Fenomenul Concentrationar din Romania In Perioada 1948 1964 Din Perspectiva Mecanismelor Represiuni

INTRODUCERE

Lucrarea de față își propune să abordeze fenomenul concentraționar din România, în perioada 1948-1964, din perspectiva mecanismelor represiunii folosite aici.

Motivația

Motivația pentru care am ales acest subiect are mai multe aspecte: noutatea subiectului, care permite cercetarea unor documente inedite din Arhiva Serviciului Român de Informații, precum și intervievarea celor implicați în acele evenimente, în scopul aducerii unui plus de informații; numărul redus al lucrărilor de analiză publicate; interesul acordat acestui subiect în cadrul diferitelor emisiuni radiofonice sau televizate , conferințe,

articole, etc.

b) Contextul lucrării

În perioada 1948-1964, sistemul concentraționar din România a cunoscut maxima lui dezvoltare, pentru că în încercarea lui de a elimina orice opoziție reală sau numai tăinuită, regimul comunist a urmărit înlăturarea unor categorii întregi. Pentru a realiza un asemenea obiectiv era nevoie de o justiție obedientă, de un serviciu special bine organizat ( Direcția Generală a Securității Statului ) și de un sistem concentraționar capabil să înghită cât mai multe victime.

Până în 1964, represiunea din România, a cunoscut mai multe etape, dintre care distingem: etapa 1945-1946 când au avut loc procesele criminalilor de război;1948 1948 -1952, maxima teroare și 1958-1962, al treilea mare val de arestări, survenit după retragerea trupelor sovietice.

În 1964, după "Declarația din Aprilie" de independență față de Moscova , Gheorghe Gheorghiu – Dej, s-a decis finalmente să pună capăt calvarului deținuților politici și prin decretele nr. 176 din Aprilie și nr. 411 din Iulie ,cea mai mare parte sunt grațiați. Dar, înainte de a fi eliberați, sunt supuși unui proces de "reeducare" prin care deținutul politic trebuie să-și recunoască greșelile trecutului și să-și exprime acordul pentru noua societate comunistă. Toate acestea se făceau printr-o declarație dată sub semnătură proprie.

În limita posibilităților de cercetare, am găsit în Arhiva Serviciului Român de Informații, dosarul nr. 7589, volumul 2, care conține "declarațiile "din 1964 ale foștilor deținuți politici ai penitenciarului Aiud, declarații prin care, acești oameni, renunță la toate idealurile și credințele lor politice, acceptând să se pună în slujba unui regim pe care l-au detestat și împotriva căruia au luptat.

c) Scopurile lucrării

În acest context, întreaga lucrare de față caută să răspundă la întrebarea: Care au fost cauzele ce au determinat o schimbare atât de profundă a mentalului deținutului politic?

Pentru a răspunde acestei întrebări, scopurile lucrării sunt:

– prezentarea universului concentraționar ca un imens mecanism de modelare a personalități, acesta fiind scopul principal al lucrării.

– centralizarea informației pentru realizarea unei lucrări de analiză și sinteză .

– reconstituirea cotidianului din universul concentraționar.

1. Universul concentraționar ,ca un imens mecanism de remodelare a personalității celor închiși

Consultarea mai multor lucrări de memorialistică și intervievarea unor foști deținuți politici m-a făcut să înțeleg drama pe care acești oameni au încercat-o atunci când au semnat acele declarați ,la ieșirea din închisoare .

Un întreg aparat represiv a urmărit uniformizarea deținuților politici și ceea ce este mai important, distrugerea voinței acestora .

Am căutat ,prin lucrarea de față ,să prezint o parte din metodele folosite de sistem pentru modelarea personalității deținuților politici, urmărind transformarea lor , pe parcursul detenției ,până în momentul redactării acelor declarații.

"Reeducarea" deținuților politici a ocupat un loc deosebit de important în sistemul concentraționar din România .Ea a atins punctul maxim la penitenciarul din Pitești ,în perioada 1948-1962,la penitenciarul din Gherla 1952-1953 și la Canalul Dunăre -Marea Neagră . Aici prin torturi și chiar atrocități s-a reușit în mare măsură schimbarea opțiunilor politice și morale ale deținuților.

Reeducarea prin tortură permanentă este desființată în 1953, dar ea continuă sub alte forme până în 1964.

Noutatea lucrării de față constă în faptul că pornind de la evidențele oferite de reeducarea de la Pitești ,am căutat să surprind și alte mecanisme ale represiunii, care, poate nu sunt la fel de spectaculoase, dar care ,prin repetiția lor transformă universul concentraționar într-un imens mecanism de "reeducare" . Arestările, anchetele, bolile ,foamea, frigul,anii lungi de detenție etc. , au contribuit la înfrângerea morală și psihică a deținuților politici, iar prezentarea la finalul lucrării a câtorva din declarațiile date de aceștia la ieșirea din închisoare nu mai are nimic surprinzător .

2. Centralizarea informației, pentru realizarea unui lucrări de analiză și sinteză

Unul din motivele pentru care am ales acest subiect ține și de ecoul istoriografic .

După 1989 au apărut multe lucrări cu caracter memorialistic ,în care foștii deținuți politici povestesc despre închisorile prin care au trecut.

Se poate spune că bibliografia sistemului concentraționar din România ,existentă acum, oferă în proporție covârșitoare izvoare pentru acest subiect. Lipsește din păcate, din istoriografia românească actuală o lucrare de sinteză, fie ea și într-o formă literară, cum este "Arhipelagul Gulag" al lui Alexandru Soljenițân.

Urmărind, în primul rând, prezentarea mecanismelor represiunii, am centralizat întregul material pentru o prezentare cât mai detailată a celor mai importante momente ale vieții de deținut politic: arestarea, ancheta, detenția.

Am folosit în acest scop 39 de lucrări de memorialistică și 55 de articole publicate în diferite ziare și reviste. În acest context, noutatea lucrării apare și din faptul că este una din primele încercări de sinteză asupra sistemului concentraționar din România. Dintre lucrările utilizate se detașează lucrarea lui Ioan Ioanid,

"Închisoarea noastră cea de toate zilele", în care autorul, pe parcursul a cinci volume, povestește despre închisorile pe care le-a cunoscut. Cartea este deosebită atât prin structurarea subiectului, cât și prin stil, iar faptul că aproape fiecare volum se ocupă de o singură închisoare m-a ajutat să descopăr aspectele mărunte ale vieții de deținut politic, aspecte care scapă altor lucrări de memorialistică. Pentru analiza psihicului deținuților politici am folosit, printre altele, lucrările lui Alexandru Mihalcea,

Jurnal de ocnă și Nicolae Steinhardt Jurnalul fericirii .

Pe lângă titlurile menționate, am consultat și alte lucrări generale, care tratează sistemul concentraționar dintr-o perspectivă sociologică, filosofică: André Glucksmann – Bucătăreasa și mâncătorul de oameni , Ruxandra Cesereanu – Călătorie spre marginea infernului , George Orwell -1984 etc.

Foarte bogată este lista articolelor publicate în diferite ziare și reviste. În cea mai mare parte a lor aceste articole prezintă diferite izvoare: memorii ale persoanelor ce au cunoscut au cunoscut sistemul concentraționar din România, portrete ale unor personaje din închisori, fie ele ale foștilor deținuți politici, gardieni sau anchetatori etc.

3. Reconstituirea cotidianului în universul concentraționar

Prezentarea mecanismelor represiunii nu se poate face fără surprinderea aspectelor mărunte ale universului concentraționar.

Noutatea lucrării apare și din faptul că proiectează în imaginea cititorului o parte din viața de zi cu zi din gulagul românesc, așa cum transpare din lucrările de memorialistică, documentele și interviurile folosite.

Bolile, foamea, frigul, viața în comun, nu pot fi înțelese ca mecanisme ale represiunii fără o prezentare detaliată a modului în care ele acționează asupra psihicului uman.

d) Documentarea

Pentru realizarea, scopurilor, prezentate mai sus, am folosit o serie de surse inedite.

În primul rând, este vorba despre interviurile pe care le-am înregistrat în zonele Nucșoara și Șuici, din județul Argeș, cu persoane implicate în rezistența anticomunistă, care au cunoscut și închisorile comuniste. Interviurile însumează peste 30 de ore și au fost realizate cu 26 de persoane. Tot pe această cale am obținut diverse fotografii ale foștilor deținuți politici, precum și manuscrise nepublicate, foarte importante prin acurateța detaliilor.

Se adaugă apoi, consultarea unor dosare din Arhiva Serviciului Român de Informați, cuprinzând : date despre procesele comuniste , metode de tortură folosite în diferite penitenciare și colonii de muncă, precum și hotărâri ale Consiliilor de Miniștri privind înființarea tribunalelor militare, a unităților administrative etc. Pe lângă aceste surse, am folosit câteva zeci de lucrări de memorialistică și articole.

e)Structura lucrării

Cuprinde patru capitole și opt anexe.

Primul capitol prezintă principalele instrumente ale represiuni, utilizând în acest sens surse din Arhiva Serviciului Român de Informații.

În subcapitole sunt prezentate pe scurt :

– decretele care au marcat trecerea de la Siguranță la Securitate.

– dinamica arestărilor ,așa cum reiese ea din documentele oficiale și lucrările de specialitate .

– "modificările" aduse Codului Penal, modificări ce au permis un număr mare de arestări , apariția coloniilor de muncă și a lagărelor concentraționare.

Următoarele trei capitole se concentrează asupra celor mai importante etape ale vieții de deținut politic: arestarea, ancheta, detenția, prezentate ca mecanisme de înfrângere a voinței, în scopul "reeducării".

Capitolul doi se referă la arestare, care prin surpriză și brutalitate paralizează orice reacție de apărare din partea celor vizați.

Sunt prezentate:

– metodele de arestare: de la domiciliu, de pe stradă, arestare survenită în urma unei confruntări cu Securitatea etc.

– motivele arestării

– temerile care îi încercau pe cei arestați în prima noapte la Securitate.

Capitolul trei prezintă ancheta, momentul cel mai important din viața deținutului politic.

În subcapitole sunt cuprinse:

– scopurile și arbitrariul pe care le impunea o anchetă a Securității.

– metodele de anchetă

– procesul, pe care l-am considerat ca fiind partea finală a anchetei.

Pentru a înțelege mai bine mecanismele unui proces comunist am optat pentru procesul "Sabotorilor" de la Canalul Dunăre – Mare Neagră din 1952.

Capitolul patru se ocupă de detenție, din care am surprins numai câteva mecanisme ce serveau "reeducarea". Acestea sunt : foamea, bolile ,tortura fizică etc.

Ca rezultat al întregii analize a lucrării, am prezentat la sfârșitul capitolul patru câteva "declarații" date de foști deținuți politici în 1964 cu prilejul eliberării, declarații care nu sunt altceva decât finalitatea procesului de "reeducare" la care au fost supuși.

Cele opt anexe ale lucrării cuprind : organizarea Serviciul Român de Securitate (1948-1964) ; un referat întocmai de Securitate privind cercetările făcute asupra numitului Tofan Jean pentru încadrarea în Miliție ; o situație pe ani a fixării domiciliului obligatoriu până în 1968 , provenită din Arhiva Serviciului Român de Informații; o situația a persoanelor internate administrativ între anii 1950-1954 și 1958-1963, provenite din aceeași sursă; Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1554/22 VIII 1952 privind internarea în colonii de muncă; un raport al Securității privind metodele de urmărire folosite asupra numitului Caton Laurențiu; un tabel cu numărul de anchete la care au fost supuși membrii grupului "Haiducii Muscelului" , reconstituit din studiul dosarelor; un tabel nominal cu deținuți decedați în cursul lunii Ianuarie 1952ante etape ale vieții de deținut politic: arestarea, ancheta, detenția, prezentate ca mecanisme de înfrângere a voinței, în scopul "reeducării".

Capitolul doi se referă la arestare, care prin surpriză și brutalitate paralizează orice reacție de apărare din partea celor vizați.

Sunt prezentate:

– metodele de arestare: de la domiciliu, de pe stradă, arestare survenită în urma unei confruntări cu Securitatea etc.

– motivele arestării

– temerile care îi încercau pe cei arestați în prima noapte la Securitate.

Capitolul trei prezintă ancheta, momentul cel mai important din viața deținutului politic.

În subcapitole sunt cuprinse:

– scopurile și arbitrariul pe care le impunea o anchetă a Securității.

– metodele de anchetă

– procesul, pe care l-am considerat ca fiind partea finală a anchetei.

Pentru a înțelege mai bine mecanismele unui proces comunist am optat pentru procesul "Sabotorilor" de la Canalul Dunăre – Mare Neagră din 1952.

Capitolul patru se ocupă de detenție, din care am surprins numai câteva mecanisme ce serveau "reeducarea". Acestea sunt : foamea, bolile ,tortura fizică etc.

Ca rezultat al întregii analize a lucrării, am prezentat la sfârșitul capitolul patru câteva "declarații" date de foști deținuți politici în 1964 cu prilejul eliberării, declarații care nu sunt altceva decât finalitatea procesului de "reeducare" la care au fost supuși.

Cele opt anexe ale lucrării cuprind : organizarea Serviciul Român de Securitate (1948-1964) ; un referat întocmai de Securitate privind cercetările făcute asupra numitului Tofan Jean pentru încadrarea în Miliție ; o situație pe ani a fixării domiciliului obligatoriu până în 1968 , provenită din Arhiva Serviciului Român de Informații; o situația a persoanelor internate administrativ între anii 1950-1954 și 1958-1963, provenite din aceeași sursă; Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1554/22 VIII 1952 privind internarea în colonii de muncă; un raport al Securității privind metodele de urmărire folosite asupra numitului Caton Laurențiu; un tabel cu numărul de anchete la care au fost supuși membrii grupului "Haiducii Muscelului" , reconstituit din studiul dosarelor; un tabel nominal cu deținuți decedați în cursul lunii Ianuarie 1952 la coloniile Poarta Albă și Peninsula.

CAPITOLUL I

O statistică a represiunii comuniste din

România

O STATISTICĂ A REPRESIUNII

COMUNISTE DIN ROMÂNIA

În orice societate, totalitară , unul din principalele obiective este acela de a nega societatea anterioară. În acest context tot ce reprezintă Vechiul Regim constituie o perioadă neagră a istoriei.

Societatea comunistă, mai mult decât celelalte și-a propus să șteargă în totalitate trecutul, urmărind înlăturarea, prin orice mijloace a unor categorii întregi de persoane.

Pentru a-și duce la îndeplinire un astfel de obiectiv societatea comunistă avea nevoie de o justiție obedientă de un serviciu special bine organizat și acesta a fost Direcția Generală a Securității Statului și de un sistem concentraționar capabil să înghită cât mai multe victime.

Dar toate acestea nu puteau apărea peste noapte, iar pentru a salva revoluția multe din vechile instituții au fost desființate, în timp ce altele au cunoscut numeroase îmbunătățiri.

DE LA SIGURANȚĂ LA SECURITATE

Securitatea , “brațul înarmat al poporului” a apărut datorită concepției bolșevice, că revoluția proletară era amenințată permanent de dușmanul de clasă din interior, sprijinit de cel din exterior,

După 23 August 1944, unul din primele obiective ale conducerii Partidului Comunist Român a vizat constituirea unei structuri proprii prin care să-și asigure informațiile necesare pentru cucerirea puterii politice.

În acest scop, în cadrul Comandamentului General al Formațiunilor de Luptă Patriotică ( F.L.P. ) de sub conducerea lui Emil Bodnăraș1, s-a conturat încă de la începutul lunii septembrie 1944, Secția a -II- a Informații si Contrainformații, cu agentura de teren,” Serviciul auxiliar “condus de Ivan Didenko2.

Între 23 August 1944 și 1948 aparatul de siguranță și serviciile speciale n-au suferit schimbări organizatorice, cu excepția plasării unor oameni de încredere în fruntea lor. Abia prin decretul nr. 221, din 30 August 1948 este creată Direcția Generală a Securității Poporului ( D.G.S.P.) în structura Ministerului.

Menținându-se în paralel și S.S.I. cu sarcini de informații interne și contraspionaj (vezi Anexa nr.1).

Rolul său definit in baza decretului de înființare era acela de a apăra cuceririle democratice și de a asigura securitatea Republicii Populare Române împotriva dușmanilor interni și externi.

În noua instituție sunt recrutați oameni cât mai devotați, pe care revoluția proletară i-a îndoctrinat metodic asmuțindu-i împotriva dușmanului de clasă.

La 15 August, generalul locotenent Gheorghe Pintilie fusese numit prin decret director al D.G.S.P.3, iar la 1 Septembrie au fost numiți doi directori adjuncți cu gradul de general maior. Aceștia erau Alexandru Nicolski (pe numele lui real Boris Grϋnberg, un evreu basarabean de limbă rusă) și Vladimir Mazuru (ucrainean din

1 Fost ofițer de artilerie, condamnat pentru dezertare în U.R.S.S.

2 Claudiu Secașiu – Drumul spre poliția politică, în “Dosarele istoriei”, an I, nr.5/1996, p.31

3 Denis Deletant – Securitatea și statul polițienesc în România (1948-1964) în “Dosarele

istoriei” ,an I, nr. 5/1996, p.28

nordul Bucovinei, ulterior ambasadorul României in Polonia).

Brutalitatea era trăsătura caracteristică a oamenilor aleși de Moscova pentru a conduce Securitatea din România, iar comportamentul lui Pintilie cât și cel al lui Nicolski va vorbi de la sine. Cel dintâi ca șef al Secției Politice și Administrative a Comitetului Central, în ale cărei atribuții se includea și securitatea Partidului, a dus la îndeplinirea sentinței de condamnare la moarte dată în cazul fostului secretar general al P.C.R. , Ștefan Foriș4.

În ceea ce-l privește pe Nicoliski, în ciuda secretului care înconjura personalul D.G.S.P. ,reputația lui de om brutal a depășit granițele României.

“Într-o declarație făcută la Paris în iunie 1949, o tânără asistentă a fostului prim-ministru Rădescu, Adriana Georgescu Cosmovici, care a fost arestată la București în Iulie 1945 pentru apartenența la grupul Tinerilor Liberali, pe care autoritățile comuniste îi etichetau drept «mișcarea de rezistență» , a povestit cum «anchetatorii poliției secrete comuniste, au bătut-o în mod repetat cu un săculeț de piele umplut cu nisip, au izbit-o cu capul de perete și au lovit-o peste față și bărbie până când i-au rămas doar șase dinți pe maxilarul inferior». Ea a identificat trei anchetatori care au amenințat-o cu armele: Stroescu, Bulz și Nicolski5.

La 23 Ianuarie 1949 a fost înființată Direcția Generală a Miliției, pentru a înlocui poliția și Jandarmeria, iar la 7 Februarie, prin decretul nr. 110 s-au înființat trupele de securitate subordonate Ministerului de Interne.

4 Gheorghe Onișoru – O clasificare a represiunii în S. Curtois et al, “Cartea neagră a

comunismului”, Edit. Humanitas, Fund. Ac. Civică, Buc., 1997, p.738

5 Denis Deletant – Art.Cit., p.29

Printre sarcinile Miliției se numără: emiterea vizelor de domiciliul, ceea facilita sarcina de urmărire a deplasărilor populației, de supraveghere a suspecților și de pregătire a deportărilor. Potrivit datelor estimative Miliția avea în anul 1953 un efectiv de 40.000 de oameni7. Aceștia ca și în cazul trupelor de securitate erau aleși cu grijă, în urma cercetării trecutului lor și al rudelor lor (vezi ANEXA nr. 2).

În ceea ce privește trupele de securitate, acestea numărau la mijlocul anilor '50 un efectiv de aproximativ 65.000 de cadre organizate în brigăzi și echipate cu artilerie și tancuri8.

Principalele lor îndatoriri erau: menținerea ordinii publice în majoritatea centrelor industriale și înăbușirea oricărei rezistențe împotriva unor măsuri ale guvernului cum ar fi colectivizarea sau naționalizarea proprietăților.

La 30 Martie 1951, prin decretul nr. 50 s-a reorganizat Direcția Generală a Securității Poporului ca Direcția Generală a Securității Statului (D.G.S.S.). Trei zile mai târziu, printr-o hotărâre a Consiliului de Miniștri, serviciul de informații al armatei a fost trecut în cadrul Ministerului Afacerilor Interne. În aceeași zi prin decretul nr. 264, Serviciul Special de Informații a intrat în compunerea Direcției Generale a Securității Statului9.

La 10 Septembrie 1952, Ministerul Afacerilor Interne s-a reorganizat potrivit decretului nr. 324, înființându-se Ministerul Securității Statului, ca organ distinct de Ministerul Afacerilor

6 C-tin Aioanei, Cristian Troncotă – Arhipelagul ororii în “Magazin ist.”, nr.3, Martie 1993, p. 22

7 Denis Deletant – Art. Cit., p.29

8 Ibidem

9 C-tin Aioanei, Cristian Troncotă – Art. Cit., p.23

Interne10.

Prin Hotărârea Consiliului de Miniștri (H.C.M.) nr. 1361 s-a stabilit structura organizatorică a Ministerului Afacerilor Interne pe două departamente “Departamentul Securității” și “Departamentul Internelor”. În acest fel, pe lângă Serviciul de Contrainformații Miliției și Penitenciare, apare și un Serviciu D – internări deținuți11.

Cu ajutorul Securității s-a organizat arestarea, anchetarea, instrumentarea pentru proces și deținerea “dușmanilor poporului”. Activitatea Ministerului Afacerilor Interne și a Securității este descrisă la 15 Septembrie 1952 de Teohari Georgescu în răspunsul adresat acuzațiilor aduse: “Lipsuri și greșeli în muncă am avut. Lipsuri de ură de clasă, capitulare în fața dușmanului de clasă, acesta nu.

Nu șapte ani, dar nici un an nu m-ar fi lăsat Partidul în fruntea Ministerului de Interne, dacă nu aș fi avut ură de clasă și nu aș fi capitulat în fața dușmanului.

În șapte ani Ministerul de Interne a avut de îndeplinit sarcini grele, a fost deci verificat de Partid. Partidul a cunoscut și succesele și insuccesele în muncă. [….]

De la 6 Martie 1945 până la 26 Mai 1952 dușmanul dinăuntru și dinafară a primit numeroase lovituri. În cei șapte ani, peste 100.000 de bandiți au fost arestați și condamnați pentru că au uneltit împotriva regimului nostru. Aceasta a însemnat sute de organizații teroriste, de diversiune, de spionaj, descoperite și nimicite. Întreg aparatul de opresiune al burgheziei (Siguranța,

10 Ibidem

11 Ibidem

Serviciul Special de Informații, Serviciul de Contraspionaj al Armatei) a fost arestat. De asemenea au fost arestate toate elementele legionare identificate care au avut funcții de răspundere, cei din poliția legionară, forțele conducerii centrale și județene ale partidelor burgheze, fostele state majore ale secțiilor militare, foștii miniștri, prefecți, senatori, deputați din 1920 – 1944 [….] precum și alte categorii și elemente cu trecut dușmănos. Toate acestea nu puteau fi realizate fără ură de clasă”12.

Referindu-se la Securitate, Teohari Georgescu vorbește despre “un aparat la început tânăr, care a crescut, devenind astăzi un instrument puternic în mâna Partidului și plin de ură împotriva dușmanului [….]. Securitatea în prima ei organizare, spune Teohari Georgescu, avea 3.000 de oameni. Nu am reușit să acoperim acest efectiv, că a intervenit sarcini noi, care a dus la o nouă organizare care a mărit efectivul al 8.000 de oameni.

Astăzi [n.n. în 1952], după ultima organizare, a ajuns la 15.000 de oameni.[….]

S-au organizat sectoare noi, altele au fost reorganizate, s-au crescut cadre, toate acestea, în timpul luptei împotriva dușmanului”13.

Dar disculpările din Septembrie 1952 nu l-au ajutat prea mult pe Teohari Georgescu. A fost arestat și anchetat vreme de trei ani, de către Securitatea a cărei naștere o veghease.

12 Marius Oprea – Pagini din copilăria securității române, în “Dosarele istoriei”, An 1,

nr.5/1996, p.38

13 Ibidem

B. DINAMICA ARESTĂRILOR

La cât se ridică cifra celor arestați? Este greu de stabilit cu exactitate.

Cristian Troncotă folosind date ale fostului Minister de Interne spune că între 1945 – 1964 au fost cercetate 107.294 persoane.

O trecere în revistă a opiniilor exprimate până acum duce la cifre care atestă dimensiunile impresionante pe care le-a avut Gulagul românesc. Astfel, Gheorghe Boldur – Lățescu vorbește despre 600.000 de deținuți politici între 1948 – 1964, la care trebuie adăugați, în opinia lui, alți 500.000 proveniți din prizonierii români căzuți în captivitatea sovietică după 23 August 1944, din germanii deportați în Ianuarie 1945, din titoiștii și deportații în Bărăgan14.

Cornel Nicoară, Marius Lupu și Gheorghe Onișoru înaintează cifra de 549.000 de condamnați pentru intervalul 1949 – 1960, la care trebuie adăugați cei condamnați în perioada anterioară și ulterioară acestui interval, precum și câteva sute de mii reținuți fără ordin de arestare și fără proces15. Cicerone Ionițoiu vorbește și el despre 200.000 de morți în lagăre și temnițe16.

În ceea ce privește documentele întâlnite în Arhiva Serviciului Român de Informații, conform de statistici făcute de

14 Ghe. Boldur-Lățescu – Genocidul comunist în România, vol. II, Edit. Albatros, Buc., 1994,

p.p 15-20

15 Marius Lupu, Cornel Nicoară, Gheorghe Onișoru – Cu unanimitate de voturi, Fund. Acad.

Civică, Buc., 1997, p.7

16 Cicerone Ionițoiu – Cartea de aur a rezistenței românești împotriva comunismului, vol. I,

Buc. 1995.

Consiliul Securității Statului și datată 17 Aprilie 196817, în perioada

1950 – 31 Martie 1968 ar fi fost arestate 91.333 persoane, în timp ce pentru perioada 1944 – 1949, un raport al Serviciului “C” din Ministerul Afacerilor Interne, “privind indivizii contrarevoluționari condamnați și reținuți administrativ”, menționează cifra totală de 12.915 persoane18.

Aceștia ar fi, în mare datele de care dispunem până în prezent privind dimensiunile sistemului concentraționar. Diferențele între documentele oficiale și rezultatele la care au ajuns diferiți cercetători sunt destul de mari. Personal, înclin să cred, că cea mai apropiată cifră de realitate este cea propusă de Cornel Nicoară, Marius Lupu și Gheorghe Onișoru, în lucrarea “Cu unanimitate de voturi”. Aceștia pe baza datelor emise de Tribunalele Militare, au stabilit numărul de persoane judecate în perioada 1949 – 1960, cât și pedeapsa medie aplicată. Conform cercetărilor întreprinse s-a constatat că numărul de persoane, membrii ai familiilor celor arestați, rude, prieteni, care au suferit consecințe ale condamnărilor politice se ridică la peste 1.600.000.

În dinamica arestărilor efectuate de Securitate, conform documentelor oficiale, se impun anii 1951 (19.236 persoane), respectiv 1952 (24.826 persoane)19.

O nouă creștere are loc în anii 1958 – 1959 (15.272 persoane)20, probabil urmare a revoluției din Ungaria (1956), dar și a retragerii

17 Arhiva Serviciului Român de Informații (în continuare A.S.R.I.), fond “D”, dos. nr. 9572,

vol.62, f.1

18 Idem, dos. nr.7778, vol.3, f. f. 71-74

19 Idem, dos. nr.9572, vol. 62, f. 1

20 Ibidem

probabil urmare a revoluției din Ungaria (1956), dar și a retragerii Armatei Roșii din România (1958).

La 1 Decembrie 1961, Ministerului Afacerilor Interne, prezintă un raport privind la arestărilor în rândul țăranilor efectuate între anii 1951 – 1952. Cifra este de 34.738 țărani arestați, dintre care 22.008 erau “chiaburi”21.

Aceste date sunt preluate dintr-un raport întocmit în 1968, privind dinamica represiunii din perioada 1948 – 1964. În ceea ce privește numărul de țărani arestați, care reiese din aceste documente, el este contrazis de însuși Gheorghiu Dej, care vorbește de peste 80.000 țărani arestați.

Începând din anul 1949 și până în 1964, Ministerul Afacerilor Interne a aplicat măsura dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu pentru un număr de circa 60.000 de persoane22. Acțiunea a început în 1949 cu circa 3.000 de persoane care erau catalogate drept moșieri, iar în 1951 aproximativ 44.000 de persoane sunt dislocate din zona frontierei de Vest, pentru ca în 1952 alte 9.000 de persoane să fie dislocate din centrele aglomerate23 (vezi ANEXA nr. 3).

Cu toate acestea se precizează că nu s-a putut stabili cu exactitate numărul persoanelor dislocate și cu domiciliul obligatoriu deoarece în perioada respectivă nu a existat un compartiment care să țină evidența acestor persoane24. Mai mult decât atât, începând din 1949 și până la apariția Hotărârii

21 Idem, dos. nr. 7778, vol. 27, f. f. 1-11

22 Idem, dos. nr.9572, vol. 61, f. 3

23 Ibidem, f. 4

24 Ibidem, f. 75

Consiliului de Miniștri nr. 1154/1950 toată această operațiune s-a derulat fără a exista o reglementate legislativă în acest sens.

Între anii 1950 – 1954 și 1958 – 1963 au internate administrativ 25. 740 de persoane, numai în 1952 fiind internate 11.913 persoane25(vezi ANEXA nr. 4). Ilustrativ este următorul fapt: la 1 Iulie 1954 din circa 22.000 de persoane internate administrativ numai pentru 1.600 cazuri procuratura a emis mandate de arestare și a început ancheta penală împotriva lor26.

Majoritatea celor arestați sau cercetați nu făceau parte din partide politice sau alte organizații politice de dinainte de 23 August 1944. Acest lucru surprinde la prima vedere, dar brațul înarmat al revoluției bolșevice importate din Uniunea Sovietică lovea orbește nu numai în “dușmanii de clasă” declarați. Dintre persoanele care avuseseră un trecut politic, grupul cel mai numeros îl constituiau legionarii (16.078 persoane), apoi membrii partidelor istorice (8.988 persoane)27.

La 9 Iunie 1948 prin publicarea decretului nr. 1091 este înființată Academia Republicii Populare Române, act prin care vechea academie este desființată și înlocuită cu o academie obedientă, de multe ori îndepărtată de la criteriile științifice.

O parte însemnată a foștilor academicieni vor cunoaște rigorile sistemului carceral comunist.

În acest context și Biserica a avut de suferit. Cea ortodoxă a fost subjugată intereselor propagandei oficiale. Jandarmeria și Siguranța erau informate să urmărească manifestările

25 Ibidem, f. f. 2-3

26 Ibidem, f. 72

27 C-tin Aioanei, Cristian Troncotă – Art. Cit., p. 24

religioase, și mai ales politice, ale clerului despre care conducerea Partidului Comunist Român știa că este, în masă, potrivnic regimului ce se instaurase după 1944.

Prin ordinul nr. 7424/1947 al Inspectoratului Regional de Siguranță din București s-a solicitat nu numai urmărirea preoților, dar și întocmirea de fișe personale după un model indicat, care trebuiau înaintate organelor de represiune până la 1 Decembrie 194728. După decesul suspect la 24 Februarie 1948 al patriarhului Nicodim, noul patriarh Justinian, investit la 8 Iunie, era considerat un om al partidului29.

La 19 Iulie 1948 a fost denunțat concordatul cu Vaticanul, cu grave implicații asupra credincioșilor catolici. Cu toate că noua lege a cultelor adoptată în August 1948, prevedea libertatea religiei, în toamna și iarna lui 1948 biserica greco – catolică a fost interzisă, iar ierarhii săi arestați30.

Conform unui studiu recent al lui Cicerone Ionițoiu au fost închiși aproximativ 4.000 preoți catolici și ortodocși, dintre care peste 250 au exterminați.

Institutul Național Pentru Studiul Totalitarismului a elaborat un dicționar cu preoții întemnițații care cuprinde circa 2500 de nume.

Arestările vor deveni un mecanism cotidian, un malaxor în care intrau de-a valma toți cei ce împiedicau “politica partidului” sau ale căror bunuri le râvneau activiștii acestuia.

Penitenciarele și coloniile de muncă sunt pregătite ca adevărate centre de exterminare, la regimul de detenție deosebit de aspru

28 Paul Caravia, Virgiliu Constantinescu, Flori Stănescu – Biserica întemnițată, România

1944-1989, I.N.S.T., Buc. 1998

29 Ghe. Onișor – Art. Cit., p. 738

30 Ibidem

adăugându-se abuzurile și cruzimea administrației și supraveghetorilor, totul sub controlul direct al Ministerului Afacerilor Interne, având ajutorul unui Cod Penal deosebit de “generos”.

C. MODIFICĂRILE CODULUI PENAL

În ceea ce privește cadrul legislativ, la 27 Februarie 1948, după numai patru zile de la căderea în dizgrație a lui Lucrețiu Pătrășcanu era schimbat Codul Penal.

Modificările aduse au constituit baza legislativă, cu care puterea judecătorească substituită intereselor de clasă ale noului regim al “democrației populare”, a operat împotriva opoziției politice.

Noile prevederi au încălcat principiul potrivit căruia o lege nu poate acționa retroactiv, și au dat Securității posibilitatea să efectueze valuri masive de arestări.

Prin decretul nr. 62 din Februarie 1955 a fost completat Codul Penal cu art. 193, indice 1 prin care era incriminată activitatea intensă contra clasei muncitoare, activitate desfășurată într-un post de răspundere în aparatul de stat sau într-un serviciu secret pe timpul regimului burghezo – moșieresc31.

În baza acestei prevederi, nepublicată într-o nici o ediție a Codului Penal “au fost judecați și condamnați între 1955 – 1956 mii de foști angajați ai Poliției, Siguranței și Serviciului Secret, arestați între anii 1948 – 1950 și ținuți nejustificat în detenție”32.

31 Marius Oprea – Legislația represiunii, în S. Courtois et al, Op. Cit., p. 751

32 C. Nicoară, Ghe. Onișoru – Op. Cit, p. 25

Decretul nr. 62 vine în completarea decretului nr. 187 din Aprilie 1949, care la aliniatul 3 prevedea că “faptele considerate periculoase pentru societate pot fi pedepsite și atunci când nu sunt anume prevăzute de lege ca infracțiuni, urmând ca pentru incriminarea lor să fie utilizate dispoziții legale pentru «infracțiuni asemănătoare»”33.

Acest text oferea practic puteri discreționale organelor de urmărire penală.

În Codul Penal, valabil de la 1 Iunie 1958, esența sistemului penal din România acelor ani era, cum a fost definită, o “justiție de clasă”, îndreptată fățiș și declarat împotriva oponenților regimului.

Principalele prevederi penale au fost cuprinse la titlul “crime și delicte în contra statului”.

Prin decretul 318 din 1958 se constată lărgirea posibilităților de incriminare folosite de organele de cercetare penală ale Securității.

În articolele 184 – 188 este prevăzută pedeapsa cu moartea pentru crima de trădare de patrie și colaborarea cu dușmanul pe timp de pace sau de război, iar prin articolul 189 este prevăzută pedeapsa cu moartea pentru acțiuni împotriva unui aliat cu care luptă în comun34.

Prin modificarea 194 au fost prevăzute, prin același decret din 1958, pedeapsa cu moartea pentru străini prinși pe teritoriul României, iar în paragrafele următoare este prevăzută pedeapsa cu moartea sau cu munca silnică pe viață, pentru transmiterea de

33 Marius Oprea – Art. Cit., p. 751

34 Ibidem, p.751

secrete de stat.

La fel de drastic era și refuzul, de a se întoarce în țară al unui funcționar cu “însărcinări de stat sau de interes obștesc”. În aceste cazuri, pedepsele puteau ajunge până la 25 ani de închisoare, fiind în general însoțite de confiscarea averii și interzicerea unor drepturi civile35.

Foarte des folosite în condamnarea opozanților politici ai regimului au fost articolele privind “crime și delicte contra siguranței interioare a statului”.

Articolul 207 pedepsea cu moartea actele de teroare, cu sau fără constituirea în bande, iar amenințarea cu săvârșirea de asemenea acte împotriva unor activități ce partid sau acelor ce desfășoară activități obștești erau sancționate cu închisoarea până la 25 de ani36.

Cel mai des utilizat a fost articolul 29 despre care voi mai vorbi pe parcursul lucrării, ce prevedea pedepse mari pentru “crime de uneltire contra ordinii sociale”.

Într-un studiu publicat în “Arhivele Totalitarismului”, intitulat “Articolul 209 Cod Penal”, Octavian Roske surprinde evoluția acestui articol în perioada 1948 – 1950. Într-o primă fază, în 1948, cea mai grea pedeapsă prevăzută de articolul 209 este de “muncă silnică de la 15 la 25 de ani, degradare civică de la 2 la 10 ani, pentru cei care inițiază, activează, organizează sau participă la organizațiuni de tip fascist, politice, militare sau paramilitare”37.

35 Ibidem

36 Ibidem p.584

37 Octavian Roske – Articolul 209 Cod Penal, în “Arhivele Totalitarismului”, An II, nr.1-2/1994

p. 281

În 1953, la articolul 209 se introduce secțiunea I bis, având intitularea “Subminarea economiei naționale și sabotajul contrarevoluționar”, sub care vor figura noile articole 2091 și 2094. La articolul 2091 are prevăzut că: “Subminarea economiei naționale săvârșită în scop contrarevoluționar, prin folosirea instituțiilor sau întreprinderilor de stat, ori sabotarea acestora în folosul foștilor proprietari sau organizațiilor capitaliste interesate, se pedepsește cu muncă silnică de la 5 la 25 ani și confiscarea totală a averilor”38.

La articolul 2094 se specifică că: “Tentativa la săvârșirea infracțiunii prevăzute în articolele 2091 – 2093 inclusiv, se pedepsește ca și infracțiunea consumată”. În 1958, la articolul 209, punctul 2, după litera “b” este menționată pedeapsa de la 5 la 25 de muncă silnică și degradarea civică pe timp de 10 ani pentru “forme de agitație cu urmări deosebit de grave”.

În 1960, este modificat iarăși articolul 209. Elementul de noutate constă în faptul că simpla aderare la organizații sau asociații ce au drept scop schimbarea ordinii sociale existente, se pedepsește cu închisoarea de la 15 la 25 ani, și degradarea civică de la 5 la 10 ani.

Actele de răzvrătire sau instigare la răzvrătire erau sancționate la fel de drastic prin articolele 210 – 212, ca și actele de rebeliune prevăzute de articolele 258 – 26239.

Această legislație cuprinsă în Codul Penal și în legile speciale sau decretele care l-au modificat și completat în primele

38 Ibidem p. 282

39 Marius Oprea – Art. Cit., p. 751

două decenii, va fi completată cu o serie de măsuri legislative menite să mărească eficiența organelor de represiune.

Astfel, s-au instituit cu începere din 1949 măsuri de dislocare și fixare de domiciliu obligatoriu, internări în colonii și unități de muncă și fixarea de locuri de muncă obligatorii unor categorii de persoane, fără ca acestea să poată fi incriminate penal.

D. COLONIA DE MUNCĂ

Începând din anul 1950, harta Gulagului românesc s-a “îmbogățit” prin înființarea unităților și coloniilor de muncă în baza unor decrete și ordine anticonstituționale.

Între anii 1948 – 1964 au fost internate în colonii de muncă 21. 859 persoane, momentul culminant fiind în anul 1952 (11.835 persoane) și o nouă creștere în perioada 1958 – 1959 (2.266 persoane).

Peste 3.000 dintre persoanele internate în colonii sau locuri de muncă obligatorii au suferit și condamnări cu închisoarea40.

Prin decretul nr. 6 din 14 Ianuarie 1950 s-au înființat Unitățile de Muncă care au funcționat până în luna August 1952.

Potrivit acestui decret în unitățile de muncă puteau fi internați:

“ – cei care prin faptele sau manifestările lor direct sau indirect primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democrație populară, îngreunează sau încearcă să îngreuneze construcția socialismului în Republica Populară Română, precum

40 C-tin Aioanei, Cristian Troncotă – Art. Cit., p. 25

și acei care, în același mod, defăimează puterea de stat sau organele sale, dacă aceste fapte nu pot constitui prin analogie infracțiuni.

– condamnații pentru infracțiuni împotriva securității Republicii Populare Române, care la expirarea executării pedepsei nu se dovedesc a fi reeducați”41.

În baza acestui decret, la 3 Aprilie 1950, Gheorghe Pintilie a semnat ordinul cu nr. 100 care dezvoltă articolul 2, aducând noi precizări privind categoriile socio – politice pretabile a fi internate42. (vezi ANEXA nr. 5).

Prin hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1554 din 22 August 1952, Unitățile de Muncă au primit o nouă reglementare juridică fiind transformate în Colonii de Muncă, iar pe 25 August 1952, ministrul Alexandru Drăghici semnează decizia cu nr. 714 prin care se înființează comisia Ministerului Afacerilor Interne cu sarcina de a lua hotărâri pentru internarea în colonii de muncă43.

Articolul 4 din această decizie menționa că “Biroul Unităților de Muncă din Cadrul Direcției a VIII-a (cercetări penale) din Direcția Generală a Securității Statului, va fi scos din această direcție și atașat cu întregul personal existent pe lângă această comisie [n.n. Comisia Ministerului Afacerilor Interne], pentru pregătirea și prezentare materialului și a ținerii evidenței acestuia”44.

“La data de 11 Martie 1954 prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 s-a dispus desființarea Coloniilor de Muncă, punerea în

41 A.S.R.I., fond “D”, dos. nr. 9572, V 61, f. 80

42 Cristian Troncotă – Colonia de muncă , în “Arhivele Totalitarismului”, An I, nr.1/1993, p.170

43 Ibidem, p.171

44 A.S.R.I., fond “D”, dos. nr. 7778, V 36, f. 41

libertate a persoanelor care s-au reeducat și nu mai prezentau pericol pentru securitatea statului și fixarea de domiciliu obligatoriu pentru cele nereeducate”45.

Deci, în virtutea acestui act normativ, persoanelor care scăpaseră cu viață din Coloniile de Muncă urmează să li se fixeze domiciliul obligatoriu pe o perioadă de la 6 luni la 5 ani, pe motiv că nu s-au reeducat.

În ceea ce privește Domiciliul Obligatoriu ( D.O.) putem spune că, încă din 26 Octombrie 1950, prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr.1554 se prevăzuse că: “Ministerul Afacerilor Interne, va putea, prin decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane ce nu-și justifică prezența în aceste centre, precum și din orice localitate a acelor care, prin manifestățiile lor față de poporul muncitor dăunează construirii socialismului, și să li se stabilească domiciliul obligatoriu în orice localitate.”46

La data 17 februarie 1958 Prezidiul Marii Adunări Naționale a emis sub semnătura lui I.C. Maurer și Chivu Stoica, decretul nr. 89 care prevedea că “pot fi stabilite în locuri de muncă anume destinate, persoanele care prin faptele sau manifestările lor primejduiesc sau încearcă să primejduiască ordinea de stat, dacă acestea nu constituie infracțiuni.”47

În ceea ce privește numărul celor care au cunoscut domiciliul obligatoriu, acesta a fost foarte mare . Între anii 1949-1962 s-au fixat astfel de domicilii la aproximativ 60.000 persoane.48

45 Idem, dos. nr.9572, f. 82

46 Ibidem, f. 82

47 Cristian Troncotă – Art. Cit., p.171

48 C-tin Aioanei, Cristian Troncotă – Art. Cit., p.25

Măsurile au debutat în 1949 cu stabilirea domiciliului obligatoriu pentru 2000 de familii (aproximativ 3000 persoane) catalogate drept moșieri, iar punctul culminant a fost atins în anul 1951 când au fost dislocate din zona frontierei de Vest aproximativ 10.000 familii(în jur de 44.000 de persoane). În 1952 s-au mai fixat domicilii obligatorii la 9000 persoane dislocate din centrele urbane, iar între1953-1962 la încă 4000 persoane.49

Coloniile de muncă au avut contribuția lor la “modelarea” deținutului politic prin arbitrariul, violența, teroarea întâlnite aici. Voi prezenta în capitolele următoare câteva din “metodele” folosite de gardienii coloniilor de muncă de la Salcia, Cernavodă, Capul Midia.

E. TRIBUNALELE MILITARE

Valul mare de “dușmani ai poporului” a impus mărirea capacității de “lucru” a instanțelor juridice și astfel, prin legea nr.5/19 Iunie 1952 s-au înființat tribunalele militare teritoriale care puteau funcționa pentru una sau mai multe regiuni administrative.50

“Prin articolul 2 din legea nr. 7/19 Iunie 1952 s-a stabilit că tribunalele sunt :

Colegiul militar al Tribunalului Suprem.

Tribunalele militare ale regiunilor militare și ale marinei militare.

49 Ibidem

50 A.S.R.I., fond “D”, dos. nr.10844, V 2, f. 32

Tribunalele militare de mari unități și tribunalele militare teritoriale.”51

Tot prin această lege a fost înființat Tribunalul Militar pentru Ministerul Securității Statului, denumit ulterior Tribunalul Militar pentru Unitățile Ministerului Afacerilor Interne. Acesta judeca toate recursurile declarate contra sentințelor pronunțate de tribunalele militare teritoriale.

Tribunalele militare teritoriale au funcționat în garnizoanele: București, Timișoara, Oradea, Brașov și Iași. Tribunalul Militar pentru unitățile Ministerului Securității Statului a avut sediul la București.

În ceea ce privește competența tribunalelor militare teritoriale, potrivit articolului 99, aliniatul 2, punctul 2 din legea nr. 7/1952, tribunalele militare, au avut inițial competența de a judeca următoarele fapte:

infracțiunile săvârșite de persoane civile, date prin lege în competența instanțelor militare.

infracțiunile contra securității statului la săvârșirea cărora au participat pe lângă civili și orice alte persoane, indiferent de calitatea acestora.52

Asemenea tribunale au funcționat până în anul 1956, când prin legea nr. 2, din 6 Aprilie 1956 au fost desființate.

Grație acestor tribunale și a cadrului legislativ “brațul înarmat al poporului” s-a deschis și a cuprins sute de mii de oameni. Foștii deținuți politici spun că “pentru a concepe și pricepe acest sălbatec adevăr trebuie să-ți fi târât zilele prin lagăre și închisori,

51 Ibidem, f. 33

52 Ibidem, f. 31

sălbatec adevăr trebuie să-ți fi târât zilele prin lagăre și închisori, prin aceste locuri unde fără o înlesnire cât de cât nu apuci să supraviețuiești, căci ele au fost făcute pentru exterminare.”53

53 Al. Soljenițân – Arhipelagul Gulag, (vol. I), Edit. Univers, Buc., 1997

CAPITOLUL II

Arestarea

ARESTAREA

“Întorcându-mă din București, scurt timp, după ce-am ajuns acasă, pe când mă aflam în baie am auzit larmă afară și bubuituri la ușa din față. Nu-mi dădeam seama ce poate fi. Bănuiam că la vecinii noștri s-a întâmplat ceva deosebit. Am început să mă îmbrac în grabă, când în fereastra de la baie apare un cap zburlit, care, amenințător și răstit, mă întreabă: «De ce nu deschizi ușa, măi banditule, vrei să fugi pe geam?» «Nu vezi că sunt în baie?» i-am răspuns revoltat. Mi s-a părut că este unul dintre cei care m-au anchetat la Securitate, mi-am dat seama de gravitatea situației, am luat halatul și am ieșit în holul năpădit de câțiva indivizi, care mai de care mai suspect. Unul din ei m-a somat: «Te îmbraci imediat și mergi cu noi!» Am cerut să-mi arate un document pe baza căruia aveau dreptul să mă aresteze, că, dacă nu au acest document, eu refuz să mă las arestat și am să încep să strig de o să scol toată strada. Atunci, tot acela care mi-a ordonat să mă îmbrac, a devenit mai milos și pe un ton domol, mi-a ordonat: «Domnule Antohe, eu vă cunosc de mult și știu că sunteți un om serios; noi n-am venit să vă arestăm , ci numai să ne ajutați într-o problemă pe care dumneavoastră o cunoașteți destul de bine. De aceea, vă rog să mergeți cu noi….Nu lipsiți mai mult de o oră: dați o declarație și pe cuvântul meu de onoare că eu vă aduc înapoi cu

mașina». Știam că minte, dar, ca să nu provoc panică celor de acasă și vecinilor, am început să mă îmbrac. Era sfârșitul lunii mai și căldurile în anul acela începuseră mai devreme ca în alți ani. M-am îmbrăcat sumar, ca vara: cu pantalonii și bluza subțire pe care o aveam la îndemână. Eram mereu zorit și nu-mi găseam ciorapii, așa că am încălțat pantofii fără ciorapi. Știam că o să găsesc ciorapi în pachetul pe care îl aveam pregătit pentru orice eventualitate (așa aveau toți oamenii care erau adulmecați de securitate. Apoi, am dat să intru în cameră ca să iau pachetul cu schimburile necesare. Doi din ei mi-au barat trecerea, spunând de mai multe ori că nu este nevoie, fiindcă peste o oră voi fi înapoi. În același timp m-au apucat strâns, unul de un braț, altul de celălalt și au început să mă împingă către ușa de la ieșire. Când am trecut în dreptul cuierului din hol, am vrut să iau obișnuitul trench de vreme iar, dar nu mi-au dat voie și, mai mult pe sus, strâns puternic de un braț și de un altul, m-au scos în stradă unde erau trei dubițe. M-au împins cu forța în cea din mijloc și, după ce șeful a strigat «gata!», mașinile au pornit cu viteză. După câteva minute de mers s-au oprit. Am auzit niște zăvoare trase și o poartă deschizându-se. Odată intrați în curte am fost smuls din dubă și pe întuneric obligat să cobor niște trepte de care m-am împiedecat de mai multe ori și de fiecare dată eram împins mai tare, înjurat și înghiontit. Jos, m-au lăsat într-un colț și au apărut doi indivizi cu lanterne puternice îndreptate spre mine, de nu puteam să văd fața nici unuia: «Ce, mă, nu voiai să vii? Făceai pe nebunul? De acum ești în mâna noastră și de aici nu scapi! Încarcerați-l!» De acasă, în aceeași noapte mi-au încărcat o parte din bibliotecă (după cum aveam să aflu mai târziu)”1.

1 Ion Antohe – Răstigniri în România după Ialta, Edit. Albatros, Buc.,1995, p.52-53

Aceasta este una din numeroasele arestări făcute de Securitate între 1948 – 1964. În ea sunt cuprinse principalele momente ale actului arestării, pe care voi încerca să le surprind în capitolul ce urmează, completându-le cu noi elemente și noi metode întrebuințate de Securitate.

METODE DE ARESTARE

Arestările făcute de Securitate erau pregătite după o tehnică bine gândită, uneori chiar sofisticată.

Se adunau informații despre viitoarea “victimă”, caracterizări, denunțuri, informații cât mai diverse2. Era adunat orice amănunt chiar dacă unele păreau neinteresante și fără nici o legătură cu viitoarea învinuire.

Echipa de filaj compusă din 5 – 10 agenți urmărea discret victima o perioadă de timp pentru a afla activitățile, relațiile, legăturile, întâlnirile ei, etc (vezi ANEXA nr. 6). Când serviciul anchetă considera că sunt strânse suficiente dovezi, echipa de filaj își înceta activitatea și în câteva zile se trecea la actul final, arestarea.

Aceasta nu se efectua până nu erau îndeplinite unele ritualuri obligatorii.

2 Notă informativă, Nr.1 din 22 Dec. 1946

Cu ocazia serviciului de patrulare din satul Vladamira, com. Hermezia, raza acestui post, am fost informați că flăcăul Haralambie Anicăi din comuna Triplești, jud. Iași care a făcut politică “Manistă” a fost prin comuna Hermezia și a vorbit populației pe sub ascuns că la radio și ziare s-a difuzat svonul că în Ianuarie sau Februarie 1947 precis va cădea Guvernul și că vor intra Țărăniștii “Maniei”.

Informație sigură verificată de noi.

Sediul Postului Jand. Hermezia.

În A.S.R.I. , fond “D”, nr.8360, vol. I ,f. 78

Astfel cu o zi două înainte unul din grupul de anchetă căuta să obțină de la vecini, sub diverse pretexte, informații despre viitorul arestat și familia lui. Se căuta sub diverse identități să se intre și în

apartamentul victimei pentru a depista eventualele posibilități de a scăpa, dacă casa avea mai multe ieșiri, dacă zona în care era plasată nu permitea o arestare discretă, etc.

“Am fost arestat pe 19 Iulie 1959 [….]. Nu am fost ridicat de acasă. A fost ceva foarte bizar. Au venit doi tipi care s-au dat drept reprezentați ai oficiului de închiriere. Voiau să vadă casa. Cred că nu le-a plăcut. Probabil că nu era suficient pentru o arestare”3.

“[….] a sunat altcineva la ușă, zicând că, a venit să măsoare spațiul în cameră și în hol. De fapt, venise să vadă topografia, să vadă dacă nu cumva am o altă ieșire și cam care sunt celelalte încăperi”4.

Era alcătuită o schiță a clădirii cu toate intrările și ieșirile.

Aceste condiții fiind îndeplinite urma arestarea.

Arestarea se făcea de obicei noaptea pentru a se evita indiscreția vecinilor pentru a surprinde pe cel vizat. Ciocănituri puternice în ușă, urmate de țârâitul prelung, nervos al soneriei trezeau pe locatari din somn.

La întrebarea “cine sună? cine îi acolo? se răspundea: Deschideți!….Organele Securității Statului. În numele legii.”5

Viitoarea victimă, trezită brusc din somn, lipsită de siguranță în

îmbrăcămintea ei sumară era incapabilă să opună rezistență.

3 Stelian Tănase – Anatomia mistificării (1944-1989), Edit. Humanitas, Buc. 1997, p.236

4 Ibidem p.p. 237-238

5 V. Blănaru – Flamură – 804 zile și nopți în lanțurile morții, Edit. Speco, Buc. 1996, p. 56

“Au venit noaptea, au trântit ușile, soția era cu copilul mic în brațe. Mi-au zis: te îmbraci și mergi cu noi!”6.

“M-au arestat în Ianuarie 1963 [….]. Au venit într-o noapte, la miezul nopții, m-am pomenit cu șase inși. Trei au intrat în casă, trei au rămas afară?”7

“Au venit seara la ora 9, pe 11 Decembrie 1958 […] Stăteam la masă și aud soneria […]. Am deschis și m-am pomenit fața în fața cu patru indivizi.”8

“[…] A patra oară au venit la 12 noaptea, să-mi facă o vizită și să mă ia.

Când se linișteau oamenii atunci veneau.”9

Urma identificarea și percheziția care dura uneori câteva ore, timp în care erau ciocăniți pereții, desfăcut parchetul sau podeaua, controlată biblioteca volum cu volum, obiectele de îmbrăcăminte etc.

“Au trecut în altă cameră și au răscolit tot. Mi le-au făcut grămadă în mijlocul casei. Atât nu mi-au deranjat fetița care avea un an și jumătate.”10

Intrat în mașina securității arestatul era încadrat de doi ofițeri de securitate pe banca din spate, i se puneau “ochelarii negrii”, ochelari speciali care arătau ca ai unui sudor și care nu permiteau aflarea destinației spre care se îndrepta mașina.

Ajuns la locul necunoscut, arestatul era condus într-o clădire unde i se scoteau “ochelarii” și era predat șefului arestului.

6 Interviu cu Gheorghe I. Chircă, 23 Iulie 1997 sat Slatina, comuna Nucșoara, jud. Argeș

7 Interviu cu Ion Dinicilă, 25 Iulie 1998, comuna Șuici, jud. Argeș

8 Stelian Tănase – Op. Cit., p. 224

9 Ibidem p.241

10 Interviu cu Victor Berevoianu, comuna Nucșoara, jud. Argeș, 1 August 1997

Partea finală a arestării se consuma după câteva zile, când sub învinuirea de a fi comis un delict politic urma confiscarea bunurilor.

O echipă se prezenta la fostul domiciliu al celui arestat și întocmea un proces-verbal al bunurilor existente. Membrii celui arestat aflați încă sub presiunea și durerea momentului arestării nu acordau prea mare atenție acelui proces verbal. După pronunțarea sentinței, asupra familiei se producea o lovitură materială și spirituală la fel de mare ca acelui arestat, atunci când se trecea la ridicarea bunurilor.

“Într-una din ultimele zile ale lunii iunie, am auzit soneria sunând repetat și insistent .Era dimineață înainte de orele 7. Cobor din camera mea de la etaj și zăresc prin geamul jivrat al ușii de la intrare niște siluete. Deschid un geamlâc și văd doi milițieni și doi civili :”Aici locuiește familia Giurescu?” “Da!” “Avem ordin de evacuare. Vă mutați în strada Alexandru Moruzi … . Mutarea se face de îndată!” “Cum de îndată, trebuie să împachetăm”. “Da, aveți voie să luați numai efectele strict personale și câte o saltea! . Au intrat toți patru și s-au răspândit de îndată separat prin casă, și la parter, și la etaj.

[…] Pe la orele 11 dimineața eram suiți într-un camion-platformă, cu câte două geamantane fiecare și o saltea și debarcați în strada Alexandru Moruzi, la adresa fixată : două camere, una cu dușumea, alta cu pământ : una din ele avea un bec la tavan. Baie nu. Bucătărie nu. Closetul era în curte.”11

Acest ultim demers al securității urmărea îndepărtarea

11 Constantin C. Giurescu – Cinci ani și două luni în penitenciarul de la Sighet, Edit. Fundației

Culturale Române, Buc., 1998, p.18

familiei de cel arestat, izolarea lui, creșterea sentimentului de vinovăție al acestuia, înfrângere ultimului strop de voință pe care-l mai avea.

În plus, soția era silită să divorțeze asupra ei făcându-se mai multe presiuni : copilul ei nu era primit la școală, nu putea găsi serviciu etc.

Divorțul va fi adus la cunoștința celui arestat, mărind starea de nesiguranță a acestuia. Se căuta prin manevre abile să îl facă pe cel arestat să-și recunoască vina. Adus în acest punct va fi ușor de manevrat, de aici încolo “reeducarea” lui va decurge fără incidente.

Am prezentat pe scurt mai sus, una din modalitățile de arestare care mi s-a părut mai des utilizată, și pe care eu o consider o arestare clasică.

Evident aceasta nu este singura metodă întrebuințată de Securitate.

Au fost arestări de la locul de muncă, de pe stradă, au fost arestați oameni de la muncile câmpului, de la pescuit au fost ridicați și din domiciliul obligatoriu etc.

În general Securitatea recurgea la aceste metode de arestare atunci când nu erau îndeplinite condițiile cerute de o arestare clasică : casa avea mai multe ieșiri, vecinii erau prea indiscreți, numărul membrilor familiei celui care urma să fie arestat era prea mare etc.

Arestările făcute de pe stradă erau de o repeziciune și o precizie uimitoare. Aici surpriza era totală, iar în cele mai multe cazuri rezistența victimei era inexistentă.

“În Calea Victoriei, m-am auzit strigat : «Tovarășul Lăzărescu !» Mă uit și văd un tip lat în umeri care vine zâmbind spre mine. Eu mă uit foarte nedumerit, fiindcă nu îl cunoșteam. Când a ajuns în dreptul meu – în urma lui venea o mașină – m-a apucat zdravăn […] Mașina fusese la colț. A început o serie de înjurături și m-a băgat în mașină…” 12

Rolul echipei de filaj era nu numai acela dea urmări cu cine se întâlnește cel vizat, legăturile lui, ci și de a găsi un moment potrivit pentru o arestare, când acesta era singur, izolat de familie și prieteni.

“ Eram într-o delegație la Constanța (n.a.) Gheorghe Paul), la niște lucrări de îmbunătățiri funciare. Într-o bună zi vin doi tipi la mine și mă întreabă: «Dumneavoastră sunteți Gheorghe Paul?» Gata m-au arestat, mi-au pus cătușele”13.

Uneori arestarea urma ca rezultat a unui joc al întâmplării devenind de un comic sinistru.

În unele cazuri, după arestarea unui individ, în casa acestuia rămâne un agent al Securității urmărind timp de mai multe săptămâni vizitatorii, corespondența.

“Au fost cazuri când prieteni ai celui arestat necunoscând situația au venit să-l vadă și au fost și ei arestați”14.

Se urmărea implicarea a cât mai multor persoane care ar fi avut o legătură cât de mică cu cel arestat, în scopul formării unui grup, și dacă acel grup mai avea și o armă, chiar inutilizabilă, caracterul contrarevoluționar era stabilit.

12 Stelian Tănase – Op. Cit., p. 237

13 Interviu cu Gheorghe Paul, Buc., 22 Martie 1997

14 A.S. Marinescu – Prizonier în propria țară, (vol.I), Edit. Du Style, Buc. 1996, p. 224

Anchetatorii au înțeles repede că posibilitățile de avansare nu apar decât atunci când prin zelul depus securitatea statului era apărată.

Individul singur, luat ca persoană nu reprezenta pentru ei un pericol prea mare și nici nu întrezăreau vreo posibilitate de avansare. De aceea, se căuta prin toate mijloacele implicarea și altor persoane, a căror vină era de multe ori imaginară, pentru a forma un grup, care trebuia neapărat să fie înarmat.

În acest caz pedepsele erau foarte mari, ajungându-se până la pedeapsa capitală, iar anchetatorul pentru “meritul” de a fi descoperit acest “complot” era avansat15.

Multe sunt cazurile în care eventualitatea arestării este prevăzută. Frica, teama, groaza pe care le încearcă viitorul arestat sunt foarte mari. La aceasta se adaugă procesele de conștiință pe care și le face, caută să vadă unde a greșit, pune întrebări la care nu găsește răspunsuri. Își vede viitorul distrus, cariera ratată, familia amenințată, iar regretele care-l încearcă îl aduc în pragul nebuniei.

“Din cauza panicii nu reușeam să fiu obiectiv, să analizez faptele și să văd adevărul.

În această neliniște sufletească în care trăiam, găseam tot felul de explicații. Încercam să-mi dau curaj.

Câteodată mă luau frigurile, îmi clănțăneau dinții și mă cuprindea o frică de moarte. Mă temeam de închisoare, de întuneric, de frig, de foame, îmi era frică de necunoscut și nu-mi găseam odihna. Noaptea nu puteam să dorm și așteptam din clipă în clipă să fiu

15 V. Blănaru – Flamură – Op. Cit., p. 11

arestat.

Ziua umblam năuc la universitate, și apoi, acasă. Din când în când mai treceam și pe la liceul “Aurel Vlaicu” unde eram pedagog, dar cu câtă frică….! Mă temeam și de umbra mea. Umblam cu rost și fără rost. Nu mai mâncam și mă uscam văzând cu ochii, mă gândeam că situația aceasta mă duce la nebunie și că voi sfârși la balamuc, dar reveneam admițând că poate tot mai bine este la închisoare decât la casa de nebuni [….]”16.

Securitatea știe că această stare de nesiguranță în care se găsește viitorul arestat nu făcea decât să-i scadă puterea de rezistență. Vor trece săptămâni sau chiar luni până când arestarea va avea loc. În tot acest timp celui vizat nu-I rămâne decât să aștepte numărând minutele, orele, zilele, săptămânile până în momentul final.

“După o zi grea cu fel de fel de vești, peripeții și sfaturi, iată-mă așteptând duba neagră a Securității în toiul nopții cu urechea atentă la zgomotele de pe stradă, măsurând, timpul, minutele, cu respirația oprită, în jocul halucinant al unor idei, impresii, temeri, toate risipite în întuneric.

La un moment dat, aproape instinctiv am aprins veioza să consult ceasul; era ora 12 și 30 de minute. Gata, mă gândi, ceasurile rele au trecut, la ora asta duba este în garaj….I-am mai păcălit o noapte, nici măcar nu am intrat în 13….ci am intrat în 14….”17.

Trecerea timpului aduce cu sine o stare de optimism, apar concluzii de genul: “Se vede că cei însărcinați cu arestarea

16 Gheorghe Bâgu – Mărturisiri din întuneric, Edit. Tehnică, Buc. 1993, p. 8-9

17 V. Blănaru – Flamură – Op. Cit., p. 62

concluzii de genul: “Se vede că cei însărcinați cu arestarea noastră au constatat că eu nu mai am nici o vină.”18

Cel vizat renunță în mare parte să-și mai analizeze situația, renunță la măsurile de protecție pe care le luase, și deja prevăzută, arestarea va deveni până la urmă, și în cazul lui, o surpriză.

Mult mai grea a fost pentru Securitate arestarea membrilor grupurilor înarmate apărute în munții României după 1944.

Dacă în situațiile prezentate până acum arestarea era doar presimțită, persoanele erau luate în mare parte individual, neînarmate, în cazul grupurilor de rezistență arestarea era prevăzută, era o consecință a acțiunilor și de aceea se căuta prin toate mijloacele întârzierea ei.

Avem aici grupuri, gata alcătuite, și nu inventate de anchetatori, înarmate și în consecință mult mai periculoase.

Acțiunile Securității se orientează într-o primă fază asupra oamenilor de legătură, este vorba de cei care nu au manifestat o atitudine anticomunistă fățișă, dar au căutat prin toate mijloacele să-I sprijine pe cei din munți.

Erau vizați în primul rând membrii familiilor celor plecați, rudele, prietenii lor. Asupra lor Securitatea desfășoară o întreagă activitate informativă. Prin ei se căuta “șantajarea” celor din munți pentru ai determina să se preia.

Aceștia sunt anchetați, amenințați, iar în cele din urmă vor fi arestați.

“După planul stabilit în 1949 au plecat în munți și l-au luat și pe

18 Interviu cu Elena Arnățoiu – Florea, Câmpulung – Muscel, jud. Argeș, 15 Februarie 1997

fratele meu cel mic, Petre. În acest timp tata a fost arestat și forțat să spună ce știe. Au arestat-o și pe mama, împreună cu mai multe femei și bărbați pe care-i socotea securitatea că au avut legături cu cei din munți [….] Eram urmăriți atât eu cât și soțul meu, care a fost afară din învățământ. Era director la Liceul Comercial. Ne-au naționalizat casa, fără vreun temei legal, ne-au luat pământul pe care îl aveam eu dotă de la părinți, iar în anul 1950 au venit de la Securitate și m-au arestat"19.

Asupra celor bănuiți cu legături cu cei din munți Securitatea va merge de la promisiuni amețitoare până la tortură.

“M-au dus la Domnești și mi-au pus teancul de bani pe masă. Că-mi dau câte oi vrea numai să-I dau pe mână”20.

“M-au dus odată la Miliție în Nucșoara, și era acolo căpitanul Cârnu, stătea întins pe o canapea, curgeau apele după el de oboseală[….] A stat pe canapea, cât a stat și apoi a început cu mine. Te bătea până leșinai. Te bătea cu baston de cauciuc, simțeai câteva și apoi te gândeai să mori.”21

“Doi ani domiciliu obligatoriu. Mă arestau, mă băteau, mă urmăreau zi și noapte, mă aruncau peste tot, fiind folosită ca momeală. M-au amenințat cu moartea dacă să-i prindă.”22

Securitatea miza prin menținerea acestei stări de presiune asupra celor vizați, pe căderea fizică și psihică a acestora. Fiind mereu interogați ei ajung să fie izolați de ceilalți oameni care-i privesc ca pe niște posibili informatori. Bătuți,

18 Interviu cu Elena Arnățoiu – Florea, Câmpulung – Muscel, jud. Argeș, 15 Februarie 1997

19 Gheorghe Bâgu – Op. Cit., p. 11

20 Interviu cu Verona Jubleanu, sat Sboghițești, comuna Nucșoara, jud. Argeș, 24 Iulie 1997

21 Ibidem

22 Interviu cu Ecaterina Săndescu, Câmpulung – Muscel, jud. Argeș, 12-13 Iulie 1997

amenințați, menținuți în această stare de semiarest ,

îndepărtați de prieteni, de familie, ei sunt împinși să accepte compromisul oferit de securitate.

Aceasta urmărea obținerea informaților despre cei din munți, sau indicarea unor persoane care ar fi putut să dea aceste informații.

Arestarea celor din munți este foarte dificilă și de cele mai multe ori are loc în urma unei confruntări armate. Securitatea se bazează pe existența unor posibili informatori, unii dintre ei infiltrați în cadrul grupului.

“Vreau să vorbesc puțin despre un membru al grupului, un membru de tristă amintire, a fost infiltrat de securitate. Numele lui era Ciobanea, fotbalist la Dinamo Pitești. A venit, a depus jurământ de loialitate. Unchiul meu l-a privit cu circumspecție, dar fiind recomandat de niște studenți din București l-a primit în grup. A avut acces la toate secretele grupului și informa Securitatea. A fost trădătorul grupului.”23

Confruntările cu cei din munți aduc pierdere și în rândul securității24 , a cărei mânie se va abate asupra celor care au contribuit la existența grupului prin sprijinul acordat.

După lichidarea grupului urmează arestări masive în rândul acestora. Ei sunt considerați de acum inutili, nemaifiind luați în

23 Interviu cu Dumitru Apostol, comuna Șuici, jud. Argeș, 25 Iulie 1997

24 Sentința nr. 107

[…] Teroristul Jubleanu Constantin surprins la bordeiul în care banda se adăpostea de mai

mult timp (situat la punctul “Râpele cu brazi”), nesupunându-se somației de predare a deschis

foc de armă asupra organelor securității rănind grav pe locotenentul major Enache Aurică. În

urma schimbului de focuri ce a avut loc teroristul Jubleanu Constantin a fost împușcat mortal.

în A.S.R.I. , fond “D”, nr. , f. 320

calcul pentru acțiuni informative.

În câteva nopți sau într-o noapte sunt ridicate zeci de persoane și duse la securitate pentru anchete.

“Au venit într-o noapte și ne-au arestat pe toți, cam 40 persoane [….]. Mi-au spus să mă îmbrac, că o să lipsesc cam 2400 ore.”25

Pedepsele acordate sunt mult mai mari față de vina avută, putându-se ajunge și-n acest caz la pedeapsa capitală.

“Pe Jenică l-au condamnat șapte ani că ne-am întâlnit cu cei din grup și nu a spus. Nu le-a dat nimic. L-au băgat la omisiune de denunț.”26

“Am dat într-o desagă circa 15 kg mălai [….]. Mi-au dat 15 ani închisoare”27.

“M-a anchitat căpitanul Cârnu. Acuzația a fost că am avut legături cu cei din pădure și eu nici nu-i văzusem. M-au ținut un an degeaba și copiii singuri acasă.”28

“ Și-a început să strige: Preda Ion, 20 ani muncă silnică. Am scăpat că n-am fost în pădure cu ei, că altminteri mă împușca. Mi-au confiscat toată averea, 10 ani interdicție civică. Când am auzit că mi-au dat 20 de ani îmi venea să chiui de bucurie că nu mă împușcă, pentru că procurorul îmi ceruse condamnarea la moarte.”29

“Mi-a dat judecătorul cinci ani și procurorul mi-a mai dat cinci ani muncă silnică.”30

25 Interviu cu Victor Berevoianu, sat Sboghițești, comuna Nucșoara, jud. Argeș, 1 August 1998

26 Interviu cu Verona Jubleanu, sat Sboghițești, comuna Nucșoara, jud. Argeș, 24 Iulie 1997

27 Interviu cu Șufan Elena, comuna Nucșoara, jud. Argeș, 24 Iulie 1997

28 Interviu cu Luca Dumitrescu, comuna Nucșoara, jud. Argeș, 19 Iulie 1997

29 Interviu cu Ion Preda, comuna Nucșoara, jud. Argeș, 24 Iulie 1997

30 Interviu cu Gheorghe I. Chircă, sat Slatina, comuna Nucșoara, jud. Argeș, 23 Iulie 1997

“[….] am fost condamnat la 10 ani – crimă de nedenunțare, că știam și n-am spus.”31

Acestea sunt , pe scurt, o parte din metodele de arestare întrebuințate de Securitate.

Așa cum spunea George Orwel: “Oamenii dispar pur și simplu, și de fiecare dată noaptea. Numele individului în cauză dispare din toate actele, toate referirile la ce a făcut sau i s-a întâmplat în viață sunt șterse, anulate ca și cum omul nu ar fi existat niciodată”,32 dar tot el continua: “Crima mentală nu implică moartea, crima mentală este moartea însăși. Acum, când era conștient că murise, era important să supraviețuiască cât mai mult cu putință.”33

La această încercare a lui de a supraviețui cu orice preț în nonexistența în care a fost aruncat cu sau fără voia lui voi face referire în capitolele următoare.

B) MOTIVELE ARESTĂRII

Sunt prezentate pe larg în capitolul “Legislația represiunii”. În acest subcapitol voi încerca, să surprind, prin câteva exemple concrete, ambiguitatea și echivocul legilor date în perioada anilor 1945 – 1964.

Principalele referiri sunt la “celebrul” articol 209 din Codul Penal al Republicii Populare Române, pe baza căruia au intrat în închisoare zeci de mii de oameni condamnați la sute de ani de detenție politică.

31 Interviu cu Gheorghe Paul, Buc., 22 Martie 1997

32 George Orwel – 1984, Edit. Hyperion, Chișinău, 1991, p.20

33 Ibidem p.27

La punctul doi al articolului este prevăzută “închisoarea corecțională de 3 – 10 ani și interdicție corecțională de la 3 – 5 ani pentru:

faptul de a face propagandă, agitație sau de a întreprinde orice acțiuni politice pentru schimbarea ordinii sociale existente în stat sau a formei de guvernământ democratică sau din care ar rezulta un pericol pentru Securitatea statului;

faptul de ajuta în orice mod vreo organizație sau asociație din cele arătate la punctul 1 (n.a la punctul unu este vorba de “organizații sau asociații care au drept scop schimbarea ordinii sociale existente în stat sau a formei de guvernământ democratice”), ori de a face propagandă sau a întreprinde acțiuni în favoarea acestora ori a membrilor lor;

faptele de ponegrire, calomniere sau defăimare în public cu privire la orânduirea socială și de stat, la instituțiile de stat și organizațiile obștești [….]”34

Pornind de la aceste prevederi ale punctului doi din articolul 209 voi prezenta câteva cazuri de persoane încadrate la început în Unități de Muncă, pentru un an sau doi, insistând asupra motivelor pentru care au fost reținute.

“1. Orășanu I. Alexandrescu, născut în Craiova, pe 27 Martie 1905, cu domiciliul în Craiova, strada Mântuleasca, Nr. 5; originea socială: mic burghez; profesia: în prezent – fără profesie, în trecut – ofițer, apartenența politică: P.N.Ț – Maniu; propus pentru încadrarea în Unități de Muncă pe timp de doi ani; motivația: în 1940 să lupte contra Uniunii Sovietice Reacționar notoriu și

34 A.S. Marinescu – Op. Cit., p.311

antisovietic, aducea injurii regimului, comentează intens eventuala cădere a regimului și că războiul este aproape, că vor veni americanii și îi va spânzura pe comuniști. A fost închis un an pentru manifestări ostile regimului. Este un element periculos”.35

“2. Stan M. Dumitru, născut în Teslui, jud. Olt, pe 1 Septembrie 1916, cu domiciliul în Craiova, strada Craioviței, Nr. 77, originea socială: mic burghez, profesia: în prezent – șofer la Întreprinderea 6 Construcții, în trecut – ofițer, apartenența politică – neîncadrat, propus pentru încadrarea în Unități de Muncă pe timp de doi ani; motivația veșnic nemulțumit, bârfind regimul cu toate ocaziile, întreține relații cu elementele ostile, așteaptă declanșarea unui nou război. Ascultă posturile de radio capitaliste și propagă aceste știri. Sfidează membrii de Partid și regimul”.36

“3. Filipescu M. Vintilă, născut în Drăgășani; jud. Vâlcea; la 26 Mai 1916; cu domiciliul în Craiova, strada Nicolcescu, Nr. 12; originea socială: chiabur; profesia: în prezent – fără profesie, în trecut fost căpitan; apartenența politică: neîncadrat; propus pentru încadrarea în Unități de Muncă pe timp de doi ani; motivația: deși tânăr este leneș și nu-I place să muncească. Îngâmfat și veșnic nemulțumit. Critică, aduce injurii și se manifestă ostil regimului. Afemeiat și reacționar înarmat și așteaptă o eventuală schimbare, ca să se răfuiască cu comuniștii. Periculos”.37

“4. Popescu B. Florea, născut în Enoșești; jud. Romanați; la 11 Octombrie 1908; cu domiciliul în Craiova, strada Ștefan cel Mare, Nr. 67, originea socială: mic burghez; profesia: în prezent – zilier,

35 A.S.R.I. , fond “D”, dosar nr.4114, f. 1

36 Ibidem, f. 2

37 Ibidem, f. 11

în trecut – fost maior; apartenența politică – neîncadrat, propus pentru internarea în Unități de Muncă pe timp de doi ani; motivația: bârfește și comentează nefavorabil înfăptuirile regimului. Este însă prudent și perfid. Întreține relații dubioase și așteaptă schimbarea situației politice”.38

“5. Nicolescu I. Vasile, născut în Săpata; jud. Argeș; la 28 Mai 1905; cu domiciliul în Fâlfani, jud. Argeș; originea socială: chiabur; profesia: învățător; apartenența politică: fost P.N.L. Brătianu, exclus din P.M.R.; propus pentru încadrarea în Unități de Muncă; motivația: aduce acțiuni dușmănoase contra hotărârilor luate de guvern, lansează zvonuri alarmiste, intrigă populația contra G.A.C. , aduce injurii la adresa U.R.S.S.”39

“La Reșița, un țăran simplu a fost arestat instantaneu, deoarece fiind beat la ieșirea din restaurant a cântat «Trăiască Regele», ceea ce însemna instigație, drept care a fost condamnat opt ani.”40

“La Lugoj, în 1950, un grup de proaspeți absolvenți de liceu, ce-și dăduseră de puțină vreme bacalaureatul, sărbătoreau succesul într-un restaurant din localitate. Veselie, puțin cu chef, la un moment dat, unul din ei s-a ridicat de la masă și a scos pieptenul din buzunar după care îndreptându-se spre portretul atârnat pe perete al Anei Pauker, cu voce tare i-a oferit pieptenul său să-și aranjeze și ea podoaba capilară răvășită în stil revoluționar.

[…] Toți au fost arestați din restaurant și condamnați între 5 și 10 ani.”41

Tot în articolul 209 este prevăzut la secțiunea de “Subminare a

38 Ibidem, f. 23

39 Ibidem, f. 42

40 A.S. Marinescu – Op. Cit., p.311

41 Ibidem

economiei naționale și sabotajul contrarevoluționar” că : “Distrugerea sau degradarea de natură să submineze economia națională, prin explozii, incendii sau orice alte mijloace […] se pedepsește cu muncă silnică de la 5-25 ani și confiscarea averii.”42

Subminare a economiei naționale a fost considerat incendiul izbucnit în podul liceului Mihai Viteazul unde câțiva elevi “au fumat, unul a uitat chiștocul, s-a aprins lemnăria. Sabotaj.”43

“Lotul” elevilor de la Mihai Viteazul va efectua mulți ani de închisoare.

Acestea sunt doar câteva din miile de “motive de arestare” pe care le oferă articolul 209.

Echivocul legilor și “imaginația” anchetatorilor au extins posibilitatea de arestare asupra tuturor.

Se căuta prin aceste măsuri menținerea unei stări de nesiguranță, de teamă. Se dorea depersonalizarea individului, docilitatea lui, întărirea convingeri că nimeni nu putea scăpa “vigilenței poporului”, care prin “brațul înarmat”, Securitatea, putea condamna pe cineva pentru o simplă declarație de intenție.

În general cei vizați de Securitate erau ulterior arestați:

a) pentru ceea ce făcuseră – deliberat sau asumându-și toate riscurile și implicit detenția (cazul grupurilor de rezistență, al “frontieriștilor”).

b) pentru ceea ce se bănuia că ar fi făcut (cazul “favorizaților”, “agitatorilor”).

42 Ibidem p.311

43 A. Mihalcea – Jurnal de ocnă, Edit. Albatros, Buc., 1994, p. 92

c) pentru ceea ce fuseseră cândva, cu ani în urmă, atunci

când nu încălcaseră legea și virtutea unor legi viitoare.

d) pentru ceea ce reprezentaseră cândva (cazul politicienilor).

C) PRIMA NOAPTE ÎN ARESTUL SECURITĂȚII

În acest subcapitol voi căuta să prezint, prin câteva exemple, gândurile ce-l încercau pe cel arestat în noaptea sau nopțile care preced viitoarea anchetă.

Acolo în arestul Securității el încearcă să-și pună în ordine ideile, caută să răspundă la întrebările care-l asaltează. Panica, teama de necunoscutul care-l înconjoară, impresiile lăsate de recenta arestare, sunt foarte puternice.

Întrebări chinuitoare se nasc și-l frământă: de ce sunt arestat? ce va urma ?, sau pentru cei arestați în acțiuni anticomuniste: ce cunosc anchetatorii? cum au descoperit? cine mai este arestat? ce au declarat ceilalți? etc.

Răspunsul la aceste întrebări îl va afla într-o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, în funcție de durata anchetei, dar vor exista întotdeauna întrebări la care nu se va putea răspunde decât foarte târziu: ce se va întâmpla cu familia mea? Voi mai fi liber vreodată? Soția mă va aștepta acasă când mă voi întoarce? etc.

Cea dintâi noapte în arestul Securității îl împinge pe cel arestat la stări contradictorii, tulburi, care oscilează de la oboseală excesivă până la o dureroasă luciditate.

“În celulă am adormit imediat, dar somnul a fost scurt, probabil subconștientul mi-a ordonat trezirea, fiindcă era absolut necesar să-mi pun în ordine gândurile pentru zilele grele ce vor urma […] . Prin urmare toată noaptea a fost o neagră și istovitoare reflexie, noaptea bântuită mai ales de întrebarea cine a trădat? , fiindcă toate datele îmi arătau clar acest fapt.”44

“M-a bătut plutonierul Popescu și m-a aruncat în beci, peste niște bușteni în întuneric și a încuiat ușa. Eram îngrozită, îmi era frig, eram dezbrăcată , bătută, am început să plâng.”45

“Eram mereu amețit și într-o permanentă stare de somnolență. Dormeam iepurește, și tresăream din somn chinuit de coșmaruri, făceam eforturi mari să nu mă las stăpânit de ele.[…] eram epuizat

și nu puteam să-mi adun gândurile. Când și când, repetam rugăciunile pe care le făcusem și atunci când eram pe front. Presimțeam că mari primejdii mă pândesc.”46

“M-am așezat pe un scaun … Nu-mi mai rămâne altceva, îmi zic, decât să mă țin tare. Nimic altceva decât să arăt că sunt bărbat. Mă vor lovi, mă vor schingiui, mă vor umili, mă vor lăsa flămând, în frig, în promiscuitate, mă vor arunca-n ocne, poate mă vor împușca […]”47

“Intrarea în celulă nu mi s-a părut sinistră, scârțâitul ușii la deschidere, ca și zgomotul la închiderea celulei, aproape că au rămas neînregistrate. Nu aveam decât o singură dorință, să fiu lăsat să-mi odihnesc trupul complet epuizat și mintea pusă la grele încercări.”48

Starea de confuzie care-l încearcă pe cel arestat este mare,

44 Ioan Giulvezian – Morminte ascunse, Edit. Timpul, Buc. 1996, p. 29

45 Interviu cu Ecaterina Săndescu, Câmpulung – Muscel, jud. Argeș, 12-13 Iulie 1997

46 I. Antohe – Op. Cit., p. 55

47 Teohar Mihadaș – Pe muntele Ebal, Edit. Clusium, Timișoara 1990, p.39

48 V. Blănaru – Flamură – Op. Cit., p. 81

amintirile îl năpădesc dureros, iar conștiința devine o povară.

Instinctul de conservare îl îndeamnă să-și construiască o apărare, care își va dovedi fragilitatea la ancheta ce va urma.

În fața lungilor ani de detenție care-l așteaptă rămâne regretul că a avut posibilitatea de a evada și nu a făcut-o.

“În spate era un mic crâng, ce ieșea din Plevnei până la Construcții, aș fi putut să fug pe acolo. Sau să-I dau un pumn în cap, eram destul de solid […]”.49

“Dacă săream, mergeam în josul apei. Eu înotam foarte bine. Mă rog, am renunțat. Și așa a început un calvar de șase ani.”50

“Îmi dădeam seama că pot ușor să dispar prin grădina unchiului meu, aceasta cu atât mai mult cu cât securiștii nu aveau cu ei în formație, nici câini și apoi să trec granița la sârbi. […]

Dacă mi-ar fi trăit părinții, nu aș fi ezitat nici un moment […].”51

49 A. Mihalcea – Op. Cit., p. 45

50 Interviu cu Gheorghe Paul, Buc., 22 Martie 1997

51 Lucian Plapșa – Soarele de la Nord, Edit. Helicon, Timișoara 1998, p.25

CAPITOLUL III

Ancheta

ANCHETA

“Sfaturi pentru anchetat (valabile, oricând, oriunde): să vorbească puțin sau, mai bine zis, să scoată cât mai puține sunete pe gură. Economie de foneme. Nu numai să nu trăncănească, dar și să fie zgârcit la formulări. Întrebării «Îl cunoști?» să i se răspundă cu «Da», iar nu «Da, îl cunosc.». Între două cuvinte sinonime să fie preferat cel compus din mai puține litere (Nu «rareori» ci «rar») [….] Să vorbească numai și numai când e întrebat și să se mărginească a răspunde – cât mai strict – întrebării, fără a mai adăuga ceva. În tăcerile care se lasă în cursul

interogatorului – tăceri abile create de anchetatori – să se ferească a umple aceste penibile momente luând el inițiativa. E greu, dar e foarte important. Să nu cedeze ispitei conversative, ispitei de a îndulci lucrurile prin declarații necerute. (Alt pericol: când anchetatorul spune «să discutăm liber», atunci se impune o atenție mărită). Să mintă cât mai mult, întotdeauna, din principiu. Intercalarea adevărului (chiar incoerent) rupe cursivitatea minciunii [….] Idealul ar fi ca adevărul să fie rostit acolo unde e de neînlăturat: anul nașterii, numele părinților, domiciliul [….]

Din proprie inițiativă să nu dea pentru nimic în lume vreun nume propriu. Nici un nume propriu altul decât cel menționat de anchetator [….]. Mai presus de toate să evite sinceritatea! Ca de foc, ca de ciumă, ca de sirene, să se ferească anchetatul de sinceritate [….] Cel care a ales calea sincerității nu va mai cunoaște pacea cât va fi închis (și mai târziu la fel): e mereu chemat, mereu solicitat, mereu silit să vorbească, să-și aducă aminte, să trădeze.”1

Parafrazându-l pe Steinhardt putem spune că principalele “legi” de care depinde supraviețuirea celui anchetat sunt: să vorbească puțin, să răspundă strict la întrebări, să se ferească de “discuțiile libere”, pline de capcane, să mintă cât mai mult, să se ferească de adevăr, etc.

Respectând aceste reguli cel anchetat va fi întotdeauna cu un pas înaintea anchetatorilor săi.

Bătăile și promisiunile îl vor încerca fizic și psihic. De rezistența lui va depinde durata detenției pentru că vinovat tot va fi găsit.

A) DEBUTUL ANCHETEI

Intrată în arestul Securității, victima a dispărut pentru societate, nimeni din familie nu va afla unde se află cel arestat, este ca și mort.

Soția, părinții, bat la ușile Securității, merg la Procuratură, la Miliție, dar peste tot primesc răspunsul “nu este aici”, “nu știm unde este”.

La rândul lor ei sunt traumatizați, derutați căci nu cunosc motivele arestării, au trecut deja prin una sau două percheziții și două sau trei anchete la Securitate.

“Aflat în arestul securității trăiești cea mai cumplită perioadă a vieții, iar condiția celui hăituit, batjocorit și schingiuit în anchete suportă comparație cu aceea a ostașului aflat pe linia întâi de

1 N. Steinhardt – Jurnalul fericirii, Edit. Dacia, Cluj – Napoca, 1997, p. p. 271-273

luptă în război.”2

Anchetatorul știe că lipsa de comunicare, izolarea de lungă durată, monotonia, duce la depresiune, deprimare, descurajare, disperare. În acest scop ancheta poate dura un an sau chiar câțiva ani, timp în care, victima se gândește la toate micile aspecte ale vieții sale, caută să-și golească memoria, iar această stare de permanentă încordare îi slăbește rezistența.

Monotonia primelor zile provoacă celui arestat o stare de anxietate, de izolare. Necunoscutul care-l înconjoară îl sperie, nu-și cunoaște vina, nu știe ce cunosc anchetatorii. Așteaptă plin de curiozitate și teamă prima anchetă.

Programul de celulă la care este supus amplifică la maximum sentimentele care-l încearcă.

“Nu aveai voie să stai întins pe pat de la 5 până la 10 seara, ora stingerii [….]. O parte din timp ți-l petreci făcând pași mici în cameră, pași numărați pe domeniul minuscul ce este al tău – celula, pa care o măsori repede, trei pași într-o direcție, și alți trei înapoi, în cealaltă direcție [….] La Securitate timpul nu poate fi măsurat, celulele nu au ferestre și nu vezi lumina zilei, iluminarea se face continuu de un bec electric.”3

“ Vreau să spun că un an aproape, cât a durat ancheta, noi n-am văzut cerul. Eram într-o celulă mare, cu un pic de geam acolo sus, atâta tot. Când ne scoteau la W.C., sau la anchetă, cu ochelari negri, nu știai pe ce lume ești.”4

Datorită stării de tensiune, presiunii psihice, întrebărilor

2 A.S. Marinescu – Prizonier în propria țară, (vol.I), Edit. Du Style, Buc. 1996, p. 211

3 A.S. Marinescu – Op. Cit., p.213

4 Interviu cu Elena Arnățoiu – Florea, Câmpulung – Muscel, jud. Argeș, 15 Februarie 1997

dureroase, cât și a luminii becului, aprins tot timpul, victima nu poate dormi multe nopți.

Refacerea traseului memoriei cât mai în amănunțime se face în fiecare zi, în acest fel cel anchetat încercând să găsească răspuns la situația în care se află.

Amintirile îl asaltează nemilos, se gândește tot mai mult la trecut , la familie, la prieteni, etc.

“Noaptea până adormeam, mă gândeam la mama. Mă gândeam și la logodnica mea, care se găsea și ea în închisoare la Suceava și care suporta ca și mine aceleași nedreptăți și umilințe. O știam delicată, sfioasă, pudică și mă înfiora că s-ar putea să nu reziste și că va muri în pușcărie. Nici de mine nu eram sigur că voi putea suporta acest calvar până la sfârșit.”5

Ancheta debutează, de obicei, printr-o întâlnire de rutină între anchetat și anchetator.

Întrebările de început sunt politicoase, tonul este înțelegător, chiar manierat, declarațiile fără importanță.

“La plecare, Vasilescu, cu ochii cârpiți de somn, m-a supus unei salve de atenții paterne.

«Ascultă, bă! Cum stai tu acolo? Ai căldură? Pătură ți-au dat? Pat ai?»

Am dat din cap.[….]

«I-am spus Primului să aibă grijă de voi, să vă dea pături bune și căldură la calorifer.»”6

“Prima dimineață de închisoare s-a ascuns în fața ochelarilor negri care ni s-au pus și s-a făcut simțită prin îmbrâncelile și înjurăturile

5 Gheorghe Bâgu – Mărturisiri din întuneric, Edit. Tehnică, Buc. 1993, p.21

6 R. Ciuceanu – Potcoava fără noroc (vol.II), Edit. Meridiane, Buc.1996, p.21

care m-au condus până la etajul întâi, în biroul locotenentului Ștefan. Acesta, după ce m-a servit cu o țigară, s-a purtat civilizat, punându-mi diverse întrebări [….].”7

Anchetatorul caută să și-l apropie pe cel anchetat, să-l fac complice la un adevăr dinainte stabilit: “noi știm tot, voim să vedem doar cât ești de sincer.”8

Câteodată cel anchetat primește hârtie și stilou, și i se cere să-și facă autobiografia, sau să relateze în amănunțime un fapt.

Această măsură a Securității avea un dublu scop: pe de o parte de a demonstra celui arestat că ei știu totul și că au făcut acest lucru doar ca să-l verifice, iar pe de altă parte de a afla unele amănunte de care să se folosească apoi la anchetă.

“Scriam din nou și expuneam totul cât mai pe larg. Totuși unele părți îl nemulțumeau și-mi rupea foaia care nu-I convenea.”9

“ « Este o declarație preliminară, mi-am zis, de verificare a sincerității mele », și-am scris absolut tot ce–am discutat.”10

În prima întâlnire, și-n următoarele, anchetatorul repetă obsedant cuvintele, “fi sincer, spune tot! ” Îl îndeamnă pe cel anchetat, să spună adevărul, îl sfătuiește, ăl presează obsedant cu această formulă confuză, îngrijorătoare și plină de neînțeles, “spune totul, să spui totul, vrem să știm tot, să nu ascunzi nimic.”11

Cu acest îndemn, cei anchetați sunt trimiși în celulă “să se mai gândească”.

7 Ioan Giulvezian – Morminte ascunse, Edit. Timpul, Buc. 1996, p. 29

8 A.S. Marinescu – Op. Cit., p.209

9 Ion Antohe – Răstigniri în România după Ialta, Edit. Albatros, Buc.,1995, p.55

10 Teohar Mihadaș – Pe muntele Ebal, Edit. Clusium, Timișoara 1990, p.10

11 A.S. Marinescu – Op. Cit., p.12

“Mai rețin ca un fior rece, cuvintele lui: «Mâine să-mi spui adevărul! E păcat că ești tânăr și ai doi copii! Dacă continui așa, te vei nenoroci singur și eu nu voi fi responsabil de ce ți se va întâmpla.»”12

“Să-l lăsăm să se gândească până mâine. Îi dăm o șansă, nu? […]

«- Ascultă aici, măi omule și gândește-te bine la ce ți-am spus, pentru că altfel îți agravezi situația.»”13

“[…] Acum dumnealui merge jos la celulă, acolo e răcoare, e singur, poate să mediteze în tihnă, să se gândească ani lungi, pe îndelete și când s-o hotărî să grăiască bate în ușa celulei.”14

Întâlnirea cu anchetatorul, amenințarile subtile ale acestuia, gândul că trebuie să spună “totul” fără să știe despre ce anume este vorba, înlătură din mintea celui anchetat ideea că va mai scăpa vreodată.

Calmul rămas se risipește în frică și regrete. Frânturi de amintiri, ce-i par acum venite dintr-o altă lume, îl tulbură. Încearcă să evadeze mental din acest univers necunoscut care îl împresoară, dar frica îi paralizează toate gândurile impunându-I prezența mohorâtă a celulei.

“Descopăr cu groază că mi-e frică și că sunt laș. Am intrat într-o lume despre care nu am nici cea mai vagă idee.

[…] Îmi e frică, frică, frică, mă prăvălesc în ea ca într-o prăpastie, încercând în cădere să mă agăț de colțul de stâncă, apucându-I o clipă, urmărindu-mi apoi căderea în abisul de groază. Nu am stofă de erou. Într-o noapte, un bărbat în lanțuri e târât pe cimentul

12 Ioan Ghiulvezian – Op. Cit., p.29

13 Lucian Plapșa – Soarele de la Nord, Edit. Helicon, Timișoara 1998, p.21

14 V. Blănaru – Flamură – 804 zile și nopți în lanțurile morții, Edit. Speco, Buc. 1996, p. 104

coridorului, se aud lovituri sălbatice, omul urlă: nu-mi e frică de voi ticăloșilor! Mie mi-e.”15

B. SCOPUL ANCHETEI, ANCHETATORI

“Odată intrat în arestul securității, nu numai că nu trebuia să fii vinovat de ceva grav, dar erai deja condamnat, căci Securitatea îi pedepsește pe oponenții Partidului Comunist Român nu pentru crime, ci pentru că sunt oponenți.”16

Anchetatorul, de cele mai multe ori nu are probe, el le creează folosind un întreg arsenal de torturi fizice și psihice.

El stăpânește și folosește forma perversă a înfrângerii ființei umane. Apelează la toate subtilitățile, speculează orice gest sau cuvânt, este un fin psiholog și mai presus de orice, nu are scrupule. Tot ce știe, sau află prin teroare se întoarce împotriva celui anchetat care cade în capcana întinsă cu abilitate.

Mecanismul relației dintre anchetatori și anchetat la demontat pentru prima oară cu Soljenițân.

Anchetatul este pus să-și inventeze singur vina, să se încredințeze cu lingurița, dar tocmai de aceea mai înspăimântător, de realitatea culpei, pentru ca în final să-l încredințeze el pe anchetator că este vinovat.

Aliatul cel mai de nădejde al Securității, întreținut cu grijă de aceasta a fost tocmai frica.

“În rarele mele clipe de luciditate absolută, rece, îmi era limpede că nu făcusem nimic care să mă ducă în temniță, și-mi dădeam

15 A. Mihalcea – Jurnal de ocnă, Edit. Albatros, Buc., 1994, p.p. 83-84

16 A.S. Marinescu – Op. Cit., p.209

totodată seama că n-am scăpare. Era o asociație, monstruoasă, dar o înțelegeam. Starea aceea de echilibru, de înțelegere calmă a situației se spulberă iute, convulsiile instinctului de conservare intrau în joc, treceam la cealaltă extremă și tot cugetul meu nu era decât o imensă întrebare: de ce?, care se repercuta ca ecoul unei bubuituri într-o peșteră, înebunindu-mă. Bestiile știau asta și-și băteau joc de noi, ne priveau cum te uitai la reacțiile unui animal băgat într-o cușcă, urmărindu-I succesiunea stărilor sufletești, făcându-I chiar diagrame.”17

Anchetatorul poate să prelungească ancheta atâta timp cât dorește.

“Ancheta durase trei luni. Ar fi durat trei ceasuri. Dacă s-ar fi urmărit să iasă la lumină adevărul. În trei ceasuri nu pot încăpea însă condiționarea victimei, distrugerea sistemului imunitar al gândirii acesteia, educarea spaimei țâșnite din instinctul de conservare în pragul peroxismului, lărgirea membrelor fricii printre cei rămași afară – de fapt rostul ascuns, niciodată mărturisit al Marii Vânători.”18

Prin bătaie, tortură, amenințare, intimidare, dreptul de viață și de moarte al anchetatorului este exercitat din plin. Cel anchetat ajunge să fie convins că va fi condamnat la moarte. O condamnare de chiar 20 de ani închisoare îl face să mărturisească: “îmi venea să chiui de bucurie că nu mă împușcă.”19

“Iată analiza acestui principiu de bază al «pedagogiei infernale»:

17 A. Mihalcea – Op. Cit., p. 119

18 Ibidem p.119

19 Interviu cu Ion Preda, comuna Nucșoara, jud. Argeș, 24 Iulie 1997

se răspândește zvonul iminenței unei calamități, înfățișată ca «naturală»: o invazie, o epidemie, un război, o creștere neobișnuită a prețurilor. Nici o sursă oficială nu confirmă și nu infirmă, nu discută zvonul, iar populația, îngrijorată, sceptică, revoltată și totuși receptivă îl comentează și-I examinează și-l examinează pe toate fețele. Este perioada când societate își secretă fără să știe, organic aproape, anticorpii, mijloacele de rezistență la calamitatea care întârzie. Zvonul ajunge să se dovedească fals, primejdia să fie uitată, astfel atunci când, pe neașteptate, ea se înfățișează, iar asta se întâmplă întotdeauna, organismul pregătit pentru ea, o acceptă, o suportă și chiar în ciuda propriei voințe, constată că proporțiile ei sunt sub așteptare, sub capacitatea de luptă oferită de anticorpi.”20

Anchetatorul fixează condamnarea, iar victima trebuie să se supună hotărârii sale. Faptele sale trebuiesc neapărat încadrate în condamnarea dată de anchetatori.

Este cazul doamnei Elena Arnăuțoiu – Florea, sora locotenentului Toma Arnăuțoiu, liderul grupului de rezistență anticomunistă “Haiducii Muscelului”.

Plecată din satul natal ea nu s-a mai întâlnit cu fratele ei, nu l-a ajutat cu nimic. Cu toate acestea a fost arestată, supusă la anchete succesive, pentru că anchetatorii nu puteau concepe că ea este nevinovată.

“M-au luat și m-au tot chemat. «E imposibil, ziceau, atâția sunt aicea și tu nu te-ai băgat.»”21

Deși vinovăția ei nu a fost dovedită este condamnată la cinci ani

20 Doina Jelea – Cazul Nichita Dumitru, Edit. Humanitas, Buc. 1995, p. 170

21 Interviu cu Elena Arnățoiu – Florea, Câmpulung – Muscel, jud. Argeș, 15 Februarie 1997

închisoare pentru …. omisiune de denunț.

Cel anchetat se luptă cu propria frică, cu amenințările anchetatorului: că-i va fi confiscată averea, că-i va rămâne familia pe drumuri, că-i vor aresta soția.

Teama lui este abil speculată de anchetatori, tonul se schimbă, devine unul complice, iar celui anchetat: se cere să fie sincer, să nu sufere el pentru alții.

“Dom’ Cengureanu, mata ești un om deștept, cu școală, cu experiență, ești o personalitate…. e păcat să suferi pentru alții…. Cu dumneata nu avem nimic…. ne dai un nume și ești liber…. Ce câștigi dacă taci?….Un nume, atât…. și ai cuvântul meu de ofițer, c-ai să fii mulțumit.”22

Între anchetat și anchetator se duce o permanentă luptă. Întrebările anchetatorului solicită o atenție mărită din partea celui anchetat. Răspunsurile acestuia trebuie să fie cât mai scurte, orice greșeală îl poate costa ani grei de închisoare.

“Trebuie să dea dovadă de o mare capacitate de improvizare și de agerime. Iar problemele de aritmetică, ce derivau, de exemplu, din afirmația că doi or doi fac cinci îi solicitau o pregătire intelectuală peste puterile. Se cerea aici o minte cu adevărat atletică, o iscusință deosebită de a aplica într-un anumit moment logica, iar în clipa următoare a trece cu vederea cele mai grosolane greșeli de logică. Prostia era la fel de necesară ca inteligența, și nu era deloc o treabă ușoară să le îmbine pe amândouă.”23

Scopul ultim al unei anchete a Securității este ca cel

22 V. Blănaru – Flamură – Op. Cit., p. 128

23 George Orwel – 1984, Edit. Hyperion, Chișinău, 1991, p.170

anchetat să recunoască o vină deja stabilită, să se recunoască în postura de “dușman al clase muncitoare”, să recunoască forța Partidului etc.

C. METODE DE ANCHETĂ

Anchetatorul a folosit două metode în a-și atinge scopul, acela de a fi ajutat de anchetat, care să-i servească probele și de a implica cât mai mulți oameni, unii încă liberi.

Una din metode era cea psihologică, iar cealaltă se baza pe folosirea forței. Anchetatorii au aplicat de la caz la caz, de la individ la individ una sau ambele metode în funcție de rezultatele scontate.

De la început anchetatorul își exercită presiunea asupra acelui anchetat, afirmând de zeci de ori la orice răspuns al acestuia că “nu este sincer”, că “ancheta știe totul”.

Se urmărea prin orice mijloace intimidarea celui anchetat.

Acesta este și cazul inginerului Vasile Maximovici, implicat în procesul de la Canal din 1952.

“Am introdus într-o cămăruță la etajul II sau III care se încuia pe dinafară cu un lacăt special. Întrebat asupra chemării mele, însoțitorul meu n-a dat nici un răspuns.

Atunci am simțit o primă zdruncinare a nervilor.

Peste câtăva vreme (peste o jumătate de oră, poate mai mult) a apărut un tânăr în civil. Comportarea lui lăsa de dorit.

Scoală-te în picioare banditule – au fost primele lui vorbe. M-am executat. Întoarce-te cu fața la perete. M-am întors și am ridicat mâinile în sus.

Mi s-a luat tot ce aveam prin buzunare, bani, țigări, portofelul cu acte și alte diferite mărunțișuri. [….] Pe la orele 18.00 a venit un alt tovarăș cu un dosar pe care l-a pus pe masă, rămânând mut la întrebările mele.

Abea spre seară și-a făcut apariția locotenentul major Manolache care întorcându-mă cu fața la perete a început să citească în dosarul de pe masă și să-mi pună diferite întrebări legate de viața mea particulară care m-au scandalizat.

La un moment dat am refuzat să mai răspund. Am fost bruscat, înjurat și dacă n-am fost bătut e că mă revoltasem într-atâta că eram în stare de orice.

Iată câteva din întrebările puse:

(Mi s-a atras atenția să să-i vorbesc cu «D-le anchetator» pe când eu eram cotat «bandit». Cum și pentru ce nu mi s-a răspuns).

– Dacă cunosc o doamnă X? Dacă (și aici urmează expresii triviale) am avut ceva cu ea? Cine e fata din fotografie? Că doamna X, i-a mărturisit că trăiesc cu ea? Că va aduce acest lucru la cunoștința și copiilor mei, a soțului ei etc.

Care sunt prietenii mei din școală? Ce am scris în diferite ziare și reviste, ce părere am despre comunism? Dialectica?….

Trei ore (de la 9 până la 12 noaptea) de întrebări care nu aveau nici o legătură cu Canalul.

[….] Dimineața am fost epuizat și am adormit pe masă.”24

Durata sau frecvența anchetei nu erau reglementate, unii dintre cei anchetați erau scoși la anchetă de mai multe ori pe zi, alteori treceau săptămâni sau chiar luni până când mergeau la anchetă.

În ceea ce privește durata anchetei, putea fi scurtă de câteva minute, când anchetatorul îl trimitea pe cel anchetat să meargă jos, să se mai gândească, timp de câteva ore, sau de câteva zile, ancheta de tip "maraton".

Prin numărul mare de anchete și prin durata lor se urmărea prăbușirea psihică a celor anchetați. ( vezi ANEXA nr. 7). Astfel, Toma Arnăuțoiu, conducătorul grupului de rezistență anticomunistă “Haiducii Muscelului” a fost supus la 42 de anchete, dintre care patru anchete au durat între 0 – 3 ore, 21 de anchete între 3 – 6 ore, 11 anchete între 3 – 6 ore, o anchetă între 10 – 15 ore, iar cinci procese verbale de anchetă nu au consemnate numărul de ore.25

Fratele său Petre Arnăuțoiu, membru al grupului, a fost supus la 37 de anchete, dintre care 11 anchete au durat între 10 – 15 ore, iar 11 procese nu au consemnate numărul de ore.26

Singura femeie care a rămas în grup până la sfârșit, Plop Maria, a fost supusă la 7 anchete, dintre care 3 anchete au durat între 10 – 15 ore.27

24 A.S.R.I. , fond “D”, dosar nr.10843, vol1, f. f. 58-59

25 Informația aparține Ioanei Raluca Voicu – Arnăuțoiu, fiica liderului grupului de rezistență

“Haiducii Muscelului”. Recent ea a publicat o lucrare despre acest grup numită Luptătorii

din munți, Toma Arnățoiu. Grupul de la Nucșoara. Documente ale anchetei, procesului,

detenției, Edit. Vremea, Buc. 1997.

26 Ibidem

27 Ibidem

O anchetă de tip “maraton” dura mai mute zile, timp în care anchetatorii lucrau în trei schimburi, iar cel anchetat trebuia să răspundă la întrebări și era păzit să nu doarmă.

Oboseala excesivă, mâncarea puțină aveau rolul de a înfrânge voința celui anchetat. Ca să scape acesta declara tot ce au dorit anchetatorii, căci, depășind limitele epuizării nu-și dorea decât să doarmă.

Este cazul inginerului Cernătescu Petru, condamnat la muncă la silnică pe viață în procesul din 1952 de la Canal.

“În timp de 8 zile și 8 nopți nu am fost lăsat să dorm un minut, ci am fost ținut într-un lanț de anchete încât mi s-a umflat ceafa de nu mai puteam ține capul în sus. În acest timp am fost drogat cu o doctorie lichidă de nuanță brună. Cred că datorită acestor ultime procedee, nesomn și drogare, voința s-a estompat tot mai mult încât la sfârșit nimic nu mă interesa decât să scap cât mai repede de anchetă. Declarațiile mele erau formulate și scrise de organul anchetator, iar eu le-am semnat numai.”28

Tot pe aceeași linie se încadrează și mărturia inginerului Georgescu G. Topizlău, condamnat în același proces.

“Din acea zi a urmat o serie de cercetări care au culminat cu anchetă «non stop», timp de cinci zile, în care timp anchetatorii se schimbau iar mie, masa de dimineață, prânz sau seară mi se aducea în biroul de anchetă, timp în care nu mi s-a lăsat măcar o oră de odihnă.”29

Chinul autobiografiilor devenea și el obsedant, autobiografia cerută trebuia făcută de zeci de ori și textele

28 A.S.R.I. , fond “D”, dosar nr.10843, vol1, f. 4

29 Ibidem, f. 14

urmau să fie comparate cu date din informațiile obținute de la prieteni, colegi de serviciu, cât și cu alte biografii scrise înainte.

“Au început cu întrebările și cu autobiografiile. Mi-au spus să-mi scriu biografia de când m-am născut și până când am fost arestat.

M-am apucat să scriu, gardianul care se uita prin vizetă mă tot îndemna să scriu. [….]

M-au chemat iarăși la anchetă și mi-au cerut să mai scriu încă o dată biografia. Căutam să înregistrez ce am scris prima dată ca să nu schimb. Am scris și a doua oară.

Dar, la anchetă mi s-a cerut încă o biografie. Îmi cereau să spun tot, că ei știu tot.”30

În cazul în care se afla în anchetă un lot adevărat, nu făcut de Securitate, anchetatorul căuta să-I învrăjbească unul contra altuia pe cei implicați făcând tot soiul de acuzații pentru a-i determina să dea vina unii pe alții.

“La una din anchete m-a luat și mi-a spus: «Soțul dumneavoastră a spus». Zic: «dacă a spus, vă rog să-l chemați aici să spună în fața mea.»

«A, ați vrea dumneavoastră să-l vedeți!»

«Nu, în situația asta n-aș prea vrea să-l văd, pentru că un om care minte mie nu-mi place.»”31

O altă metodă preferată de Securitate a fost confruntarea cu unul din membrii grupului care a “mărturisit”. Pentru cel supus unei astfel de metode surpriza era totală, la fel și șocul

30 Interviu cu Constantin Teja, Buc. 14 Noiembrie 1998

31 Interviu cu Mica Elena, Buc. 17 Martie 1997

provocat de mărturisirile prietenului său.

“Benone Milea fiind atras în cursă de Securitate a fost dus la Pitești, unde ne-a denunțat pe toți care am fost în legătură cu Toma Arnăuțoiu.

[….] Eu fiind tânăr, am rezistat la bătaie. Au pus mâna pe telefon și au zis: «Aduceți pe Benone Milea încoace». Gardienii l-au adus și ăla s-a rezemat de sobă, că era frig și a început să spuie: «Domnule căpitan, am fost la Preda, în fața lacului, ne-a dat mâncare și avea și o pușcă Z.B. după ușă».

Atunci Cârnu zice: «Ei Preda, cei mai zici?»

«Da, domnule căpitan, așa este.»

Am recunoscut și am semnat în fața lui Benone Milea care m-a trădat.”32

“Eu mă mai feream, nu voiam să spun, dar îl aveam pe Benone Milea în față. Stătea, parcă îl văd, la o masă și fuma și îmi zicea: «păi nu știi mă.»”33

Când anchetatorul era mulțumit de desfășurarea anchetei, făcea celui anchetat mici favoruri”.

“Locotenentul Micutelu s-a adresat lui Toma: «Domnule Arnățoiu, mai aveți țigări». Acesta a spus că mai are câteva. Văd că scoate din sertarul mesei un pachet de țigări «Carpați», a rupt de pe ele și I-a dat numai țigările fără ambalaj.”34

Anchetații au fost șantajați cu țigări, cu mâncare, au fost amenințați de zeci de ori că le va fi confiscată averea, că familia va rămâne pe drumuri, iar copiii vor fi eliminați din școli.

32 Interviu cu Ion Preda, comuna Nucșoara, jud. Argeș, 24 Iulie 1997

33 Interviu cu Eugen Chircă, comuna Nucșoara, jud. Argeș, 26 Iulie 1997

34 Interviu cu Victor Berevoianu, sat Sboghițești, comuna Nucșoara, jud. Argeș, 1 August 1998

Într-o fază “superioară”, anchetatorii foloseau instrumente special confecționate care făceau parte din arsenalul fiecărui serviciu de anchetă al Securității: bâte de lemn de diferite grosimi, lanțuri de fier, vână de bou, cablu electric simplu și împletit, răngi, bice cu plumbi, bastoane de cauciuc, nuiele de diferite grosimi, patul de lemn de armă, cravașă de cauciuc, etc.

Folosirea bătăii avea o oarecare logică în absurdul unei anchete comuniste. În general bătaia era folosită în urma “nerecunoașterii” celui anchetat. O explicație în acest sens, o dă doamna Simina Mezincescu, când spune că: “ Înțeleg motivația unei bătăi în timpul unei anchete, oricât de necivilizat ar fi faptul. Vrea să afle ceva și nu reușește.”35

Constantin Noica vede în bătaie un prilej al anchetatorului de a verifica rezistența celui anchetat.

“ Probabil vrea să se asigure că poate obține de la mineorice crea, și în orice caz că nu sunt în măsură să-i ascund nimic. Pretextul țigării îi e la fel de bun ca ori care altul; sau fiindcă n-are alt prilej să verifice de pe acum, de la început, cum stau lucrurile în ceea ce privește capacitatea mea de a ascunde ceva, îl folosește pe acesta [….] Dacă aș ceda, brusc? Ar fi cea mai bună asigurare pentru el că mă domină total, în timp ce ar fi o șansă pentru mine, tocmai, să-i pot ascunde ceva.”36

Existau diverse metode de bătaie: la rangă, cu cearceaful ud, bătaia pe piept etc.

“La Securitate îți puneau cătușele în mâini, îți băgau mâinile după

35 Stelian Tănase – Anatomia mistificării , Edit. Humanitas, Buc. 1997, p.275

36 Constantin Noica – Rugați-vă pentru fratele Alexandru, Edit. Humanitas, Buc. 1993, p.13

genunchi și îți puneau o rangă pe sub vinele picioarelor și te puneau între două birouri și stăteai întors. Când îți dădea cu ranga pe talpa piciorului, se zdruncina măduva oaselor, îți venea în vârful capului și apoi înapoi în picior. Era exact ca un trăznet și atunci îți venea să spui tot.”37

“Ne-au dezbrăcat și au pus cearceaful ud pe noi și au început să dea. Eu am simțit prima lovitură, mi s-a părut că s-au desprins picioarele de corp. Scopul cearceafului ud era să nu plesnească pielea.”38

“Metoda bătăii pe piept consta din punerea pe piept a unei scânduri late și pe spate alte scânduri legate ambele la capetele lor. Cu un ciocan greu se aplicau lovituri pe scândura din dreptul pieptului, care nu lăsa urme dar crea zdrobiri interne.”39

Aceste metode de bătaie alternau cu bătaia dezorganizată, spontană, rezultată în urma “nesincerității” celui anchetat.

În acest sens avem declarația inginerului Garofeanu Gheorghe, implicat în procesul de la Canal din 1952.

“La refuzul meu de a semna, anchetatorul s-a repezit la mine și a început să mă lovească cu picioarele în gleznele picioarelor mele și cu pumnii în stomac, cu toate că din spusele mele știa că sufăr de ulcer.”40

“Au adus vreo cinci sergenți, între care și Oprea. Bătaie, cădeam pe jos, iară mă ridicam… în jurul unei mese. Îmi puneau mâinile pe birou și cu o vergea de fier dădeau peste ele. Mă băteau ba

37 Interviu cu Victor Berevoianu, sat Sboghițești, comuna Nucșoara, jud. Argeș, 1 August 1998

38 Ibidem

39 A.S. Marinescu – Op. Cit., p.230

40 A.S.R.I. , fond “D”, dosar nr.1083, vol1, f. 20

unul ba altul. Și parcă am vrut să mă bag așa după sobă ca măcar capul să-l salvez, dar nu am putut, că era îngustă firida aia.”41

“Cuprins de furie, m-a luat și m-a dat cu capul de pereți până a căzut tencuiala și s-au văzut cărămizile. Asta s-a întâmplat într-unul din birourile de la Malmaison. Mult timp, după aceea, am avut vărsături.”42

“M-au chinuit, mi-au pus cătușele de mâini la spate, m-au suit pe un scaun, după un scaun pe o masă și m-au atârnat de un belciug. Era un plutonier, unul Marinică. A întins lanțul, țineau trei inși de lanț, și mi-a luat masa de sub picioare. M-au lăsat atârnat cu mâinile la spate. S-au rupt mâinile, de atunci eu nu mai am mușchi la mâini.”43

Anchetatorii Securității au prelungit pe timp nelimitat durata anchetei, orice amânare sau întârziere era în avantajul lor. Confuzia și slăbirea rezistenței pun stăpânire pe gândurile și trupurile celor anchetați și rând pe rând cedează. Pentru unii convingerile politice de o viață scad, valorile în care au trăit se prăbușesc treptat, iar pentru alții dispare chiar sensul vieții drept pentru care încearcă disperați să se sinucidă. Înfrânți fizic și psihic vor semna declarații date sub tortură, declarații care le-au adus mulți ani de închisoare.

Mai rămânea speranța într-o judecată nepărtinitoare. Total neinformați, cei arestați au crezut încă într-o justiție adevărată, și de aceea, marea majoritate a celor aflați în anchete au reacționat astfel: “lasă să scrie anchetatorul ce vrea, semnezi să termin mai

41 Interviu cu Ecaterina Săndescu, Câmpulung – Muscel, jud. Argeș, 12-13 Iulie 1997

42 Stelian Tănase – Op. Cit., p. 225

43 Interviu cu Constantin Tefeleu, sat Slatina, comuna Nucșoara, jud. Argeș, 29 Iulie 1997

repede, să plec din acest infern și, la Tribunal, voi spune tot adevărul judecătorului care îmi va face dreptate.”44

D. SFÂRȘITUL ANCHETEI. PROCESUL

Viitorul condamnat nu știe că în comunism autoritatea legislativă nu este separată de cea executivă. Puterea executivă, legislativă, ancheta penală a Securității, Tribunalul și autoritatea ce urmărește executarea pedepsei sunt un tot inseparabil.

De asemenea cel învinuit de Securitate nu știe că judecarea în Tribunalul Militar se bazează necondiționat și total pe recunoașterea acuzatului, despre care am aflat din subcapitolele anterioare cum se obținea. Recunoașterea acuzatului este de cea mai mare importanță și lucrul acesta a fost demonstrat în fiecare proces. Dovezile incriminante, dacă există, sunt înlocuite prin recunoașterea vinovăției celui ce declară sub propria semnătură că se face vinovat de activități ostile contra statului, recunoscându-se un contrarevoluționar.

De importanță vitală este doar ce a stabilit ancheta, iar soarta celui anchetat este hotărâtă de anchetatorul Securității.

Inginerul Gueritee Victor, participant ca martor la procesul “sabotorilor” de la Canal, din 1952, spune că: “la instructaj, mi s-a spus să nu ne sfiim să spunem ce ni se cere, pentru că soarta tuturor este pecetluită: pedeapsa cu moartea, aceasta fiind cerută

44 A.S. Marinescu – Op. Cit., p.241

de mitinguri muncitorești și ca atare, indiferent de ce spunem noi, totul e terminat. Dar, ni s-a atras atenția că nerespectarea instrucțiunilor s-ar putea să ne coste….!

Deci, eu cu 4 – 5 zile înainte de proces știam că Vasilescu Nicolae, indiferent de mersul dezbaterilor la Tribunal, va muri!”45

Cei judecați erau împărțiți în loturi, în funcție de gravitatea acuzațiilor aduse.

“Lotul lor a fost primul, cu cei condamnați la moarte, după aceea au urmat cei cu 25 de ani, cu 20, cu 15, cu 10, cu 8, cu 5 și cu 3 ani.”46

În general procesele se desfășurau într-un cadru restrâns și doar la cei cu învinuiri mici putea asista familia.

Au fost și procese îndelung mediatizate, cu rol moralizator. În acest caz se înregistrează și procesul “sabotorilor” de la Canal, din 1952, unde asistăm la desfășurarea unei adevărate campanii de forță a partidului.

Asupra acestui proces mă voi opri în acest subcapitol, pentru că aici se regăsesc toate elementele unui proces comunist.

În 1952 au avut loc, la Canalul Dunăre – Marea Neagră, două procese publice, în care au fost condamnate pentru acte de sabotaj 25 de persoane ce deținuseră diferite funcții administrative pe șantier. Într-o ședință care a avut loc înainte de începerea anchetei și la care au participat Iosif Chișinevski, Al. Drăghici, Ghe. Pintilie, Al. Nicolski, Vladimir Mazuru, Mișu Dulgheru, George Popescu și consilierii sovietici Al. Mihailovici, Tiganov și Maximov, din partea conducerii comuniste a fost transmisă “sarcina” de a se

45 A.S.R.I. , fond “D”, dosar nr.10843, vol1, f. f. 42-43

46 Interviu cu Elena Arnățoiu – Florea, Câmpulung – Muscel, jud. Argeș, 15 Februarie 1997

organiza un “proces exemplar” într-un timp foarte scurt.47

După anchete de zi și noapte, bătăi, amenințări, după o virulentă campanie de presă (“Scânteia” 31 Aug. – 30 Oct. 1952) au fost pronunțate cinci condamnări la moarte “ – trei executate, iar pentru celelalte două comutându-se pedeapsa în muncă silnică pe viață.

Atmosfera în care se desfășoară procesul este una incendiară. “Sunt mulți milițeni, mulți soldați, multă securitate și mulți câini lupi, iar microfoanele, firele și pâlniile uriașe ale megafoanelor instalate la intrare dau impresia unei organizări speciale, ieșite din comun.”48

În ceea ce privește completul de judecată, acesta a fost alcătuit din: general maior Alexandru Petrescu – președinte, căpitan rangul II Baciu Teodor – judecător asesor, locotenent colonel Cocis Gheorghe – judecător asesor maior magistrat – Teodorescu Ovidiu, procuror militar.49 Cât cunoșteau ei din procesul pe care urmau să-l desfășoare aflăm din declarațiile lui Cocis Gheorghe și Baciu Teodor, judecători asesori în proces.

Baciu Teodor, judecător asesor, declară că: “Cu 24 ore înainte de începerea procesului celor acuzați de sabotaj am fost anunțat telefonic să mă prezint la Poarta Albă, în calitate de judecător asesor [….].

Înaintea de începerea dezbaterilor nu am luat cunoștință de cuprinsul și conținutul dosarelor celor ce erau judecați.”50

47 A.S.R.I. , fond “D”, dosar nr.10844, vol1, f. f. 11-14

48 Doina Jelea – Op. Cit., p. 168

49 A.S.R.I. , fond “D”, dosar nr.10843, vol1, f. 36

50 Ibidem, f. 131

Cocis Gheorghe, judecător asesor, declară că: “În luna august a anului 1952 (nu-mi amintesc data), în ajunul zilei când trebuia să plec în concediu, am fost anunțat de contraamiralul Mihai, comandantul marinei militare, să nu plec în concediu, deoarece voi primi pentru câteva zile o misiune deosebită.

[….] Generalul Petrescu m-a informat că am fost numit, prin ordin foarte superior asesor popular în procesul ce va avea loc la Poarta Albă, în care vor fi judecați sabotorii lucrării Canalului Dunăre – Marea Neagră.

[….] Am intrat în completul de judecată fără să fi studiat dosarele sau declarațiile celor arestați”51

Maiorul în rezervă Teodorescu Ovidiu, procuror militar în proces, declară că: “Zilnic, colonelul Dulgheru telefona la București pentru a informa organele centrale asupra mersului anchetei.

[….] Personal n-am luat legătura cu nici unul din acuzați și n-am verificat temeinicia sau netemeinicia actelor…. rechizitoriul a fost făcut într-o primă formă la Constanța, colonelul Dulgheru a plecat cu el la București, de unde s-a întors cu rechizitoriul întocmit.”52

Din prezentare acestor declarații, reiese clar implicarea directă a Securității în desfășurarea procesului, mai ales că, colonelul Cocis Gheorghe spune că: “Au asistat de asemenea la desfășurarea procesului (în culise) mai multe persoane civile și militare, care veniseră din București. Dintre aceste persoane am reținut pe gen. lt. Pintilie, gen. maior Mazuru și colonel Dulgheru.”5 Colonelul

51 Ibidem, f. 135

52 Ibidem, f. f. 180-181

53 Ibidem, f. f. 135-136

Baciu Teodor declară că: “După terminarea procesului a urmat sentința care a fost hotărâtă în afara completului de judecată și ni s-a prezentat să o semnăm.”54

În ceea ce privește martorii, nu erau admiși decât cei ai acuzării și aceștia supuși unui atent “instructaj”.

“Ion St. Nicolae (martor): înainte de proces am fost chemat la securitate. Mi-au citit declarațiile și mi-au spus să memorez ce scrie acolo și să declar la fel când voi merge la proces.”55

“Gueritée Victor (martor): Înainte de proces cu o zi și apoi cu trei ore (chiar în ziua procesului) mi s-a făcut un instructaj cu ce trebuie să declar la tribunal.”56

“Garofeanu Gheorghe (martor în primul proces și inculpat în al doilea): Când m-am prezentat în fața juriului pentru a depune mărturie, de după o perdea, din spatele mesei juriului, a apărut capul ofițerului de securitate, ce m-a condus cu mașina, și care îmi făcea semn amenințător ca nu cumva să schimb declarația.”57

Probe în apărare, anchetatorul nu reține, afirmând că este treaba apărării, martorii prezumtivi ai apărării nu sunt citați ori sunt timorați și amenințați de anchetatori încât devin în majoritatea cazurilor martori ai acuzării.

Orice spune cel acuzat spre a se apăra în instanță nu este luat în seamă, primind o condamnare indicată de anchetator și niciodată proporțională cu fapta. Inginerul Cernătescu Petre declară că: la începutul interogatorului meu, în instanță, am încercat să retractez o declarație de la anchetă, iar generalul

54 Ibidem, f. 131

55 Ibidem, f. 181

56 Ibidem

57 Ibidem

Petrescu Alexandru s-a răstit la mine, că nu mie permis să fac retractări.”58

În ceea ce-i privește pe avocații apărării, aceștia nu au voie să consulte înainte dosarele, iar apărarea se face în condiții grele de “recunoaștere” integrală a vinovăției de către inculpați.

În general, avocații apărării se mărginesc doar la a cere circumstanțe atenuante pentru clientul lor care “regretă” faptele întâmplate.

Odată formele juridice încheiate, prin ștampilarea de către Tribunal a sentințelor Securității, orice victimă, fie ea apolitică, înțelege că nu există nici o speranță din partea regimului de a fi salvată.

58 Ibidem, f. 7

CAPITOLUL IV

Detenția

DETENȚIA

“Prima lună și ,în general, începutul vieții mele în penitenciar mi se înfățișează acum foarte viu în imaginație. Dimpotrivă, din anii următori ai carierei mele de ocnaș n-am păstrat decât o amintire mult mai confuză. Unii ani nu mi-au lăsat în creier decât o impresie unică : grea, monotonă și înăbușitoare.

[…] Îmi aduc limpede aminte că, încă de la primii mei pași în viața aceasta, am fost mirat că nu găsesc în ea nimic care să mă izbească în chip cu totul deosebit, nimic extraordinar și, mai cu seamă, nici un lucru care să fi fost cu totul neașteptat pentru mine. Tot ce vedeam mi se părea de acum întrevăzut în imaginație, când , pe drumul exilului, încercam să-mi fac dinainte o idee despre ceea ce mă aștepta. Dar apoi, aproape fiecare pas îmi era marcat de o mulțime de surprize bizare, de fapte monstruoase.

De-abia mai târziu, după o destul de lungă ședere în ocnă, am putut să văd tot ce avea exclusiv și neașteptat această existență. Mărturisesc că această mirare m-a urmărit de-a lungul întregii mele vieți de pușcăriaș și că niciodată nu m-am putut resemna s-o o simt.”1

Surprizele la care se referă Dostoievski nu sunt altceva decât o lungă perioadă de privațiuni fizice, de încercări psihice la care este supus deținutul politic pe perioada detenției.

În acest capitol voi prezenta câteva aspecte ale vieții de pușcăriaș,

1 F. M. Dostoievski – Amintiri din casa morților, Edit. Humanitas, Buc., 1993, p.85

care sunt tot atâtea mijloace de tortură de înfrângere a voinței.

Detenția, prin duritatea gardienilor, prin condițiile primitive de viață, și mai ales prin durata ei era ultima etapă în modificarea personalității celor supuși acestor metode de represiune.

Tot ce se începuse prin anchetă, prin proces este acum desăvârșit prin foame, boli, frig, bătăi etc.

A. FOAMEA

“Foamea este instinctul primordial al vieții. N-am suferit de sete fiindcă apă ni se dădea. Dar tortura foamei am suferit-o cincisprezece ani. Ea poate anula în om toate celelalte instincte vitale. Ea nu dispare decât odată cu moartea.

[…] Hrana noastră alcătuită dintr-o zeamă zilnică, de două ori pe săptămână câte un sfert de pâine și de cinci ori câte un turtoi, se reduce la, între o mie și șase sute de calorii pe zi. Din asta rezulta o foame halucinantă.”2

Foamea induce o stare de permanentă tensiune, mărește inconfortul și își urmărește victima pe toată durata detenției. Spectrul foamei și al morții sunt permanente în mintea deținutului politic, îi pătrunde în gândurile cele mai intime distrugându-le, lăsându-l să resimtă în toată greutatea și eternitatea ei viața de închisoare. La Aiud și-n celelalte penitenciare din țară s-a aplicat în perioada 1949 – 1950 un regim sever de înfometare. Scopul? De a distruge orice urmă de

2 Nichifor Crainic – Memorii (vol. II), Edit. Humanitas, Buc., 1994, p.150

împotrivire din partea deținutului politic, de a-l coborî pe acesta până la nivelul de animal ale cărui simțuri sunt încordate numai pentru supraviețuire.

Obsesia foamei îi va urmări pe deținuții politici și dincolo de zidurile închisorii, teama de moarte prin înfometare le va ocupa în permanență gândurile. Fiecare deținut visa să mănânce când va fi liber până ce se va sătura din cele două feluri, socotite deliciile închisorii, fasolea și arpacașul îndulcit cu marmeladă.

Dar, ce să mănânce deținuții politici?

“Mâncarea la Aiud era îngrozitor de puțină. Dimineața 250 grame ceai sec; la 1200 , o ciorbă de sfeclă și un sfert de pâine, iar seara o ciorbă din coji de cartofi.”3

“Suntem 1200 de deținuți în barăcile suprapopulate, iar materiile prime de bază din care se face ceea ce îngurgităm sunt apa și murăturile.”4

“Dimineața ni se dădea o băutură maronie făcută, cred, din orz. La prânz și seara, o zeamă în care pluteau câteva boabe de arpacaj.”5

“Ciorba de ardei iuți continua să ni se servească zilnic cu regularitate absolută, și la prânz și seara. (Dimineața nu ni s-a dat niciodată nimic, decât niște ghionți cu înjurături). Era iute. Seara, era și mai iute.”6

“Mâncarea caldă era servită pe secții, în trei reprize: dimineața o porție de terci din mălai fiert de 300 grame, la prânz o porție de

3 Ioan Gh. Mitucă – Schelete ambulante, în Arhivele “Totalitarismului”, An I, nr.1/1993,p.115

4 Alexandru Mihalcea – Jurnal de ocnă, Edit. Albatros, Buc., 1994 p. 214

5 Constantin Cesianu – Trei gamele în plus, în Arhivele “Totalitarismului”, An I, nr.1/1993,p.116

6 Teodor Mihadeș – Pe muntele Ebal, Edit. Clusium, Cluj Napoca, 1996, p. 118

arpacaș fiert în apă de circa 500 grame, seara se repeta felul de la prânz.”7

“De dimineață de la cinci ne trezeau, stăteai pe marginea patului și-ți aduceau o leacă de zeamă maronie, nu știu ce era, cu o bucățică de pâine și o bucățică de zahăr. Asta era mâncarea de dimineață. La prânz ni se dădea un singur polonic de zeamă de varză acră, în care fierbeau arpacaș, și cu o bucată de mămăligă mucegăită.”8

“Dimineața ne dădeau 100 grame pâine și cu cafeaua aia. La prânz ne dădeau o zeamă chioară și cu o bucată mare de turtoi din care mâncam numai cojile.

Seara ne dădeau fasole sau arpacaș cu burtă de vacă. Scoteam burta și o puneam în niște cârpe la uscat și mâncam doar arpacașul. Burta aia o mâncam mai târziu.”9

“Mâncarea întreagă era 250 grame de pâine pe toată ziua și ciorbă de varză de gulii tăiate cu toporul.”10

Lipsa îndelungată a mâncării ducea la o foame halucinantă, care îmbrăca formele cele mai variate de manifestare.

Cea mai obișnuită era aceea de a povesti ore întregi cum se pregătesc diferite mâncăruri în lumea de afară. Oameni care poate n-au intrat o dată în bucătărie, deveneau subit specialiști imaginari, povestind cum se pregătește cutare sau cutare fel de mâncare, neuitând să adauge ultimul condiment sau ultima doză de sare. Atunci toată lumea tăcea cu urechea ațintită la “bucătarul”

7 Constantin Lățea – Exterminarea prin moarte naturală, în Arhivele “Totalitarismului”, An I,

nr.1/1993,p.119

8 Interviu cu Elena Arnăuțoiu – Florea, Câmpulung – Muscel, jud. Argeș, 15 Februarie 1997

9 Interviu cu Mica Elena, Buc. 17 Martie 1997

10 Interviu cu Ion Preda, comuna Nucșoara, jud. Argeș, 24 Iulie 1997

care vorbea.

Himera unor pantagruelice festinuri îi ajuta pe deținuți să evadeze din realitatea dureroasă în care se aflau. Era o refulare a foamei și atunci deținuții se refugiau în povestirea și enumerarea acestor rețete. Povestiri gastronomice, povestiri despre restaurante faimoase românești și europene, întâmplări cu mese opunente, cu mâncăruri rafinate descrise amănunțit, umpleau timpul înfometaților care salivau de plăcere în amintirea unor evenimente culinare din trecutul îndepărtat cu care mulți dintre nu se vor mai întâlni niciodată.

În celulele cu indisponibili sau inapți de muncă, ocupate în general de bătrâni, de bolnavi sau de cei inactivi din lipsa locurilor de muncă, discuțiile despre meniu erau mai lungi, cu comentarii și pronosticuri pentru a doua zi.

“Povesteam cum se face brânza de burduf și cașcavalul, că brânza de burduf se dospește, se frământă, se dă prin mașină și apoi se îndeasă în burduf. Că, cașcavalul se lasă la dospit, apoi se opărește, se pune în tipare. Salivau toți, aveau poftă.

Când mi-a venit a doua oară să povestesc, au zis: «Domnule Berevoianu a fost frumoasă povestea dumitale, dar acum fără brânză și cașcaval.»”11

Chinurile foamei se prelungeau în noapte.

“În somn cu toții visam că mâncăm. Se făcea că stăm la mese îmbelșugate, cu pâine multă și castroane pline de mâncăruri grase și groase, cu bucăți mari de carne macră înlăuntru, și atunci maxilarele noastre se porneau să macine-n vid, iar dintre ele, așa

11 Interviu cu Victor Berevoianu, sat Sboghițești, comuna Nucșoara, jud. Argeș, 1 August 1998

adormiți cum eram, se putea vedea cum se pornesc la vale prelungirile de salivă ale imaginarului ospăț abundent stârnit în vis. Când ne trezeam, ne uitam holbându-ne în jur, schițând un fel de gest de apărare, ca nu cumva să se mai atingă și altcineva de bunătățile noastre […]”.12

“Cum să nu te cutremuri când preotul din celula vecină moare de inaniție povestind «la perete» un vis minunat pe care îl avusese: «O mămăligă mare din care mânca și nu se împuțina deloc!»”13

Altă formă de halucinație era adorarea pâinii nemâncate.

“Mi-aduc aminte de un învățător foarte dotat ca inteligență. N-a vrut să mai mănânce pâinea. O punea bucată lângă bucată pe drevele ferestrei și o contempla cu o religiozitate mistică, așa cum anumiți călugări catolici contemplă sfânta împărtășanie. Când a simțit că moare, avea șapte bucăți.

Le-a cerut, le-a mâncat, dându-și sfârșitul cu pâinea adorată de el.”14

Forma cea mai primejdioasă a halucinației o trăia înfometatul când ajungea să confunde bucata de săpun cu cea de cașcaval. Cei care își mâncau săpunul mureau.

Punctul culminant al foamei înainte de moarte este casexia, un fenomen des întâlnit la deținuții politici. Este o formă fiziologică provocată de o foame maximă. În câteva zile toți se umflau arătând ca niște obezi. Umflătura începea de la picioare și se ridica necontenit până cuprindea corpul și membrele. Umflați peste măsură, respirația le devenea greoaie, gesturile se

12 Teodor Mihadaș – Op. Cit., p. 122

13 Constantin Cesianu – Art. Cit., p. 116

14 Nichifor Crainic – Op. Cit., p. 189

moleșeau. Caxesia prevestea moarte sigură. Prin ea ultimul strop de voință era înfrânt.

Pentru a-și amăgi foamea permanentă, deținuții politici ajung să mănânce orice: frunze, iarbă, șerpi, lăcuste , câini etc, orice ar fi completat cât de cât lipsa de vitamine.

“Am băgat frunza în gură, am mestecat-o, nu era prea scârboasă, era cleioasă, dar, însă ,gustul de clei îmi era plăcut, îmi aducea aminte de kilogramele de clei de prun, de cireș, de vișin, înghițite în copilărie[…].”15

“De vreo două nopți auzeam cum venea la capul meu un șoarece și se ospăta din rogojina pe care dormeam.

M-am gândit ce-ar fi să-l prind și să-l mănânc.”16

“Niște brigăzi care erau la Valea Neagră, au găsit un somn de vreo doi metri, fusese împușcat de niște avioane care făceau tragere.

Somnul era dat la mal și deținuții au tăiat fiecare cât au putut din el. Noaptea au mâncat somn din ăsta care era mort de câteva zile. Și s-au intoxicat și le-a fost rău.”17

“Făcusem rost de o sârmă și printr-o gaură de șoarece trăgeam boabe de porumb dintr-o încăpere alăturată. Unii care erau mai lacomi băgau și-n gamele, învățătorul Virgil Marinescu nu prea avea dinți și punea apă în gamele să le mai înmoaie.”18

Ioan Giulvezian, fost deținut politic spune că în colonia de muncă de la Capul Midia, deținuții au mâncat câinele comandantului.

15 Paul Goma – Gherla, Edit. Humanitas, Buc. ,1990,p. 9

16 Nistor Chioreanu – Morminte vii, Institutul European, Iași, 1992, p. 223.

17 Interviu cu Ion Preda, comuna Nucșoara, jud. Argeș, 24 Iulie 1997

18 Interviu cu Eugen Chircă, comuna Nucșoara, jud. Argeș, 26 Iulie 1997

O alta formă traumatizantă a fost teama obsesivă a deținutului de a nu i se lua din porție.

La Gherla, pâinea și marmelada odată ajunse în celulă erau aranjate în ordine și în fiecare zi, unul alegea primul, și apoi în rând, a doua zi urma al doilea etc.

Specific Jilavei este felul de a recântări feliile (rațiile zilnice) de pâine, în așa fel încât să existe egalitate, fiecare felie să aibă 100 de grame. În acest scop existau în celule câteva cântare simple confecționate19 și cu mare grijă ascunse și care se foloseau de către deținuți pe grupe de zece.

La Miercurea-Ciuc, suplimentul de mâncare era dat femeilor în ordinea paturilor în care stăteau. Acolo unde se oprea suplimentul, se lega o fâșie de cârpă de o anumită culoare. De exemplu o cârpă roșie – pentru supa chioară, galbenă – pentru supa cu filamente de carne, verde – pentru fiertura de arpacaș, neagră – pentru zgârciuri etc.

Pentru mulți deținuți politici mâncarea era un barometru. Dacă se îmbunătățea era un semn bun, era limpede că situația internațională devenea favorabilă, iar dacă se înrăutățea era de la sine înțeles că vor urma represalii împotriva deținuților din pricina unor atitudini dure luate de americani care nu mai tolerau abuzurile sovietice în spatele Cortinei de Fier.

La Soljenițân nu există o “pagină a foamei” , dar preferințele se văd chiar de la începutul primului volum unde sunt surprinse, în

19 Cântarul consta dintr-un bețișor echilibrat las mijloc de o sfoară care era ținută în mână de

un deținut; de fiecare capăt al bețigașului orizontal, atârnau câte o ață, de care era prins un

bețișor de lemn ascuțit, fiecare dintre aceste două bețișoare se înfigeau în câte o felie de

pâine. Se cântăreau până când balanța devenea orizontală, adică se echilibra.

mod magistral, consecințele unei înfometări îndelungate într-un univers concentraționar.

“În anul 1949, dădurăm câțiva prieteni și cu mine peste o nota remarcabilă publicată în revista Academiei de Științe «Natura». Se relata cu litere mici, că în bazinul Kolâmei20, cu prilejul unei campanii de săpături, se descoperise o lentilă de gheață subterană, mărturie a unui străvechi curent de apă prins de îngheț, și în acest curent, prinși și ei de îngheț, reprezentanții unei faune fosile vechi de vreo zece mii de ani.

Pești sau tritoni, se conservaseră într-o astfel de stare de prospețime, după declarațiile savantului corespondent al revistei, încât participanții, odată topită gheața îi mâncaseră pe loc cu plăcere. Micul număr de cititori ai acestei reviste au fost, fără îndoială foarte mirați să afle că peștele este în stare să se conserve atâta vreme în gheața. Dar și mai puțini au fost cei care au putut să pătrundă sensul veritabil și eroic al acestei note imprudente. Cât despre noi înțeleseserăm imediat. Ne-am reprezentat cu vivacitate scena în cele mai mici amănunte: participanții spărgând gheața cu o grăbire exacerbată, călcând în

Picioare sublime interese ale ichtiologiei, dând din coate iată-I disputându-și bucățile de carne milenară târându-le până la foc, dezghețându-le și săturându-se.

Dacă am înțeles, e fiindcă noi înșine eram dintre participanți, fiindcă eram membrii ai celui puternic Arhipelag, singurul de pe fața pământului în stare să mănânce triton.”21

20 Capitala insului Magadan, regiune, complet izolată, unde nu se putea ajunge decât pe mare,

Kolâma a devenit simbolul Gulagului. Condițiile inumane au fost descrise în nuvelele lui V.

Șalamov

21 Al. Soljenițân – Arhipelagul Gulag, (vol. I), Edit. Univers, Buc., 1997, p. 5

Închei acest subcapitol, continuând ideea lui Soljenițân despre consecințele înfometării în universul concentraționar.

Efectele unei înfometării prelungirii au fost:

crearea unei întregi galerii de morți – vii (subnutriți, distrofici, cu gingii însângerate, cu evitaminoză, cu tulburări de vedere);

nebunia – au fost oameni care au înnebunit de foame;

anularea demnității, voinței – deținuți, foști înalți demnitari, diplomați, politicieni, s-au bătut pentru un supliment de mâncare, au adunat mâncare de pe jos sau și mai grav au devenit “turnători” pentru un polonic de mâncare în plus.22

oportunismul – 14 ani de închisoare au reușit să–l determine pe un fost ministru și profesor universitar la Facultatea de Teologie din București să declare că nu există Dumnezeu în schimbul suplimentului de mâncare.23

B. BOLILE

Șocul provocat de arestare, duritatea anchetei, privațiunile detenției amplifică la deținuții politici bolile mai vechi sau nasc noi boli.

Expuși bolilor erau oamenii mai în vârstă, cei de la oraș etc, dar în general toți cei care au trecut prin închisoare au purtat mulți ani cu ei o boală moștenită acolo.

Supus frigului, muncii excesive, hranei insuficiente sistemul imunitar al organismului se erodează lăsând loc bolilor care în cele

22 A.S. Marinescu – Prizonier în propria țară, (vol.I), Edit. Du Style, Buc. 1996, p. 34

23 Este vorba de Nichifor Crainic, vezi A.S. Marinescu – Op. Cit., p.209 și

Teodor Mihadaș – Op. Cit., p. 131

mai multe cazuri provoacă moartea (vezi ANEXA nr. 8).

Bolile specifice închisorii erau: pneumonia, bolile de stomac, tuberculoza, frunculoza, febra tifoidă, bolile de inimă, bolile de rinichi, etc.

Suferința fizică, îi aducea pe deținuții politici până în pragul capitulării când sunt șantajați cu tratamentul medical pentru a colabora.

În acest subcapitol, mă voi mărgini a face o scurtă prezentare, prin exemplificări, a bolilor de care sufereau deținuții politici, a “tratamentelor” pe care administrația penitenciarelor înțelegea să le acorde, insistând în final pe efectele bolii în procesul de modificare a personalității.

“Pe mine [n.n. Simion Mezincescu] m-au trimis la Jilava, imediat. Aveam ulcer și m-am chinuit îngrozitor din cauza durerilor. Îmi amintesc că la un moment dat, ni s-a dat, timp de 45 de zile cartofi deshidratați. Erau foarte buni, dar eu nu puteam să-i mănânc, fiindcă după aceea mă zvârcoleam de durere.[…]

M-au trimis la Miercurea-Ciuc, din cauza ulcerului. Acolo era o apă feroasă. Ca rezultat ulcerul meu s-a combinat «fericit» cu o gastrită. Ajunsesem, o dată la două zile, fără să beau multe lichide, de umpleam un lighean de lichid.

[…] am făcut gripă cu 40 de grade. Nu puteam dormi nici dedesubt, nici deasupra, fiindcă aveam asemenea frison, că mișcam trei rânduri de paturi.”24

“Pe un ger de crăpau pietrele, ne scoteam scoteau săptămânal la baie sau la curățit zăpada. Am făcut o pneumonie dublă.

24 Stelian Tănase – Anatomia mistificării , Edit. Humanitas, Buc. 1997, p. p. 428-429

Temperatură, transpirație, frisoane ca la friguri, tuse, expectorație. Pneumonia dublă îmi dădea o zacere penibilă, simțită în tot organismul și prelungită peste termenul ei din lipsa totală de medicamente.”25

“M-am îmbolnăvit de febră tifoidă. Am fost primul caz. Febra tifoidă era o treabă care nu le făcea onoare și atunci nu o declarau. Eu aveam dimineața 37o cu 5, 37o cu 8 și pentru că nu aveam 38o dimineața plecam la lucru. Când ajungeam la lucru aveam vreo 39o – 40o. Și așa am dus-o eu vreo săptămână până au început să se îmbolnăvească și alții. Și atuncea s-a anunțat epidemia de febră tifoidă și ne-au dus la Galați.”26

“Eram la închisoarea Pitești și la un moment dat a izbucnit o molimă de frunculoză. Am văzut fruncule cum nu credeam că se pot vedea. Eu am avut doar vreo 60 sau cam așa ceva. Era unul care avea vreo 150 de frunculi. Și era unul din Brădet, Săndulescu care avea un singur fruncul care-i acoperise tot spatele, era ca un vulcan, mă mir că a mai scăpat.”27

Febra puternică îi provoacă în unele cazuri, deținutului politic, stări de delir, de confuzie. Este cazul doamnei Ecaterina Săndescu care spune că: “vedeam că vine dintr-un colț un păianjen mare cât gura mea. Atunci urlam de frică, nu mai știam de mine. De multe ori cu cearceaful mă strângeam de gât fără să-mi dau seama. Sau vedeam moartea, un schelet lung, lung, care zicea către mine: «te omor, te omor»”.28

25 Nichifor Crainic – Op. Cit., p. 155

26 Interviu cu Gheorghe Paul, Buc., 22 Martie 1997

27 Ibidem

28 Interviu cu Ecaterina Săndescu, Câmpulung – Muscel, jud. Argeș, 12-13 Iulie 1997

“Deși tânăr și încă destul de robust, am fost și eu doborât de febră. Două zile n-am mai știut de mine. Realizam doar ca prin vis că, din când în când, mi se dădea de băut, mi se ștergea fața de sudoare și mi se răcorea fruntea cu o cârpă udă. Era singurul ajutor pe care mi-l puteau da colegii de celulă rămași teferi.

[…] În cele cinci – șase săptămâni cât a durat epidemia, au pierit nouă deținuți. Majoritatea victimelor au fost oameni mai în vârstă, foarte slăbiți cărora le-a cedat inima din cauza temperaturii prea ridicate.

Doctorii deținuți, care se aflau printre noi, pretindeau că, dacă li s-ar fi administrat cea mai banală medicație pentru a le scădea febra, ar fi putut fi salvați.”29 Tratamentul medical, după cum s-a văzut și din aceste exemple, era în cele mai multe cazuri inexistent, sau când se făcea era de cele mai multe ori aplicat greșit.

“Am văzut oameni murind. A muri doctorul Roșu, s-a îmbolnăvit de apendicită. Ăștia l-au luat să-i facă operație. Le-a spus să nu-i facă rahianestezie că reacționează rău. Nu l-au ascultat și i-au produs o paralizie a intestinelor și pe chestia asta a murit.”30

“La analize a ieșit febră tifoidă și mă supralimentau, deși eu nu aveam voie să mănânc orice. Și mi-am distrus intestinele!”31

“Aparatul de la spitalul penitenciarului era vechi și uzat. Zadarnic eram radiografiat căci nu se vedea nimic. Cum efectele blocării rinichiului erau asemănătoare cu cele de colibaciloză – de care nu

29 Ioan Ioanid – Închisoarea noastră cea de toate zilele (vol III), Edit. Albatros, Buc., 1992, p. 122.

30 Interviu cu Gheorghe Paul, Buc., 22 Martie 1997

31 Interviu cu Ecaterina Săndescu, Câmpulung – Muscel, jud. Argeș, 12-13 Iulie 1997

suferisem niciodată – mi s-a pus diagnosticul greșit și mi s-a dat un tratament absurd.”32

Efectele bolii asupra moralului deținutului sunt deosebit de importante. Șantajul bolii alături de cel al foamei provoacă deținutului politic o cădere fizică și psihică , introduce o stare de pesimism , de conștientizare a limitelor proprii , dintre care una este moartea.

Receptivitatea scade, nu mai este conștientă decât pentru un număr restrâns de lucruri, celula cu mizeriile ei, gardienii cu brutalitatea lor, bolile, ea nu mai poate depăși zidurile închisorii.

Deținuții politici realizează că viața lor intră într-o repetiție, aceleași boli. Devin incapabili de noutate, trăiesc propria boală cu intensitate înregistrând egoist fiecare moment al ei.

“Fiecare bolnav este convins că ceilalți sunt simpli simulanți. Medicii deținuți semnalează caraliilor numeroase cazuri de simulare suspecte. Pe puținele medicamente distribuite câte unui bolnav sunt cântărite din ochi și cu mintea mai exact decât ar face o balanță farmaceutică de precizie […] Colonelul Marinescu, bolnav de nervi, izbucnește de câteva ori pe zi în plâns isteric, e considerat teatralist. Țăranul Benea, din satul lui Blaga, e paralizat și trebuie dus pe brațe la tinetă. Cu greu găsesc pe cineva care să-mi ajute a-l purta pe «hoțul ăsta».”33

32 Nichifor Crainic – Op. Cit., p. 157

33 N. Steinhardt – Jurnalul fericirii, Edit. Dacia, Cluj – Napoca, 1997, p. 99.

C. TORTURA FIZICĂ

“Nu mai știu nici ce caraliu a dat, nici ce deținut a primit prima palmă la Salcia. A fost năpraznică, năucitoare, pe plesnit la podidit sângele. Îmi aduc, însă, perfect aminte, după mai bine de 31 de ani, unde s-a întâmplat – pe malul Dunării, în zăvoiul de sălcii de unde scoteam pământ pentru dig.”34

Un loc important în cadrul procesului de modificare a personalității în sistemul concentraționar din România îl ocupă tortura fizică.

Motivele erau numeroase, și în acest sens Paul Goma spune că regulamentul închisorii era împărțit în: “Deținutul este obligat să …” și “Deținutul i se interzice cu desăvârșire să …” Nu aveai voie: să stai în pat în timpul zilei, să vorbești tare, să faci semne la ceilalți deținuți, să scrii, să citești, să fii intelectual,… să fii om etc.

“Mai adaug că le era extrem de ușor să ne prindă în culpă din moment ce aproape totul ne era interzis. Am mai spus că râsul, plânsul, cântatul, vorbitul tare erau interzise. Sinuciderea – interzisă. Cel care era prins încercând să se sinucidă primea o bătaie soră cu moartea. Greva foamei – pedepsită. A te întinde pe pat – crimă. A dormi în timpul zilei, chiar stând pe bancă – pedepsit. Interzise creionul și hârtia. Interzis fumatul. Interzis a te uita pe fereastră. A intra în contact cu celulele vecine și câte și mai câte…”35

34 Alexandru Mihalcea – Op. Cit., p. 194

35 Lena Constante – Evadare imposibilă, Edit. Fundația Cultura Române, Buc., 1993, p. 22.

La ieșirea la “plimbare”36 “Nu era permis să vorbești, nu era îngăduit să te uiți la cer. Trebuia să ții nasul și ochii în pământ, nu ca o formă a penitenței, anumite ordine monahale o practică liber – consimțit; ci ca modalitate de umilire, ca o expresie a înlosirii.”37

Evident că un asemenea regulament era încălcat deseori urmând invariabilele pedepse.

“Mama când m-a văzut, m-a îmbrățișat și nu mai puteam scăpa din încleștarea ei. Nu am apucat să urc în pat că au venit milițiencele și m-au dus la birou. Ofițerii de serviciu, m-au întrebat cum mă cheamă și cine era femeia căreia i-am sărutat mâna. I-am spus că era mama. Au țipat la mine și m-au mustrat că am călcat regulamentul. I-am spus că n-am știut că n-am voie să sărut mâna celei care m-a născut și crescut. M-a amenințat că mă va duce la carceră, dar nu m-au dus. În schimb au dus-o pe mama în altă celulă.”38

“Eu făceam de pază, noaptea păzeam un depozit, după o zi de lucru. Eu nu mai făcusem planton, că nu făcusem armata și m-a luat somnul pe o bancă. M-a strigat cineva: planton dormi. Eu am zis că nu dorm, ci că mă odihnesc. A venit la mine, m-a zgâlțâit, mi-a dat câteva palme. M-a întrebat gardianul că de ce dorm. Până la urmă mi-au dat trei nopți de carceră. Ziua mergem la lucru, iar noaptea la carceră.”39

“Le simțeam răsuflarea, puțeau a rachiu. Tu ce-ai fost mă? Doctor, avocat, contabil…Bă, da prost mai ești? Invariabil. La

36 Plimbarea se făcea 10 minute în curtea interioară a penitenciarului. Frecvența ei era în funcție

de starea sufletească a gardienilor.

37 Alexandru Mihalcea – Op. Cit., p. 50

38 Interviu cu Elena Arnăuțoiu – Florea, Câmpulung – Muscel, jud. Argeș, 15 Februarie 1997

39 Interviu cu Eugen Chircă, comuna Nucșoara, jud. Argeș, 26 Iulie 1997

fiecare. Și ploaia de pumni, iureșul de cizme date în fluierul piciorului, lovituri în carne. Ploaie întețită de pumni la «student»”.40

Folosirea torturi ca metodă de modificare a personalității a fost făcută cu succes în “reeducarea”41 de la Pitești. Aici s-a urmărit prin metode dure transformarea victimelor în călăi, urmărind distrugerea nu doar a corpului ci și a sufletului, nu doar a individului ci și a grupului.

Ne putem imagina oricând lovind un dușman, dar nu ne putem imagina lovind sau ucigând o persoană pe care o admirăm, o respectăm, o iubim.

Dumitru Bordeianu, fost deținut politic spune că: “Am lovit omul pe care îl respectam cel mai mult, pe acela l-am lovit.”42

Fiind vorba de traumatisme în cascadă, nimeni nu știa când se va sfârși tortura ajungându-se la o bulversare permanent urmată de o paralizie afectivă prelungită. Nimeni nu a rezistat în camera 4 Spital, din Pitești, afară doar de cei care au murit acolo.

Sub tortura permanentă ei au fost nevoiți să spună lucruri pe care nu le-au făcut niciodată, iar în final ca dovadă a completei lor “reeducări” să-I bată pe ceilalți colegi de suferință ai lor.

Acest moment este explicat de Dumitru Bacu care spune că “absurdul era atins în momentul în care călăul își privea victima și

40 Alexandru Mihalcea – Op. Cit., p. 142

41 Între 1949-1951 în penitenciarul de la Pitești s-a desfășurat asupra studenților încarcerați

acolo un proces de reeducare. Procesul de “reeducare” începuse în penitenciarul de la Suceava unde câțiva studenți au acceptat să citească cărți, ziare, să se documenteze asupra activității Partidului Comunist Român. Această reeducare va îmbrăca forme deosebit de violente la Pitești, unde Eugen Țurcanu, fost student la Facultatea de Drept din Iași, împreună cu alți studenți înființează “Organizația studenților cu convingeri comuniste”. Ceilalți studenți sunt obligați prin tortura permanentă să “adere” la această organizație. Procesul de “reeducare” a fost condus din umbră de comandantul penitenciarul Pitești, col. Dumitrescu, de Alexandru Nikolski, și de alți fruntași ai Partidului Comunist.

se vedea în ochii ei așa cum fusese el înainte de a se transforma acest lucru era insuportabil, trebuia ca privirea victimei să devină

identică cu a mea, a călăului, pentru ca eu să pot justifica incapacitatea mea de a rezista.”43

Întrebarea asurzitoare și mereu fără răspuns a deținuților de la Pitești era: “Cine ce vrea de la noi, ce vor să obțină, în ce anume trebuie să ne transformăm.”44

Mergând pe firul acestei întrebări, ei au parcurs toate metodele de tortură ale Piteștiului.

“Noaptea trebuia să dormim numai pe spate, acoperiți cu pătura pe care o aveam, cu mâinile peste pătură și-n cazul în care somnul te lua te mișcai te trezeai cu o bâtă în cap a plantonului care te avertiza să-ți reiei poziția de dormit.”45

“Te întindeau pe priciul de lemn cu fața în sus, te țineau câte unul de un picior, de mâini și de cap, îți băgau un prosop în gură și lovitura preferată a lui Diaca46 era la ficat. Te lovea până când îți pierdeai cunoștința, cădeai pe jos, de multe ori făceai și pe tine.”47

“O altă preferință era să te strângă de beregată. Respirația scădea în intensitate, îți pierdeai puterea și cădeai.”48

“Te așezau cu fața în jos, tot pe pat, îți ridicau tălpile picioarelor, erai desculț. Te băteau cu răngile sau cu bâte de coadă de mătură. Te băteau la tălpi până când se făceau picioarele ca

42 Irena Talaban – Piteștiul sunt eu însămi, în “Memoria”, nr. 18/1997, p. 108.

43 Ibidem p.109

44 Interviu cu Alexandru Marinescu, Buc., 20 Oct. 1997.

45 Ibidem

46 Dan Diaca, student în anul IV la Facultatea de Medicină din Iași. A făcut parte din

“Organizația studenților cu convingeri comuniste”, fiind unul dintre conducătorii procesului

de “reeducare” de la Pitești.

47 Interviu cu Alexandru Marinescu, Buc., 20 Oct. 1997.

48 Ibidem

pâinile, partea de deasupra a piciorului era neagră, vânătă.”49

“Cu un băț cu cap metalic te înțepa în pulpă până la os și începea să zgârâie pe os.”50

“Te puneau să stai pe un băț așezat între priciuri, ca găina pe creangă cu mâinile în sus. Stăteai, dar la un moment dat aveai impresia sunt sus, dar te trezeai cu bâta peste mâini și când te uitai erau aproape lângă tine.”51

“Era deosebit de instructiv în a scorni și aplica cele mai cumplite suplicii, de la simpla bătaie cu pumnul până la silirea de a-și mânca excrementele pe care osânditul nu și le putuse reține din pricina durerilor.

[…] îi dădeau la urmă cutia cu urină de la tinetă «ca să-și dreagă gusturile».”52

“A fost ținut zile și nopți de-a rândul în picioare, mi-aduc aminte că i s-a dat să bea două gamele de trei litri apă, ori poate și mai mult și apoi nu i s-a dat voie să urineze.”53

Trecând prin toate metodele de tortură, deținuții politici de la Pitești până acolo unde “nu mai erau gânduri de citit”.

O persoană nu-și poate niciodată exprima toate gândurile în același fel, ea păstrează mereu un colț intim personal, care nu-I privește pe ceilalți. acest colț intim nu mai exista la Pitești. Octavian Tomuță, fost deținut politic spune că la un ordin a lui Țurcanu, de a spune tot, de a fi sincer, i s-a dat un crucifix făcut de

49 Ibidem

50 Ibidem

51 Ibidem

52 Justin Ștefan – Paven – Dumnezeul meu de ce m-ai, Edit. Ramida, Buc., p. 40.

53 Ioan Muntean – La pas prin reeducările de la Pitești, Gherla și Aiud, Edit. Majadahonda,

Buc.,1997, p. 52.

un fost coleg de liceu deși acesta nu avea cum să știe de el.

Adevărul este adevăr în funcție de un sistem de criterii. Când Țurcanu acuza de nesinceritate pe un deținut acesta trecea printr-un moment de destructurare deoarece ceva mai înainte Țurcanu ceruse asemenea mărturisire.

Dumitru Bordeianu, fost deținut spune că la Pitești: “fiecare a trăit această dramă singur, fiecare s-a descompus în felul lui, fiecare s-a reconstruit după credința sa, fiecare și-a măturat și și-a golit memoria de tot ceea ce știa.

[…] Când Țurcanu ne-a ordonat să nu uităm nimic, conștiința noastră, degajată de orice rețineri, s-a pus în mișcare și ne-au venit în minte o serie de fapte, de mici detalii, de situații trăite. Fără nici un efort ne-am amintit tot ce uitaserăm, din ziua în care învățaserăm să vorbim. Totul era prezent ca pe un ecran, toate refulările noastre apăreau, clar, fără cea mai mică deformare.

[…] De data aceasta, ei reușiseră să ne distrugă sacralitatea confesiunii.”54

Bătaia, combinată cu munca forțată a fost des folosită și-n coloniile de muncă de la: Canal, Baia Sprie, Cavnic, Suciu-Giurgeni, Salcia, etc.

În colonia de muncă “Salcia, au fost cazuri când deținuții erau asasinați prin împușcare, îngropați de vii în pământ, obligați iarna să intre în apă până la brâu și să taie stuf, introduși iarna în carceră descoperite, uneori complet dezbrăcați, câte patru în celulă, în poziții chinuitoare – doi în picioare, doi cu capul în jos; în timpul verii erau dezbrăcați, legați de mâini și

54 Irena Talahan – Art. Cit., p. 110

expuși mușcăturilor de țânțari.”55

În acest sens sergentul Ghetău Nicolae, în declarația dată în fața organelor Procuraturii la 17 Iunie 1953 spune că: “Eu am găsit în carceră patru deținuți băgați de sublocotenentul Cârliga, doi în picioare și doi cu capul în jos. Toți deținuții aveau fiare la picioare.

Bârlădeanu a fost introdus în carceră cu capul în jos. L-am scos afară și peste două ore a murit.”56

Fostul deținut politic, Leoveanu Vasile declară că: “Începând din decembrie 1952, a început mortalitatea în proporții mari în cadrul coloniei.

Cauzele morții sunt:

alimentația insuficientă caloric în raport de condițiile de muncă;

trimiterea în colonie, unde se preta o muncă prea grea de deținuți inapți;

bătaia, care îi atinsese proporții mari.”57

Aceste metode dure au fost întrebuințate și al colonia de muncă “Cernavodă”, unde Dima Nicolae declară că: “Eu am fost ținut o noapte întreagă legat de mâini în zăpadă încât mi-au înghețat mâinile.”58

În declarația lui Munteanu Gheorghe se arată că: “În decembrie 1952 fiind bolnav am obținut un bilet de scutire de la medic. Acuzatul Moroșanu care era de serviciu n-a vrut să recunoască biletul și m-a luat la bătaie până m-a umplut de sânge. Apoi m-a dus la locotenentul Cormoș care m-a bătut în poartă până am

55 A.S.R.I. , fond “D”, dosar nr.10844, vol1, f. 1

56 Ibidem, f. 40

57 Ibidem, f. 45

58 Ibidem, f. 49

leșinat și m-a obligat să ies la muncă timp de 36 de ore fără mâncare și fără odihnă.”59

Fostul medic de la colonia de muncă “Capul Midia” declară că: Prin octombrie 1952, locotenentul major Borcea Liviu aflând că deținutul general Ignat se află bolnav în baracă mi-a dat ordin să-l aduc în fața sa, deși acest deținut nu putea merge, având o fractură a coloanei vertebrale, neconsolidată.

Deținutul a fost adus de alți doi deținuți călare pe o bâtă în fața locotenentului major Borcea Liviu, care după ce l-a văzut m-a întrebat pe mine, ce boală are și pentru ce nu vrea să meargă. După ce I-am spus că are coloana vertebrală fracturată și o anestezie a membrelor inferioare, locotenentul major Borcea Livia m-a insultat și mi-a spus să tac din gură, după care I-a ordonat deținutului să meargă. Bolnavul mergând un pas s-a prăbușit la pământ. Văzând aceasta locotenentul major Borcea Liviu s-a năpustit asupra deținutului și l-a călcat cu cizmele lovindu-l puternic pe tot corpul, după care ba ordonat să fie vârât în închisoare.”60

Alături de bătaie și de munca forțată o altă metodă de tortură era absoluta izolare, combinată cu lipsa alimentației normale de închisoare.

Aceste celule erau numite izolator sau neagra. Ele erau de circa 5×5 metri, aveau ciment pe jos, un pat rabatabil. Înainte de a fi introdus într-o astfel de celulă deținutului se interzicea îmbrăcămintea groasă și indiferent de anotimp gardianul avea grijă ca, din timp în timp să arunce apă pe jos ca să-l împiedice pe

59 Ibidem, f. 50

60 Ibidem, f. f. 51-52

cel pedepsit să se așeze pe jos. Două zile primea doar gamela61 plină cu apă caldă, puțin sărată și doar a treia zi rația normală de hrană deținutului care nu muncea.

În penitenciarul politic de femei de la Miercurea-Ciuc exista pedeapsa celor șapte zile.

“Ce prevedea oare, această pedeapsă extrem de temută de majoritatea femeilor, încât să le mențină într-o stare de apatie și respect al regulamentului?

Șapte zile de singurătate, într-o celulă conținând doar o tinetă.

Șapte zile de extremă oboseală, din cauza ordinului de a sta permanent în picioare sau a te învârti pe lână pereți ca un animal în cușcă.

Șapte nopți petrecute pe o saltea subțire de paie, fără o pătură.

Șapte zile de înfometare. În primele doua zile, pedepsita primea doar o gamelă cu apă călduță, sărată, la prânz. A treia zi, regim normal. A patra zi, a cincea zi, gamela cu apă. A șasea zi, regim normal. A șaptea – apa. Deci, din șapte zile, cinci nu mânca nimic.”62

“Neagra” este un alt fel de celulă de pedeapsă, stabilind în închisoare, o altă închisoare mai rea. Era complet întunecată și fiind la subsol nu avea ferestre. Aerisirea se face doar odată cu deschiderea ușii. Ecaterina Săndescu a cunoscut o astfel de celulă la Ocnele Mari. “M-au dus într-o clădire unde coborai nu știu câte trepte – se punea un capac, coborai iar nu mai știu câte trepte, fără aer, fără nimic. M-au trântit acolo într-o celulă foarte

61 Vasul din care mâncau deținuții politici.

62 Lena Constante – Evadare imposibilă, Edit. Fundația Cultura Române, Buc., 1993, p. 20.

mică unde era doar o tinetă. Bâjbâiau șobolani, atâta mi-era frică că mă mănâncă.”63

Izolarea, bătaia, foamea au fost metode de tortură prin care sau urmărit modificarea personalității individului. Ele făceau din logica sistemului totalitar comunist conform căruia vinovații se pot fabrica în voie ,în serie și în mod absurd; vinovații pot fii adepți ai regimului, militanți sau opozanți, ei sunt vinovați din naștere, indiferent de evoluția vieții lor, de faptele pe care ar putea să le comită, sau le-au comis.

Schimbarea impusă acestor oameni este percepută ca un clivaj imposibil, pentru că dacă se realizează ea nu va putea fi împărtășită cu nimeni, grupul de referință va dispărea sau va fi restrâns doar la cei care au cunoscut această experiență.

Supraviețuirea în aceste condiții este un imperativ fizic dar nu și psihic.

D.ÎNCERCĂRI DE REZISTENȚĂ ÎN ÎNCHISORI

Între metodele de tortură des folosită în penitenciarele din România se evidențiază printr-o presiune continuă tortura prin timp și tortura conviețuirii în comun.

Steinhardt vorbește de tortura fără unelte, prin așezarea față în față, în vid, a două entități omul și timpul pur.

“Timpul, darul cel mai de preț și dușmanul cel mai necruțător când e izolat și abstract, când nu mai e decât clopot vid în care persista

a viețui numai neliniștea, nesiguranța, închipuirea dezlănțuită.”64

63 Interviu cu Ecaterina Săndescu, Câmpulung – Muscel, jud. Argeș, 12-13 Iulie 1997

64 N. Steinhardt – Op. Cit., p. 264

Trei intelectuali, țărani, muncitori, deținuți politici trăiau sub impresia timpului a cărui curgere îi obseda stimulându-le nevoia de exactitate în nonexistența lor.

“Primul gând? Calendarul. De opt ani dimineața, rup fila calendarului meu mental. Repet de mai multe ori data zilei. Mi-o întipăresc în memorie. În închisorile comuniste calendarele sunt interzise.”65

Despre tortura conviețuirii în comun Steinhardt spune că: “adevăratul nume al acesteia e tortura prin balamuc, deoarece omul în condiții excepționale de presiune se smintește.”66

Viața în comun în celulele mari ale închisorilor era extrem de dură. Acolo trăiau în promiscuitate, zeci și sute de oameni, lipsiți de cele mai elementare condiții de igienă, oameni de diferite vârste, condiții speciale, care primiseră o educație sau aveau un stil de viață cu pretenții, manii și comportări diferite, fiecare cu formația sa și cu caracterul său, și mai ales, fiecare cu sistemul său nervos.

Din cauza presiunii nervoase, sub diferite pretexte minore nervii cedau. Izbucneau certuri la împărțirea mâncării, la stabilirea locurilor de dormit, la împărțirea apei, etc.

“În camera 44 e o lume sincopată, o lume amoniacală. Neîncrederea și bănuiala au pustiit totul, ca vipiile vântului de stepă, dogoritor.

Nu numai că oamenii nu-și mai vorbesc după cuviință, nu numai că nu-și mai vorbesc deloc, dar nu-și mai adresează înjurii. Norii

65 Lena Constante – Op. Cit., p. 9

66 N. Steinhardt – Op. Cit., p. 264

apărători ai electricității mâniei se izbesc de norii puhavi ai electricității otărârii. O pâclă grea, uneori tulburată de zvâcnirile harței spontane.

[…] Șeful camerei e un conștiincios și suferă de insomnii. Când mi se întâmplă să cobor noaptea spre tinetă, numai bocancii mei îl trezesc din ațipirea în care tocmai ajunsese după multă caznă a cădea. Mă porcăiește și-mi aruncă priviri încărcate de ură încât mă fâstâcesc: desigur că de două ori îmi scapă bocancul din mână – cu zgomot de cutremur și furtună – ceea ce-I dă perfectă dreptate în ochii tuturor.”67

“X e o femeie bătrână, groaznică, măruntă și slabă.

[…] Atunci când se împărțea masa, era absolut imposibil să nu o auzim. Se posta lângă hârdău și supraveghea polonicul mânuit de Dede, zgârâindu-ne urechile cu schelălăiala ei drăcească. «De ce ași pus în gamela aceasta un polonic plin?». Și de ce în cealaltă numai două bucăți de cartofi și în a treia mai mulți, și în a patra o slănină și așa mai departe? Toate încercările noastre de a o îndepărta de hârdău sau de a-i impune tăcerea erau zadarnice. Lătratul ei atingea paroxismul când îi venea rândul să întindă gamela.”68

“În momentul în care mâncam ne așezam toți pe jos. Dacă făceai o mișcare prea amplă cu cotul picăturile de sudoare care se scurgeau din cot se duceau în farfuria aluilalt și începea să urle cineva.”69

Închisoarea politică se înfățișează astfel ca o proiecție la scară redusă a lumii macrosociale cu îngerii și cu demonii ei.

67 Ibidem p.99

68 Lena Constante – Op. Cit., p. 130

69 Interviu cu Gheorghe Paul, Buc., 22 Martie 1997

Cei care au practicat viciul afară, l-au practicat și înăuntru. Mulți și-au dobândit sau redobândit sufletul în închisoare, după cum alții au decăzut și mai tare.

La toți le-a fost frig, frică , foame, toți au dorit, au adorat, au urât.

Gheorghe Bâgu fost deținut politic, spune că: “Societatea în care trăim, incluzând pe cei ce ne pedepsiseră să putrezim de vii și pe cei ce ne păzeau, precum și pe cei care zăceau îngropați la 14 metri sub pământ, visători sau răzbunători, realiști sau subiectivi, cinstiți sau necinstiți, ne schimba făcând din noi niște mizantropi.”70

Acesta era și scopul urmărit de conducerea penitenciarelor, deținuți politici odată aduși în această stare erau mai ușor de manevrat, din rândurile lor putându-se recruta informatori.

În opinia lor deținutul politic nu avea voie să iubească fiindu-i permisă doar ura, ura dirijată cu grijă împotriva propriilor colegi de suferință.

Această ură provoacă deținutului politic o răsturnare a sistemului de valori, naște neîncredere și nesiguranță.

Supuși acestor presiuni pe care le-am prezentat pe scurt mai sus, deținuții politici găsesc în diferitele activități culturale o formă de rezistență la procesul de transformare care li se impune.

În celulele mari de la Jilava, Sighet, Gherla, Aiud erau la un loc: academicieni, profesori universitari, generali, ingineri, avocați, țărani. Era o proiecție în miniatură a unei lumi unde fiecare avea datoria și dreptul de a vorbi și era îndemnat să o facă. Fiecare trebuia să împărtășească in cunoștințele, experiența și amintirile

70 Gheorghe Bâgu – Mărturisiri din întuneric, Edit. Tehnică, Buc. 1993, p.24

sale.

Intelectualii țineau prelegeri din domeniul și specialitatea lor, oamenii politici despre evenimentele politice la care au participat sau despre care știau că au avut loc, ofițerii despre tactica și strategia războaielor trecute.

Se făceau recenzii de cărți, se povesteau filme, se descriau călătorii în lume și impresii.

Țăranii povesteau și ei despre viața satelor lor, despre tradiții și folclor, despre muncile agricole și participarea lor la războaiele neamului.

Muncitorii de asemenea, vorbeau despre viața și munca lor. Se conferențiau despre cele mai diverse subiecte, despre astronomie și fizică, religiile lumii, geografie, etc.

Astfel de activități erau o alternativă la același program intern, la aceeași “plimbare”, la aceleași zile, săptămâni, luni, etc.

Aurel Sergiu Marinescu spune că atâta cât a sta la Jilava “dimineața și după-amiaza în fiecare zi, în programul celulei au existat două conferințe despre cele mai variate subiecte din cele mai diferite domenii, ascultate cu religiozitate de marea majoritate a celor din celulă.”71

La Jilava, studentul Râmboiu din Cluj cu câțiva studenți adunați în jurul său rezolvau probleme de algebră superioară și trigonometrie.

La Gherla între anii 1960 – 1963 se predau cursuri de limba engleză. Aici deținutul Cucu Gheorghe di București susținea slujbe

71 A.S. Marinescu – Op. Cit., p.94-95

religioase în întregime, în lipsa unui preot și preda și engleza.72

Învățarea limbilor străine ocupa un loc special în activitățile culturale din penitenciare. Se învățau: franceza, italiana, engleza, spaniola dar și germana, maghiara, rusa.

Alexandru Mihalcea îl amintește pe Ion Omescu care în colonia de muncă de la “Salcia” l-a învățat pe el și pe alți deținuți limba franceză.

“Lucra cu doi – trei flăcăiandri. L-am rugat să mă primească printre învățăcei. Da, mi-a răspuns, cu două condiții: să mă rezum la limba franceză, abandonând italiana de care mă apucasem, și să-mi caut de drum dacă nu-mi văd de treabă.”73

În penitenciarul de la Miercurea-Ciuc, în celula nr. 6, Lena Constante a predat lecții de limba franceză.

În penitenciarul de la Botoșani, Ion Preda, țăran din comuna Nucșoara, Județul Argeș învață limba franceză și povestește despre satul românesc.

“Am stat acolo cu un profesor universitar, învățam limba franceză, făceam călătorii cu dânsul până la Paris, la Nôtre Dame, veneam înapoi, cumpăram cămăși, covoare, vizitam muzee, etc.

Acolo ca și prin alte pușcării, seara până să se dea stingerea la ora 10oo vorbeam, de fel de fel de lucruri – unul agronomie, altul astronomie, silvicultură, etc. Trebuie să vorbesc și eu ca țăran, cum e la Nucșoara. Ziceam că ne ocupăm cu creșterea vitelor, suntem muncitori la pădure, facem ulucă, vindem brânză, mergem la Vlașca să luăm porumb, să avem iarna.

72 Ibidem p.98

73 A. Mihalcea – Op. Cit., p. 311

Asta era aportul meu de țăran și ne înțelegeam foarte bine.”74

Un loc important în activitățile culturale din închisori îl ocupau învățarea sau compunerea de poezii.

Se învățau poezii din literatura clasică românească, precum și poeziile de închisoare ale poeților Radu Gyr, Nichifor Crainic, Sergiu Mandinescu.

În marea lor majoritate poeziile erau transmise prin viu grai.

Gheorghe Paul, fost deținut politic spune că: “Toate poeziile, mai ales ale lui Radu Gyr, le-am învățat, le-am declamat și pentru noi erau înălțătoare. Radu Gyr și Nichifor Crainic au susținut foarte mult sufletește oamenii din pușcării. Se răspândeau poeziile lor indiferent de locul în care se găseau ei.”75

Majoritatea deținuților politici au făcut versuri în închisoare pentru că așa cum spune Lena Constante: “Timpul meu de viață nu era cu totul irosit. Concentrarea maximă impusă de născocirea poveștilor mele în versuri îmi aducea alinare și uitare.”76

Gheorghe Paul spune: “Învățam continuu. M-au ajutat foarte mult că nu mă mai interesa nimic. Ieșeam la plimbare când ne scoteau în cerc și aveam un sistem de compus și de învățat. Făceam o strofă și imediat la repetam pe toate, că altfel nu puteam.”77

La Aiud, “agentul «Luculus»78 semnalează că Măgirescu Eugen, student în drept, condamnat la 12 ani M.S.79 recită și chiar compune poezii în care redă starea de lucruri privind

74 Interviu cu Ion Preda, comuna Nucșoara, jud. Argeș, 24 Iulie 1997

75 Interviu cu Gheorghe Paul, Buc., 22 Martie 1997

76 Lena Constante – Op. Cit., p. 23

77 Interviu cu Gheorghe Paul, Buc., 22 Martie 1997

78 Nume de cod dat informatorilor administrației penitenciarelor. Erau recrutați informatori și din

deținuți politici.

79 Muncă silnică (M.S)

«reeducarea» de la Pitești.”80

Că “Mitran Nicolae, șef de grup F.D.C. I-a comunicat lui Măgirescu eugen un ciclu de poezii scrise de Muscalu Ștefan, printre care și una intitulată «O academie, academie, Aiudul este o academie, nu o pușcărie»”81

“Agentul « Oltet» semnalează că Gheorghe Alexandru, șef de grup F.D.C., condamnat la 15 ani M.S. recită în cameră poezii compuse de Radu Gyr, Nichifor Crainic.”82

Într-un raport înaintat la 15 Octombrie 1959 către Ministerul Afacerilor Interne, de comandantul penitenciarului Aiud, colonelul Gheorghe Crăciun se vorbește despre materialul didactic folosit în închisori.

“Raportăm că cele necesare scrisului ca mine de creion, cerneală etc. deținuții le-au confecționat singuri prin amestecarea funinginei din sobă sau a carbocifului cu săpun care după uscare poate fi folosit ca mină de creion.

Pentru prepararea cernelilor se folosesc de combinarea diferitelor medicamente, ca albastru de metil etc.

Pentru a obține ață pentru firograme desfac saltelele și scot fire pe care apoi le cos la loc. De asemeni unii folosesc pentru scris tuburile de pastă de dinți. Cu tubul de pastă se poate scrie numai pe hârtie. Hârtia și-o procură din ambalajul medicamentelor de la spital când sunt duși la consultație.

Aceste materiale ei le ascund cu grijă în saltele și în alte locuri și la perchezițiile efectuate ele scapă și nu sunt găsite. Metoda cea

80 A.S.R.I. , fond “D”, dosar nr.10950, vol.2, f. 21

81 Ibidem, f. f. 22-23

82 Ibidem, f. 21

mai frecvent folosită este însă aceea a scrisului pe cârpe care apoi sunt lipite cu săpun în anumite locuri de înainte fixate, de unde apoi, cei interesați le ridică.”83

Pentru a ieși din izolarea în care au fost menținuți deținuții politici căutau să ia legătura cu familiile prin cei care se eliberau. Aceștia transmiteau familiei diverse informații despre cel din închisoare, despre condițiile de închisoare, rugămințile și sfaturile acestuia.

În raportul din 15 Octombrie 1959 înaintat de colonelul Gheorghe Crăciun, Ministerului Afacerilor Interne este prezentată activitatea agenților “Dumitrescu Ion” și “Constantin” care, în penitenciarul Aiud, au câștigat încrederea deținuților, aceștia solicitându-le unele servicii. Astfel agentul “Dumitrescu Ion” este rugat de călugărul ortodox Papacioc Anghel, zis Arsene, condamnat la 25 ani M.S. “ca după eliberare să meargă la mânăstirea Râșca, la maicile Epistimia și Tecla, și să le spună ca semn de recunoaștere să-și amintească de o pereche de mănuși pe care ele i le-au dat la Iași la Sf. Paraschiva și să la spună că părintele Arsene vă roagă să aveți grijă de nepoțica lui.

De asemeni l-a rugat să meargă la mănăstirea Slatina unde să-l caute pe părintele Mina, care sete unul din ucenicii lui și săi comunice că este bine sănătos și în curând se vor revedea în libertate.”84

“Grosolină I. Ioan, condamnat la 25 M.S. a povestit agentului că a fost partizan în munți și l-a rugat ca după eliberare să se ducă în comuna Beliu, lângă Ineu-Arad, la familia lui și să le comunice că

83 Ibidem, f. f. 25-26

84 Idem, fond “D”, dosar nr.7589, vol.1, f. 114

el este închis la Aiud.”85

“Radu Vasile, șeful plasei Câmpina, condamnat la 25 ani M.S., l-a rugat pe agent să meargă la Sinaia , la uzina I.C. Frimu și să-l caute pe Dima Ioan, rudă de-a lui căruia să-i comunice din partea lui că este sănătos și că îl roagă să aibă grijă de familia lui.”86

Încercările deținuților politici de a se salva măcar spiritual din universul în care au fost izolați, au zădărnicit într-o oarecare măsură planurile conducerii penitenciarelor.

Dar peste toată această rezistență a lor se suprapun anii grei și lungi de închisoare, dorul de familie, de casă etc.

E. PRĂBUȘIREA

În 1964 după celebra “Declarație din Aprilie” de independență față de Moscova, Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a decis, finalmente, să pună capăt calvarului deținuților politici, prin Decretele nr.176 din aprilie și nr. 411 din iulie fiind eliberate ultimele 10.014 persoane arestate (grațieri parțiale avuseseră loc și în 1962-1963).

Dar, înainte de a fi eliberați, ei sunt supuși unui proces de “reeducare” prin care deținutul politic trebuia să-și recunoască greșelile trecutului și să-și exprime acordul pentru noua societate comunistă.

Spre deosebire de “reeducarea” făcută la Pitești între 1949-1951, când asupra studenților s-au folosit metode dure

85 Ibidem, f. 115

86 Ibidem, f. 116

de înfrângere a rezistenței (vezi subcapitolul “Metode fizice de tortură”), “reeducarea” din 1964 venea după mulți ani de temniță și privațiuni.

Această “reeducare” era înfățișată ca un bilet de ieșire înainte de termen.

Ioan Muntean, fost deținut politic referindu-se la “reeducarea” de la Aiud spune că: “pe bătrâni nu I-a bătut nimeni, I-a înfrânt numai mizeria îndurată în anii lungi de închisoare și soarta camarazilor lor care au murit între timp.”87

George Orwell, face referire în romanul său “1984” la o metodă folosită și de deținuții politici, este vorba de metoda dublei – gândiri, care le oferea posibilitatea să susțină un adevăr și o minciună, în același timp apelându-se la una din variante în funcție de context.

Dar, sistemul comunist nu era interesat atât de mult de adevărul sau falsul declarațiilor din ședințele de “reeducare”. Scopul acestor ședințe era acela de a-l compromite pe deținutul politic arătându-I până unde a căzut.

Dar cum se făcea reeducarea?

Ioan Muntean spune că în acea perioadă la Aiud se organizau cluburi în care: “Șefii de-ai noștri, cum fusese Victor Biriș, ne-au vorbit despre realizările văzute de el afară (îl îmbrăcaseră civil și-l plimbaseră pe afară, așa se spunea), trecând apoi la criticarea altor șefi pe care I-am avut.”88, că: “La unele din adunările acestea ni s-a citit o listă cu deținuți eliberați prin decret nominal, pentru atragerea tuturor deținuților politici care mai rămăseseră în

87 Ioan Muntean – Op. Cit., p. 384

88 Ibidem, p. 294

închisori, la acțiunea întreprinsă de echipa de securiști care conducea Aiudul de câțiva ani.”89

Dorința de a se elibera, îi îndeamnă pe deținuții politici să participe în număr cât mai mare la aceste ședințe.

La Gherla, Steinhardt sfătuiește pe cine îi cere părerea să-și caute de drum pentru că eliberarea se pregătește cu, sau fără declarații.

“Dar, dacă totuși nu va fi așa? Dacă nu vine decretul? Și dau oamenii la declarații, se leapădă de cele mai dragi idei, de ei înșiși, scriu febril. Ai crede că vor scrie scurt și cuprinzător (sau se vor referi la generalități, dați-i cu patriotismul, mi-este sfatul, și cu poporul). Să vezi și să nu crezi: oamenii care scriau cu greu dobândesc și ei cursivitatea și darul povestirii.”90

În acest stadiu deținuților politici li se dau cărți, ziare, vizionează filme cu teză, care trebuiau citite și comentate la o viitoare ședință.

“«Lalele ..lalele» este titlul filmului după titlul melodiei din film. Ceva banal, o intrigă pe un șantier, se scoate în evidență conștiinciozitatea comuniștilor atât în muncă cât și pentru descoperirea sabotorilor. Tema la ordinea zilei în întreaga epocă comunistă.«Dușmanii» sunt descoperiți prin «vigilența» oamenilor cinstiți și în «entuziasmul general» se muncește, se construiește «viitorul de aur al comunismului»”.91

George Orwell vorbește despre o celulă specială 101, în care deținutul pus față în față cu propriile fobii capitulează, își recunoaște greșelile și ca să scape cere să plătească prietenii, rudele, familia, oricine dar nu el. Sau: de ce numai el?

Adus în acest punct deținutul politic este gata pentru a fi eliberat

89 Ibidem

90 N. Steinhardt – Op. Cit., p. 284

91 I. Pantazi – Am trecut prin iad, Edit. Timpul, Buc., 1993, p. p. 384-385

fiind complet schimbat.

La Aiud, Gherla, Jilava și-n alte penitenciare din România fobia deținuților politici erau anii lungi de închisoare pe care-i mai aveau de executat .

Într-un raport înaintat la 5 August 1964 de comandantul penitenciarului Aiud către Ministerul Afacerilor Interne sunt cuprinse o parte din aceste declarații pe care le voi reda în continuare:

Filon Lauric, fost ajutor comandant legionar: “Cunosc o parte din realizările regimului democrației populare încă dinaintea arestării mele, din anul 1953. Atunci erau așa de mari aceste realizări, încât mă determinase să reflectez asupra poziției mele de dușman. Dar, de atunci multe s-au mai realizat.

Regimul democrat – popular este așa de tare și de consolidat încât își poate permite să ne pună chiar pe toți în libertate.”92

Constantinescu Constantin, fost șef de grup F.D.C., teolog: ”Multe s-au mai realizat în țara românească: regimul democrat – popular a făcut ca România să fie atât de puternică și de bogată, încât să discute de la egal la egal cu cele mai puternice state capitaliste. Cu asemenea rezultate, problema punerii noastre în libertate, este mai justificată ca oricând. Noi, din punct de vedere politic nu mai existăm.”93

Bărbulescu Marin, fost șef de grup F.D.C. : ”Este posibil ca ziua de 23 August 1964 să aducă și pentru noi, foștii dușmani de până ieri ai acestei țări, bucuria eliberării.

Republica Populară Română și-a câștigat stima și prestigiul în

92 A.S.R.I. , fond “D”, dosar nr.7589, vol.2, f. 49

93 Ibidem

arena politică mondială, cuvântul ei fiind luat în seamă de cele mai mari țări capitaliste. Cu realizările pe care le-a obținut statul nostru, sunt convins că nu se poate lăuda nici una din țările care până mai acum câțiva ani erau cu mult înaintea țării noastre din punct de vedere economic.”94

Nistor Chioreanu, comandant legionar: “Procesul cultural – educativ s-a desfășurat având la dispoziție un bogat material informațional, și posibilitatea ca noi, actorii dramei legionare, să fim noi înșine procurori, martori și judecători în propria noastră cauză.

[…] Mi-este greu când mi se spune că am fost criminal al propriului meu popor, dar asta este realitatea. Mă pun la dispoziția statului și a poporului meu pentru a-mi aduce modesta contribuție la realizarea marilor idealuri pe care țara și le-a pus sub conducerea Partidului Muncitoresc Român.”95

Petre Pandrea: “Și eu am purtat pistolul la brâu, în trecut, însă pistolul meu a fost pana, cu care am lovit în interesele neamului și poporului meu.

O perioadă de timp m-am proclamat medic de leproși penali, apărând pe P.N.Ț-iști, pe militari, pe monarhii stiliști etc.

Făceam exces în apărare. Mi s-a dat un prim avertisment cu lagăr. Totuși n-am înțeles sensul acestui avertisment. Până la urmă am fost narcotizat cu fumul tămâii de la Vladimirești. Acolo era un adevărat bâlci, și eu eram vedeta nr.3, alături de maica Veronica și preotul Ion Silviu Iovan.

Vladimireștiul se transformase într-un nou Maglavit. Acum îmi dau

94 Ibidem

95 Ibidem, f. f. 53-54

seama de proasta mea orientare.”96

Bozdoc Ioan: “Mi-am distrus familia, mi-am distrus tinerețea pentru scopurile dușmănoase ale unor elemente străine de interesele poporului. La despărțire, eu sfătuiesc pe foștii mei colegi de detenție, că dacă în munca cultural-educativă vor întâlni elemente cu manifestări dușmănoase să nu le cruțe, să le demaște, să le aducă la cunoștința administrației pentru a fi izolate de colectiv.”97

Au fost destui deținuți politici care au înțeles jocul administrației penitenciarelor și au refuzat să facă aceste declarații:

Robu Nichifor, fost deputat cuzist: “Veniți voi acasă, ne vom întâlni noi! Îmi veți da socoteală pentru cel mai neînsemnat lucru pe care l-ați spus la club despre mine.

Credeați că nu o să ne mai întâlnim niciodată?

Din lupta mea cu voi, eu am ieșit învingător. Mergem acasă împreună, voi compromiși, iar eu om de onoare.”98

Eremia Ion, fost militar: “În baza căror legi îmi cereți să nu vorbesc despre ce am văzut și am auzit în închisoare? Vă este frică să nu spun mârșăviile pe care le-ați făcut voi? Voi spune tot.”99

96 Ibidem, f. 9

97 Ibidem, f. 32

98 Ibidem, f. 50

99 Ibidem, f. 51

Taina Licinius, fost membru P.N.Ț: “Conducerea României trebuie remaniată. Vizita unei delegații guvernamentale la New-York înseamnă pentru noi, național – țărăniștii o victorie. Sunt sigur că la 23 August vom fi puși în libertate, iar la viitoarele alegeri ne vom desemna reprezentanții noștri în guvernul țării. Americanii vor impune asta.”100

Alexandr Soljenițân afirmă că pentru a supune un popor sau o comunitate umană trebuie să-i distrugi divinitatea (sau divinitățile).

Evident, intenția comuniștilor nu a fost aceea de a crea martiri și de aici întreg procesul de reeducare la care au fost supuși.

În mod paradoxal supraviețuitorii închisorilor comuniste au reușit să depășească momentul acestor declarații prin recursul la credință. La un moment sau altul ei s-au identificat cu Iisus Christos, adică ei “s-au trăit” ca fiind cei ce reeditează drumul Crucii și încercările lui Iisus.

În interviurile pe care le-am luat, și-n cărțile pe care le-am citit, teroarea prin care au trecut capătă o semnificație mistică, singura posibilă pentru a recâștiga atributele umane.

Versurile lui Radu Gyr sunt semnificative în acest sens:

“Unde ești Doamne? – am urlat la zăbrele.

Din lună venea fum de cățui

M-am pipăit, și pe mâinile mele

Am găsit urmele cuielor lui…”

100 Ibidem, f. 52

ANEXA Nr.1

Organizarea Serviciului Român de Securitate

(1948 – 1964)

1. Organizarea D.G.S.P. (Direcția Generală a Securității Poporului) așa cum a fost stabilită prin decretul din 30 August 1948:

Direcția I – a – Informații interne

Direcția a II – a – Contrasabotaj

Direcția a III – a – Contraspionaj în Penitenciare și Poliții

Direcția a IV – a – Contraspionaj în Forțele Armate

Direcția a V – a – Cercetări Penale

Direcția a VI – a – Protecția ministerelor

Direcția a VII – a – Tehnică

Direcția a VIII – a – Cadre

Direcția a IX – a – Politică (răspunde de puritatea partidului)

Direcția a X – a – Administrație.

Departamentele auxiliare se ocupă cu interceptarea corespondenței, supravegherea și interceptarea convorbirilor și o secție de cifru plus un secretariat.

2. La 30 Martie 1951, prin decretul nominal numărul 50, D.G.S.P. își schimbă numele în D.G.S.S. (Direcția Generală a Securității Statului), structurată după cum urmează:

Direcția A – Informații externe

Direcția B – Contraspionaj

Direcția C – Contrasabotaj

Direcția D – Transport

Direcția E – Contraspionaj în Miliție

Direcția F – Filajul

Direcția G – Cercetări Penale

Direcția H – Contraspionaj în Forțele Armate

Direcția I – Protecția conducerii Partidului

Direcția J – Cadre și școli

Direcția K – Administrația

Direcția L – Politica.

Mai existau și departamente pentru contabilitate, arhivă, interceptarea corespondenței, transportul documentelor secrete și secretariat. Pentru a reflecta reorganizarea administrației din Septembrie 1950, când județele au fost împărțite astfel încât să formeze 28 regiuni, numărul direcțiilor regionale a sporit pentru a corespunde acestor cifre.

3. Ministerul Securității Statului a fost înființat ca un organism distinct de Ministerul de Interne, la data de 20 Septembrie 1952. În el era încorporat și D.G.S.S.

4. La 7 Septembrie 1953, Ministerul Securității Statului a fuzionat cu Ministerul de Interne.

5. Ministerul de Interne a fost reorganizat, la 11 Iulie 1956, și a fost împărțit în două departamente: Departamentul Securității și Departamentul Internelor. Cel de al doilea răspundea de miliție și închisori, în timp ce primul a moștenit structura D.G.S.S. cu următoarele modificări:

Direcția I – a – Informații externe

Direcția a II – a – Contraspionaj

Direcția a III – a – Informații interne

Direcția a IV – a – Contrasabotaj

Direcția a V – a – Contraspionaj în Forțele Armate

Direcția a VI – a – Transport

Direcția a VII – a – Filajul

Direcția a VIII – a – Cercetări Penale

Direcția a IX – a – Protecția conducerii partidului.

Direcția cadre și învățământ.

Direcția administrativă.

Secretariat.

Departamentul B – Contrainformații radio

Departamentul C – Arhive

Departamentul D – Transport deținuți

Departamentul F – Interceptarea corespondenței

Departamentul H – Cifru

Departamentul K – Contraspionaj în închisori și miliție

Departamentul T – Tehnic.

O școală pentru pregătirea ofițerilor alta pentru învățarea limbilor străine au fost și ale plasate sub controlul Departamentului Securității, la fel ca trupele de securitate și grăniceri.

6. La 30 Mai 1963, controlul trupelor de securitate a fost luat Departamentului Securității și atribuit unui departament separat din cadrul Ministerului de Interne. Prin același decret din 30 Mai, Direcția I (Informații externe) a fost rebotezată UM 0123/1, adică Direcția Generală de Informații Externe (DGIE).

Dosarele istoriei, An I, nr. 5/1996.

ANEXA Nr.2

5 Septembrie 1952

Referat*

Din investigațiile efectuate pe teren în comuna Hârtop, raionul Fălticeni, asupra numitului Tofan Jean, refer următoarele:

Cel în cauză este născut la data de 10 februarie 1952 în comuna Hârtop, satul Țarina Mare, raionul Fălticeni, fiul lui Vasile și Catrina (decedați din anul 1938), de naționalitate și cetățenie română, de religie ortodoxă, de origine socială țărani săraci, de profesie agricultori. Ca studii are la bază 7 clase primare. Este căsătorit cu Maria Reih, fără copii, ca stare materială posedă 0,50 ha pământ. Serviciul militar satisfăcut la Centrul de Instrucție Dej, actualmente este sergent reangajat la Miliția din Odujd.

Din anul 1933 și până în anul 1940 a urmat cursul primar de 7 clase primare în comuna Hârtop, raionul Fălticeni. În timpul școalei primare cel în cauză a avut comportări bune. Era un element cinstit și retras nu era obraznic cu colegii săi de școală și care a învățat fără învățătură de școală frecventă regulat, însă la învățătură era mediocru, se acomoda greu cu materialul predat de învățător, însă cu toate acestea a fost promovat clasă în fiecare an. Cât a urmat cursul primar a avut prieteni pe numiții: Roaru Ioan și Tănase Petre, ambii țărani mijlocași, umblă în anturajul copiilor de țărani săraci și mijlocași.

* textul este preluat integral, inclusiv cu greșelile de ortografie făcute de persoana care a

întocmit acest raport.

După terminarea cursului primar fiind băiat sărac, a lucrat ca argat la numitul Moraru Vasile, din satul Hârtop, unde a lucrat timp de 1 an. În acest timp a avut comportări bune, era un element muncitor și ascultător. Din anul 1939 și până în anul 1944 a lucrat ca zilier pe la diferiți moșieri din acel timp. În anul 1944 a fost evacuat cu premilitara în raionul R. Sărat unde a stat până la 23 August 1944 s-a rentors acasă unde a stat până în anul 1947.

Cel în cauză în timpul cât a stat acasă în această perioadă s-a ocupat cu agricultura împreună cu frații să-i, prin faptul că rămăsese orfan de părinți. În perioada aceasta a fost element cinstit fără nici un fel de vicii. În anul 1947 a fost încorpurat la Centrul de Instrucție Dej, dela care Centru a plecat la școala de Miliție.

Actualmente este angajat la Miliție în Odjud.

Activitatea politică

Înainte și după 23 August 1944 până în anul 1947 când aplecat militar nu a făcut nici un fel de politic.

Rude și Relații

Tofan Elena sora celui în cauză în etate de 40 ani, de profesie casnică. În trecut și prezent neîncadrată politic. Este căsătorită cu Caciuc Gheorghe, în etate de 40 ani, are 2 copii. Ca avere posedă 1,50 ha de pământ, 1 vacă, și una casă de locuit. În trecut a fost simpatizant al partidelor istorice, în prezent este membru în F.P. Nu s-a semnalat până acum să aibă manifestări ostile față de regim.

Domiciliază în comuna Preotești, satul Huși, raionul Fălticeni.

Tofan Gheorghe, fratele celui în cauză este în etate de 38 ani, de profesie agricultor. Ca avere posedă 2 ha pământ, 1 vacă și una casă de locuit. În trecut nu a făcut nici un fel de politică în prezent este membru în F.P. Este căsătorit cu Natalia Boambă în etate de 35 ani, fată de țărani mijlocaș, are 5 copii. În trecut și prezent neîncadrată politic.

Domiciliază în comuna Hârtop, raionul Fălticeni.

Tofan Anica, soră cu cel în cauză, este în etate de 33 ani de profesie casnică. În trecut și prezent neîncadrată politic.

Domiciliază în comuna Șoldănești, raionul Fălticeni.

Tofan Natalia, sora celui în cauză, este în etate de 31 ani, de profesie casnică. În trecut și în prezent neîncadrată politic. Este căsătorită cu Pădurarul Petru, are 1 copil, ca avere posedă 0,50 ha pământ.

Domiciliază în comuna Oprișeni, raionul Fălticeni.

Tofan Profira, soră cu cel în cauză, este în etate de 28 ani de profesie casnică. Este necăsătorită ca avere posedă 0,50 ha pământ. În trecut și prezent neîncadrată politic.

Domiciliază în comuna Hârtop, satul Țarina Mare, raionul Fălticeni.

Tofan Gheorghe, unchi în etate de 45 ani, de profesie agricultor, ca avere posedă 1,50 ha de pământ, 1 vacă, 3 oi și una casă de locuit.

În trecut a fost legionar, în prezent este membru în F.P. Este căsătorit cu Catrina, are 7 copii. În trecut și în prezent neîncadrat politic.

Domiciliază în comuna Preotești, raionul Fălticeni.

Tofan Constantin, unchi, în etate de 50 ani, de profesie agricultor, ca avere posedă 5 ha pământ, 1 vacă, 15 stupi albine, 10 oi și una casă de locuit. În trecut nu a făcut politică, în prezent este membru F.P. Este căsătorit cu Notalița, are 7 copii. În trecut și în prezent neîncadrată.

Domiciliază în comuna Preotești – raionul Fălticeni.

Vrabie Elena, mătușe, în etate de 50 ani de profesie casnică. În trecut și în prezent neîncadrată politic. Este căsătorită cu Gheorghe Bădrăgan, are 2 copii, ca avere posedă 1 ha pământ, 1 vacă și una casă de locuit. În trecut și în prezent neîncadrată politic.

Domiciliază în comuna Hârtop, raionul Fălticeni.

Slt. de Securitate

Indescifrabil

A.S.R.I., fond “D”, Nr.7581, ff 3-4

ANEXA Nr.3

Situația pe ani a fixării restricțiilor domiciliare până în 1968 – data întocmirii raportului*

1949 …………cca 3.000 persoane (moșieri)

1950 …………cca 3.000 persoane

1951..………..cca 44.000 persoane (dislocate din zona de frontieră)

1952…………cca 9.000 persoane (dislocate din centre aglomerate

1953 …………cca 890 persoane (diverse motive)

1954 …………cca 685 persoane (diverse motive)

1955 …………cca 498 persoane (diverse motive)

1956 …………cca 218 persoane (diverse motive)

1957 …………cca 523 persoane (diverse motive)

1958 …………cca 249 persoane (diverse motive)

1959 …………cca 349 persoane (diverse motive)

1960 …………cca 155 persoane (diverse motive)

1961 …………cca 192 persoane (diverse motive)

1962 …………cca 147 persoane (diverse motive)

1963 …………cca 94 persoane (diverse motive)

1964 …………cca 14 persoane (diverse motive)

1965 …………cca 5 persoane (diverse motive)

1966 …………cca 2 persoane (diverse motive)

1967 …………cca –

* cifrele care apar în acest raport sunt versiunea oficială a autorităților.

1968 …………cca –

A.S.R.I. , fond “D”, dos. Nr. 9572, V.61, filele3 – 4

ANEXA Nr.4

Situația persoanelor internate administrativ între anii 1950-1954 și 1958-1963*

1950 ………… 5.154 persoane

1951 ………… 2.519 persoane

1952 …………11.913 persoane

1953 ………… 2.422 persoane

1954 ………… 69 persoane

1955-1957 nu s-au făcut internări administrative

1958 ………… 946 persoane

1959 ………… 1.954 persoane

1960 ………… 113 persoane

1961 ………… 516 persoane

1962 ………… 116 persoane

1963 ………… 18 persoane

A.S.R.I., fond “D”, dos. Nr. 9572, vol.61, fila 3

* cifrele care apar în acest raport reprezintă versiunea oficială a autorităților.

ANEXA Nr.5

Consiliul de miniștrii al Republicii Populare Române

Hotărârea nr. 1554/ 22 VIII 1952

pentru înființarea coloniilor de muncă, a domiciliului obligatoriu și a batalioanelor de muncă.

Consiliul de Miniștrii al Republicii Populare Române, hotărăște:

CAPITOLUL I

ART.1 – Având în vedere rezistența tot mai activă a elementelor dușmănoase și faptul că acestea încearcă încontinuu să saboteze în mod organizat măsurile Guvernului și Partidului îndreptate spre întărirea dictaturii proletariatului și construirea cu succes a socialismului pentru a ușura supravegherea activității elementelor dușmănoase și străine de clasa muncitoare, pentru a le atrage la munca de utilitate socială și pentru a curăți cele mai importante centre vitale ale țării de elemente dușmănoase, se va admite ca măsură, excepțională, provizorie, internarea administrativă pentru efectuarea muncii obligatorii.

În acest scop se organizează:

colonii de muncă;

domiciliul obligatoriu;

batalioane de muncă.

CAPITOLUL II

COLONII DE MUNCĂ

Art.2 – în colonii de muncă vor fi reținuți și internați toți acei care prin faptele sau manifestările lor, direct sau indirect, primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democrație populară, îngreunează sau încearcă să îngreuneze construirea socialismului în Republica Populară Română, precum și acei care în același mod defăimează puterea de stat sau organele sale, dacă aceste fapte nu constituie sau nu pot constitui prin analogie, infracțiuni și anume:

Acei ce lansează sau răspândesc zvonuri alarmante, tendențioase, dușmănoase, ascultă și difuzează propaganda deșănțată a posturilor de radio imperialiste.

Acei ce aduc injurii Partidului Muncitoresc Român, conducătorilor săi, Guvernului, Uniunii Sovietice, și conducătorilor săi și țărilor de democrație populară.

Acei cetățeni români care întrețin legături de prietenie cu legațiile imperialiste, care au frecventat sau frecventează manifestările propagandistice ale legațiilor imperialiste precum și toți acei ce sunt în relații cu familiile funcționarilor ambasadelor imperialiste, dacă faptele lor nu constituiesc și nu pot constitui – prin analogie – infracțiuni.

Acei ce ațâță la manifestări rasiale și șovine.

Instigatorii la nesupunere sau neexecutare, cei ce duc acțiuni dușmănoase, atât la sat cât și la oraș – în contra măsurilor Guvernului, în special cu privire la:

Gospodării agricole colective, întovărășiri, colectări, planuri de culturi, comasării etc.

Elementele cu un trecut reacționar cunoscut sau foștii exploatatori care ocupă încă în producție posturi de răspundere și care dovedesc continuu, prin atitudinea lor delăsare gravă, nejustificată prin incapacitatea lor profesională – atitudine care atrage după sine defecțiuni vizibile sau frânarea producției.

Toți acei care sub masca religioasă fac prozelitism (diferite religii sau secte) speculând sentimentele religioase ale cetățenilor, pentru a-I determina la atitudini ostile, dușmănoase regimului (minuni), prelegeri cu substrat dușmănos, șovin etc.

Acei care prin corespondența internă sau internațională iau atitudine dușmănoasă, transmit știri tendențioase, alarmiste, dușmănoase, reacționare, instigă.

Cadre active ale fostelor grupări și partide fasciste și burghezo – moșierești, cum sunt: fostele cadre legionare, cuziste, imrediste, neplasiste, sioniste, partide hitleriste, național – țărăniste (maniste), liberale (brătieniste), titeliste, tătăresciene, bejeniste.

Vechea agentură a fostului Serviciu Special de Informații (S.S.I.), vechea agentură a Marelui Stat Major, a Siguranței, a Poliției, agentura germană de spionaj și contraspionaj și maghiară.

Foștii condamnați pentru trecerea frauduloasă a frontierei începând din 1945.

Chiaburii care sabotează măsurile luate de Guvern.

Foștii condamnați pentru sabotaj – începând din 1945.

Foștii condamnați pentru speculă – începând din 1945, care au avut o condamnare de la trei ani în sus.

Rudele trădătorilor de patrie și spioni, care au fugit peste graniță din 1945 (tată și copii majori, bărbați).

Rudele elementelor dușmănoase regimului nostru, care au fugit peste graniță înainte de 1944 (ale fostelor cadre legionare, membrii de vază ai fostelor partide burghezo – moșieresc care duc activități de defăimare a regimului nostru); tată și copii majori, bărbați.

Condamnații pentru infracțiuni împotriva securității Republicii Populare Române care la expirarea executării pedepsei prin comportarea lor nu prezintă încredere de a fi folositori.

Recidiviștii de drept comun care au mai mult de 3 condamnări și care reprezintă un pericol pentru liniștea și asigurarea avutului oamenilor muncii.

Art. 3 – Durata reeducării în coloniile de muncă va fi de 6 luni până la 5 ani.

Art. 4 – Internarea în colonii de muncă se face prin Decizia unei comisii speciale care va fi înființată în cadrul Ministerului Afacerilor Interne și care va lua hotărâri pe baza propunerilor Direcției generale a securității statului și Direcției generale a miliției.

Art. 5 – Părăsirea coloniei de muncă se consideră evadare și se pedepsește conform legilor în vigoare.

A.S.R.I. fond “D”, dos. nr. 7778, V 36, f.f. 51-53.

ANEXA Nr. 6

“Odată cu preluarea acestor materiale din arhiva siguranței, s-a trecut la strângerea de date asupra activității numitului CATON LAURENȚIU, în același timp fiind supravegheat informativ.

În scopul stabilirii activității concrete ce susnumitul ar fi desfășurat-o în trecut, pentru stabilirea și verificarea celor semnalate cât și activitatea pe care o desfășoară în prezent familia CATON și ceilalți indivizi, s-a trecut la deschiderea unui dosar de verificare, în desfășurarea căruia s-au luat următoarele măsuri informativ – operative:

S-a interceptat corespondența familiei CATON LAURENȚIU, din care interceptare nu a reieșit până în prezent decât numai chestiuni de ordin familiar.

A fost pus sub urmărire aparatul telefonic Nr. 1128 de la domiciliul numitului CATON LAURENȚIU însă din această supraveghere nu au reieșit convorbiri suspecte.

Numitul CATON LAURENȚIU a fost supravegheat operativ timp de 4 zile.[…]

Deoarece nu s-a putut trece la recrutarea unui informator de profunzime pe lângă susnumitul, a fost dirijată întreaga agentură ce vine în contact cu numitul CATON […]

Din acțiunea informativă desfășurată s-a stabilit concret, că în timpul, războiului numitul CATON LAURENȚIU a găzduit și a fost în relații de prietenie cu un ofițer doctor german […]

[…]

În ultimă instanță s-a trecut la anchetarea numitei CATON DIDINA, ea este fiica adoptivă a susnumitului […]

În:

A.S.R.I. , fond “D” , dosar Nr. 7581, f.f. 200-202.

ANEXA Nr. 7 Grupul de partizani din comuna Nucșoara, jud. Muscel (azi Argeș) condus de Toma Arnăuțoiu*

Lotul nr. 1

* Informația aparține Ioanei Raluca Voicu – Arnăuțoiu, fiica liderului grupului de rezistență “Haiducii Muscelului”. Recent ea a publicat o lucrare despre acest grup numită Luptătorii din munți, Toma Arnăuțoiu, Grupul de la Nucșoara, Documente ale anchetei, procesului, detenției, Editura Vremea, București, 1997.

ANEXA Nr. 8

Centru de Coordonare Constanța

Tabel nominal cu deținuții decedați

în cursul lunii ianuarie 1953*

A.S.R.I., fond “D” , dos. nr. 10971, f. f. 15 -16

*O parte din aceste boli sunt inventate.

Bibliografie GENERALĂ

Arhive

Arhiva Serviciului Român de Informații, fond “D”, dosar nr. 141/1948.

Idem , dosar nr. 168/1945.

Idem , dosar nr. 4089/1952.

Idem , dosar nr. 4113/1950.

Idem , dosar nr. 4114/1950-1952.

Idem , dosar nr. 4120/1950.

Idem , dosar nr. 4123/1950-1951.

Idem , dosar nr. 4136/1952.

Idem , dosar nr. 4139/1953.

Idem , dosar nr. 4638/1949-1952.

Idem , dosar nr. 7581/1953.

Idem , dosar nr. 7589/1964, vol. 1-2.

Idem , dosar nr. 7659/1951.

Idem , dosar nr. 7707/1952.

Idem , dosar nr. 7778/1956-1968.

Idem , dosar nr. 7803/1954-1965, vol. 1-8.

Idem , dosar nr. 7805/1945-1958, vol. 1-2.

Idem , dosar nr. 7806/1945-1946.

Idem , dosar nr. 7851/1948.

Idem , dosar nr. 7954/1949-1951, vol. 1-3.

Idem , dosar nr. 8360/1946-1952, vol. 1-4.

Idem , dosar nr. 9349/1945-1964, vol. 1-11.

Idem , dosar nr. 9367/1945-1946, vol. 1-3.

Idem , dosar nr. 9404/1950-1952, vol.1-6.

Idem , dosar nr. 9572/1949-1968, vol. 61.

Idem , dosar nr. 9574/1947-1966, vol. 1-7.

Idem , dosar nr. 10098/1952.

Idem , dosar nr. 10844/1950-1964, vol. 1-3.

Idem , dosar nr. 10950/1959-1964, vol. 2.

Idem , dosar nr. 11519/1962-1982, vol. 1-16.

SURSE INEDITE

interviu cu Elena Arnăuțoiu – Florea, Câmpulung – Muscel, jud. Argeș, 15 Februarie 1997.

interviu cu Puiu Popescu, Câmpulung – Muscel, jud. Argeș, Februarie 1997.

interviu cu Elena Mica, București, 17 Martie 1997.

interviu cu Gheorghe Paul, București 22 Martie 1997.

interviu cu Ecaterina Săndescu, Câmpulung – Muscel, jud. Argeș, 12-13 Iulie 1997.

interviu cu Luca Dumitrescu, sat Slatina, com. Nucșoara, jud. Argeș, 22 Iulie 1997.

interviu cu Marina Chircă, sat Slatina, com. Nucșoara, jud. Argeș, 23 Iulie 1997.

interviu cu Gheorghe Chircă, sat Slatina, com. Nucșoara, jud. Argeș, 23 Iulie 1997.

interviu cu Eugen Chircă, sat Slatina, com. Nucșoara, jud. Argeș, 27 Iulie 1997.

interviu cu Verona Jubleanu, sat Sboghițești, com. Nucșoara, jud. Argeș, 28 Iulie 1997.

interviu cu Victor Berevoianu, sat Sboghițești, com. Nucșoara, jud. Argeș, 28 Iulie 1997.

interviu cu Ion Preda, com. Nucșoara, jud. Argeș, 28 Iulie 1997.

interviu cu Șufan Elena, com. Nucșoara, jud. Argeș, 29 Iulie 1997.

interviu cu Mihai Dumitrașcu, com. Corbi, jud. Argeș, 29 Iulie 1997.

interviu cu Constantin Tefeleu, sat Slatina, com. Nucșoara, jud. Argeș.

interviu cu Alexandru Marinescu, București, 20 Octombrie 1997.

interviu cu Elena Sia – Iatagan, sat Cărpeniș, com. Șuici, jud. Argeș, 18 Iulie 1998.

interviu cu Gheorghe Iatagan, sat Cărpeniș, com. Șuici, jud. Argeș, 18 Iulie 1998.

interviu cu Elena Apostol, com. Șuici, jud. Argeș,18 Iulie 1998

interviu cu Ștefan Preda, sat Cărpeniș, com. Șuici, jud. Argeș, 19 Iulie 1998

interviu cu Ion Șerban, sat Cărpeniș, com. Șuici, jud. Argeș, 19 Iulie 1998

interviu cu Constantina Donescu, com. Ciofrângeni, jud. Argeș, 20 Iulie 1998

interviu cu Ion Dinilică, com. Șuici, jud. Argeș, 22 Iulie 1998

interviu cu Dumitru Apostol, com. Șuici, jud. Argeș,22 Iulie 1998

interviu cu Ungureanu Ștefan, București, 12 August 1998

interviu cu Constantin Teja, București, 14 Noiembrie 1998

DOCUMENTE PUBLICATE

1. Brișcă A., Ciuceanu R. Rezistența armată din Bucovina,

1944 -1950, I.N.S.T., București, 1998,

vol. 1

2.Lupu, M, Nicoară, Cu unanimitate de

C. Onișoru, Ghe. voturi, Fundația Academia

Civică ,București, 1997

3. * * * Cartea Albă a Securității,

f, e, București ,1994, vol. II

4.Voicu-Arnăuțoiu I. Luptătorii din munți,

Toma Arnăuțoiu. Grupul

de la Nucșoara, Documente

ale anchetei, procesului,

detenției, Editura Vremea,

București, 1997

PERIODICE CONSULTATE

“Arhivele totalitarismului”, nr.1/1993 – nr.10/1996

“Cotidianul”, nr. 442/14 Ian. 1993 – nr.485/5 Martie 1993

“Dosarele istoriei”, nr. 5/1996

“Dreptatea”, nr. 1/22 Sept.1993, nr. 12/8-16 Dec.1993

nr. 14/23-29 Dec. 1993

5.“Gazeta de Vest”, nr. 17/Ian. 1993, nr.18/Feb. 1993,

nr. 19/Martie 1993, nr. 20/Aprilie 1993,

nr. 21/Mai 1993, nr. 22/Iunie 1993,

nr. 23/Iulie 1993, nr. 25/Sept. 1993,

nr. 26/Oct. 1993.

6.“Magazin istoric”, nr. 3/Martie 1993, nr.4/Apr. 1993

nr. 5/Mai 1993, nr. 7/Iulie 1993.

7. “Memoria” , nr. 9/1993, nr.18/1996.

8. “Mișcarea”, nr.6/15 Iunie 1993, nr. 14/1-15 Dec. 1993

9. “Nu”, nr. 127/Oct. 1993, nr.109/13-20 Mai 1993

10. “Phoenix”, nr. 101-102/1993, nr. 103-106/1993,

nr. 107-108/1993

11. “România liberă”, nr. 865/6-7 Feb. 1993, nr. 867/9 Feb. 1993,

nr. 932/28 Apr. 1993, nr. 948/17 Mai 1993, nr. 981/24 Iunie 1993, nr.1000/16 Iulie 1993, nr. 1004/21 Iulie 1993, nr. 1054/16 Sept. 1993

nr. 1086/23 Oct. 1993

12. “România literară”, nr. 15/Aprilie 1993

13. “Strict secret”, nr. 142/ 13-19 Ian. 1993

14. “Timișoara” nr.5/9 Ian. 1993, nr. 17/27 Ian. 1993,

nr. 19/12 Mai 1993, nr. 35/20 Feb. 1993,

nr. 39/26 Feb. 1993, nr. 65/3 Apr. 1993,

nr. 95/18 Mai 1993, nr.126/29 Iunie 1993

15. “Vatra” nr.3/ Ian. 1993, nr. 4/ Aprilie 1993,

nr.5/ Mai 1993, nr.7/ Iulie 1993,

nr. 9/ Sept. 1993, nr. 10/ Oct. 1993,

nr. 12/ Dec. 1993

LUCRĂRI GENERALE

Curtois, Stéphane; Werth, Nicolas; Panné, Jean-Louis; Packowski, Andrzej; Bartosk, Karen; Margolin, Jean-Louis

– Cartea neagră a comunismului,

Edit. Humanitas, Buc., 1997.

2. Focault, Michel – A supraveghea și a pedepsi,

Edit. Humanitas, Buc., 1997.

3.Gluckcmann, Andrè – Bucătăreasa și mâncătorul de oameni,

Edit. Humanitas, Buc., 1991.

4. Orwell, George – 1984, Edit. Hyperion, Chișinău, 1991.

MEMORII

1. Antohe, Ion – Răstigniri în România după Ialta,

Edit. Albatros, Buc. 1995.

2. Aurel, Constantin – Itinerare în lanțuri, Edit. Ramida, Buc. 1992

3. Idem – Poeții după gratii (2 vol.)

Edit. ICEMENERG, Buc. 1993.

4. Baicu, Petre – Povestiri din închisori și lagăre,

Edit. Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1995.

5. Bâgu, Gheorghe – Mărturisiri din întuneric, Edit. Tehnică, Buc 1993.

6. Blănaru, Vasile – 804 zile și nopți în lanțurile morții,

Edit. SPECO, Buc. 1996.

Boldur, Gheorghe – Genocidul comunist în România (vol. II),

Edit. Albatros, Buc. 1994.

Bordeianu, Dumitru – Mărturisiri din mlaștina disperării,

Edit. GAMA, Buc. 1995.

9. Caravia, Paul; Constantinescu

Virgiliu; Stănescu, Flori – Biserica întemnițată România

1944-1989, I.N.S.T., Buc. 1998.

10. Cârja, Ioan – Canalul morții, Edit.

Cartea Românească, Buc. 1993.

11. Chioreanu, Nistor – Morminte vii, Institutul European,

Iași, 1992.

12. Ciuceanu, Radu – Intrarea în tunel, Edit. Meridiane,

Buc., 1993.

13. Idem – Potcoava fără noroc, Edit. Meridiane Buc.,1994.

14. Constante, Lena – Evadare imposibilă, Edit. Meridiane,

Buc., 1993.

15. Crainic, Nichifor – Memorii (vol. II), Edit. Humanitas,

Buc., 1994.

16. Giulvezian, Ioan – Morminte ascunse, Edit. Timpul,

Buc., 1996.

17. Giurescu, Constantin – Cinci ani și două luni în penitenciarul

de la Sighet, Edit. Fund. Culturale

Române, Buc., 1994.

18. Goga, Nicolae – Triunghiul morții. Amintiri din Baia

Sprie (1950-1952), Edit. Marineasa

Timișoara, 1995.

19. Goma, Paul – Gherla, Edit. Humanitas, Buc., 1990.

20. Ioanid, Ioan – Închisoarea noastră cea de toate zilele

(5 vol.), Edit. Albatros, Buc., 1992.

21. Ionescu Aristide – Dacă vine ora H, pe cine putem conta?

Edit. GORDIAN, Timișoara, 1998.

22. Cicerone, Ionițoiu – Cartea de aur a rezistenței românești

împotriva comunismului, (vol. I), Buc.

Edit. HRISOV, 1995.

23. Jelea, Doina – Cazul Nichita Dumitru, Edit. Humanitas

Buc. 1995.

24. Jurman, Gheorghe – Conspirația universală, Edit. Timpul,

Reșița, 1994.

25. Marinescu, Alexandru – Prizonier în propria țară, (3 vol.),

Edit. Du Style, Buc., 1996.

26. Mihadași, Teohar – Pe muntele Ebal, Edit. CLUSIUM, Timiș

1990.

27. Mihalcea, Alexandru – Jurnal de ocnă, Edit. Albatros, Buc.

1994.

28. Muntean, Ioan – La pas prin reeducările de la Pitești,

Gherla și Aiud, Edit. MAJADAHONDA

Buc. 1997.

29. Noica, Constantin – Rugați-vă pentru fratele Alexandru, Edit.

Humanitas, Buc. 1990.

30. Pantazi, Ioan – Am trecut prin iad, Edit. Timpul, Buc.

1993.

31. Plapza, Lucian – Soarele de la Nord, Edit. HELICON

Timișoara, 1998.

32. Rațiu, Anton – Cumplita odisee a grupului Lucrețiu

Pătrășcanu (2 vol.), Edit. Gestiunea,

Buc. 1996.

33. Scutăreanu, Vasile – Prin gulagul valah, Edit.

MAJADAHONDA, Buc. 1995.

34. Silveanu Ileana – Cărările speranței, Edit. Marineasa,

Timișoara, 1998.

35. Soljenițân, Alexandr – Arhipelagul gulag, (3 vol.), Edit. Univers

Buc. 1997.

36. Steinhardt, Nicolae – Jurnalul fericirii, Edit. Dacia,

Cluj – Napoca, 1997.

37. Ștefan, Justin – Dumnezeul meu de ce mai părăsit, Edit.

Ramida, Buc. 1993.

38. Tănase, Stelian – Anatomia mistificării (1944-1989), Edit.

Humanitas, Buc. 1997.

39. Verca, Filon – Parașutați în România vândută,

Edit. Gordian, Timișoara, 1993.

ARTICOLE ȘI COMUNICĂRI

Aioanei, Constantin;

Troncotă, Cristian – Arhipelagul ororii, I, în “Magazin Istoric” Buc.,nr.3 martie 1993 p.22.

2. Idem – Arhipelagul ororii, II în “Magazin Istoric” Buc., nr. 4 aprilie 1993, p.10.

3.Idem – Arhipelagul durerii III, în “Magazin

Istoric”, Buc., nr.5, mai 1993, p. 36.

4.Băciuț, Nicolae – Dialog cu N. Steinhardt, ”Vezi să nu mă

faci de râs, să nu fii jidan fricos, să nu

te caci în pantaloni”, în “Vatra”, Târgu

Mureș, nr. 12, decembrie 1993, p.3.

5. Baicu, Maria – Tăcerea grea, în “Gazeta de Vest”

Timișoara, nr.22, iunie 1993, p.7.

6. Baicu, Petre – Ghencea – București (convoi de femei)

în “Vatra”, Târgu Mureș, nr.3, ian.1993,

p.11.

7. Băldescu, Emil – Noi, familia de preoți Băldescu…, în

“Memoria” Buc., nr.9, 1993, p.18-26.

8. Balotă, Nicolae – Amintirea lui Vladimir Ghica, în “România

Literară”, Buc., nr.15, aprilie 1993, p.10.

9. Barbu, Dinu – Memorialul durerii. Cu buzele arse de

vitriol, în “Timișoara”, Timișoara, nr.124

29 Iunie 1993, p.3.

10. Buzilă, Boris – Profesorul Simion Mehedinți: “Un om

predat lui Dumnezeu”, “Să nu te uiți

niciodată în jos că te înghite prăpastia”,

în “România Liberă”, Buc., nr.1086,

23 Oct. 1993, p.2.

11. Călinescu, Nicolae – Marin Tucă (o viață sacrificată),medalion

în “Gazeta de Vest”, Timișoara, nr.20,

aprilie 1993, p.36.

12. Idem – Universul concentraționar românesc,

în “Gazeta de Vest”, Timișoara, nr.17,

ian. 1993, p.10.

13. Chinezu, Paul Doru – O victimă a cooperativizării forțate din

România (I-II), în “Timișoara”, nr.56-57,

23-24 Martie 1993, p.5.

14. Ciubotaru, Marcel – Vieți distruse. Hăituind, torturând,

Securitatea a clădit Frica până-n

măduva oaselor, în “România Liberă”,

Buc. 1993, nr.1000, iulie16, p.3.

15. Colceriu, Liliana – Vina de a fi fost anticomunist, în

“Timișoara”, Timișoara, nr.65, 3 aprilie

1993, p.5.

16. Coposu, Corneliu – Procesul comunist al Partidului Național

Țărănesc (I-III), în “Dreptatea”, Buc., nr.

3-5, 6-13 oct. 1993, p.10.

17. Cordoș, Sanda – Dascălul și “Pedagogia sârmei ghimpate”

în “Vatra”, Târgu Mureș, nr.7, iulie 1993

p.9.

18. Idem – În pielea mea de deținută, în “Vatra”,

Târgu Mureș, nr.5, Mai 1993, p.9.

19. Idem – Izbăvitorul trup al cerințelor, în “Vatra”, nr.

4, Târgu Mureș, aprilie 1993, p.9.

20. Idem – Memoria în casa ficțiunii, în “Vatra”,

Târgu Mureș, nr.8, aug. 1992, p.9.

21. Idem – Păcatul există ca inimă, în “Vatra”, Târgu

Mureș, nr.6, iunie 1993, p.20.

22. Idem – Prima depoziție, în “Vatra”, Târgu Mureș,

nr.12, dec. 1993, p.20.

23. Covaci, Viorel – Victimele Securității sunt și astăzi victime,

în “Dreptatea”, Buc. Nr.12, 8-16 dec.1993,

p. 20.

24. Cumpănă, Constantin – Cum se mușamalizează crimele

Securității (I), în “Timișoara”,

Timișoara, nr.16, 26 ianuarie 1993,

p.1.

25. Dascăl, Mihai – Celălalt Holocaust. Nevinovat precum

Iisus, în “România Liberă”, Buc.,

nr.932, 28 aprilie 1993, p.8.

26. Doru, Doina – Document. Elisabeta Rizea ne

vorbește: “Am fost condamnată la

moarte”, “România liberă”, Buc., nr.

1004, 21 Iulie 1993, p.2.

27.Epure, Lia Lucia – Cu marile valori nu se fac tranzacții, în

“Timișoara”, Timișoara, nr.95, 18 mai

1993, p.7.

28.Gaidău, Mihail Sorin – Bestialitatea comunistă și distrugerea

valorilor spiritualității românești, în

“Dreptatea”, Buc., nr. 18, 27 Ian. 1993,

p. 7.

29. Idem – Istoria unui foto – document: “2+1”, în

“Dreptatea”, Buc., 8-16 Dec. 1993, p.11

30. Georgescu, Ion – Inginerul Constantin D. Bușilă, în

“Memoria”, Buc., nr. 9, sept. 1993, p.58

31.Grigurcu, Gheorghe – Prietenii lui V. Voiculescu, în “Dreptatea”

Buc., nr. 14, 23-29 Dec. 1993, p. 13.

32. Iancu, Vasile – Vieți distruse. Patru ani de închisoare

pentru “Deșteaptă-te române!”, în

“România Liberă”, Buc., nr. 981, 24 Iunie

1993, p.3.

33. Ionițoiu, Cicerone, – Martiriul femeilor în închisorile anilor ’50,

“Phoenix”, Buc., nr. 107-108, 1993, p.6.

34. Iordache, Roxana – Răstignit în temnița tăcerii, “România

Liberă”, Buc. nr. 865, 6-7 Feb. 1993, p.3

35.Iordache, Văleanu, N.- Se știe cine a tras, în “Magazin istoric”,

Buc., nr. 7, Iulie 1993,p. 76.

36.Iorgulescu, Constantin – Direct în beciul poliției, în “Vatra”,

Târgu Mureș,nr.3, ian. 1993,p. 18-19.

37. Idem – Golgota scufundată (I), în “Gazeta de

Vest”, Timișoara, nr. 28, dec. 1993,p.15

38. Iricinschi, Eduard – Singura evadare din Aiud de la Maria

Tereza încoace, în “Expres”, Buc.,

nr. 168, 27 Aprilie – 3 Mai, 1993, p.6.

39. Moraru, Alexandru – Cum au murit ei, în “Phoenix”, Buc., nr.

Lazăr 101-102,1993, p.7.

40. Munteanu, Marian – Profesorul, în “Mișcarea”, Buc., nr.14,

1-15 Dec. 1993, p.8.

41. Oniga, Dumitru – Mica Siberie din Bărăgan I-III, în

“Gazeta de Vest”, Timișoara, nr. 23,

iulie – august 1993, p.27.

42. Oprescu Mihalcea Al. – Emanuel Ioan Niculescu, deținut politic,

medic și poet, în “Dreptatea”, Buc., nr.1,

22 Sept. 1993, p.13.

43. Paragină, Ion – Argument pentru a putea înțelege, în

“Gazeta de Vest”, Timișoara, nr.28, Dec.

1993, p. 18.

44. Petrescu, Sterie – În clipa morții a rostit un cuvânt: Neagoe,

în “România Liberă”, Buc., nr.867, 9 Feb.

1993, p. 12.

45. Pica, Ioan Victor – Poeme, în “Vatra”, Târgu Mureș, nr.11,

mai 1993, p.16.

46. Popescu, Crina – După 13 ani de lagăr sovietic, a mai stat

un an în arestul Securității române, în

“România liberă2, Buc., 984, 17 Mai 1993

p.1.

47. Pușcașu, Mihai – Planul Pitești, în “Gazeta de Vest”,

Timișoara, nr. 20, aprilie 1993, p.23.

48. Raica, Florica – Niculina Mihalache, în “Dreptatea”, Buc.,

nr.18, 27 ian. 1993, p.7.

49. Severin, Constantin – Vieți distruse. După infern, o parodie de

infern, în “România liberă”, Buc., nr.1054

16 Sept. 1993, p.7.

50. Teodoreanu, Elena – Preotul Dimitrie Boldur și ai săi…,în

“Memoria”, Buc., nr.9, 1993, p.27-37.

51. Timaru, Mihai – Amintiri de la Gherla, în “Timișoara”,

Timișoara, nr.91, 12 Mai 1993, p.3.

52. Vasiliu, Ciprian – Lagărul de la Salcia e una din ororile

gulagului românesc, în “Cotidianul”, Buc.

nr. 485, 5 Martie 1993.

53. Vintilă, Ion Pitty – “Nu mă omorâți, d-le Pantozi!”, în “Nu” ,

Cluj, nr. 127, 27 Sept. – 4 Oct.1993, p.13

54. Zăgan, Vichentie – Prof. dr. Ion Jovin, o personalitate

științifică și politică, în “Dreptatea”, Buc.,

nr.18, 27 Ian. – 2 Feb. 1993, p.4.

55. Zota, Alexandru – Experimentul Suceava, în “România

liberă”, Buc., nr.1021, 10 Aug.1993, p.6.

=== TABELU~1 ===

ANEXA Nr. 7 Grupul de partizani din comuna Nucșoara, jud. Muscel (azi Argeș) condus de Toma Arnăuțoiu*

Lotul nr. 1

* Informația aparține Ioanei Raluca Voicu – Arnăuțoiu, fiica liderului grupului de rezistență “Haiducii Muscelului”. Recent ea a publicat o lucrare despre acest grup numită Luptătorii din munți, Toma Arnăuțoiu, Grupul de la Nucșoara, Documente ale anchetei, procesului, detenției, Editura Vremea, București, 1997.

=== TABELU~2 ===

ANEXA Nr. 8

Centru de Coordonare Constanța

Tabel nominal cu deținuții decedați

în cursul lunii ianuarie 1953*

A.S.R.I., fond “D” , dos. nr. 10971, f. f. 15 -16

*O parte din aceste boli sunt inventate.