanilor, tocmai pentru ca ar fi trezit imediat banuieli. Dar ei erau folositi cu succes la lucrarile silvice din munte, cabane și stani: “… cunoscandu-se faptul ca odata cu luarea zapezii, banditii vor esi din adaposturile lor și vor cauta sa atace unele depozite sau magazii ale IFET – ului afalate în munte pentru a le jefui, au fost formate și introduse la aceste lucrari un numar de 6 echipe a cate 3 lucratori de Militie inarmati. Echipele au fost introduse sub forma de angajati ai acestor unitati, unde indeplinesc functii reale ca: magazioneri, pontatori, etc. Combinatii asemanatoare au mai fost facute la cabana turistica Voinea, la locurile unde obisnuiau banditii sa vina la pescuit, pe linia punctelor sanitare și pe linia echipelor de cercetari stiintifice aflate în munti.”5

Pentru grupul Arnăuțoiu , se lucra în 1952 cu o agentura de 43 de informatori, dintre care 27 calificati și 16 necalificati.6 Activitatea tuturor acestor infomatori trebuia dirijata și controlata periodic de ofiteri de securitate.Acest lucru insa trebui facut cu extrema precautie pentru a nu deconspira informatorii. Intalnirile dintre ofiteri și informatori ar fi trebuit sa se produca extrem de discret, eventual în case conspirative. La acest capitol insa se inregistrau numeroase lipsuri: “Am spus de atatea ori ca munca informativa este baza și în problema bandelor se poate spune ca este o crima ca se desconspira informatorii, nu se asigura apararea lor, nu avem atentie fata de ei și aceasta este o pozitie criminala. Avem cazuri cand informatorii au fost omorati sau maltratati fiindca-i desconspiram nu-i aparam ne intalnim cu ei la Sfatul Popular, postul de Militie sau mergem în cisme sau imbracati în haine de securitate. Nu sunt admisibile nici un fel de explicatii în ce priveste desconspirarea informatorilor.”7

“În unele regiuni în mod deosebit la Pitesti și Stalin8 sunt recrutati informatori din randul muncitorilor forestieri, flotanti, pe acre sunt nevoiti sa-i abandoneze deaorece acestia schimba mereu locul de munca.”9

“Astfel, în multe locuri nu se pastreaza contactul permanent cu informatorii, iar la intalnirile ce au loc discutiile intre lucratorul operativ și infomator se desfasoara în mod anarhic; fara un plan bine definit, fara sa urmareasca canalizarea activitatii acestora catre problemele principale. În alte cazuri materialul furnizat de informator nu este exploatat și astfel nu se dirijeaza pe mai departe munca informatorului, acesta pierzandu-și increderea în seriozitatea organelor noastre.”10

Pentru grupul Arnăuțoiu, în 1953 agentura ajunsese la un numar de 105 informatori, dintre care numai 15 erau calificati.11

5 ibidem, f. 9

6 Voicu – Arnăuțoiu – Luptatorii din munti. Toma Arnăuțoiu. Grupul de la Nucsoara. Documente ale anchetei, procesului, detentiei, Bucuresti, editura Vremea, 1997, p. 524

7 idem, dos. 10104, f. 10

8 regiunea Stalin cuprindea zona de nord a Fagarasului

9 Arhiva Serviciului Roman de Securitate,fond “D”, dos.10104, f. 51

10 ibidem, f. 52

11 ibidem, f. 24

ARESTAREA ȘI ANCHETAREA O alta metoda de a obtine informatii

referitoare la partizani era arestarea și anchetarea cu batai și torturi a sustinatorilor. În aceste cazuri, impresuineaza în mod deosebit brutalitatea acestor anchete. Nu de putine ori oamenii erau mutilati. de aceea uneori declaratiile lor sunt pure fantezii, menite sa puna capat torturii: “Securitatea il tot lua pe el12 și-l chinuia mereu, ca sa spuna de ei.13 Acum ei daca plecasera [în munte] nu ne spuneau noua unde sunt. Și nu mai stiai ce sa spui, ca era urgia pamantului. Daca stiai de ei nu era bine, daca nu stiai, tot asa, tot te batea. […] Ne dadea drumul acasa rupti de oase. […] Pe sora mea [Matilda] au arestat-o și-au dus-o la Bradulet și acolo aveau o roata și au pus-o pe roata aia de o bateau. O bateau pana cadea în nesimtire. Dupa ce lesina o dadeau jos, o puneau pe podea și aruncau apa pe ea și o trezeau din nou.”14

“Pe mine15 m-a luat și m-a dus în Nucsoara . M-a chinuit, mi-a pus catusele de maini la spate, m-a suit pe un scaun, de pe scaun pe masa. Era un plutonier, unu Marinica. Și m-a legat de-un belciug în tavan. Tineau 3 insi de lant și unul mi-a tras masa de sub picioare și m-au lasat atarnat cu mainile la spate, ca mi-a rupt mainile. De atunci nu mai pot ridica mana asta mult. Ma intepau prin picioare sa spun, ca stiu de ei și nu spun.”16

Asupra violentelor la care erau supusi anchetatii nu

12 este vorba despre Constantin Jubleanu

13 este vorba despre Maria și Titu Jubleanu

14 Interviu cu Verona Jubleanu, comuna Nucsoara, judetul Arges, 22 iulie 1997

15 Interviu cu Constantin Tefeleu, sat Slatina, comuna Nucsoara, judetul Arges, 21 iulie 1997

16 este vorba despre Matilda Jubleanu

exista nici un dubiu. Acest fapt este consemnat nu doar în interviurile luate recent, ci, surprinzator, chiar în documente: “Cei de mai sus au fost trasi la grinda cu funia, legati cu mainile la sapte, dupa care au fost trimisi în munte dupa banditi. […] A fost ridicata fata fugarului Jubleanu Titu în varsta de 17 ani, aceasta a fost batuta, mai mult I s-a dat foc l apartea de jos a corpului, astfel copilul fiind nevoit sa spuna diferite minciuni, la care a revenit spunand ca nu-i adevarat ci a spus numai minciuni de frica.”17

“În drum informatorul a fost imbracat cu un trenic de militie și sapca în cap, dandu-i și doua incarcatoare de pistol mitraliera în mana, iar informatorul a spus sa I le bage în buzunar intrucat în mana nu le poate duce fiindca vinele erau sucite și inflamate.”18

Asadar și aceasta categorie de persoane era considerata de Securitate ca “informatori”. Totusi exista o evidenta distinctie fata de celelalte categorii de informatori. Faptul ca dadeau informatii sub tortura și amenintari nu ii poate incadra în categoria clasica a informatorilor. De altfel, nici partizanii nu ii considerau informatori. Asemenea situatii i-au impins pe unii la moarte: “De la stana Coltii Gemenii a fost ridicat baciul Rotaru I. din comuna Petrosani – Muscel, care a fost intrebuintat ca, calauza și totodata a ne procura informatii intrucat banuiam ca este imposibil ca su stie nimic, data fiind ocupatia lui care il tinea în permanenta la poalelel muntilor. Susnumitul pentru a evita anumite marturisiri și-a spintecat abdomenul și chiar dupa 24 ore a recunoscut sa [nu] spuna nimic

17 I. Voicu – Arnăuțoiu – op.cit., p. 319

18 ibidem, p. 321

fiindu-i frica de partizani intrucat a depus juramant.”19

Obtinute intr-un fel sau altul, aceste informatii trebuiau exploatate pentru lichidarea grupului de partizani. Organizarea acestor informatii se facea la diferite nivele, mai direct sau mai subtil. Cea mai eficienta metoda de exploatare a lor erau combinatiile informative. Era totodata și cea mai completa, presupunand conspirativitate totala și subtilitate.

COMBINATII INFORMATIVE Combinatiile informative presupuneau lansarea unor informatori de profunzime în mediul partizanilor cu o legendacat mai verosimila. Acesti informatori aveau diferite misiuni. Unii trebuiau sa ia legatura cu partizanii în calitate de vechi cunostinte și sa cultive aceasta realtie. Altii trebuaiu sa isi ofere serviciile partizanilor pentru a le castiga increderea și a-i putea astfel localiza. Altii erau lansati ca “fugari”, cerand partizanilor sa fie primiti în grupul de rezistența. Altii aveau pur și simplu ordin de a deschide foc atunci cand ii intalneau.

Pentru grupul Aranutoiu au fost create numeroase combinatii informative: “…s-a trimis ca informator preotul GEORGESCU din com. Laicesti Muscel, caruia I s-a simulat o arestare, și a scapat de sub excorta/acesta în urma prelucrarii și angajamentului luat de el/ de a se duce ca fugar la banda și cu prima ocazie ne va anunta personal locul unde se gaseste banda.”20

“În vederea depistarii acestei bande de catre D.G.S.S. s-a

19 ibidem, p. 130

20 Arhiva Serviciului Roman de Securitate,fond “D”, dos.11251, vol. 1, f. 32

intocmit un plan de combinatie, prin creerea unei bande de diversiune care la 1 august a.c. [1951] a fost introdusa în teren pe raza D.R.S.S. Arges.”21

“Astfel, au fost puse în aplicare un numar de 6 combinatii22 și anume

a) Avand experienta ca odata cu luarea zapezii banditii vor iesi din adaposturile lor și vor merge la diferite depozite sau magazii ale I.F.E.T23-ului aflate în munti pentru a le jefui, asa cum au facut și în alti ani, au fost fomate și introduse un numar de 6 echipe inarmate, la diferite lucrari ale acestei unitati. Aceste echipe sunt formate din cate doua organe de Militie imbracate civil și cate un informator calificat, care au sarcina ca la aparitia banditilor la una din aceste Unitati, sa actioneze cu foc. În acest scop s-a tinut seama sa fie dotate cu armament verificat și coerspunzator, incat sa formeze o unitate de foc superioara fata de a banditilor.

b) În acelasi scop a fost introdusa o echipa de taria a trei oameni (organe de Militie) sub forma de salariati aflati la cura, la cabana C.G.M. Voinea.

[…]

d) Intrucat din unele informatiimaia vechi este cunoscut faptul ca banditii în perioada pescuitului isi fac aparitia pe valea Raului Doamnei, a fost recrutat…24 fost coleg de scoala și prieten bun cu banditul Toma Arnăuțoiu care sub forma de pescar a fost dirijat pentru a stabili o legatura cu banditii.

21 idem, dos. 2168, vol. 20, f.17

22 am preluat din document doar 4 din cele 6 exemple

23 IFET – urile erau lucrarile forestiere din zona

24 text incomplet

e) Cum comuna Nucsoara nu are preot (cel care a fost se afla arestat25 […], a fost introdus informatorul “I.T.” de profesie preot, care sa deserveasca parohia respectiva, fiind dirijat în randul elementelor de sprijin ale bandei, cu scopul de a stabili o legatura de durata cu banda, și care deasemeni ulterior sa ne permita a trece la operatiuni.”26

În afara combinatiilor informative, o metoda frecvent folosita era organizarea asa – numitelor “scotociri”. Acestea constau în acoperirea cu trupe de Securitate a unei largi suprafete în zona unde erau semnalati partizanii. Trupele erau dispuse în cercuri concentrice, astfel incat sa ii impiedice pe partizani sa paraseasca zona. Distantele dintre soldati erau aproximativ egale, fiecare avand obligatia de a cerceta cu atentie teritoriul unde era repartizat. Pentru a completa supravegherea zonei respective, se instalau posturi de panda. Acestea apareau mai ales dupa incheierea “scotocirii”. Erau alcatuite din cativa soldati și subofiteri și erau plasate în punctele obligatorii de trecere și pe potecile mai importante.

Pentru supravegherea potecilor existau mai multe metode: se asezau betigase astfel incat, trecand, sa fie lovite noaptea; o portiune de nisip fin unde se imprima urma pantofului; fire subtiri de ata asezate la inaltimea omului27etc.

Dar și în cazul unor asemenea actiuni nu s-a pastrat nici un fel de conspirativitate, comenzile dandu-se cu glas tare, în asa fel

25 este vorba despre preotul Ion Dragoi

26 Arhiva Serviciului Roman de Securitate,fond “D”, dos.2168, vol. 18, f. 42

27 I.G. Ogoranu – “Brazii se frang, dar nu se indoiesc”, Timisoara, Editura Marineasa, 1993, vol. VII, p. 84

incat banditii puteau sa auda de la distante mari apropierea trupelor care scotoceau și sa ia masuri de prevenire. […] O parte a ostasilor n-au pastrat disciplina focului […], nu au stiut sa foloseasca focul la distanta mica, fapt pentru care s-au soldat accidente, prin ranirea a 4 ostasi prin imprudenta.”28

O deficienta esentiala consta adesea în faptul ca aceste operatiuni aveau o baza pur teoretica. Ordinele veneau “de sus”, fara ca ofiterii operativi din zona sa fie intotdeauna consultati. Aceste proiecte se faceau de multe ori pe baza unot rapoarte anterioare, desi era posibil ca situatia sa se fi schimbat intre timp.

Rotirea ofiterilor operativi era un alt neajuns. Ofiterii nou veniti aveau nevoie de timp pentru a se familiariza cu zona și persoanele de care aveau nevoie. Insuccesele erau explicate prin incompetenta predecesorilor.

Mai erau apoi și neintelegerile dintre ofiterii de Securitate și cei de Militie. Primii se considerau superioro, tratand militienii ca subalterni.29 De aici o sursa de conflict.

În realitate, ofiterul de Securitate cu gradul cel mai mare în zona era un mic tiran. El putea dispune anchete, scotociri și adesea isi permitea abuzuri. De aici imaginea ireparabil negativa care se pastreaza “securistului”.

SUPRAVIETUIREA PARTIZANILOR. Partizanii stiau din VIATA COTIDIANA viata de zi cu zi despre aceste tehnici de urmarire ale Securitatii. Au avut ocazia sa simta practic

28 Arhiva Serviciului Roman de Securitate,fond “D”, dos.10104, f. 54

29 ibidem, f. 28

abilitatea sau punctele slabe ale acestor metode. Desigur, toate greselile Securitatii, mari sau mici, erau imediat speculate de partizani. Pentru fiecare dintre aceste metode ei trebuiau sa gaseasca un antidot pentru a putea supravietui.

Astfel, partizanii aveau în sate propria lor retea de informatii. Inca de la plecarea în munte au existat sustinatori, adica persoane care le puneau la dispozitie alimente, imbracaminte și informatii. Acestia proveneau în primul rand dintre rude și prieteni, dar erau și sateni obisnuiti, convinsi de legitimitatea actiunii lor.

Sustinatorii sau cercul doi al rezistentei, erau victimele predilecte ale brutalitatilor Securitatii. Desi nu erau arestati cu titlu permanent, asupra lor exista o presiune continua de ordin fizic și moral, ceea ce ei numesc “hartuiala”. În general, Securitatea stia cine erau oamenii din sat ai partizanilor. Nu erau imediat deferiti justitiei tocmai în speranta ca pot fi folositi drept momeala și nu atat din lipsa unor dovezi concludente. Dupa cum am vazut, o parte (daca nu majoritatea) deveneau în timp “informatori”. Unii se lasau chiar instruiti în vederea unor combinatii informative. Puteau fi astfel mai de folos partizanilor dandu-le informatii asupra intentiilor Securitatii. Ofiterii de Securitate remarca acest lucru în sedintele de analiza a strategiei de lucru: “S-a mers pe linia de a crea o agentura numeroasa și multi dintre acestia sunt informatorii banditilor.”30 “Superficialitatea cu care s-au facut unele recrutari a dus la desconspirari dovedindu-se mai tarziu ca au fost folositi nesinceri, care în fond informau pe banditi despre intentiile

30 ibidem, f. 7

organelor noastre.”31

Sustinatorii din sate erau indispensabili partizanilor. Acestia coborau deseori din munte pentru a lua legatura cu “cercul doi”, tocmai pentru a contracara o parte din proiectele Securitatii și a se aproviziona: “… comunele de la poalele muntilor de unde sunt originari o parte din banditi, unde de foarte multe ori se duc, se aprovizioneaza și chiar se informeaza de opreatiunile intreprinse de organele Securitatii pentru prinderea lor.” 32

“Am stat o zi în padurea din Suhara și seara ne-am dus în satul Nucsoara la GHICA BELU MICU și ne-a dat alimente – malai, carene și ne-am intors în Suhaia. În domiciliul acestuia am stat și am servit masa cu care ocazie ne-a spus ca în sat se gaseste multe patrule. […] Am luat legatura de aceasta data și cu sotia lui Basoiu. Dupa ce ne-a gazduit la plecare ne-a dat alimente malai, pastrama și cas, tigari și am plecat. […] Tot în acest timp am fost și la Constantin I.Pasol, am stat putin de vorba cu el și ne-a dat informatii ca în sat se afla multe patrule.”33 “în acest timp la data de 3-4 august 1951 am luat legatura cu Gherman din Corbi pe care il cunoasteam și ne-a dat informatii ca se gaseste armata prin comuna, dupa care am plecat inapoi în padure.”34

Oamenii din sate nu erau insa singura sursa de alimente și informatii. Exista intotdeauna vanatorii, zona muntoasa fiind bogata în vanat. Aceasta avea insa inconvenientul ca presupunea risipa de munitie, atat de necesara apararii. De asemeni, daca în

31 ibidem, f. 51

32 ibidem, f. 50

33 I. Voicu – Arnăuțoiu – op.cit., p. 387

34 ibidem, f. 417

zona se faceau scotociri, focurile de arma ar fi atras atentia asupra localizarii partizanilor.

A treia posibilitate era aprovizionarea de la stane, cabane și lucrari silvice. Intotdeauna cand se face referire la asemenea cazuri în documentele oficiale, se foloseste termenul de “jaf”. El apare atat în sintezele anuale pe activitatea grupului, cat și în declaratiile de ancheta ale pasrtizanilor. Ultima situatie este, desigur, un rezultat al presiunii anchetei. Aceste “jafuri” au mai multe elemente paradoxale. În primul rand, de fiecare data partizanii lasau la fata locului bonuri în care treceau alimentele și lucrurile luate în cantitati exacte. Aceste bonuri erau semnate de grupul Arnăuțoiu cu “Partizanii libertatii”. În aceste bonuri se spunea clar ca toate lucrurile au fost jefuite. Singurul scop al acestor bonuri era de a evita ca ciobanii sau cabanierii sa fie acuzati de complicitate. Dupa un oarecare timp de la plecarea partizanilor , acestia anuntau Securitatea de “jaful” comis, aratau bonul și astfel scapau de acuzatii. Desigur, asta nu ii impiedica sa repete gestul de cate ori treceau partizanii prin zona.

Chiar declaratiile în care partizanii recunosc ca au jefuit asemenea obiective contin și elemente contradictorii. Iata ce declara Toma Arnăuțoiu în interogatoriul din 14 octombrie 1958: “…ne-am dus sa atacam stana din muntele Capatana, pe care am jefuit-o lunad cantitatea de 30 kg branza și 30 kg malai. La acea stana am gasit baci pe Ion Miticel din Stanesti – pe Vintila din Stanesti și alti ciobani. Am discutat cu acestia dusmanos la adresa regimului democrat popular din R.P.R. și alte probleme despre armata care ne urmarea”.35 Asadar, desi au “jefuit” stana respectiva, partizanii au conversat “dusmanos” la adresa regimului cu ciobanii. Situatia este cel putin paradoxala.

În aceeasi declaratie alui Toma Arnăuțoiu apare: “…am plecat sa dam o lovitura la o lucrare a I.P.I.L din punctul <Oticu>. Am gasit la aceasta lucrare cca 5 oameni, restul fiind plecati. Am cunoscut pe MOICEANU, BALAN, NAE JUGARISTU și altii – din Rucar sunt aceste persoane. La aceasta lucrare am stat timp de 3 zile. Am jefuit aceasta lucrare luand 200 kg malai, fasole, sunca și 8 paturi pe care le-am ascuns în padure în apropiere de stana.”36

Reiese clar ca partizanii ii cunosteau pe muncitorii de la lucrarea respectiva. Mai mult decat atat, au stat impreuna cu ei trei zile. În aceste conditii este greu de crezut ca a avut loc un jaf. În majoritatea covarsitoare a cazurilor, partizanii cunosteau persoanele carora li se adresau. Orice necunoscut putea fi un informator intr-o combinatie subtil gandita. De aceea se adresau persoanelor verificate, cunostinte mai vechi, în care aveau incredere: “Din Leaota în drum spre Dambovita ne-am intalnit cu ciobanii de la sterpele din caldarea Zarnei anume CULICI PAVEL din Domnesti, NICA MARIUT din Corbi și unul ION din catunul ZARNA și altul Victor din Rucar și altul Dumitru din Valeni raion C.Lung Muscel. Am dormit noaptea cu ei la bordei, cu care ocazie am discutat dusmanos la adresa regimului democrat popular din R.P.R.”37

Uneori la stani erau fixate posturi de panda. De aceea, de obicei, partizanii supravegheau o vreme stana sau lucrarea

35 ibidem, p. 415

36 ibidem, p. 416

37 Arhiva Serviciului Roman de Securitate,Fond “D”, dos.11251, vol. 2, f. 14

respectiva inainte de a se apropia. În ce priveste alimentele aduntae, acestea erau asezate în depozite (gropi captusite cu lemne și astupate), la care isi fixau puncte de reper pentru a le recunoaste. În asemenea depozite se aflau cantitati destul de mari de alimente: “…am cautat la gropile cu alimente și le-am masurat ca sa stim ce ratie ni se cuvine pe zi și am gasit noi 45 oale de malai, 12 oale de fasole, 25 oale de faina, 50 kg de branza și am avut și ca 12 kg carne uscata și 4 kg unt, praz, morcov.”38

Cu toate acestea, partizanii erau adesea flamanzi. Pentru a evita localizarea de catre Securitate în fiecare zi erau strabatute distante kilometrice. Nu intotdeauna se aflau în apropierea unor asemenea depozite de alimente sau a sustinatorilor din sate. Datorita acestei patrulari continue reau foarte geru de localizat. Chiar daca informatorii de la stani sau lucrari silvice și cabane raportau ca au fost zariti intr-un loc, acesta era parasit curand. Niciodata nu ramaneam intr-un loc mai mult de cateva zile. Cand se faceau “scotociri” ale muntilor de trupe de Securitate, aveau doua optiuni: dac erau preveniti de sustinatori, paraseau zona inconjurata; daca erau luati prin surprindere, se strecurau printre randurile de soldati, mai ales prin zone abrupte și periculoase, evitate de acestia. Uneori se recurgea și la diversiuni se lasau intentionat vazuti intr-o anumita zona, pe care o paraseau apoi imediat. Astfel securitatea ii cauta acolo unde nu erau.

Din principiu, partizanii evitau sa fie vazuti de orice persoana necunoscuta, fiind foarte precauti fata de orice strain: “Pe ziua de 8 ianuarie 1951, auzim niste chiote de femei. Stam noi

38 idem, dos. 1238, vol. 48, f. 29

sa ascultam și se apropiau din ce în ce de noi erau doua femei dupa bureti și una cum a trecut ca a dat mai pe aproape și a observat ceva. Atunci domnul Tomita39 a iesit la ea și i-a spus ca este padurar, le-a intrebat de biroul populatiei […] nu mai puteam sti ce fac ele și a doua zi am plecat de acolo.”40

Alteori, patizanii isi faceau de bunavoie simtita prezenta unor straini. Aceasta se intampla insa mai rar, mai ales atunci cand doreau sa transmita un mesaj politic: anume ca nu au murit și ca nu și-au schimbat parerile – “Ajunsi la aceasta lucrare am gasit pe un paznic […]. Cu aceasta ocazie terorista Plop Maria, în ura ei fata de regimul democrat popular din R.P.R. a distrus tabloul unui conducator politic al U.R.S.S. care se afla afisat intr-un dormitor din baraca atacata de noi. Tot aici teroristul Marinescu Ion a distrus tablourile conducatorilor partidului și guvernului R.P.R. care se aflau afisate în baraca atacata de noi.”41

Semnificativa este și scrisoarea intitulata “Domnule sef Prim” trimisa presedintelui comitetului provizoriu al comunei Nucsoara: “Ai mare grija și urmeaza drumul renumitului dumitale antecedent42 și urmati aceeasi ura și teroare, arestati lumea nevinovata, infundati puscariile, notati și talhariti mereu oamenii care s-au deschis ochii etc-etc. Numai te sfatuiesc sa ai mare grija ca ceeace doriti altora va va darui Dumnezeu […]. Te mai sfatuiesc sa-ti mai pui și Dta intrebarea dac este legal și mai ales dupa <Constitutia dvs. democrata> faptul ca tineti inchisi fara vina oameni batrani […]

39 este vorba despre Toma Arnăuțoiu

40 A S R I, fond “D”, dos 1238, vol. 45, f 10

41 Ibidem, vol. 43, f 12

42 precedent

Aud mereu fel de fel de planuri pe care le paziti pentru prinderea noastra și regret ca va hraniti cu iluzii desarte, dupa cum credeti ca Aud mereu fel de fel de planuri pe care le paziti pentru prinderea noastra și regret ca va hraniti cu iluzii desarte, dupa cum credeti ca o sa mosteniti pamantul, nedandu-va seama ca sunteti foarte aproape de sfarsitul care va gadila la picioare deja.”43

Totusi, optimismul din aceste randuri este usor demonstrativ. La jumatatea anilor ‘50 speranta “venirii americanilor “ se destramase aproape complet. Partizani iti dadeau seama ca ,în aceste conditi, rasturnarea regimului era mult mai dificila.Dar calea inapoi era, oricum inchisa, asa ca nu avau decat sa traiasca mai departe acesta “poveste” a durerii.Iate ce scrie Constantin Jubleanu intr-un jurnal recuperat de Securitatedin ultimul adapost al partizanilor : “Era mai seara am luat creasta aproape pana la Zbuciumatul și acol ne-am lasat la vale pe dunga neagra și am urcat spre Scarisoara, prin coltii Pojeni. Coltii erau inghetati și cu zapada și femeile erau incaltate cu opinci și ce sa vezi ca abia le-am uscat în creasta. Foamea ne intetise și era seara și noi nu mancasem nimic […] N-am mers mult și a scapat Maria pe omat, norcul a fost ca n-au fost colti pe acolo ca acolo ii ramaneau oasele. […] Și atunci ne-am safatuit sa dam pe Valsan în jos, asa am facut și cand am ajuns în marginea jipului am pierdut hatasul. Am cautat noi dupa el dar nu am gasit ca era noapte și atunci am rams în margine, am scormonit noi dupa vro doua lemne cu chiu cu vai am facut un pic de foc, era o zapada mare și mai și ningea cate

43 I. Voicu-Arnăuțoiu-op. cit, p. 234

putin. Am facut noi mancare ca nu mai puteam de foame și de frig dupa ce am mancat ne-am culcat putin, dar ce sa dormi ca era frig grozav de credeam ca nu se mai face ziua.”44

ARESTAREA Din toamna anului

1952 s-a produs o schimbare de tactica la grupul de partizani. Pana atunci ei gravitasera în jurul comunelor Nucsoara, Slatina, Sboghitesti, unde aveau cei mai multi sustinatori. Dar în aceste sate Securitatea isi crease deopotriva o agentura informativa destul de ampla. De aceea la sfarsitul anului 1952 partizanii s-au retras în apropierea comunelor Corbii, Poenarei, unde aveau mai putine legaturi. Ca urmare, erau și mai putin vulnerabili, intrucat Securitatea nu stia unde se aflau partizanii și nu putea crea o retea informativa. Din 1953 legaturile cu Nucsoara au fost intrerupte aproape total. Singurele persoane de contact cu acest sat au ramas surorile Ana Simion și Marina Chirca. Tot ele trasmiteau stirile sotilor Arnăuțoiu, care insa nu au mai avut nici un contact personal cu fiii lor Toma și Petre, incepand cu acel an. În perioada 1953 -1958, Securitatea nu a detinut alte noutati despre partizani decat “jefuirea” unor stani, cabane, lucrari silvice. Ele nu permiteau insa localizarea grupului ( alcatuit atunci din Toma și Petre Arnăuțoiu, Tica Jubleanu și Maria Plop). Probabil prin 1953 – 1954, acestia s-au stabilit definitiv în apropierea comunei Poenarei, în punctul “Rapele cu brazi”. Aici și-au facut un bordei complet camuflat, folosit pana în 1958: intr-un perete abrupt și lutos au sapat o camera adanca de cativa metri, la intrare era fixata o usita camuflata cu pietris și vara cu frunze și

44 ibidem, p.p. 639 – 640

vegetatie. Bordeiul fiind în peretele abrupt, nu se putea ajunge la el decat pe o scara destul de lunga, pe care partizanii și-o confectionasera din franghie. Tocmai din aceste motive era foarte greu de vizualizat.

Nici una din tehnicile Securitatii amentite anterior nu a dus la desoperirea acestui bordei. În cele din urma, arestarea a fost posibil datorita unei tradari. Totusi, pentru a ajunge la momentul arestarii, Securitatea a folosit trei combinatii informative deosebit de ingenioase.

Prima combinatie o viza pe Ana Simion, legatura partizanilor din Nucsoara. Ea era singurul punct viabil de pornire al Securitatii pentru localizarea partizanilor: “În com. Nucsoara – satul <Bahna> exista o magazie a S.M.T. -ului. În apropierea acestei magazii domiciliau Marinica Chirca și sora acesteia.45 Agentul trebuia deci mutat intr-o functie oarecare la aceasta magazie de alimente. […] În felul acesta agentul <Mohora Mihail> a fost introdus în zona chiar în vecinatatea surorilor Chirca. […] Intrucat agentul esra necasatorit, el a cerut unui cunoscut al sau sa- caute în sat o femeie care ar putea sa-i gateasca mancare contra plata. Ca urmare, cunoscutul agentului i-a comunicat acestuia dupa un timp ca ar putea sa ia masa la locuitoarea Ana Simion […] Intrucat agentul <Mohora Mihail> se mutase cu domiciliul la Ana Simion, el avea posibilitatea sa stabileasca toate deplasarile facute de cele doua femei.46[…] Cateva luni mai tarziu, prin natura relatiilor care se creasera intre agentul <Mohora Mihail> și Ana Simion, agentul devenise un fel de

45 Este vorba despre Ana Simion

46 Este vorba despre Ana Simion și Marina Chirca

stapan al casei. El incepuse sa arepare acareturile din curte, salariul castigat il aducea în casa, cumparase un vitel pe care il crestea, facea planuri în legatura cu repararea casei și alte asemenea treburi gospodaresti, fapt care a determinat-o pe Ana Simion sa vada în agentul nostru un om cu intentii serioase de aramane în comuna și de se casatori cu ea.”47

În aceste conditii, agentul sa faca impreuna un drum la Miercurea Ciuc pentru a-și ridica certificatul de nastere în vederea casatoriei și a o prezenta<versioarei> sale ce locuia în acest oras. Pe drum, cei doi sunt arestati sub pretextul detinerii unei mari cantitati mari de alcool și au fost adusi la Militie, apoi la Securitate. În aceste imprejurari, Ana Simion a fost recrutata ca agenta în vederea arestarii partizanilor. În aceasta combinatie se miza mult și pe influenta pe care agentul o avea asupra ei Totusi, combinatia a fost un esec, Ana Simion a fost cuprinsa de remuscari. Odata intoarsa acasa, fuge impreuna sora sa în alt sat, unde vor sta ascuse cativa ani, pana au fost arestate în 1963.

A doua combinatie informativa il miza pe preotul Andreescu, din Nucsoara, despre care se sti de asemeni ca are legaturi cu partizani. Preotul Andreescu a fost scos din satul natal, intrucat arestarea sa ar fi dus imediat la schimbarea pozitiei partizanilor: “Prin Departamentul Cultelor (de la Bucuresti) s-a solicitat imputernicitului de culte regional și Episcopului de Arges sa dea 5-6 preoti care, timp de o luna sau doua, sa mearga în N Moldovei în misionarism, pentru combaterea stilismului. […] Astfel, organele securitatii de stat, printre persoanele propuse imputernicitului de

47 I. Voicu-Arnăuțoiu-op. cit, p.p. 601-605

culte l-a numit și pe preotul Andreescu Nicolae din comuna Nucsoara. Pentru ca în zona sa nu se nasca banuieli, au fost propusi și doi preoti din comunele vecine în care preotul Andreescu isi desfasura activitatea bisericeasca. […] La Mitropolia din Iasi, organele noastre au aranjat ca acesti preoti sa fie repartizati cat mai departe unul de altul.”48

Astfel a fost posibila arestarea preotului Andreescu și anchetarea sa. Pe aceasta filiera s-au obtinut informatii extrem de importante ce au permis elaborarea combinatiei finale, care a dus la arestarea partizanilor.

Combinatia l-a avut ca subiect central pe Grigore Poinareanu. “Studiind și alte elemente de legatura ale bandei, organele noastre s-au oprit totusi asupra numitului <Marinache Ghe>49 deoarece el ramasese ultima legatura a bandei cunoscuta organelor noastre și singurul deci în masura ca intr-un timp relativ scurt sa predea organelor securitatii de stat intreaga banda.”50

Grigore Poinareanu era considerat de catre partizani o persoana de mare incredere. Timp de cativa ani acesta il sustinuse permanent, punandu-le la dispozitie haine și alimente. De asemenea era una dintre putinele persoane la care partizanii veneau acasa dupa retragerea din 1953, aceasta și fiindca locuia în Poenarei, deci aproape de bordei. Totusi Poinareanu avea punctul sau slab, care l-a determinat sa accepte colaborarea cu Securitatea: “Faptul ca <Marinache Ghe> ducea o viata de huzur, ca-i placea viata desfranata și de placeri, ca era foarte comod,

48 ibidem, p.p. 618-619

49 Este vorba despre Grigore Poinareanu

50 I. Voicu-Arnăuțoiu-op. cit, p.p. 601-605

determina organele de securitate sa credea ca el nu va renunta cu atata usurinta la acest mod de viata și indeosebi la libertate.”51

Poinareanu avea fixata o intalnire cu partizanii pentru seara de 19 mai 1958, în apropierea casei sale. A adus cu sine o sticla de tuica în care fusesera introduse narcotice puternice. Partizanii nu au fost surprinsi, intrucat mancasera și bausera cu Poinareanu și inainte. Cand narcoticul și-a produs efectul, Poinareanu a dat semnalul ofiterilor de Securitate aflati în apropiere și s-a produs arestarea: “M-am dus și am condus pe Poinareanu pana aproape de casa fiind ora 24, m-am intors la Arnăuțoiu Petre pe care l-am gasit dormind, aproape intepenit. Am tras de el și l-am zgaltait fara sa-mi dau seama ce are, și vazand cu nu se poate scula , am cazut și eu alaturi de el. Aceasta se intampla pe la ora 1. Imi mai aduc aminte ca la ziua a aparut mai multe siluete, eu fiind ridicat în picioare, striga ceva, am rupt-o la fuga și am auzit impuscaturi – rafale de pistol automat. Nu stiu ce s-a mai intamplat ca m-am trezit la arestul securitatii din Pitesti.”52

“Dupa arestarea lui Arnăuțoiu Toma eu m-am retras în directia nord, spre comuna Corbii. Dupa ce am parcusr circa 1 km stationand în marginea raului Doamna, am fost descoperit și am trecut raul Doamna prin apa. […] Am parcusr iarasi vreo 400 m și m-am ascuns intr-un boschet, asteptand ca organele ce ma urmaresc sa treaca neluand în seama acel loc. […] am fost nevoit ca la aducerea cainilor de urmarire sa ma ridic din boscheti și astfel am fost arestat. […] De aici, la cererea organelor de stat, am

51 ibidem, p. 627

52 ibidem, p. 633

condus aceste organe la locul unde aveau bordeiul pentru arestarea și a celorlati doi – respectiv Jubleanu Constantin și Plop Maria. La strigatul meu și la somatia organelor de stat, Plop Maria a esit din bordei impreuna cu copilul53 și coborand pe scara, a fost arestata cand a ajuns jos.

Privitor la comportarea lui Jubleanu C-tin, am fost de fata cand, la somatiile facute, în loc sa se predea, a deschis foc de arma.”54

Acesta a fost sfarsitul “Haiducilor Muscelului”: Constantin Jubleanu a murit în schimbul de focuri, la bordei, iar Toma și Petre Arnăuțoiu, ca și Maria Plop și fiica ei de doi ani au fost arestati.

53 Este vorba despre Ioana Voicu – Arnăuțoiu, nascuta în munte

54 Ioana Voicu – Arnăuțoiu – op.cit., p. 636

ANEXE

A N E X A I

Lista grupurilor de rezistența și a organizatiilor anticomuniste din Romania ( perioada octombrie 1944 – 1962 )

Anexa cuprinde și organizatiile anticomuniste despre a caror activitate nu am intalnit o informatie detaliata, în documente. Ele sunt insa mentionate în mod repetat în diverse documente din Arhiva SRI.

Organizatiile anticomuniste, spre deosebire de grupurile de partizani, sunt grupari care nu s-au retras în munte. Activitatea lor consta de cele mai multe ori în confectionarea și raspandirea de manifeste.

În anexa de fata sunt mentionate numai gruparile de rezistența anticomunista, fara a se face referire la diferitele rascoale locale datorate mai ales colectivizarii.

Gruparile care au fost detaliate în capitolul I nu mai au în anexa de fata informatii suplimentare fata de cele deja prezentate. Lista acestor grupuri poate fi completata pe masura ce va avansa cercetarea acestei teme.

BUCOVINA

(grupurile de dupa 23 august 1944)

Grupul Valdimir Macoveiciuc – este organizat în toamna anului 1946 și rezista pana în iulie 1946, cand Macoveiciuc e impuscat.

Grupul Alexandru Sutea – este vorba despre o echipa de parasutati pe muntele Rotunda – Bistrita de unde trece în regiunea Vatra Dornei cu misiunea de a organiza rezistența anticomunista.

Grupul Ovidiu Gaina – este tot un grup de legionari parasutati în martie 1945 pe muntele Rotunda (Bucovina) cu misiunea de a organiza rezistența în masivul Argestru (muntele Giumalau).

Grupul Constantin Cenusa – activeaza din toamna anului 1948. Pe 29 august 1951, Constantin Cenusa se prede Securitatii și va fi condamnat la munca silinica pe viata.

Grupul Dragos Flocea – compus din 5 membri, actioneaza în jurul com. Stulpicani (jud.Campulung) în perioada 1948 – 1950.

Grupul Andrei Ghivnici – compus din 5 – 6 membri,actioneaza în zona Sucevita – Marginea în perioada 1948 – 1950.

Grupul Narscuci Silvestru – alcatuit din 8 -12 membri,actioneaza în zona Brodina – Argel în perioada 1949 -1951 .

Grupul Vasile Camaruta – actioneaza în regiunea comunelor Liteni, Valea Glodului, Bunesti

( jud.Baia ).

Grupul Gavril Vatamaniuc – a rezistat vreme de 8 ani (1949 – 1957) avand cea mai indelungata existenta dintre grupurile bucovinene.

Grupul Sandu Grigore – are o existenta de 1 an ( ianuarie – decembrie 1949) dupa care se alipeste “Garzilor lui Decebal”.

Grupul Garzile lui Decebal – infiintat în februarie 1949 la initiativa dr.Grigore Vasilache, avand ramificatii în mai multe judete din N. Moldovei.

“H. A. I.” – Sumanele Negre – organizat în iarna 1944 – 1945, în zona Dornelor, pe valea paraului Bancu.

MARAMURES

Grupul Ion Ilban – actioneaza în zona com. Dragomiresti de la inceputul anului 1949 pana în toamna anului 1950.

Grupul Popsa – se formeaza în 1949 la initiativa lui Vasile și Ion Popsa la Ieud; grupul este lichidat la scurt timp dupa constituire, arestarile fiind de peste 100 persoane.

Grupul Ilie Zubascu – este alcatuit din 7 persoane și este o continuare a grupului Popsa, lichidat în 1949. În noaptea de 1/2 octombrie 1950 au fost arestati toti membrii grupului, în frunte cu Ilie Zubascu.

Grupul Vasile Dunca – nucleul de rezistența era în com. Budesti.

Grupul “Tiblesul” – cea mai numeroasa grupare de rezistența anticomunista din Maramures; actioneaza în Tara Lapusului în perioada 1949 – 1953,

fiind condusa de Nicolae Pop.

Grupul preotilor greco – – este semnalat în 1950, alcatuit din 5

catolici persoane, intre care Grigore Salajan și Vasile Miclaus. Erau preoti greco – catolici de la manastirea Bicsad.

Grupul Dumitru Puscas – semnalat în 1950 pe teritoriul jud. Salaj, alcatuit din 3 membri, cu toti arestati în noaptea de 19/20 noiembrie 1950.

Grupul Ioan Viragos – isi desfasoara activitatea în toamna anului 1946 în codrii Tarii Oasului dar se dezorganizeaza în acelasi an, dupa arestarea sefului grupului.

Grupul Gheorghe Finta – reorganizeaza în 1947 membrii grupului ce fusese condus de Ion Viragos, dar toti membri sunt arestati în toamna anului 1947.

Grupul Pop – Oniga – isi desfasoara activitatea în zona Targu – Lapus – Viseu, imprejurimile Sighetului în perioada 1949 – 1953.

MOLDOVA

Grupul “Scutul Patriei” – a fost infiintat în primava anului 1949, fiind numit initial “Tanara Garda”, pentru ca apoi sa ia numele de “Scutul Patriei”. Conducatorul grupului era Ion Sabadac.

Grupul “Frontul Patriei” – infiintat în vara anului 1950 de catre Constantin Mahu impreuna cu preotul Nicolae Filip și Alex. Hrib. Este lichidat în 1951.

Grupul Fratiile de Arme – infiintat în primavara anului 1949 de catre Pamfil Salageanu și Grigore Caraza în zona Ceahlau (Neamt).

“Grupul clandestin – nu e un grup de partizani, ci un

anticomunist” nucleu de opozitie la regimul comunist aparut în cara anului 1949 printre elevii Liceului mixt Husi. A fost infiintat de Valeriu Nesteanu și grupa 19 elevi.

Organizatia “L.A.I.M.” – este o grupare anticomunista a studentilor din Iasi, care isi inceteaza activitatea în iunie 1947.

Organizatia Liviu – seful acestui grup facuse parte din Margineanu “L.A.I.M.”, iar dupa desfiintarea acesteia ia legatura cu preotul Matei Dumitru sub indrumarea caruia infiinteaza aceasta organizatie, care nu s-a retras în munti. Este arestat în

septembrie 1952.

Organizatia Matei Dumitru – Matei Dumitru, preot la episcopia catolica din Iasi, se pare ca a avut o oarecare sustinere din partea Legatiei Frantei, el coordonand activitatea nucleelor anticomuniste a lui Liviu Margineanu, Marius Rusu și dr. Ioan Gheorghiu.

Grupul Vasile Corduneanu – apare în primavara anului 1951 în jurul com. Pipirig ( jud. Bacau), grupand pe Ion Acatrinei, Nicolae Aioanei și Vasile Corduneanu. Nu sunt consemnate confruntari armate cu Securitatea.

Grupul Teodor Ungureanu – este format din 4 persoane, activand în jud. Bihor sau în zona Piatra Neamt.

Grupul Ioan Milian – este semnalat în 1952 în regiunea Bacau, fiind compus din fratii Matei și Mitica Sturza și Ioan Milian.

Grupul Ion Miclaus – este semnalat în 1952 în regiunea Iasi, fiind compus din Nicolae Soroaga și Ion Miclaus.

Grupul Ghita Popa – apare în august 1952, fiind alcatuit de Gheorghe Marcovici, Andrei Lefterache și Ghita Popa. Actioneaza în regiunea Galati.

Grupul Gheorghe Marcovici – semnalat în 1953 în regiunea Galati, alcatuit din 3 persoane.

Organizatia M.O.D.R. – descoperita în primavara anului 1950 în N. jud. Covurlui. Ca urmare, 7 din membrii acestui grup se retrag în padurile din zona.

Grupul Dan Constantin – semnalat în 1952 în regiunea Barlad, alcatuit din Nicolae Burca, Costin Rusu și Dan Constantin.

Organizatia “Celula de – semnalata în 1948 în regiunea

Rezistența” Barlad.

VRANCEA

Grupul Paragina – Timaru – constituit în vara anului 1948,

( “Vrancea”) dureaza pana în toamna anului 1949.

Grupul “Vlad Tepes II” – este o continuare a primei faze de

( Victor Lupsa) rezistența ( grupul Paragina – Timaru), dar extinsa la dimensiuni impresionante: 80 – 90 de persoane plecate în munte și aproximativ 200 de persoane organizate în comunele de la poalele muntilor Vrancei.

Organizatia “Mandristeanu” – organizatia are ramificatii și în jud. Bacau; seful grupului a fost ucis de Securitate în casa lui Gheorghe Damian din com. Parava.

FAGARAS

Grupul Gavrila ( “Armata – a actionat în perioada 1949 – 1955

Nationala Romana”) pe versantul nordic al muntilor Fagaras fiind unul dintre cele mai importante grupuri.

Organizatia prof. Mihai – este o organizatie care – și propunea

Novac sa sprijine partizanii din munti, initiata în orasul Fagaras, care grupa aprox. 40 de persoane.

Grupul Mogos – Mazilu – este vorba despre un grup de 20 de partizani din satele de pe partea N. a Fagarasului, oarecum adiacenta grupului Gavrila în perioada 1949 – 1950.

Organizatia “Vulturii” – este tot o organizatie de sprijin a partizanilor din munti, aparuta în satul Parau la intiativa invatatorului Ion Pridon. A Functionat în perioda 1948 – 1949.

Organizatia – la uzinele “Voina” din Brasov muncitorilor din aparut în 1948 o organizatie Brasov anticomunista condusa de Alexandru Fulicea, alaturi de care erau Ionel Fulicea, Eugen Dodea, Maceea, Dinescu,Lenuta și Victoria Faina, Alexandru Salca.

Grupul Dumitru – și-a desfasurat activitatea în 1949 Apostol pe valea Topologului, în S. judetului Arges, grupand aproximativ 40 de membrii activi.Seful grupului a fost impuscat noaptea de 5/6 februarie 1950 din dispozitia capitanului Carnu.

Grupul Nicolae Apostol – este un grup adiacent celui condus de Dumitru Apostol, reunanind 6 – 7 persoane cautate de Securitate datorita sprijinululi acordat grupului mare. Au stat ascunsi în imprejurimile

satului Carpenis (Arges).

Grupul Arsenescu – este grupul initiat de col. Gheorghe Arsenescu în 1948, inainte de discutiile cu fratti Arnăuțoiu. Acest grup și-a desfasurat activitatea în zona Dragoslavele – Muntele Rosu și a incetat sa mai existe ca grup compact inca din toamna lui 1948.

Grupul “Haiducii Muscelului” – a fost infiintat în primavara anului 1949 la initiativa lt. Toma Arnăuțoiu în colaborare cu col. Arsenescu, acesta din urma retragandu-se din grup în toamna lui 1949. Grupul a activat pana în 1958 în zona S. a muntilor Fagaras.

OLTENIA

Grupul “Arnota” – este infiintat în august – septembrie 1948 la initiativa lui Ilie Niculescu. Zona de actiune este Arnota, aproape de manastirea Bistrita (N. Olteniei). Grupul este lichidat în cursul anului 1950.

Organizatia “Miscarea – apare la initiativa lui Dumitru Totir și

romana de rezistența” Dumitru Masaramba, activitatea sa constand în tiparirea și difuzarea de manifeste.

Grupul Ionel Militaru – este semnalat în 1949 în N. jud. Ramnicu – Sarat, fiind alcatuit din 11 membri.

Grupul Marin Dumitrascu – este alcatuit din 3 membri ( Marin Giugulim, Gh. Dumitrascu și Marin Dumitrascu) și este semnalat în 1952 ca actioneaza în padurile din jurul comunelor Orodel – Carlu.

Organizatia “Miscarea – este alcatuit din 10 persoane, (cei tineretului regalist” mai multi studenti) și este semnalat în 1949 în Mehedinti.

Grupul “Izverna” – alcatuit din 4 membri, are o scurta existenta în primavara anului 1949 în padurile de langa Izverna (Mehedinti).

BANAT

Grupul Ioan Uta – este infiintat în mai 1947 și are ca zona de actiune în Valea Timisului (masivele Tarcu și Gogu), cu extinderi catre Caransebes, Lugoj și Timisoara. În februarie 1949 col. Uta este ranit mortal, dar în munte mai ramane un grup de 10 partizani.

Grupul Dumitru Isfanut – reorganizeaza supravietuitorii grupului Uta, fiind o continuare a acestui grup. În 1952 se divide în 3 grupuri mai mici, unul condus în continuare de Isfanut, altul condus de Dumitru Mutascu, iar al 3-lea format din Ghe. Balica și Iancu Baderca.

Grupul Duicu – este o ramasita a grupului Uta format din 14 – 15 persoane care afiseaza în diferite camere tablouri monarhice și trimit autoritatilor comuniste scrisori de amenintare.

Grupul Spiru Blanaru – Ghe. – este al 2 – lea nucleu important al Ionescu (“Teregova”) rezistentei banatene, alaturi de grupul col. Uta. Grupul Spiru Blanaru apare în 1948, iar în ianuarie 1949 fuzioneaza cu grupul Ghe. Ionescu. Spiru Blanaru e arestat în martie 1949.

Grupul Domasneanu – apare în 1948 în zona Herculane, iar în februarie 1949 comandorul Domasneanu este arestat.

Grupul Petre Ambrus – este infiintat în 1949, grupand pe Moise Roi, Iosif Toaca, Vlad Manole, Ioan Matei și Petre Ambrus. Seful grupului este arestat în ianuarie 1951.

Grupul Emilian Strian – este alcatuit din Ioan Selesanu, Atanase Bucur și Emilian Strian, fiind o continuare a grupului condus de maiorul Vasile Duma, lichidat anterior.

Grupul Nicolae Doran – s-a format în cursul anului 1948, datorita arestarilor de legionari. În 1950 era alcatuit din 5 persoane.

Grupul Nicolae Cretu – este alcatuit din 3 membri și actioneaza în zona Faget – Marginea – Glatna Romana.

arad

Grupul Gligor Cantemir – grupul se organizeaza în vara anului 1948, dar pe 20 – 21 decembrie este arestat Gligor Cantemir. Ultimii partizani ai acestui grup au fost arestati abia în mai 1952.

Grupul Adrian Mihutiu – grupul este organizat în 1949 la Ineu, iar în 1956 (cand a fost arestat seful grupului) cuprindea aproape 70 de membri.

Organizatia “Miscarea – ia fiinta la Arada din initiativa

Nationala de Eliberare” profesorului Ion Blagaila, grupand 38 de persoane. Arestarile se fac inainte ca aceasta organizatie sa-și puna în aplicare intentiile anticomuniste.

Grupul Ioan Bogdan – este format din 7 persoane ce actioneaza în regiunea Beius – Bihor.

HUNEDOARA

Grupul Lazar Caragea – apare în 1948 în com. Pui (Hunedoara), dar în iunie 1949 conducatorul grupului, ranit la cap și la picior este arestat.

Grupul Petru Vitan – supravietuitorii grupului Caragea se reorganizeaza în jurul lui Petru Vitan tot în zona Pui, grupul avand 4 membri și fiind semnalat inca în 1951.

Grupul Dumitrescu – cuprinde 5 – 6 persoane ce se adapostesc în varfurile Retezat și Cioclovina, este tot o urmare a grupului Lazar Caragea.

Grupul Ilie Remetea – se constituie în vara anului 1952, grupand 5 persoane. La 19 ianuarie 1953 intr-o confruntare cu Securitatea a fost impuscat mortal un militian (Petru Stan) și a fost ranit un altul

(C – tin Stohor). În februarie 1953 intregul grup a fost lichidat.

Grupul Vasile Lazar – este alcatuit din 3 membri, fiind semnalat în 1952 în jurul satelor Barasti – Frucsoara – Velisoara. Partizanii sunt arestati pe 5/6 noiembrie 1952.

Grupul “2” – este format din tarani și intelectuali care se adapostesc la aproximativ

6 km SE de comuna Roscani (Hunedoara) în locurile numite “Fata Rosie” și “Piatra”.

SOMES

Grupul Alexandru – alcatuit din 6 persoane, intre care

Podea Constantin Dracsan, Danila Jorj, Augustin Dracsan. Grupul a fost lichidat pe 25 nov. 1950.

RESITA

Grupul Liviu Wuc – se constituie în 1949 în zona comunelor Izverna- Zorlentul Mare (Resita). Grupul este lichidat în 1952.

ORADEA

“Organizatia Romana -era condusa de Nistor Badiceanu, independenta avand centrul în Oradea și ramificatii în N. jud. Bihor și jud.Salaj. Cea mai parte au fost arestati în cursul verii în veni 1958, unii insa s-au regrupat sub conducerea lui Vasile Furtos, arestat în 1949.

Organizatia Constantin – are centrul în Oradea, cu ramnificatii

Militaru în numeroase comune din jud. Bihor propunadu-și sa sprijine grupurile de partizani din munti și sa provoace (la momentul oportun) rascoale în sate.

BIHOR-TURDA

Grupul Leon Susman – actioneaza în m-tii Binariei, pe valea Ariesului. Grupul ia fiinta în 1946- 1947 și este lichidat în 1957, cand sunt ucisi conducatorii miscarii.

Grupul Cornel Deac – regrupeaza o parte a grapului Leon Susman ; Cornel Deac a fost arestat în iunie 1952.

Grupul Ionescu- – este alcatuit din 5 persoane și este Diamandi semnalat în zona Bistra-Muntele Mare-Muntele Baisorii și este lichidat în 1950.

Grupul Dabija- – este semnalat pe versantul oriental Macavei al M-tilor Apuseni, pe Muntele Mare (jud. Turda).Grupul este infiintat în februarie 1948 și este lichidat în vara anului 1949.

CLUJ

Grupul Teodor Susman -grup infiintat în 1949 în zona Rachitele-Scarisoara- Pietroasa, rezista pana în 1958 sub conducerea lui Teodor Susman jr. dupa arestarea tatalui sau, în decembrie 1951.

Grupul “E.C.S.” (“Echipa – infintat în 1948 de catre profesorul cruce și spada”) GheorgheGheorghiu-Marasesti. Grupul este lichidat în aprilie 1949, inainte de a se fi retras în munte.

Grupul Capota-Dejeu – în decembrie 1957 Iosif Capota pune bazele organizatiei “ Frontul National Crestin Iuliu Maniu-Gruparea pentru Libertate, Patrie și Cruce” care-și desfasoara activitatea pana în ianuarie 1958, activitate constand în multiplicarea și raspandirea de manifeste anticomuniste.

Organizatia”Comitetul -infiintat în 1956, condus de lt. activ

revolutionar” Teodor Margineanu, incluzand 14 persoane ( subofiteri, militari în termen) din cadrul UM 03425 Prunsu Bargaului. Programarea și actiunea armata pentru noaptea de 17-18 decembria 1956.

DOBROGEA

Grupul “Padurea -infintat în toamna anului 1947

Babadag” de fratii Nicolae și Dumitru Fudulea, la care se adauga, intre conducatori, Gogu Puiu, Stere Grasu și altii. Gogu Puiu moare în confruntare cu Securitate în iulie 1949, iar în martie 1950 sunt anihilati de Securitate fratii Fudulea.

Grupul elevilor tulceni – sentinta 12/18 decembrie 1948 condamna gruparea anticomunista- formata de 14 elevi ai liceului “Spiru Haret” din Tulcea.

Organizatia “Miscarea -infiintata la inceputul anului Nationala de Rezistența” 1952 de catre invatatorul Ion Antohe din Constanta

Alte grupuri

“Miscarea Nationala -organizatia apare în martie 1945, de Rezistența” grupand persoane influente din Bucuresti (amiralul Horia Macelariu, gen.Aurel Aldea, gen.Constantin Eftimie etc) propunadu-și sa organizeze la nivel national diferitele grupuri de rezistența armata anticomunista care existau deja pe teritoriul tarii.

“Grupul Inarmat Sinaia” -organizatia a fost infiintata în nov. 1944 sub conducera cap. (rezervist) Dumitru Popa,grupand pe cap. Mircea Criveanu, mr. Gheorghe Ghertner, lt- col. Alexandru Evolceanu, lt. Mircea Holban. Grupul s-a retras langa Busteni, unde au construit bordeie și-au realizat un depozit de armament. A fost afiliat la MNR.

“Graiul Sangelui” -organizatie aparuta la intiativa lui Ion Vulcanescu, grupand pe Nicolae Balaban, lt-col. Victor Constantinscu, lt.VirgilCofan, activitatea sa constand în raspandirea de manifeste. A avut legaturi cu N Radescu și a fost afiliata la MNR.

A N E X A II

Cronologie pentru activitatea grupului Arsenescu – Arnautoiu1

decembrie 1948 – – discutii la Bucuresti în vederea februarie 1949 constituirii unui grup de rezistența armata anticomunista în zona Nucsoara (jud.Arges); participa Gh. Arsenescu, Toma Arnăuțoiu, Ion Dumitrescu – Lazea, Gh. Ardei, Iosif Visoianu, Nicolae Nitu

2 – 3 martie 1949 – Toma Arnăuțoiu și col. Arsenescu sosesc la Nucsoara

13 martie 1949 – Toma Arnăuțoiu,Gh. Arsenescu și Ion Chirca formeaza primul nucelu al grupului de rezistența din munte

aprilie 1949 – grupul se largeste prin cooptarea lui Petre Arnăuțoiu, Titu, Maria și C-tin Jubleanu, Elena, Eugen și Gheorghe Chirca, Maria Plop, Benone Milea,

C – tin Popescu, Aurelia Costea

19 iunie 1949 – prima confruntare armata cu trupele de Securitate; s-a soldat cu moartea plt.mj. C-tin Apavaloaie și plt. Florea Lungu, iar Toma Arnăuțoiu a fost ranit în zona genunchiului

1 anexa cuprinde numai reperele esentiale ale acticitatii grupului; nu sunt mentionate actiunile de la stani, cabane și lucrari silvice sau intalnirile cu sateni, foarte numeroase și asemanatoare intre ele

21 iunie 1949 – s-a hotarat subdivizarea grupului în “gruparea Nucsoara” condusa de Toma Arnăuțoiu, “gruparea Slatina” condusa de Ion Chirca și “gruparea Domnesti”, condusa de col. Arsenescu. Totusi subdivizarea nu s-a produs în acest moment

28 iulie – 1 august 1949 – se produce subdivizarea grupului: o grupare condusa de Toma Arnăuțoiu (cuprinzand pe Petre Arnăuțoiu, Maria Plop, Titu, Maria și C-tin Jubleanu,

C-tin Popescu și Aurelia Costea); cealalta grupare era condusa de col. Arsenescu (cuprinzand pe Elena și Ion Chirca, impreuna cu fiii lor, Eugen și Gheorghe și Benone Milea)

august 1949 – Aurelia Costea se imbolnaveste și se retrage sin gruparea Arnăuțoiu; sta ascunsa pe langa casa pana pe 9 octombrie 1949, cand este arestata

august – septembrie 1949 – Gheorghe Mamaliga este cooptat în gruparea Arsenescu

20 septembrie 1949 – “tentaiva” grupului Arnăuțoiu de a ataca postul de pand al Securitatii din padurea Cucute

22 septembrie 1949 – Gh.Arsenescu se retrage din grupul de partizani de la Nucsoara; sta ascuns pana în 1961 în casa familiei Postoaca din com.Bughea (langa Campulung – Muscel)

octombrie 1949 – Gheorghe (Gel) Chirca, fratele lui Ion Chirca este arestat; a fost eliberat dupa cateva zile, facand legatura intre Securitate și Ion Chirca

– Elena Chirca se retrage din grupul de partizani și se intoarce acasa, de unde a fost arestata în decembrie 1949

noiembrie 1949 – Ion Chirca, puternic suspectat dde tradare, ete ucis de Gh. Mamaliga

– Gh.Mamaliga intra în grupul Aranautoiu

24 – 25 decembrie 1949 – sunt arestati: Elena Chirca și fiii sai, Eugen și Gheorghe; Aurel și Gh. Chirca (fratii lui Ion Chirca); Ana Simion. Dispare gruparea col.Arsenescu

25 martie 1950 – Ion Marinescu se incadreaza în grupul Arnăuțoiu

aprilie 1950 – confruntarea de la casa Rizea (I.Marinescu și Gh. Mamaliga vin la casa Rizea pentru a lua legatura cu seful de post Ionescu); schimb de focuri fara morti

6 iunie 1950 – Gh.Mamaliga moare în munte

9 iunie 1950 – I. Marinescu il impusca pe Darie Banu și il raneste pe Ion Bancescu

7 august 1950 – conflict armat pe Valsan; moare lt.maj. Ghita Alexandru și cap.Baloiu, iar C-tin Jubleanu este ranit

2 septembrie 1950 – confruntare armata cu subofiterii de Securitate deghizati în turisti

martie 1951 – grupul se subdivide: familia Jubleanu (Titu, Maria și C-tin) și I.Marinescu formeaza o grupare, iar Toma și Petre Arnăuțoiu și Maria Plop alta grupare; intre cele doua se pastreaza legatura

10 iulie 1951 – gruparea Marinescu – Jubleanu este descoperita de trupe de Securitate în muntele Tuica; Maria Jubleanu este impuscata, iar Titu este arestat; I.Marinescu și C-tin Jubleanu reusesc sa fuga

17 – 18 august 1952 – diversiunea Padina: partizanii isi fac aparitia intentionat la cabana Padina pentru a lasa sa se creada ca și-au schimbat zona de actiune din Fagaras în Bucegi

7 septembrie 1952 – I.Marinescu moare în munte

decembrie 1952 – fratii Arnăuțoiu și Maria Plop dispar

februarie 1953 din zona Nucsoara, facandu-și noi legaturi în zona Poenareni

1953 – 1958 – informatiile Securitatii despre grup sunt putine și de mica importanta, grupul rezista în apropierea com. Poenareni

20 mai 1958 – arestarea grupului (Toma și Petre Arnăuțoiu, ca și Maria Plop și fiica ei de doi ani, Ioana – Raluca); C-tin Jubleanu moare în schimbul de focuri

1958 – 1959 – procesul grupului Arnăuțoiu

– executarea lui Toma Arnăuțoiu

1961 – arestarea colonelului Arsenescu

A N E X A III

Lista este realizata pe baza documentelor inedite din Arhiva SRI, a interviurilor realizate în 1997 în zona Nucsoara (jud,Arges) cu fosti sustinatori și membri ai grupului Arsenescu – Arnăuțoiu și a documentelor publicate în lcurarea Ioanei Voicu – Arnăuțoiu Luptatorii din munti. Toma Arnăuțoiu. Grupul de la Nucsoara. Documente ale anchetei, procesului, detentiei, Bucuresti, editura “Vremea”, 1997

Lista sustinatorilor grupului Arsenescu – Arnăuțoiu

Com.Nucsoara (jud.Arges)

Ion Arnăuțoiu

Laurentia Arnăuțoiu

Victoria Arnăuțoiu

Gheorghe Rizea

Elisabeta Rizea

Laurentia Belu

Ion Preda

Ion Sorescu

Ion Oproiu

Alexandru Moldoveanu

Vasile Pascu

Aurelia Costea

Verona Bancescu

Constantin Samoila

Nicolae Samoila

Gheorghe Mihai

Nicolae Adamoiu

Nicolae Milea

Ion Lemnaru

Gheorghe Stirboiu

Ion Dragoi

Cornel Dragoi

Petre Berja

Eugen Popescu

Toma Cujbescu

Nicolae Patitu

Gheorghe Butoi

Ion Ruxandra

Daniel Popescu

Constantin Sandulescu

Simion Derioiu

Andrei Diaconescu

Nicolae Diaconescu

Nicolae Manescu

Laurentia Samoila

Iulia Lemnaru

Elena Lemnaru

Constanta Matei

Constantin Samoila

Ion Ionescu

Sat Slatina, (com.Nucsoara, jud.Arges)

Marina Chirca

Ana Simion

Constantin Tefeleu

Iancu Tefeleu

Ion Sufan

Constantin Pasol

Luca Dumitrescu

Virgil Marinescu

Ecaterina Marinescu

Ion Sandoi

Ion Patitu

Ecaterina Malureanu

Sat Sboghitesti (com.Nucsoara, jud.Arges)

Victor Berevoianu

Titel Berevoianu

Sat Corbi (com.Nucsoara, jud.Arges)

Mihai Dumitrascu

Ion Mica

Elena Mica

I.Banateanu

Sat Corbisori (com.Nucsoara, jud.Arges)

Ioana Manolescu

Vrigil Manolescu

Gheorghe Patitu

Com. Domnesti (jud.Arges)

Petre Nicolae

Nicolae Ionescu

Petre Luca

Ion Grigore (Leparau)

Ion Grigore (Podea)

Luca Sutu

Nicoale Vasilescu

Nicoale Susala

Nicoale Grigore

Nicoale Sutu

Gheorghe Sutu

Ion Sutu

Vasile Lascu

Ion Bicheru

Com.Musetesti (jud.Arges)

Petre Popescu

Com.Gales (jud.Arges)

Gheorghe Tomeci

Elisabeta Tomeci

Ion Tomeci

Eugen Alecu

Com.Stanesti (jud.Arges)

Comandasu Mucenic

Nicolae Basoiu

Filofteia Basoiu

Gheorghe Basoiu

Ecaterina Nastase

Gheorghe Stancescu

Com. Pietrosani (jud.Arges)

87. Nicolae Ciolan

88. Iosif Nitu

89. Ion Tache

90. Nicolae Iacobescu

91. Nicolae Nitu

Com. Bradulet (jud.Arges)

92. Paul Paul

93. Gheorghe Paul

94. Victor Popescu

95. Vasile Belu

Com. Bradet (jud.Arges)

96. Gheorghe Belu

97. Ion Belu

Com. Poinarei (jud.Arges)

98. Gheorghe Popescu

99. Maria Popescu

100. Ion Constantinescu

101. Iustina Constantinescu

102. Iuliana Predut

103. Nicolae Andreescu

104. Maria Andreescu

105. Nicolae Sorescu

106. Maria Sorescu

107. Gherorghe Sorescu

108. Ion Diaconu

109. Nicolae Iliescu

BIBILIOGRAFIE GENERALA

Arhive

Arhiva S.R.I., fond “D”, dosar nr. 1238/1950 – 1959, vol. 1 – 53

idem, dosar nr. 1340/1944 – 1947, vol. 1

idem, dosar nr. 1453/1955 – 1956

idem, dosar nr. 1514/1944 – 1945

idem, dosar nr. 1741/1946

idem, dosar nr. 1742/1946 – 1947

idem, dosar nr. 1743/1946 – 1947

idem, dosar nr. 1769/1947

idem, dosar nr. 1770/1947

idem, dosar nr. 1771/1946 – 1948

idem, dosar nr. 1772/1948

idem, dosar nr. 1773/1945 – 1946

idem, dosar nr. 1774/1945 – 1946

idem, dosar nr. 1775/1948 – 1949

idem, dosar nr. 1776/1948

idem, dosar nr. 2168/1949 – 1955

idem, dosar nr. 2176/1947, vol. 1,2

idem, dosar nr. 7611/1948 – 1952

idem, dosar nr. 8560/1953 – 1945

idem, dosar nr. 8600/1949 – 1953

idem, dosar nr. 9046/1946 – 1949, vol. 1 – 4

idem, dosar nr. 9585/1959

idem, dosar nr. 9764/1945

idem, dosar nr. 10088/1948

idem, dosar nr. 10104/1953

idem, dosar nr. 10135/1953

idem, dosar nr. 10498/1945 – 1950

idem, dosar nr. 10762/1960

idem, dosar nr. 10764/1959

idem, dosar nr. 11251/1949 – 1966, vol. 1 – 2

Surse inedite

Interviu cu Elena Aranutoiu – Florea, Campulung – Muscel, jud.Arges, 15 februarie 1997

Interviu cu Puiu Popescu, Campulung – Muscel, jud.Arges, februarie 1997

Interviu cu Elena Mica, Bucuresti, 17 martie 1997

Interviu cu Gheorghe Paul, Bucuresti, 22 martie 1997

Interviu cu Ecaterina Sandescu, Campulung – Muscel, jud.Arges, 12 – 13 iulie 1997

Interviu cu Luca Dumitrescu, sat Slatina, com. Nucsoara, jud.Arges, 12 – 13 iulie 1997

Interviu cu Marina Chirca, sat Slatina, com. Nucsoara, jud.Arges, 23 iulie 1997

Interviu cu Gheorghe Chirca, sat Slatina, com. Nucsoara, jud.Arges, 23 iulie 1997

Interviu cu Eugen Chirca, sat Slatina, com. Nucsoara, jud.Arges, 27 iulie 1997

Interviu cu Verona Jubleanu, sat Sboghitesti, com. Nucsoara, jud.Arges, 28 iulie 1997

Interviu cu Victor Berevoianu, sat Sboghitesti, com. Nucsoara, jud.Arges, 28 iulie 1997

Interviu cu Mihai Dumitrascu, com. Corbi, jud.Arges, 29 iulie 1997

Interviu cu Alexandru Marinescu, Bucuresti, 20 octombrie 1997

Interviu cu Elena Sia – Iatagan, sat Carpenis, com.Suici, jud.Arges, 18 iulie 1998

Interviu cu Gheorghe Iatagan, sat Carpenis, com.Suici, jud.Arges, 18 iulie 1998

Interviu cu Elena Apostol, com.Suici, jud.Arges, 18 iulie 1998

Interviu cu Stefan Preda, sat Carpenis, com.Suici, jud.Arges, 19 iulie 1998

Interviu cu Ion Serban, sat Carpenis, com.Suici, jud.Arges, 19 iulie 1998

Interviu cu Constantin Donescu, com. Ciofrangeni, jud.Arges, 20 iulie 1998

Interviu cu Ion Dinicila, com.Suici, jud.Arges, 22 iulie 1998

Interviu cu Dumitru Apostol, com.Suici, jud.Arges, 22 iulie 1998

Interviu cu Constantin Teja, Bucuresti, 14 noiembrie 1998

Arnăuțoiu, Anton – Istoria familiei Arnăuțoiu (în manuscris)

Timaru, Mihai – Repere ale rezistentei anticomuniste din Vrancea (în manuscris)

Documente publicate

Brisca, Adrian. Ciuceanu, Radu – “Rezistența armata din Bucovina (1944-1950), INST, Bucuresti, 1998, vol. 1

Ciuceanu, Radu. Raske, Octavian – Inceputurile miscarii de Troncota, Cristian rezistența în Romania (11 aprilie 1945 – 31 mai 1946) INST, Bucuresti, 1998, vol. 1

Lupu, Marius. Nicoara, Cornel. – Cu unanimitate de voturi, Onisoru, Gheorghe Fundatia Academica Civica, Bucuresti, 1997

Serviciul Roman de Informatii – Cartea alba a Securitatii, f.e., Bucuresti, 1994, vol. II

Voicu – Arnăuțoiu, Ioana – Raluca – Luptatorii din munti. Toma Arnăuțoiu. Grupul de la Nucsoara. Documente ale anchetei, procesului, detentiei, Bucuresti, editura “Vremea”, 1997

PERIODICE CONSULTATE

“Arhiva totalitarismului”, nr. 1/1993 – nr. 10/1996

“Cotidianul”, nr. 442/ 14 ianuarie 1993

“Dreptatea”, nr. 642 – 643/iunie – iulie 1992, nr. 8/10 – 17 noiembrie 1993

“Gazeta de Vest”, nr. 19/martie 1993, nr. 21/mai 1993, nr. 28/decembrie 1993

“Magazin istoric”, nr. 3/martie 1993

“Memoria”, nr. 7/1992, nr. 8/1993, nr. 9/1993, nr. 10/1994, nr. 18/1996

“NU”, nr. 79/iunie 1992, nr. 80/iunie 1992

“Phoenix”, nr. 101 – 102/1993

“Romania libera”, nr. 568/17 ianuarie 1992, nr. 1028/18 august 1992, nr. 867/9 februarie 1993

“Strict secret”, nr. 142/13 – 19 ianuarie 1993

“Timisoara”, nr. 65/3 aprilie 1993, nr. 28/decembrie 1993

“Timpul”, nr. 29/septembrie 1992, nr. 2/ septembrie 1993

“Vatra”, nr. 11/mai 1993

“Viata romaneasca”, nr. 2/iunie – iulie 1996, nr. 2/februarie – martie 1997

“Zig-zag”, nr. 120/11 – 17 august 1992, nr. 127/28 septembrie – 4 octombrie 1992

MEMORII

Blanaru – Flamma, Vasile – 804 zile și nopti în lanturile mortii, Bucuresti, editura Sepco, 1996

Ciuceanu, Radu – Intrarea în tunel, Bucuresti, editura “Meridiane”, 1991

idem – Potcoava fara noroc

Nicoalu, Irina. T.Nitu – Povestea Elisabetei Rizea din Nucsoara, Bucuresti, editura Humanitas, 1993

Ogoranu, Ion Gavrila – Brazii se frang, dar nu se indoiesc, Timisoara, editura “Marineasa”, 1993, vol. I, II

Pantazi, Ion – Am trecut prin iad, Sibiu, editura “Constant”, 1992

Pica, Victor Ion – Libertatea are chipul lui Dumnezeu, f. loc, editura “Arhiplag”, 1993

Verca, Filon – Parasutai în Romania vanduta, Timisoara, editura “Gordian”, 1993

LUCRARI GENERALE

Curtois, Stephane. Werth, Nicolas. – Cartea neagra a

Panne, Jean – Louis. Packowski, comunismului, Bucuresti,

Andrezj., Bartosck, Karel. editura “Humanitas”, 1998

Margolin, Jean – Louis

Esan, Ioan – Vulturii Carpatilor, Fagaras, editura “Rar”, 1997

Ioanitiu, Cicerone – Rezistența armata anticomunista din muntii Romaniei (1946 – 1958), Bucuresti, editura “Gandirea romaneasca”, 1993

Magheti, Doina – Spiru Blanaru. Portret din fragmente salvate, Timisoara, editura “Marineasa”, 1998

Silveanu, Ileana – Destine ale rezistentei anticomuniste a fiilor Gorjului, Craiova, editura “Scorilo”, 1995

ARTICOLE ȘI COMUNICARI

Arsenescu – Budura, Maria – Sunt sotia “teroristului” Gheorghe Arsenescu în “Memoria”, nr. 8/1993, p.50

Bellu, Stefan – Rezistența în muntii Maramuresului în Rusan, Romulus (coord) – “Instaurarea comunismului intre rezistența și represiune (Analele Sighet 2)”, Bucuresti, Fundatia Academica Civica, p. 320

Boldur – Latescu, Gheorghe – Cornel Nita – un erou necunoscut al rezistentei în Rusan, Romulus (coord), op.cit., p. 343

Botlung, Teofil – Rapoarte ale Securitatii privind nimicirea luptatorilor din munti, în Rusan, Romulus (coord), op.cit., p. 295

Breazu, Steliana – Grupul de rezistența anticomunista al lui Cantemir Gligor din muntii Zarandului și muntii Codrului, în Rusan, Romulus (coord), op.cit., p. 334

Brisca, Adrian – Rezistența anticomunista din Bucovina. Lupta de la Batca Corbului, 18 ianuarie 1955. Incercare de reconstituire în “Arhivele totalitarismului” nr. 1/1993, p. 89

idem – Ion Vatamaniuc (1903 – 1992) în “Arhivele totalitarismului” nr. 1/1993, p. 188

idem – O zi din viata unui partizan. Documente privind viata cotidiana a partizanilor anticomunisti din Bucovina: 1944- 1958 în “Arhivele totalitarismului” nr. 1-2/1994, p.258

idem – Constantin Cenusa ( 1911- 1964) în “Arhivele totalitarismului”1-2/1994, p. 324

idem – O zi din viata unui partizan. Documente privind viata cotidiana a partizanilor anticomunisti din Bucovina: 1944- 1958 în (VII) “Arhivele totalitarismului” nr. 3/1995, p. 83

idem – Ion Chiras (1903 – 1955) în “Arhivele totalitarismului” nr. 3/1995, p.

Calinescu, Nicolae – Marina Tuca ( o viata sacrificata). Medalion în “Gazeta de Vest”, nr. 20/aprilie 1993, p. 36

Catanus, Dan – Toma Arnăuțoiu (1921 – 1959) în“Arhivele totalitarismului” nr. 3/1995, p. 210

Ciuceanu, Radu – Miscarea Nationala de Rezistența – Sumanele Negre. Dosar operativ în “Arhivele totalitarismului” nr. 1 – 2/1994, p. 241

idem – Sinteza informativa privind activitatea Miscarii Nationale de Rezistența, 19 mai 1945 în “Arhivele totalitarismului” nr. 1 – 2/1994, p. 241

idem – Sumanele Negre. Dosar operativ, 1945, IV în“Arhivele totalitarismului” nr. 3/1995,

p.105

idem – Sumanele Negre. Dosar operativ, 1945 – 1946, VI în“Arhivele totalitarismului” nr. 1/1996, p.62

Colceriu, Liana – Vina de a fi fost anticomunist în “Timisoara”, nr.65/ 3 aprilie 1993, p. 5

Dinu – Vasile, Constantin – Muntii Bucovinei, primii munti în flacari în “Memoria”, nr.10/aprilie 1994, p. 100

Dragomir, Silviu – Colonelul Gheorghe Arsenescu în “Cotidianul”, nr.442/14 ianuarie 1993, p. 2

Gaidau, Mihail – Sorin – Istoria unui fotodocument: ”2+1” în “Dreptatea”, nr. 83/ 8 – 16 decembrie 1993, p. 11

Ghitiu, Mitru – Unele aspecte din miscarea de rezistența anticomunista în Basarabia postbelica în Rusan, Romulus (coord.), op.cit., p. 202

Grigore – Olimp, Ioan – Mana alba. Arhiva orala: rezistența anticomunista în Romania în “Magazin istoric”, nr.3/martie 1993, p. 28

Hlihor, Constantin – Generali romani în rezistența anticomunista în Rusan, Romulus (coord.), op.cit., p. 184

Ilisoi, Viorel – Ma sinucid pentru ca nu pot face ce-mi cere Securitatea, în “Timpul”, nr.29/septembrie 1992, p. 8 – 9

Isac, Victor – Garda alba – organizatie subversiva inventata de Securitate, în “Memoria”, nr. 18/noiembrie 1996, p. 98

Lefa, Aristide – Haiducul din Pecinisca în “Zig – zag”, nr.127/28 septebrie – 4 octombrie 1992, p. 2 – 3

Ludus, Marcel – O crima a Securitatii: impuscarea fratilor Susman la Posaga în “NU”, nr.80/4 – 30 iunie 1992, p. 14

idem – Trei ani pentru “vina de a sta la masa” în “NU”, nr.79/17 – 23 iunie 1992, p. 14

idem – Asteptam cu mana pe tragaci în “NU”, nr.92/8 – 14 octombrie 1992, p. 14

Manole, Ilie – Armata rosie în Romania (iunie 1940 – iunie 1941; martie 1944 – decembrie 1947) în Rusan, Romulus (coord.), op.cit., p. 71

Marinescu, Alexandru – Pagini din rezistența anticomunista. Zona Nucsoara – Fagaras în “Memoria” nr.7/1992, p. 47

Medoia, Ion – Episoade zguduitoare. Lupta anticomunista din Banat iese la iveala din dosarele proceselor politice. Rezistența fata de metodele de tip bolsevic în “Romania libera” nr. 1028/18 august 1993, p. 7

Mihalcea, Alexandru – “Dusmanii poporului” erau tarani și munictori în “Romania libera”, nr. 568/17 ianuarie 1992, p. 4

Idem – Gruparea Babadag în “Zig – zag”, nr.120/11 – 17 august 1992, p. 3

idem – Procesul comunismului: macar în cugete în “Strict secret”, nr. 142/13 – 19 ianuarie 1993, p. 3

Moisin, Anton – Tara Lapusului în flacari. Rezistența greco – catolica în 1948 – 1953 în “Dreptatea”, nr. 642 – 643/22 iunie – 23 iulie 1992, p. 2

Moraru, Alexandru – Cum au murit ei în “Phoenix”, nr. 101 – 102/1993, p.21

Ogoranu, Ion Gavrila – Cum a actionat Securitatea în intentia lichidarii grupurilor de rezistența în Rusan, Romulus, (coord.), op.cit., p. 338

Oprea, Marius – Completare la comunicarea d- lui Ion Gavrila – Ogoranu în Rusan, Romulus, (coord.), op.cit., p. 341

Papuc, Liviu – Corespondenta în context istoric, în “Timpul”, nr.2/1993, p.21

Paragina, Ion – Argument pentru a putea intelege în “Gazeta de Vest”, nr.28/decembrie 1993, p. 18

Pavelescu, serban. Cretu, – Comandanti de mari ostiri Gheorghe romane în anii celui de-al doilea razboi mondial. Biografii postbelice în Rusan, Romulus, (coord.), op.cit., p. 177

Pentelescu, Aurel – Gheorghe I. Bratianu, un istoric martir în rezistența anticomunista din Romania în Rusan, Romulus, (coord.), op.cit., p. 189

Petrescu, Sterie – Crimele Securitatii – accente critice la opera lui Beniuc – actiuni contrarevolutionare în “Romania libera”, nr. 888/5 martie 1993, p.12

Pica, Ioan Victor – Poeme în “Vatra”, Targu Mures, nr. 11/mai 1993, p.16

Pokivailova, Tatiana – Miscarea de rezistența din armata romana în anii 1944 – 1947, dupa arhivele rusesti în Rusan, Romulus, (coord.), op.cit., p. 198

Rachiteanu, Teofil – Tragedia ca mod de viata în Rusan, Romulus, (coord.), op.cit., p. 347

Radulescu, Zoe – Rezistența anticomunista din muntii Babadag în Rusan, Romulus, (coord.), op.cit., p.347

Sahan, Eugen – Aspecte din rezistența romaneasca impotriva sovietizarii în perioada martie 1944 – 1962 în Rusan, Romulus, (coord.), op.cit., p.213

Timaru, Mihai – Lupta de rezistența anticomunista în muntii Vrancei în Rusan, Romulus, (coord.), op.cit., p. 213

Troncota, Cristian – Procesul Miscarii Nationale de Rezistența, 1946, I în “Arhivele totalitarismului”, nr.3/1995,p.105

idem – Procesul Miscarii Nationale de Rezistența, 1946, III în “Arhivele totalitarismului”, nr.1/1996, p. 76

Udrea – Slatinaru, Gheorghe – Intre speranta și moarte în “Memoria”, Bucuresti, nr. 9/1993, p. 79

Vatamaniuc, Gavril – Lupta armata impotriva comunismului în Bucovina și reprimarea ei în Rusan, Romulus, (coord.), op.cit.,p. 308

Voicescu, Constantin – Oameni ai bisericii în rezistența anticomunista din muntii și codrii Romaniei în Rusan, Romulus, (coord.), op.cit., p. 279

Voicu, Ioana – Raluca – Documente despre grupul de partizani din com.Nucsoara în Rusan, Romulus, (coord.), op.cit., p. 303

Vranceanu, Nicu – Rezistența romana anticomunista în “Dreptatea”, nr. 8/10 – 17 noiembrie 1993, p. 11