Caderea Constantinopului Si Renasterea Apuseana
Cuvânt înainte
Bizanțul în existența sa mai mult decât milenară a avut un rol decisiv în preluarea, păstrarea, îmbogățirea și transmiterea moștenirii lumii antice, într-un moment în care aceasta se prăbușea sub loviturile nemiloase ale barbarilor. Secole la rând, Bizanțul a reprezentat, pentru popoarele cu care a ajuns în contact, cu mult mai mult decât un stat angajat într-o rezistență militară îndârjită, oferindu-le adversarilor atracția valorilor unei civilizații seducătoare.
Bizanțul constituia un veritabil patrimoniu al experienței umane, ilustrat fie și numai prin moștenirea etatică romană și cultura greco-elenistică, la care a adăugat valorile creștinismului.
Prăbușirea Bizanțului sub loviturile turcești era inevitabilă la mijlocul secolului al XV-lea, în condițiile în care Imperiul moștenitor al tradiției antice era sleit de puteri și avea structurile instituționale îmbătrânite și lipsite de suplețe pentru a mai putea fi reformate și adoptate nevoilor vremii. Statul bizantin epuizat financiar și dominat comercial de Veneția și Genova, ruinat și slăbit peste măsură de cruciați și incapabil, din motive religioase, de a se alia cu Occidentul creștin a ajuns să fie izolat și lipsit de ajutor în momentul crucial al existenței sale, cel al asediului turcesc al Constantinopolului.
Căderea Bizanțului sub stăpânire otomană, la anul 1453, nu a însemnat, fără îndoială, o ruptură totală în evoluția unei civilizații seducătoare și multiseculare, deoarece mai vechiul Imperiu Roman Greco-Creștin va supraviețui atât religios și spiritual, prin patriarhia și cultura sa, cât și politic, prin multe dintre instituțiile sale, preluate de statele slave și românești, dar, mai ales, de noul stat universal, Imperiul turco-musulman.
Prin originile sale greco-elenistice și prin trăsăturile sale cele mai caracteristice, cultura bizantină, dincolo de influențele orientale pe care le-a asimilat creator, se poate spune că a rămas tot timpul o cultură atașată valorilor și spiritului clasicismului greco-roman și creștinismului, valori prin care a putut să contribuie din plin la Renașterea umanismului european. Astfel, după căderea Constantinopolului, Bizanțul a pus la îndemâna Occidentului bogata sa moștenire culturală și elenismul erudiților săi pribegi, care au cucerit învățământul european și au hrănit spiritual umanismul modern.
CAPITOLUL I
Prezentare generală a Apusului și Răsăritului
Definirea Bizanțului
Bizanțul a reprezentat continuarea directă și transformarea treptată, în condiții noi, a părții răsăritene a Imperiului Roman. Această evoluție a fost posibilă ca urmare a decalajului intervenit între cele două părți ale imperiului, consecință a crizei declanșată în secolul al III-lea și a atacurilor din afară ale popoarelor barbare. Distrugerea imperiului în Apus și perpetuarea lui în Răsărit, fixarea noii capitale a statului roman la Constantinopol (330) și victoria creștinismului politeismului păgân au marcat începutul istoriei bizantine, istorie ce se va încheia odată cu căderea Constantinopolului sub turci (1453).
Termenul de bizantin a cunoscut o utilizare târzie, datorită istoricilor și filologilor de la sfârșitul secolului trecut, nefiind întrebuințat de cei pe care noi îi numim bizantini.
Bizantinii s-au numit totdeauna „romani”(), când își desemnau calitatea de cetățeni, adică de membri cu drepturi politice ai statului, și „romei” (), ca locuitori vorbitori de limbă greacă. De asemenea ei și-au considerat întotdeauna proprii suverani drept succesori și moștenitori ai împăraților romani, iar vechea Romă a păstrat pentru ei întreg prestigiul, în timp ce tradițiile statului roman i-au călăuzit în practica vieții politice.
Se poate spune că romanii provinciilor orientale nu au resimțit ruptura cu Occidentul provocată de marile invazii, statul bizantin rămânând pentru ei imperiul universal ai cărui împărați s-au străduit, mai cu seamă prin Iustinian, să restabilească vechea putere romană în integritatea sa teritorială. Dar cu toate aceste eforturi și cu tot rostul asumat al basileilor de apărători ai civilizație greco-latine în fața
asalturilor Orientului asiatic și islamic, suveranii Constantinopolului au devenit, treptat și fără voia lor, autocrați orientali. De aceea, oricât de mult au fost conștientizate legăturile Bizanțului cu Vechea Romă,
Bizanțul, în devenirea lui, s-a îndepărtat constant de premisele romane ale originilor sale.
Astfel, în timp ce grecizarea avea loc în domeniul culturii și al limbii, iar biserica își impunea tot mai mult influența asupra spiritelor, în societatea bizantină se cristaliza o nouă ordine economică, socială și politică, încât s-a ajuns ca împăratul bizantin să nu mai aibă, în afară de
nume și tradiție, nimic comun cu vechiul Imperiu Roman. Acesta a fost și motivul pentru care istoricii Bizanțului au renunțat să-l mai denumească Imperiul Roman de Răsărit, preferând numele de Imperiul Creștin Greco-Oriental sau, mai simplu, de Imperiul bizantin.
Cât privește un alt element constitutiv al statului bizantin, teritoriul, acesta, independent de fluctuațiile întinderii sale, era denumit Romania, termen de sorginte populară, apărut în secolul al IV-lea și ajuns curând oficial. El pune în evidență atașamentul bizantinilor față de stat, și mai puțin față de împărat, și conștiința solidarității lor în fața lumii barbare peste diversitatea etnică, așa cum rezultă din nenumăratele inscripții și cronici oficiale.
Imperiul bizantin în dezvoltarea sa istorică a cunoscut mai multe epoci sau perioade care s-au succedat, cu caracteristici proprii, în răstimpul dintre anii 330 și 1453, în limitele unui spațiu geografic dominat economic, militar, politic și cultural de Constantinopol.
Prima dintre epocile devenirii statului și societății bizantine se înscrie în limita secolelor IV-VII, adică de la începuturi și până la dinastia Heraclizilor, și am putea-o numi protobizantină sau a genezei noii civilizații. A fost răstimpul în care s-au înmănunchiat, într-o evoluție organică pe baza propriilor tradiții și a unor influențe din afară, elementele constitutive ale sintezei bizantine: noua structură romană a statului, creștinismul, anume valori ale culturii grecești și diverse influențe orientale.
Ampla sinteză a acestor elemente, într-un tot unitar de o mare originalitate, constituie conținutul epocii bizantine, cu o îndelungată evoluție, din secolul al VII-lea până la anul 1453, înregistrând o perioadă de vârf și de maximă înflorire în timpul dinastiei macedoniene (867-1081).
Cu toate sinuozitățile devenirii sale, civilizația bizantină nu a încetat nicicând să joace un rol de primă importanță în istoria universală,
încât bizantinologul francez Alfred Rambaud putea releva, cu deplină
îndreptățire, că „Bizanțul a fost unul din organele esențiale ale dezvoltării umanității; el a fost intermediarul necesar între Asia și Europa, între lumea veche și lumea modernă”1.
Permanențe geografice
Supraviețuirea părții răsăritene a Imperiului Roman a fost favorizată, printre altele, și de cadrul geografic în care s-a derulat istoria Bizanțului. Chiar dacă aparențele imperiului s-au schimbat fără încetare, grija pentru apărarea Constantinopolului a stăruit permanent, determinându-i pe împărați să asigure statului stăpânirea sau cel puțin controlul teritoriilor indispensabile securității și expansiunii sale.
Cadrul geografic al Imperiului bizantin a fost dominat de Constantinopol, oraș situat, pe de o parte, pe strâmtorile Bosfor și Dardanele, care separau regiunile pontică și mediteraniană, pe de alta, în punctul de control al drumului transversal care lega pe uscat Europa continentală de Oceanul Indian, valea Dunării de aceea a Eufratului. Prin această așezare geografică Constantinopolul s-a dovedit a fi un oraș eminamente maritim, înzestrat cu un excelent port natural, căruia Bosforul și Dardanele îi deschideau drumurile atât spre Marea Neagră, cât și spre Mediterană.
Baza continentală a comerțului bizantin în Marea Neagră era asigurată, cu deosebire, prin porturile de pe litoralul de nord al Asiei Mici, Sinope și Trapezunt, prin aceasta din urmă atingându-se regiunea Caucazului și Podișul Armenian, importante zone de pornire ale căilor comerciale și strategice spre stepele Caspiene, respectiv spre Mesopotamia.
În schimb, sistemul de penetrație economică și militară spre popoarele nomade din Câmpia Rusă era asigurat de Crimeea, unde Bizanțul a păstrat, până în secolul al XIII-lea, stăpânirea Khersonului. Tot în Marea Neagră, același Bizanț, dacă nu și-a stabilit niciodată influența în regiunea limanurilor Niprului, în schimb, și-a impus și păstrat neîntrerupt stăpânirea la gurile Dunării și ale Nistrului, în Dobrogea și în orașele porturi ale Traciei.
Spre sud, Dardanelele deschideau Constantinopolului ruta comercială a Mediteranei, pe malul asiatic, la Abidos, fiind instalată vama imperială. Navigația în arhipelagul egeean era ușoară, dar pentru menținerea securității drumului spre Mediterana propriu-zisă era necesară stăpânirea insulelor și a malurilor, atât de bogate în adăposturi naturale, ale Greciei și Asiei Mici. Aici se găseau înșiruite marile porturi, precum Salonic, Smirna, Lesbos, Samos, Phoceea, Rodos și Candia. Stăpânirea insulei Creta, așa cum au dovedit-o luptele navale cu arabii, era de o însemnătate aparte, ea controlând pătrunderea în bazinul oriental al Mediteranei și în apele Mării Egee, de unde se putea ușor ajunge în strâmtorile Constantinopolului.
Bizanțul nu era doar o thalassocrație, constituită din rutele sale maritime, ci și o democrație, drumurile terestre, comandate de poziția sa geografică, determinându-l să fie și o putere continentală, atât sub raport comercial, cât și militar.
Spre Europa, mai multe drumuri legau, către vest și nord, Constantinopolul de Adriatică, de Italia, de orașele de la Dunăre și de porturile de pe litoralul vestic al Mării Negre.
Astfel, unul dintre cele mai importante drumuri bizantine se îndrepta din Constantinopol spre sud-vest, atingând orașele Christopolis (Kavalla), Serres și Thesalonic, de unde continua fie către Atena, fie, peste Macedonia, prin Edessa (Vodena) și Monastir, spre portul Dyrrachium (Durazzo) de la Adriatică. Aceasta constituia principala arteră care lega Bizanțul de Italia și Occident, fiind cunoscută, încă din epoca romană, sub numele de via Egnatia.
Un alt drum, de importanță apropiată, lega Constantinopolul de nordul Italiei și-i deschidea un debușeu spre Europa Centrală, traversând periferia europeană a capitalei imperiale, întărită de „zidul lui Anastasie” (sec. al VI-lea). Acest drum se îndrepta spre nord-vest și străbătea Tracia prin Adrianopol și Philipopol (Plovdiv), ajungând prin Porțile lui Traian la Sardica (Triadița, Sofia), de unde, după trecerea defileelor Țaribrod și Pirot, cobora pe valea Nișavei până la Naissus (Niș), încrucișare de importante drumuri către nord și sud.
De la Naissus se putea urma, spre nord, valea Moravei sârbești, ajungându-se la Singidunum (Belgrad), Sirmium (Mitrovița). Siscia (Sisak), Emona (Lubliana), Aquilea și, de aici, în Italia de nord, această veche via militaris constituind, pentru documentele medievale sârbești, „drumul țarului”. Din aceeași încrucișare de drumuri, de la Naissus, se putea lua, spre sud, valea Vardarului, ajungându-se la Thesalonic, important port la Egee.
Partea europeană a imperiului era străbătută și de un alt drum important, anume cel care lega Constantinopolul de porturile de la Marea Neagră, trecând prin Odessos (Varna) și Tomis (vechea Constantia, Constanța), pentru a atinge orașele de la Dunărea de Jos și de la gurile Nistrului, cu rosturile lor atât de mari, după căderea Egiptului sub arabi, în aprovizionarea capitalei cu cereale.
Pentru economia și strategia Bizanțului, de cea mai mare importanță și utilitate erau drumurile care străbăteau Podișul Anatoliei, deschizând imperiului porțile Orientului. De aici veneau țesăturile de preț și mătasea, mirodeniile și aromatele, ar
De la Naissus se putea urma, spre nord, valea Moravei sârbești, ajungându-se la Singidunum (Belgrad), Sirmium (Mitrovița). Siscia (Sisak), Emona (Lubliana), Aquilea și, de aici, în Italia de nord, această veche via militaris constituind, pentru documentele medievale sârbești, „drumul țarului”. Din aceeași încrucișare de drumuri, de la Naissus, se putea lua, spre sud, valea Vardarului, ajungându-se la Thesalonic, important port la Egee.
Partea europeană a imperiului era străbătută și de un alt drum important, anume cel care lega Constantinopolul de porturile de la Marea Neagră, trecând prin Odessos (Varna) și Tomis (vechea Constantia, Constanța), pentru a atinge orașele de la Dunărea de Jos și de la gurile Nistrului, cu rosturile lor atât de mari, după căderea Egiptului sub arabi, în aprovizionarea capitalei cu cereale.
Pentru economia și strategia Bizanțului, de cea mai mare importanță și utilitate erau drumurile care străbăteau Podișul Anatoliei, deschizând imperiului porțile Orientului. De aici veneau țesăturile de preț și mătasea, mirodeniile și aromatele, articole căutate fie pentru satisfacerea trebuințelor înaltei societăți, fie pentru a fi intermediate spre Occident.
Dacă în epoca bizantină vechile drumuri ale Indiilor –cel care trecea prin Sardes (drumul regal al perșilor), respectiv prin Efes (drumul roman și al apostolilor creștini) –decad, în schimb crește în importanță și dobândește întâietate, o dată cu mutarea capitalei la Constantinopol, drumul comercial și militar care pornea de aici și traversa Anatolia, prin orașele Brusa, Niceea și Doryleea, ajungând să se bifurce la Iconium.
De aici, o ramură prelua vechiul drum al Indiilor, și prin Heracleea și Porțile Ciliciene din Munții Taurus trecea în Siria, de unde prin Alep, ajungea în valea Eufratului, îndreptându-se spre Golful Persic și Ceylon.
O altă ramificație se îndrepta de la Iconium spre nord-est, atingea Caesarea Cappadociei, de unde ajungea pe valea superioară a Eufratului, și de aici, prin Theodosiopolis (Erzerum), pătrundea în Armenia. Din Theodosiopolis, un alt drum, în prelungirea celor din Mesopotamia și Armenia se îndrepta spre orașul-port Trapezunt, de unde, prin Marea Neagră, se ajungea la Caffa și Kherson, importante centre ale iradierii influenței bizantine în stepele nord -pontice.
Stăpânirea acestor drumuri, străbătute de armate și de caravane negustorești, ca și a regiunilor pe care le traversau, era impusă de un interes vital pentru Bizanț, acesta trebuind să le apere, rând pe rând, împotriva perșilor, arabilor și turcilor, pierdere lor însemnând nu o simplă restrângere teritorială, ci însăși declinul imperiului.
Se poate spune că spațiul circumscris de menționatele drumuri maritime și terestre, din Europa și din Asia, definesc „domeniul geografic” al Imperiului bizantin, domeniu care a cuprins în mare Peninsula Balcanică cu țărmul Adriaticii și valea Dunării, coastele Mării Negre, Asia Mică, Transcaucazia, Mesopotamia Superioară și Siria de Nord cu Antiohia.
Rolul istoric al Bizanțului a fost de a apăra respectivele teritorii împotriva marilor invazii și de a le folosi în expansiunea sa, drumurile care le străbăteau folosind în aceeași măsură armatelor și negustorilor, misionarilor și cărturarilor care au răspândit pe arii întinse valorile sale materiale și spirituale. Numai astfel Bizanțul a putut să realizeze, prin propria sa devenire, o sinteză originală între moștenirea romană, cultura greacă, creștinism și civilizațiile orientale, funcționând totodată ca un intermediar între Occident și Orient.
Occidentul barbar și Orientul bizantin
Importanța invaziilor barbare
De mai multe ori împărțit în cursul secolului al IV-lea, Imperiul s-a divizat definitiv la moartea lui Teodosie (395). Popoare barbare, goți, vandali, franci, huni, etc. împinse de mișcările popoarelor din Asia Centrală, s-au precipitat spre frontierele Imperiului. În timp ce Imperiul din Orient a rezistat cât de cât asaltului, Occidentul s-a prăbușit în câteva zeci de ani. Alaric ia Roma în stăpânire în 410. Imperiul bizantin conservă civilizația greco-romană, creștinată în timpul lui Constantin; Occidentul, deopotrivă, a devenit barbar, fiind în același timp creștin. Astfel, au coexistat în sânul Bisericii două lumi diferite, care nu prea comunicau între ele, și ne putem imagina dificultatea pe care a întâmpinat-o pentru a menține unitatea dintre Orient, aplecat spre discuții rafinate de teologie, și Occident, ignorant, interesat mai mult de disciplină decât de subtilități. Tocmai acesta a fost rolul papalității.
Studierea Bisericii în raport cu lumea barbară ne dezvăluie cum nu se poate mai bine ceea ce se poate numi în general acțiunea sa socială. Ea nu impune o structură determinată; se adaptează civilizațiilor și încearcă să le transforme din interior.
1.3.2. Sensul cuvântului catolic
Termenul de „catolic” admite două sensuri principale. Pe de o parte, etimologic, înseamnă universal. Este astfel unul dintre atributele pe care teologii le acordă Bisericii. Pe de altă parte, ne permitem să distingem, din totalitatea creștinilor, pe cei care se consideră membri ai acestei Biserici, al cărei cap este episcopul Romei, Papa. În acest mod, catolicismul se opune protestantismului, ortodoxiei orientale, sectelor copte, armene, etc. Dar cum Biserica catolică a fost de-a lungul istoriei sale sfâșiată de dispute doctrinare sau de disciplină în care, pe rând, două școli adverse pretind întotdeauna a fi deținătoare unice ale adevărului, este important să definim foarte sumar în numele căror criterii s-a degajat o doctrină autentic „catolică”, curentele divergente devenind, în raport cu ea și din punctul său de vedere, „eretice”.
Termenul a apărut într-o scrisoare a Sfântului Ignatie martirul (+107) către biserica din Smirna: „Ubi Christus, ibi catholica Ecclesia” („Unde este Hristos, acolo este Biserica catolică”2). Prima definiție a acestei „catolicități” a fost dată la sfârșitul secolului al II-lea de Sfântul Chiril al Ierusalimului, care declară în cateheza sa: „Ea este
numită catolică pentru că s-a răspândit în lumea întreagă de la un capăt la altul al pământului; deoarece învață în mod universal și fără excepție toate dogmele pe care trebuie să le cunoască oamenii; și pentru că aduce la adevăratul cult toți oamenii, principi și oameni simpli, savanți și neștiutori”.3
„Comuniunea cu Roma”
Biserica catolică, deosebindu-se net de protestantismul liberal, învață o doctrină. Pentru ea, Sfânta Scriptură nu este decât unul dintre fundamentele cunoașterii religioase. Esențialul este Tradiția, ansamblu de adevăruri explicat sau nu incluse în Biblie, dar învățate prin autoritatea Bisericii. Sfânta Scriptură nu este, pentru a spune astfel, decât prima verigă a Tradiției, evident, cea mai importantă. Pentru catolic, nu există un „liber examen” al textelor sacre, ca în cazul majorității protestanților; Biserica decantează o interpretare oficială, astfel încât doar edițiile adnotate și aprobate ierarhic sunt accesibile de drept credincioșilor. Pentru catolic, nu atât Biblia este cea care induce credința, text adesea obscur și susceptibil de interpretări foarte diferite, cât catehismul care este un rezumat concis și didactic al Tradiției.
Tradiția este deja evocată de Sfântul Irineu din Lyon în lucrarea sa „Adversus Haereses” (compusă între 175 și 189). Pentru el, această tradiție este cea a apostolilor. Este de ajuns deci să demonstrăm filiația Bisericii cu apostolii și mai ales cu: „Cea mai mare și cea mai veche, de toți cunoscută, întemeiată și stabilită la Roma de cei doi apostoli ai gloriei, Petru și Pavel… Deoarece toată biserica, deci credincioșii veniți de pretutindeni, trebuie să intre în acord cu această Biserică, în virtutea autorității originii sale; iar în sânul ei, credincioșii au păstrat tradiția care vine de la apostoli”.4
Acest text este de o importanță capitală. Ne arată că pentru un catolic, din secolul al II-lea, cel puțin în Occident, criteriul principal al adevăratei doctrine este „comuniunea cu Roma”, urmaș tradițional al Sfântului Petru.
Problema primatului roman
Care a fost în Biserica primară rolul episcopului de Roma? Problema a fost foarte controversată. Conform tradiției catolice, Iisus Hristos făcuse din Sfântul Apostol Petru capul apostolilor: „Tu ești Petru, și pe această piatră voi clădi Biserica Mea” (Matei, XVI, 18). Roma era capitala Imperiului de Apus, iar tradiția a făcut ca Petru să fondeze și să conducă
Biserica din Roma. Începând cu Reforma, unii scriitori au negat că el fusese în oraș, alții au afirmat că primatul Bisericii romane este un fenomen relativ recent. Acest lucru presupune că anumite texte din secolul I au fost considerate apocrife-epistola Sfântului Clement, episcopul Romei care a intervenit în viața Bisericii din Corint către 95- și, din al II-lea; în special Sfântul Ignatie din Antiohia care, în august 107, declara că Biserica din Roma are dreptul să călăuzească celelalte Biserici: „Doresc ca tot ceea ce arătați prin învățătura voastră să nu fie pus la îndoială”. Sfântul Irineu, episcop de Lyon, a compus lista primilor succesori ai Sfântului Petru în a sa Adversus Haereses.
Dacă Linus și Anaclet, primii doi succesori ai Sfântului Petru, sunt aproape necunoscuți, al treilea, Clement, contemporan cu Domițian, este un personaj istoric. Nimic surprinzător în faptul că drept centru, chiar embrionar, al Bisericii, a fost ales Ierusalimul, capitala politică a lumii, distrus după asediul din anul 70.
Pentru o vreme, Biserica din Roma are o prezență destul de palidă în comparație cu marile Biserici din Antiohia, Alexandria, Efes, Cezareea, Cartagina etc. , dar prestigiul Romei crește începând cu secolul al III-lea și în următoarele.
Italia și papalitatea
Și Italia a cunoscut diverse invazii barbare. În secolul al V-lea, un mare papă5 –Leon I –le-a ținut piept. Astfel, în 452, a alungat vestita căpetenie a hunilor, Attila. Când Roma a fost cucerită de vandali (455), Genseric a promis să nu masacreze pe nimeni. Dar rolul lui Leon a fost important mai ales în plan disciplinar: a reușit să extindă și să precizeze prerogativele papei în relația cu episcopii.
În primele secole, papa era doar episcopul unei mici dioceze din Roma, ales ca toți omologii săi, de către popor și cler –fapt realizat uneori cu dificultate. La începutul secolului al IV-lea, el este de asemenea mitropolitul „Italiei suburbicare” (Italia peninsulară și insulele) care consacră cele două sute de episcopi. Încă este considerat patriarh al Occidentului. În sfârșit, acesta va revendica, în calitate de succesor al Sfântului Petru, primatul universal: tradiția întemeierii Bisericii romane de către Sfântul Petru este foarte vie la începutul secolului al V-lea. El pretinde, uneori fără succes, preeminența asupra celorlalți patriarhi, dreptul de a lua în plan dogmatic decizii valabile pentru întreaga Biserică, dreptul de a judeca în ultimă instanță pe plan disciplinar (sinodul din Sardica, 343). Deciziile papei, numite decretalii, au fost strânse în culegeri, în timpul pontificatului lui Leon. „Pelagienii”, care acordau în
privința mântuirii un rol prea mare libertății umane, au fost condamnați la sinodul din Cartagina în 411; dimpotrivă orientalii i-au aprobat. Papa Inocențiu I a rezolvat problema prin condamnarea lui Pelagius. În 431, sinodul din Efes (al III-lea sinod ecumenic) este condus de papă.
Din 493 până în 535, papalitatea a suportat influența mai mult sau mai puțin binevoitoare a ostrogoților arieni și mai ales a marelui lor rege Teodoric, el însuși foarte tolerant.
În 535, împăratul bizantin Iustinian a recucerit Italia și a încercat să supună autorității sale întreaga Biserică, instituind astfel un fel de „cezaro papism” care s-a manifestat în 533, la al V-lea sinod ecumenic (Constantinopol). Papalitatea era destul de slăbită până la apariția papei Grigorie cel Mare, cleric cu o personalitate excepțională. Dintr-o vestită familie romană, fost călugăr, lui Grigorie i s-a încredințat o importantă misiune la Constantinopol, din 579 la 585. Ales papă aproape fără să vrea, fragil, bolnăvicios, orator mediocru, foarte umil –își spunea „slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu”-, a dat la iveală o energie extraordinară. Om de acțiune, a scris totuși numeroase lucrări teologice inspirate din Sfântul Ambrozie și din Fericitul Augustin. Evul Mediu s-a hrănit din teologia sa, cam sumară, însă plină de forță. Din punct de vedere politic, pontificatul său se plasează în epoca invaziei lombarde, iar episcopul de Roma, izolat de Constantinopol, trebuie să joace uneori rolul unui adevărat suveran, ca prefață la instituirea, cinci sute de ani mai târziu, a „puterii papale seculare”.
În comparație cu el, papii următori nu s-au remarcat prea mult.
Organizarea Bisericii bizantine
Mult timp, Occidentul a apărut destul de șters în comparație cu Biserica bizantină. Acolo se afla centrul marilor controverse teologice, sediul tuturor marilor sinoade. Fără îndoială, ea îngăduia, pentru ca un sinod să fie declarat „ecumenic”, necesitatea ratificării romane; dar primele patru sinoade ecumenice, începând cu cele de la Niceea (325), au fost sinoade orientale cu o foarte slabă reprezentare occidentală. În fond, bizantinii vedeau scaunul apostolic de la Roma doar ca unul dintre cele cinci „patriarhate” și aveau tendința să îl considere pe patriarhul de la Constantinopol –„a doua Romă”, capitala Împăratului sau basileus –drept egalul patriarhului vechii Rome, aflată în declin politic. Aceste orgolii ale celor doi conducători ai Bisericilor, combinate cu controversele dogmatice, au fost surse de schisme temporare între Orient și Roma, în așteptarea schismei definitive din secolul al XI-lea.
Ca și în Occident, episcopatele bizantine au apărut în același timp cu cetățile romane, destul de numeroase în estul Adriaticii. Superiori episcopilor, mitropoliții își aveau sediul în centrele provinciilor. Patru mari mitropolii au devenit patriarhate. Patriarhul Alexandriei, succesorul Sfântului Marcu, domina Libia, Egiptul și Pentapolis. Patriarhul din Ierusalim, oraș mai important prin trecutul său decât prin rolul politic, avea o influență destul de restrânsă: Palestina. Chiar alături, în continuă expansiune, patriarhul Antiohiei își extindea autoritatea asupra Arabiei, Feniciei și Siriei, având în subordine mai multe sute de episcopi numiți „orientali”. În sfârșit, patriarhul Constantinopolului își exercita puterea asupra Asiei Minor, Pontului, și aproape în întregime asupra fâșiei balcanice. Sinodul din Calcedou (451) îi acordase în ierarhie al doilea loc după episcopul Romei.
La sfârșitul secolului al VI-lea, în ciuda protestelor energice ale papei Grigorie cel Mare, patriarhul Constantinopolului și-a luat titlul de patriarh „ecumenic”, adică „universal”.
Dar Biserica bizantină depindea mai puțin de patriarhii săi decât de Împărat. Mai ales din vremea lui Iustinian, basileul avea de gând să realizeze unitatea religioasă a Imperiului. În acest scop, proteja eficient Biserica și ortodoxia sa, luptând împotriva păgânilor și ereticilor. Dar acesta o subordona propriei autorități și înțelegea să stabilească el însuși dogmele. Așa au stat lucrurile în timpul împăraților Heraclius și Constant, în secolul al VII-lea, și a lui Leon Isaurul, în al VIII-lea. Papalitatea și o parte a clerului oriental au rezistat vehement acestor pretenții, deși nu întotdeauna cu același succes.
Biserica apuseană și cea răsăriteană în secolele al XI-lea –al XV-lea
În primul mileniu de viață creștină, Sinoadele ecumenice și strădaniile unor împărați bizantini întăriseră în oameni credința că fac parte cu toți dintr-o singură Biserică. În mileniul următor, însă, această conștiință a unității va fi pusă la grele încercări. În fond, urmările actului nefericit de la 16 iulie 1054 n-au apărut imediat. Dar înstrăinarea dintre Apus și Răsărit va duce, nu peste mult timp, la acțiuni de adevărată „răcire a dragostei dintre mulți”. Cucerirea și devastarea capitalei bizantine în 1024 de către cruciați, precum și mentalitatea de asalt misionar, cu care Apusul catolic privea spre Răsăritul ortodox, amenințat tot mai mult de turci, sunt destul de concludente în această privință. Între factorii care vor domina veacurile al XI-lea – al XV-lea trebuie să socotim, în primul rând, relațiile feudale cu tot ceea ce decurge din ele, inclusiv cruciadele cu urmările lor, care, îndeosebi în Apus, vor contribui la crearea unei noi orientări, mai seculariste, iar ca evenimente epocale, cu urmări hotărâtoare pentru viața celei mai mari părți a creștinității, ultimele incursiuni ale popoarelor asiatice: pecenegii, cumanii, dar mai ales turcii și tătarii. După felul în care creștinii vor reacționa față de aceste realități majore se va resimți viața lor din această perioadă. Feudalitatea va domina mai cu putere în Apus, unde va domina mai cu putere în Apus, unde va influența într-un anumit fel și dezvoltarea papalității, pe când în Răsărit viața Bisericii se va desfășura într-un mod cu mult deosebit, ca urmare a luptelor și apăsărilor de veacuri din partea popoarelor migratoare asiatice.
Au existat și în Bizanț relații feudale, dar nu dezvoltate ca în Apus. Dăruirile de moșii deveniseră și aici supărătoare încă de pe vremea Comnenilor (1081-1185), iar sub Paleologi (1261-1453) ele vor genera chiar mișcări revoluționare, cum a fost cea a zeloților din Tesalonicul secolului al XIV-lea.
Biserica Apuseană a intrat și ea în ierarhia feudală. Abațiile sau marile mănăstiri au ajuns, împreună cu episcopiile, să se comporte ca adevărați seniori feudali. În Franța, în Germania, mai târziu în Spania, Ungaria și Polonia, unii din prelați aveau calitatea de duci, de prinți electori, de mari latifundiari. Cu toate că introducerea celibatului nu îngăduia clerului catolic să transmită averile prin moștenire, așa cum făcuse adesea cu funcțiile, totuși abuzurile erau atât de multe și de mari încât „sinoadele reformatoare” de la începutul secolului al XIV-lea nu vor reuși să remedieze lucrurile.
Anul 1071 a adus pentru Europa de sud-est și pentru Asia apuseană în general lovituri grele. În acel an statul de curând înființat al
normanzilor din sudul Italiei ocupă cetatea bizantină Bari și va presa apoi amenințător, vreme de peste două veacuri, să ocupe Epirul, Macedonia și chiar Bizanțul. Dar cea mai zdrobitoare pierdere o aduce înfrângerea din 26 august 1071 de la Manzikiert în Armenia, în urma căreia turcii selgiucizi întemeiază sultanatul de Iconium care s-a menținut până la 1307, când a fost înlocuit cu sultanatul osmanic, numit astfel după numele turcului Osman.
În secolul al XII-lea, împărații din dinastia Comnenilor, Alexios I Comnen (1081-1118) și fiul său, Ivan al II-lea Comnen (1118-1143) au reușit să recucerească o parte din teritoriile pierdute în Asia Mică. In urma gravei înfrângeri suferite de împăratul Manuel I Comnen (1143-1180) în lupta de la 17 septembrie 1176 la Myriokephalon, în Frigia, din partea turcilor, sub conducerea lui Kiligi Arslan, bizantinii au pierdut într-
o singură zi tot ce câștigaseră mai înainte. În situația aceasta turcii n-au mai putut fi scoși din centrul Asiei Mici.
O situație și mai gravă a survenit pentru Imperiul bizantin și Patriarhia Ecumenică la începutul secolului al XIII-lea. La 13 aprilie
1204, cavalerii latini ai cruciadei a IV-a au cucerit Consantinopolul, pe care l-au jefuit în mod barbar trei zile și trei nopți, în timpul împăratului Alexios al V-lea Murzuflos (1204) și au înființat Imperiul latin de Constantinopol sub conducerea lui Balduin I de Flandra (1204-1205). Restul Imperiului bizantin a fost împărțit, după sistemul feudal occidental, în mai multe formațiuni politice ca: regatul de Tesalonic, ducatul Atenei și Tebei, principatul Ahaiei sau Moreei, vechiul Peloponez cu capitala la Mistra și altele mai mici.
Grecii s-au retras în Asia Mică, unde au înființat Imperiul grec de Niceea (1204-1261), cu capitala la Niceea. Aici s-a stabilit și Patriarhia Ecumenică de la 1208 până la 1261, când s-a mutat la Constantinopol.
Bizantinii mai stăpâneau în Europa despotatul de Epir, iar în nord-estul Asiei Mici Imperiul grec de Trebizonda, care s-a menținut până în anul 1461, când a fost cucerit de sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul (1451-1481) și integrat Imperiului turc.
Această fărâmițare a Imperiului bizantin este una din cauzele majore care a contribuit la căderea Constantinopolului sub turci la 29 mai 1453.
Imperiul latin de Constantinopol a durat 57 de ani (1204-1261). La 15 august 1261, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul (1261-1282) și-a făcut intrarea triumfală în Constantinopol, cucerit de la latini în zorii zilei de 25 iulie 1261 de generalul Alexios Stratigopoulos.
Imperiul bizantin restaurat n-a mai putut avea strălucirea din trecut, fiind continuu amenințat de dușmani agresivi. Sârbii, vlaho-bulgarii,
venețienii, turcii, regele Neapolului, aventurierul Carol de Anjou, fratele regelui Franței Ludovic al IX-lea și papii de la Roma amenințau continuu Imperiul bizantin.
Pentru a scăpa de pretențiile papei Grigorie al X-lea Paleologul a trebuit să recunoască în sinodul unionist de la Lyon, din 6 iulie 1274, „unirea” dintre Biserica de Răsărit și Biserica de Apus și supremația scaunului papal.
Răscoala sicilienilor din 31 martie 1382 în lunea Paștilor, cunoscută în istorie sub numele de „vespera siciliană”, în timpul căreia francezii din Palermo și Sicilia au fost măcelăriți, a ruinat definit planul lui Carol de Anjou de a recuceri Constantinopolul și de a întemeia în locul Imperiului bizantin un imperiu mediteranean.
În ceea ce privește „unirea” de la Lyon, din 6 iulie 1274, ea a fost denunțată de împăratul bizantin Andronic al II-lea Paleologul, fiul și urmașul lui Mihail al VIII-lea Paleologul, spulberându-se astfel pretențiile papei Grigorie al X-lea la supremația universală în Biserică.
În Răsărit, însă, cel mai mare pericol pentru Imperiul bizantin erau în continuare turcii.
În 1354, turcii trec pentru prima dată în Europa, în mare măsură și din greșeala politică a bizantinilor, și se stabilesc la Galipoli. Peste zece ani, sultanul Murad I (1359-1389) și-a mutat capitala, în 1365, la Adrianopol, cu scopul de a cuceri popoarele din Peninsula Balcanică.
În lupta de la Cossovopolje (Câmpia Mierlei), din 15 iunie 1389, armata otomană, sub conducerea sultanului Murad I, a înfrânt oastea sârbă, la care au participat și ostași români trimiși de domnul Țării Românești, Mircea cel Bătrân, condusă de despotul Lazăr, care a pierit în luptă, încât sudul Serbiei a căzut sub dominația turcilor.
Cuceririle turcilor în Balcani continuară.
La 17 iulie 1393, țaratul bulgar de Târnave, condus de Jean Șișman a fost cucerit de sultanul Baiazid I Ilderim. Trei ani mai târziu, în lupta de la Nicopole, din 25 septembrie 1396, cruciada creștină compusă din cavaleri occidentali, unguri și ostași ai Țării Românești conduși de Mircea cel Bătrân, a fost înfrântă de turci sub conducerea lui Baiazid I.
În urma acestei înfrângeri, în 1396, țaratul bulgar de Vidin, condus de Ioan Sracimir, a fost cucerit de turci, încât întreaga Bulgarie a rămas sub dominația turcilor până la războiul româno-ruso-turc din 1877-1878.
Datorită înfrângerii suferite de turci în 1402, în lupta de la Ancara, din partea mongolilor lui Timurlenk, când sultanul Baiazid I Ilderim a
fost făcut prizonier și purtat într-o cușcă, Bizanțul a putut respira ușurat timp de douăzeci de ani.
În 1421, însă, sultanul Murad al II-lea reluă ofensiva și în 1430 cuceri Tesalonicul, cumpărat de către venețieni de la bizantini.
De asemenea, în lupta de la Varna din 10 noiembrie 1444, la care au participat ungurii, polonii și românii, organizați în cruciada de la Varna, armata creștină a fost înfrântă de turci.
În urma acestui dezastru, turcii n-au mai putut fi alungați din Europa. La 29 mai 1453, sub conducerea sultanului Mahomed al II-lea turcii reușesc să cucerească Constantinopulul, care se află până astăzi sub stăpânirea lor.
Patriarhia Ecumenică sub turci s-a aflat într-o situație dintre cele mai grele. Creștinii din Balcani și din Răsăritul apropiat au trăit în condiții dintre cele mai grele în lunga stăpânire turcească.
1. Andea, Avram, Sinteză de istorie bizantină, Ed. Mirton, Timișoara, 1995, p. 7
Coman, Ioan G. , Pr. Prof. Dr. , Patrologia, Ed. M-rii Dervent, 1999, p. 36
Coman, Ioan G. , Pr. Prof. Dr. , Patrologia, Ed. M-rii Dervent, 1999, p. 43
Idem 3, p. 61
Titlul „papas”, adică Părinte, dat la origine tuturor episcopilor, a fost, începând
cu secolul al V-lea, rezervat episcopului Romei
CAPITOLUL II
Căderea Constantinopolului
2.1. Paleologii și declinul Imperiului bizantin (1261-1453)
Trăsături generale
Cruciadele și dominația latină în Orientul grecesc lăsaseră Imperiul într-o stare jalnică; epuizat economic, mutilat și fărâmițat teritorial, el nu mai era în 1261, decât umbra Imperiului Comnenilor. La Constantinopol, palate și cartiere întregi se năruiau de la sine, orașul nu se redresase după cumplita devastare suferită în 1204. Provinciile nu arătau altfel decât capitala, iar speranța în revenirea prosperității părea zadarnică, deoarece resursele acesteia ieșiseră de sub controlul grecilor și republicile comerciale italiene, Veneția și Genova –acesta a fost rezultatul cel mai important și cel mai durabil al cruciadei –exploatau în propriul lor beneficiu întregul comerț din Orientul grecesc. Imperiul era, de altfel, redus, în Asia, la teritoriul Imperiului Niceei; în Europa, la Tracia și la o parte a Macedoniei: „Un trup debil, slăbit și jalnic, cu un cap enorm, Constantinopolul”1 . De jur împrejur, numai state independente sau ostile: Imperiul din Trapezunt, care își va trăi propria viață până la cucerirea turcească; despotatul Epirului și ducatul de Neopatros, state prea puțin interesate să accepte suzeranitatea Bizanțului; ducatul Atenei, care nu va înceta să aparțină francezilor decât pentru a trece în mâinile catalanilor și principatul Moreei, pe care grecii nu-l vor putea face să revină în cadrul Imperiului decât după un secol și mai bine de eforturi; în sfârșit, aproape toate insulele și un mare număr de poziții pe coastă în stăpânirea genovezilor și a venețienilor. Ceva mai departe, statele occidentale, Serbia, Bulgaria, turcii, care urmăreau cu atenție agonia acestui Imperiu dislocat, omul bolnav al Evului Mediu, cum a fost numit.
Așa stăteau lucrurile, când trupele lui Mihail al VIII-lea au pătruns prin surprindere în Constantinopol lăsat fără apărare. În această ultimă etapă din istoria Bizanțului (1261-1453), trebuie distinse două perioade,
de durată foarte inegală; mai întâi, perioada domniei lui Mihail al VIII-lea, apoi perioada domniei succesorilor săi. Anul 1282 –anul morții lui Mihail și al venirii la putere a lui Andronic al II-lea –marchează într-adevăr o ruptură și putem să legăm domnia lui Mihail al VII-lea de Imperiul din Niceea, continuatorul și restauratorul Bizanțului și să facem să facem să înceapă cu Andronic al II-lea istoria Paleologilor și a decadenței Bizanțului. I-a revenit lui Mihail al VIII-lea misiunea de a pune capăt dominației latine și de a împiedica o nouă ofensivă a Occidentului: dinamismul și succesele politicii sale au făcut din domnia sa ultima mare domnie din istoria Bizanțului. Dar nu-i stătea în putință lui Mihail să înlăture cauzele adânci ale declinului Imperiului, epuizat înăuntru, amenințat din afară, iar succesorii săi au trebuit să se limiteze să-i întârzie sfârșitul fatal. Andronic al II-lea și Andronic al III-lea i-au văzut pe turci luând în stăpânire Asia. Ioan al V-lea i-a văzut pe sârbii lui Dușan la porțile Constantinopolului și a asistat la începuturile pătrunderii turcilor în Europa. Sub Manuel al II-lea și Ioan al VIII-lea, progresele turcilor au redus teritoriul Imperiului la capitală și împrejurimile ei, iar umilitoarele călătorii în Occident, în căutare de ajutor, ale celor doi împărați s-au dovedit zadarnice: „Nimeni nu se gândea la altceva decât la foloasele pe care putea să le tragă de pe urma suferințelor Imperiului grecesc, la subordonarea lui religioasă, la cucerirea lui politică, la exploatarea lui economică”2 . Deznodământul inevitabil a survenit la 29 mai 1453, când ultimul împărat bizantin, Constantin al XI-lea Dragases, a murit eroic pe meterezele Constantinopolului luat cu asalt de turci.
Împărații au avut de înfruntat uriașe dificultăți financiare; pentru a le depăși, ei au încercat să impoziteze bunurile scutite de dări: rezultatul nu a fost întotdeauna fericit și Mihail al VIII-lea, de pildă, a debilitat în chip primejdios sistemul de apărare a frontierei răsăritene a Imperiului prin măsuri care au lovit pe coloniștii militari, scutiți de corvezi și impozite, instalați aici. Trebuie să reamintim, de altfel, că asemenea măsuri nici nu aveau cum să mai fie eficiente într-un stat al cărui comerț trecuse în întregime sub controlul străinilor: un cronicar povestește că, la căsătoria lui Ioan al V-lea, nu s-a putut găsi în palat nici o cupă de aur sau de argint și că veșmintele nu mai erau, ca altădată, împodobite cu pietre prețioase, ci cu bucăți de sticlă colorată. Imperiul nu mai avea cu ce să întrețină o flotă, iar mercenarii din armata de uscat, prost plătiți, erau mereu gata să se răscoale, să trădeze, să jefuiască.
Ca întotdeauna în Bizanț, certurile religioase, în primul rând disputele necontenite pe tema unirii cu Roma, au reflectat agitația politică. Activitatea „zeloților” (numiți uneori arseniți, după numele
patriarhului Arsenie) amintește prin multe aspecte pe aceea a studiților: ca și ei, zeloții se sprijineau pe călugării și papă pentru a apăra cea mai strictă ortodoxie și a se opune politicii împăratului, la nevoie chiar prin răscoală. Triumful doctrinei contemplative a isihasmului, apărate cu înflăcărare împotriva calabrezului Varlaam de către Grigore Palamas reprezintă și el biruința călugărilor și a misticismului oriental asupra moderaților și a raționaliștilor favorabili unei apropieri de Roma. Epoca Paleologilor este, de altminteri, epoca maximei prosperități a mănăstirilor athonite: ele dau Constantinopolului un lung șir de patriarhi și oferă oamenilor celor mai cultivați din Bizanț, în aceste amarnice vremuri, un loc de refugiu și de meditație, în care vin mulți să-și sfârșească viața ca monahi.
Ultimele două secole ale Imperiului, deși decepționante în multe privințe, nu au fost nicidecum secole de sărăcie spirituală. Literatura și artele au înflorit atât de bogat încât s-a dat acestei perioade numele de „a doua renaștere bizantină” și ea a fost comparată adesea cu Renașterea italiană. Trăsătura cea mai frapantă la scriitorii și chiar la artiștii vremii este reîntoarcerea la elenismul antic, la studierea lui, la tradițiile lui, la spiritul lui. Mozaicurile bisericii Chora (Kahrie Djami) constituie, la Constantinopol, capodopera acestei epoci, în care civilizația bizantină și-a exercitat puternic influența asupra Serbiei, Rusiei, României. Două sunt, la nivelul întregului Imperiu, marile școli artistice rivale: școala zisă macedoneană, căreia i se datorează decorarea celor mai vechi biserici athonite și școala numită impropriu cretană, ale cărei opere mai reprezentative păstrate până în zilele noastre pot fi admirate în bisericile de la Mistra.
Evocarea Mistrei ne îndeamnă să consemnăm trăsătura cea mai originală poate a acestei perioade: viața spirituală și chiar viața politică a Imperiului a tins să se retragă treptat din Constantinopol prea amenințat, pentru a se refugia în Pelaponez. Aici siguranța părea mai mare și mai mare, de asemenea, apropierea de vechile și glorioasele tradiții ale elenismului, către care Bizanțul muribund își întorcea privirile pentru a-și căuta un model și un sprijin. Recucerirea principatului franc al Ahaiei a început o dată cu domnia lui Mihail al VIII-lea: cele trei fortărețe, Monemvasia, Maïna și Mistra, au reprezentat taxa de răscumpărare plătită de franci pentru eliberarea lui Guillaume de Villehardouin, căzut prizonier în mâinile bizantinilor în bătălia de la Pelagonia. Mihail al VIII-
lea a recuperat apoi Arcadia și Laconia, iar succesorii săi au desăvârșit refacerea Moreei grecești. Mistra, așezată în preajma vechii Sparte, unde familia Villerhardouin își construise un castel puternic fortificat, a fost orașul cel mai important, iar Despotatul Mistrei, a devenit, începând din
vremea lui Ioan Cantacuzino, apanajul celui de al doilea fiu al împăratului care domnea în Bizanț. Era mai mult decât o provincie a Imperiului, era aproape un stat de sine stătător. Colina Mistrei a fost acoperită de palate, biserici, mănăstiri, iar curtea despoților a fost mai strălucitoare și mai plină de viață decât cea de la Constantinopol. Aici au trăit învățați eminenți, între care celebrul filosof și umanist Ghemistos Plethon, care i-a înaintat lui Manuel al II-lea proiecte de reformă menite să regenereze Elada. Înainte de a se scufunda în umbră pentru mai multe secole, elenismul dădea încă o dată în floare, chiar pe pământul Greciei antice.
2.2. Căderea Constantinopolului sub turci și urmările ei
De mai multă vreme se simțea că sfârșitul falnicei capitale bizantine nu mai putea fi prea îndepărtat. După ce încă din 1326 orașul Brusa de pe țărmul asiatic al Bosforului devenise, odată cu moartea sultanilor Osman și Urcan, panteonul suveranilor otomani, iar din 1365 capitala lor se va muta la Adrianopol, înaintarea turcilor nu mai putea fi oprită în întreg spațiul peste care Imperiul bizantin avusese controlul în ultimii 300 de ani. Cererile disperate după ajutor, întâi la sârbi și la bulgari, apoi la papă, la împăratul german, la regii Franței ori ai Angliei, cât și la regele Ungariei și la principii ruși, s-au dovedit fără rezultat. Am arătat în altă parte că în schimbul ajutorului militar împărații nu s-au dat înapoi de la jertfirea însăși a independenței lor spirituale. Până și regele Ungariei Ludovic I (1342-1382) va cere împăratului bizantin Ioan al V-lea Paleologul (1341-1376; 1379-1391) drept condiție pentru ajutor nu numai recunoașterea primatului papal, ci chiar și obligația de a se boteza din nou după modelul catolic. N-a fost destul că și-a trimis fiul ostatic la Avignon în 1355, ci până la urmă disperat împăratul Ioan al V-lea Paleologul va îmbrățișa, împreună cu întreaga familie, la 21 octombrie 1369 chiar ritul latin. Totul a fost în zadar.
El a mers și mai departe: a vândut Veneției insula Tenedos numai ca să poată înapoi, pe lângă ceva bani, giuvaerurile coroanei rămase înainte cu 30 de ani orașului de pe lagune. Dar, întrucât în lipsa lui din capitală treburile publice erau conduse de regentul Andronic Paleologul și întrucât acesta vânduse aceeași insulă genovezilor, împăratul Ioan al V-lea a ajuns într-o situație așa de jenantă, că n-avea nici cu ce plăti călătoria de întoarcere de la Veneția la Constantinopol.
După doi ani de absență din țară împăratul va ajunge să trăiască decepții și mai amare. În anul 1371, în urma biruinței turcești de la Cirmen, pe râul Marița, a ajuns și el ca și fostul său rival, țarul Bulgariei,
vasal turcesc, cu obligația de a plăti tribut sultanului, tribut care va urca până în anul 1400 la suma de 30.000 de aspri. Iar turcii înaintau mereu; în 1389 cădea Serbia, la 1393 Bulgaria de răsărit cu capitala la Târnova, iar în 1396 Bulgaria de apus cu capitala la Vidin. În 1390 sultanul Baiazid I Ilderim (1389-1403) se socotea ca și intrat în capitala bizantină pentru că sprijinise pe Ioan VII ca rival al împăratului Manuil al II-lea Paleologul (1391-1425). Din fericire acesta din urmă reuși să-și alunge rivalul. Dar ce folos? Ca vasal turcesc, Manuil al II-lea Paleologul trebuia să însoțească pe sultan oriunde cu trupe armate pentru a lupta. Așa a trebuit să-l însoțească pe sultan oriunde cu trupe armate pentru a lupta. Așa a trebuit să-l însoțească de pildă, în Asia Mică, împotriva turcilor
selgiucizi. Apoi , pentru că împăratul Ioan al V-lea începuse la Constantinopol să-și rezerve unele porțiuni din fortificațiile orașului, sultanul îi ceru să le dărâme, amenințându-l că dacă nu se supune va ucide pe Manuil al III-lea, care era ostatic la curtea sultanului.
Se știe că pentru adunare de ajutoare, împăratul Manuil al II-lea Paleologul a plecat, cum nu mai făcuse nici un alt împărat bizantin înainte, pe la curțile suveranilor din Apus: la Veneția, Milano, Paris, Londra, între anii 1399-1402, întorcându-se fără nici un rezultat, în afară de promisiuni care nu s-au realizat. O oarecare ușurare pentru Imperiul bizantin a constituit înfrângerea turcilor la Ancyra, azi Ankara, la 1402. Dar, slăbiți și descurajați că nici împăratul german, nici republica Veneția, nici regele Aragonului și nici un alt suveran din Apus nu le venea în ajutor, bizantinii n-au îndrăznit să exploateze momentul.
Greșeala bizantinilor de a se fi apropiat de sultani (1403-1421) și de a fi cerut și primit sprijin pentru unul dintre pretendenții la tron a adus cu ea situația și mai primejdioasă din anul 1422, când sultanul Murad al II-lea (1421-1451) a asediat în toată regula Constantinopolul, dar rezistența zidurilor și o panică curioasă asupra lui și a armatei sale l-au determinat să renunțe la asediu.
Puterea Imperiului bizantin și a capitalei sale însă slăbea văzând cu ochii. In 1424 tributul se ridică la suma de 300.000 aspri. În 1430 turcii ocupă Tesalonicul pe care bizantinii îl vânduseră Veneției. Încercarea disperată a împăratului de a obține –prin unirea bisericească de la Ferrara –Florența (1438-1439) –ajutor militar din Apus n-a dat nici un rezultat, iar înăuntru a provocat numai dezbinare, cum spusese istoricul contemporan Sphrantzes. După înfrângerea de la Varna din 10 noiembrie 1444 se simțea tot mai mult că turcii au de gând să lichideze întâi cu marginile Imperiului, apoi să ia cu asalt Constantinopolul. În 1446 Murad al II-lea pustii cea mai mare parte a ținuturilor grecești, robind peste 60.000 creștini.
Încă din 1444 se semnase între Ungaria și Turcia un tratat de neagresiune pe termen de 10 ani, dar care, sub presiunea cercurilor conducătoare catolice, nu a fost respectat. După înfrângerea de la Varna din 10 noiembrie 1444, a urmat cea de la Cossovopolje din 1448, unde armata creștină condusă de voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara a fost învinsă.
La 6 ianuarie 1449 a fost încoronat, în catedrala din Mistra, ultimul împărat bizantin, Constantin al XI-lea Dragases (1448-1453), care repurtase mai ales în Moreea și în centrul Greciei succese răsunătoare, încât se părea la un moment dat că el e pe cale de a instaura din nou, măcar în parte, dominația bizantină peste vechile teritorii ale Imperiului.
Dar și în tabăra turcească au avut loc schimbări hotărâtoare. Când, în februarie 1451, murea bătrânul și „oarecum” pașnicul Murad al II-lea, frâiele au fost luate de tânărul Mahomed al II-lea (1451-1481) pe atunci în vârstă de abia 21 de ani, temperament semeț, energic și foarte bun tactician. De mic a fost dat pe mâna unor dascăli capabili, care l-au învățat nu numai știință și filosofie (vorbea pe lângă turcă, limbile: arabă, greacă, latină, persană și chaldaica), ci și o aleasă pregătire militară.
Murad al II-lea se retrăsese de la conducere încă din 1446; tânărul Mahomed al II-lea nu suferea amestecul bătrânilor generali în problemele sale, ceea ce a dat naștere la unele neînțelegeri care au generat eșecurile armatei în luptele din Albania și Grecia. Situația creată a necesitat intervenția bătrânului Murad și surghiunirea tânărului. Întâmplările copilăriei l-au făcut să nu se încreadă în nimeni. Inteligența și hotărârile lui au impus un ritm nou evenimentelor, mai ales după ce, din ordinul lui, a pus să fie sugrumat un frate al său, singurul dintre pretendenții posibili să ia conducerea armatei turcești.
Curând după moartea lui Murad al II-lea, tânărul Mahomed al II-lea nu mai avea răbdare. Întocmea mereu planuri, alerga pe teren pentru documentare. Ca să-i fie mai ușor la împresurarea Bizanțului, sultanul a construit pe țărmul european al Bosforului, față în față cu cetatea ridicată acolo de sultanul Baiazid și urmașii săi, numită Anadol-Hisar, o altă fortăreață, numită Rumeli-Hisar, în formă de triunghi, având în cele trei unghiuri și câte un turn. „Această fortăreață (Rumeli-Hisar), nu poate fi luată cu asalt nici de pe mare, pentru că e plină de bombarde, dar tot așa nici de pe uscat nu te poți apropia de ea”, notează în jurnalul său venețianul Nicolo Barbaro. În felul acesta, fiecare își dădea seama cu ce scop s-a făcut lucrarea.
Nici o corabie nu mai putea intra în port fără să nu fi fost „vămuită” de sultan. „Nu se mai auzea între cei din Constantinopol, din Tracia și din toată Asia alt cuvânt decât: acum s-a apropiat sfârșitul” (Ducas). În același timp, sultanul Mahomed al II-lea chemase tot felul de specialiști pentru pregătirea asediului. Între ei, la loc de frunte, era tunarul Orban sau Urban, un inginer ungur, sau poate român din Transilvania, care și-a oferit serviciile mai întâi bizantinilor, dar pentru că aceștia n-au avut cu ce să-l plătească, a trecut la turci, care i-au oferit de trei ori mai mult decât ceruse. „Tunul cel mai mare va ajunge în fața zidurilor Constantinopolului tras de șaptezeci de perechi de boi și de două mii de bărbați”.3
Ghiulele lui cântăreau între 600-900kg. Alți 200 de oameni netezeau drumul de la Adrianopol spre capitală. În același timp s-au săpat tranșee și galerii pe sub pământ, turcii gândindu-se să intre în cetate. Dar
tunul lui Orban a hotărât soarta asediului. Înainte de a începe asediul sultanul făcuse inofensive și armatele creștine din Moreea, pentru a opri eventuala trimitere de provizii și de ajutoare de la fratele împăratului, Dimitrie Paleologul (1449-1460), despotul Peloponezului.
Ajutoarele din Apus n-au venit; papa nu voia să trimită nimic până când nu se confirma unirea, regele Aragonului a permis doar strângerea de alimente, dar cel două vase cu câte 100 de oameni n-au mai ajuns la timp.
În locul lor, ca o amară ironie, apăru cardinalul Isidor cu bula de unire a Bisericilor, care mai mult întărâtă spiritele. Singurul ajutor din afară l-a dat potentatul genovez din Kaffa Crimeii, Giovanni Giustiniani Longo, care intrase în Cornul de Aur înainte de a începe asediul. El a venit cu două trireme sau vapoare mai mari cu un efectiv de 700 de oameni și trebuie spus că cei mai mulți dintre ei au luptat vitejește până la urmă. În total, împăratul bizantin avea doar 5.000 de soldați proprii și cam 2.000 de mercenari străini. Se mai aflau ancorate în porturile capitalei 2 vase venețiene, al cărei echipaj a luptat și el cu entuziasm alături de ceilalți.
A fost o mare greșeală politică a latinilor că n-au înțeles iminența pericolului turcesc și n-au făcut nimic în mod dezinteresat pentru salvarea Constantinopolului, așteptând cu indiferență căderea celui mai frumos oraș al Evului Mediu. „În realitate, spune cu imparțialitate bizantinologul francez Charles Diehl, Occidentul se dezinteresa de Imperiul bizantin, nu se gândea decât să profite de mizeria lui pentru a-l supune din punct de vedere religios, a-l cuceri politic și a-l domina economic. Papalitatea nu visa decât să restabilească unirea, fără să se neliniștească de dezgustul pe care-l încercau bizantinii; prinții Occidentului nu se gândeau decât la împărțirea Imperiului”.4
Într-adevăr, cucerirea economică a Imperiului bizantin fusese făcută de Occident, îndeosebi de Veneția și Genova, înainte ca turcii să cucerească teritoriul său.
Dintre răsăriteni, marele principe al Moscovei, Vasile al II-lea avea destule greutăți, încât n-a putut trimite ajutor. Țările române, unde domnea Alexăndrel al Moldovei și Vladislav al II-lea al Țării Românești, n-au trimis ajutoare, pentru a nu intra în conflict cu turcii. Unii dintre scriitorii care ne-au lăsat știri despre asediul Constantinopolului afirmă că întreaga populație a capitalei se ridica la 40-50.000 și că dintre aceștia numai vreo 5.000 erau în stare să poarte arme. Se știe că în timpul asediului au participat într-o formă sau alta la acțiunea de apărare și femeile și copii. În ultimele zile au fost înrolați și un număr de călugări.
Când trupele turcești au intrat în oraș au fost uciși aproape 4.000 de bizantini și mai multe mii dintre ei au fost prizonieri.
Efectivul trupelor turcești a fost foarte mare: unii vorbesc de 160.000, alții de 200.000, alții în mod exagerat de 300.000. Turcii au luptat atât pe uscat, unde au distrus ultimele construcții creștine din jurul zidului lung de 7km în vestul orașului, cât și pe apă.
Cu toate că mulțimea tunurilor și îndeosebi a celui mare nu puteau executa mai mult de 7 trageri pe zi, totuși stricăciunile produse de ele au fost mari. Dar, îndată ce se lăsa noaptea, toți creștinii, între ei și femeile și copii, aruncau scânduri și pământ și refăceau la loc tot ce se putea. Șase săptămâni au durat atacurile. În noaptea de 18 aprilie, însuși sultanul veni în frunte cu torțe și cu scări de escaladat zidurile. Conduși de Giustiniani Longo, bizantinii au biruit în acest asalt. Peste alte două zile, 4 vase genoveze reușesc să spargă blocada sutelor de vase turcești și să se întoarcă intacte. Dar în noaptea de 21 spre 22 aprilie Mahomed al II-lea realiză o acțiune extraordinară: vreo 70 de vase turcești au fost transportate pe colina din Pera cu ajutorul unui sistem de scripeți, alunecând apoi în Cornul de Aur, de unde se putea controla toate manevrele bizantinilor.
În fața zvonurilor că se pregătește o nouă cruciadă creștină, dar și hotărât să termine oricum cu „ghiaurii”, consiliul de război turc a decis asaltul general pe data de 29 mai. În ajun fiecare din cei doi conducători, Constantin al XI-lea și Mahomed al II-lea, și-au pregătit generalii. Sultanul a spus că a jurat pe mormintele părinților să termine odată cu rușinea asta. În noaptea de 28 spre 29 mai autoritățile civile și religioase ale Constantinopolului, în frunte cu împăratul, au participat la o Liturghie solemnă, ultima în renumita catedrală a Sfintei Sofii, s-au împărțit cu toții și au plecat la apărarea orașului. Împăratul Constantin al XI-lea Dragases a făcut apel la toți să lupte eroic. „Turcii au arme multe, noi însă avem
credință. De va vrea Dumnezeu vom birui ca David pe Goliat”. Creștinii s-au împărtășit cu toții. Nu se mai uitau că unii sunt latini iar alții greci. Între orele 100 și 200 noaptea turcii atacară în trei locuri deodată, însă presiunea cea mai puternică a fost lângă poarta Sfântului Roman, unde lupta împăratul. Aici a fost rănit Giustiniani Longo și scos din luptă. S-au făcut presiuni pe lângă împărat să se retragă urmând să organizeze ulterior o campanie creștină pentru a recâștiga Bizanțul; acesta însă a refuzat. Prima intrare la Kerkoporta, în drumul spre Adrianopol, a cedat. Nu se va ști niciodată dacă poarta Sfântului Roman a rămas sau nu deschisă. Împăratul nici nu se știe unde a căzut; trupul său nu a mai fost găsit.
Chiar și în aceste momente tragice, ne relatează istoricul Ducas, ura împotriva latinilor era atât de mare încât grecii n-ar fi primit nicidecum unirea cu Biserica Romei. Să ne reamintim că, la 12 decembrie 1452, când cardinalul Isidor a proclamat unirea oficială în numele papii Nicolae al V-lea (1447-1455), în catedrala Sfintei Sofii, Lucas Notaras, prima autoritate în Constantinopol după împărat, spusese aceste faimoase cuvinte: „Mai bine să vedem în mijlocul orașului domnind turbanul turcilor decât mitra latinilor”.5 Iată că, numai cu șase luni mai târziu, bizantinii au putut trăi groaznica realitate a acelor cuvinte. Nu era oare mai bine, în locul ambițiilor și aroganței lor deșarte, grecii și latinii să se fi încredințat lui Dumnezeu în unire și uniți să fi ținut piept păgânilor? Orice judecată sănătoasă și cinstită n-ar da decât un răspuns afirmativ.
Au pierit atunci în Constantinopol peste 4.000 de creștini, iar alte mii au fost înrobiți și vânduți ca sclavi. În unele locuri, preoții sau călugării au predat de bună voie lăcașurile. Trupele turcești s-au năpustit prin case, prin mănăstiri, prin magazii și prin biserici, prădând tot ce voiau: obiecte, podoabe, oameni. În Sfânta Sofia creștinii se aflau la Sfânta Liturghie, când, deodată, ușile au fost forțate și cete de turci înarmați au pătruns înăuntru: bătrâni neputincioși au fost omorâți, iar cei mai tineri, bărbați și femei laolaltă, urmau să fie vânduți ca robi pe piețele Orientului. Istoricii Sphrantzes și Critobul spun că, în momentul când au văzut pe turci îndreptându-se asupra lor, unii din preoții care slujeau la altar au luat Sfintele Taine și s-au îndreptat cu ele spre peretele de miazăzi; acesta s-a deschis și i-a cuprins și acolo vor rămâne până ce clădirea cea sfințită va fi iarăși biserică.
Sultanul Mahomed al II-lea a intrat în după-amiaza zilei de 29 mai sau a doua zi în catedrala Sfânta Sofia și văzând pe un turc care strica mozaicul l-a mustrat, spunându-i furios: V-am permis să jefuiți orașul, să înrobiți pe locuitorii lui! Nu vă este de ajuns? Clădirile, monumentele, edificiile publice sunt ale mele. De ele să nu se mai atingă nimeni. Se îndreptă apoi cu fața spre Meka și puse un „imam” (preot musulman) să rostească predica în numele profetului Mahomed, și declară catedrala moschee. Unii din soldați incendiară manuscrise, alții le comercializau. Pe un taler puteai lua zeci de manuscrise cu operele lui Aristotel sau Platon, iar Evangheliarele, după ce erau despuiate de aurul sau argintul de pe ele, erau vândute, altele aruncate în foc, așa cum făceau și cu icoanele, la focul cărora își frigeau cărnurile.6
Au fost totuși și istorici care au afirmat că turcii au fost mai puțin duri cu Bizanțul decât fuseseră cruciații! (Uspenski). Se pare că sultanul a dat ordin ca Biserica Sfinților Apostoli să rămână neatinsă, lăsând-o în seama creștinilor. Într-adevăr sultanul Mahomed al II-lea a încredințat-o
unor paznici spre a o cruța de jafuri. Tot așa se va fi întâmplat cu bisericile din cartierul mănăstirii Studion, precum și cu cele din Fanar, care au fost ferite de jafuri. Sultanul însuși s-a gândit să stabilească un statut juridic Bisericii creștine în cadrul statului turc.
Astfel a luat sfârșit Imperiul bizantin după o existență de mai bine de o mie de ani. „Timp de secole el a fost campionul creștinătății contra Islamului, apărătorul civilizației contra barbariei, educatorul Orientului slav, după ce a făcut să se simtă influența sa până în Occident… De la extremitățile Greciei până la fundul Rusiei, toate popoarele Europei orientale, turci și greci și bulgari, români și ruși au păstrat amintirea vie și tradițiile Bizanțului dispărut.”7
În viața lui, de peste un mileniu, Bizanțul a propagat creștinismul, l-a apărat de erezii, a contribuit la stabilirea dogmelor fundamentale ale creștinismului în cele șapte Sinoade Ecumenice, a sprijinit și răspândit cultura sub aspectele ei cele mai variate, a lăsat în viața spirituală a tuturor popoarelor ortodoxe tradiții și principii de viață proprii prin folosirea limbilor naționale, care până la urmă se vor dovedi salvatoare pentru trezirea națională a popoarelor din Orientul creștin tot datorită culturii și spiritului bizantin.
La câțiva ani după căderea Constantinopolului sub turci în 1453, au căzut și celelalte state grecești, frânturi ale Imperiului bizantin, la 1460 turcii cuceriră Peloponezul sau Moreea, unde rezistă despotul de Mistra, care din 1262 revenise puterii Imperiului bizantin, despotat condus atunci de Toma (1432-1460) și Dimitrie Paleologul (1449-1460), frații împăratului Constantin al XI-lea Dragases. La 15 august 1461 turcii cuceriră Imperiul grec de Trebizonda, de sub conducerea împăratului David Comnen (1459-1461), creat în 1204 de Alexios I Comnen (1204-1222), după cucerirea Constantinopolului în 1204 de cavalerii occidentali ai cruciadei a IV-a.
Mahomed al II-lea se considera moștenitorul legitim al puterii imperiale bizantine și în unele privințe el a căutat să se comporte ca un basileu. Până la sfârșitul domniei el reuși să creeze din fărâmițările și ruinele Imperiului bizantin un altul, Imperiul turc, care se întindea din Mesopotamia la Marea Adriatică și râul Sava. Creșterea exterioară a Imperiului otoman a atins limitele Imperiului bizantin.
2.3. Sinodul unionist de la Ferrara-Florența
După felul în care au evoluat în ultimele veacuri relațiile politice și bisericești între Apus și Răsărit, era greu de spus dacă cele două ramuri ale creștinității se vor mai putea aduna din nou laolaltă pentru a înlătura deosebirile de credință și de tradiții, care le separau și le depărtau tot mai mult cu trecerea vremii. Răsăritenii nu mai aveau încredere că ar putea fi priviți ca frați și ajutați ca atare după ce, de atâtea ori, le-a fost dat să vadă venind dinspre Apus numai tendințe de cucerire și de expansiune economică și politică. Pe de altă parte, odată cu ridicarea orașelor și a unei burghezii puternice, statele apusene luaseră un avans economic și cultural incontestabil față de Răsăritul creștin atât de apăsat și stors de opresiunile turcești și tătărești, care baraseră de acum definitiv drumul extinderii spre noi baze economice în Asia. La această conștiință a superiorității și a suficienței de sine, pe care o întărea tot mai mult idealul de viață nouă a statului laic, pe care Apusul îl savura deja din plin de la începutul secolului al XV-lea, trebuie adăugat și faptul că papalitatea, pornită pe făgașul unei puteri quasi-lumești, nu mai accepta gândul unei astfel de uniri bisericești decât pe calea supunerii grecilor autorității Scaunului de la Roma.
În veacurile al XI-lea –al XIV-lea încercările de unire bisericească dintre Apus și Răsărit avuseră mai mult caracter de discuții și erau regizate mai mult de împărații bizantini. Comnenii și Mihail al VIII-lea Paleologul fuseseră însuflețiți de ideea că Imperiul creștin condus de ei este adevăratul moștenitor al statului creștin, așa cum l-a văzut Constantin cel Mare și Justinian. Împărații din Bizanț au ajuns să plătească tribut greu sultanilor otomani, care cuprinseseră încă din secolul al XIV-lea aproape toate țările creștine din Balcani. În culmea disperării, împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul s-a decis, din nou, să încerce imposibilul. Istoricul Sphrantzes relatează că, după concepția tipică a vremii, împăratul a trimis în solie la sultan pe un domnitor să-i aducă la cunoștință că are de gând să facă unirea bisericească cu latinii.
Cunoscând gravitatea dezbinării și gândindu-se că dacă nu-i aduce pe greci într-un oraș italian „unirea” va fi discutabilă, în iulie 1437 papa Eugen al IV-lea închiriază vapoare din Veneția, le pune sub comanda unui nepot al său și investește pe doi episcopi cu puterea de a excomunica pe sinodalii din Basel, dacă aceștia ar încerca să convingă pe greci să meargă la ei. Misiunea trimisă de papă avea rol de a sonda întâi terenul și apoi de a-l pregăti pentru reușita partidei pe care o reprezenta.
Prin bula „Doctoris gentium” din 18 septembrie 1437, papa Eugen al IV-lea hotărî transferarea conciliului din Basel la Ferrara, pe coasta
orientală a Italiei, motivând că aceasta este unul din orașele preferate de greci.
Bizantinii se pronunțară în favoarea papei. La 24 noiembrie 1437 împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul, însoțit de fratele său Dimitrie Paleologul și de o delegație impunătoare de aproape 700 de persoane, au plecat cu corăbiile papale spre Italia, gata să se încaiere la plecare cu corăbiile trimise de sinodalii din Basel.
Din impunătoarea suită a împăratului făceau parte: patriarhul ecumenic Iosif al II-lea, care va muri în timpul lucrărilor sinodului de la Florența; vreo 20 de mitropoliți și episcopi, câțiva preoți și diaconi și câțiva mireni mai de seamă.
Dintre clerici, mai însemnați erau: Visarion (Besarion), mitropolitul Niceei, om de profundă cultură clasică, favorabil unirii cu latinii din motive politice, care va rămâne în Italia, unde va fi numit cardinal de papa Eugen al IV-lea, iar după moartea acestuia va candida în două rânduri la scaunul pontifical; Marcu Eugenicu, mitropolitul Efesului, care reprezenta și pe patriarhul Antiohiei, apărătorul Ortodoxiei și cel mai mare adversar al unirii cu latinii; Dionisie de Sardes, reprezentând pe patriarhul Ierusalimului, care va deceda la Florența și va fi înlocuit cu mitropolitul Dorotei al Monembasiei, Mitrofan, episcop de Cizic, favorabil unirii, călugărul Grigorie Mammas, confesorul împăratului, Silvestru Syropulos, marele eclesiarh al Patriarhiei Ecumenice, care, după întoarcerea din Italia, a scris Istoria sinodului unionist din Ferrara-Florența, și alți ierarhi, călugări și demnitari.
Dintre mireni au fost: Gheorghe Scholaris, secretarul intim al împăratului, reprezentantul aristotelicilor din Bizanț, numit ca monah după 1448 Ghenadie Scholaris, care a devenit primul patriarh ecumenic sub turci (1454-1456; 1462-1463; 1464-1465), Gheorghe Ghemistos Plethon de la Mistra, în Peloponez, reprezentantul platonicienilor.
Din partea latinilor s-au distins în discuții: cardinalul Iuliu Cesarini, fost președinte al sinodului din Basel, Andrei, episcop latin de Rodos, Ludovic, arhiepiscop de Forli. În ciuda celor din Basel, care reproșau împăratului că n-a rămas fidel față de sinod, după Paști, printr-o comisie de 10 persoane, se fixă tematica sinodului: Filioque, purgatoriul, azimele și primatul papal, lăsat la urmă, fiind problema cea mai spinoasă. Sinodul s-a deschis oficial la 8 octombrie 1433 la Ferrara. Din partea grecilor au luat parte la discuții Marcu Eugenicu, mitropolitul Efesului și Besarion, mitropolitul Niceei.
Datorită tensiunii crescânde dintre latini și greci legate de problema Filioque și speriat de perspectiva că va pleca acasă fără ajutor din Apus, împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul și papa Eugen al IV-lea, au hotărât
să mute din nou sediul discuțiilor, de astă dată la Florența, pentru ca plecarea delegaților greci să fie mai puțin posibilă. S-a invocat drept motiv pentru mutarea la Florența pericolul unei epidemii de ciumă la Ferrara, cu toate că acest pericol trecuse deja de trei luni. Mai era și un alt motiv de ordin intern: florentinii se obligaseră să mărească subvențiile delegaților ortodoxe cu sume substanțiale dacă lucrările conciliului se vor desfășura în orașul lor. La începutul anului 1439 papa Eugen al IV-lea a transferat sinodul de la Ferrara la Florența, unde grecii au îndurat multe lipsuri, papa sperând că astfel îi va constrânge să accepte unirea.
Văzând că nu se obține de la greci recunoașterea lui Filioque, patriarhul a chemat pe ai săi la patul său de suferință și a insistat să cedeze. Afară de cinci persoane, toți grecii au cedat. Patriarhul a murit la 10 iunie 1439, fiind înmormântat în biserica dominicanilor Santa Maria Novella. După moartea patriarhului, discuțiile au fost conduse de împărat, care s-a consultat numai cu unioniștii în frunte cu mitropoliții Isidor al Kievului și Moscovei și Besarion al Niceei și cu Dorotei de Mitilene.
Împăratul stăruia asupra unirii cu latinii, știind pericolul ce-l aștepta la întoarcerea la Constantinopol fără ajutorul militar din Apus.
La 13 și 14 aprilie 1439 mitropolitul Besarion al Niceei a ținut în fața confraților o pledoarie iscusită pentru unire.
În genere, latinii au susținut că învățătura lor nu este în contrazicere cu învățătura ortodocșilor.
După alte patru săptămâni de discuții, grecii și latinii au căzut de acord și cu privire la celelalte puncte de credință: purgatoriul, azimele și primatul papal. S-a admis uzul de a săvârși Sfânta Liturghie sau Misa catolică cu pâine dospită și nedospită după practica fiecărei Biserici.
Despre primatul papal, deși a fost lupta cea mai grea, grecii au convenit că papa este succesorul Sfântului Petru, locțiitorul lui Hristos pe pământ, învățător și judecător al întregii Biserici, iar al doilea în rang după el este patriarhul de Constantinopol. Prin această formulare abilă grecii au reușit să evite recunoașterea primatului jurisdicțional al papei în Biserica universală.
Aceste patru puncte: primatul papal, Filioque, purgatoriul și azimele s-au numit în istorie „ cele patru puncte florentine” și ele au fost impuse ulterior de papalitate la încheierea unor „uniri” cu unele Biserici din Răsăritul Europei și din Orientul Apropiat.
S-a compus apoi decretul de unire, în limbile greacă și latină, care a fost semnat de 115 delegați latini și numai de 33 de răsăriteni. N-au semnat: mitropolitul Marcu Eugenicu al Efesului, dârzul apărător al Ortodoxiei, și cei care fugiseră de la Sinod mai înainte, la 14 iunie 1439, între ei fiind Dimitrie Paleologul, fratele împăratului, deși el stăruise
pentru unire, Gheorghe Ghemistos Plethon. Unii dintre fugari au fost prinși și constrânși să semneze.
Dintre sinodalii greci au semnat 16 mitropoliți printre care și mitropolitul Damian al Moldovei, care ulterior a renunțat la unire. Împreună cu aceștia a semnat și împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul.
La 6 iulie 1439, în prezența papei Eugen al IV-lea, care a oficiat cu acest prilej, a fost proclamată oficial unirea dintre cele două Biserici, în catedrala Santa Maria del Fiore din Florența, de către cardinalul Iuliu Cesarini, care a citit textul latin și de mitropolitul Besarion al Niceei, care a citit textul grec al decretului de unire.
Sinodul de la Ferrara-Florența, socotit de Biserica Romei ca al XVIII-lea sinod general sau ecumenic, a continuat după încheierea unirii cu grecii la 6 iulie 1439, fiind mutat la Roma, unde lucrările lui s-au ținut până în 1445.
În 26 august 1439 împăratul Ioan al VIII-lea și sinodalii greci au părăsit Italia și prin Veneția s-au întors la Constantinopol, ajungând la 1 februarie 1440. De rezultatul acestui sinod n-a fost mulțumit nici împăratul și nici papa. Când papa a auzit că Marcu Eugenicu n-a voit să semneze decretul unirii a exclamat: „N-am realizat nimic”, și de fapt nu s-a obținut nimic, căci decretul de la Florența a rămas până azi un simplu document în arhivele Vaticanului, ajutorul din Apus se rezumă la câteva pungi de aur și argint și două corabii de război.
La Constantinopol, încă înainte de a sosi delegația sinodală acasă, la aflarea veștii unirii clericii și credincioșii ortodocși au fost cuprinși de indignare, iar când reprezentanții Bisericii Ortodoxe au sosit la Constantinopol au fost etichetați ca „trădători” și „azimiți”.
Actul săvârșit la Florența a semănat ură și discordie între frații de același neam discreditând Bizanțul dincolo de hotare în lumea slavilor ortodocși. Rusia a văzut în actul săvârșit de împăratul din Constantinopol o trădare a Ortodoxiei. Marele duce al Moscovei, Vasile al II-lea, îndată ce a revenit acasă mitropolitul Isidor, a dispus depunerea lui din scaun și arestarea lui. Greu încercata împărăție bizantină a pierdut astfel și sprijinul Rusiei. Toate străduințele împăratului de a îndupleca poporul grec să accepte unirea au fost zadarnice. Învățatul mitropolit Besarion al Niceei și Isidor, mitropolitul Moscovei și al Kievului, partizani frecvenți ai unirii, s-au refugiat în Italia, unde papa Eugen al IV-lea i-a răsplătit cu demnitatea de cardinali.
Ultimul suveran bizantin, Constantin al XI-lea Dragases (1448-1453), se va adresa și el papei, cerându-i ajutor. Apusul condiționa însă trimiterea ajutoarelor de proclamarea oficială a unirii din Constantinopol, lucru care până acum nu se făcuse.
Papa Nicolae al V-lea (1447-1455) a trimis în delegație la 1 octombrie 1452 pe cardinalul Isidor, fostul mitropolit al Kievului și Moscovei, de neam grec, să proclame unirea oficială cu latinii. Clerul și poporul ortodox din Constantinopol au protestat violent.
Cu toate protestele antiunioniștilor, unirea cu latinii încheiată la Florența la 6 iulie 1439 a fost proclamată oficial la 12 decembrie 1452, în ziua Sfântului Spiridon, în catedrala Sfânta Sofia. Serviciul Sfintei Liturghii „pentru unire” a fost oficiat în prezența împăratului Constantin al XI-lea Dragases și a înalților domnitori bizantini de patriarhul unionist Grigorie al II-lea Mammas și de legatul pontifical, cardinalul Isidor.
Această proclamare oficială a unirii provocă o mare agitație pentru credincioșii ortodocși. Marele duce Luca Notara, al doilea în rang după împărat, spuse atunci faimoasele cuvinte: „Mai bine să vedem domnind în mijlocul orașului turbanul turcilor, decât tiara latinilor!”7. Nenorocirea veni curând, căci la 29 mai 1453 Constantinopolul a căzut în mâinile turcilor.
Într-un sinod ținut în 1483 la Constantinopol, la care au participat patriarhii Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului, va fi denuțată unirea de la Florența ca „falsă și străină de Biserica Răsăritului”.
Unirea de la Florența a fost ultima unire încheiată pe cale de tratative și sinoade între greci și latini. Singurul câștig de la Florența a fost, cum spune un istoric apusean, unirea cu Roma a unora dintre armeni, sirieni. După căderea Constantinopolului sub turci asemenea tratative erau imposibile, căci turcii, atunci în plină ascensiune militară și politică, nu doreau întărirea creștinilor, nici a ortodocșilor, nici a catolicilor. Papii au căutat și în parte au reușit să atragă pe unii ortodocși prin alte mijloace: propagandă, școli, ajutoare, diplomație, mijloace politice.
2.4. Biserica Ortodoxă în timpul sultanului Mahomed al II-lea
După liniștirea lucrurilor în Constantinopol, Mahomed al II-lea a cerut ortodocșilor să-și aleagă un patriarh. La căderea Constantinopolului scaunul patriarhal era vacant. Ultimul patriarh ecumenic, Grigorie al II-lea Mammas (1443-1450), unionist, din cauza poziției populației față de unirea cu latinii, a părăsit orașul în 1450. Grecii, având în vedere că turcii nu ar fi acceptat un unionist, se gândiră la învățatul monah Ghenadie Scholarios.
Înainte de a intra în monarhism acesta îndeplinise demnitatea de Secretar general al împăratului Ioan al VIII-lea Paleologul și în această calitate a însoțit pe împărat la sinodul unionist de la Ferrara-Florența. Ca mirean, el n-a semnat actul de unire din 6 iulie 1439 de la Florența deși, în timpul discuțiilor, din motive politice, a fost pentru unire.
După ce s-a întors la Constantinopol în 1439, văzând ura crescândă a clericilor și credincioșilor contra unirii cu Roma, Ghenadie Scholarios a devenit, după moartea mitropolitului Marcu Eugenicu al Efesului, apărătorul Ortodoxiei împotriva celor care cedaseră la Ferrara-Florența, conducătorul adunării ortodocșilor în Bizanț și cel mai mare adversar al unirii cu latinii.
Informându-se unde se află monarhul Ghenadie Scholarios, grecii îl găsiră la Adrianopol în slujba unui turc bogat, care l-a tratat cu omenie. Sultanul porunci să fie adus la Constantinopol pentru a ocupa scaunul de patriarh.
Alegerea lui Ghenadie al II-lea Scholarios ca patriarh s-a făcut într-un sinod ținut la Constantinopol și a fost hirotonit de mitropolitul de Heracleea. Instalarea sa ca patriarh ecumenic s-a făcut la 6 ianuarie 1454 și a păstorit în trei rânduri (1454-1456; 1462-1463; 1464-1465).
Sultanul Mahomed al II-lea avea interes să arate creștinilor o oarecare bunăvoință, deoarece în Imperiul otoman multinațional și pluriconfesional ei se aflau în număr mare.
Întrucât sistemul teocratic al Coranului oprește pe musulmani să aibă legături directe cu cei de altă credință, Mahomed al II-lea, fiind unul dintre cei mai instruiți conducători politici ai timpului, influențat în parte de spiritul Renașterii, pentru a face posibilă o conviețuire pașnică între „agareni” și „creștini” și organizarea Patriarhiei Ecumenice dând dovadă de mare perspicacitate, pricepere și clarviziune politică.
Sultanul dărui la început creștinilor ortodocși ca reședință patriarhală biserica Sfinții Apostoli, marea necropolă a împăraților bizantini, zidită de Constantin cel Mare, restaurată de împăratul Justinian cel Mare, jefuită, însă, după 13 aprilie 1204 de cavalerii occidentali ai
cruciadei a IV-a, pe locul căreia se află astăzi geamia Fatih, ridicată după aceea chiar de Mahomed al II-lea.
În catedrala Sfinților Apostoli s-a făcut întronizarea patriarhului Ghenadie al II-lea Scholarios. Sultanul Mahomed al II-lea, care se considera urmașul basileilor bizantini, a ținut să respecte ceremonialul care se obișnuia la investirea unui patriarh ecumenic în timpul împăraților bizantini, atât cât îi putea permite situația lui de căpetenie religioasă a musulmanilor.
În catedrala Sfinții Apostoli patriarhul Ghenadie Scholarios a rămas puțin timp. În urma pângării bisericii, sultanul îi dădu în 1455 o altă reședință patriarhală –mănăstirea de călugărițe a „Prea Fericitei Fecioare”, unde a rămas Patriarhia Ecumenică până la 1587. Din acest an, reședința Patriarhiei Ecumenice a peregrinat în mai multe locuri. După 1597 Patriarhia Ecumenică găsi adăpost în Biserica Sfântul Dumitru Xilopatras, apoi se mută în biserica Sfântului Gheorghe unde a rămas până azi.
De la prima întâlnire cu patriarhul Ghenadie Scolarios sultanul Mahomed al II-lea a fixat și în scris statutul juridic al Bisericii Ortodoxe în Imperiul otoman. În primul rând, patriarhul ecumenic a primit calitatea de „Etnarh”, adică a devenit conducătorul religios și politic al supușilor creștini din Imperiul otoman, drept pe care nu l-a avut în timpul de strălucire al împăraților bizantini, în favoarea cărora putea interveni oricând la divan. I s-a acordat patriarhului dreptul de apel nu numai în problemele religioase, ci și în cele civile și juridice. Patriarhul garanta pentru loialitatea lor față de stăpânirea otomană, căci dacă vreunul din creștini greșea ceva față de regim, răspundea în ultimă instanță patriarhul, ca etnarh.
Patriarhul putea pune taxe asupra clerului și credincioșilor și să judece pe creștini. Episcopii și mitropoliții se alegeau de patriarh și sinodul patriarhal, după care se propuneau sultanului pentru numire. Clerul în întregime, de la patriarh până la cel din urmă slujitor, a fost scutit de bir.
Bisericii ortodoxe i s-a lăsat libertatea deplină a cultului și dreptul de a-și stabili dogmele în sinoade sau să-și modifice organizarea după necesitățile ei. I s-a recunoscut dreptul ca nunțile și înmormântările, ca și toate celelalte sărbători creștine și slujbe să se facă în toată libertatea.
Patriarhul de Constantinopol avea privilegiul de a trimite Sfântul Mir și celorlalte Biserici ortodoxe, pe care mai înainte și-l pregătea fiecare Biserică autocefală.
La început patriarhul ecumenic își exercita oficiul său de „etnarh” ajutat de un sfat intim, compus din patru demnitari patriarhali: marele
logofăt, care făcea legătura între Patriarhie și Înalta Poartă, marele econom, sachelarul și sacheliul.
În asemenea condiții Patriarhul ecumenic izbuti să se substitue oarecum Imperiului bizantin dispărut, și folosindu-se de Imperiul otoman existent, reuși să continue tradițiile bizantine și să-și refacă autoritatea în tot Răsăritul creștin, adânc zdruncinată în timpul lungilor discuții și încercări de unire cu latinii.
Nu trebuie să ne închipuim însă că libertățile acordate Bisericii ortodoxe de sultanul Mahomed al II-lea s-au respectat cu strictețe și de sultanii următori, ci dimpotrivă, în anumite perioade Biserica a trecut prin momente foarte grele. Trebuie avut în vedere apoi că „privilegiile” acordate de sultani creștinilor erau foarte scump plătite din cauza fanatismului musulman.
În schimbul toleranței acordate, creștinii nu aveau voie să facă propagandă, sau să combată credința musulmană, căci așa ceva se pedepsea cu moartea, nici să înființeze comunități sau biserici noi; crucile de pe biserici au fost ridicate. Tragerea clopotelor a fost interzisă, cu excepția bisericilor din insulele grecești și de la Muntele Athos. Multe biserici din cele existente în Constantinopol și provincii au fost transformate în moschei chiar în timpul lui Mahomed al II-lea, deși el promisese că nu le va transforma.
Creștinii, numiți în derâdere „ghiauri” („necredincioși”), nu aveau voie să presteze jurământ și să depună ca martori într-un proces cu un musulman. În funcțiile publice nu erau acceptați. Ei nu puteau să intre în administrație, în armată decât renunțând la credința lor.
Dintre toate birurile plătite de creștinii ortodocși greci, bulgari, sârbi, croați, albanezi și români, cel mai neuman, rușinos și umilitor a fost „birul sau darea sângelui” (adică ridicarea forțată a copiilor creștini, îndeosebi a celor mai sănătoși din familiile mai bune) instituită în provinciile europene, la sugestia marelui muftiu, de sultanul Murad al II-lea, pentru trupa de elită a ienicenilor, denumire derivată din cuvintele turcești „yeni ceri” („trupă nouă”), și pentru serviciul personal al sultanului. Creștinii au fost puși astfel în situația tragică de a contribui la slăbirea și nimicirea lor cu proprii lor copii.
Corvezi și rechiziții de tot felul, atentate asupra creștinilor, răpiri de copii pentru armată și haremuri, sau pentru a fi vânduți ca sclavi pe piețele Orientului, erau lucruri frecvente în Imperiul otoman. În această situație nu-i de mirare că lungul șir al patriarhilor ecumenici, de la 1453 până azi, și al mitropoliților principalelor scaune din Imperiul turc, prezintă multe istorii dureroase pe care poporul grec credincios îndeosebi
le-a suportat cu greu, fapt care a dat naștere la răscoale și emigrări, iar din partea turcilor la islamizări forțate.
Cu toate condițiile grele și apăsătoare în care a trebuit să existe, Biserica ortodoxă a înlocuit pentru creștini statul bizantin dispărut. Ea a avut un rol și o importanță deosebită pentru păstrarea conștiinței naționale a popoarelor din Balcani, până ce a fost posibil, în urma revoluțiilor și războaielor din secolul al XIV-lea, ca acestea să se elibereze.
Personalitatea sultanului Mahomed al II-lea
Un sultan iubitor al culturii apusene
La Maghnisa, în cursul anilor de formare și de studiu, Mahomed își demonstrează curiozitatea intelectuală. Dornic să afle totul, el se înconjoară de cărturari din Răsărit și din Apus. Aceștia îl pun în contact cu filosofii și istoricii Antichității, din opera cărora nu va înceta întreaga sa viață să ceară să i se citească și să i se tălmăcească. Spiritul i se deschise astfel spre civilizația Greciei clasice, pentru care va avea întotdeauna admirație și respect. El dobândește gustul artei antice, în special acela pentru medalii, care îi vor da mai târziu ideea de a aduce pe lângă el medaliști italieni. Stabilește, de asemenea, legături cu cărturari și teologi din lumea islamică, cei de la curțile din Samarkand, Herat, Tabriz, și ale emirilor Anatoliei. Tânărul prinț învață și limbi străine. El va cunoaște, în afara limbii materne, araba și persana, foarte probabil una din limbile slave de sud și greaca, în varianta populară, pe care deși o vorbește, o citește cu greutate.
Devenit sultan, setea de cultură îi va rămâne aceeași. Biblioteca sa numără 800 de volume, departe de a fi legate doar de lumea islamică și orientală: vechi lucrări asupra Antichității, opere cu caracter religios, mai ales Biblii, dar și cărți de istorie, geografie, artă militară și arhitectură.
Din istoria Antichității îl atrăgea mai ales viața marilor cuceritori. Alexandrul cel Mare era eroul și modelul său. Această admirație nu mai era pentru nimeni o taină și zvonul se răspândi în lume, sporind groaza inspirată de numele lui Mahomed. Cavalerii din Rodos afirmau că sultanul voia „să ajungă și chiar să întreacă faptele de arme ale lui Alexandru Macedon”. El cerea să i se citească aproape zilnic pagini din Anabasis de Arian. Un exemplar în manuscris al acestei cărți figurează printre operele în limba greacă din biblioteca sultanului.
Compararea lui Mahomed cu Alexandru este laitmotivul cărții lui Kritobulos, Istoria lui Mahomed Cuceritorul, care acoperă perioada dintre urcarea acestuia pe tron și anul 1467. Această comparare cu Macedon pe care o vom regăsi de-a lungul întregii sale vieți, ca și cunoștințele pe care le are despre alți mari oșteni, Cezar și mai ales Hanibal, dovedesc familiarizarea cu istoria Antichității, dobândită încă din tinerețe și întreținută prin lecturi neîntrerupte.
Kritobulos îl consideră pe Mahomed „filoelen” datorită admirației sale pentru greci manifestată, de pildă, imediat după cucerirea Constantinopolului și cu ocazia vizitării Atenei și a minelor Troiei. Felul lui de a se comporta în aceste ocazii, cugetările la mormintele lui Ahile și
Ajax sunt ale unui om care cunoaște Iliada. Dintre cele 16 manuscrise ale Bibliotecii din Topkapi, scrise la cererea lui Mahomed, numeroase sunt opere ale Antichității clasice sau în legătură cu ea: Olimpicele lui Pindar, Fabulele lui Esop, Halientika lui Opian, cărți de istorie, de teologie, printre care Summa Theologiae de Toma din Aquino, tradusă în grecește. Printre cărțile aduse de peste hotare, primite în dar sau jefuite, se găseau cele mai diferite lucrări. Trei cărți de medicină sunt cerute la Ragusa pentru Yakub Pașa, medicul lui Mahomed.
Și geografia ocupa un loc important printre disciplinele ce îl interesau cu precădere pe sultan. El avea în bibliotecă Liber Insularum Archipelago de Critoforo Buendelmonti și Geografia lui Ptolemeu. Avem toate motivele să vedem că importanta colecție de hărți și portulane a bibliotecii de la Topkapi a fost adunată în mare parte de Mahomed.
În timpul perioadei de inactivitate silită la Istambul, discuțiile sultanului cu teologii creștini și musulmani ocupau un loc de seamă. Mentorul lui în domeniul intelectual era George Amirutzes, cel care negociase predarea Trapezuntului lui Mahmud Pașa. Admis la Curtea sultanului, atât pentru însușirile sale de arcaș pe care Mahomed le aprecia mult, cât și pentru calitățile sale intelectuale, el se va converti la Islam. Sultanul l-a însărcinat pe Amirutzes să traducă Geografia lui Ptolemeu, urmând să deseneze, inspirat de această operă, o mare hartă a lumii cu denumirile în limba arabă. Filosoful și umanistul George de Trapezunt, care scrisese în 1452 papii Nicolae al V-lea pentru a-l determina să lupte împotriva turcilor, este cel care a scris o prefață a acestei traduceri pe care a închinat-o sultanului.
Acestor oameni de litere, care îl înconjoară pe Mahomed ori sunt în relații cu el și ale căror nume nu sunt toate cunoscute, li se adaugă secretarii sultanului, și ei oameni de cultură. Unii sunt de origine slavă sau latină, dar mulți sunt de origine bizantină, deoarece în limba greacă se redacta o mare parte a corespondenței diplomatice adresată curților și statelor italiene. Unii dintre ei vor juca un rol important, ca Nicolas Isidoros, înfățișat ca „judecător și mare emin al sultanului”, Dimitri Kyritsis, pe care Mahomed îl va trimite la Veneția și, cu precădere, membrii vechilor familii bizantine, mai ales Paleologii, care s-au alăturat sultanului și au devenit musulmani. O dată cu trecerea anilor, secretarii bizantini vor fi înlocuiți cu oameni de altă origine, în special slavi islamizați, care vor învăța grecește și pe care sultanul îl va folosi pentru legăturile lor cu țările Apusului.
Viziunea pe care sultanul și-a format-o, încă din tinerețe, asupra Apusului, influențată în egală măsură de cultura greacă și latină, este totuși, în domeniul artelor figurative, mai aproape de Roma și Italia decât
de Bizanț și Grecia antică. Cu toate că numeroși francezi, englezi sau germani au străbătut sau au poposit un timp în Imperiul otoman, singurii străini stabiliți definitiv aici sau în regiunile învecinate –insulele Mării Egee –sunt italienii: genovezi, florentini, venețieni. Cei cu care se întâlnește Mahomed se numesc Giovanni Dario, Giovanni Languschi, amândoi venețieni, sau Bartolomeo Marcello, care negociază în numele Serenissimei tratatul din 1454.
Viitorul sultan a cunoscut de timpuriu arta figurativă apuseană. Caietele din copilărie conțin, desenate de mâna lui, pe lângă arabescuri și flori stilizate în manieră islamo-timuridă, capete de bărbați din profil sau semi-profil demonstrând o vizibilă influență europeană. În același caiet sunt desenate păsări, cu cap de cal, toate executate într-o manieră realistă. Unele dintre capetele de bărbați ne duc cu gândul la tablourile italiene ale epocii.
În mod ciudat, arta făuririi medaliilor a fost prima care a trezit interesul sultanului. Motivul acestei pasiuni ar putea fi realismul portretului, căruia i se poate adăuga faptul că, la Maghnisa, în apropierea vestigiilor arheologice ale Cariei, Lidiei și Misiei, a avut adesea prilejul să țină în mână piese antice. Două medalii cu efigia sa dovedesc gustul tânărului sultan pentru această formă particulară de artă. Ele ne înfățișează un bărbat neîmplinit la timp și neremarcat de vârstă. Una ar putea ar putea fi din școala lui Pisanello, cealaltă, cunoscută ca medalia de la Tricandet, a fost atribuită lui Matteo de Pasti. O scrisoare a lui Sigismondo Malatesta, care anunța venirea acestui artist, solicitat nominal de Mahomed, dovedește viul interes al sultanului pentru artele plastice, pictură și sculptură.
Mahomed al II-lea rămâne primul dintre suveranii Islamului care a manifestat un interes viu pentru o formă de artă apuseană și care a cerut unui sculptor de medalii și pictor totodată să vină pentru a lucra la Curtea lui. În ultimii ani de domnie, după încheierea păcii cu Veneția; el va profita de o perioadă de odihnă pentru a invita pictori italieni, printre care pe vestitul Gentile Bellini, căruia îi va comanda de asemenea o medalie cu efigia sa.
Vedem sosind la Istambul oameni de înaltă cultură, susținători ai unor proiecte ciudate. Astfel, George din Trapezunt, umanist și aventurier totodată, propunea crearea unui imperiu universal care să unească toate credințele sub autoritatea lui Mahomed. Într-un opuscul intitulat Aupra divinității lui Emanuel el susține că dacă acest imperiu se va înfăptui, numele lui Mahomed va fi schimbat în acela de „Emanuel”, „alesul lui Dumnezeu pentru prefacerea lumii”.
Renumele său de protector al artelor se răspândise în lume, astfel încât umaniștii și artiștii italieni doreau să contribuie la renașterea capitalei de pe Bosfor, în pofida groaznicii reputații a sultanului.
Besarion al Niceei –exponent al culturii bizantine în Apus
Una dintre personalitățile lumii bizantine controversată și aprobată în același timp prin atitudinea pe care a avut-o la Sinodul unionist de la Ferrara-Florența, și mai târziu când va îmbrățișa ritul catolic este Besarion (Visarion), episcop al Niceei. Este literatul grec cel mai renumit din secolul al XV-lea, campionul unirii Bisericilor la sinodul de la Florența, crainicul unei noi cruciade pentru refacerea Imperiului bizantin zdrobit de către turci la 29/30 mai 1453.
Despre Besarion se știe că s-a născut la Trebizonda, însă anul nașterii sale este nesigur. Au fost propuși pe rând anii 1389, 1393 și 1395 sau 1403, ultimele două date fiind cele mai sigure. Noi ne oprim al anul 1395 propus de Bandini și acceptat de Ehrhard. La botez s-a numit Vasile sau mai probabil Ioan, însă când a intrat în ordinul Sfântului Vasile și-a schimbat numele în Besarion.
Primele studii și le face sub îndrumarea lui Dositei. Inteligența, spontaneitatea și înclinația spre speculații filosofice l-au determinat pe profesorul său să-l trimită la Bizanț, oraș considerat atunci, chiar și de Occident ca fiind cel mai mare centru al culturii intelectuale. După Platina, a avut ca profesori pe Dositei, arhiepiscop de Doride și arhiepiscopul de Silivri, iar mai târziu, pe celebrul retor Georges Chrysococcos. De asemenea el va cunoaște și pe Filelfo, renumitul umanist din Tolentino.
La Constantinopol va îmbrățișa viața monastică. Datorită pasiunii sale pentru studiile filosofice s-a stabilit într-o mănăstire din Moreea, unde Gheorghe Ghemistos preda teoriile neoplatoniste. Besarion împărtășea același entuziasm pentru filosofia lui Platon ca și profesorul său. Din recunoștință îl va numi și pe Ghemistos cel mai savant dintre greci, după Platon și Aristotel.
Predicile sale elocvente i-au adus în scurt timp celebritatea încât bisericile au devenit neîncăpătoare. Împărații din Constantinopol și Trebizonda îl investiră cu misiuni importante. Ivan al VIII-lea Paleologul (1425-1448), îl atrase la curtea sa și-l primi cu mari onoruri. În 1437 îi oferi scaunul arhiepiscopal al Niceei și-l trimise cu reprezentanții cei mai de seamă ai Bisericii grecești la sinodul de la Florența pentru a discuta despre unirea Bisericilor.
Episcopii greci au debarcat în Veneția în februarie 1438. În primele sesiuni ale sinodului arhiepiscopul de Niceea a vorbit în favoarea tradițiilor bisericii sale. Dar își schimbă repede părerea după ce a studiat mai atent scrierile Sfinților Părinți. Din acel moment, în timpul dezbaterilor de conciliere se observă antagonismul doctrinal al lui
Besarion și Marcu din Efes. Deși amândoi erau abili dialecticieni, Besarion îi era superior celuilalt prin elocvență. Pe de altă parte, el n-a recurs niciodată la subtrefugiile vulgare la care recurgea Marcu din Efes pentru a scăpa de atacurile puternice ale adversarului său, și în general, ale partizanilor lui Filique.
Decretul unirii a fost promulgat în mod solemn la 6 iulie 1439, iar episcopii s-au întors la Bizanț, unde, datorită simpatiilor sale pentru latini și-a făcut dușmani puternici. În Bizanț, Marcu din Efes și-a luat revanșa. Episcopii favorabili unirii au fost batjocoriți fără milă, insultați, anatematizați. Datorită acestei situații, Besarion se reîntoarse în Italia pentru a se supune cu totul Bisericii romane (octombrie 1439), iar papa Eugen al IV-lea îl făcu cardinal (cu titlul Sfinților Apostoli).
Besarion se consacră studiului latinei pe care o vorbea și în care scria aproape cu aceeași ușurință ca și umaniștii italieni. La Roma, își deschise casa literaților greci care s-au refugiat în Italia și erudiților de orice rang și de orice condiție.
Toți îi acceptau hotărârile cu respect. Printr-o bursă și cu protecția sa își susținea compatrioții, în special pe Georges de Trebizonda, Theodor Gaza, Ioan Argyropoulos, Constantin Lascaris, Mihai Apostolios, Andronic, Ioan Lascaris.
Încă din copilărie Besarion a fost pasionat de cărți. Din veniturile sale își cumpăra codicii grecești și latini. Biblioteca sa era de o bogăție nemaiauzită. Comanda copierea unor manuscrise rare și nici nu se dădea în lături să le copieze el însuși, în plus, prin călătoriile sale avea grijă să-și mărească prețioasa colecție de cărți.
În timpul mișcării filosofice din Renaștere, Besarion deveni celebru datorită apărării platonismului. Operele lui Platon erau pe atunci aproape necunoscute în lumea latină. Theodor Gaza și Georges de Trebizonda au atacat platonismul, pe când cardinalul Besarion l-a susținut cu putere. Scrierile i-au adus ceva celebritate.
La aceste mari merite cardinalul Besarion mai adaugă și pe acelea de diplomat și om al Bisericii cu calități remarcabile pentru că papii sub pontificatul cărora a trăit i-au arătat o mare încredere.
După moartea papei Nicolae al V-lea (1447-1455), numele său a fost înscris pe listele candidaților la tronul pontifical dar nu a reușit datorită originii sale grecești, fiind ales Calist al III-lea (1445-1458).
Papa Pius al II-lea (1458-1464) îl numește pe Besarion protector al ordinului franciscan. Besarion va transfera protejaților săi administrația bisericii Sfinții Apostoli de care răspundea și care aparținuse mai înainte clerului mirean.
Făcut patriarh al Constantinopolului de către Pius al II-lea, Besarion adresează cu această ocazie grecilor o scrisoare foarte emoționantă și un apel pentru unirea cu Biserica Romei.
Besarion a murit la 18 noiembrie 1472 fără ca vreunul din cele două visuri ale sale –unirea Bisericilor și restaurarea Imperiului bizantin –să se fi împlinit. Biserica Romano-Catolică îl consideră unul dintre cei mai importanți apărători ai ei din secolul al XV-lea în timp ce grecii ortodocși, chiar dacă i-au recunoscut talentele și patriotismul, l-au numit marele trădător.
1. Diehl, Charles, Constantinople, Editeur Laurens, Paris 1924, p. 20
2. Diehl, Charles, Histoire de l’empire byzantin, 12-e, Éd. Paris, 1934,
p.66
Chalkokodil, Laonik, Expuneri istorice, Ed. Academiei RPR, București 1958, p. 75
4. Diehl, Charles, Histoire de l’empire byzantin, 12-e, Éd. Paris, 1934,
p.208-209
Ducas, Mihail, Istoria turco-bizantină, Ed. Academiei RPR, București 1958, p.
89
Ducas, Mihail, Istoria turco-bizantină, Ed. Academiei RPR, București 1958, p.
95
7. Diehl, Charles, Constantinople, Editeur Laurens, Paris 1924, p. 43
CAPITOLUL III
Renașterea apuseană
3.1. Completarea culturii apusene cu cea răsăriteană: Renașterea
Deși strâmtorat în Asia tot mai mult de turci, iar în Balcani de statele sârb și bulgar, Imperiul bizantin a putut desfășura și în timpul dinastiei Paleologilor o mișcare culturală foarte înfloritoare, pe care a transmis-o apoi și celorlalte state și Bisericii ortodoxe. E adevărat că ultimele două veacuri de existență ale Imperiului bizantin au fost zguduite de crize interne foarte puternice de natură politică, socială și religioasă, spre a numai vorbi de cataclismele de pe la mijlocul secolului al XIV-lea: ciumă, cutremure și altele. Cu toate acestea, deși restrâns teritorial și militar, înainte de a sucomba, Bizanțul și-a mai încordat o dată toate puterile sale, cum se exprimă bizantinologul francez Charles Diehl, spre a mai arunca o ultimă strălucire peste întreaga lume. Am putea spune chiar că epoca aceasta depășește pe cele anterioare, dacă ținem seama că Bizanțul și-a creat acum filiale culturale și artistice atât de importante ca: Thesalonicul, Athosul, Mistra și Trapezuntul, ca și tot atâtea focare de lumină în statele sârb, bulgar, român și rus.
La Universitatea din Bizanț, reînființată de Mihail VIII Paleologul veneau tineri chiar și din Italia, nu numai din Grecia, Cipru, Asia Mică și Balcani. Filologia predată de profesori ca Maxim Planudis, Manuel Moschopulos, Demetrios Triklinios și mai ales Teodor Metochites, era întrecută doar de filosofia platonică și aristotelică predată de marii cugetători și comentatori Nikifor Grigoras, Gheorghe Ghemistos Plethon, Ghenadie Scholarios și de mitropolitul Visarion al Niceei, toți trei din secolul al XV-lea, primul platonizant, ceilalți doi aristotelizanți. Retorica elegantă se cultivă atât în țară cât și în străinătate, unde se trimiteau manuscrise din clasicii eleni. Va rămâne una din gloriile nepieritoare pentru Bizanț grija de a fi păstrat și transmis lumii întregi, prin Renașterea și Umanismul italian, cultura clasică a Antichității –care niciodată n-a fost întreruptă în Bizanț –și în genere, cea mai mare parte
din zestrea culturii creștine cu formele ei de viață multiple: artistică, științifică. Istoricii profani ne înfățișează frământările politice ale celor două partide: aristocrat și democrat, mulțimea schimburilor comerciale cu orașele italiene, sau căsătoriile și călătoriile după ajutor apusean ale ultimilor împărați bizantini. În sfârșit, isihasmul, politica unionistă și renașterea artistică atât de înfloritoare vor umple cele două veacuri (al XIV-lea – al XV-lea) cu tot atâția învățați și opere rămase nemuritoare.
În general, se poate spune că Bizanțul a fost, în tot cursul Evului Mediu, cel mai cult dintre state, cu viața citadină și culturală cea mai progresistă. Băile, spitalele, finețea manierilor, arta și nivelul discuțiilor filosofice și teologice depășeau tot ce era pe atunci mișcare culturală în alte țări. Că până și în pragul agoniei sale politice viața bizantină era dominată îndeosebi de pasiunea religioasă e adevărat, după cum e adevărat și faptul că totul era subordonat teologiei și polemicii, chiar și politicul și economicul. Pecetea culturii bizantine se vede în întreaga dezvoltare ulterioară a Apusului și mai ales a statelor ortodoxe, unde spiritul acestei culturi dăinuie până astăzi. Urmașele Bizanțului au ajuns și ele la o înflorire necunoscută până atunci.
În veacul al XV-lea istoria bizantină e continuată de Laonik Chalkokondyl, Dukas, Kritobul din Imbros și Gheorghe Sphrantzes; alți cronicari ca Ioan Kananos și Ioan Anagnostul ne dau doar monografii, cel dintâi despre asediul nereușit din 1422 al Constantinopolului de către Murad al II-lea, celălalt despre ocuparea în 1430 a Thesalonicului de turci. Afară de Kritobul, scrisul acestor istorici este naționalist, oarecum confesional și deci destul de parțial, lucru care ne justifică când ne gândim la faptele pe care le descriu, adică cruzimea turcilor și nepăsarea europenilor, care au lăsat să cadă Bizanțul, acest stâlp al culturii. Laonik Chalkokondyl e singurul atenian cunoscut în literatura bizantină. Emigrat în Italia, unde fratele său Dumitru îngrijea ediția Iliadei, s-a întors apoi în Grecia, unde e folosit de două ori ca ambasador de sultanul Mahomed al II-lea, care îl și pune în temniță de două ori. Opera sa „Istoria” tratează destul de obiectiv istoria bizantină dintre 1298-1463, insistând îndeosebi asupra cuceririlor turcești din Balcani și asupra legăturilor lor cu puterile Apusului, fapt pentru care opera sa e importantă pentru istoria bisericească și plină de amănunte, mai ales prin descrierile călătoriei făcute în scopul cererii de ajutor contra turcilor.
Pe toți îi depășește într-un fel Gheorghe Sphrantzes, fost mare demnitar la curtea lui Manuel al II-lea Paleologul și a fiului său Constantin, pe care l-a salvat odată din mâinile turcilor. Martor la ocuparea capitalei și ajuns prizonier, Sphrantzes reușește să fugă în Peloponez, la Mistra, iar când turcii ajung și acolo, fuge în Veneția și apoi
la Roma, de unde s-a retras apoi în insula Corfu unde își scrie „Cronica” sau „Istoria”. Cu ură contra turcilor, cărora de atunci le-a prezis căderea, și contra latinilor, pe care îi combate pentru greșită opinie că Bizanțul ar fi căzut fiind pedepsit de Dumnezeu pentru păcatele sale, „Istoria” lui Sphrantzes rămâne ca o ultimă încoronare a istoriografiei bizantine.
Filosofia și teologia speculativă au fost reprezentate în secolul al XV-lea de Ghenadie Scholarios și de Visarion, mitropolitul Niceei, alături de un șir întreg de cugetători ca Teofan al Niceei și mai ales Ghemistos Plethon, pe care auzindu-l florentinii vorbind cu atâta însuflețire despre elevul lui Socrate, au rămas entuziasmați și au căutat să pună în aplicare ideile lui platonizante, înființând celebra Academie din Florența. Operele complete ale lui Ghenadie Scholarios ne arată pe viitorul patriarh al Constantinopolului ca pe un teolog profund, nu numai ca erudit cunoscător a lui Aristotel și susținător al ortodoxiei în fața sultanului cuceritor, Mahomed al II-lea, ci și ca pe un teolog polemist de primă mână, cu tratate contra latinilor despre purcederea Sfântului Duh, despre predestinație, contra iudeilor.
Un talent literar deosebit și o erudiție impresionantă a dovedit mitropolitul Visarion al Niceei, ajuns după unire cardinal, episcop și patriarh latin de Constantinopol și chiar căpetenia cardinalilor, puțin lipsind să ajungă și papă. A murit la 18 noiembrie 1472 la Ravena. Fusese foarte bogat, adunase o bibliotecă foarte mare pentru vremea aceea pe care a lăsat-o prin testament Veneției (biblioteca Marciană), unde se păstrează și astăzi, fiind una din primele biblioteci publice din lume. În casa lui se adunau cei mai mulți oameni ai vremii din Italia, asupra cărora a avut o influență deosebită; este socotit unul din marii cititori ai mișcării umaniste, deși multe din scrierile sale se scăldau mai mult în platonism decât în creștinism. Aici trebuie amintiți și grecii refugiați în Italia în secolul al XV-lea ca: Manuel Hrysoloras, Gheorghe de Trapezunt, Gheorghe Amiruțis din Trapezunt, Arghiropoulos, Constantin Lascaris și alții, care duc cu ei, alături de Plethon și de cardinalul Visarion, gustul pentru cultura clasică și bizantină făcând astfel ca Renașterea să nu (mai) fie doar un fenomen cultural italian ci să poarte și o vizibilă amprentă a culturii bizantine.
Dintre scrierile cardinalului Visarion, afară de cele filologice, care sunt cele mai numeroase, amintim tratatele despre unirea Bisericilor, discursul dogmatic prin care combate pe Marcu Eugeniu, apoi numeroase scrieri polemice, exegetice, epistole. Operele lui nu sunt încă pe deplin cunoscute, întocmai ca și ale celorlalți mari scriitori ai Bizanțului, deși catolicii l-au studiat mult și publică o revistă care-i poartă numele („Bessarione”, Florența).
În condiții externe mult mai favorabile decât în Orient, cu o papalitate și un cler dominat de spiritul aspru al reformei de la Cluny, mai târziu cu universitățile și cu ordinele sale călugărești predicatoare, Apusul își desfășoară viața sa bisericească și teologică cu totul altfel decât Răsăritul. Dar chiar dacă școlile catedrale și mănăstirești vor fi destul de numeroase, iar universitățile vor ajunge până la 1400 la numărul de 44, totuși Apusul nu depășește cultural Răsăritul, care va copleși și va impresiona pe cruciați și pe urmașii lor cu splendorile și rafinamentul unei culturi și arte superioare, împrumutându-le sub aspect teologic speculativ sintezele lui Ioan Damaschin ca temă pentru „Sumele” lui Tomas de Aquino, cât și pe Dionisie Areopagitul pentru teologia contemplativă. Cu toate acestea, numărul mare al școlilor și școlarilor, ca și organizarea lor mai practică decât în Orient, fac mai vestite ulterior instituțiile culturale și bisericești ale Apusului decât ale Răsăritului.
Metoda de predare era cea discursiv-națională, deci scolastică și dialectică. Se căuta expunerea sistematică și filosofică a credinței, pe baza logicii formale a lui Aristotel. Dogmele se demonstrau prin silogisme. Ideea de ordine rațională și de sistem logic trece prin toată dogmatica, morala, dreptul canonic, deci inclusiv și prin ordinea socială și statală a Bisericii Apusene. Teologia scolastică a fost asemănată cu catedralele gotice în care fiecare amănunt arhitectonic și sculptural este în așa fel împletit (îmbinat) încât îți dă impresia unei monumentale încordări omenești în urcuș spre cer.
Tipic medievală și strâns legată de concepția juridică romană, care era dominantă și în relațiile dintre cavalerii medievali, este concepția de satisfacție inaugurată de teologia lui Anselm de Canterbury, fondatorul scolasticii, și care a dus mai târziu la abuzurile indulgențelor. Această concepție va nemulțumi pe mulți credincioși medievali, făcându-i să întreprindă mișcări reformatoare în Biserică.
Mijloacele cele mai potrivite pentru promovarea culturii teologice au fost universitățile, care au crescut liber și neoficial din vechile școli catedrale și mănăstirești prin talentul și capacitatea unora din dascălii mari. De pildă Universitatea din Paris a luat ființă la începutul secolului al XII-lea din catedrala Notre Dame și mănăstirile Sainte Géneviève și Saint Victor. Durata școlarizării ajungea uneori până la 10-15 ani. Erau organizați într-un fel de breaslă sau corporație privilegiată, de profesori și studenți, cu statute și cu viață aparte, privilegii îngustate oarecum în secolele XIII și XIV, când ordinele călugărești vor să pună mână pe conducerea lor și când în cadrul aceleași școli se organizează, în sens modern, facultăți diferite, ca unități aparte.
În Paris se preda teologie și filosofie, mai târziu și medicină și drept. E greu de stabilit ordinea în care s-au înființat universitățile. Pentru medicină activa încă din secolul al XI-lea cea din Salerno (Italia), pentru drept aproape toate celelalte universități italiene, în frunte cu Bologna, de unde papii își recrutau curialii și fiscalii, atât de necesari întreținerii puterii lor absolute. Până la 1250 erau 20; în 1400 numărul lor crescuse la 44. Universitățile germane apar în secolul al XIV-lea: Praga 1348, Viena 1365, Heidelberg 1386.
În genere știința teologică a veacurilor XI-XIII a parcurs în Apus drumuri paralele: scolastic, mistic și pozitivist, trei etape: urcuș, culme și declin. Primele două sunt ușor sesizabile, ultimul se întrezărește limpede în scolastica scotistă, în mistica germană și în scrisul criticist al lui Dante Alighieri, care anunță „vita moderna, vita nova”, epoca de criză spirituală a veacurilor XIV și XV.
Dacă veacurile XI-XIII se caracterizau prin ordine și unitate de concepție atât în teologie, cât și în viață, unde unei singure voințe divine, reprezentate prin teocrația papală, se supunea totul, individ și colectivitate, Biserică și stat, veacurile XIV și XV se caracterizează tocmai prin lipsă de unitate, prun crize și sfâșieri interioare: criză în problema cunoașterii, unde nominalismul aduce conflict între teologie și filozofie, criză în viața interioară a Bisericii, unde exilul babilonic și marea schismă a papalității au adus la suprafață ideea reformării Bisericii pe bază sinodală, în sfârșit, criză între Biserică și stat, pentru că odată cu formarea orașelor, statelor și literaturilor naționale sacerdoțiul și imperiul apar ca două realități cu totul independente; scriitorii ies tot mai mult de sub ascultarea papalității, se laicizează, se strâng în jurul rigilor și parlamentelor, luptând chiar cu dușmănie contra pretențiilor universaliste ale papalității.
Scolastica și mistica au avut și acum reprezentanții lor destul de numeroși și de activi, căci înmulțirea vertiginoasă a universităților între 1348-1450 a făcut să crească numărul intelectualilor și scriitorilor de toate nuanțele. Aproape tot ce s-a scris în perioada aceasta în scolastică poartă pecetea înclinării spre sofisme și subtilități sterile și spre apărarea obosită și forțată a unei „tradiții” care a ajuns să nu mai fie crezută și contra căreia critica filologic-istorică a umanismului va începe să-și reverse ironia și sarcasmul său răzbunător.
Paralel cu decadența scolasticii și cu înflorirea teologiei contemplative și practice, se dezvoltă în Europa veacurilor al XIV-lea – al XV-lea Umanismul și Renașterea. Fie că le înțelegem ca pe o manifestare a individualismului în viața politică, socială, religioasă, dar mai ales artistică și literară, cu orientare spre spiritul antichității nou
descoperite, fie că vedem în ele tendințele medievale mistic-religioase ale sufletului însetat după epoca de aur, după renaștere (în care sens s-au manifestat Ioachim de Flora, Francisc de Assisi), fie în emanciparea spiritului laic, prin mijlocirea literaturii cavalerești a trubadurilor și mai ales a romanelor populare, sau începutului de trezire națională, fie, în sfârșit, că le-am atribui cauzelor economice capitaliste, prin desființarea economiei rurale și a statului feudal fărâmițat și prin înlocuirea lui cu o economie de schimb care a dus la centralizarea puterii de stat și la crearea țărilor moderne, oricum le-am lua, Renașterea și umanismul constituie fenomene cu multiple influențe în viața culturală și teologică a vremii.
Că aceste fenomene trebuie duse mult mai înapoi până în Evul Mediu (protorenaștere), sau trebuie mărginite la veacurile al XIV-lea – al XV-lea, este indiferent, după cum iarăși este indiferent că prin umanism înțelegem mai mult un raport personal, literar sau pedagogic față de cultura greco–romană, pe când Renașterea constă îndeosebi în reînvierea operelor politice, culturale, artistice în spiritul antichității. În fond, avem de-a face cu un istoric foarte complex, sesizabil în astea după forme noi și în nemulțumirea cu cele vechi; de aici simțul critic și științific care duce la o mulțime de descoperiri și invenții, precum și la schimbarea mentalității și a concepțiilor de viață deosebite de Evul Mediu. În această privință, desigur că și latura materială (înflorirea orașelor italiene prin comerțul cu Orientul Mediteranei grecești și mahomedane) își are partea sa de contribuție, după cum tot contactului cu Bizanțul se datorează în mare parte și latura spirituală și descoperirea bunurilor culturii clasice antice și imitarea temelor artistice în creațiile Protorenașterii. Spiritul Renașterii, îndrăgostit de frumosul naturii și al vieții pământești și încrezător în puterea rațiunii, care vede în om un atotputernic, se opune astfel cugetării medievale care subordona totul vieții de dincolo, omul și viața lui fiind doar umbre trecătoare de la pământ la cer.
3.2. Renașterea și umanismul
În Evul Mediu, forțele au fost concentrate parcă lăuntric, spiritual, în exterior, însă ele nu s-au manifestat suficient. Dar Evul Mediu s-a încheiat prin Renașterea medievală creștină, când cultura vestică europeană a atins punctul maxim al dezvoltării sale. Aici trebuie inclusă Renașterea timpurie a Italiei mistice, la începutul căreia s-au aflat prorocirile lui Ioachim de Flora, sfințenia lui Francisc de Assisi, genialitatea lui Dante. Aceasta este Renașterea medievală creștină, de care sunt legate pictura lui Giotto și întreg curentul perioadei inițiale a artei italiene. Este unul dintre cele mai neobișnuite momente ale culturii spirituale occidentale. Acum s-a pus măreața sarcină a renașterii pur creștine și s-a fundamentat umanismul pur creștin, deosebit de umanismul noii istorii, care va debuta ulterior. Acest umanism creștin este lucrul cel mai de preț pe care ni l-a dat cultura spirituală a Europei occidentale. Întreg proiectul medieval al culturii religioase, cel mai măreț poate din istorie, prin profunzimea sa, prin anvergura lui universală, prin zborul visării, de care era legată această cultură ce pretindea să înfăptuiască împărăția lui Dumnezeu pe pământ în cea mai măreață frumusețe văzută vreodată pe lume, în care exista deja o întoarcere parțială la fundamentul antic, fiindcă orice renaștere înseamnă o înapoiere la izvoarele grecești ale culturii –acest proiect măreț al culturii religioase n-a reușit, iar împărăția medievală a lui Dumnezeu nu s-a înfăptuit și nu putea să se înfăptuiască. Marile realizări ale Renașterii creștine au fost neobișnuite, pentru că neobișnuită a fost sfințenia Sfântului Francisc de Assisi și genialitatea lui Dante. Însă a fost o experiență spirituală creatoare, din care s-a evidențiat faptul că umanitatea nu putea merge pe cale predictată tuturor de către conștiința medievală. Următorul pas a însemnat separarea și îndepărtarea de cultura medievală. A fost o altă cale, pe care nu s-a înfăptuit o Renaștere creștină, ci una în multe privințe anticreștină. În Renaștere a acționat umanismul creștin al perioadei timpurii, dar și umanismul anticreștin. Aceasta este tema centrală a întregii filosofii a istoriei, tema destinului omului. Acesta este unul dintre momentele hotărâtoare din destinul omenirii. Conștiința medievală includea în sine anumite insuficiențe și neajunsuri, care trebuiau să fie dezvăluite la sfârșitul Evului Mediu și la începutul timpului nou. Insuficiența conștiinței medievale constă, înainte de toate, în faptul că n-a fost dezvăluită în chip autentic forța liberă și creatoare a omului. În lumea medievală, omul, n-a fost lăsat în libertate pentru lucrarea sa liberă, creatoare, pentru edificarea liberă a culturii. Experiența noii istorii nu înseamnă altceva decât experiența deschiderii libere a forțelor umane.
Întreaga nouă istorie este o perioadă renascentistă de istorie. O perioadă istorică aflată sub semnul liberalizării forțelor creatoare omenești, al descentralizării spirituale, al diferențierii tuturor sferelor vieții sociale și culturale, când toate domeniile culturii umane devin autonome: știința, arta, viața statală, viața economică, întreaga viață socială și întreaga cultură. Acest proces de diferențiere și de autonomie constituie ceea ce se numește secularizarea culturii umane. Toate sferele vieții sociale și culturale încetează a mai fi legate între ele și devin libere. Este caracteristica principală a întregii noi istorii. Trecerea de la istoria medievală la cea nouă înseamnă o anume întoarcere de la divin spre uman, de la profunzimea divină, de la concentrarea înăuntru, de la miezul spiritual către afară, înspre relevarea culturală exterioară.
Burckhardt spune că în epoca Renașterii a avut loc descoperirea omului, a individului. Dar ce înseamnă această descoperire a omului? Este mai corect spus că omul lăuntric a fost descoperit în epoca Evului Mediu, întrucât atunci omul s-a aflat în centrul credinței și al concepției creștine asupra lumii, însă atitudinea față de om a fost cu totul alta decât în epoca Renașterii. Epoca Renașterii ne dezvăluie din nou un om natural, în timp ce creștinismul a dezvăluit omul spiritual.
Îndreptarea spre natură a constituit unul din fundamentele vieții antice. De aceea, orientare spre natură a noului om a fost în legătură cu orientarea spre Antichitate. Renașterea nu înseamnă altceva decât o întoarcere a omului la natură și o întoarcere a sa la Antichitate. Această întoarcere spre temeiurile naturale ale vieții umane, deschiderea forțelor creatoare în sfera naturală creează terenul pentru umanism. Conștiința umanistă, care a luat naștere prin dubla întoarcere spre Antichitate și spre natură, l-a reorientat pe om de la chipul său spiritual spre cel natural.
Este semnificativ că tocmai în Italia, acolo unde s-a petrecut înflorirea forțelor umane libere și creatoare, nu a existat o revoltă directă împotriva creștinismului. În esență, Italia a păstrat întotdeauna legătura sa cu Antichitatea prin Roma, nu s-au pierdut niciodată legăturile cu ea, iar antichitatea n-a fost străină de istoria italiană. În Renașterea italiană nu a apărut ruptura de Biserica romano-catolică, ci a existat o stranie coexistență cu credința catolică. Această coexistentă a mers atât de departe, încât papii au fost ocrotitorii Renașterii. Spiritul renascentist se manifestă cu o forță neobișnuită la Vatican.
În ce constă esența raportării la natură și la antichitate? Această raportare a însemnat o căutare a formelor perfecte în toate sferele creației umane. Acest principiu formal din creația umană înseamnă totdeauna recurs renascentist la Antichitate. Pentru întreaga structură a culturii eline este esențială preponderența formei, care atinge o desăvârșire imanentă.
Orice încercare de structurare a gândirii, a creației artistice, a vieții juridice și statale este un recurs la Antichitate. Ea există chiar și în gândirea patristică, întrucât în cadrul acesteia s-au făcut raportări la Platon și Aristotel, iar conținutul spiritual creștin a fost influențat de ideile eline. Însă cu mult mai puternică a fost raportarea la formele antice la începutul timpurilor noi. Căutarea de noi forme perfecte are un dublu caracter. Se raportează direct la arta antică, la filosofia antică, al statul antic. Pe de o parte, sunt căutate formele absolute în natura însăși. Renașterea l-a întors pe om spre natură în așa fel, încât investigațiile creatoare i le-a îndreptat spre descoperirea formelor perfecte în natura însăși și prin natură. Direcțiile artei sunt hotărâte dinainte de către căutarea izvorului desăvârșirii în formele desăvârșite ale naturii însăși. Întreaga artă a Renașterii învață desăvârșirea formei atât de la natură, cât și de la arta antică. În aceasta constă esența profundă a spiritului renascentist.
În Renaștere s-a petrecut un conflict furtunos și pătimaș între conținutul spiritual al vieții creștine și formele antice etern regeneratoare, aflate și ele în eternă regenerare. În Renaștere, se îmbină conștiința transcendentă creștină cu conștiința imanentă a naturalismului antic. Nici o clipă, Renașterea n-a fost integrală, n-a putut fi o întoarcere la păgânism. Întreaga Renaștere, bazată pe conflictul furtunos dintre principiile păgâne și cele creștine din natura umană, ca principii eterne, imanente și transcendente, a fost extraordinar de complexă. Toate acestea dezmint vechea opinie că Renașterea a însemnat o înviere a păgânismului, că în Renaștere a renăscut bucuria păgână a vieții, îndreptată spre naturală, că omul renascentist a rupt-o definitiv cu principiile creștine și că întreaga epocă a purtat o tentă de culoare unică. Istoricii culturii recunosc acum că Renașterea este o ciocnire furtunoasă a două principii, că în ea sunt deopotrivă de puternice principiile păgâne și cele creștine.
Întoarcerea la fostele epoci de creație nu înseamnă că ele se repetă pur și simplu, ci că se produce o refracție a vechilor și eternelor principii. Renașterea nu a fost o simplă repetare, o simplă întoarcere spre creația antică, ci o interpretare originală a formelor antice într-un spirit nou care a schimbat toate rezultatele. Asemănarea dintre antic și renascentist a fost exagerată. Platonismul epocii Renașterii seamănă prea puțin cu platonismul antic. Există o apropiere exterioară înșelătoare. În realitate, întreaga cultură creatoare din epoca Renașterii este cu mult mai puțin perfectă decât cultura creatoare din perioada de înflorire a culturii eline, care, niciodată poate în istoria omenirii, n-a fost depășită și care, totuși,
este mai bogată în căutările ei și mult mai complexă decât cultura greacă, simplă și integrală.
Spiritul lăuntric al noii istorii, spirit care a inspirat Renașterea și a continuat să inspire întreaga perioadă renascentistă, nu numai secolele al XV-lea și al XVI-lea, ci întreaga nouă istorie, a ajuns abia acum la final. Acest spirit este umanismul. Acesta s-a situat la baza noii concepții despre lume. A început o nouă eră, umanistă. A început renașterea. Nu numai în Italia, ci în întreaga Europă. Renașterea se repetă în toate țările europene, dar înflorirea maximă a perfecțiunii ei s-a manifestat în Italia.
După sens și chiar după denumire, umanismul înseamnă înălțarea omului, așezarea sa într-o poziție centrală, revolta, afirmarea și dezvăluirea sa. Aceasta este una din laturile umanismului. Se afirmă că umanismul a descoperit individualitatea umană, că a pus-o în mișcare deplină, a eliberat-o de acea subjugare caracteristică vieții medievale, a direcționat-o pe căile libere ale afirmării de sine și ale creației. Însă în umanism acționează și un principiu total opus. În umanism există o bază nu numai pentru înălțarea omului, nu numai pentru dezvăluirea forțelor creatoare ale omului, dar și pentru oprimarea, pentru secarea creației, pentru istovirea omului, pentru că umanismul, întorcându-l pe om la natură, a mutat centrul de greutate al personalității lui din interior la periferie.
Umanismul străbate diferite stadii. Cu cât este mai aproape de sursele creștine, catolice și, în același timp, antice, cu atât este mai puternică și mai remarcabilă creația umană. Cu cât se depărtează de Evul Mediu creștin, cu atât se rupe de fundamentele antice, cu atât mai mult îi secătuiesc forțele creatoare și slăbește frumusețea spiritului uman. Este una din cele mai neîndoielnice și, totodată, paradoxale situații care se dezvăluie în noua istorie. De aceasta este legată o neconcordanță primejdioasă între începutul și sfârșitul umanismului, între începutul, din care a înflorit renașterea, când se mai simțea încă această bază medievală, creștină, catolică a personalității umane și mai exista legătura cu Antichitatea, și acel sfârșit al umanismului, când se săvârșește o ruptură tot mai mare cu baza catolică medievală și cu Antichitatea. Cu cât omul se depărtează în calea sa istorică și în conștiința sa de principiile medievale, cu atât mai mult se depărtează și de principiile antice, trădând preceptul inițial al Renașterii. Astfel se încheie noua istorie impregnată de spiritul renascentist. Acum are loc epuizarea definitivă a umanismului, istovirea și dispariția Renașterii.
3.3. Originea noțiunii de „Renaștere”
Noțiunea de Renaștere, atât de sugestivă prin aspirațiile și nădejdile pe care le evocă, a avut, din secolul al XV-lea până în zilele noastre, cele mai diverse semnificații. Fiecare epocă i-a atribuit un conținut diferit, după interesele și prejudecățile sale dominante. Istoria diferitelor interpretări ale Renașterii rezumă evoluția studiilor care i-au fost consacrate și relevă substratul social al reacțiilor pe care le-a provocat.
În înțelesul actual de perioadă istorică, noțiunea de Renaștere datează de-abia de un secol. Primul care a întrebuințat-o în acest sens a fost istoricul francez Jules Michelet. El a intitulat volumul al VII-lea din Istoria Franței, consacrat secolului al XVI-lea, La Renaissance (1855) și i-a definit conținutul prin formula celebră „descoperirea lumii, descoperirea omului”. Michelet a făcut astfel din Renaștere o perioadă istorică, distinctă de Evul Mediu, i-a fixat limitele cronologice (valabile pentru Franța) la secolul al XVI-lea și a aplicat-o Europei întregi. Prin aceasta, Michelet a marcat un moment decisiv în evoluția concepției despre Renaștere.
Succesul prodigios al termenului și al definiției lui Michelet se datorează însă operei istoricului elvețian Jacob Burckhardt1: Cultura Renașterii în Italia (1860). Burckhardt a adoptat definiția lui Michelet, dar a precizat-o și a adâncit-o. El a explicat geneza Renașterii prin îmbinarea geniului poporului italian cu spiritul antic și a descoperit trăsătura fundamentală a epocii în triumful individualismului, ale cărui manifestări le-a urmărit în toate domeniile vieții, dar mai ales în litere și arte. Concepția lui Burckhardt a făcut epocă și, timp de o jumătate de veac, a dominat istoriografia burgheză, determinând orientarea și spiritul cercetărilor asupra Evului Mediu și asupra Renașterii.
Expresiile rinascita, renaissance, reformatio erau cunoscute încă din secolul al XV-lea, dar se aplicau la formulele intelectuale și artistice ale culturii, considerate autonom și distinct unele de altele, și asociate cu cultura antică. De la Petrarca la Machiavelli și Erasmus, Renașterea s-a definit ca o restaurare a Antichității clasice după o lungă perioadă de decădere și întuneric. Un umanist francez, Nicolas Bourbon, a exprimat puternic acest contrast: „Până acum noi am trăit ca niște orbi, conduși de orbi. Noi n-aveam în minte decât silogisme întortochiate, sofisme de tot felul, prostii anoste, vorbe goale, fumuri și nebunii”.2 Umaniștii Renașterii au avut impresia că ei trăiesc în mijlocul unei epoci de aur, în care descoperirea Antichității clasice a împrăștiat întunecimile „gotice”.
Contrastul dintre viața nouă a Renașterii și letargia Evului Mediu a fost puternic reliefat de primul biograf al artiștilor italieni, Giorgio
Vasari, care a scris istoria artelor italiene, de la „renașterea artelor” până în 1560. Vasari începe istoria artelor cu Giotto prin care, la sfârșitul secolului al XIII-lea, „maniera bizantină s-a stins și a început una nouă”.
În Franța, de asemenea, cuvântul la renaissance era răspândit înainte ca Michelet să-l fi aplicat secolului al XVI-lea. Montesquie a vorbit de „renașterea vechiului drept francez (la renaissance de notre vieux droit françois), iar Voltaire a salutat în epoca lui Francisc I „renașterea literelor până atunci disprețuite” (la renaissance des lettres jusqu’ alors méprisées). Toate aceste expresii se raportează la un gen de activitate particulară și restrânsă (religie, arte, științe, litere) și înseamnă restaurare, reînflorire, reînviere, impuls nou de viață.
Un pas mai departe s-a făcut când Italia a secularizat termenul, dându-i o accepție politică și națională. Pentru italieni, renașterea Antichității clasice era restaurarea trecutului lor național. Florența s-a proclamat totdeauna cu mândrie fiica Romei. Nici în celelalte state italiene, chiar în timpul republicilor urbane din secolele al XII-lea și al XII-lea, cu tot particularismul îngust al perioadei feudale, nu se stinsese ideea că, în timpul romanilor, a existat o altă viață, mai largă, mai puternică și mai glorioasă, atestată de ruinele monumentelor și de mărturiile scriitorilor. Această viață a fost distrusă de barbari; artele, literele și științele au fost părăsite și Italia a trecut printr-o epocă de decădere, până când descoperirea literelor antice în secolul al XIV-lea a împrăștiat întunecimile „gotice”.
Noțiunea de renaștere apare deci în corelație cu ideea Evului Mediu, considerat ca o perioadă de barbarie și întuneric, care, pentru umaniști, desparte Antichitatea de vremea lor.
Ideea că gloria trecutului, întunecată de invaziile „barbare”, poate fi adusă din nou la lumină și credința că vechile comori de frumusețe și adevăr pot fi reconstituite din manuscrisele vechi au dat un nou și puternic imbold studiilor clasice. De la Petrarca încoace, învățații s-au întors cu încredere și însuflețire spre scriitorii antici și, din contactul cu literatura antică, înțeleasă tot mai bine din generație în generație, a rezultat conștiința deosebit de prețioasă că vremurile se schimbă.
Tot ca urmare a acestei noi experiențe, prezentul s-a înfățișat sub forma unei restaurări. După perioada de decădere care durează de la invazia „barbarilor”, prezentul trebuie să fie o perioadă de reînnoire, de reînflorire, de renaștere. Nu e de mirare că umaniștii din secolele al XV-lea și al XVI-lea s-au servit de această imagine ori de câte ori voiau să exprime transformarea care se petrecea sub ochii lor.
Începând cu secolul al XV-lea, fiecare perioadă istorică și-a marcat tendințele prin poziția pe care a luat-o față de Renaștere. Curentul clasic
din secolul al XVII-lea și filosofia raționalistă din secolul următor, care reprezentau ideologia burgheziei în Renaștere restaurarea literelor clasice și zorile vremurilor moderne.
Romantismul sentimental, care i-a urmat Sfintei Alianțe, a reluat și dezvoltat aceste idei, făcând din Evul Mediu un parapet, la adăpostul căruia adepții lui și-au lansat săgețile împotriva „erezilor” moderne. Romanticii reacțiunii care vedeau în Evul Mediu o epocă de autoritate și de ordine, de creație a catedralelor gotice și a poemelor epice nu puteau considera Renașterea decât o aberație, generatoare de anarhie.
Lupta burgheziei franceze împotriva reacțiunii a determinat, la mijlocul secolului al XIX-lea, o înflorire extraordinară a studiilor istorice. Reprezentanții ideologiei burgheze au făcut din istorie un arsenal de arme în lupta împotriva reacțiunii. Privilegiile nobilimii erau înfățișate ca produse ale cuceririi și violenței. De pe această poziție, Evul Mediu nu putea apărea decât ca o epocă de barbarie și de uzurpare violentă, iar Renașterea ca o reacție împotriva tuturor instituțiilor și ideilor Evului Mediu. Calea spre reabilitarea Renașterii, în spiritul umaniștilor din secolele al XV-lea și al XVI-lea, era deschisă.
3.4. Visurile Renașterii: Cruciadă și Imperiu –mituri muribunde
Larg folosită, expresia oarecum ambiguă „om al Renașterii” este prezentă în literatură și istoriografie în conexiune cu diverse interpretări ale unei perioade istorice precise, Renașterea, plasată aproximativ între jumătatea secolului al XIV-lea și mai apoi s-a răspândit în Europa. Cu timpul trecând de la orașele-stat italiene la alte țări europene, aceste figuri și trăsături aveau să se modifice la rândul lor, adesea chiar în mod radical. Astfel, răspândirea în afara Italiei a unor idei și teme proprii Renașterii italiene avea să continue pentru multă vreme, sub multiple înfățișări, dincolo de obișnuitele hotare cronologice, de-a lungul întregului secol al XVII-lea.
Încă de la originile Renașterii, ideea de a se naște întru o nouă viață a însoțit ca un program și ca un mit, diferitele aspecte ale acestei mișcări. Ideea că o nouă epocă și vremuri noi se născuseră circulau asiduu în secolul al XV-lea, încât unii istorici au insistat îndelung asupra ei, ajungând să o considere una dintre trăsăturile particulare ale întregii perioade. Dacă o astfel de concluzie este foarte discutabilă, trebuie în schimb să se țină seama că ceea ce renaște, se reafirmă și se glorifică nu este numai, și nu în primul rând, lumea valorilor antice, clasice, grecești și romane, față de care există, într-adevăr, o întoarcere pragmatică. Deșteptarea culturală ce caracterizează Renașterea încă de la început reprezintă, înainte de toate, o reînnoită afirmare a omului, a valorilor umane, în domenii multiple: de la arte la viața civilă. Nu întâmplător, ceea ce frapează mai cu seamă la scriitori și istorici este această preocupare pentru oameni, pentru lumea lor, pentru activitatea lor în lume.
Renașterea propriu-zisă, „marea” Renaștere, este foarte scurtă în comparație cu Evul Mediu: ocupă ceva mai mult de două secole. Rădăcinile ei sunt italiene, și nu trebuie confundată cu unele fenomene medievale, asemănătoare din anumite puncte de vedere, cum sunt numeroasele renașteri începând cu perioada carolingiană, apărute în alte locuri, diferite, chiar dacă nu lipsesc unele analogii și chiar influențe. Totuși, în cazul lui Petrarca, schimbările în planul culturii și al sensibilității sunt evidente, căutând și găsindu-și ecou în evenimente de rezonanță profundă, care depășesc cu mult hotarele naționale și limitele fenomenelor literare.
Prin urmare, circa de două secole și jumătate reprezintă durata Renașterii, în vreme ce mai cu seamă unele orașe-stat italiene reprezintă locul ei de naștere. Acestea sunt coordonatele în interiorul cărora se cuvine căutat și situat omul Renașterii: adică o serie de figuri care, în
activitățile lor specifice, reprezintă toate, în mod asemănător, niște caracteristici noi: artistul, care nu este artizanul unor opere originale, ci care prin antichitatea sa, își transformă poziția socială, intervine în viața cetății; umanistul, notarul, juristul, care devin autorități; arhitectul, care tratează cu principele.
Renașterea s-a definit ca o mișcare îndreptată spre trecut –demers aparent opus celui al lumii noastre moderne îndreptat spre progres. Renașterea a dorit o întoarcere la izvoarele gândirii și frumuseții.
Oamenii Renașterii au fost mari constructori de proiecte. Această perioadă, realistă din multe puncte de vedre, care i-a dăruit pe Comines, Macchiavelli și Guicciardini, care a văzut Roma prădată și comerțul cu negri luând amploare, a fost una din vârstele de aur ale utopiei.
Mitul cruciadei era muribund, iar vremea marilor cavalcade prin Țara Sfântă și pelerinajele „ciobănașilor” era depășită. După veacul al XIV-lea, cruciada supraviețuia, schimbându-și înfățișarea: devenise defensivă, forțându-se zadarnic la Nicopole în 1396 și la Varna în 1444 –să frâneze avansarea turcească. Adevărata oprire nu urma să se producă decât la Lepanto în 1571 și mai apoi la Viena în 1683. Totuși, unele spirite himerice mai visau la acțiuni fulger în Orient și la o imposibilă reluare a Constantinopolului sau a Ierusalimului: Pius al II-lea, Carol al VIII-lea, mai târziu Părintele Joseph, confident al lui Richelieu. Numai că Pius al II-lea a murit descurajat la Ancona, în 1464, înainte de îmbarcare; Carol al VIII-lea, care preluase titlul de „împărat al Constantinopolului” a avut mult de lucru până să iasă din viesparul italian și să se întoarcă în Franța; în ceea ce-l privește pe Părintele Joseph, el a făcut rost de un șef pentru cruciada sa, ducele de Nevers, dar nu și de trupe. Francisc I nu a ezitat să se alieze cu turcii foarte prozaic la a răscumpăra locurile sfinte de la sultan. Între două războaie, Veneția făcea negoț cu turcii și întreținea raporturi comerciale chiar cu Constantinopolul. Gentile Belini, trimis cu misiune oficială în Orient în 1479, a pictat aici portretul lui Mahomed al II-lea. De bună seamă că vecinul de la răsărit trezea temeri în Occident dar nu se lua în seamă că în zona otomană domnea o relativă toleranță religioasă, sau că miniștrii sultanului erau de multe ori creștini renegați, nici că administrația Marelui Turc nu era mai nedreaptă decât cea a inamicilor Islamului.
Cruciada, cu tot ce comporta ea dintr-un exod mesianic, entuziasm sacru, dorință de exotism și ambiții delirante, este prin urmare un vis din care oamenii Renașterii ajung să se trezească, mai ales după cucerirea Granadei în 1492.
„Când, în secolele al XIV-lea și al XV-lea cruciada mai trăiește, creștinătatea este decisiv atinsă în organicitatea sa de carne”.3
Într-adevăr, Occidentul medieval visase un împărat înțelept și puternic, apărător al numelui de creștin, arbitru al noroadelor, cârmuind lumea în deplină înțelegere cu suveranul pontif. Noul David primea din partea papei „coroana de glorie” care îl punea „mai presus de toate puterile lumii”. Însă realitatea Renașterii este cu totul alta: împăratul, aproape mereu german, este când temut și dușmănit, când disprețuit. În cea mai mare parte a Europei națiunile creștine nu contenesc să se războiască. Papa este prea ocupat cu micul său stat peninsular. În sfârșit, secolul al XVI-lea asistă la desăvârșirea logică a schismelor anterioare și a cruciadelor contra husiților; Europa catolică se desface în două jumătăți de forță egale: creștinii rămași fideli și creștinii reformați sunt pe viitor inamici. Este sfârșitul deplin al mesianismului imperial.
3.5. Renașterea și Antichitatea
Renașterea s-a definit ca o mișcare îndreptată spre trecut –demers aparent opus celui al lumii noastre moderne îndreptat spre progres. Renașterea a dorit o întoarcere la izvoarele gândirii și frumuseții.
Fără dubii, Petrarca este creatorul noțiunii de „vremuri obscure” care, vreme îndelungată, urma să domine interpretarea istoriei medievale. El califica drept „veche” epoca anterioară convertirii lui Constantin și „modernă” cea care survenise și era în curs în secolul al XIV-lea. Or, această epocă modernă era caracterizată de Petrarca prin „barbarie” și „tenebre”, în vreme ce trecutului roman îi consacra o admirație pătimașă, aproape romantică.
Compunând în 1436 Viețile lui Dante și Petrarca, umanistul florentin Leonardo Bruni, pentru care stilul „literar” nu putea fi decât cel latin, recunoscând talentul lui Dante, acorda preferințele sale lui Petrarca.
Când, cu începere de la sfârșitul secolului al XV-lea, mișcarea umanistă a ajuns în țările transalpine, s-a adoptat și aici, în afara Italiei, noțiunea unei renașteri literare obținute prin recursul la autorii din Antichitate. Un francez, Jean Despautière recunoștea fără dificultate că Petrarca era cel care nu fără inspirație divină inaugurase, către anul 1340, războiul declarat barbarilor și, chemând muzele tăinuite, stimulase cu putere studiul elocinței. Dar „războiul împotriva barbarilor” a început dincolo de Alpi cu mai mult de un veac întârziere față de Italia. De aici importanța lui Erasmus, de multe ori considerat, în afara peninsulei, după expresia lui Guillaume Budé, ca „părintele începutului care s-au făcut în vremea noastră”.
Însă termenul de „Renaștere” mai are și o rezonanță estetică datorată umaniștilor și artiștilor epocii. În privința aceasta, Filippo Villani, care a compus la sfârșitul secolului al XIV-lea o Carte a cetățenilor cu faimă din cetatea Florenței, face figură de pionier. Într-adevăr, în cartea sa a făcut elogiul pictorilor florentini „care au ridicat iarăși artele anemiate și aproape stinse”, începând cu Cimabue care a înțeles să aducă arta la asemănarea cu natura. Opinia lui Villani privind resurecția picturii a fost preluată în secolul al XV-lea de Ghiberti. În privința lui Leone Battista Alberti, acesta atribuia contemporanilor lui, Brunelleschi, Donatello, Ghiberti, renașterea artelor plastice. În tot cazul, pentru italienii luminați ai secolului al XV-lea era evident că, în epoca lor, arta renăscuse din propria cenușă. Este tocmai ce afirmau și umaniștii de renume, subliniind sincronismul dintre această resurecție și aceea a literaturii.
La mijlocul secolului al XVI-lea, Vasari, pictor și arhitect care primise o educație umanistă, întreprinde scrierea unei veritabile istorii a artei italiene pe care a intitulat-o Viețile celor mai iluștri arhitecți, pictori și sculptori italieni de la Cimabue până în vremea noastră (1550). Țelul său era să urmărească arta italiană de la trezirea ei până la desfășurarea sublimă din epoca lui Michelangello. El distingea așadar trei perioade. Prima începea la mijlocul secolului al XIII-lea cu artiștii toscani, care, lăsând la o parte stilul vechi, le-a plăcut să-i copieze pe cei vechi cu ardoare și sârguință. A doua corespunde secolului al XV-lea. Aceasta era marcată de artiștii mari precum Brunelleschi, Masaccio, Donatello, care căutau mai ales să imite natura și nimic mai mult. În fine, venea secolul al XVI-lea, perioadă a perfecțiunii pe parcursul căreia arta a îndeplinit tot ce îi era permis și s-a înălțat într-atât, că declinul ei ar fi acum mai curând o dare îndărăt decât o așteptare a altor progrese.
Nu întâmplător o atare schemă istorică a fost întocmită de un italian. În peninsulă, reminiscențele Antichității fuseseră în timpul Evului Mediu mai numeroase și mai vii decât în altă parte. Întocmai pe dos decât în Franța, unde arta gotică arunca cele mai frumoase lumini. Oricum ar fi fost, într-astfel se profila prestigiul artei italiene în Europa la începutul secolului al XVI-lea încât dincolo de Alpi s-a adoptat fără multă greutate concepția umanistă, italiană deci, a renașterii artelor. Ebraizantul Reuchlin a vizitat și admirat Florența unde toate artele excelente își reveniseră la viață. Însuși marele Dürer declara că pictura fusese neglijată și rătăcită vreme de o mie de ani care s-au scurs de la căderea Imperiului roman până când, după două veacuri, italienii o readuseseră la suprafață.
Termenul de „Renaștere”, inexact din mai multe privințe, este pentru un istoric o mărturie despre conștiința pe care a avut-o despre sine o epocă. Florentinul Giovanni Rucellai nota în 1457: „Se crede despre epoca noastră de după 1400 că are mai multe motive de mulțumire decât oricare alta de când e Florența”.
Oamenii renașterii au simplificat istoria, căci Evul Mediu nu a pierdut niciodată contactul cu Antichitatea. Frustă în spirit, limitată în răspândire, „Renașterea carolingiană” a avut totuși meritul de a fi păstrat și recopiat numeroase manuscrise ale vechilor antici, un prețios tezaur pentru posteritate. Secolele al XI-lea și al XII-lea, la rândul lor, au fost martorele reluării studiilor clasice; s-a vorbit și despre această epocă ca despre o „Renaștere”. În Franța, în școlile care au înflorit pe lângă capitlurile catedrale, se comenta Vergiliu, Ovidiu, Juvenal, Horațiu, Lucan, Sallustius etc. În dezbaterile morale nu se ezita să se citeze De amicitia de Cicero și epistolele lui Seneca. Călugărițele citeau cu devotament Arta de a iubi de Ovidiu; li se ofereau extracte comentate din
Metamorfoze. Un fapt mai puțin cunoscut, dar poate mai semnificativ: Petrarca avea în bibliotecă Liber ymaginum deorum de Albricus, un soi de dicționar mitologic alcătuit la începutul secolului al XIII-lea. El l-a folosit direct pentru a scrie cântul al treilea din epopeea sa latină Africa, care exalta figura lui Scipio. În acest fel, umanismul, de la nașterea sa nu contenea a se inspira din compilațiile medievale care se raportau la Antichitate.
Operele de artă vădesc la rândul lor că Evul Mediu uitase într-o mai mică măsură decât s-a crezut multă vreme unele teme și motive antice. Sculptorii romantici s-au inspirat din statui, basoreliefuri, stele și sarcofage abandonate, de-a lungul refluxului ei, de către Antichitate. Până și arta gotică a făcut apel la tezaurul Antichității. În Campanila lui Giotto, la Florența, sub înaltul patronaj al Profeților și Sibilelor, zeii planetari stau pe același plan cu Virtuțile, Științele și Sacramentele. În catedrala din Reims, anumite statui, în special celebrul grup al Vizitației, au o alură atât de clasică încât sculptorului anonim i s-a spus „maestrul figurilor antice”. Fără îndoială că acesta nu fusese niciodată la Atena, însă și-a căutat sursa de inspirație în numeroasele ruine galo-romane din regiunea orașului Reims. Lista împrumuturilor din Antichitate la care a recurs Evul Mediu ar putea continua. Trebuie să amintim că în Divina Comedie, Virgiliu este ghidul lui Dante și că cea mai importantă construcție intelectuală a Evului Mediu, Summa theologică a lui Toma de Aquino, încerca să împace mesajul lui Iisus cu filosofia lui Aristotel. Pe vremea înfloririi maxime a umanismului florentin, demersul lui Ficino nu era diferit atunci când făcea eforturi să-l creștineze pe Platon.
3.6. Restaurarea literaturii grecești
Evenimentul care mai mult decât oricare altul a contribuit la lărgirea orizontului intelectual al Renașterii a fost restaurarea literaturii grecești. Renașterea datorează grecilor antici tot ce gândirea modernă conține ca încredere în rațiune: omul ca măsură a tuturor lucrurilor, valabilitatea universală a cunoașterii raționale, legile gândirii ca legi de ordin superior, credința că omul poate domina natura prin rațiune și că se poate izbăvi el însuși de teama de moarte și de superstițiile pe care această temă le-a generat.
Dar aceste idei, contrare ideologiei bisericești, n-au dobândit o forță creatoare și n-au exercitat o influență generală decât în cultura burgheză din secolele al XV-lea –al XVI-lea, în care gândirea marilor atenieni –Socrate, Platon și Aristotel –a găsit un teren prielnic de dezvoltare. Numai în economia urbană, unde prosperau industria și comerțul, imaginea rigidă și hieratică a lumii, impusă de biserică, putea fi înlocuită cu imaginea mobilă a unei creații în perpetuă devenire.
Interesul erudiților italieni pentru limba greacă a precedat cu aproape un secol căderea Constantinopolului. Petrarca a luat lecții de la calabrezul Varlaam, iar Boccaccio de la un alt calabrez, Leontius Pilatus, cu care petrecuse un timp și la Constantinopol. Dar încercarea n-a dat rezultate, din cauza slabei pregătiri științifice a celor doi profesori și a lipsei instrumentelor de inițiere în studiul unei limbi străine, cum sunt gramatica și dicționarele.
Înainte de organizarea unui învățământ sistematic, interesul pentru literatura greacă s-a manifestat mai ales prin colecționarea de manuscrise grecești, care a început înainte de căderea Constantinopolului, și inițiativa a venit din Italia, dovadă că gândirea atinsese un grad de maturitate care nu se mai mulțumea cu traduceri. Manuscrisele originale au fost aduse în Italia de savanți ca Filelfo, Barbaro și Aurispa, care au cutreierat centrele grecești pentru a le achiziționa, și de la refugiați greci în tot cursul secolului al XV-lea. Tocmai, fiindcă operele Antichității grecești ajunseseră o marfă foarte căutată, refugiații greci au adus un mare număr de manuscrise vechi, pe lângă acelea pe care agenți și colecționari s-au dus să le caute ei înșiși. Savantul grec Ioan Lascaris, care a făcut din însărcinarea Medicilor două călătorii în Orient, a adus în 1492 două sute de manuscrise. Cardinalul Visarion întreținea în fostul Imperiu bizantin o ceată de agenți care au făcut achiziții de cea mai mare însemnătate.
Deși cunoștea limbi grecești comune n-a dispărut complet din regiunile bizantine din sudul Italiei și din Sicilia și deși la curțile Hohenstaufilor și Angevinilor de la Palermo și Napoli, greaca clasică a
fost cunoscută în secolele al XIV-lea și al XV-lea, făcându-se chiar încercări de a transcrie și de a traduce în latinește opere grecești, restaurarea literaturii și filosofiei grecești a întâmpinat foarte mari greutăți, fiindcă greci care să cunoască bine limba greacă clasică și latina erau puțini chiar și la Constantinopol. Apoi, cultura bizantină care a păstrat tradiția Antichității clasice s-a osificat într-un sistem abstract de formule teologice, din care a dispărut aproape orice sevă. În aceste condiții, totul a trebuit luat de la capăt și, dacă emigranții greci au fost utili ca inițiatori, reintegrarea gândirii grecești în cultura europeană a fost opera umaniștilor occidentali. Dar pentru inițierea lor, acești umaniști aveau nevoie de profesori greci și de instrumente de lucru (gramatici, dicționare). De aceea, ei s-au dus la Constantinopol, ca Francesco Filelfo, sau au atras în Italia profesori greci, asigurându-le catedre la universitățile lor.
Așa a ajuns Manuel Chrysoloras profesor de greacă la „Studio” din Florența (1397-1400). Erudit și elocvent, el a stârnit un mare entuziasm printre numeroșii săi auditori. Printre aceștia se afla și Leonardo Bruni. Astfel după o întrerupere de opt-nouă secole, studiul limbii grecești a fost restabilit și se poate spune că o dată cu Bruni o nouă eră începea în istoria literelor europene.
Chrysoloras a compus, sub formă de întrebări și răspunsuri, prima gramatică a limbii eline pentru străini (Erotemata) și a tradus în latinește Republica lui Platon. Opera lui a fost continuată de Leonardo Bruni și de noi învățați aduși de la Constantinopol, ca Gheorghe Trapezuntius, care a venit în Italia pe la 1420 și a profesat la Veneția, Florența și Roma și Theodor Gaza care a ocupat nouă ani (1441-1450) catedra de greacă de la Universitatea din Ferrara, a făcut traduceri din Aristotel și a compus o nouă gramatică greacă, cu explicații în latinește.
Sinodul, convocat la Florența, în 1439, pentru a uni bisericile ortodoxă și catolică, a atras un mare număr de savanți greci, care au părut florentinilor superiori în cultură. Printre ei se afla tânărul arhiepiscop de Niceea, Visarion, partizan înfocat al unirii și umanist erudit, care, convertit la catolicism, a fost numit cardinal și a jucat un rol însemnat în istoria umanismului ca filosof, mecena și colecționar de manuscrise.
Un accent nou a adus în învățământul literelor grecești Ghemistos Plethon. Originar din Sparta, acest bătrân de 83 de ani păru umaniștilor florentini întruchiparea vie a înțelepciunii antice. El voia să restaureze instituțiile Greciei antice și susținea că, pentru cunoașterea lucrurilor materiale, trebuie urmat Aristotel; pentru tot ceea ce privește sufletul „divinul Platon” e superior. Așa s-a deschis între partizanii celor doi
filosofi greci o controversă care avea să dureze treizeci de ani și sub care se ascundea de fapt o mișcare de opoziție împotriva scolasticii.
Arghiropulos, invitat la Florența, unde a predat greaca între 1456 și 1471, a întărit acest curent, degajând limpede esența gândirii lui Socrate, Platon și Aristotel.
În a doua jumătate a secolului al XV-lea, platonismul a devenit la Florența filosofia savanților și a poeților, pe care-i satisfăceau latina barbară și metodele sterile ale scolasticii. Geniul florentin e sedus de claritatea și eleganța literelor grecești și vrea să le cucerească cu ajutorul filosofiei care se opunea peripatetismului scolasticii și la afirmația că resursele sufletului sunt infinite. Această dublă afirmație, legată de elogiul omului ca artist, al înțeleptului ca poet, a dus la descoperirea artei ca atribut fundamental al umanității. Elenismul deschide astfel noi perspective umanismului și artei și face din Florența centrul umanist și artistic al Italiei. Florentinii se lăudau, pe bună dreptate, că ei au cules moștenirea bizantină și au degajat din ea, cu nota dominantă a platonismului, bazele unei sinteze universale.
După 1500, centrul studiilor grecești s-a strămutat la Veneția, care de la întemeierea sa trăise în contact strâns și permanent cu lumea bizantină. Pe ruinele Imperiului bizantin, cucerit de cruciați în 1204, ea întemeiase un imperiu colonial, din care a păstrat porțiuni importante, în special insula Creta, chiar și după căderea Constantinopolului în stăpânirea turcilor.
Dacă restaurarea elenismului s-ar explica printr-o influență dinafară, ea ar fi trebuit să se producă mai întâi la Veneția, nu la Florența. În tot cursul secolului al XV-lea un mare număr de refugiați greci s-a așezat la Veneția, dar acesta n-a reținut decât negustori, meseriași și lucrători.
La sfârșitul secolului al XV-lea, Veneția era departe de a fi atins nivelul intelectual al Florenței. Oligarhică și bănuitoare față de ideile noi, ea n-a produs literatură originală, fiindcă nu voia să întrețină un ferment intelectual, generator de revoluții. Abia la începutul secolului al XVI-lea s-a produs o deșteptare intelectuală, care avea să facă din Veneția centrul internațional cel mai important al Europei în materie de studii grecești. Numai după ce savanta Florență asigurase triumful mișcării eleniste și invenția tiparului făcuse din editarea clasicilor greci o industrie prosperă, Veneția a devenit centrul elenismului și a înlocuit Florența frământată de tulburări după invazia franceză. Deși primatul Veneției n-a durat decât un sfert de secol, rolul ei în răspândirea elenismului a fost imens. Cu ajutorul refugiaților și al supușilor săi greci din Creta, printre care cel mai de seamă a fost Marcu Musurus, ea a editat, în cele peste două sute de
tipografii ale sale principalii autori greci. Cretanii Zaharia Callergis și Demetrios Duca, după ce s-au afirmat la Veneția, au introdus primul tipar la Roma, iar al doilea învățământul limbii grecești la Alcalà de Henares. Adevăratul inițiator al elenismului în Franța, Girolamo Aleandro, s-a format la Veneția, ca și elenistul maghiar Ioan Vitéz. Erasmus însuși n-a acceptat catedre de greacă la Universitatea din Cambridge decât după ce și-a însușit de la grecii din Veneția pronunția limbii grecești. În afară de aceasta, Veneția a jucat rolul unei piețe internaționale pentru achiziția de manuscrise și apoi de cărți grecești.
La Roma, elenismul a fost cultivat de la mijlocul secolului al XV-lea. Sub egida cardinalului Visarion, mai mulți eleniști au făcut traduceri din operele clasice grecești. În nordul Europei, elenismul s-a făcut mai târziu, după 1500, și a fost pretutindeni introdus de studenții care și-au făcut studiile în Italia. Aryas Barbosa, fost elev al lui Poliziano, a fost primul elenist spaniol. Thomas Linacre și John Colet, care au studiat greaca la Ferrara și la Florența, au organizat învățământul în limba greacă la Oxford. În Germania, inițiatorul elenismului a fost Reuchlin. Dar, în aceste țări, condițiile generale nu erau încă favorabile pentru înțelegerea esenței umanismului.
În Franța, dimpotrivă, umaniștii, care au introdus din Italia limba greacă, au găsit terenul pregătit. Învățământul limbii grecești se organizează în mai multe colegii, iar elenistul Girolamo Aleandro, numit rector al Universității din Paris, se face interpretul elocvent al filosofiei și literaturii grecești. După o scurtă fază de inițiere, francezii ajung să joace un rol de frunte în răspândirea elenismului.
Colecționarea manuscriselor vechi a dat naștere unora dintre cele mai mari biblioteci din Europa. Erudiți ca Visarion și Pico della Mirandola, principi ca Medici din Florența și ducele Urbino, regi ca Matias al Ungariei și Cazimir al Poloniei au creat biblioteci, în care au strâns comori de literatură, filozofie și știință. În cursul secolului al XV-lea, numărul marilor biblioteci din Europa s-a dublat.
Cea mai mare bibliotecă din Italia era cea a Vaticanului. Scaunul papal poseda din cele mai vechi timpuri o colecție de manuscrise grecești și latinești pe care papa Zaharia (741-752) o îmbogățise și o așezase în palatul Lateran. Nicolae al V-lea (1447-1455) adaugă la acest fond mai multe mii de manuscrise și voi să construiască o clădire specială pentru bibliotecă, dar moartea l-a împiedicat să-și realizeze planul. Sixt al IV-lea (1471-1484) o așează în actualul palat al Vaticanului .
Visarion și-a lăsat în 1470 toată biblioteca republicii venețiene, care a constituit din ea centrul colecției marciene.
Pentru a furniza bibliotecilor și colecționarilor cărți și manuscrise, s-au înființat librării și ateliere de copiat manuscrise, ca acelea ale lui Vespasiano da Bisticci (1421-1498), care a lăsat în Vite di uomini illustri del secolo XV o colecție de portrete ale clienților săi.
Cel mai bun client al lui Bisticci a fost Niccolò Niccoli care a strâns 800 de manuscrise rare. La moartea lui, Cosimo de Medici a cumpărat toată colecția. Patru sute de volume au fost dăruite mănăstirii San Marco, unde s-a deschis prima bibliotecă publică din Europa, iar restul a fost păstrat pentru biblioteca familiei Medici. Aceste două colecții formează acum fondul primitiv al celebrei biblioteci Medici –Laurenziana din Florența.
Cataloagele acestor biblioteci arată o creștere notabilă, în cursul secolului al XV-lea, a numărului manuscriselor grecești, ceea ce constituie o indicație interesantă cu privire la curiozitatea intelectuală a acestei perioade. Astfel, pe când Biblioteca papei Eugen al IV-lea conținea 340 manuscrise, din care numai trei grecești, Biblioteca Vaticanului poseda la moartea lui Nicolae al V-lea, în 1455, 1.200 volume din care 3-400 grecești, deci aproape o treime. Proporția s-a menținut și sub pontificatul lui Sixt al IV-lea, catalogul marcând peste 1.000 de manuscrise grecești dintr-un total de 3.600. Oricât de importantă ar fi creșterea numărului manuscriselor greco-latine, cele mai numeroase erau textele patristice și biblice, mărturii ale dominației milenare a bisericii asupra întregii activități intelectuale. Dar faptul cel mai important e deplasarea centrului de greutate al activității intelectuale din universități în biblioteci publice, în afară de controlul direct al clerului.
3.7. Renașterea și Reforma
Transformările de ordin economic, social-politic și cultural care s-au produs în timpul Renașterii nu puteau lăsa neatinsă poziția spirituală și materială a bisericii catolice. Independența și suveranitatea monarhiilor moderne erau incompatibile cu sistemul de privilegii și de imunități ale bisericii.
Consolidarea statului modern a favorizat constituirea unor biserici naționale, din ce în ce mai independente de Roma, și formarea unei literaturi naționale în limba poporului, care au restrâns și în domeniul culturii influența bisericii. Societatea occidentală atinsese la începutul secolului al XVI-lea un grad de dezvoltare atât de înalt, încât toate forțele vii se simțeau stânjenite de situația privilegiată a bisericii, de puternica ei organizare, de imensele ei bogății și de autoritatea ei spirituală.
Cauzele profunde ale Reformei trebuie deci căutate în contradicția dintre suveranitatea statului modern și pretențiile bisericii la stăpânirea universală, dinspre aspirațiile noii clase, în special a burgheziei, și privilegiile economice, sociale și politice ale clerului, dintre spiritul de liberă cercetare și principiul autorității reprezentat de biserică, dintre noua concepție despre natură și nu a umanismului și ascetismul medieval. Aceste cauze explică simultaneitatea și universalitatea Reformei, care sub forme și cu succese diverse, s-a manifestat în același timp în toate țările catolice.
De altfel poziția bisericii catolice a fost puternic zdruncinată în secolul al XV-lea. Schisma cea mare (1378-1429) –în cursul căreia au existat simultan mai mulți papi, unii cu sediul la Avignon, iar alții la Pisa sau la Roma, și care se excomunicau reciproc –a slăbit autoritatea centrală a papalității și a discreditat armele ei spirituale, interdictul și excomunicarea. Sfârșitul schismei, în urma abdicării în 1449 a antipapei Felix al V-lea, n-a obținut victoria absolutismului papal, ci opera sinodului de la Basel, care a susținut doctrina superiorității sinoadelor asupra autorității papale și a revendicat dreptul de a se întruni periodic pentru a controla afacerile bisericii. Deși sinodul n-a izbutit să joace alături de papalitate rolul unei adunări reprezentative și să limiteze puterea papală, el a creat un precedent pe care adversarii papei –Savonarola, Ludovic al XII-lea și Luther –aveau să-l invoce pentru a justifica răzvrătirea contra Romei.
Constituirea bisericilor naționale, apărate de regalitate de exploatarea pontificală, a fost pretutindeni însoțită de îngrădirea amestecului papei în afacerile interne ale acestor biserici și de reducerea veniturilor pe care le trăgea din ele. Pragmatica sancțiune de la Bourges
(1438) a redus la chestiunile spirituale autoritatea papei asupra bisericii „gallicane”, iar concordatul din 1516 a făcut din regele Franței „suveranul temporal al bisericii franceze și distribuitorul universal al beneficiilor ei”1. Mișcarea sinodală a fost în același timp un atac împotriva absolutismului papal și un preludiu al naționalizării complete a bisericii în timpul reformei.
Dubla calitate de cap al bisericii catolice și de suveran al unui stat italian a implicat papalitatea în toate conflictele italiene și internaționale și a dus, pe de o parte, la laicizarea progresivă a politicii scaunului papal, iar pe de alta, la împărtășirea tuturor riscurilor politicii italiene. Papii Renașterii, în frunte cu Alexandru de Borgia, au subordonat interesele spirituale ale bisericii autorității lor de suverani laici și s-au făcut vinovați de toate viciile, simonie, desfrâu –care i-au discreditat și au favorizat răspândirea ereziilor și sectelor dizidente.
Raportul dintre Renaștere și Reformă formează încă din secolul al XVI-lea obiectul celor mai vii controverse. Unii apropie cele două mișcări până la a le confunda, alții le consideră contrare „prin esență”. Unii –ca Lessing, Hegel, Michelet –susțin că amândouă, proclamând principiul „reîntoarcerii la surse”, au contribuit la triumful libertății conștiinței, la emanciparea individului și la triumful elementului laic. Alții –ca Rabelais, Machiavelli, Voltaire –dimpotrivă, obiectează că acolo unde Renașterea s-a dezvoltat în toată plenitudinea ei, ca în Italia, Reforma n-a putut prinde rădăcini, iar acolo unde reforma a triumfat, ca în Germania, Renașterea a fost înăbușită brusc, și idealul ei de cultură compromis pentru două secole și jumătate. Protestanții au închinat spre prima părere, catolicii spre a doua.
Studiile consacrate problemei originii au stabilit că la început Renașterea și Reforma s-au confundat. Revendicările dreptului la liberă cercetare și proclamarea autonomiei conștiinței individuale sunt inseparabile de cererile de reformă a bisericii și ele s-au produs mai întâi în rândul clerului. Cei dintâi umaniști au aparținut bisericii. Chiar și revendicările de ordin economic, social sau politic și-au căutat legitimarea mai întâi în preceptele Bibliei și în învățăturile bisericii. Până la sfârșitul Evului Mediu, toate controversele au luat fatal un aspect religios.
Din această efervescență intelectuală, pe la mijlocul secolului al XV-lea, s-au cristalizat două curente distincte: unul urmărind reforma bisericii „în capul și membrele ei’, iar alta tinzând spre constituirea unei culturi laice independente. Aceste două curente au mers un timp împreună, până în 1525, când s-au despărțit.
Separarea a luat o formă spectaculoasă prin calitatea și prestigiul protagoniștilor care reprezentau cele două curente: Luther și Erasmus. În1524, Eramus a publicat lucrarea De libero arbitrio, în care susținea că omul dispune de puterea de a alege între bine și rău și, prin urmare, de facultatea de a săvârși tot ce-i poate asigura mântuirea de veci. „Demnitatea omului, spunea Erasmus, stă în voința lui liberă”.
Luther a replicat în anul următor prin De servo arbitrio, în care susținea că natura umană, coruptă în urma păcatului originar, nu permite creștinului să facă nimic prin el însuși pentru a se mântui. Numai harul (grația) lui Dumnezeu, care se obține prin credință, îl poate izbăvi în ziua judecății din urmă. El a pus teza lui Erasmus în fața dilemei: ori liberul arbitru (voința liberă a omului) are puterea de a ne mântui și atunci harul lui Dumnezeu este inutil (ceea ce e un sacrilegiu), ori nu o are și atunci e un cuvânt deșert.
În aceeași ordine de idei, protestanții au respins manifestările artistice ale Renașterii. Artele plastice, chiar când reprezentau subiecte religioase, au fost declarate idolatre.
Astfel Renașterea și reforma s-au desfăcut în mișcări contrare. Cu toate acestea, originea comună și necesitatea de a lupta împotriva acelorași dușmani au făcut ca Renașterea și Reforma să continue lupta și după separarea lor, fiecare în felul său, să favorizeze dezvoltarea individualismului: Renașterea elogiind demnitatea omului, iar protestantismul raportat direct, fără mijlocirea bisericii, între Dumnezeu și om.
Ca și Renașterea, Reforma este o mișcare complexă. Factorii ei determinanți n-au fost numai religioși și morali, după cum ai Renașterii n-au fost exclusiv intelectuali și artistici. Forțe economice, sociale, politice și intelectuale au contribuit la izbânda ei într-o măsură mult mai mare decât necesitatea universal resimțită a unei reînnoiri religioase. Fără cooperarea acestor forțe, ai căror exponenți de multe ori inconștienți au fost, Luther, Zwingli și Calvin ar fi avut soarta pe care au avut-o predecesorii lor, Wyclif și Hus.
3.8. Dezintegrarea Renașterii
Dacă este greu spus când anume a început Renașterea, atunci este imposibil de spus când s-a încheiat. Unii savanți au ales anul 1520, alții 1600, 1620, 1630 sau chiar mai târziu. Întotdeauna este dificil atunci când a luat sfârșit o mișcare, iar acest lucru devine de două ori mai dificil atunci când este vorba de atât de multe regiuni și de atât de multe arte, așa cum este în cazul de față. „Sfârșit” reprezintă un cuvânt prea tranșant, prea decisiv. Un termen mai bun, pentru că e mai precis, ar putea fi „dezintegrare”. Esențialul este că, ceea ce a început ca o mișcare a câtorva oameni cu țeluri clare, treptat și-a pierdut unitatea pe măsură ce s-a răspândit, drept pentru care, în decursul timpului devine din ce în ce mai greu de stabilit, cine sau ce anume aparține de ea.
În artele vizuale, în Italia, anul 1520 marchează o tranziție de la Renașterea la apogeul ei, către ceea ce istoricii denumesc acum „manierism”, o tendință (și nu mișcare organizată) de a pune un neobișnuit accent pe „manieră” sau stil, pe noutate, dificultate, ingenuitate, eleganță și spirit. În 1520 a început lucrul la Capela Medici din Florența a lui Michelangello. El respingea stilurile clasice, de exemplu, înlocuindu-le cu forme proprii. Către sfârșitul aceleiași decade, Giulio Romano încălca de asemenea, regulile cu al său Palazzo de Te din Mantua. Ele sunt, într-un fel, „anti-clasice”, cu toate că în Antichitatea târzie existau precedente pentru acest tip de anti-clasicism.
În cazul picturii și al sculpturii este greu de decis ce anume poate fi socotit „manierist”. O respingere a regulilor proporției și perspectivei pot fi găsite în picturile lui Rosso, Pontermo și Parmigianino, din perioada anilor 1520 și 1530, asociată cu o eleganță stilată, dar destul de rece. O altă respingere asemănătoare a convențiilor, asociată de această dată cu forța expresivă, poate fi găsită în Judecata de pe urmă a lui Michelangello din Capela Sixtină.
În literatură este încă și mai dificilă și mai puțin rodnică încercarea de a stabili, cine a fost manierist și cine nu a fost. Este tentant să luăm poemele lui Michelangello, Viețile lui Vasari și autobiografia lui Cellini drept exemplu de manierism literar, din pricina a ceea ce știm despre celelalte activități ale autorilor lor. Dramele pastorale ale lui Tasso și Guarini sunt de asemenea, alegeri comune. Lucrările sunt conștiente și elegante; problema este că aceleași adjective se aplică multor opere timpurii ale literaturii Renașterii.
Fie ca socotim util termenul „manierism” sau preferăm să întrebuințăm unul mai neutru ca „Renaștere târzie”, schimbările care au avut loc necesită explicații. În primul rând, există ceea ce poate fi numit
relatări „lăuntrice”, explicații în termeni de istorie interioară sau „logică” internă a unui anumit gen. Dacă ne gândim la istoria picturii Renașterii, așa cum făcea Vasari, ca la o imitare a naturii, din ce în ce mai încununată de succes, atunci ne putem pune întrebarea ce ar putea urma după apogeul lui Leonardo, Rafael și Michelangello din perioada timpurie. Dacă însă ne gândim la istoria literaturii Renașterii ca la o imitație tot mai corectă a regulilor anticilor, o problemă similară se ivește după apogeul Renașterii. Unde se poate ajunge de acolo?
În al doilea rând, există explicații „externe” ale schimbărilor în cultură ca reacție la schimbările din societate. În cazul manierismului, reacția este în general descrisă în termeni de ‚criză”: indiferent dacă este vorba de o criză religioasă, politică sau socială. S-a întâmplat desigur în anii 1520, ca Luther să se desprindă de Biserica Romei, în vreme ce în 1527 orașul Roma a fost prădat de către armata lui Carol al V-lea. Aceste evenimente au fost traumatizante pentru mulți italieni, deși nu neapărat mai traumatizante decât anii 1490, în decada apelului lui Savonarola la reformarea Bisericii și a invaziei francezilor în Italia.
Crizele sociale sunt întotdeauna greu de definit și cu atât mai greu de datat, dar există măcar dovada unei schimbări în structura socială și politică. În Italia secolului al XVI-lea, pare într-adevăr să fi existat o schimbare gradată a bogăției și a puterii dinspre negustori către clasa de latifundiari. Cetățile-stat independente și patriciadele lor negustorești care făcuseră Italia o parte atât de distinctă a Europei au fost înlocuite –cu excepția Veneției și Genovei –de curți și de aristocrați. Elegant, sofisticat, șăgalnic și abuziv, manierismul este un stil aristocratic.
Manierismul este câteodată caracterizat ca fiind o „anti-Renaștere” sau o „contra-Renaștere”, dar apare mai degrabă ca o fază târzie a Renașterii, din moment ce încălcarea regulilor clasice nu era făcută complet în serios și în orice caz presupunea o cunoaștere chiar a legilor care erau nesocotite.
O altă reacție la această criză era revigorarea stoică. Cultul constanței pare a fi fost în toiul atracției sale în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când războaiele civile din Franța și din Țările de Jos făceau ca liniștea minții recomandată de Seneca și de alți filosofi stoici, să fie pe cât de necesară, pe atât de greu de obținut. Alții, precum Montaigne, care fuseseră deziluzionați de stoicism, s-au îndreptat către scepticismul clasic.
Partea a doua a secolului al XVI-lea a fost de asemenea numită o epocă a „criticii”. Termenul „critic” intra în uz, în primul rând a-i descrie pe editorii erudiți de texte clasice, ale căror metode de descoperire a transcrierilor incorecte deveneau din ce în ce mai sofisticate. Termenul se
lărgea pentru a include ceea ce numim „critică literară” și „critica de artă”. Viețile lui Vasari sunt printre cele mai celebre lucrări de critică de artă ale epocii, în care meritele în rivalitate ale picturii și sculpturii, ale culorii și desenului, ale lui Tițian și ale lui Michelangello, erau dezbătute cu aprindere în Italia. Totodată se scriau tratate pentru a-l apăra pe Dante sau pentru a stabili regulile de scriere a epopeii sau tragediei.
Toate aceste tendințe, de la platonism la critică, își au o paralelă în Italia din secolul al XV-lea, dar schimbările accentuate îi conferă Renașterii târzii un caracter propriu, fie că o numim sau nu „epoca manierismului” sau „toamna’ Renașterii.
Anumite elemente ale Renașterii –atitudini favorite, forme, teme –au supraviețuit vreme îndelungată în cultura europeană. În timpul papei Urban al VIII-lea, de exemplu, a avut loc a „doua renaștere romană”, după modelul epocii papei Leon al X-lea, epoca lui Bembo și a lui Rafael. În Franța din această perioadă, François de Sales și alții au fost descriși pe bună dreptate ca fiind „umaniști pioși”. Temele libertății și corupției atât de predominate în gândirea politică a secolului al XVII-lea sunt în același timp o moștenire din Grecia și Roma –prin Florența și Veneția renascentistă –și o adoptare a acestei moșteniri la nevoile unei societăți din ce în ce mai comercializate.
Entuziasmul pentru Antichitate și pentru Italia Renașteri își schimbă însă treptat înțelesul, ca rezultat al acestor schimbări în cultură și societate. Una dintre cele mai mari schimbări de acest fel era rezultatul mișcării pe care istoricii o denumesc deseori „Revoluția Științifică” din secolul al XVII-lea, opera lui Galilei, Descartés, Newton și mulți alții. Nu era altceva decât o nouă imagine a universului în care pământul nu mai avea o poziție centrală, cerurile nu mai erau incompatibile, iar lucrările cosmosului puteau fi explicate prin legile mecanicii. Investigarea naturii era efectuată pe baza observației și a experimentului în locul studiului textelor autoritare. Opiniile clasice și renascentiste despre Univers erau respinse. Se considera că noile descoperiri demonstrează superioritatea „modernilor” în lupta cu „anticii”, cel puțin în anumite privințe. În felul în care s-a răspândit, noua viziune despre lume îi separa pe oamenii educați de trecut. Din astfel de motive istoricii datează dezintegrarea Renașterii în jurul anilor 1620 și 1630, epoca lui Galilei și a lui Descartés.
1. Jacob Burckhardt s-a născut la Basel, la 25 mai 1818, în familia unui pastor protestant. În 1837, Jacob a început efectiv să studieze teologia, dar o călătorie în Italia i-a trezit adevărata vocație, aceea a istoriei artei. În 1844 devine titular al catedrei de istorie și de istorie a artei din cadrul Universității din Basel. A murit în 1897.
Principala operă este Die Cultur Renaissanee in Italien (1860), care a fost tradusă în toate limbile de circulație.
2. Delumeau, Jean, Civilizația Renașterii, Ed. Meridiane, București 1995, p. 18
3. Delumeau, Jean, Civilizația Renașterii, Ed. Meridiane, București 1995, p. 32
CONCLUZII
Asemenea tuturor comunităților istorice foarte bine definite –China din timpul dinastiei Han, Grecia clasică, Imperiul roman –Bizanțul este evocat spontan ca una dintre acele forme specifice și de neconfundat pe care experiența umană le-a presărat de-a lungul timpului. Însă apropierea dintre aceste lumi se oprește, în mod obișnuit aici: căci studiul cetății grecești, al Romei imperiale, chiar și al Chinei antice, este considerat, îndeobște, formativ, în vreme ce Bizanțul a devenit simbolul unei lumi exotice, închisă în ea însăși, și a cărei contribuție la civilizația universală este cu totul neglijabilă.
Deși Bizanțului i-au trebuit veacuri să se modeleze și altele să decadă, originalitatea sa nu iese cu adevărat în evidență decât în perioada deplinei sale maturități. Atunci, pe o temelie ce nu diferă profund de cea a Islamului, nici de cea a Occidentului și urmând cu fidelitate o ideologie politico-religioasă pe care Roma creștină a transmis-o în egală măsură tuturor moștenitorilor ei, a fost creat un ansamblu ale cărui componente, chiar dacă atât de puțin originale, au fost astfel reunite, dozate și ierarhizate încât, din echilibrul și relațiile stabilite între ele, s-a născut un organism cu totul nou, pe care nimeni nu-l poate confunda cu altul. Însă, bizantinii ar fi respins cei dintâi o asemenea pretenție de originalitate. Căci, până în veacul al XIV-lea, când imperiul în declin se prăbușea definitiv, ei înșiși nu au acceptat decât numele de „romani”, în structurile, năzuințele și mentalitatea sa, Bizanțul nefiind altceva decât moștenitorul legitim al unui imperiu din care numai pars Occidentalis s-a prăbușit în anul 476. Bizantinii s-au considerat romani cu atât mai mult cu cât erau singurii descendenți ai vechiului imperiu ajuns la suprema desăvârșire politico-religioasă: operă a lui Constantin și a succesorilor săi, alianța organică cu biserica creștină a făcut ca romanitatea și creștinismul să fie pentru ei sinonime perfecte. Desigur, începând cu secolul al V-lea, latina a fost vorbită, în Orient, tot mai puțin, în vreme ce greaca a rămas, de atunci, singura limbă ce permitea diferitelor nații să se înțeleagă între ele. Bizantinii n-au revendicat, totuși, nici numele de „greci”, căci el semnifica deja contrariul a ceea ce erau și vroiau să fie, desemnându-i pe păgâni, pe barbari. Chiar suveranii Bizanțului au respins cu dispreț
titulatura de „împărați ai grecilor” pe care concurenții lor occidentali au dorit să le-o atribuie în veacurile al IX-lea și al X-lea.
Deși roman prin origine, Imperiul din Orient a dat naștere unei civilizații noi în trăsăturile sale definitorii, civilizație numită, mai apoi, prin convenție „bizantină”. Căci, din anul 330 –data fondării
Constantinopolului –și până la 1453 –când orașul a cedat îndelungului asalt al turcilor –nu putem vorbi decât de istoria unei civilizații pe care nici unul din numeroasele grupuri etnice existente în imperiu și nici chiar poporul grec, confundat prea adesea cu Bizanțul însuși, nu se poate mândri că a modelat-o de unul singur.
În Evul Mediu, Bizanțul, ce a stat în calea atâtor ambiții ale suveranilor creștini, era cu prea mare ușurință asemănat cu acel Babilon în care imoralitatea a dat naștere schismei și ereziei și unde creștinii prefăcuți nu ezitau să întindă mâna musulmanilor însetați mereu de sângele celor vrednici. Deși „bunii creștini” au destrămat Imperiul, în anul 1204, bizantinii nu au dispărut totuși și renumele lor a rămas detestat în aceeași măsură. În plin secol al Luminilor, Montesquieu nu a văzut în istoria lor decât o suită de intrigi murdare și sângeroase, în vreme ce Voltaire, recunoscând în Eseul despre moravuri, vigoarea primitivă a acestui Imperiu, afirma că nici o‚ istorie de bandiți nevrednici’ nu l-a dezgustat într-atât ca cea a Bizanțului după Iustinian.
Proiecție a planului divin, Imperiul răsăritean era considerat o realizare ideală în toate componentele sale, dorința de a-l modifica fiind socotită un adevărat sacrilegiu. Și cum nu putea fi schimbat decât din necesitate, Bizanțul, o lume a evoluției lente, a rămas în urma Occidentului latin, cu o distanță pe care nu a știut și nu a vrut niciodată să o recupereze, deși a avut, la început, mijloace comparabile cu ale Apusului. Pe această canava, Bizanțul pare animat de o mișcare seculară de ceasornic, ce îl călăuzește, în doar câțiva ani, de la prosperitatea debordantă la mina aproape totală, de la dominarea „lumii civilizate” la înghesuirea între zidurile Constantinopolului.
Căderea Constantinopolului se datora, neîndoielnic, îmbătrânirii instituțiilor sale, defectelor interne ale unui stat construit pe principiul autoritarismului și care nu mai aveau nici destule resurse, nici destulă suplețe pentru a putea fi reformat. Dar ea avusese mai ales două cauze mari, de altminteri corelate: cruciadele și antagonismul religios dintre Orient și Occident.
Cruciadele ruinaseră Bizanțul. Ele îl ruinaseră inutil, deoarece francii nu au fost în stare să se mențină în Orient și să facă aici operă politică durabilă. Dar ele îl ruinaseră definitiv, căci Imperiul nu a mai putut să-și vindece niciodată rănile suferite. Epoca Paleologilor nu a
însemnat decât o lungă supraviețuire, o prelungită agonie, cu câteva frumoase izbucniri de vitalitate: nu era nicidecum vorba de o reînviere. Bizanțul era epuizat, iar hegemonia comercială a Veneției și a Genovei îi interziceau redresarea. Occidentul cucerise economic Imperiul mai înainte ca turcii să-l fi cucerit teritorial.
Singura speranță de salvare stătea într-o eventuală înțelegere a grecilor și a latinilor în vederea apărării creștinătății. Dintre toate motivele care au făcut imposibilă această înțelegere cel mai important a fost tocmai motivul religios. Toate eforturile –și trebuie să omagiem spiritul deschis al Paleologilor –s-au lovit de pretențiile papalității, fie de obtuzitatea și cupiditatea latinilor, fie de încăpățânarea grecilor. Pentru apune în lumină profunzimea acestui dezacord vor fi de ajuns două exemple: al lui Petrarca, care cuteza să scrie: „Turcii sunt dușmani, dar grecii schismatici sunt mai răi decât dușmanii”; și al unui mare conducător bizantin (Luca Notaras), care declara tot atunci: „E mai bine să domnească la Constantinopol turbanul turcilor decât mitra latinilor”. Iată de ce Bizanțul a trebuit să înfrunte de unul singur uriașa forță turcească.
Bizanțul a căzut în stăpânirea turcilor, dar dispariția lui a lăsat în lume un mare gol. Vreme de unsprezece secole, el își jucase rolul, întotdeauna important, adesea decisivi în istoria Occidentului și a Orientului. Bizanțul preluase moștenirea lumii antice din mâinile vlăguite ale Romei, cu puțin înainte ca ea să dispară sub valurile năvălirilor barbare. I-a revenit Bizanțului misiunea de a păstra, de a îmbogăți, de a transmite mai departe această moștenire înainte de a cădea, la rându-i sub loviturile altor năvălitori.
A păstrat această moștenire de-a lungul întregii perioade nelămurite și tulburi pe care o numim Evul Mediu și a știut să o apere împotriva atacurilor repetate a numeroase popoare. Cât de emoționant este spectacolul pe care ni-l înfățișează acest Imperiu de atâtea ori asaltat, această capitală de atâtea ori asediată, care a respins vreme îndelungată toate atacurile popoarelor venite asupra lor fie dinspre Apus, fie din sud, fie din nord, fie dinspre Răsărit!
A îmbogățit această moștenire cu ceea ce i-au dăruit creștinismul și Orientul. Dintr-o civilizație păgână, decadentă, incapabilă de autoregenerare, Bizanțul a făcut o civilizație creștină, într-un fel mai umană, adecvată în mai mare măsură aspirațiilor unei conștiințe mai exigente. Iar tradiției eleniste, căreia i-a asigurat continuitate, întruchipată și servită de continuitatea limbii grecești, Bizanțul i-a adăugat, atât pe planul gândirii, cât și pe cel al artei, roadele îndelungatelor sale relații cu Orientul persan și cu Orientul musulman.
A transmis, în sfârșit, această moștenire prin învățații, prin negustorii, prin soldații săi, tuturor popoarelor cu care a venit în contact. Căci Bizanțul nu s-a mărginit să împrumute de la orientali: arabii, turcii chiar i-au resimțit profund, la rândul lor, influența. Popoarele slave îi datorează, toate, religia și instituțiile lor. Țările din Occident nu au încetat niciodată să beneficieze de influența îndepărtatului și seducătorului Constantinopol prin mijlocirea negustorilor și a călugărilor, a pelerinilor ca și a cruciaților; și tocmai Occidentului i-a transmis Bizanțul ultimul său mesaj prin nenumărații greci instruiți care au venit, după cucerirea turcească și i-au adus o dată cu ei cunoștințele și ce mai putuseră salva din bibliotecile lor, realizând astfel un transfer de cultură și civilizație dinspre Orient spre Occident și făcând astfel încât Renașterea să nu fie doar de sursă italiană ci și bizantină.
Soli ai cardinalului Visarion au scotocit lumea mediteraniană în căutare de manuscrise grecești. Ioan Lascaris a făcut două incursiuni în Orient, pe spezele familiei Medici, cu scopul de a căuta aici opere elenistice. Din al doilea voiaj a revenit, în 1492, cu mai bine de două sute de manuscrise grecești. Biblioteca Vaticanului cuprindea la venirea lui Nicolae al V-lea, în 1447, trei lucrări redactate în grecește; la moartea pontifului, în 1455, biblioteca avea în total trei sute cincizeci. Toma de Aquino dorise să împace pe Iisus cu Aristotel, dar nu știa grecește, ceea ce îi reproșa în veacul al XV-lea Lorenzo Valla, un erudit cu spirit ascuțit. Pentru intelectualii din Evul Mediu, Platon nu era altceva decât un nume. Redescoperirea sa de către umaniști este unul din principalele titluri de glorie ale Renașterii și ea i se datorează Florenței.
În anii ’30 ai secolului al XV-lea, un sicilian, Giovanni Aurispa, care urma să fie dascălul lui Lorenzo Valla, aducea cu sine la Florența un întreg ansamblu de manuscrise grecești pe care le cumpărase de la Constantinopol. Între acestea, se găseau operele complete ale lui Platon. La câțiva ani, cu prilejul sinodului de la Florența (1439-1440), a venit în Italia filosoful bizantin Ghemistos Plethon, maestrul de la Mistra. Aici, el a suscitat entuziasmul în studierea Dialogurilor lui Platon și a fost la originea acelei mari controverse între partizanii lui Platon și partizanii lui Aristotel, care urma să se prelungească în tot veacul al XV-lea și al XVI-lea și să cristalizeze curentele filosofice ale epocii. Exact într-o asemenea atmosferă, Cosimo cel Bătrân, sensibil în fața aspirațiilor și gusturilor florentine, s-a hotărât să ofere sprijin studiilor platoniciene: i-a pus la dispoziție unui tânăr de douăzeci de ani, Marsilio Ficino, în 1462, o vilă la Careggi, o bibliotecă și un venit și i-a cerut în schimb să-și consacre viața studiului filosofiei platoniciene. Acesta a fost punctul de plecare al
„Academiei” din Florența, care urma să aibă atâta influență în Italia și în afara acesteia, dintr-un triplu punct de vedere: filosofic, religios și artistic.
Datorită activității artistice și literare, sentimentele pe care experiența zilnică le-a stârnit și în omul medieval, dar pe care biserica le-a proscris, se cristalizează și devin conștiente în omul Renașterii. Prin simplul fapt al expresiei, capacitatea de înțelegere și puterea de reprezentare a individului se lărgesc necontenit și în acest impuls dat cugetării stă meritul intelectual al Renașterii. Antichitatea, mai bine înțeleasă decât înainte, comunică secretul artei de a exprima, și dacă noul sentiment al vieții și al naturii s-a dovedit atât de fecund e că el a fost descoperit odată cu noțiunea artei. Pentru umaniști și artiști, individul prezintă interes ca ființă vie, nu ca „umbră trecătoare de pe pământ la cer”. Omul devine din nou pentru om subiect demn de studiu. Stimulând acest studiu, operele literaturii clasice au făcut într-adevăr pe oameni mai compleți, iar mișcarea intelectuală din timpul Renașterii a meritat numirea de umanism.
Importanța acestei perioade stă mai puțin în valoarea și mulțimea cunoștințelor câștigate, cât în impulsul pe care l-a dat spiritului omenesc, în proclamarea independenței intelectuale și în îndemnul spre cugetarea personală și originală. Renașterea a creat condițiile esențiale ale culturii moderne și consecințele acestei creații durează și astăzi.
BIBLIOGRAFIE
* * *
1. Andea, Avram –Sinteză de istorie bizantină, Editura Mirton,
Timișoara 1995
2. Bănescu, Nicolae –Chipuri și scene din Bizanț, Editura Albatros,
București 1971
3. Bănescu, Nicolae –O colecție de sigilii bizantine inedite, Monitorul
Oficial, București 1938
4. Berdiaev, Nikolai –Sensul istoriei, Editura Polirom, Iași 1996
5. Bréhier, Louis –Civilizația bizantină, Editura Științifică,
București 1994
6. Brezeanu, Stelian –O istorie a Imperiului Bizantin, Editura Albatros,
București 1981
7. Cazacu, Mihai –Bizanțul, Editura Hedicon, Timișoara 1995
8. Chalcocondil, Laonic –Expuneri istorice (Căderea Bizanțului),
Editura Academiei RPR, București 1958
9. Coman, Ioan G. ,Pr. Prof. Dr. –Patrologie, Editura M-rii
Dervent 1999
10. Clot, André –Mahomed al II-lea, cuceritorul Bizanțului,
Editura Artemis, București 1993
11. Dașkov, S. B. –Dicționar de împărați bizantini, Editura
Enciclopedică, București 1999
12. Decei, Aurel –Istoria Imperiului otoman până la 1656, Editura
Științifică și Enciclopedică, București 1978
13. Diehl, Charles –Constantinople, Editeur Laureuns, Paris 1924
14.Diehl, Charles –Figuri bizantine, Editura pentru literatură,
București, 1969, vol. I, II
15. Ducas, Mihail –Istoria turco-bizantină, Editura Academiei RPR,
București 1958
16.Ducellier, Alain, Bizantini – Istorie și cultură, Editura Teora,
București 1997
17. Duroselle, Baptiste Jean, Mayer, Marie Jean –Istoria catolicismului, Editura Științifică, București 1999
18. Horia, Vintilă –Dicționarul papilor, Editura Saeculum,
București 1999
19. Iorga, Nicolae –Bizanț după Bizanț, Editura Enciclopedică română,
București 1972
20. Iorga, Nicolae –Istoria vieții bizantine, Editura Enciclopedică
română, București 1974
21. Iorga, Nicolae –Sinteza bizantină, Editura Minerva, București 1972
22. Lemerle, Paul –Istoria Bizanțului, Editura Universitas, București 1998
23. Meyendorff, John –Teologia bizantină, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1996
24. Rămureanu, Ioan, Pr. Prof. ,Șesan, Milan, Pr. Prof. ,Bodogae, Teodor, Pr. Prof.– Istoria Bisericească Universală, vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București 1993
25. Runciman, Steven –Căderea Constantinopolului, Editura
Enciclopedică, București 1991
26. Sphrantzes, Georgios –Memorii 1401-1477. În anexă Pseudo-
Phrantzes: Macarie Melissenos Cronica 1258-1481, Ediție Vasile Grecu, București 1966
27. Stavrou, Tatiana –Căderea Constantinopolului, Editura Enciclopedică, București 1997
28. Teodor, Dan Gh. –Romanitatea carpato-dunăreană și Bizanțul în
veacurile V-XI e.n. , Editura Junimea, Iași 1981
* * *
29. Botez, Crainic, Adriana –Istoria artelor plastice, Editura Didactică și
Pedagogică, București 1998
30. Burckhardt, Jacob –Artă și istorie, Editura Meridiane, București 1987
31. Burke, Peter –Renașterea, Editura All, București 1998
32. Delumeau, Jean –Civilizația Renașterii, Editura Meridiane,
București 1995
33. Drimba, Ovidiu –Incursiuni în civilizația omenirii,Editura Excelsor-Multipress, București 1993
34. Drimba, Ovidiu –Istoria culturii și civilizației, Editura Saeculum,
București 1998, vol. IX, X
35. Garin, Eugenio, Coord. –Omul Renașterii, Editura Polirom, Iași 2000
36. Grădinaru, Mihail, Periphysen –Pentru o a treia Renaștere, Editura Septentrion, Iași 1995
37. Guignebert, Charles –Le Christianisme médiéval et moderne, Éditeur Ernest Flammarion, Paris 1931
38. Klein, Robert –Forma și inteligibilul (Scrieri despre Renaștere și arta
modernă), Editura Meridiane, București 1977
39. Lazarev, Viktor Nikitici –Originile Renașterii Italiene; Protorenașterea, Editura Meridiane, București 1983, vol. I
40. Malet, Albert –Histoire moderne, Librairie Hachette, Paris 1922
41. Oțetea, Andrei, Acad. –Renașterea, Editura Științifică,București 1964
42. Oțetea, Andrei, Acad. –Renașterea și Reforma, Editura Științifică,
București 1968
43. Rady, Martin, Franța –Renaștere, religie și refacere, 1494-1610,
Editura All, București 1999
44. Seignobos, Charles –Histoire de la civilization au moyen age et dous
les temps modernes, Éditeurs Masson et Cie, Paris 1918
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Caderea Constantinopului Si Renasterea Apuseana (ID: 150813)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.