Evolutia Raporturilor Militare Romano Germane In Cel de al Ii Ilea Razboi Mondial

Evoluția raporturilor militare româno-germane în cel de-al doilea război mondial

CUPRINS:

Introducere……………………………………………………………………2

I. Situația internațională și opțiunile strategice în perioada interbelică

1. Gândirea, doctrina și arta militară românească în perioada interbelică……5

2. Orientarea către politica Reich-ului și începutul relațiilor diplomatice…11

II. Implicațiile intereselor României și Germaniei în dezvoltarea raporturilor

1. Raporturile politico-economice româno-germane………………………20

2. Implicarea Germaniei în spațiul sud-estic și doctrina României………..25

3. Amputările teritoriale din vara anului 1940……………………………..31

III. Dinamica raporturilor de la intrarea României în război

1. România în cel de-al Doilea Război Mondial…….……………………..42

2. Consecințe ale întrevederilor si corespondențelor secrete Antonescu-Hitler în politica războiului din est………………………………………………..……..52

3. Schimbarea regimului și întoarcerea armelor împotriva Germaniei….…69

Concluzii………………………………………………………………………76

Anexe………………………………………………………………………….79

Introducere

La sfârșitul lunii august a anului 1944 România a dispărut în spatele cortinei de fier, ieșind tot mai mult din câmpul vizual al lumii occidentale. De atunci au trecut peste 60 de ani, dar nu s-a obținut încă o imagine clară, satisfăcătoare din punct de vedere științific asupra acestui ultim capitol al istoriei sale.

În 1941 România a intrat în cel de-al doilea război mondial alături de Reich, împărtășind înfrângerea (în războiul din est) cu Germania și cu aliații acesteia.

Apropierea de Germania a avut loc încă de la 1938, fiind precedată de o lungă perioadă de strânsă colaborare cu Liga Națiunilor, cu țările Micii Antante și ale Pactului Balcanic și în primul rând cu Franța.

În legătură cu relațiile germano-române în cursul celui de-al doilea război mondial, în fața istoriei se ridică o serie de probleme de natură politică, militară si economică. Ea trebuie să pornească de la analiza relațiilor reale ale Reichului cu aliatul său din sud-est. A fost, oare, Conducătorul Statului, mareșalul Ion Antonescu, doar un simplu vasal al lui Hitler, iar România un „satelit” al marii Germanii, sau România a încercat să meargă pe căi proprii?

În primul rând, lucrarea, se ocupă de relațiile germano-române de dinainte de război și până la armistițiul României în 1944, insistând pe relațiile economice politice si militare fără a uita, desigur, relațiile culturale, din cauza ca în acea perioadă ele s-au adâncit, în urma înființării la București a unui Institut de Științe German, sub conducerea profesorului doctor Ernst Gamillscheg. Activitatea acestui institut a contribuit în mare măsură la o mai bună cunoaștere a Germaniei de către cercurile conducătoare din România, care până atunci s-au simțit legate exclusiv de cercurile de cultură franceze.

Includerea României în așa-numita „soluționare definitivă a problemei evreiești” în întreaga zona de influență a lui Hitler n-a putut fi tratată în cadrul acestei prezentări generale a relațiilor germano-române in al Doilea Război Mondial decât în linii mari deoarece lipsește orice contribuție românească mai obiectivă si care să trateze în mod nuanțat problemele din perioada lui Ion Antonescu; lucrările românilor din exil se concentrează asupra eforturilor grupului opoziționist Maniu-Brătianu pentru contactul cu aliații occidentali în 1943-1944, probabil pentru că „mitul”, mai degrabă consolidat decât diminuat în ultimii ani, al „eliberării” României datorită marii „cotituri” de la 23 august 1944 s-ar clătina printr-o abordare critică istorică a anilor precedenți mai tulburi ai istoriei României. Încă de la Procesul Antonescu din 1946 a fost distrusă reprezentarea-clișeu despre obediența fată de Hitler a Conducătorului Statului român, netezindu-se astfel calea spre o apreciere imparțială a realizărilor si limitelor, a obiectivelor și motivelor, a ceea ce s-a obținut, a eșecului și a cedării regimului Antonescu.

La fel ca și cercetările de istorie contemporană sovietice cu privire la relațiile germano-române în timpul celui de-al doilea război mondial, cercetările din România păcătuiau și ele prin aceea că anexarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord la Uniunea Sovietică în 1940 nu era caracterizată ca momentul care a declanșat puternica apropiere politică și militară a României de Germania, că speranța (iluzorie) de redobândire a acestor teritorii cu ajutor german nu era recunoscută clar ca motiv principal pentru participarea la război a țării noastre în campania germană din est, iar amenințarea României de către Uniunea Sovietică nu era inclusă ca o forță istorică efectivă în analiza științifică. Totuși, situația politică a României este astăzi considerabil schimbată deoarece de 15 ani, orientarea României s-a schimbat radical, odată cu căderea comunismului.

Lucrarea de față, așa cum am întocmit-o, pe baza documentelor originale aflate in arhivele statului si literaturii de specialitate, vine sa elucideze motivele apropierii României de Germania și relațiile dintre aceste două țări cât și despre conducătorii și controversatele lor orientări. Nu am intenționat a face o pledoarie vis-a-vis de rolul istoric al lui Antonescu ci am pătruns in intimitățile uneia dintre cele mai negre perioade din istoria omenirii, o perioada zbuciumată din evoluția Romaniei în tumultul acelor evenimente trăite si înțelese în parte doar de generația războiului.

Martori oculari importanți, atât ai părții germane, cât și ai celei române, au întregit prin scrierile lor acest tablou, datoria noastră, a omenirii dar in special a militarilor, fiind aceea de a le interpreta si judeca pentru a nu se mai ajunge din nou la așa ceva.

CAPITOLUL I

Situația internațională și opțiunile strategice în perioada interbelică

România se numără printre statele tinere ale Europei. Independența sa politică nu a durat decât un secol și a depins de raportul de forțe labil ale marilor puteri ale căror interese se incrucișau în spațiul din sud-esul Europei.

După primul război mondial, România, extinzându-și teritoriul, a devenit un stat saturat, nevoit sa-și orienteze în așa fel politica externă, încât să-și păstreze teritoriile și să-și asigure frontierele în trei direcții. Împotriva eforturilor de revizuire făcute de Ungaria s-a ridicat Mica Antantă, creată în 1920/1921, formată din Cehoslovacia, Iugoslavia și România și asupra căreia diplomația franceză a început să exercite foarte curând o influență dominantă. Împotriva unor tendințe similare din partea Bulgariei, în 1934 s-a încheiat înțelegerea Balcanică între România, Iugoslavia, Grecia și Turcia. Ambele pacte erau îndreptate numai împotriva unor atacuri de pe frontul „intern", celelalte interese ale acestor țări rămânând divergente. Dată fiind structura lor similară, nici în domeniul economic nu s-a putut realiza o conlucrare, deși se tindea mereu în acest sens.

Dacă frontierele României cu Ungaria și Bulgaria, stabilite prin tratatele de pace de la Trianon (4 iunie 1920) și Neuilly (27 noiembrie 1919), fuseseră fixate în conformitate cu dreptul internațional, frontiera de răsărit a României cu Uniunea Sovietică nu era cu totul recunoscută și nici garantată de către marile puteri.

Singura apărare împotriva unei acțiuni prin surprindere din partea sovieticilor, vizând Basarabia, o constituia alianța româno-polonă din 3 martie 1921. Conform textului, ea era – ce-i drept – contra omnes, însă pe plan militar alianța româno-polonă stipula numai o apărare comună a celor două state în cazul unui atac sovietic împotriva uneia din părțile semnatare. Această alianță a constituit până în primăvara anului 1939 un factor principal al politicii externe a României, politica îndreptată apoi fățis spre Liga Națiunilor.

Oarecum asigurată în cadrul Ligii Națiunilor și al pactelor militar-politice regionale, însă confruntată în interior cu probleme nesoluționate și complicații tot mai mari, România s-a văzut în 1934 în fața unei schimbări în politica externă a Germaniei, politică ce se străduia în măsură sporită să reînnoade relații economice și politice cu sud-estul Europei. Așa s-a și întâmplat: Acordul de la Munchen și declarația anglo-germană ce i-a urmat creau impresia că Reichului nazist i s-a dat mână liberă în Europa de Est și de Sud-est

La 22 martie 1939, România a semnat tratatul economic cu Germania, făcând mari concesii Reichului, hotărâtă însă să le eludeze(cum a și reușit parțial).

Spre deosebire de Marea Britanie și Franța, care nu ofereau, practic, nimic în schimbul participării la războiul împotriva Germaniei și încă pentru a apăra țări — ca Polonia sau România — considerate de Moscova ca dușmani, Germania se declara dispusă să facă însemnate concesii teritoriale URSS-ului, ca ea să rămână în afara conflictului.

Acestei strategii i s-a integrat încheierea tratatului de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939 (Pactul Molotov-Ribbentrop), însoțit de un protocol adițional secret privind delimitarea sferelor de interese între cei doi semnatari, de la Marea Baltică la Marea Neagră. Art. 3 al protocolului stipula: „în privința sud-estului Europei, din partea sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia. Partea germană declara totalul dezinteres politic pentru aceste regiuni”.

La București, Pactul Molotov-Ribbentrop a fost primit ca „o lovitură de teatru” sau „un trăsnet din senin”. Oamenii politici intuiau corect că partenerii s-au pus de acord și asupra teritoriilor de împărțit între ei și că Polonia și România se aflau —vai! — între ele.

Când a izbucnit războiul (1 septembrie), România nu putea fi decât neutră. Alianța cu Polonia nu era erga omnes, ea funcționa numai în cazul unui atac sovietic. La 4 septembrie, a doua zi după ce, prin declarația de război a Marii Britanii și a Franței adresată Germanici (3 septembrie), care invadase Polonia, conflictul se generalizase, un comunicat al guvernului român reafirma dorința României de „a păstra mai departe atitudinea pașnică de până acum, urmărind buna înțelegere cu toți vecinii țării”, fiind propuse din nou pacte de neagresiune, dar și hotărârea de a veghea la ,,siguranța intereselor naționale” și „a face față apărării frontierelor”. Două zile mai târziu, la 6 septembrie, un Consiliu de Coroană aproba și reconfirma această atitudine. N. Iorga a exprimat cel mai corect poziția României: „Facem astăzi o altă politică decât aceea pe care o avem în inimă. Nu o putem face decât pe aceea de azi!” într-adevăr, înconjurată de vecini ostili (URSS, Ungaria, Bulgaria), nesiguri (Iugoslavia) sau pe punctul de a se prăbuși (Polonia), România nu-și putea permite acțiuni ce i-ar fi periclitat securitatea. Cu cinismul său obișnuit, Constantin Argetoianu a rezumat astfel situația: „Vom merge până la cea mai josnică dintre josnicii pentru a ne păstra neutralitatea”.

Prinsă între doi coloși totalitari, România era complet izolată de puterile ce îi garantaseră integritatea – Mare Britanie si Franța. Izolată și slabă, ea se anunța ca o pradă ușoară pentru apetiturile teritoriale ale vecinilor.

Începea calvarul României.

I.1 Gândirea doctrina si arta militară romanească în perioada interbelică

Doctrina militară românească a fost rezultatul unui proces de profundă cunoaștere și analiză a realităților economice, politice și militare interne și internaționale din perioada interbelică; ea s-a întemeiat pe cunoașterea experienței de luptă a poporului român pentru apărarea ființei de neam și naționale, pe tradițiile și particularitățile specifice armatei noastre, pe învățămintele și experiența acumulate de armata română în războiul de eliberare națională și reîntregire statală (1916-1919), precum și pe unele din principiile care călăuzeau doctrina și arta militară din alte țări.

În concordanță cu toți acești factori, doctrinarii, militarii români, care sub imperativul stringent al apărării independenței naționale și integrității teritoriale a țării au ținut să precizeze că întrucât nu avea în vedere acapararea sau anexarea de teritoriale ale vecinilor.

Începea calvarul României.

I.1 Gândirea doctrina si arta militară romanească în perioada interbelică

Doctrina militară românească a fost rezultatul unui proces de profundă cunoaștere și analiză a realităților economice, politice și militare interne și internaționale din perioada interbelică; ea s-a întemeiat pe cunoașterea experienței de luptă a poporului român pentru apărarea ființei de neam și naționale, pe tradițiile și particularitățile specifice armatei noastre, pe învățămintele și experiența acumulate de armata română în războiul de eliberare națională și reîntregire statală (1916-1919), precum și pe unele din principiile care călăuzeau doctrina și arta militară din alte țări.

În concordanță cu toți acești factori, doctrinarii, militarii români, care sub imperativul stringent al apărării independenței naționale și integrității teritoriale a țării au ținut să precizeze că întrucât nu avea în vedere acapararea sau anexarea de teritorii străine statul român, excludea cu desăvârșire ideea unui război agresiv împotriva vreunei țări, precum și folosirea forței sau amenințarea cu forța în relațiile internaționale. Singurul război admis ca legitim și conform intereselor naționale era războiul de apărare împotriva oricărei agresiuni care ar fi pus în pericol unitatea statului național, independența și suveranitatea României – „România nu nutrește un ideal de cucerire – sublinia unul din fondatorii doctrinei militare românești -, un ideal lacom de extindere a granițelor, de distrugere a altor state. Armata noastră nu este expresia vreunei ambițiuni de stat sau a unui instinct de pradă. România are nevoie de o armată puternică, pentru a ocroti viața spirituală și materială care trebuie să înflorească înăuntrul spre binele fiilor săi și să țină piept dușmanilor”. În aceeași ordine de idei, o directivă elaborată de Marele Stat Major indica astfel funcția fundamentală a oștirii după Marea Unire: „Țara Românească a cărei închegare în granițele ei etnice s-a realizat, nu poate urmări scopuri de expansiune teritorială în detrimentul altor țări[..]. Țara Românească își propune să respecte organizarea actuală, Europei Centrale pe baza tratatelor existente. Cu alte cuvinte, să păstreze integritatea teritoriului său național și să împiedice îngenuncherea aliaților săi. Prin urmare, Marele Stat-major, ca organ de concepție și conducere a armatei, fixa funcția fundamentală armatei în termenii care defineau obiectivul principal al politicii externe a statului – obiectiv fixat, bineînțeles, de factorii de decizie politică.

Un compartiment destinat în gândirea militară de după primul război mondial îl dețin locul și rolul diferitelor categorii de forțe armate si genuri de arme în război, având în vedere apariția unor, noi genuri de arme cum ar fi arma tancurilor, arma chimică, artileria antiaeriană, diversificarea aviației militare etc. De remarcat în această direcție linia de conduită echilibrată a unor teoreticieni militari care au sesizat faptul că în războiul modern mobilitatea, puterea de izbire și de foc vor juca un rol important, dar că victoria finală, „rolul hotărâtor în obținerea acesteia va fi rezultatul cooperării tuturor armelor".

Însemnate contribuții au adus teoreticienii militari în domeniul definirii și rolului strategiei militare. Astfel comandorul Alexandru Sahini considera că „strategia este o ramură a artei militare, care fiind instrumentul politicii, pregătește, coordonează și conduce operațiunile militare. Față de scopul urmărit de forțele disponibile și de acelea ale inamicului, de configurația geografică și de teren, strategia determină obiectivele de atins cu forțele în cauză, așa fel ca scopul urmărit să fie atins cu maximum de randament, în minimum de timp și cu minimum de sacrificiu”. Se puneau și se cereau a fi rezolvate acum, după prima mare conflagrație a secolului al XX-lea, Probleme ca: elaborarea principiilor conducerii războiului, stabilirea caracterului viitorului război, organizarea comandamentelor strategice, formele manevrei în plan strategic etc.

O idee doctrinară de o însemnătate excepțională acreditată în gândirea militară românească a epocii, idee fundamentată pe baza analizei caracterului drept, profund popular al războiului purtat de România în anii 1916-1919, precum și a factorilor noi ce au marcat evoluția societății în anii ce au urmat, consta în necesitatea adoptării concepției privitoare la războiul național ca unică măsură eficientă de apărare. În forma lui modernă, se sublinia într-un document al Marelui Stat Major român, războiul nu va mai putea fi dus numai de armată; el va pune la contribuție spontan, continuu și total, cu sau fără voința poporului, totalitatea mijloacelor unei națiuni; ca urmare cu cât aceasta va fi fost mai din timp si mai complet pregătită să se apere, cu atât izbânda se va obține mai repede, cu mai puține sacrificii – în vieți și bani – si cu mai mari rezultate. În aceeași ordine de idei, generalul G. A. Dabija aprecia că războiul ce va veni va fi un război făcut între națiuni si nu numai între forțele armate, „înainte – scria el – războiul se făcea de la armată la armată, azi se face de la popor la popor, astăzi deci este război total”.

Mulți dintre gânditori militari români erau pe deplin convinși că pentru a se ajunge la „națiunea armată” trebuiau eforturi deosebite, se cerea multă organizare și timp îndelungat pentru ca fiecare cetățean să devină conștient de necesitatea că atât în timp de pace cât și în timp de război să participe la efortul general de apărare și să realizeze o armată și un teritoriu organizate și echipate după cerințele apărării câmpului de luptă modern.

În acest sens, pe primul plan în gândirea militară interbelică se situa factorul economic. Literatura de specialitate a vremii acredita tot mai mult ideea potrivit căreia victoria în războiul întregii națiuni urma a fi decisă de pregătirea lui pe plan economic. În lumina învățămintelor primei conflagrații mondiale, pregătirea economică nu trebuia confundată cu mobilizarea economiei, înțeleasă ca un corolar al mobilizării militare realizate cu puțin timp după sau înaintea declanșării ostilităților, ci reclama un ansamblu de măsuri în politica economică, comercială, financiară și monetară a statului.

Un rol important acorda gândirea militară interbelică materiilor prime strategice, în special combustibilului, precum și existenței unei industrii naționale de apărare care să asigure armamentul și echipamentul tehnic necesar înzestrării unei armate moderne și echipării operative a teritoriului. Referindu-se la necesitatea industriei pentru apărare, economistul Victor Slăvescu scria: „Înapoia unor armate naționale care luptă pe câmpul de bătaie, se înșiră o a doua armată, a industriei, care procură arme, munițiuni, echipament, mijloace de transport etc. de o însemnătate considerabilă și de a cărei rodnică activitate atârnă în bună parte însăși rezultatele obținute de armată pe câmpul de luptă”.

După desăvârșirea unității național-statale, România dispunea rezerve de energie și de materii prime strategice minerale, vegetale și animale în cantități însemnate, fapt ce a trezit în conștiința multor strategi militari și a unor economiști de seamă convingerea perfect justificată a posibilității dezvoltării unei industrii naționale proprii de apărare, necesitate susținută în mod argumentat de aceștia dar faptele arată că, din cauza greutăților financiare prin care a trecut România, programele elaborate în acest domeniu n-au putut fi onorate de factorii de decizie politică și economică. Abia la mijlocul deceniului al patrulea, când pericolul revanșard și revizionist amenința direct integritatea teritorială a statului român, cercurile conducătoare românești, fără a abandona comenzile de tehnică de luptă din străinătate, au întreprins unele măsuri care vizau fabricarea în țară a unei părți din armamentul și munițiile de care armata avea nevoie. Măsuri mai serioase, care materializau ideile valoroase ale specialiștilor militari vizând apărarea națională, au fost luate începând cu anul 1938, când s-a creat și Ministerul Înzestrării Armatei (1 noiembrie 1938) dovedindu-se astfel cât de presantă devenise problema asigurării capacității de apărare a țării. Dar, în pofida eforturilor tardive din ultimii ani ai perioadei interbelice, specialiștii constatau: „Se caută astăzi ca printr-un efort într-adevăr impresionant să se câștige timpul pierdut și să se îndrepte toate relele comise în trecut față de apărarea țării.”

Printre mijloacele preconizate de cercurile politice și militare din România menite să asigure și să apere independența națională si integritatea teritorială a statului, un loc important l-au ocupat alianțele politico-militare cu acele țări a căror politică externă urmărea obiective similare cu cele ale României. Așadar, alianțele politico-militare realizate de România în anii interbelici au vizat obiectivele legitime de apărare fixate prin politica generală a statului unitar, de respingere a oricărei agresiuni, de menținere a statu-quo-ului, a păcii și securității în sud-estul și estul continentului, la nivelul întregii Europe. Demersurile politico-diplomatice românești porneau de la considerentul că România, în alianța cu alte state mici și mijlocii din Europa de orientare antirevizionistă, putea juca un rol important în contracararea acțiunilor agresive ale forțelor războiului.

Sistemul de alianțe politico-militare realizat de România în anii interbelici s-a materializat în alianța defensivă bilaterală cu Polonia, alianțele de securitate colectivă cu statele Micii înțelegeri (România, Iugoslavia, Cehoslovacia) și cu cele ale înțelegerii Balcanice (România, Grecia, Iugoslavia, Turcia),aranjamentul politico-diplomatic cu Franța, toate cu caracter eminamente defensiv.

Relațiile politice româno-poloneze au fost statuate, la 3 martie 1921, printr-un tratat de prietenie și colaborare prin care cele două țări se angajau „să-și acorde ajutor reciproc în cazul când una din ele ar fi atacată, fără să fie provocată, peste frontierele orientale actuale”.

La 16 septembrie 1922 între România și Polonia s-a semnat la Sinaia un aranjament tehnic, redactat în aceiași termeni neagresivi, precizându-se că alianța devenea operantă numai în ipoteza unei agresiuni neprovocate dinspre răsărit, împotriva unei părți contractante, caz în care cealaltă se angaja să intre imediat în război. Se avea în vedere ca fiecare armată să acționeze sub comandament propriu, fiind prevăzută crearea unor organisme care să ușureze contactul si luarea deciziilor în comun.

În anii care au urmat, cercurile politico-militare de la Varșovia si București au urmărit extinderea erga omnes a tratatului de alianță româno – polonă, fapt petrecut la 26 martie 1926 când a fost semnată o nouă convenție ce stipula la articolul 1 că „România și Polonia se angajează să respecte reciproc și să mențină împotriva oricărei agresiuni externe integritatea lor teritorială și independența politică prezentă”.

Începând din deceniul al patrulea însă, când relațiile româno-polone au cunoscut o evidentă răcire, rezultat al neconcordanței apărute in politica externă a celor două țări – apropierea Poloniei de Germania și Ungaria, negocierile dintre Nicolae Titulescu si Maxim Litvinov în vederea semnării unui tratat romano – sovietic de asistență mutuală – cooperarea militară polonă a fost practic întreruptă timp de peste patru ani.

Dacă prin alianța politico-militară cu Polonia, cercurile conducătoare de la București au încercat să asigure securitatea frontierei de răsărit a statului român, pentru asigurarea securității frontierei de vest cu Ungaria și a celei de sud cu Bulgaria ele au prospectat un sistem de alianțe politico-militare cu acele state din Europa de sud-est, interesate vital, ca și România, în menținerea statu-quo-ului politic și teritorial în această zonă, în apărarea independenței și suveranității lor naționale. Insecuritatea creată în centrul și sud-estul Europei de insistențele acțiunii revizioniste ale Germaniei, Ungariei horthyste și Bulgariei, de politica ezitantă a Franței și Marii Britanii de a-și asuma responsabilități concrete în ce privește menținerea și consolidarea statu-quo-ului politico-teritorial consfințit prin tratatele de pace a condus, în mod firesc, la apropierea și cooperarea politică și militară dintre România. Cehoslovacia și Regatul sârbilor, croaților și slovenilor a căror integritate era pusă în pericol de Ungaria revizionistă.

Statele care alcătuiau Mica Înțelegere au semnat la 14 septembrie 1923, la Praga, Convenția militară în trei, care anula documentele bilaterale, preluând însă cu unele modificări, prevederile acestora. Alianța opunea agresorului 18 divizii de infanterie, 3 divizii de cavalerie, echivalentul a trei divizii de artilerie și 14 escadrile de aviație.

Convențiile politico-militare dintre cele trei țări au consfințit codificarea Micii Înțelegeri sub forma unui sistem de alianțe ce-și propunea apărarea independenței și integrității teritoriale a statelor semnatare. Convenția în trei aprecia că principalul pericol pentru integritatea statelor ce compuneau Mica Înțelegere îl reprezenta revizionismul ungar, socotind pe deplin posibil un atac simultan al puterilor fasciste și revizioniste.

Pericolul revizionist și revanșard a devenit deosebit de grav după accederea hitlerismului la putere în Germania (30 ianuarie 1933) și a neîncetatelor încălcări ale tratatelor de pace ce i-au urmat ca urmare a politicii conciliatoare promovate constant de unele cercuri din Marea Britanie și Franța. În această situație, la inițiativa diplomației românești, la 16 februarie 1933, a fost semnat Pactul de organizare a Micii înțelegeri menit să consolideze coeziunea alianței iar tratatele politico-militare care legau cele trei țări între ele au fost prelungite, cu acel prilej, pe timp nelimitat.

Cu sprijinul aliaților săi, Iugoslavia și Cehoslovacia, România s-a preocupat intens pentru realizarea și în Peninsula Balcanică a unei organizații regionale de securitate menite să-i asigure granița sudică în eventualitatea unui atac din partea Bulgariei. Astfel, la 9 februarie 1934, a fost semnat la Atena, între România, Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Înțelegerii Balcanice având ca principal obiectiv menținerea statu-quo-ului teritorial în această parte a Europei și garantarea mutuală a părților „față de eventualitățile ce ar putea afecta interesele lor”.

Amenințarea din partea Ungariei devenea și mai mare în cazul unui conflict generalizat, situație în care această țară putea să atace unul din cele trei state aliate în cooperare cu armatele unor mari puteri revizioniste și revanșarde. Această eventualitate a fost discutată de șefii celor trei state majore la întrunirile de la Praga (noiembrie 1934), Belgrad (noiembrie 1935), București (iunie 1936), Praga (decembrie 1937), la care s-a hotărât luarea imediată a ofensivei împotriva Ungariei, avansându-se chiar ideea formării, în caz de război, a unui comandament unic și crearea în comun, a unei industrii de interes militar.

În concepția factorilor de decizie politică și militară de la București, cele două alianțe regionale, Mica Înțelegere și Înțelegerea Balcanică, legate între ele prin prezența României și Iugoslaviei puteau constitui și un baraj în calea înaintării germano-italiene spre sud-estul Europei. Potențialul de război de care dispunea laolaltă România, Iugoslavia, Cehoslovacia, Turcia și Grecia, în anii premergători războiului, ar fi putut, în condițiile în care s-ar fi asigurat sprijinul Angliei, Franței și Uniunii Sovietice, să constituie un front de apărarea statu-quo-ului în această parte a Europei în fața puterilor revizioniste și revanșarde,

Politica de cedare în fața forțelor revanșarde și revizioniste promovată de puterile occidentale a facilitat ofensiva puterilor revizioniste spre răsăritul și sud-estul Europei. Ocuparea de către Germania a Austriei, Cehoslovaciei și Poloniei în anii 1938-1939 a dus la dezagregarea celor două alianțe regionale și odată cu aceasta la prăbușirea sistemului de alianțe politico-militare ale României din Perioada interbelică.

Antagonismele dintre marile puteri au făcut imposibilă constituirea unui front al țărilor interesate în menținerea statu-quo-ului în Europa. După ocuparea Austriei (martie 1938) și Cehoslovaciei (martie 1939), guvernul de la Berlin și-a intensificat Ocupările diplomatice în direcția izolării Poloniei, obiectivul imediat al agresiunii. În climatul internațional existent, caracterizat de o stare apropiată izbucnirii războiului, exploatând diferențele ce se manifestau între pozițiile adoptate de Uniunea Sovietică, pe de o parte, și Marea Britanie și Franța, pe de altă parte, în vara anului 1939 în timp ce la Moscova se desfășurau tratativele tripartide guvernul german a propus guvernului sovietic, și acesta acceptat, încheierea între U.R.S.S. și Germania a tratatelor economic (21 august) și politic (23 august 1939).

Comandamentul militar român a urmărit îndeaproape evoluția evenimentelor, a prognozat corect o serie de situații si indicat măsuri practice pentru salvarea independenței naționale și integrității teritoriale a României. La sfârșitul anului 1938 si începutul anului 1939,Marele Stat-major român ajungea la concluzia că în anul 1939 „cea mai probabilă intențiune a Germaniei este să realizeze etapa cea mai ușoară și mai sigură, adică penetrația spre sud-est și în România, pentru a stăpâni gurile Dunării, a-și amenaja o baza puternică la Marea Neagră și a-și crea o puternică și largă bază de operații (strategică și economică) pentru ca să poată trece apoi la ultima și cea mai grea etapă in expansiunea sa spre est si spre sud. Deci obiectivul principal și imediat al Germaniei va fi Romania”.

Forurile militare și politice românești se pronunțau net împotriva participării în vreun fel sau altul alături de puterile Axei, apreciind în mod realist că, în orice situație, Germania si Ungaria rămâneau pericolul principal pentru integritatea și independența națională. Din evoluția evenimentelor din cursul anilor 1938-1939 ele au tras concluzia că, pentru o perioadă timp, nu vor putea conta pe un sprijin anglo-francez. Situația era privită la București cu deosebită îngrijorare, deoarece se considera că România, prin importanța ei economică și strategică reprezenta obiectivul principal imediat al Germaniei și al U.R.S.S.

I.2. Orientarea către politica Reich-ului și începutul relațiilor diplomatice

La începutul anilor `20, relațiile dintre România și Germania au fost dominate de două chestiuni: restabilirea comerțului bilateral și datoriile germanilor pentru daunele provocate în timpul primului război mondial (în timpul ocupației germane). Partea germană era interesată mai ales de comerț în timp ce partea română dorea să soluționeze mai întâi conflictul legat de datoriile pentru daunele provocate în timpul primului război mondial. Abia în 1928 s-a ajuns la o înțelegere. Guvernul de la Berlin a acționat cu foarte multă precauție în acea perioadă. În privința afacerilor interne ale României, politica germană era de o strictă neutralitate.

Începând din 1928 Germania și-a urmărit interesele politice și economice într-un mod mai activ. Această schimbare a influențat toate aspectele relațiilor româno-germane. Doar în această perioadă soarta minorității germane a devenit un subiect în relațiile bilaterale. Partea germană nu doar că a oferit un suport financiar modest organizațiilor culturale și religioase ale acestei minorități dar într-o oarecare măsură i-a oferit și sprijin politic. Ca o altă modalitate de a se implica în interesele minorităților din afara Germaniei, Republica de la Weimar a încercat să se prezinte ca protector al organizațiilor minorității etnice germane. În această privință a început de asemenea să acorde atenție situației minorităților maghiare și evreești din diverse țări ale Europei de Est.

Relațiile politice și economice româno-germane au avut de suferit după ce naziștii au venit la putere și au cerut o revizuire radicală a tratatelor de pace de după primul război mondial. Această politică a fost diametral opusă intereselor României. Dar relațiile economice dintre cele două țări s-au îmbunătățit din nou destul de repede: începutul reapropierii din Germania și România datează din 1936. Oficialii români erau motivați de interese economice dar și de rațiuni de securitate; ei doreau să țină sub control revizionismul maghiar și să protejeze România împotriva potențialelor amenințări sovietice. Politica externă nazistă punea accent pe penetrarea economică a statelor din Sud-estul Europei. Aceasta, la rândul ei, a ajutat România să reducă unele dintre efectele crizei economice mondiale. Într-adevăr Germania a fost singura piață deschisă pentru grânele din Sud-estul Europei, cea mai importantă latură a exportului din zonă. Rezultatul a fost că în 1938 Germania a devenit cel mai important partener comercial al României, reprezentând peste 50% din comerțul extern al României.

Dar România a reușit să dezvolte relații economice cu Germania fără să fie obligată să renunțe a Germaniei era interesată nu numai în reorientarea politicii externe a României, dar și în schimbarea politicii interne. Germania a sprijinit, din punct de vedere idelogic și financiar, grupurile de extremă dreaptă și antisemite, care au ajutat, din interior, la subminarea ordinii democratice din România. După părerea istoricului german Armin Heinen, Octavian Goga a fost primul politician român finanțat de Germania nazistă. Germania a jucat și un rol activ în conflictele interne ale minorității germane din România, și a sprijinit din punct de vedere financiar crearea unei mișcări naziste din interior. În perioada anilor ’30 Berlinul a reușit să-i aducă pe etnicii germani români sub controlul său. Faptul că antisemitismul devenise în Germania doctrină oficială de stat, a încurajat antisemitismul de pretutindeni, și mai ales pe cel din România. Creșterea acestei influențe a antisemitismului german, care a intensificat și antisemitismul românesc, a avut loc chiar înainte ca eforturile germane de a îndepărta România de foștii săi aliați să aibă efect.

Spre sfârșitul anilor ’30 diplomația germană a încurajat desemenea acțiuni directe împotriva evreilor români, cum ar fi cele de îndepărtare a lor din relațiile comerciale româno-germane. Aceasta a făcut presiuni asupra companiilor germane din România să nu angajeze evrei sau să le vândă acestora bunuri de proveniență germană. În 1939 Ministerul de Externe german cerea fiecărui consulat din România să ofere informații detaliate despre numărul evreilor din zona acestora și despre implicarea lor în viața economică a comunității. La semnarea acordului economic în martie 1939, liderul delegației germane raporta la Berlin că, pe lângă cooperarea reală economică intenționată prin acest acord, se dorea și eliminarea evreilor din industria forestieră.

Totuși acțiunile germane anti-evreești au fost oarecum restrânse în această perioadă pentru a evita un impact negativ asupra minorității germane din România. Totuși, ambasadorul german de la București protesta împotriva planurilor guvernului Român de a introduce „Legea pentru protejarea muncii naționale”. Dacă ar fi fost pusă în practică, această măsură ar fi cerut firmelor românești să angajeze cel puțin 75% din așa-numiții „români de sânge”. Românii au asigurat în nenumărate rânduri că această măsură nu era o încercare de a dăuna intereselor germane și că i-a avut în vedere doar pe evrei. Românii au cerut ajutor german în atingerea acestui scop, a „eliminării evreilor”; o cerere față de care diplomații germani nu aveau în principiu nici o obiecție. Primul război mondial a produs o ruptură în relațiile germano-române. După o perioadă de colaborare bună, chiar strânsă, pe tarâm economic, ele au fost rupte complet. Ocupatia germană din 1916-1918 le-a restabilit prin constrângere și numai temporar. După încheierea tratatelor de pace, relațiile au fost reluate oficial, limitându-se însă în deceniul al treilea la cadrul formal al uzanțelor diplomatice. Abia după criza economică mondială a început să se contureze o schimbare lentă, dar în 1935 România mai era încă stâlpul sud-estic al sistemului de securitate colectivă al Ligii Națiunilor – sistem combătut de Germania – și una din puterile conduătoare ale Micii Antante și Întelegerii Balcanice. Trimițându-l in aprilie 1936 pe Wilhelm Fabricius ca ministru plenipotențiar la Bucuresti, baronul Konstantin von Neurath, ministrul de externe al Reichului, a arătat că, din punct de vedere ,,politic, acolo nu se poate realiza prea mult”, principalul obiectiv constituindu-1 reglementarea relațiilor economice.

Începând din 1930, figura centrală în politica internă și externă a României a fost Regele Carol al II-lea. Ca fost ofițer în regimentul 1 de gardă din Potsdam, el sublinia mereu în prezența diplomaților germani ca se simte un Hohenzollern. Dotat cu minte agera, acest rege a desfășurat în cursul domniei o remarcabilă energie. În realizarea planurilor sale el s-a dovedit mult mai metodic decât majoritatea politicienilor români. Îi lipsea însă deseori capacitatea de a pune în practică, în interesul țării, proiectele sale judicioase. Carol și-a pierdut popularitatea de care se bucurase inițial în România, în primul rând, pentru că, în ciuda promisiunii făcute la întoarcerea sa a adus-o la București pe doamna Elena Lupescu, care i-a influențat foarte mult hotărârile atât în plan politic, cât și personal. E greu spus cât de puternică a fost această influență, dar în România ea era considerată apreciabilă.

Sub presiunea dificultăților economice ale României, încă din primii ani ai domniei sale, Regele Carol a menționat în repetate rânduri în convorbirile purtate cu contele Friedrich Werner von der Schulenburg, ministrul plenipotențiar german la București, că România ar dori să stabilească relații economice mai strânse cu Germania. Mai mult, el a lăsat să se înțeleagă că ar dori stabilească și în alte domenii legături mai strânse cu Reichul.

Cu aceste idei, regele venea în întâmpinarea intențiilor Reichului care, din septembrie 1934, în cadrul noii politici de comerț exterior și al politicii economice promovate de dr. Hjalmar Schacht, ministru al economiei Reichului, tindea spre o mai strânsă colaborare economică cu țările din sud-est. Aceste eforturi se concentrau îndeosebi asupra Iugoslaviei și României, care din punct de vedere economic prezentau cel mai mare interes, deși sub aspect ideologic, o apropiere de Ungaria și Bulgaria, care pierduseră războiul, ar fi fost mai lesne de înțeles.

Acestui fapt îi corespundea și obiectivul politic al guvernului Reichului; pentru a garanta un schimb economic sigur cu toate țările, acesta voia să realizeze un modus vivendi între „învingătorii" și „învinșii" din spațiul dunărean și cel balcanic, pe baza situației deja create. De aceea, Germania a sfătuit în repetate rânduri, îndeosebi guvernul ungar, ca în reglementarea problemelor în suspensie ale minorităților să se înțeleagă cu Iugoslavia și cu România pe baza statu- quo-ului.

În cadrul unei convorbirii ce a avut loc între Hitler și Gheorghe Brătianu, șeful grupului disident din Partidul Național Liberal – prima audiență acordată de Hitler unui politician român -, el a declarat că „pretențiile revizioniste ale Ungariei nu trebuie luate prea în tragic; ele sunt poate necesare din punctul de vedere al politicii interne. Adevăratul pericol care amenință România și pacea în Europa este bolșevismul. Dar dacă România devine un avanpost al ordinii în Europa, atunci nici un stat nu va fi mai interesat în menținerea ei decât Germania. Sunt gata să spun acest lucru și la Budapesta, așa cum am făcut-o deja față de Horthy".

Într-adevăr, după părerea ministrului plenipotențiar dr. Wilhelm Fabricius, care la 29 aprilie 1936 a prezentat Regelui Carol scrisorile sale de acreditare, regele ar putea fi câștigat de partea Germaniei, dacă el n-ar avea mereu impresia că organe ale NSDAP vor să se amestece în treburile interne ale României.

Ideea de a se amesteca în politica internă a României pentru a-i influența orientarea era lansată de Oficiul de politică externă al NSDAP; nu se poate stabili cu precizie dacă această idee pornea de la însuși Alfred Rosenberg, sau, ceea ce pare mai verosimil, de la șeful oficiului, Schickedanz. Ministerul de Externe și, în primul rând, ministrul plenipotențiar Fabricius au respins categoric calea pe care mergea Oficiul de politică externă. Dimpotrivă, Fabricius era convins că relațiile politice dintre cele două state vor deveni, în mod firesc, mai strânse, datorită multiplicării legăturilor economice. Făcând abstracție de considerentul fundamental că relațiile de încredere, care se înfiripau din nou, ar fi fost tulburate, transformându-se în neîncredere, planul Oficiului de politică externă mai era sortit eșecului și pentru că partidele cu care voia să colaboreze nu erau decât grupuri disidente, fără nici un fel de sprijin real în țară. Dar din cauza acestui paralelism dintre stat și partid în Germania, Ministerul de Externe nu a avut puterea de a împiedica activitatea ilegală a Oficiului de politică externă în România.

Încă din 1934, Schickedanz a început să-și întindă tentaculele spre politicienii români și să stabilească primele contacte, în acest scop el făcând repetate călătorii în România. Drept „șef” al „mișcării populare” plănuite de Oficiul de politică externă era avut în vedere poetul Octavian Goga, susținut de micul Partid Național Creștin. După îndelungate eforturi, Schickedanz a reușit să-1 aducă pe Goga alături de grupul mentorului mișcării antisemite din România, profesorul Alexandru C. Cuza. Era avut în vedere și Frontul Românesc al fostului prim-ministru Alexandru Vaida-Voievod, care se desprinsese de Partidul Național Țărănesc al lui Iuliu Maniu, precum si liderul disidenței din Partidul Național Liberal, Gheorghe Brătianu, care în calitate de profesor de istorie se bucura de renume și avea legături cu regele.

Obiectivul principal al proiectatei „mișcări populare” era, în primul rând, răsturnarea lui Nicolae Titulescu, ministrul de externe al României, considerat exponent al orientării politicii externe a României spre Franța și spre Liga Națiunilor. După încheierea Tratatului de asistență mutuală sovieto-francez la 2 mai 1935, Titulescu a încercat să se alăture schimbării survenite în politica franceză și să promoveze o politică ostentativ prosovietică. Intenția lui Titulescu era de a asigura stăpânirea Basarabiei. Cu aceasta era de acord și Regele Carol. Evident, Titulescu a folosit mijloace ciudate fără a-1 consulta pe rege, el a acordat ajutor Spaniei roșii permițând, cu de la sine putere, trimiterea de arme și muniții prin porturile dunărene, cedând fără multă vorbă guvernului Spaniei roșii avioane comandate în Franța pentru România. Împotriva acestor acțiuni a protestat îndeosebi Polonia. Miniștrii plenipotențiari ai Germaniei și Italiei au luat de asemenea poziție împotriva intențiilor lui Titulescu, fără să se ajungă la demersuri oficiale din partea acestor două state. Ele nu ar fi făcut decât să tulbure acțiunea Poloniei. Demersului clar al Poloniei și nicidecum intrigilor de culise ale Oficiului de politică externă se datora faptul că, în cele din urmă, la 29 august 1936, Regele Carol l-a demis pe Titulescu din funcția de ministru de externe, numind în locul său pe Victor Antonescu, un om mai puțin important și chiar șters. A dispărut astfel posibilitatea încheierii unui tratat de prietenie româno-sovietic pe baza recunoașterii suveranității României asupra Basarabiei, de care s-a temut câtva timp nu numai ministrul plenipotențiar german, dar mai ales Tomasz Arciszewski, ambasadorul polonez, și Ugo Sola, ministrul plenipotențiar italian. Curând, relațiile dintre Uniunea Sovietică și România s-au înrăutățit.

Între timp, Oficiul de politică externă continua să acționeze pentru a aduce la putere în România grupurile care îi conveneau. Dar nu a reușit să unească partidul lui Goga cu o altă organizație naționalistă mult mai importantă și mai puternică: Garda de Fier. E adevărat că aceasta nu conta prea mult ca partid politic, în schimb ca mișcare, având aderenți în rândurile studenților, țăranilor, ale preoților ortodocși și ale aristocrației, trebuia considerată ca fiind un factor de putere în acei ani. Este surprinzător că, de la bun început, Oficiul de politică externă a dat mai mare importanță relațiilor cu Goga și Cuza, decât relațiilor cu Garda de Fier, deși aceasta din urmă se pronunțase întotdeauna cu hotărâre pentru orientarea politicii externe a României spre Germania.

Legiunea Arhanghelului Mihail întemeiată în 1927 și lărgită în 1930 devenind Garda de Fier, a fost opera exclusivă a lui Corneliu Zelea Codreanu, un om dominat de un fanatism politico-religios. La întrunirile din mediul rural el impresiona mai mult prin figura sa și prin privirea sa deschisă decât prin tezele sale politice. Pe lângă multe idei comune – în primul rând ura neîmpăcată împotriva bolșevismului – între mișcarea legionară și național-socialismul din Germania, cu care era comparată, existau deosebiri profunde. Este vorba în primul rând de caracterul net creștin al mișcării din România. Antisemitismul ei era religios și național și nu rasist. Codreanu nu [mai] avea legături cu profesorul Cuza, exponentul de fapt al propagandei antisemite în România. Acesta a constituit unul dintre motivele principale care au împiedicat unirea cu grupul Goga-Cuza, spre care tindea Oficiul de politică externă. Obiectivul lui Codreanu era de a înlătura pseudodemocrația din România și de a înnoi statul român printr-o conducere autoritară, cu rădăcini adânci în creștinismul ortodox. Începuturile mișcării își aveau sorgintea, fără îndoială, într-un patriotism autentic, dar ideile politice ale legionarilor erau confuze, promovând un misticism exagerat. O dată cu atentatul împotriva primului ministru Duca, la 29 decembrie 1933, Garda de Fier a pășit pe drumul primejdios al violenței, ce avea să-i devină fatal. Ea a fost interzisă și trecută în ilegalitate, dar a reapărut în noiembrie 1934, sub denumirea de Totul pentru țară.

Din partea Germaniei s-a acordat sprijin propagandistic și material, din surse ce deseori nu pot fi controlate, atât amintitelor disidențe, cât și unor persoane considerate de încredere. În majoritatea cazurilor acestea au acționat însă atât de inabil, încât activitatea lor a devenit cunoscută guvernului român, care s-a plâns ministrului plenipotențiar german. Însuși Regele Carol s-a văzut nevoit să atragă atenția ministrului asupra acestor fapte îngrijorătoare.

Oficiul de politică externă a crezut că și-a atins scopul o dată cu rezultatul alegerilor din 20 decembrie 1937. Acest rezultat nu a corespuns așteptărilor guvernului liberal Gheorghe Tătărescu aflat la putere din ianuarie 1934. În aceste alegeri, Garda de Fier a încheiat o alianță electorală cu Partidul National-Țărănesc al lui Iuliu Maniu și cu Partidul Național Liberal-Gheorghe Brătianu, în timp ce Vaida-Voievod a mers cu partidul de guvernământ, cu liberalii. Goga a avut listă proprie. Liberalii au obținut 35,9% din voturi, Partidul National-Țărănesc 20%, partidul Totul pentru țară (Garda de Fier) 15,6%, iar Partidul Național Creștin al lui Goga 9,2%. Deși liberalii au obținut numărul cel mai mare de voturi, rezultatul alegerilor trebuia considerat ca o înfrângere a politicii lor de guvernare. Succesul „Legiunii" era apreciabil.

Întrucât Regele Carol respingea categoric Garda de Fier cu care avusese legături în primi ani ai domniei sale, iar Partidul Național-țărănesc, îndeosebi Maniu, se afla în acută opoziție față de Carol și întrucât nu părea indicat să se încredințeze guvernarea din nou liberalilor. Regele Carol a adoptat o soluție surprinzătoare. La 27 decembrie el 1-a numit pe Goga în funcția de prim-ministru. După modestul succes repurtat de partidul său în alegeri, poziția lui Goga depindea numai de încrederea regelui. Noul guvern era format, în parte, din adepți ai partidului lui Goga, în parte din oameni de încredere ai regelui. Printre aceștia din urmă, în afară de Istrate Micescu, ministrul de externe, se număra și Armand Călinescu, ministrul de interne. Generalul Ion Antonescu, fostul șef al Marelui Stat Major, a fost numit ministru de război. Numirea lui Antonescu urma să garanteze în fața Franței și a Marii Britanii, unde generalul fusese atașat militar și se bucura de un bun renume, continuitatea politicii externe a României.

În felul acesta a intrat pentru prima dată în guvern o personalitate, bine cunoscută în România și, în primul rând, în armată, dar cu desăvârșire necunoscută în Germania. Originar dintr-o veche familie românească de ofițeri, Ion Antonescu, născut la 15 iunie 1882, a urmat Școala militară, a devenit locotenent de cavalerie în 1904 și a exercitat încă în primul război mondial, ca șef al secției operații a Marelui Stat Major român, o mare influență asupra hotărârilor militare. În 1934 a demisionat din funcția de șef al Marelui Stat Major al armatei române, pentru că planurile sale de înnoiri în armată nu s-au bucurat de aprobarea regelui și a guvernului. De atunci, comandant de divizie în orașul său natal, Pitești, Antonescu a rămas în umbră, până când, dată fiind situația internă atât de gravă, regele 1-a chemat în guvern. Într-un raport politic adresat la 10 februarie 1938 Ministerului de Externe german de către ministrul plenipotențiar Fabricius, acesta atrage pentru prima oară atenția asupra personalității ministrului de război. Ministrul plenipotențiar informează despre o convorbire dintre ambasadorul Poloniei, Arciszewski, și generalul Antonescu: „Această convorbire i-a confirmat domnului Arciszewski cât de puternic este influențat ministrul de război, Antonescu, de către armata franceză. Același lucru este valabil și pentru Paul Teodorescu, subsecretarul său de stat. Ambii au studiat în Franța și vorbesc perfect franceza. Domnul Antonescu a fost mult timp atașat militar la Londra și dă dovadă de o largă viziune de ansamblu. În schimb, nu are nici un fel de relații cu Germania. Dat fiind că este un om serios, profund preocupat de misiunea sa de a restabili forța ofensivă a armatei române, trebuie încercată lărgirea contactului pe care l-am inițiat de curând.”

Dar guvernul Goga numit la 27 decembrie 1937 nu a fost de lungă durată. Pe atunci, ministrul Fabricius, ca și ministrul italian, Sola, erau convinși că Regele Carol formase guvernul Goga numai pentru a dovedi că această formulă nu este viabilă, demonstrând astfel absurditatea politicii lui Rosenberg și a colaboratorului său, Schickedanz.

La 1 ianuarie 1938, Goga i-a adresat lui Hitler un mesaj de Anul Nou, care, din cauza eventualelor efecte negative în Ungaria, nu a fost dat publicității de către partea germană: „Având în vedere ca Regele Carol al II-lea, înaltul stăpân al țării mele, m-a însărcinat să formez noul guvern, țin ca, luând în primire înalta mea funcțiune de prim sfetnic al tronului, să exprim Excelenței voastre voința nestrămutată de a cultiva relații bune și de prietenie cu Germania, dat fiind că de la bun început nutresc părerea că deplina reîntoarcere la normal corespunde intereselor celor două țări. Această dorință, bazată pe sentimente de prietenie reciprocă, este cu atât mai ușor realizabilă, cu cât am avut onoarea să cunosc concepția personală justă a Excelenței voastre în ce privește relațiile firești dintre cele două state și drepturile vitale ale României, care, bazându-se pe justificarea de nezdruncinat a principiului național, și-a trasat granițele actuale.” La 3 ianuarie, într-o convorbire cu ministrul plenipotențiar german, președintele Consiliului de Miniștri român a rugat „Germania să renunțe la orice sprijinire a Gărzii de Fier, adică să renunțe la a sprijini în România un partid legal împotriva unui alt partid legal”.

Pentru a-și lărgi baza de guvernare, obiectivul lui Goga trebuia să fie organizarea cât mai rapidă de noi alegeri. Drept care, prin mijlocirea Oficiului de politică externă, s-au purtat acum tratative între Goga și Codreanu, care au dus la o „semiînțelegere”. Și generalul Antonescu, care era prieten cu Goga și îl cunoștea și pe Codreanu, a mediat între guvern și Legiune. Evident, Goga nu a avut posibilitatea să extindă, așa cum îl sfătuise Oficiul de politică externă, organizația partidului său în întreaga țară și să împânzească poliția cu adepții săi. Dându-și seama de pericolul unor noi alegeri ca urmare a unei înțelegeri Goga-Codreanu, Regele Carol i-a propus lui Goga „să formeze un guvern autoritar", cu alte cuvinte, constituit conform voinței suveranului, ceea ce ar fi însemnat ca primul ministru [și guvernul său] să devină de fapt organ executiv al regelui. Deoarece Goga a refuzat, la 10 februarie 1938 Carol i-a acceptat demisia „pe care nici nu și-o prezentase". Regele a fost nevoit să facă acest pas și ca urmare a protestelor reprezentanților Marii Britanii și Franței împotriva legilor și măsurilor antisemite impuse de A.C. Cuza, care contraveneau și intențiilor lui Goga.

Într-o circulară din 9 martie 1938, adresată de Ministerul de Externe german misiunilor sale cu privire la perioada de guvernare lui Goga, se spune retrospectiv: „Am găsit la el, ca admirator a actualei conduceri de stat germane, o largă înțelegere a noii Germanii, dar noi nu am urmărit stabilirea de legături mai strânse ci România și de aceea nu e cazul să spunem că le-am pierdut; în afara de aceasta… având în vedere durata scurtă a guvernării sale nu s-a ajuns cu el la un schimb serios de opinii pe plan diplomatic. Interesant pentru noi din punct de vedere al politicii externe este faptul că regele și-a reafirmat intenția de a urmări o apropiere lentă și sistematică de Germania și că actualul ministru de externe, Tătărescu, s-a pronunțat în același sens”.

Pentru a preîntâmpina orice încercare din partea unor foruri străine de a câștiga o influență necontrolabilă în România, profitând de sistemul pluripartidist, Regele Carol a decis o lovitură de stat. El a instituit un „guvern consultativ" format din oamenii săi de încredere, sub conducerea patriarhului Miron Cristea. Din acest guvern făceau parte șapte foști prim-miniștri ca miniștri fără portofoliu, precum și generalul Ion Antonescu în calitate de ministru de război. La 11 februarie regele a abrogat Constituția liberală din 1923, la 15 februarie a interzis toate partidele politice, iar la 20 februarie a proclamat o nouă Constituție, bazată în întregime pe autoritatea regală; apoi, printr-un plebiscit verbal, deschis, organizat la 24 februarie, a făcut în așa fel încât a obținut aprobarea tuturor măsurilor luate de el. Ceva mai târziu, Carol va crea partidul unic Frontul Renașterii Naționale in care va căuta să atragă cât mai multe personalități și chiar organizații întregi.

Știind că prin interzicerea Gărzii de Fier, pe care o considera acum adversarul principal, nu a câștigat prea mult, regele a luat măsuri mai energice. După ce, la 15 aprilie 1938, a emis o „lege cu privire la menținerea ordinii de stat”, la 18 aprilie au fost arestați conducătorii Legiunii. C.Z. Codreanu a fost condamnat mai întâi la șase luni închisoare – pentru insultă adusă fostului prim-ministru, profesorul Nicolae Iorga -, iar la 27 mai, la zece ani muncă silnică, pentru înaltă trădare. Guvernul Reichului nu a intervenit prin ministrul sau plenipotențiar la București în desfășurarea procesului, abținându-se de la orice demers oficial, deși din cercurile NSDAP se cerea mereu ca Fabricius să intervină în favoarea lui Codreanu.

Încă la 30 martie 1938, guvernul Miron Cristea a fost remaniat prin îndepărtarea generalului Antonescu, care, câteva săptămâni mai târziu, a depus ca martor al apărării în procesul Codreanu. Persoana cea mai importantă în noul guvern era ministrul de interne Armand Călinescu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri, iar ulterior și ministru de război. Din ordinul regelui, el a coordonat măsurile luate împotriva legionarilor. Ministru de externe a devenit N. Petrescu-Comnen, până atunci ministru plenipotențiar la Berlin.

În timp ce în politica internă a României aveau loc aceste evenimente, situația generală se schimbase mult în sud-estul Europei. Italia avea mai demult strânse relații politice cu Ungaria și Austria, care au dus la așa-numitele „Protocoale de la Roma" din 17 martie 1934 și al căror rezultat concret a fost o și mai mare apropiere între Italia și Ungaria. Pactul de neagresiune dintre Italia și Iugoslavia, încheiat la 25 martie 1937, a slăbit coeziunea Micii Antante dacă nu în mod formal, în orice caz în fapt, cu atât mai mult cu cât Milan Stojadinovic, primul ministru și ministrul de externe al Iugoslaviei, dorea legături economice și politice mai strânse cu Germania.

În fine, prin Anschluss-ul Austriei [11-12 martie 1938] s-a produs o deplasare hotărâtoare a forțelor din sud-estul Europei. Germania s-a apropiat de România și din punct de vedere geografic. La 19 martie, Regele Carol i-a declarat ministrului plenipotențiar german că „Anschluss-ul trebuia să aibă loc și că el îl salută cu recunoștință. Se teme însă că metodele și momentul Anschluss-ului vor duce la complicații cu Anglia și Franța. De asemenea, a atras atenția .,să nu se exercite o presiune nemijlocită asupra Cehoslovaciei” și „a repetat declarația anterioară că dorește o apropiere de Germania, dar că aceasta trebuie să se producă lent”.

Împărtășind îngrijorarea Regelui Carol, Hitler 1-a asigurat în aprilie pe noul ministru plenipotențiar al României, Radu Djuvara cu prilejul prezentării scrisorilor de acreditare, că „Germania consideră frontierele sale dinspre Italia, Iugoslavia si Ungaria ca fiind definitive și că nu are nici un fel de aspirații teritoriale Balcani. Germania urmărește în Balcani numai obiectiv economice și dorește ca relațiile cu statele balcanice să se bazeze pe încredere”. Djuvara i-a mulțumit, bucurându-se că „a primit o confirmare a declarației făcute cu câțiva ani în urmă de Fuhrer față de Gheorghe Brătianu”.

O dată cu Anschluss-ul Austriei [11-12 martie 1938], politica urmărită de Franța încă din 1919, de a ține Germania departe de spațiul dunărean, a eșuat. În locul hegemoniei Franței în sud-estul Europei s-a instalat din nou – la fel ca și înaintea primului război mondial – un echilibru precar între trei grupuri de puteri Franța-Marea Britanie, Germania-Italia și Uniunea Sovietică. Ultima șansă a României de a-și recupera teritoriile era să-și îndrepte eforturile pe direcția Germaniei.

II. Implicațiile intereselor României si Germaniei in dezvoltarea raporturilor

De partea germană a apărut ideea lărgirii relațiilor economice ale Reichului cu țările din Sud-est printr-un gen cu totul nou de acorduri economice. După Anschluss-ul Austriei, Helmuth Wohlthat, director ministerial la „Departamentul planului de patru ani”, a propus, într-un memoriu adresat șefului său Hermann Goring, „să se reunească din nou pe plan economic, din inițiativa germană, statele succesoare ale monarhiei austro-ungare, care să fie treptat incluse într-o uniune vamală. Totodată să se extindă legătura economică dintre Germania și statele succesoare, respectându-se independența lor politică”.

Totul a început cu revendicarea Bucovinei de către Stalin (comunicată de Molotov ambasadorului german la Moscova, contele von Schulenburg la 23 iunie 1940), revendicare interpretată de Hitler drept o încălcare a înțelegerilor germano-sovietice din august-septembrie 1939 și un prim pas al U.R.S.S. spre vest dincolo de limitele admise de Fűhrer.

Din acel moment s-a declanșat o reacție în lanț: pentru a proteja spațiul românesc, ale cărui resurse de petrol erau vitale pentru economia de război a Reichului, Germania (secondată de Italia) a dat, la 30 august 1940, o garanție României. Moscova a considerat aceasta garanție ca fiind o încălcare a tratatului germano-sovietic din 23 august 1939 si un gest ostil fata de U.R.S.S. care cerut să acorde și ea o garanție similară Bulgariei și să aducă trupe sovietice în Bulgaria așa cum făcuse Germania în România. Hitler a respins cererea sovietică.

Diferențele dintre Berlin si Moscova, generate de atitudinea celor două țări față de România, s-au integrat contextului mult mai larg al divergențelor dintre cele două mari puteri totalitare în delimitarea sferelor lor de interese: Hitler vroia să îndrepte expansionismul sovietic spre zonele Golfului Persic , Indiei si Oceanului Indian; Stalin, fără să respingă deschis acest indemn, rămânea cu ochii fixați asupra Europei și a Strâmtorilor. În acest caz politica română se încadrează în doctrina germană și începe colaborarea în vederea unui conflict inevitabil.

II.1. Raporturile politico-economice Româno-Germane

În cursul aplicării noii orientări în politica economică și de comerț exterior, inaugurată în septembrie 1934 de către dr. Hjalmar Schacht, ministrul economiei, Germania și-a intensificat legăturile comerciale cu țările din sud-estul Europei. Astfel, după încheierea unui acord economic germano-iugoslav, Schacht a semnat, la 23 martie 1935 la Berlin, cu Gr. Manolescu-Strunga, ministrul român al comerțului și industriei, „Tratatul de comerț, stabilire și navigație dintre Reichul german și Regatul României”. Pentru prima oară, după terminarea primului război mondial, el stabilea, pe termen lung, relațiile comerciale dintre cele două țări, ceea ce făcea posibilă sporirea schimbului de mărfuri și oferea o bază pentru alte convenții economice germano-române în viitorul apropiat.

Acest tratat, pus în aplicare de partea română printr-un decret, a constituit cadrul pentru numeroasele acorduri ulterioare privind schimbul de mărfuri și de plăți. Tratativele erau purtate de comisiile guvernamentale germano-române, care se întruneau cel puțin o dată pe an, reglementând prin protocoale toate problemele livrărilor reciproce pentru perioada cuprinsă între 1 octombrie a anului în curs și 30 septembrie a anului următor. Ele stabileau și cursul marcă-leu, procedeul de decontare etc.

Până la încheierea tratatului comercial din 23 martie 1935, cea mai mare piedică în dezvoltarea comerțului germano-român consta în aceea că Germania putea achiziționa majoritatea mărfurilor oferite de România (petrol, cereale, cherestea, vite, leguminoase) în condiții mult mai avantajoase pe piața mondială. Abia atunci când guvernul Reichului, pentru a face Germania independentă de livrările de peste ocean, s-a hotărât, în pofida prețurilor mai ridicate, să intensifice comerțul cu Sud-estul european, s-a creat posibilitatea dezvoltării relațiilor economice. Pentru România – care nu găsise printre prietenii ei politici amatori pentru surplusul produselor sale agricole – ca și pentru Regele Carol, preocupat de dezvoltarea forțelor economice ale țării, această întorsătură era foarte binevenită. Deși domnea teama în ceea ce privește păstrarea libertății de acțiune pe plan politic, care ar fi putut fi îngrădită de o apropiere de Reich în domeniul economic, numai Germania putea oferi ajutor pentru dezvoltarea industriei, precum și sprijin pentru modernizarea agriculturii.

Industria germană a început să fie tot mai interesată de petrolul românesc atunci când Anschluss-ul Austriei, care, ca și în trecut, era, din punct de vedere economic, strâns legată de statele succesorale ale monarhiei habsburgice, a apropiat Germania de statele din sud-est. Încă înainte de primul război mondial, unele firme germane aveau însemnate participații la societățile petroliere românești, de pildă Deutsche Petroleum AG la Steaua Română și Deutsche Erdol AG la Concordia.

Acordul economic germano-român care, la izbucnirea crizei europene de la mijlocul lui martie 1939, era pe punctul de a fi încheiat, aparținea, în ce privește premisele politice, unei perioade anterioare, adică perioadei de aparentă înțelegere între marile puteri europene, drept care, era de așteptat o evoluție calmă.

Dar după uciderea lui C.Z. Codreanu, contactul a fost întrerupt temporar. Abia în lunga convorbire dintre Gafencu și Fabricius, în noaptea de 30 spre 31 ianuarie 1939, ministrul de externe a transmis încuviințarea guvernului său de a se începe tratativele preliminare. Cu acordul regelui, la 31 ianuarie, Gheorghe Brătianu a plecat la Berlin pentru a-1 sonda pe Goering asupra posibilității de a se relua convorbirile. În convorbirile purtate la 1 februarie cu Goring și Wohlthat, Brătianu a promis „să stabilească cât mai repede la București dacă de partea română există o disponibilitate pentru tratative economice într-un cadru mai larg, așa încât să poată avea șanse de succes. Dacă, după cum speră, există premise pentru succesul convorbirilor, atunci, după părerea sa, ar fi bine ca, imediat după sosirea sa, domnul director ministerial Wohlthat să poată avea o întrevedere cu regele și să ia apoi legătura cu miniștrii respectivi”.

La 14 februarie, Wohlthat și Fabricius au raportat într-o telegramă comună adresată ministrului de externe german rezultatele vizitei anterioare (2 februarie) si a primelor convorbiri: „Imediat după sosirea sa, directorul ministerial Wohlthat a fost primit de rege, care a evocat convorbirea avută cu feldmareșalul Goring la Leipzig. S-a discutat pe larg posibilitatea unei strânse colaborări economice. Regele s-a pronunțat pentru legarea într-o largă măsură a economiei românești de Germania. A reieșit că bazele pentru programul economic au fost pregătite de Gafencu, ministrul de externe, Bujoiu, ministrul economiei naționale, Slăvescu, ministrul înzestrării armatei și Constantinescu, ministrul de finanțe, sub conducerea directă a regelui.

Într-o altă convorbire între Wohlthat, ministrul de externe și ministrul lung de Germania: «în general, Germania va trebui să-și reia poziția economică economiei s-a confirmat încă o dată intenția de a se stabili o apropiere pe termen dominantă în România, deținută înainte de 1914». Având în vedere bunăvoința României, este necesar să se stabilească printr-o convenție următorul program de promovare a relațiilor economice dintre cele două țări:

I. Pentru stimularea și asigurarea livrărilor de mărfuri românești către Germania sînt necesare următoarele:

1. Autoritățile și organizațiile economice ale ambelor părți să stabilească între ele legături sistematice în vederea adaptării producției românești la necesitățile germane, îndeosebi în domeniul agriculturii;

2. Investiții și participări de capital în vederea creării unei industrii petroliere româno-germane;

3. Prospectarea și exploatarea în comun a bogățiilor naturale ale României;

4. Elaborarea unui plan pentru industria lemnului și participarea Germaniei la exploatarea forestieră (înlăturarea evreilor din industria lemnului).

II. România este de acord cu:

1. Completarea reciprocă și colaborarea industriei române și germane, cu respectarea intereselor germane de export;

2.Completarea și uniformizarea armamentului armatei române, îndeosebi aviația militară, cu ajutor german;

3. Construirea industriei de armament pe bază germană;

4. Colaborarea în transporturi, îndeosebi construcția de șosele și de căi navigabile…

„Dacă acest obiectiv va fi atins, Germania va ocupa într-adevăr o poziție dominantă în România. Întrucât comisia guvernamentală este conștientă de acest fapt și consideră că atingerea acestui obiectiv este în interesul țării sale, avem convingerea că ar trebui folosit un prilej atât de favorabil pentru a lega de noi această țară.”

Aprecierea că, prin această convenție, Germania ar obține o poziție economică dominantă în România nu este tocmai exactă, întrucât ea deținea de câțiva ani această poziție dominantă. Pe baza ultimelor înțelegeri, din 10 decembrie 1938, comerțul cu Germania reprezintă deja aproape 50% din comerțul exterior al României. O creștere mult mai importantă a acestei cifre nu va putea fi atinsă probabil nici în cadrul unui program special de construcții. În plus, având în vedere comportarea partenerilor români la tratative, așa cum s-a spus și mai sus, în unele probleme vor fi, probabil, doar vorbe frumoase și constatări teoretice. Oricum, este de așteptat un nou impuls; chiar motivele politice menționate mai sus pledează pentru acceptarea propunerilor românești.

La 8 martie 1939, Wohlthat a plecat din nou la București, investit cu depline puteri de guvernul Reichului pentru încheierea acordului, fără instrucțiuni definitive din partea ministrului de externe al Reichului. Într-un raport către Ministerul de Externe, directorul ministerial a subliniat cât de importantă era sosirea sa tocmai în acel moment, întrucât „sub presiunea mereu crescândă exercitată de Franța și Anglia împotriva încheierii acordului, exista pericolul ca membrii cabinetului favorabili colaborării cu Germania să fie demiși.

În afară de cei doi conducători ai tratativelor, Wohlthat, directorul ministerial, și Bujoiu, ministrul economiei, acordul a mai fost semnat de Gafencu, ministrul de externe și de dr. Fabricius, ministrul plenipotențiar german la București.

Noul acord economic a lăsat neatins „tratatul de comerț, stabilire și navigație” încheiat la 23 martie 1935, între Reichul german și Regatul României, după ale cărui prevederi și acorduri adiționale se stabilea în continuare, prin protocoale anuale, schimbul de mărfuri româno-german. Noutatea o constituia „elaborarea unui plan economic pe mai mulți ani". Între altele, acesta prevedea și înființarea de societăți mixte româno-germane pentru exploatarea și valorificarea piritei cuproase, precum și a minereului de crom și mangan. De asemenea, se prevedea înființarea unei societăți mixte româno-germane, care să se ocupe de exploatarea petrolului și de elaborarea și îndeplinirea unui program de forări.

Noutatea și deosebita importanță a acordului consta, abstracție făcând de planificarea sa pe termen lung (cel puțin cinci ani), în primul rând, în faptul că stabilea următoarele:

1. Coordonarea reciprocă a producției celor două țări în toate domeniile.

2.Pentru a finanța dezvoltarea economiei naționale române, Germania punea la dispoziție capital și valori reale. Sumele investite trebuiau restituite din surplusul de producție astfel realizat.

În timpul acestor eforturi pe linie de stat și particulară în domeniul industriei petroliere a izbucnit războiul, care a modificat total importanța României pentru Germania sub aspectul economiei în general și al economiei de război în special. Chiar dacă în Germania producția de carburanți creștea continuu, Reichul depindea acum în primul rând de importurile de petrol din România, deși livrările din Uniunea Sovietică înlocuiau deocamdată, în parte, importurile de peste ocean. E drept că producerea pe cale sintetică a carburanților în Germania a crescut considerabil.

Totuși, cumpărătorii germani reușiseră să înduplece o serie de exportatori mai mici să constituie un cartel și să facă exporturi în Germania, însă cantitățile de petrol obținute pe această cale nu reprezentau decât o parte infimă din livrările stabilite. În toamna anului 1939, cei ce reprezentau interesele Germaniei au întemeiat Sardep în vederea stimulării exportului de petrol din România. Activitatea acestei societăți a constat în primul rând în construirea la Dunăre a unui mare parc de rezervoare, chiar lângă Giurgiu, care a devenit, în locul Constanței, portul principal pentru exporturi.

Având în vedere complicațiile legate de aprovizionarea cu petrol din România, guvernul Reichului a decis, la începutul lunii ianuarie 1940, să-1 numească pe primarul de până atunci al Vienei, dr. Hermann Neubacher, ca „însărcinat special pentru probleme economice” pe lângă Legația germană din București. Spre deosebire de diplomatul de carieră dr. Fabricius, Neubacher era considerat, în cercurile românești omul de încredere al lui Hitler, astfel încât propunerile sale cântăreau greu.

Neubacher și-a dat seama, având în vedere situația critică de la frontiera sovieto-română, de interesul stringent al armatei române pentru arme noi și echipament nou. De aceea, în cursul tratativelor cu ministrul înzestrării armatei, Victor Slăvescu, și într-o audiență la Regele Carol, în luna februarie 1940, el a propus să se înlăture dificultățile printr-un schimb de armament german pe petrol românesc, pe baza tarifului din octombrie 1939, inclusiv a unei suprataxe de 30%. Când, din motive politice, guvernul român a ezitat, Neubacher a întrerupt tratativele privind livrările de armament ce aveau loc între Marele Stat-major român și secția economică și a înzestrării armatei din OKW, dispunând reîntoarcerea în Germania a reprezentanților firmelor de armament germane care se aflau la București. Guvernul român s-a răzgândit, iar în martie 1940 a semnat un acord provizoriu, astfel încât primele tancuri petroliere au putut fi încărcate cu destinația Germania.

Când, la 29 mai 1940, după victoriile germane repurtate în Franța, regele Carol al II-lea s-a hotărât să schimbe orientarea politicii externe și să se sprijine pe Germania, în aceeași zi, Mircea Cancicov, ministrul economiei și ministrul plenipotențiar Hermann Neubacher au semnat pactul Armament-petrol pact demult redactat. Prin acest acord statul român se obliga să livreze Germaniei cotele de petrol ce-i reveneau ca redevențe de stat (Staatsregal) la prețurile din toamna anului 1939. În schimb Germania trimitea în România o cantitate corespunzătoare de arme (îndeosebi tunuri antitanc) și echipament, mai cu seamă polonez (captură de război). Nici una din părți nu urma să efectueze plăți în numerar.

Prin negocierile pentru Pactul petrolului se crease un precedent. În același mod, prin contactul zilnic ce-1 avea însărcinatul special cu guvernul român a fost soluționată în mod satisfăcător, până la terminarea războiului, problema petrolului. Decontarea livrărilor de petrol după expirarea tranzacției de schimb, care, în comparație cu prețurile curente a însemnat o economie de 85 milioane mărci, s-a efectuat, începând din luna octombrie 1940, din nou prin clearing normal.

După terminarea campaniei din vest, în iulie 1940, s-a primit din Franța o ofertă pentru o cantitate mai mare de conducte cu un diametru de 25 cm. Guvernul român s-a declarat de acord cu planul german de a se construi cu ele o linie dublă de la Ploiești la Giurgiu, însă dorea ca lucrările să se desfășoare sub conducerea Căilor Ferate Române, care dețineau monopolul conductelor petroliere din România. După o serie de greutăți de tot felul, conducta a putut fi dată în exploatare în iulie 1941. Între timp, șantierele navale germane au putut spori de câteva ori efectivul antebelic al flotei petroliere fluviale (pe Dunăre). S-au creat astfel condițiile pentru livrarea cotelor stabilite.

II.2. Implicarea Germaniei in spațiul sud-estic si doctrina României

Interesul Germaniei pentru statele din sud-estul Europei a survenit odată cu iminentul război împotriva U.R.S.S.-ului dar si pentru aprovizionarea acesteia cu petrol si alte produse din industria de război necesare campaniei din vest.

Împuternicitul Reichului pentru problemele economice din Europa de Sud-est, H. Neubacher, a încercat să medieze o înțelegere între Antonescu și Horia Sima (după disputele între cei doi pentru șefia statului), atrăgând atenția șefului Mișcării legionare că Hitler se decisese să-l sprijine pe general.

Față de fenomenele de anarhie care se înmulțeau (grupuri de legionari au atacat, incendiat și jefuit magazine, mai ales evreiești, și au ucis numeroși evrei), Antonescu a luat măsuri pentru reprimarea rebeliunii legionare, cu atât mai mult cu cât Hitler spusese că „acum, dacă a curs sânge”, generalul să meargă până la capăt cu măsuri energice de restabilire a ordinii și să reorganizeze Legiunea. Replica armatei a fost rapidă și eficace: începută la mijlocul zilei de 22 ianuarie, ea s-a încheiat în dimineața zilei următoare. Luptele cele mai îndârjite s-au dat între Piața Victoriei (Antonescu se afla în actualul Palat Victoria) și strada Roma (unde se găsea sediul principal al Mișcării legionare). Rebeliunea a fost reprimată în întreaga țară. Un număr însemnat de legionari, în frunte cu Horia Sima, s-a refugiat în Germania (Antonescu amenințase că îi va spânzura). Victoria generalului era deplină: dualitatea puterii luase sfârșit în beneficiul său: el era acum deținătorul unic al puterii absolute. Potrivit datelor oficiale, 21 de ofițeri, subofițeri și soldați și-au pierdut viața, iar 53 au fost răniți. În rândurile rebelilor și ale populației civile s-au înregistrat în Capitală 118 morți și 254 răniți, iar în provincie 117 morți și răniți. În București au fost asasinați 118 (după alte surse 120) de evrei. Nu s-au comunicat cifre despre evreii uciși de rebeli în provincie.

Lichidarea rebeliunii legionare a fost un eveniment cu totul neobișnuit în zona de hegemonie a Germaniei: o mișcare politică – Garda de Fier – având mari afinități ideologice cu național-socialiștii lui Hitler a fost eliminată de la putere, membrii ei fiind trimiși la închisoare, siliți să se exileze sau să-și înceteze activitatea. Așa cum s-a arătat, sprijinul acordat de Hitler lui Antonescu a fost determinat de hotărârea Fűhrerului de a avea în România un regim de ordine și de eficiență în perspectiva războiului împotriva URSS.

După rebeliune, Antonescu și-a asumat răspunderea pentru aducerea legionarilor la putere: „Eu am decretat regimul legionar în această țară. Marele vinovat sunt eu. Îmi recunosc vina și aduc circumstanțe atenuante pentru mine, spunând că nu puteam face altfel” (ședința de guvern din 3 februarie 1941). El a relevat, tot atunci, că dacă legionarii ar fi ieșit învingători „țara aceasta n-ar fi fost la discreția lor, ci la discreția germanilor și am fi avut protectorat german”.

Politica externă a României s-a îndreptat vizibil spre îmbunătățirea raporturilor cu Reichul și înainte de investirea cu puteri depline a lui Antonescu, astfel la scurt timp după intrarea în funcție, noul ministru de externe, Grigore Gafencu, a anunțat într-o convorbire cu însărcinatul cu afaceri germane dr. Stelzer că, înainte de a vizita alte țări, va merge la Berlin. Gafencu a spus același lucru la 7 februarie ministrului plenipotențiar Fabricius. Deci, deși inițiativa unei călătorii în Germania îi aparținea, Gafencu a comunicat la 2 aprilie ministrului plenipotențiar britanic la București că ministrul plenipotențiar german i-ar fi remis o invitație a guvernului Reichului de a face o vizită la Berlin. Invocând tensiunile cu Ungaria, Gafencu pretindea că, inițial ar fi refuzat, însă invitația a fost repetată pentru 18 sau 19 aprilie, iar acum, după ce a discutat cu regele, a acceptat-o. În răspunsul adresat guvernului Reichului, el ar fi adăugat că, după vizita la Berlin, va pleca la Bruxelles, Londra, Paris și Milano.

Foreign Office-ul a acceptat, după o oarecare ezitare, această inițiativă a lui Gafencu de a vizita Anglia și, prin intermediul ministrului plenipotențiar britanic la București, i-a comunicat ministrului de externe al României, la 10 aprilie, că guvernul britanic va fi bucuros să-l poată saluta la Londra.

Cu multă abilitate Gafencu și-a adaptat planul – mergând nu numai la Berlin, ci și la Londra și la Paris – noii situații create după criza din martie 1939. În felul acesta el a putut da vizitei sale la Berlin un caracter pur diplomatic, succesul politic scontat de partea germană devenind astfel discutabil .

Pe de altă parte, ce-i drept, această vizită câștigase o importanță ce nu fusese intenționată, coincizând în timp cu un demers diplomatic al președintelui american. În ziua plecării lui Gafencu, la 15 aprilie, președintele Franklin Roosevelt a adresat lui Hitler și lui Mussolini un mesaj în care le cerea să dea asigurări că nu intenționează să ia măsuri militare împotriva unor state. Statele respective erau enumerate și între ele figura și România.

Ca urmare, la 17 aprilie 1939, guvernul Reichului a adresat majorității statelor menționate, inclusiv României, „întrebarea verbală, dar formală", „dacă se simt amenințate de către Germania” și dacă guvernele lor „l-au autorizat pe președintele Roosevelt să facă acest demers sau dacă au determinat acest demers”. În ceea ce o privea, România dădea un răspuns clar prin călătoria lui Gafencu la Berlin.

În timp ce Grigore Gafencu a răspuns verbal la cele două întrebări cu un „nu" categoric, Alexandru Cretzianu, secretar general în Ministerul de Externe, a dat însărcinatului cu afaceri german la București, dr. Stelzer, „un răspuns destul de ambiguu”. După cum rezultă din nota din 29 aprilie 1939 a consilierului delegației germane von Schubert (Ministerul de Externe), Cretzianu a răspuns că „guvernul Reichului însuși este în măsură să știe dacă se poate ivi o amenințare”; la partea a doua a întrebării a răspuns și el negativ. În cuvântarea rostită la 28 aprilie 1939 în Reichstag, Hitler nici măcar nu a menționat acest răspuns ambiguu al lui Cretzianu; el a făcut doar constatarea că în țările respective răspunsul dat la întrebarea germană „a fost categoric negativ, iar în parte chiar brutal negativ”.

În acel moment Gafencu se afla la Roma, penultima etapă a călătoriei. El plecase din București spre Germania în ziua de 16 aprilie, la prânz, însoțit de Fabricius, și urma să treacă prin Lvov și Cracovia.

Cu două zile înainte de plecare, Fabricius a aflat prin oamenii săi de încredere că, în drum spre Berlin, Gafencu intenționa să se oprească și la Varșovia, pentru a se întâlni cu Beck, ministrul de externe polonez. Dacă anunțarea vizitelor la Bruxelles, Londra și Paris nu era de natură să influențeze favorabil atmosfera apropiatelor convorbiri la Berlin, o întâlnire la Varșovia, având în vedere tensiunile polono-germane, reducea și mai mult speranța unei convorbiri fără idei preconcepute. De aceea ministrul plenipotențiar a insistat să se renunțe la acest plan.

La Lvov s-a atașat, totuși, un vagon-salon la trenul ministrului de externe român, în care se aflau Beck și Richard Franasovici, ministrul plenipotențiar român la Varșovia. Afirmația lui Gafencu că aceasta s-ar fi întâmplat fără știrea sa n-a fost luată în serios.

La prima parte, formală, a convorbirii dintre cei doi miniștri de externe a participat și ministrul plenipotențiar german, dar asupra convorbirii propriu-zise care a durat două ore, el a fost pus în temă de Gafencu. Ministrul de externe român a menționat că a insistat pe lângă Beck să accepte oferta germană făcută Poloniei la 21 martie .

Subiectul principal al convorbirii 1-a constituit lărgirea alianței polono-române contra omnes sugerată de guvernul britanic și indicată inițial ca o condiție prealabilă a garanțiilor pentru România. Cu prilejul vizitei sale la Londra, la 4-5 aprilie, Beck a fost evaziv fată de propunerea engleză de a adera la această idee, afirmând că, înainte de a lua o hotărâre, trebuie să discute cu aliatul său. Gafencu atrăgea atenția colegului său asupra faptului că acordul existent este general. Acum se pune problema de a i se da o interpretare mai largă. Cele două guverne ar putea ca, în ocaziile ce vor apărea în viitor, să-i însărcineze pe militarii lor să încheie convenții privitoare la o colaborare în cazul unui atac ungar sau german. Beck s-a declarat de acord. In cele din urmă, s-a mai convenit ca guvernul britanic să fie informat despre toate acestea și despre toate eventualele demersuri ulterioare. Dar această înțelegere nu a însemnat decât un gest formal față de guvernul britanic, fără ca partea poloneză sau cea română să se fi gândit vreodată să lărgească efectiv, pentru orice eventualitate, alianța.

La 18 aprilie 1939 trenul special al ministrului de externe român a ajuns la Berlin și, chiar în aceeași zi, a avut loc o primă convorbire cu ministrul de externe al Reichului, Ribbentrop. După o privire de ansamblu asupra „concepției germane despre evoluția politică de după Versailles și îndeosebi din ultima perioadă”, Ribbentrop a declarat că „vrea… să spună foarte deschis că în Germania atitudinea României față de garanția engleză este considerată cel puțin ca o acceptare pasivă a politicii engleze de încercuire”… „Dacă România se va lăsa antrenată și mai mult în această politică, partea germană nu va manifesta câtuși de puțin înțelegere”. Ministrul de externe al Reichului a subliniat că „Germania nu urmărește interese de natură teritorială în sud-estul Europei și nu are asemenea aspirație. Interesele sale sunt, firește, de natură pur economică și vizează obținerea din țările Sud-estului european a produselor ce-i lipsesc, pe bază de schimb cu propriile ei produse”.

La întrebarea lui Ribbentrop „despre tratativele cu Anglia, Polonia și Rusia”, Gafencu a răspuns evaziv că România nu dorește „un pact cu Rusia și nimic ce ar putea-o lega, dat fiind că România nu are nici forța și nici dorința de a garanta la rândul ei Imperiul britanic. România a declarat că nu va participa la nimic ce se bazează pe reciprocitate și la nimic la care ar participa și Rusia”. „România este de asemenea dispusă să accepte o garanție din partea oricărei alte țări…”. „Se înțelege că, la momentul potrivit, între România și Germania se va face un schimb de declarații, așa cum a procedat Germania cu Polonia și cu Franța”.

„În ceea ce privește problema politicii de încercuire, Gafencu a declarat că nu este vorba de domeniul militar și politic, ci mai curând de domeniul psihologic”… Germania „este o putere de prim rang în Europa și ca atare are și datoria să adreseze celor mai slabi cuvinte de natura să-i liniștească”. Teama de Germania nu este la nivelul guvernelor, ci „la nivelul maselor largi ale poporului”. „Oamenii se tem de Germania”. La aceasta, ministrul de externe al Reichului a asigurat că „nu trebuie să existe teamă de Germania”, „pentru că ea nu are intenții agresive față de nimeni”.

În încheierea convorbirii, Ribbentrop și-a exprimat satisfacția în legătură cu destinderea intervenită în relațiile româno-ungare. Având în vedere noile pretenții ale ungurilor în problema minorităților, Gafencu i-a cerut ministrului de externe al Reichului „să influențeze Ungaria în sensul unei bune înțelegeri cu România”. În încheiere, Gafencu i-a mulțumit lui Ribbentrop pentru eforturile „depuse și în alte împrejurări” de a tempera guvernul ungar.

Curând, Ribbentrop a dat curs acestei cereri. În convorbirea din 29 aprilie 1939 cu Pâl Teleki, și contele Csâky, el a propus încheierea unui acord ungaro-român în problema minorităților. El a motivat propunerea prin faptul că Germania „are tot interesul să împiedice ca România să cadă victimă propagandei dușmane.” În încheierea convorbirii, contele Csâky a reluat afirmațiile ministrului de externe al Reichului, declarând că „s-ar îndeplini dorințele guvernului Reichului dacă Ungaria și-ar normaliza relațiile cu România”.

În cea de-a doua zi a vizitei sale la Berlin, la 19 aprilie, când Gafencu a fost primit de Hitler, s-a vorbit din nou despre tensiunile existente între Ungaria și România. După câteva observații referitoare la acordul economic româno-german, Hitler a abordat problema relațiilor dintre România și Ungaria. El a respins categoric afirmația că ar voi să readucă Ungaria la vechile ei granițe. „O Ungarie mare ar putea deveni stânjenitoare pentru Reich.” Cum pentru el determinantă este voința minorităților germane din România și Iugoslavia, care nu vor să revină la Ungaria, România nu trebuie să se teamă că Germania va sprijini în vreun fel pretențiile Ungariei, cel puțin atâta timp cât el, Hitler, poate conta pe „prietenia" României.

Cu această abilă manevră, Hitler și-a păstrat libertatea de acțiune în viitor. Faptul că România a primit garanțiile anglo-franceze nu era privit de el – așa cum a subliniat în mod expres – ca un act ostil față de Germania. „Mă bizui pe declarația dvs. că aceste garanții au un caracter pașnic și unilateral”, a declarat el textual, conform însemnărilor lui Gafencu. Atitudinea lui Hitler s-ar schimba însă dacă România ar încerca să transforme aceste garanții în acorduri bilaterale sau dacă România ar face eforturi să obțină sprijinul Rusiei Sovietice. În general Gafencu a rămas cu impresia că Hitler nu ar dori războiul. Iată de ce, în convorbirea sa din 24 aprilie 1939 cu Halifax, ministrul de externe britanic, el a declarat că ideile lui Hitler pot fi cuprinse în formula: „Lumea pentru Anglia, Europa pentru mine”. Hitler nu vrea un conflict, ci noi succese.

Cu vizita la feldmareșalul Goring, la 19 aprilie, în cadrul căreia n-au fost abordate teme noi, partea oficială a călătoriei lui Gafencu în capitala Reichului s-a încheiat. Dar ministrul de externe român a rămas și în ziua următoare la Berlin, asistând, la invitația lui Ribbentrop și a lui Goring, la marea paradă militară cu prilejul celei de-a 50-a aniversări a lui Hitler. Cu această ocazie – spre deosebire de descrierea dramatică a acestor evenimente în memoriile lui Gafencu – de la bun început fusese stabilit prin protocol că Gafencu nu va sta în tribuna oficială a lui Hitler, ci în cea a diplomaților. Plasarea lui Gafencu în spatele președintelui Emil Hâcha, era, e drept, un lucru incorect, dar ministrul plenipotențiar german Fabricius a sesizat greșeala de protocol și ea a fost îndreptată.

În general, vizita ministrului de externe român, care a făcut o bună impresie asupra lui Hitler, a decurs într-o atmosferă de deplină înțelegere. Hitler, care în acea perioadă nu avea în vedere decât dezvoltarea relațiilor economice cu România, s-a resemnat în privința garanțiilor anglo-franceze și a venit mult în întâmpinarea dorințelor române referitoare la livrările de arme și muniții. O contribuție importantă în acest sens au avut rapoartele ministrului plenipotențiar german la București. Acesta, necunoscând adevăratul joc al diplomației românești, raportase Ministerului de Externe german că guvernul român nu a făcut decât să dea urmare dorințelor engleze, atunci când s-a declarat de acord cu garantarea independenței României.

Dată fiind concepția politică fundamentală a guvernului român, care punea cel mai mare preț pe păstrarea libertății de acțiune în politica externă, Gafencu a trebuit, în pofida desfășurării favorabile a convorbirilor de la Berlin și a promisiunilor germane destul de mari în domeniul economic – sau tocmai de aceea- să încerce tot ce-i stătea în putință pentru a împiedica o dependență unilaterală a României față de Reich în domeniul înarmării. Dar tocmai în această privință vizita sa la Londra din 24-26 aprilie 1939 a fost o cruntă decepție. Halifax, ministrul de externe britanic, a declarat că, date fiind necesitățile proprii, Marea Britanie nu poate satisface nici pe departe nevoile de armament ale României.

Atât la Londra, cât și cu ocazia vizitei ce a urmat imediat la Paris, Gafencu a precizat încă o dată poziția României după criza din martie 1939, față de includerea Uniunii Sovietice în sistemul de securitate proiectat de Marea Britanie și de Franța: România nu dorește să se implice în tratativele anglo-franco-sovietice, dar ar fi dispusă să accepte, în caz de război, un ajutor sovietic, în baza unui acord. La Londra însă, Gafencu a exprimat rezerve serioase atât față de politica Uniunii Sovietice în general, cât și, mai ales, față de aderarea Uniunii Sovietice la sistemul de securitate. Iar la Paris, la întrebarea pusă de Bonnet, ministrul de externe francez, dacă, în cazul unui atac german, România „ar accepta ajutorul infanteriei și aviației ruse”, Gafencu ar fi răspuns (conform relatărilor lui Bonnet): „Firește, în timp de război, se acceptă orice ajutor, iar România nu uită că, de facto, Rusia a luptat întotdeauna de partea ei”. Dacă Gafencu s-a pronunțat, într-adevăr, la Paris, pe un ton atât de ferm, nu se poate ști cu certitudine; în orice caz Ministerul de Externe german a fost informat despre conținutul convorbirilor lui Gafencu la Paris, în sensul că cele expuse de el la Berlin s-ar fi deosebit esențial de poziția adoptată la Paris. De aceea, de acum înainte și până când și-a prezentat demisia, la 29 mai 1940, Hitler 1-a considerat pe Gafencu ca un om „pe care nu te poți bizui”, deoarece îi trezise neîncrederea.

Atât la Paris, cât și la Roma, unde a stat de la 30 aprilie până la 3 mai 1939, Gafencu s-a pronunțat ferm pentru o destindere a relațiilor franco-italiene. înțelegerea dintre Franța si Italia era ideea favorită a Regelui Carol. Eforturile diplomației române puteau să capete fie o nuanță filogermană, fie una filobritanică. Ministrul de externe român a argumentat față de ministrul plenipotențiar german că o înțelegere italo-franceză slujește cauzei Axei, iar față de guvernul britanic și cel francez a spus că, astfel, Italia ar putea fi scoasă din axa Berlin-Roma și inclusă în frontul comun împotriva Germaniei. Eforturile lui Gafencu au fost zadarnice.

Sub impresia zvonurilor de război, Regele Carol a convocat la 19 aprilie 1940 la Palat pe primul ministru Gh. Tătărescu, pe ministrul de externe Gr. Gafencu si pe ministrul Casei regale, Urdăreanu, discutând cu acest prilej diversele posibilități de atac împotriva României. S-a hotărât să se opună rezistență militară, atât în cazul unui atac german, cât și în cazul unui atac sovietic. Armata română, pregătită din august 1939 cu efectivul ei de război, urma să reziste primului șoc al atacului, iar apoi să se retragă pe poziții de apărare mai favorabile. În caz de nevoie, industria petrolieră română urma sa fie distrusă. Serviciul secret german și, prin urmare, și Legația germană erau informate exact asupra acestor planuri si pregătiri. Pe Dunăre se găsea o navă cu „turiști", care puteau în orice moment să ocupe depozitul român de explozive.

În contradicție cu hotărârea, pe atunci evidentă, a Regelui Carol al II-lea de a menține neutralitatea, în domeniul politicii interne el a renunțat la poziția ostilă față de Garda de Fier ce simpatiza cu Germania, acordând ia 26 aprilie 1940 o amnistie pentru crime politice. Legionarii care mai erau deținuți au fost eliberați din închisori, iar cei aflați în exil invitați să se înapoieze în România.

Șase săptămâni mai târziu, Regele României s-a hotărât la o radicală schimbare în domeniul politicii externe. Motivul era limpede: ofensiva germană începută în vest, ia 10 mai 1940 ca urmare prăbușirea, în scurt timp, a frontului Aliaților. Sub impresia răsunătoarelor victorii germane, Carol al II-lea considera pierdută cauza puterilor occidentale. La 29 mai, a doua zi după capitularea Regelui Belgiei, Carol a convocat din nou pe primul ministru, Tătarescu, pe ministrul de externe, Gafencu și pe ministrul Casei regale, Urdăreanu, aducându-le la cunoștință hotărârea sa: având in vedere situația disperată a puterilor occidentale și amenințarea României de către armata roșie – care în acele zile dădea din nou prilej de temeri -, România nu are decât o singură posibilitate, aceea de a se sprijini politic pe Germania. El era hotărât să meargă pe această cale. Chiar în aceeași zi, a pus în practică schimbarea orientării sale politice, dispunând semnarea Pactului petrolului pact ce se negocia de luni de zile.

În timp ce primul ministru Tătărescu se ralia părerii regelui, ministrul de externe Gafencu, care nu era de acord cu noua orientare a politicii externe a României, își prezenta demisia, care a fost acceptată la 31 mai 1940. Succesorul lui a devenit Ion Gigurtu, până atunci ministru al lucrărilor publice și comunicațiilor, iar subsecretar de stat la Ministerul de Externe a rămas Alexandru Cretzianu.

II.3 Amputările teritoriale din vara anului 1940

Apropierea sovieto-germană exemplificată de Acordul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939), căderea Franței în iunie 1940 și pierderile teritoriale umilitoare ale României din aceeași vară au constituit stimulente pentru o relație mai apropiată cu Germania. Se poate argumenta că suma opțiunilor aflate la dispoziția guvernului român în 1940 se diminuase. După pierderea Basarabiei în beneficiul Uniunii Sovietice în iunie 1940, guvernul român a privit Germania ca pe un apărător contra revizionismului ungar și bulgar. Însă speranțele României de a obține protecția Germaniei nu s-au îndeplinit, deoarece Hitler a sprijinit revendicările teritoriale bulgărești și ungurești contra României. În același timp, recursul la transferuri de populație pe post de instrument politic câștiga credibilitate; ministrul de externe al României, Mihail Manoilescu a privit transferurile de populație ca pe un mijloc de a bloca revendicările teritoriale bulgărești și ungurești. Aceste acțiuni făceau parte dintr-o dezbatere mai largă despre omogenitatea etnică în cadrul frontierelor statelor-națiune, iar legitimarea acesteia prin declarații diplomatice a încurajat retorica dură și politicile anti-minorități. Era vorba de un pas mic de aici până la implementarea “curățării terenului”, a purificării etnice – un pas mic care a declanșat tragedia evreilor și romilor aflați sub autoritatea României în timpul celui de-al doilea Război Mondial.

Însă, în orice caz, trecerea de la protecția franco-britanică la cea germană s-a produs chiar dinainte de sfârșitul lui martie 1940 – cu trei luni înainte de înfrângerea Franței – din cauză că guvernul României își pierduse încrederea în victoria aliaților. Ca simbol al acestei schimbări fundamentale, desigur, guvernul român a semnat un acord petrolier cu Germania după luni de negociere. De-a lungul războiului, România și-a păstrat suveranitatea statală, dar s-a angajat într-o relație de dependență tot mai strânsă față de noul aliat, care la început a părut zdrobitor de puternic. România a furnizat materii prime și și-a pus armata la dispoziția Germaniei, prin aceasta contribuind la menținerea în funcțiune a mașinii de război germane.

În plus, Germania nazistă a insistat pentru semnarea de către România a unui acord ce garanta o autonomie lărgită minorității germane din România. Astfel, etnicii germani au reușit să edifice un mic stat în interiorul statului. Această entitate teritorială de facto a fost construită direct de către Reich și a urmat modelul nazist; iar în 1943 România a fost constrânsă să permită etnicilor germani să intre în Waffen-SS în loc să fie recrutați în armata română. În paralel cu manevrele germane de scoatere a minorității germane de sub suveranitatea României, Germania nazistă a încercat și să dobândească controlul asupra vieții evreilor din România, cu intenția de a distruge evreii din țară. Începând din primăvara lui 1941, Gustav Richter, diplomat și membru al Reichssicherheitshauptamt (RSHA – Oficiul Central de Securitate al Reich-ului) era activ în București. Sarcina sa era de a se asigura că toate reglementările referitoare la evreii din România urmau să fie formulate conform modelului german. În strictă conformitate cu directivele germane, evreii din România urma să fie exterminați.

Încurajat de bunăvoința Reichului, dar îngrijorat de posibila schimbare de atitudine a lui Hitler, Stalin a hotărât rapida rezolvare a litigiului cu România. Instrucțiunile trimise la 21 iunie 1940 de L. Z. Mehlis, șeful Direcției principale politice a Armatei Roșii, regiunilor militare Kiev și Odessa precizau că Basarabia trebuie „să fie smulsă din mâinile tâlhărești ale României boierești” și dădeau instrucțiuni privind activitățile „organelor politice din Armata Roșie, în cazul în care armata română ar – fi opus rezistență și s-ar fi ajuns la un război între cele două țări; obiectivul principal era „rapida descompunere a armatei române, a demoraliza spatele (armatei) și, astfel, a ajuta comandamentul Armatei Roșii să obțină, în cel mai scurt timp și cu cele mai mici pierderi, victoria deplină”.

La 23 iunie, Molotov 1-a informat pe Schulenburg că guvernul sovietic avea să ceară României cedarea Basarabiei și Bucovinei, că rezolvarea acestei probleme nu suferea nici o amânare și ca URSS era hotărâtă să recurgă la forța armată, dacă România nu dădea curs cererilor sovietice.

Bucovina nu fusese nominalizată în protocolul adițional secret al Pactului Molotov-Ribbentrop. În absența documentelor sovietice care să dezvăluie procesul decizional de la Kremlin, se poate formula ipoteza că Bucovina a fost alăturată Basarabiei, ca revendicare sovietică față de România, in intervalul 21-23 iunie 1940 (în instrucțiunile lui LZ. Mehlis nu se vorbește decât de Basarabia) și că Moscova a considerat că dezinteresul politic german „pentru acele regiuni”, exprimat în protocolul adițional secret, acoperea și Bucovina, de vreme ce la începutul articolului 3 al protocolului era menționat „sud-estul Europei”. Ingeborg Flcischhaucr, cea mai bună specialistă în problema relațiilor germano-sovietice în anii 1939-1941, subliniază: „Concludent este și faptul că Schulenburg, martor al abandonării Uniunii Sovietice a întregului «sud-est al Europei» în cursul tratativelor din august, nu s-a formalizat față de revendicarea Bucovinei de către URSS”. Dacă textul articolului 3 nu ar fi lăsat URSS posibilitatea de a-1 interpreta în înțelesul că, dacă interesele economice ale Reichului erau respectate, Moscova putea anexa și alte teritorii decât Basarabia, Schulenburg, negociatorul german al Pactului Molotov-Ribbentrop, ar fi reacționat imediat.

Nu aceasta era însă și interpretarea Fuhrerul a considerat includerea Bucovinei între revendicările sovietice ca „un semn al presiunii sovietice spre Vest”. Ecou al iritării lui Hitler, Goebbels nota în jurnalul său că cererile lui Stalin sunt „contra înțelegerii” și califica poziția dictatorului sovietic de „jefuire de cadavre”. Nemulțumirea lui Hitler și preocuparea lui nu erau determinate de faptul că Bucovina aparținuse între 1775 și 1918 Austriei (a cărei moștenire istorică o preluase cel de al treilea Reich o dată cu Anshlussul) sau că ea avea o minoritate germană ori însemnătate strategică, ci pentru că revendicarea lui Stalin -considerată de Fuhrer, spre deosebire de Schulenburg, ca o încălcare a protocolului adițional secret – venea într-un moment când forțele armate germane, deși victorioase, se resimțeau de pe urma efortului și, așadar, n-ar fi putut reacționa în nici un fel în Est. Pentru Hitler era esențial ca România, furnizoare de petrol și cereale pentru Germania, să nu devină teatru de război.

Răspunsul german a exprimat poziția ambivalență a Germaniei: acord pentru anexarea Basarabiei, dar revendicarea Bucovinei era „ceva nou”. Preocupat, la rândul său, să nu deterioreze relațiile cu Germania, dar nici să nu apară într-o ipostază de slăbiciune, prin abandonarea revendicării( știind că Gestapo-ul deținea multe informații despre situația actuală a Armatei Roșii, nu-și permitea să riște), Stalin a restrâns cererea privind Bucovina la partea nordică a provinciei. (Schulenburg a sugerat lui Molotov că, pentru a înlesni acceptarea de către România a cererilor sovietice, URSS ar trebui să restituie tezaurul trimis Ia Moscova în timpul primului război mondial, propunere respinsă categoric de Molotov sub motiv că România ar fi exploatat prea mult timp Basarabia.)

La 26 iunie, Molotov a convocat pe ministrul României la Moscova, Gh. Davidescu, căruia i-a prezentat o notă ultimativă prin care cerea cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei, amenințând, în caz contrar cu recursul la forță. Nota era însoțită de o hartă pe care diplomatul român nu a luat-o, însemnându-și doar localitățile care fixau frontiera cerută de sovietici și comunicându-le la București.

Nota ultimativă sovietică a provocat panică în România. Cuvântul de ordine al regimului carlist fusese că nici o brazdă de pământ nu va fi cedată. Acum vorbele trebuiau să devină faptă, dar totul s-a dovedit o simplă fanfaronadă: România nu dispunea nici de mijloacele militare de apărare, nici de aliați. Garanția anglo-franceză din 13 aprilie 1939 nu putea funcționa. Încă de la 14 decembrie 1939, răspunzând la o întrebare a guvernului român privind valabilitatea garanției și pentru frontiera de est, Sir Reginald Hoare, ministrul Marii Britanii la București, spusese că țara sa putea să acorde sprijin României în apărarea amintitei frontiere cu două condiții: Turcia să permită trecerea prin Strâmtori a vaselor britanice și Italia să rămână neutră. Se înțelesese de atunci că, din partea Londrei, nu era de așteptat un ajutor militar în cazul unui conflict armat româno-sovietic, întrucât Turcia nu avea să permită, în virtutea relațiilor ei speciale cu URSS, trecerea prin Strâmtori a navelor britanice, cu misiunea de a acorda asistență militară României împotriva Uniunii Sovietice. La 26 iunie 1940, Franța era învinsă, iar Marea Britanie aștepta invazia trupelor germane pe teritoriul metropolei. Cum ar fi putut ea să ajute România?

Victoriile germane în Vest schimbau complet contextul geostrategic de pe continent, și România nu putea să-l ignore. La 29 mai 1940, regele Carol a pus celor mai apropiați consilieri ai săi întrebarea: „Trebuie stăruit într-o neutralitate atacată din toate părțile sau făcut un efort «pentru a se adapta la realitate»”? între cele două răspunsuri: a încerca să se obțină bunăvoința Germaniei și păstrarea neutralității, suveranul l-a ales pe primul. El considera – nu fără dreptate – că, după biruințele Wehrmachtului, pe continent rămăseseră două forțe: Germania și URSS, România fiind prinsă între ele. „Amenințarea sovietică silea România să aleagă Germania. Trebuia acționat în consecință”, rezumă Grigore Gafencu raționamentul regal.

O schimbare atât de dramatică a politicii externe cerea însă timp. Tatonările începuseră de la 28 mai, dar răspunsul Berlinului era limpede: discutarea cererilor revizioniste ale statelor vecine României apărea drept condiția prealabilă a stabilirii unor relații strânse între cele doua țări.

Când s-a primit, în noaptea de 26-27 iunie, prima notă ultimativă sovietică, speranța s-a îndreptat spre Germania, dar răspunsul a fost: „Fiți de acord”. Celelalte puteri consultate — Italia, Iugoslavia, Grecia și Turcia —, în forme și cu accente diferite, au dat, în fond, același răspuns ca și Berlinul.

Cele două Consilii de Coroană ținute la 27 iunie au prilejuit confruntarea dintre partizanii apărării cu orice preț a teritoriului național („Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem”, a exclamat dramatic Nicolae Iorga) și cei care considerau că, războiul fiind în desfășurare, era mai important să se asigure continuitatea de stat, pusă în primejdie — credeau ei — dacă România s-ar fi angajat într-un conflict militar cu URSS. La primul Consiliu (întrunit la orele 12), voturile s-au distribuit astfel: 11 voturi împotriva acceptării ultimatumului, 10 pentru, 5 pentru discuții și unu rezervat (Gh. Tătărescu); la cel de al doilea Consiliu (ținut la orele 21), repartiția s-a schimbat: 19 pentru acceptarea ultimatumului, 6 contra și unu (Victor Antonescu) „expectativ".

Răspunsul dat de guvernul român, care se declara gata să discute cererile sovietice, a fost considerat la Moscova ca nesatisfăcător, astfel că noua notă ultimativă cerea evacuarea Basarabiei și a nordului Bucovinei în decurs de patru zile.

La 28 iunie, orele 11, Gh. Davidescu a comunicat lui Molotov: „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forța și deschiderea ostilităților în această parte a Europei, se vede silit să primească condițiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”.

Ocuparea Basarabiei și a nordului Bucovinei de către Armata Roșie a fost însoțită și de ocuparea abuzivă a ținutului Herța, care nu făcea parte nici din Basarabia, nici din Bucovina, ci era parte integrantă a Vechiului Regat. Tancurile sovietice au deschis focul, omorând trei militari români și rănind un altul. Potrivit unei telegrame militare române din 29 iunie, orele 11, adică imediat după intrarea trupelor sovietice în Herța, „rușii au declarat că au greșit că au mers până în Herța”. (De reținut că harta sovietică, anexată primei note ultimative, era întocmită la scara de 1/1800000, astfel că în teren trăsătura de creion roșu neascuțit cuprindea 10 km.) Guvernul român a dat instrucțiuni lui Gh. Davidescu „să depună toate eforturile cu putință spre a obține din partea guvernului sovietic renunțarea la orice pretenții de teritoriu făcând parte din Vechiul Regat”. Demersul lui ca și cel al succesorului său, Grigore Gafencu, au rămas fără rezultat (lui Davidescu, Molotov îi reproșa ca nu a luat harta ce însoțea prima notă ultimativă). Unele mici rectificări au fost obținute cu prilejul fixării liniei de demarcație.

Retragerea trupelor române din Basarabia și nordul Bucovinei s-a făcut în condiții deosebit de anevoioase. Devansați sau urmăriți îndeaproape de unitățile Armatei Roșii, militarii români au fost insultați și atacați de elemente comuniste, în rândul cărora se aflau numeroși evrei, încă de la 25 iunie, șeful Secției cadre al Cominternului, P. Guliaev, transmisese lui Gheorghi Dimitrov, secretarul general al Internaționalei Comuniste, date despre membrii comitetului regional Basarabia al partidului comunist: I. Korotkov, O. Wcisman, R. Rozenboim, I. Morgenstern și A. Cojujnianu. Ponderea importantă a evreilor în rândul comuniștilor din Basarabia și Bucovina se explica – așa cum s-a arătat – prin receptivitatea față de o doctrină internaționalistă, ca mijloc de depășire a unei identități etnice incerte sau atacate. Caracteristic pentru escaladarea violenței în împrejurările evacuării teritoriilor ce urmau a fi anexate de URSS, este programul de la Dorohoi. Moartea celor 50 (sau 52) de evrei, între care șase soldați, a fost provocată de focul „deschis – se arată în raportul procurorului – de niște soldați din grupurile 3 grăniceri și 8 artilerie, care se retrăgeau din regiunea Herței, umiliți și batjocoriți de evreii din Herța, și ca răzbunare au început să tragă în evreii din cimitirul evreiesc”, unde era, în curs de desfășurare, înhumarea unui ostaș evreu.

Prin ceea ce poate fi numit dictatul de la Moscova, România a pierdut un teritoriu de 50 762 km2, cu o populație de 3,9 milioane de locuitori.

Nordul Bucovinei, ținutul Herța, părțile de nord și de sud ale Basarabiei au fost încorporate RSS Ucrainene, iar restul Basarabiei a fost unit cu o parte a RSSA Moldovenești, din stânga Nistrului (cealaltă parte a fost și ea integrată Ucrainei) și au constituit RSS Moldovenească (2 august 1940). Basarabia era aslfel dezmembrată, pierzându-și unitatea teritorială.

Actul de forță al URSS a încurajat Ungaria și Bulgaria să prezinte și ele revendicările lor teritoriale.

Înca de la declanșarea războiului, la Budapesta se manifestase un curent al cărei exponent era șeful Marelui Stat Major, Henryk Werth, favorabil unei acțiuni militare împotriva României, în vederea ocupării Transilvaniei. Atât timp cât soarta războiului rămânea nehotărâtă, factorii de decizie de la Budapesta înțelegeau că ar fi fost neproductiv pentru Ungaria să obțină Transilvania de la Germania sau în cooperare cu ea.

În zilele de 6-7 ianuarie 1940, la Veneția, au avut loc convorbiri între miniștrii de Externe ai Italiei și Ungariei, conții G. Ciano și I. Csâky. Acesta din urmă a arătat că țara sa avea un program maximal și unul minimal în privința revendicării Transilvaniei: primul lua în considerare anexarea a 78 000 km2, cu o populație de 4,2 milioane locuitori, dintre care 37% maghiari, 50% români și 10% germani; celălalt prevedea anexarea a 50 000 km2, cu o populație de 2,7 milioane, românii și maghiarii aflându-se în procente aproape egale. Guvernul ungar avea să păstreze neutralitatea în cazul unui conflict militar româno-sovietic, dar era hotărât să intervină imediat în următoarele situații: a) „masacrarea" minorității maghiare; b) „revoluție bolșevică" în România; c) cedarea, fără luptă, de teritorii către URSS și Bulgaria.

Când, la 28 iunie, Uniunea Sovietică a anexat, fără ca România să opună rezistență, Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța, a apărut cea de a treia situație evocată de ministrul ungar. La Budapesta s-a declanșat o adevărată isterie războinică. Războiul împotriva României era foarte popular.

Un conflict militar între cele două țări ar fi antrenat, dacă nu mari distrugeri în perimetrul petrolifer, cu certitudine întreruperea livrărilor de petrol către Germania. Reichul simpatiza cu revendicările teritoriale ale Ungariei și Bulgariei față de România, dar era decis să nu permită nici un fel de ostilități militare în atât de prețiosul – din punct de vedere economic – spațiu românesc.

Trăgând concluzia din izolarea politică și militară a României, precum și din amenințarea sovietică, România a renunțat la garanțiile anglo-franceze (1 iulie), iar regele Carol al II-lea i-a solicitat Iui Hitler trimiterea unei misiuni militare și garanții pentru frontierele țării.

Criza româno-sovietică din 26-28 iunie și dictatul de la Moscova au sensibilizat pe Fuhrer în privința primejdiei reprezentate de ieșirea URSS din limitele acordului de delimitare a sferelor de interese din august-septembrie 1939 o dată cu anexarea nordului Bucovinei, provincie nemenționată în art. 3 al protocolului adițional secret. Plenipotențiarul german pentru probleme economice în Europa de Sud-Est, H. Neubacher, a exprimat corect, la 29 iunie, sentimentele lui Hitler: „atât timp cât Rusia se ține de termenii acordului, nu vom face nimic. Dacă, totuși, Rusia amenință interesele noastre economice acolo (în România), ne vom mișca repede. Rușii sunt foarte aproape de câmpurile noastre de petrol, doar la 30-50 de minute. Se poate să trebuiască să stabilim un cuib pentru vulturii noștri. […] Rusia a făcut o mare greșeală. Hitler se simte ofensat, și el nu uită niciodată”.

Nu era vorba, evident, de o „ofensă” personală, ci de una strategică. URSS apărea lui Hitler ca o putere uriașă, cu forțele sale militare intacte, gata să profite de orice situație pentru a-și mări teritoriul. Fuhrerului, revendicarea Bucovinei (chiar dacă ca fusese apoi limitată la nordul provinciei) îi apăruse – cum s-a arătat – ca o încălcare a înțelegerilor secrete încheiate în timpul celor două vizite ale lui Ribbentrop la Moscova.

În același timp, Hitler – ca și Napoleon – vedea în URSS spada continentală a Angliei. Atât timp cât pe continentul european, dominat de Germania, URSS rămânea o forță, Marea Britanie avea să refuze orice ofertă de pace, în așteptarea conflictului dintre Hitler și Stalin, așa cum Napoleon și Alexandru I, țarul Rusiei, după înțelegerile de la Tilsit (1807) și Erfurt (1808), ajunseseră la războiul din 1812.

Pentru a lua Angliei spada continentală sovietică și pentru a elimina ceea ce i se părea a fi acum o amenințare a flancului estic, Hitler a anunțat la 31 iulie, într-o consfătuire militară, intenția sa de a ataca URSS în primăvara anului următor. În perspectiva confruntării din Est, România căpăta un spor de însemnătate: ea nu mai era numai o furnizoare de petrol și cereale, ci devenea și o bază de atac împotriva URSS. Pentru a o proteja, Fuhrerul a anunțat intenția sa de a-i acorda o garanție, de îndată ce revendicările Ungariei și Bulgariei vor fi fost satisfăcute.

Preocupat până la obsesie de securitatea zonei petrolifere românești, Hitler a impus negocieri româno-ungare și, când războiul a părut iminent, a ordonat pregătiri în vederea ocupării perimetrului Ploiești.

Sub presiune germană, la Turnu Scverin au avut loc discuții româno-ungare care au eșuat. Delegația ungară a pretins 69 000 km2, cu 3,9 milioane locuitori (dintre care 2,2 milioane români). Teritoriul revendicat cuprindea spațiul transilvan de la nord de Mureș, trecând Ungariei Aradul, Alba Iulia și Brașovul, dar lăsând României Blajul, Mediașul și Sighișoara. Delegația română s-a plasat pe poziția schimbului de populație cu rectificări minore de frontieră, ca urmare a sporului de populație al Ungariei.

Eșecul negocierilor de la Turnu Severin părea să mute disputa româno-ungară de la masa tratativelor pe câmpul de luptă. Pentru a evita o astfel de escaladare, Hitler a impus arbitrajul de la Viena, care a fost în fapt un dictat (Mihail Manoilescu, ministrul de Externe al României nefiind lăsat măcar să facă o declarație, după ce fusese comunicată decizia arbitrilor – Ribbentrop și Ciano – a leșinat). România pierdea un teritoriu de 43 492 km2, cu 2 667 007 locuitori, majoritatea (50,1%) fiind români. Este de remarcat că întinderea teritoriului anexat de Ungaria se afla sub limita programului minimal ungar, de 50 000 km2, ceea ce explică nemulțumirea unora dintre membrii guvernului ungar, printre care și primul-ministru, Pal Teleki, întors de la Viena, „zdrobit sufletește”, cum îl descrie ministrul învățământului, istoricul Bâlint Homan.

La București, Consiliul de Coroană, considerând că avea de ales „între salvarea ființei politice a statului nostru și posibilitatea dispariției lui” a hotărât cu 19 voturi pentru, 10 contra și o abținere acceptarea deciziei de la Viena.

Încă de la 19 august, în credința că o atitudine concesivă față de Bulgaria va aduce României bunăvoința Germaniei în problema Transilvaniei, au început la Craiova negocieri româno-bulgare, încheiate prin semnarea unui tratat (7 septembrie) care prevedea cedarea Cadrilaterului (județele Durostor și Caliacra),un schimb de populație și plata de către Bulgaria a unei despăgubiri pentru bunurile abandonate de familiile românești plecate. „Bietul Cadrilater – scrie Mihail Manoilescu – a fost o jertfă mai mult – și încă o jertfă inutilă – pe altarul Transilvaniei”.

La începutul lui septembrie 1940, România Mare încetase, așadar, să existe după doar 22 ani de existență.

Clasa politică, intrată în panică, nu a înțeles că interesul Germaniei pentru petrolul românesc este o carte de joc importantă. Reichul nu era interesat în dezmembrarea României și a temperat „ardoarea" revizionistă a Ungariei și Bulgariei (la Viena, el a impus Ungariei o soluție, repet, sub minimum revendicărilor Budapestei). Dacă România ar fi rezistat cu armele Uniunii Sovietice, Germania nu ar fi permis partenerului de la Moscova să treacă Prutul (s-a văzut că sudul Bucovinei ne-a fost salvat de Hitler!). Abandonarea, fără luptă, a teritoriului național a putut fi o soluție pragmatică, dar ea a rămas dezonorantă.

Martor la aceste evenimente, mai exact, al retragerii trupelor române si Ardealul cedat, scriitorul Ion Negoițescu scrie în amintirile sale: „România Mare se dusese de râpă. Dacă astfel de treburi s-ar fi petrecut în urma unui război pierdut, situația n-ar fi fost atât de groaznică.”

Umilința suferită avea să aibă consecințe fatale pentru sufletul nației. A nu fi luptat nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ceea ce este eroic și tragic trebuie neapărat să-și spună cuvântul, aveam s-o plătim scump, vreme de generații”.

Zguduit de tragedia neamului, un modest profesor de liceu din Turda, Ion Fodoreanu, făcea în jurnalul său o analiză necruțătoare a cauzelor dispariței României Mari, a izolării țării noastre: „Neamul românesc este sfârtecat de vecinii dușmani. Ni se pare o nedreptate strigătoare la cer, o crimă așa de mare contra umanității și a civilizației, încât am aștepta ca toată lumea să se revolte contra acestor barbari, toată lumea să ne ajute ca sa ne salvăm ființa neamului sau sa se înduioșeze cel puțin cineva de toate nenorocirile care ne-au ajuns. Totuși nimeni nu se mișcă, nimeni nu protestează, noi singuri ne zbatem. Cei care ne-ar putea ușura suferințele printr-un gest ne lasă să suferim până la capăt. De ce această izolare și această muțenie în jurul nostru? Nu din cauza împrejurărilor externe. Ci pentru că suntem nevrednici, pentru că ne merităm soarta, pentru că nu merităm nici o considerație din partea nici unui mare popor, pentru că suntem vinovați cu toții, până la ultimul, de nenorocirile noastre. Care este vina noastră? Este de căutat în chiar concepția noastră de viață. Scopul vieții noastre era huzureala, luxul, trândăvia, destrăbălarea. Cărările vieții noastre erau chiulul, șmecheria, învârteala, favoritismul, nepotismul, furtul. Am fost narcotizați, prin școală și propagandă națională, cu idei prea frumoase despre virtuțile neamului nostru, pe care le-am luat de bune și adevărate, le-am pus la căpătăiu, le-am atârnat la butonieră sau la pălărie, le-am fluturat în vânt cu ocazia sărbătorilor naționale, dar am continuat să trăim și să fim cu totul altfel decât ne afișăm. Și într-o zi minciuna în care-am trăit s-a răzbunat, iluziile s-au prăbușit și noi am rămas atâta cât eram, așa cum meritam: niște nemernici, uitați în voia soartei”.

Dând sângerării sufletești a autorului ceea ce este de dat, în ceea ce privește asprimea autoacuzării, textul lui Ion Fodoreanu, adevărată „Istorie a țării prin cei mici” (cum ar fi spus N. lorga), are meritul de a deplasa responsabilitățile prăbușirii României Mari din exterior în interior. Întocmai ca și Octavian Goga în însemnările sale din primul război mondial care căuta în societatea românească, (în primul rând, cauzele înfrângerilor din 1916), tot astfel și profesorul din Turda refuza alibiul comod, care punea totul pe scama izolării României. Desigur, Secția operații a Marelui Stat-major făcea o constatare adevărată, la 26 august 1940, când avertiza: „Ne considerăm complet izolați și lipsiți de sprijinul material și politic al oricărei puteri străine”, dar nu se putea pretinde unei puteri străine să fie „mai română decât românii”, adică să se bată pentru noi, dacă noi nu eram hotărâți să ne batem. Și acesta lipsă de voință era rezultatul evoluției societății românești, în cele doua decenii interbelice: „Statul care s-a numit «România Mare» a suferit, între altele, de o lipsă capitală: lipsa unui ideal superior și activ, a unei idei-forță, capabilă sa o trezească, să pună în mișcare și să canalizeze energiile neamului. Toate virtuțile strămoșilor și părinților noștri, toată gloria trecutului nostru apropiat sau depărtat au rămas vorbe goale cât timp în noi au fost lăsate în amorțire sau au fost necunoscute și înăbușite în sânge, atunci când s-au trezit”, scria același Ion Fodoreanu.

Texte ca acelea citate mai sus dau dimensiunile traumei suferite de națiunea româna în iunie-septembrie 1940. Idealul cel mai scump și pentru a cărui împlinire se făcuseră atâtea eforturi și se vărsase atâta sânge era spulberat. Legitimitatea istorică nu-i conferise și ireversibilitate. Avea el să mai reînvie vreodată?

Un sentiment de descurajare și dezgust a cuprins întreaga societate. Venit la București în acele zile, ca agent secret britanic, Julian Amery, auzea această întâmplare: „Se povestea că un ofițer apăruse, de curând, la o paradă în haine civile. Cerându-i-se să-și explice gestul, a răspuns: „Uniforma mi-e dată la curățat. M-am p… pe ea, când am aflat cum a cedat guvernul nostru la Viena”.

Considerat răspunzător de catastrofa României, regimul dictaturii regale s-a prăbușit, odată cu frontierele țării.

Spre trei factori politici se îndrepta speranța în acele zile de frustrare și haos. Mai întâi, Iuliu Maniu, omul care fusese principala personalitate în lupta de unire a Transilvaniei cu România, combătuse dictatura regală și se gândise, un moment, să organizeze rezistența în Transilvania împotriva ocupației ungurești. Integritatea sa morală și relațiile cu singura putere rămasa în lupta cu Germania, Marca Britanie, toate acestea făceau din el o personalitate către care se orientau nădejdile unei mulțimi năucite de șocul pierderii atâtor teritorii și, în primul rând, a unei părți a Ardealului, provincia care-i sensibilizează cel mai mult pe români.

Interesată să creeze dificultăți Germaniei, Marea Britanie spera ca, pe valul de indignare dezlănțuit de dezmembrarea țării, Maniu sa revină în fruntea guvernului, sa respingă dictatul de la Viena și să organizeze apărarea Transilvaniei. Conflictul ar fi lovit și câmpurile petrolifere, lipsind Germania de acest sânge negru al războiului.

O astfel de evoluție a evenimentelor era intolerabilă pentru Reich. Sprijinul dat de Berlin generalului Antonescu în acele zile, mai întâi pentru a fi ferit de o eventuală lichidare de către regele Carol (teama că generalul ar putea fi suprimat de rege l-a determinat pe Mihai Antonescu să se adreseze ministrului Germaniei la București, W. Fabricius), apoi pentru a lua puterea a fost determinat, în primul rând, de preocupări imediate: a da cârma țării într-o mână sigură, în stare să asigure retragerea în ordine a trupelor române din Transilvania, pentru a evita incidente generatoare de conflict cu ungurii. Generalul Ion Antonescu nu era – s-a arătat mai sus – „omul nemților”, instalat la conducerea țării pentru a fi un gauleiter al Reichului în România. Generalul era cunoscut ca un militar de înaltă competență, incoruptibil și adversar înverșunat al regelui Carol și al camarilei sale. Toate aceste calități îl recomandau și atenției Berlinului, interesat, în acel moment, mai mult decât oricând, ca în România să conducă un om de mână forte.

Alături de cele două personalități, țâșnea din nou la lumină Mișcarea legionară. Ea nu mai era cea de dinaintea dictaturii regale, pentru că forța sa stătuse, cu precădere, în harisma Căpitanului. Măcelul început de Călinescu și încheiat de Argeșanu eliminase cea mai mare parte a echipei conducătoare, privată și de două personalități de marcă, dispărute în Spania: cei „doi băieți viteji”, cum i-a numit Iorga pe Moța și Marin. Ceea ce rămăsese după decimarea carlistă nu avea nici autoritatea, nici fascinația exercitate de Codreanu și de devotații săi cei mai apropiați, acum dispăruți.

Și totuși, identificată cu tineretul neprihănit, generos în dăruirea sa, justițiar și eroic, Mișcarea legionară apărea opiniei publice ca antipodul politicianismului venal, considerat, alături de rege, vinovat de dezastrul țării. Ea era creditată cu capacitatea de a face un început nou, încheind definitiv un capitol de rușine națională. Oamenii Arhanghelului Mihail – aceasta era nădejdea – aveau să nimicească răul cu sabia de foc a patronului celest și apoi să redea – când și cum, aceasta apărea pe moment mai puțin important – țării ciuntite frontierele din 1918.

Dacă Maniu, Antonescu și legionarii apăreau ca soluții politice ale catastrofei, cel care întrunea unanimitatea urii era regele Carol al II-lea. Fideli nu mai rămăseseră decât Duduia și câțiva membri ai camarilei, înspăimântați la gândul că se apropie ceasul socotelilor. Între cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei și cea a Ardealului de Nord, Carol crezuse că poate îmbuna pe Hitler reconciliindu-se cu legionarii. Pentru câteva zile Horia Sima, devenit conducătorul defacto al Legiunii, și alți doi fruntași legionari, dar de rang secund, au intrat în guvern. Și-au dat repede seama că, după pierderea Ardealului – fie și parțială -, regele nu va putea supraviețui politic și s-au grăbit să-1 abandoneze.

Întocmai ca în proverbul cu paiul în care își caută salvarea cel ce se îneacă, tot astfel și regele și-a încredințat soarta în mâinile adversarului său neîmpăcat, generalul Ion Antonescu. La 4 septembrie, el a fost însărcinat cu formarea guvernului, iar a doua zi a fost învestit cu „depline puteri pentru conducerea statului”, cum se arată în decretul regal din 5 septembrie 1940. Atât Iuliu Maniu cât și Dinu Bratianu, precum și alți oameni politici considerau abdicarea regelui ca necesară și prealabilă formării unui nou guvern, astfel că, somându-1 pe suveran să renunțe la domnie, Antonescu exprima cerința întregului spectru politic al țării.

Până în ultima clipă, regele s-a agățat cu disperare de tron, încercând înlăturarea și chiar asasinarea lui Antonescu, abia desemnat prim-ministru, dar care se arătase neînduplecat în privința abdicării. Încurajat de câțiva generali, dușmani de moarte ai „câinelui roșu" (cum era poreclit Antonescu, din cauza severității și a părului său roșcat), regele a făcut apel la generalul D. Coroamă, comandantul diviziei de gardă regală, pentru a-i da consemnul de eliminare a premierului incomod: „Armata care a lăsat să fie cotropit teritoriul nostru, fără a trage un foc, va refuza să tragă asupra generalului Antonescu. Chiar eu voi refuza să dau ordin în acest sens”, a replicat generalul. Soarta lui Carol era acum pecetluită. Cu plansete isterice, a hotărât să se recunoască înfrânt, dar nu definitiv. În actul zis de abdicare, nu figurează cuvântul „abdic”, pentru ca, atunci când împrejurările îi vor fi devenit favorabile, să se poată reîntoarce, așa cum făcuse în 1930 (învățase acum lecția și, în loc de „abdic” formula: „trecând astăzi fiului meu […] grelele sarcini ale domniei”). Când sora lui, arhiducesa Ileana, și-a publicat memoriile în 1951 și a scris despre abdicarea fratelui ei, Carol s-a grăbit să-i ceară ca la o eventuală nouă ediție să facă rectificarea cuvenită: nu abdicase!

Asemenea subtilități de redactare (ele îi fuseseră sugerate de Urdăreanu) au trecut atunci neobservate. Țara se pregătea de domnie nouă, dar, mai ales, de cârmuire nouă: generalul Ion Antonescu și-a luat titlul „conducătorul statului român imitând astfel pe Fuhrer și pe Duce (ambii termeni înseamnă conducător).

Regelui Mihai, revenit, după zece ani pe tron, „conducătorul” îi anunța astfel obiectivele sale strategice: „Două scopuri voi urmări în zilele ce mi-au mai rămas să le trăiesc: întâi, ridicarea morală a acestui popor din mocirla în care s-a zbătut atâția ani, cum și unirea tuturor românilor împrejurul ideii de cinste, muncă și dreptate. Vă asigur că acest rezultat îl voi obține. În al doilea rând, repunerea țării în drepturile ei vecinice” (aici nu mai urma afirmarea unei certitudini).

III. Dinamica raporturilor de la intrarea României în război

,,Războiul cu rușii” – iată ce a așteptat și voit Antonescu să se întâmple cât mai curând. Nu era singurul. Mihail Sturdza mărturisește, în memoriile sale, că atâta timp cât a fost ministru de Externe (septembrie-decembrie l940) a urmărit să provoace un conflict militar între Germania și URSS. Generalul considera nefirească strânsa cooperare dintre nazism și bolșevism și era convins că ea va sfârși în conflict. Era cu atât mai nerăbdător să vadă armele vorbind cu cât, în ciuda garanției germano-italiene din 30 august, sovieticii se înstăpâniseră prin forță, în octombrie-noiembrie 1940, pe câteva insule de pe brațul Chilia al Dunării (Tătaru Mic, Dalerul Mic, Dalerul Mare, Insula Limba și Ieșirea Canalului Stării Stambul în Mare). Subliniind, în ședința Consiliului de Miniștri din 27 septembrie 1940, că „punctul nevralgic rămâne cel rusesc”, Antonescu a arătat că URSS urmărea două obiective: „a pătrunde în comisia internațională, adică în regimul internațional al Dunării, până la Bratislava” și „să ne ia posibilitatea de a mai naviga pe canalul Chilia”.

Dacă în prima problemă Germania, direct interesată, s-a arătat receptivă la semnalele de alarmă ale conducătorului român, în ceea ce privește încălcările frontierei dunărene și luarea silnică a celor patru insule de pe brațul Chilia, ele au rămas fapt împlinit. Nu-i rămânea lui Antonescu decât să aștepte deznodământul alianței „împotriva firii” dintre Berlin și Moscova: „Aceasta (problema rusă) spune el în Consiliul de Miniștri, la 18 noiembrie 1940 – este o problemă mai vastă, mai complicată, care nu se poate tranșa imediat, pentru că nici cei care sunt infinit mai mari și infinit mai puternici decât noi (adică Germania ) nu o pot tranșa imediat. Sunt chestiuni care reclamă soluționarea problemei în etape succesive și la momentul oportun”.

Evident că Antonescu nu bănuia că exact la o lună după aceste cuvinte Fuhrerul avea să semneze Directiva nr. 21 privind campania împotriva URSS (Operațiunea „Barbarossa”). Secretul firesc ce înconjura pregătirea acestei campanii obliga pe responsabilii militari germani, la curent cu decizia lui Hitler, să păstreze o desăvârșită discreție. Mișcările de trupe germane pe teritoriul României nu lăsau însă îndoieli ofițerilor români informați asupra lor în privința adevăratei finalități. Printr-un acord tacit, nu se puneau întrebări și nu se așteptau explicații.

Cel care a vorbit lui Antonescu despre apropiata campanie din Est a fost mareșalul H. Goring (cu o zi înainte, la 4 martie, Hitler îi spusese prințului Paul, regentul Iugoslaviei, despre intenția sa de a folosi forța împotriva URSS). Potrivit agentului secret „Starșina” al serviciului sovietic de spionaj, „Goring în cursul ultimei sale întrevederi cu Antonescu (5 martie 1941,1a Viena) i-a cerut 20 de divizii pentru participarea la acțiunea antisovietică”. Întors de la Viena, Antonescu a expus miniștrilor săi conținutul discuțiilor economice, dar a adăugat sibilinic: „s-au discutat desigur și chestiuni de ordin politic. Să mă iertați că nu vă pot da detalii în această privință, dar pot să vă afirm ca rezultatele acestor discuții cu caracter politic sunt foarte promițătoare pentru viitor”. Se explică de ce Antonescu nu s-a arătat surprins când Hitler, la întrevederea din 12 iunie 1941 de la Munchen, 1-a informat, fără a-i preciza data, că a optat pentru soluția militară în raporturile cu URSS. Deși, cum s-a arătat, în planul de operații era prevăzută participarea armatei române la campania din Est, Hitler, abil, a spus că, spre deosebire de Anglia, care, susținea el, cere altora să-și verse sângele pentru ea (referire la trupele din dominioane și colonii!), el nu solicita concursul militar al României: „Fuhrerul așteaptă – citim în nota de conversație, redactată de interpretul lui Hitler – doar ca România să facă tot ceea ce este în propriul ei interes, pentru a înlesni desfășurarea acestei confruntări. El (Fuhrerul) poate de pe acum să-l asigure pe Antonescu că, după încheierea conflictului, România va primi compensații (Entschădigungen), care, în ceea ce privește Germania, nu vor avea nici o limită teritorială”. „Punct ochit, punct lovit”: Antonescu a avut reacția scontată de Hitler. El a spus că dorea sa participe la război „din prima zi” și că „România nu va ierta niciodată generalului Antonescu, dacă el va lăsa ca armata română să stea cu arma la picior, în timp ce trupele germane mărșăluiesc prin România împotriva rușilor”. Este limpede, așadar, că, făcând abstracție de intenția lui Hitler ca România să participe la război de la început, generalul Antonescu a oferit din proprie inițiativă concursul militar al țării sale.

Decizia sa era corectă; chiar daca România nu ar fi intrat în război, sovieticii ar fi atacat teritoriul român – și mai ales zona petroliferă – pentru a-i lovi pe germani. (Antonescu i-a și spus-o lui Hitler.) Mai important pentru general era însă un alt considerent. Națiunea și armata română suferiseră o traumă în vara anului 1940, o dată cu cedările, fără luptă, ale unor întinse părți ale teritoriului național. Epoleții militarilor erau, cum spunea Antonescu, acoperiți de rușine. Pentru a reface moralul poporului și al armatei române, era nevoie de o spălare a onoarei prin sânge și foc. Exact în aceiași termeni va raționa generalul de Gaulle în 1944, când se va strădui să organizeze forțe militare franceze capabile să lupte, alături de cele aliate, pentru eliberarea teritoriului național. În concepția sa, era un mijloc de a tămădui trauma colectivă produsă de rapida cădere a Franței în 1940.

III.1. România in cel de-al doilea război mondial

Zarurile erau aruncate! România intra în cel de al doilea război mondial mai nepregătită decât în 1916. Atunci, măcar, deficiențele armatei erau de ordin cantitativ, în înțelesul că exista o disproporție numerică și tehnică între România și Puterile Centrale. Acum carențele erau de ordin calitativ, noul conflict era un război al motoarelor, tancul și avionul jucând un rol capital, un război de mișcare, de inițiative rapide, la toate nivelurile. Armata română era slab echipată cu blindate, iar aviația – deși dispunea de un personal bine pregătit – era departe de a răspunde exigențelor războiului.

Și Hitler, și Antonescu, bazați pe desfășurarea plină de succes – până atunci! – a „războiului fulger", mizau pe o victorie rapidă. Și totuși, Fuhrerul înțelegea că în Est va fi altfel decât în Vest: lui Goring, care, în ajunul declanșării Operațiunii „Barbarossa”, anunța o victorie ușoară, Hitler i-a spus: „Va fi cea mai dură bătălie de până acum”. Motivul? „Deoarece pentru prima dată vom lupta cu un inamic ideologic.” Secretarei sale (Christa Schroeder) tot el îi spunea: „Nu știm absolut nimic despre Rusia. Poate să fie un mare balon de săpun, dar poate să se dovedească a fi cu totul altceva”.

Îndoieli trecătoare! Începutul războiului (22 iunie) a stat sub semnul încrederii într-o apropiată victorie. Antonescu reia pana proclamațiilor din septembrie 1940. Ordonă armatei: „Treceți Prutul! Zdrobiți vrăjmașul din Răsărit și Miazănoapte. Dezrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații voștri cotropiți. Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabiei și codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre”. Propaganda oficială lansează formula: „Războiul sfânt”. România luptă să-și redobândescă teritoriile răpite de URSS în iunie 1940, dar, în același timp, contribuie – sau, mai exact, vrea să contribuie – la lichidarea regimului bolșevic, al cărui ateism este pus stăruitor în evidență, în noaptea care a precedat declanșarea Operațiunii „Barbarossa”, un comunist român, sortit unei mari cariere – Gheorghe (Gogu) Rădulescu -, aflând de ordinele primite, a trecut la sovietici pentru a-i avertiza asupra iminentului atac. A fost considerat provocator și spion, arestat și trimis în lagăr, unde a rămas trei ani, întorcându-se apoi cu o divizie de voluntari, foști prizonieri, și începând să urce, apoi, treptele nomenclaturii.

Războiul a consolidat poziția lui Antonescu de conducător al statului. Regele Mihai a aflat că țara sa intrase în război de la regina-mamă Elena, ea însăși auzind aceasta la BBC. Suveranul i-a telefonat lui Mihai Antonescu, care a confirmat știrea: „Dar mie de ce nu mi-ați spus nimic?”, a întrebat regele. „Credeam că o să aflați din jurnale”…, a fost răspunsul, și el ilustrează perfect situația monarhului, total marginalizat de „Conducător”: dorința acestuia din urmă de a elimina până și umbra de autoritate a regelui sau intenția de a-1 păstra pe acesta „în rezervă”, în cazul în care politica de colaborare cu Germania s-ar fi terminat în fiasco? Primul termen al alternativei este cel mai probabil, în ciuda explicațiilor de mai târziu ale lui Antonescu.

Pe segmentul românesc al frontului, unde, în principiu, forțele româno-germane se aflau sub comanda generalului Antonescu, marea ofensivă urma să înceapă abia la 2 iulie, adică după ce lovitura principală data în zona centrală a frontului avea să permită Wehrmachtului o înaintare rapidă, amenințând cu învăluirea unităților Armatei Roșii din sectorul sudic (aici, pentru a apăra Ucraina, cu marile ei bogății economice, fuseseră aduse efective numeroase și bine pregătite).

Explicația finală – în sfera diplomatică – între România și URSS a fost oferită de audiența lui Grigore Gafencu la V.M. Molotov (24 iunie). Ministrul României i-a arătat șefului diplomației sovietice că URSS era răspunzătoare pentru alăturarea României de Axă: „Uniunea Sovietică – a spus el – a distrus în România orice sentiment de încredere și de siguranță și a trezit îndreptățită teamă că însăși ființa statului român e în primejdie. Am căutat atunci un sprijin în altă parte. Nu am fi avut nevoie de acest sprijin și nu l-am fi căutat, daca nu am fi fost loviți și dacă nu ne-am fi simțit amenințați”.

În răspunsul lui Molotov, devenit deodată grijuliu cu soarta României („Vă veți cai. Germania a dovedit cu prisosință cât de puțin îi pasă de ființa și de voința statelor mici. Chiar în cazul unei victorii germane, sunteți pierduți. România e în primejdie de a nu mai fi), în răspunsul lui Molotov, așadar, a existat o referire neobișnuită la Basarabia: „în ce privește Basarabia, am părerea mea. Dacă ați fi vrut, am fi putut găsi, din vreme, o înțelegere cu privire la ea, care ne-ar fi scutit de multe neplăceri”. Gafencu a schițat „un gest interogativ”. Molotov nu a intrat însă în amănunte.

Luptele locale din perioada 22 iunie-1 iulie au fost semnele înainte-mergătoare ale marilor dificultăți cu care avea să se confrunte armata română pe frontul de est. Generalul Ion Gheorghe, pe atunci atașat militar la Berlin, scrie în memoriile sale: „Eforturile române de a constitui capete de pod pe malul răsăritean al Prutului au întâmpinat o rezistență nebănuit de îndârjită. Obiectivele nu au putut fi atinse decât cu pierderi foarte grele. Rezistența activă a rușilor se concretiza în contraatacuri masive și neîncetate. Numai cu mari jertfe au putut trupele române să mențină pozițiile cucerite. Superioritatea sovieticilor în privința materialului de război modern era considerabilă. Această superioritate, precum și insuficiența înzestrării cu armament modern a trupelor române au fost însă în mare parte compensate de entuziasmul acestora din urmă”. Dacă atacurile aeriene sovietice asupra Capitalei, Ploieștiului, Constanței etc. au fost lipsite de orice eficacitate, iar încercarea de a bombarda Constanța de pe mare s-a încheiat cu un mare eșec (scufundarea distrugătorului „Moskva”), în schimb, riposta terestră a fost atât de puternică încât în sectorul românesc s-a înregistrat unica situație, din faza de început a războiului, când trupele sovietice au trecut ele frontiera și au ocupat teritoriul adversarului: la 26 iunie trupele sovietice au trecut brațul Chilia și au ocupat Chilia Nouă.

În timp ce forțele militare române și germane așteptau să treacă la ofensivă, la Iași au avut loc evenimente sângeroase nici astăzi pe deplin elucidate. Este sigur ca în imediata apropiere a frontului -încă pe Prut – se aflau numeroși agenți secreți sovietici. S-a arătat că în partidul comunist intraseră foarte mulți evrei, astfel că în conștiința publică s-a stabilit ecuația comunist = evreu, folosită apoi și de propaganda oficială. În zona frontului se crease o adevărată psihoză colectivă, obișnuită în timp de război, la tot pasul fiind căutați spioni ai inamicului (la Iași, un tinichigiu evreu care repara un acoperiș avariat de bombardament al unui locuitor creștin era să fie linșat, fiind bănuit că face semnale… avioanelor sovietice, care, însă, nu zburau, în acel moment deasupra orașului).

În condițiile intensificării activității agenților sovietici și fricii colective de „iudeo-comuniști”, la Iași au avut loc incidente, în ziua de 29 iunie, soldați și civili români, precum și unii militari germani atacând populația evreiască, foarte numeroasă la Iași (aproape jumătate din oraș). A doua zi, două coloane militare românești au fost atacate cu focuri de armă pe străzile Lascăr Catargiu și Carol. Militarii români, secondați de cei germani, au ripostat, trecând la execuții sumare. întrucât instanțele militare germane ceruseră în repetate rânduri ca aglomerația de populație evreiască – socotită ca inamică – să fie îndepărtată din spatele frontului, autoritățile române au trecut la evacuarea rapidă a evreilor din Iași, în condiții inumane (aglomerări excesive în vagoane, lipsa de aer și apă, în condițiile unei temperaturi ridicate). Dacă în comunicatul oficial se afirmă că „la Iași au fost executați 500 iudeo-comuniști, care trăseseră focuri de arme din case asupra soldaților germani și români”, numărul celor morți în trenurile ticsite de cei evacuați a făcut ca, în final, câteva mii de evrei sa-și piardă viața în ceea ce s-a numit „pogromul de la Iași”, Generalul Antonescu a reafirmat intenția de a elimina populația evreiască („Nevoia de a ne scăpa de această plagă a românismului este de nediscutat…), dar a condamnat în termeni severi inițiativele individuale (masacre, jafuri):,,Crime de asemenea natură constituiesc o pată rușinoasă pentru neamul întreg și ele sunt plătite, mai târziu, de către alte generații decât aceea care le-a comis”.

Lansat într-o retorică de cel mai prost gust, ce se dorea o replică română a tiradelor antisemite din Germania, Mihai Antonescu, după ce declara că este „pentru migrațiunea forțată a întregului element evreiesc din Basarabia și Bucovina, care trebuie zvârlit peste graniță”, spunea enormități ca acestea: „îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari […]. Așa că vă rog să fiți implacabili. Omenia siropoasă, vaporoasă, filosofică nu are ce căuta aici”.

Această atitudine avea să se manifeste până în toamna anului 1942, când la București a început să se surpe speranța în victoria germană.

Acțiunile militare pentru eliberarea nordului Bucovinei și a Basarabiei au durat până la 25 iulie, când comunicatul oficial anunța: „Lupta pentru dezrobirea brazdei românești de la răsărit s-a terminat. Din Carpați până la Mare suntem din nou stăpâni pe hotarele străbune. Lupta pentru asigurarea dezvoltării noastre, pentru salvarea credinței, pentru ordine și pentru civilizație continuă. Trupele germano-române au înaintat adânc dincolo de Nistru”.

Populația românească din teritoriile anexate de URSS în iunie 1940 a primit cu entuziasm pe eliberatori. Anul petrecut sub ocupația sovietică fusese teribil: pe lângă introducerea rapidă și brutală a structurilor economice și politice ale regimului sovietic, noile autorități au instituit un regim de teroare menit să lichideze orice rezistență și sa intimideze populația. Chiar din primele zile ale ocupației sovietice, între 28 iunie și 4 iulie 1940 au fost arestate 1122 persoane, desemnate ca „foști polițiști, agenți ai siguranței și ofițeri ai armatei române”.La 31 mai 1941 „împuternicitul Centrului” moscovit, S.A. Goglidze, unul din colaboratorii apropiați ai lui Beria (va fi executat, după căderea acestuia), a cerut aprobarea lui Stalin pentru deportarea a 5 000 de persoane, cu familiile lor (membri ai partidelor politice din perioada interbelică, moșieri, ofițeri, foști primari etc). În urma aprobării date de autoritățile centrale, în noaptea de 12-13 iunie 1941, în Basarabia și nordul Bucovinei au fost arestate 5 479 persoane și deportate 24 360. După eliberare, s-au descoperit cadavrele celor executați sumar de către ocupanți.

Eliberarea teritoriilor anexate de URSS în iunie 1940 a cerut eforturi deosebite trupelor române. Dacă în nordul Bucovinei Cernăuțiul a fost eliberat încă la 5 iulie, în Basarabia s-au dat lupte grele, între care cele de la dealul Țiganca au cerut un ridicat preț de sânge. Prin acțiunile Armatei 11 germane și Armatei 3 române, Chișinăul fost eliberat la 16 iulie.

Entuziasmul soldaților români, substitut al carențelor de instruire și înzestrare, a cunoscut, în aceste lupte, cotele cele mai înalte din timpul războiului. S-au petrecut, uneori, scene de-a dreptul paradoxale, ca de pildă cea descrisă în jurnalul Diviziei 5 infanterie, la 4 iulie, când a avut loc trecerea Prutului: „A fost impresionant momentul acestei treceri, când, contrar regulilor de a păstra liniștea, ofițerii și trupa urcați pe primele ambarcațiuni au început trecerea cântând imnuri patriotice. Inamicul vede acțiunea noastră și execută un bombardament extrem de violent asupra plajelor, bombardament ce nu a stânjenit cu nimic clanul ofițerilor și al trupei” .

Se poate afirma, fără nici un fel de exagerare, ca rezistența Armatei Roșii a cunoscut, în Basarabia, una din zonele de maximă intensitate, explicabilă, cum s-a arătat, prin concentrarea, în sectorul sudic al frontului, a unor unități și comandanți de înaltă valoare, având misiunea de a apăra Ucraina cu marele ei potențial economic. Așa se explică și pierderile armatei române, care, până la 31 iulie, s-au ridicat până la 24 396 de morți, răniți, bolnavi și prizonieri.

Trecerea Nistrului, adică depășirea vechii frontiere româno-sovietice și continuarea operațiilor militare în adâncimea teritoriului sovietic, s-a făcut „din mers” și a scindat opinia publică românească, decizia lui Ion Antonescu de a continua operațiile militare după eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei fiind criticată de liderii PNȚ și PNL, Iuliu Maniu și, respectiv, Dinu Brătianu.

Hotărârea lui Antonescu a fost determinată de un considerent militar și de un altul politic. Din punctul de vedere al desfășurării operațiilor militare, oprirea pe un aliniament – în speță Nistrul – înainte ca inamicul să fi fost înfrânt sau să manifeste intenția de a cere pace era o imposibilitate de ordin strategic. La procesul său din 1946, Antonescu avea să citeze exemplul romanilor, care nu s-au mulțumit cu înfrângerea lui Hannibal, ci au mers în Africa pentru a distruge Cartagina, și cel al lui Alexandru I, victorios asupra lui Napoleon în Rusia, dar care avea să-și ducă, apoi, armatele până la Paris, Cum s-ar fi putut opri armata româna pe Nistru, așteptând refacerea inamicului, când rezistența sa înverșunată dovedea ca, și sub loviturile de berbec ale Wehrmachtului, Armata Roșie își păstra capacitatea de luptă? Hitler însuși a spus amiralului Canaris, la 20 iulie 1941, că, dacă ar fi știut de existența tancurilor supergrele ale sovieticilor, nu ar fi atacat, iar două săptămâni mai târziu îi mărturisea generalului Guderian, expertul numărul unu în blindate al Wehrmachtului: „Să fi știut că au (rușii) atâtea tancuri, m-aș fi gândit de doua ori înainte de a invada”. A rămâne pe Nistru și a lăsa teritoriul românesc expus contraloviturilor sovietice – pe uscat, din aer și pe apă – ar fi fost o imensă eroare.

Cel de al doilea motiv al deciziei lui Antonescu de a continua operațiile militare dincolo de Nistru era de caracter politic. Generalul, așa cum s-a arătat, voia sa refacă frontierele României Mari și, mai ales obțină anularea dictatului de la Viena. El își imagina că dovedindu-i lui Hitler o loialitate perfectă, ca forțând o frăție de arme româno-germană trainică, îl va determina pe Fuhrer să revină asupra deciziei dată la Viena la 30 august 1940. Credință naivă, pentru că sentimentalismul nu-și are locul în politică. Schimbul de scrisori dintre Hitler și Antonescu privind operațiunile militare dincolo de Nistru relevă această percepție anacronică a lui Ion Antonescu. Din răspunsul Fuhrerului, reiese ca Antonescu îi scrisese, exprimându-și „hotărârea […] de a duce până la ultima consecință, alături de Reichul german, acest război”. Hitler ținea să sublinieze: „Știu, domnule general Antonescu, că aceasta este, în primul rând, hotărârea dvs. Voința dvs., puterea de acțiune și curajul dvs. bărbătesc au determinat poporul dvs. de a urma această cale…” Hitler preciza în continuare operațiile militare la care armata română urma sa participe dincolo de Nistru.

Răspunsul lui Antonescu din 30 iulie este o afirmare categorică a hotărârii sale de a fi, până la sfârșit, alături de Reich: „Vă confirm și acum că voi merge până la capăt în acțiunea ce am pornit la Răsărit împotriva marelui dușman al civilizației, al Europei și al Țării mele; bolșevismul rus. De aceea nu pun nici un fel de condiții și nu discut cu nimic această cooperare militară pe un nou teritoriu. Voi îndeplini misiunea militară prevăzută în scrisoarea Excelenței Voastre [urmează datele de ordin militar]. Voi îndeplini această acțiune din convingerea adâncă ca slujesc nu numai Neamul Românesc și populațiile românești de peste Nistru, dar și comandamentele civilizației și nevoia de a lupta conștient la întemeierea noii soarte a Europei”.

Această formulă, „nu pun nici un fel de condiții”, sună straniu în politică, mai ales când este vorba de a acorda un concurs militar. Nu se făgăduiește sprijinul armatei fără a stabili condiții și beneficii. Sângele unei națiuni este bunul suprem pe care nu-1 poate nimeni face cadou unei alte puteri. Este adevărat că Antonescu era convins, așa cum spunea el însuși în scrisoarea către Hitler, că acest sprijin necondiționat servește intereselor națiunii române, că Fuhrerul, impresionat de atitudinea cavalerească a generalului, va constrânge Ungaria să restituie teritoriul ardelean anexat în 1940.

Mai târziu, în 1942, Antonescu va încerca să fixeze anumite condiții ale colaborării româno-germane. La 22 septembrie 1942, Mihai Antonescu va spune lui Ribbentrop, în legătură cu diferendul dintre România și Ungaria și eventualitatea unui act de forță a celei din urmă: „dl von Ribbentrop și guvernul Reichului n-au discutat nimic cu guvernul român atunci când au cerut participarea trupelor noastre în Răsărit și s-au mărginit la unele convorbiri militare, împiedicându-ne astfel să ne facem o acțiune diplomatică, în care am fi pus aceste condițiuni din vreme”. Este puțin probabil ca Mihai Antonescu să fi vorbit atât de răspicat lui Ribbentrop (șeful diplomației române avea obiceiul să întocmească note de conversație ce îl arătau ferm și tranșant în discuțiile cu germanii, dar nu trebuie uitat că este o practică obișnuită în diplomație ca redactorul notei de convorbire să se pună pe el în cea mai bună lumină); așa cum se va vedea, la acea dată, Ion Antonescu voia un tratat bilateral care să fixeze obligațiile și drepturile părților contractante, și evocarea – chiar dacă nu atât de categorică – a absenței oricărei fixări în scris a condițiilor participării armatei române la războiul din Est dezvăluie regretul generalului de a nu fi făcut-o la vreme. Poate ca nici atunci germanii nu ar fi acceptat-o, cum nu aveau să o accepte nici în 1942, dar Antonescu a fost cel care a spus: „Nu pun nici un fel de condiții”.

Care au fost obiectivele lui Antonescu la intrarea în război a României? Refacerea frontierelor României Mari: prin acțiunea militară în Est, printr-una diplomatică în Vest (deși nu excludea cu desăvârșire și opțiunea militară și chiar i-a spus-o lui Hitler: „O voi lua înapoi – era vorba de Transilvania – și fără dvs., căci dacă un popor de 16 1/2 milioane, ca cel român, nu ar fi în stare să dezrobească 1 1/2 milioane de frați, asupriți de o națiune mai mică, nu ar merita să trăiască”); despre Cadrilater Antonescu a păstrat discreție. A vrut însă teritoriul dintre Nistru și Bug – Transnistria de mai târziu – și a spus-o încă înainte de intrarea României în război și de discuția cu Hitler din 12 iunie 1941. Ministrului României la Berlin, Raoul Bossy, Antonescu îi mărturisise, cu o zi înainte, că știa de la generalul Hansen despre iminentul război germano-sovietic și că, în afară de teritoriile răpite de URSS în iunie 1940, putea „merge cât de departe înspre Răsărit”, ceea ce îi va spune și Hitler a doua zi: „Nu va accepta să înainteze spre est, mai departe de Bug. Dar Bugul trebuie să ne fie frontieră, cum a fost în secolul al XVlI-lea pe vremea lui Duca Vodă (domnul Moldovei, Gheorghe Duca a fost numit de Poarta otomană și hatman al Ucrainei, demnitate deținută în anii 1681-1683), pentru a recupera masa românească din fosta Republică Sovietică Moldovenească și pentru a dobândi marele port al Odessei. Dar, o dată curățit acest spațiu de jidovi și ruși, va începe o acțiune diplomatică pentru recâștigarea Ardealului pierdut”. Întrucât frontierele fuseseră puse în mișcare de război, Antonescu și-a reamintit și de promisiunile Antantei făcute lui Ion I. C. Brătianu în privința întregului Banat. Generalul nu s-a alăturat forțelor germane, italiene și ungare, care au atacat Iugoslavia în aprilie 1941, dar a plănuit să aibă până la urmă Banatul sârbesc. La întâlnirea cu Hitler din 12 iunie, i-a spus lui acestuia că „nu-1 va lăsa în pace până nu-1 convinge (în problema Banatului). «Eu așa sunt, când dau de rezistență mă fac ciocan, lovesc într-una până reușesc»”. Hitler ar fi râs – notează R. Bossy – și ar fi făgăduit că „nu va lua vreo decizie până la sfârșitul războiului”.

Mihai Antonescu, lipsit de măsură, ar fi vrut ca România să primească și Pocuția!

La 30 august 1941, un acord româno-german, semnat la Tighina, prevedea instaurarea administrației civile române în teritoriul dintre Nistru si Bug, denumit ad-hoc Transnistria. De fapt, sub conducerea profesorului Gh. Alexianu, această administrație își începuse activitatea la 19 august 1941, care avea sa continue până la 29 ianuarie 1944, contribuind la bunăstarea și progresul acestui teritoriu, realizările românești fiind însă umbrite de folosirea Transnistriei și ca loc de deportare și suprimare a evreilor și țiganilor.

Acordul de la Tighina era însă ambiguu, și istoricul german Andreas Hillgruber observă că românii l-au considerat definitiv, iar germanii provizoriu. Dacă cei dintâi nu au stăruit pentru precizarea caracterului înțelegerii de la Tighina, faptul se explică prin preocuparea de a nu lăsa impresia că România ar accepta o compensație teritorială în Est pentru pierderea Transilvaniei de Nord.

Așa se explică și declarația transmisă de guvernul român secretarului de stat al SUA, Cordell Huli (prin însărcinatul cu afaceri la Washington, Brutus Coste, la 4 septembrie 1941); prin aceasta declarație se arată că România a intrat în război numai pentru a recupera teritoriile anexate de URSS în iunie 1940 și că depășirea Nistrului s-a făcut numai din necesități strategice; ocuparea teritoriului dintre Nistru și Bug era determinată de exigențe militare și ca despăgubire pentru deținerea timp de un an a teritoriilor românești răpite de URSS, în vara precedentă; România nu avea pretenții teritoriale față de URSS și considera redobândirea Transilvaniei de Nord ca „o problemă prioritară a politicii naționale.”

Sunt indicii că, cel puțin în acea perioadă, guvernul SUA era dispus să accepte o prezență românească între Nistru și Bug. Este sigur însă că guvernul SUA recunoștea că Basarabia și Bucovina de Nord sunt „provincii românești”, termen folosit în nota de răspuns din 25 septembrie semnată de subsecretarul de stat S. Wells. Atitudinea comprehensivă a SUA a fost compromisă prin depășirea Bugului de către trupele române.

Deși nepregătită pentru o încleștare de amploarea celei din Est, armata română a făcut față onorabil situațiilor dificile de pe front. Hitler îi spunea ambasadorului Spaniei la Berlin, Espinosa, la 12 august 1941, că trupele române sunt „absolut extraordinare” și că generalul Antonescu „a făcut minuni”. Și mai târziu, după război, generalul Hans Speidel (ajuns comandant al forțelor terestre NATO în Europa Centrală), răspunzând la întrebarea cunoscutului ziarist american, Cyrus Sulzberger: „Care au fost cele mai bune trupe ale Axei în afară de germani? Finlandezii, croații, ungurii?” a răspuns „Nici unul din aceștia. Românii. Dați-le șefi buni, și nu veți găsi trupe mai bune”.

Bătălia pentru cucerirea Odessei ilustrează cel mai bine aprecierea generalului german. Pentru Antonescu (înaintat la gradul de mareșal la 22 august 1941 și decorat de Hitler cu „Crucea de Fier", clasele I și a II-a) era o problemă de prestigiu militar și politic ca marele port – pe care și-l dorea anexat – să fie cucerit de trupele române, fără sprijin german (sau cel puțin cu o pondere nesemnificativă). Bătălia Odessei (18 august-16 octombrie 1941) a confirmat atât elanul de luptă al trupei cât și nepregătirea armatei pentru marea conflagrație în care România se angajase. Odessa a fost, în cele din urmă, cucerită de români, dar prețul s-a dovedit foarte ridicat: peste 98 000 morți, răniți, dispăruți (adică 28,50% din numărul ofițerilor angajați în luptă și 26,76% din trupă).

Se cuvine relevată luciditatea mareșalului Antonescu, care a analizat fără milă gravele carențe dezvăluite de bătălia Odessei. Citând cazuri flagrante de incompetență și neglijență, el atrăgea atenția asupra consecințelor dezastruoase ale greșelilor șefilor pentru moralul trupei: „De la soldatul și ofițerul cel mai tânăr și până la cel mai bătrân au pierdut din prima zi a pășirii lor pe câmpul de luptă toată încrederea lor în șefi (de la comandant de regiment până la mine) și tot entuziasmul lor pentru luptă”. Antonescu a înțeles ca situația nesatisfăcătoare a armatei era rezultatul a două decenii de neglijare a pregătirii forțelor militare și că, în perioada interbelică, echipele guvernamentale succedate la putere nu se preocupaseră să dea statului și națiunii pregătirea necesară pentru clipa marilor încercări: „Iată ce au făcut oamenii politici timp de 20 de ani cu Armata. Același lucru pe care l-au făcut cu școala, cu biserica, cu facultatea, cu studenții, cu funcționarii etc”. Bătălia Odessei a fost un șoc dureros, care a arătat că nu numai armata, dar întreaga societate trebuie schimbată din temelii: „Toate trebuie luate de la cap și de la bază – conchidea Antonescu. De la cap, o nouă organizare, o nouă instituție, o nouă metodă, o noua disciplină, care trebuie să plece de sus, de la ținuta și atitudinea generalului. O nouă pregătire a cadrelor, o revedere totală a pregătirii nației. Familia, școala, biserica, autoritatea, administrația, conducerea, totul trebuie revăzut, totul trebuie refăcut”. Acest vast program cerea timp și, în nici un caz, nu putea fi înfăptuit în vreme de război. Trupele române revenite de pe front au trecut pe sub Arcul de Triumf, într-o atmosferă de entuziasm, dar mareșalul, care știa adevărul, simțea gustul amar al succesului pe jumătate.

Frustrarea sa era agravată de criticile formulate de liderii partidelor democratice, PNȚ și PNL, Iuliu Maniu și, respectiv, Dinu Brătianu la adresa deciziei sale de a continua operațiile militare, alături de Germania, după redobândirea Basarabiei și nordului Bucovinei. Opinia publică din țară fusese alături de Antonescu în angajarea țării în război; toți românii voiau redobândirea teritoriilor pierdute în 1940, astfel ca trecerea Prutului a fost primită cu entuziasm, iar eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei salutată de toți (afară, evident, de comuniști!).

Unanimitatea în jurul restaurării frontierei pe Nistru nu anula existența unei profunde delimitări între putere și opoziție. Antonescu însuși o reamintea lui Maniu, în chiar ziua intrării României în război: „Dumneavoastră sunteți și astăzi pentru un regim democratic, constituțional și pentru «libertățile cetățenești» în politica internă, precum și pentru vechile noastre legături internaționale, alături de puterile democratice apusene, în ce privește orientarea externă. Prin lovitura de stat din 6 septembrie, eu am rupt-o total și definitiv cu aceste sisteme. În politica internă reprezint un regim de autoritate, iar în politica externă sunt și rămân alături de puterile Axei, având convingerea că interesele actuale și cele permanente ale României pot fi servite numai cu o asemenea orientare”. O delimitare mai clară era greu de făcut, astfel că Antonescu avea dreptate când conchidea: „Cele două puncte de vedere ce reprezentăm sunt absolut ireconciliabile”.

Din acest antagonism structural dintre cele două formule politice au decurs toate confruntările – rămase, din fericire, la nivel epistolar – dintre singuraticul întru putere mareșal și cei doi lideri ai unor partide tradiționale. „Abcesul de fixație” al disputei dintre Antonescu și opoziție 1-a constituit continuarea operațiilor militare, dincolo de vechea frontiera de pe Nistru.

Argumentele de bază ale opoziției, reluate apoi de-a lungul celor trei ani de război în Est, au fost expuse în scrisoarea adresată la 18 iulie 1941 de Iuliu Maniu generalului Antonescu. Sistematizate, ele se prezintă astfel. Primul argument: „Nu este admisibil să ne prezentăm ca agresori fața de Rusia, astăzi aliata Angliei, probabil învingătoare, pentru alt obiectiv decât Bucovina sau Basarabia, în tovărășie de arme cu Ungaria și cu Axa, care ne-au rupt, printr-un act neratificat de nimeni, o parte importantă a țării noastre”; cel de al doilea argument: „Ar fi prea pretențios să credem că continuarea războiului germano-rus ar depinde de colaborarea noastră, precum este nu mai puțin pretențios să proclamăm noi. România, război sfânt contra Rusiei, pentru organizația ei internă, de stat și socială”; ultimul argument: „Este adevărat că la nord și la est de Nistru avem foarte mulți frați români așezați acolo de veacuri, la care avem dreptul să aspirăm pentru integrare națională. Pe aceștia însă nu-i putem câștiga și, mai ales, nu-i putem păstra cu armele. Anexarea lor trebuie să se întâmple cu liberul lor consimțământ și cu aprobarea marilor puteri, atunci când se va stabili statutul teritorial definitiv al Europei”.

Argumentele lui luliu Maniu relevă încă o dată caracterul antagonic al celor două strategii: Antonescu pornea în elaborarea politicii sale de la victoria Germaniei, Maniu de la victoria Marii Britanii; Antonescu concepea războiul alături de Germania și ca o bătălie pentru nimicirea comunismului, Maniu refuza ideea însăși a participării României la o acțiune de o asemenea anvergură; Antonescu voia să anexeze Transnistria de îndată, Maniu invoca autodeterminarea și sancționarea ei prin tratatele de pace.

Astăzi, când rezultatul războiului este cunoscut, temelia strategiei lui Maniu pare de domeniul evidenței; în 1941, victoria Angliei nu era atât de clară și, cel puțin după opinia unor specialiști ai istoriei celui de al doilea război mondial, nici chiar atât de sigură. Când, la sfârșitul lui septembrie 1941, Wehrmachtul – după ocuparea Ucrainei – a reluat ofensiva în direcția Moscovei, Stalin a crezut că Armata Roșie nu va putea salva capitala și, la 7 octombrie, dictatorul sovietic i-a mărturisit lui Jukov, în prezența lui Beria, că, întocmai ca în primul război mondial, va fi necesară „o pauză militară nu în mai mică măsură decât în anul 1918, când fusese încheiată pacea de la Brest”.

Într-o situație fluidă pe plan militar, ambele opțiuni – cu Germania sau cu Anglia – păreau la fel de fundamentate. Și Antonescu, și Maniu erau convinși că au, fiecare, percepția corectă a interesului național, pe care erau hotărâți să-l slujească până la capăt, trecând peste orice obstacole.

Iarna 1941-1942 a adus punctul de cotitură în desfășurarea războiului. Bătălia Moscovei nu a însemnat numai eșecul Wehrmachtului în încercarea de a cuceri capitala sovietică, ci și falimentul „războiului fulger", adică a acelui tip de război care – singurul – putea aduce victoria celui de al treilea Reich. Țară lipsită de materiile prime necesare unui conflict militar într-o societate industrială (cele circa 20 de metale, minereuri și carburanți erau în cantități insuficiente pentru un efort de lungă durată), Germania era obligată – dacă voia să fie biruitoare – să obțină deciziile pe câmpul de luptă prin lovituri rapide. Bătălia Moscovei, aducând sfârșitul Blitzkriegului, a fost cea mai importantă bătălie a celui de-al doilea război mondial. Atunci, în plină desfășurare a conflictului, victoria Armatei Roșii nu a fost percepută la dimensiunile ei adevărate. S-a crezut că cei trei „generali” ai Statului-major rus din toate timpurile, generalii Noroi, Iarnă și Distanță, și-au spus din nou cuvântul, dar că, o dată cu venirea primăverii anului 1942, Wehrmachtul își va reface forțele, iar acțiunea celor trei „generali” va înceta sau se va atenua, astfel că victoria va fi obținută în Est.

Antonescu împărtășea și el această viziune. La întrevederea sa cu Hitler din 11 februarie 1942, el i-a spus Fuhrerului că rupea, în fiecare dimineață, cu bucurie fila de calendar, văzând ca venirea primăverii s-a mai apropiat cu o zi. „El era convins că armata rusă nu mai reprezenta o putere reală și că ea se va scufunda în haos, când, în primăvară, frontul ei avea să fie atacat.”

Dacă în privința evaluării capacității combative a Armatei Roșii lui Antonescu îi era permisă o asemenea eroare, el nu avea nici o scuză să minimalizeze importanța intrării în război a SUA (7 decembrie 1941), afirmând: „Cu dolari nu se poate întocmi o armata”.

În realitate, alături de bătălia Moscovei, angajarea în conflict a SUA, cu uriașul lor potențial economic – industrial, în primul rând -, a înclinat considerabil balanța în beneficiul forțelor ostile Axei. În cursul iernii 1941-1942, România, care până atunci nu fusese în stare de război decât cu URSS, a ajuns în conflict și cu Marea Britanie și cu SUA. La presiunea Moscovei, Londra s-a decis să declare război țărilor din orbita Berlinului, între care și România (6 decembrie); la rândul său. România, la stăruințele Germaniei și Italiei, a declarat război SUA (12 decembrie), dar Washingtonul a ignorat această declarație de război a României.

Convins, cum s-a văzut, că vara anului 1942 va aduce decizia în Est, Antonescu și-a dat acordul ca, în campania anului 1942, România să participe cu efective la nivelul anului precedent, adică 26 divizii, ce urmau a fi trimise pe front în trei etape. Lui Hitler el i-a spus, la întrevederea reale reprezentate de URSS rămânea majoritatea opiniei publice. În Germania, după Stalingrad, aproape întreaga populație a răspuns la apelul de angajare în războiul total; în România s-au utilizat toate mijloacele pentru sustragerea de la efortul de război. Cei cu relații le puneau în funcțiune pentru a nu ajunge pe front, cei aflați la conducere căutau formule pentru a scoate țara din război.

Mihai Antonescu s-a angajat într-o activitate febrilă de sondare a anglo-americanilor. Demersurile sale în capitalele neutre nu au rămas neobservate de germani. La întrevederea din 12 aprilie 1943, Hitler a avut o scena de ,,furor teutonicul” în fața lui Antonescu, reproșându-i acțiunile lui Minai Antonescu. Mareșalul 1-a apărat. Era singurul om în care avea încredere totală și care îi devenise indispensabil. A refuzat să se separe de el, astfel că, în vară, Mihai Antonescu a crezut că îl poate convinge pe Mussolini să ia conducerea sateliților Berlinului și să înfăptuiască un „Munchen al războiului”. Călătoria lui în Italia și întâlnirea cu Ducele la Rocca delle Caminate (1 iulie 1943) s-a încheiat cu promisiunea dictatorului italian că, de îndată ce situația militară se va ameliora, Italia va lua inițiativa unor discuții de pace. Trei săptămâni mai târziu, el era răsturnat.

III.2. Consecințe ale întrevederilor si corespondențelor secrete Antonescu-Hitler în politica războiului din est

Atunci când Antonescu a venit la putere în septembrie 1940 (vezi anexele 1, 2), nu era deloc evident că va deveni favoritul Berlinului. Naziștii l-au identificat ca pe un potențial lider prin ambasada lor de la București; totuși acceptarea lui Antonescu de către ambasador a fost însoțită de o notă de precauție: Antonescu criticase Conferința de la Munchen și politica de împăciuire dusă de Anglia și Franța. Cu toate acestea, când România lui Antonescu s-a alăturat Axei pe 23 noiembrie 1940, Antonescu a demonstrat un angajament fără fisură față de “opțiunea germană”. Viziunea regimului Antonescu era aceea a unei Românii capabile de a își recupera teritoriile pierdute și de a participa la noua ordine internațională plănuită de Pactul Tripartit. În pledoaria sa contra sprijinirii de către Germania a unui stat ucrainean sau a pretențiilor teritoriale ale Bulgariei, vice-președintele Consiliului de Miniștri, Mihai Antonescu a adăugat acestei viziuni un element rasial, în timpul întâlnirii cu Hitler din 27 noiembrie 1941 „Pentru mine, cea mai mare provocare la adresa reconstrucției Europene este rezolvarea problemei slave”; spre a se asigura o pace durabilă, era necesar „să fie legată acțiunea germană contra slavilor cu cea a rasei latine; poziția noastră față de slavi nu trebuie să fie afectată de ezitare și orice politică care ia în considerare izolarea, neutralizarea sau ocuparea teritoriilor slave poate fi considerată legitimă”.

Mihai Antonescu a mai precizat că sprijinul german pentru revendicările ucrainene și bulgare ar fi echivalentul unei nedreptăți față de România și poporul român, care „este și a fost anti-slav, la fel cum a fost dintotdeauna anti-semit”. Această retorică a fost bine primită de Hitler, care s-a folosit de ocazie ca să declare că în Europa există spațiu doar pentru “rasele” germanică și latină și că aceste două rase trebuie să coopereze contra slavilor, și i-a promis lui Mihai Antonescu poate „acapara oricât de mult (teritoriu) ar dori la Est”, atâta vreme cât colonii români erau trimiși spre a ajuta la câștigarea „luptei comune contra rasei slave”. Totuși Hitler nu a făcut promisiuni ferme de sprijinire a reîntoarcerii Transilvaniei de Nord în componența României.

Dar, pe lângă problema apropierii de Germania si recuperării teritoriilor, Generalul mai avea de rezolvat problema autorității în țară unde Garda încerca, după plecarea regelui, sa preia puterea.

Generalului, care avea condei, îi plăcea să scrie (în timpul războiului va trimite lui Dinu Brătianu o scrisoare de… 70 de pagini!) și avea despre sine (ca și generalul de Gaulle) o părere excelentă, vorbind adesea despre el la persoana a III-a (de Gaulle, la fel), a lansat, începând cu 6 septembrie, o adevărată ploaie de proclamații și apeluri, într-o retorică adecvată simțământului public: „să ne luăm solemn angajamentul ca de azi ne unim în muncă și în frăție, în gândire și în simțire, în dreptate și în lege, în disciplină și cumpătare, în ordine și în credință, pentru ca prin muncă să ne întărim, să prosperăm și să fim gata”.

Îndemnurile la solidaritate națională nu au dus însă – cum ar fi fost de așteptat – la un guvern de uniune națională. Fire autoritară, Antonescu nu voia să-și lege mâinile prin angajamente de colaborare cu parteneri politici. La rândul lor, Maniu și Brătianu, fideli orientării democratice și convinși de victoria finală a Marii Britanii, nu credeau oportună asocierea cu un general ce se voia dictator și abandonase vechea sa atitudine de partizan al Franței și al Marii Britanii.

Singura forță politică importantă ce se oferea lui Antonescu erau legionarii. Agitațiile și manifestațiile lor din ajunul căderii lui Carol fuseseră folosite de general pentru a face presiuni asupra monarhului, dar, ajuns conducător al statului, Antonescu nu mai putea îngădui dezordini. Excedat de „explozia” lor de satisfacție, generalul trecea la dojeni în apelul din 11 septembrie: „Puneți deci frâu bucuriei care v-a cuprins că ne-am descătușat și începeți munca constructivă. În fiecare săptămână, de luni dimineața și până sâmbătă seara să transformăm statul într-un stup de înțelepte și harnice albine. […] Socotiți și alegeți între agitații și ateliere”.

În aceeași zi, alt apel adoptă un ton mai drastic: „în țară și, mai ales, în Capitală, au început să se agite unele mișcări cu caracter anarhic. [… ] Cine le folosește la prăbușirea țării prin anarhie, devine dușmanul nr. 1 al acestui neam. Generalul Antonescu nu amenință pe nimeni, dar nici nu șovăie. […] De aceea anunț pe toți, oricine ar fi el, și pe oricine s-ar rezema, să intre imediat în ordine”.

În curând, „lupta între frați” avea să ia forma luptei pentru putere între generalul Ion Antonescu și Mișcarea legionară. La început autoritatea generalului părea a nu fi contestată de legionari. În vârtejul de manifestații, solemnități și parastase pentru cei uciși sub Carol, Antonescu și Horia Sima apăreau ca un cuplu perfect unit. La diverse adunări, începând cu cea din 6 octombrie (se celebra o lună de la căderea lui Carol!), generalul îmbracă și el cămașa verde. În realitate, statul național-legionar instituise o dualitate a puterii și, ca în orice diarhie, partenerii au început să lupte pentru întâietate iar Horia Sima a încercat sa se impună atât in politica internă cât si în cea externă. De aici rezulta rivalitatea dintre Gardă si Antonescu, care la rândul lui s-a impus în dauna Gărzii.

Duelul epistolar a continuat, Antonescu condamnând explicit dualitatea de putere: „Dacă sunt: două poliții în Stat; doua justiții; doua concepții și două conduceri politice și economice; dacă toți se amestecă, dacă toți ordonă și toți intervin – când vor și cum vor -, prăbușirea, în circumstanțele interne și externe în care se găsește țara, va veni vertiginos. Trebuie unitate în conducere. Nu se poate doi șefi de orchestră să conducă, în același timp, aceeași orchestră. În primul rând, trebuie separată guvernarea de partid”. Statul național-legionar intrase în criză.

În țară, legionarii, care creaseră o poliție paralelă – poliția legionară -, făceau arestări, maltratau, percheziționau și chiar jefuiau. Un climat de insecuritate și anarhie punea stăpânire pe țară.

Încă de la 14 octombrie (trecuse doar o lună de la proclamarea „statului național-legionar”), Antonescu îi avertizase pe legionari în legătură cu actele lor de violență: „Faceți, în felul acesta, odios regimul. Faceți-l, dar pe generalul Antonescu nu-1 amestecați. Nu sunt principiile mele acestea. Admit să fac o muncă de martir pentru redresarea statului, dar, în timp ce, pe de o parte, ridic statul, alții mă prăbușesc. Nu poate să mai meargă așa”. În timp ce relațiile dintre general și legionari se încordau progresiv, noul regim trebuia sa-și definească opțiunile de politică externă. De fapt, nu se putea vorbi de o alegere: România era prinsă între Germania și URSS; generalul Antonescu a văzut în cooperarea cu Axa Berlin-Roma, dar, în primul rând, cu Reichul garanția de securitate a României și calea de refacere a României Mari. Codreanu spusese că la 48 de ore de la biruința legionară va alătura țara Axei. Antonescu a făcut-o la 23 noiembrie 1940. După o vizită la Roma, unde i-a spus lui Mussolini că abuzurile și atrocitățile comise de unguri în partea ocupată a Transilvaniei erau „un act de ofensă adusă Axei prin faptul că ungurii, a doua zi după arbitraj, au rupt acest angajament”, generalul a luat drumul Berlinului, unde se luau deciziile.

Primirea în capitala Reichului, „mai puțin afectuoasă ca la Roma” – după mărturia lui Antonescu -, constituie o dovada concludentă că noul conducător al statului român nu era un „agent” al Reichului, venit acum la patronii săi, după reușita misiunii sale. Pe Antonescu, Ribbentrop l-a întâmpinat cu următoarele cuvinte: „Pentru ca România să poată găsi drumul spre noi, a trebuit sa ocupăm Parisul” și a continuat apoi cu un șir de observații sarcastice, care au pus la grea încercare capacitatea de stăpânire a oaspetelui: „Vreți să ne faceți să bem paharul umilinței până la fund?”, a întrebat el pe ministrul țării cu care urma să înceapă o strânsă cooperare.

Întâlnirea cu Hitler a fost mult mai călduroasă, cu toate că nici aici nu au lipsit momente dificile pentru Antonescu. Fuhrerului, sinceritatea și fermitatea generalului i-au produs o bună impresie, între cei doi lideri stabilindu-se un raport personal, întemeiat pe încredere și stimă reciprocă, raport ce a durat până la sfârșitul colaborării româno-germane. Hitler avea să mărturisească prețuirea sa pentru Antonescu, așezându-1 alături de Mussolini, între liderii pe care îi stima cel mai mult.

Antonescu vedea în cel de al treilea Reich scutul de nădejde împotriva expansionismului sovietic. El reînnoise cererea regelui Carol privind trimiterea unei misiuni militare germane și, în octombrie 1940, a început sosirea primelor unități ale Wehrmachtului în România. În același timp, în așteptarea împrejurărilor prielnice pentru repunerea în discuție a deciziei „arbitrilor” de la Viena, Antonescu vedea în Germania singura forță capabilă sa oblige guvernul de la Budapesta să pună capăt silniciilor la care era supusă populația româneasca din Transilvania, din prima clipă a intrării trupelor și administrației maghiare (când, după masacrele de la Ip și Traznea, o delegație română s-a plâns primului ministru Teleki Pal despre cele întâmplate, acesta a replicat cinic: „Nu se poate nuntă fără înjunghiere”).

Încă de la 21 septembrie, Antonescu declarase în Consiliul de Miniștri: „noi mergem 100% până la moarte alături de Axă. Ori triumfăm cu Axa, ori cădem cu Axa […], însă eu vreau să răstorn arbitrajul de la Viena – fără s-o spun – și să pregătesc campania pentru opinia publică mondială”.

Raporturile cu Germania le definise, în ședința Consiliului de Miniștri din 3 octombrie 1940, în următorii termeni: „Generalul Antonescu este român, moare român și apără interesele neamului românesc. Deci, mai întâi satisfac nevoile neamului meu și, după aceea, ceea ce rămâne, la maximum, dau Germaniei și dezvolt puterea de producție a țării, ca germanii să tragă cât mai mult de aici […]. Vasăzică, politică românească în acord cu Axa însă fără politică de iobăgie și de pauperizare”.

Antonescu a arătat lui Hitler injustiția comisă la Viena. Potrivit notei de conversație întocmită de interpretul lui Hitler, Paul Schmidt, acesta a replicat că „era de la sine înțeles că arbitrajul de la Viena nu găsise soluția ideală”, dar că el, Fuhrerul, „poate să-1 asigure totuși pe generalul Antonescu că înțelegea pe deplin sentimentele, mânia și durerea sa. De altminteri, istoria nu se va opri la anul 1940”. (De remarcat ca ultima propoziție este adăugată în nota manuscrisă a lui Schmidt.) Această declarație a fost capitală pentru Antonescu: era exact ceea ce dorea să audă, astfel că, reîntors la București el tălmăcea miniștrilor săi declarația lui Hitler (reprodusă de el astfel: „Ceea ce s-a decis la Viena nu este ultima pagină a istoriei”) ca „o asigurare că la conferința păcii sau înainte de pace, când va veni momentul favorabil, noi vom putea pune revendicările noastre înaintea marilor puteri. Promisiunea aceasta – conchidea optimist generalul – contează mai mult decât orișice act care s-ar fi scris”.

Convins, așadar, că servește interesul național, Antonescu a semnat, la 23 noiembrie, adeziunea României la Pactul Tripartit, semnat la 27 septembrie 1940 de Germania, Italia și Japonia, ca instrument de edificare a „noii ordini” în Europa și în „marele spațiu răsăritean asiatic”. Ungaria aderase la același Pact câteva zile mai înainte (20 noiembrie), Slovacia avea să o facă a doua zi după România (24 noiembrie). La 23 mai 1941, după aderarea României, cancelarul german dă ordin pentru numirea unui comandant suprem al trupelor germane in Romania, generalul colonel von Schobert.( vezi anexa 3)

Aderarea, în anul următor (25 noiembrie 1941), la Pactul anticomintern (semnat de Germania și Japonia în 1936 și la care Italia s-a alăturat în 1937, fiind apoi prelungit, în 1941, pe încă cinci ani) și aderarea la Pactul Tripartit au pus baza contractual-diplomatică a relațiilor româno-germane. Ele nu au reprezentat o alianță în adevăratul înțeles al cuvântului, întrucât stabileau o cooperare de principiu, fără să expliciteze obligațiile precise ale părților contractante. Absența unei alianțe – cum se va vedea – a fost răspicat afirmată de Antonescu în 1942 (în timpul crizei de încredere româno-germane, generată de catastrofa de la Stalingrad) și în 1944 (după începerea ofensivei sovietice în nordul Moldovei). Mareșalul va încerca, se pare, în septembrie 1942, să încheie o alianță autentică și amplă cu Reichul, dar germanii, care nu voiau să-și asume nici un fel de obligații față de partenerii minori ai Axei, se vor deroba.

Abia revenit acasă, Antonescu a fost confruntat cu un nou act de forță al legionarilor: masacrul demnitarilor, magistraților, ofițerilor și jandarmilor încarcerați la Jilava (noaptea de 26/27 noiembrie 1940) și asasinarea la 27 noiembrie a lui N. Iorga și V. Madgearu. Legionarii fuseseră, de la început, hotărâți să se răzbune pe cei considerați a fi vinovați de asasinarea lui Codreanu și a altor legionari în anii 1938-1939. După venirea la putere, ei i-au adus la Jilava pe cei arestați și anchetați de „Comisia de anchetă criminală”, creată la 25 septembrie 1940 pentru cercetarea celor implicați în uciderea legionarilor. Apropiindu-se reînhumarea, cu funeralii naționale, a lui Codreanu, legionarii, care îl suspectau pe Antonescu că ar vrea să-i facă „scăpați” cel puțin pe înalții demnitari deținuți, au decis suprimarea lor.

Dezgroparea osemintelor lui Codreanu și a celor executați împreună cu el a creat climatul psihologic al represaliilor. O echipă de legionari a venit la Jilava și a împușcat în celule 64 de deținuți (generalii G. Marinescu, Gh. Argeșanu, I. Bengliu, fostul ministru al Justiției, V. Iamandi și alții). O altă echipă de legionari de la Institutul Național de Cooperație, condusă de Traian Boieru – pare-se, din proprie inițiativă, pentru a nu rămâne „mai prejos” decât camarazii de la Jilava -, l-au luat pe N. Iorga de la vila sa de la Sinaia și l-au împușcat în apropiere de comuna Strejnic (primul care a tras – solicitând această „onoare” – a fost un legionar numit tot Nicolae Iorga, care voia să-și „spele” numele!) Tot atunci a fost asasinat de legionari și V. Madgearu, a cărui împușcare prezintă unele obscurități în privința motivațiilor.

Antonescu nu avea nici un fel de simpatie pentru cei uciși, dar vedea în asasinate o sfidare a autorității sale și înțelegea că asasinarea unui învățat de mare prestigiu ca N, Iorga se răsfrângea negativ asupra regimului și imaginii sale. De aici izbucnirea sa de mânie din Consiliul de Miniștri: „Mâna de nemernici care a făcut această crimă va fi pedepsită exemplar” (o parte din ei vor fi judecați și condamnați, dar în 1941, după rebeliunea legionară) și amenințarea cu retragerea de la putere: „Eu nu pot tolera crime ordinare, faceți ce poftiți, în astfel de condiții eu mă retrag”. Dar nu a făcut-o!

Ceremoniile din zilele următoare l-au găsit din nou pe general alături de comandantul Mișcării legionare: înmormântarea cu fast a Căpitanului (din Germania a venit Baldur von Schirach) și serbările de la 1 decembrie de la Alba Iulia, unde generalul a apărut din nou cu cămașă verde.

În pofida aparențelor, conflictul dintre Antonescu și legionari se adâncea. Dezlegarea nu putea veni însă decât de la Berlin. „Nr. 1 și Nr. 2” ai României (pentru a relua formula lui Ribbentrop) au fost invitați la Berghof, dar Horia Sima a refuzat să dea curs invitației, temându-se că va fi pus într-o poziție subordonată față de general. „Les absents ont toujours tort” (Cei absenți sunt întotdeauna de vină), spun francezii și Sima a uitat de acest proverb. Motivul oficial invocat de liderul legionar a fost că nu se considera pregătit îndeajuns pentru a se prezenta în fața lui Hitler.

Fuhrerul primea, în legătură cu conflictul dintre Antonescu și legionari, îndemnuri total contradictorii: Partidul Național-Socialist și SS-ul îi recomandau să-1 sprijine pe Horia Sima; Ministerul de Externe și Wehrmachtul pe Antonescu. Aliații germani ai legionarilor își motivau atitudinea prin afinități ideologice; diplomații și militarii erau călăuziți de considerente pragmatice: la 18 decembrie 1940, Hitler semnase Directiva nr. 21 (Operațiunea „Barbarossa”) privind viitoarea campanie împotriva URSS, la care era prevăzută – fără ca să fi fost consultată – și participarea României. Era, așadar, vital pentru Germania ca în România ordinea să fie garantată, iar întreaga infrastructură logistică să funcționeze perfect, în vederea viitoarelor operații militare.

Din unghiul de vedere al pregătirii Operațiunii „Barbarossa”, Antonescu deținea un mare atu în raport cu legionarii: era un profesionist de înalta calificare în problemele militare și era ascultat de armată. Aceste considerente aveau să fie decisive. Potrivit unui membru al anturajului lui Antonescu, Hitler avea să-i spună generalului, într-o convorbire telefonică, în zilele rebeliunii: „Nu am nevoie de fanatici, am nevoie de o armată română sănătoasă”.

La întrevederea lor din 14 ianuarie 1941, Hitler 1-a avertizat pe Antonescu că „în România nu era posibil un guvern împotriva Gărzii de Fier. Cu timpul ar trebui ca Antonescu să devină în același timp și conducătorul Gărzii de Fier și ar fi cel mai bine dacă această dorință ar veni chiar din rândurile Gărzii de Fier. El (Fuhrerul) este de părere oricum că Antonescu este unicul care poate conduce destinul României”, în relatarea românească a discuției, poziția lui Hitler apare mai explicită: evocând înlăturarea conducătorilor SA în 1934 („Noaptea cuțitelor lungi”, precizăm noi). Fuhrerul a spus că „nu este exclus ca generalul Antonescu să se vadă obligat a face o operațiune asemănătoare. Domnia sa (Hitler) are însă convingerea nestrămutată că generalul Antonescu este singurul om în măsură să o facă”.

La București, a continuat să domine confuzia, căci atitudinea lui Hitler a fost interpretată diferit de părțile în conflict, mai ales că legionarii primeau încurajări din partea Grupului etnic german, condus de un tânăr impetuos și imprudent, Andreas Schmidt, din partea SS-ului și a Partidului Național-Socialist german.

Incidentul declanșator al rebeliunii 1-a constituit asasinarea maiorului german Doering, împușcat în fața hotelului „Ambasador" de un grec, după cât se pare un agent al serviciului secret britanic, care avea misiunea să-1 ucidă pe generalul Hansen, șeful Misiunii militare germane în România (atentatorul s-a înșelat însă asupra țintei). Serviciul secret britanic încerca, în continuare, să declanșeze tulburări în România (inclusiv prin relații cu legionarii și comuniștii) pentru a crea dificultăți germanilor.

Antonescu 1-a demis imediat pe generalul Petrovicescu, ministrul de Interne și omul Gărzii de Fier, precum și pe câțiva șefi legionari de la Poliție și Siguranță, acuzându-i de grave neglijențe în serviciu, înlăturarea lor a dezlănțuit furia legionarilor. Ei se pregătiseră pentru încercarea de forță cu generalul Antonescu, creând depozite de armament și instruind formațiuni paramilitare.

Zilele de 21-22 ianuarie 1941 au reprezentat faza ofensivei legionare: în Capitală și în provincie, legionarii au ocupat numeroase instituții publice, înlăturând pe reprezentanții legali. La Iași însă, în urma unei înțelegeri între generalul Coroamă și șeful legionar local, Ilie-Vlad Sturdza, fiul fostului ministru de Externe legionar, Mihail Sturdza, demis și el de Antonescu în decembrie 1940 (în timpul vizitei la Berlin, acesta, considerând că fusese umilit, refuzase sa revină în țară o dată cu generalul), s-a ajuns la o înțelegere pentru organizarea de patrule mixte, compuse din militari și legionari, ceea ce a evitat orice fel de tulburări în capitala Moldovei.

Împuternicitul Reichului pentru problemele economice din Europa de Sud-Est, H. Neubacher, a încercat să medieze o înțelegere între Antonescu și Horia Sima, atrăgând atenția șefului Mișcării legionare că Hitler se decisese să-1 sprijine pe general.

Față de fenomenele de anarhie care se înmulțeau (grupuri de legionari au atacat, incendiat și jefuit magazine, mai ales evreiești, și au ucis numeroși evrei), Antonescu a luat măsuri pentru reprimarea rebeliunii legionare, cu atât mai mult cu cât Hitler spusese că „acum, dacă a curs sânge”, generalul să meargă până la capăt cu măsuri energice de restabilire a ordinii și să reorganizeze Legiunea. Replica armatei a fost rapidă și eficace: începută la mijlocul zilei de 22 ianuarie, ea s-a încheiat în dimineața zilei următoare. Luptele cele mai îndârjite s-au dat între Piața Victoriei (Antonescu se afla în actualul Palat Victoria) și strada Roma (unde se găsea sediul principal al Mișcării legionare). Rebeliunea a fost reprimată în întreaga țară. Un număr însemnat de legionari, în frunte cu Horia Sima, s-a refugiat în Germania (Antonescu amenințase că îi va spânzura). Victoria generalului era deplină: dualitatea puterii luase sfârșit în beneficiul său: el era acum deținătorul unic al puterii absolute.

Potrivit datelor oficiale, 21 de ofițeri, subofițeri și soldați și-au pierdut viața, iar 53 au fost răniți. În rândurile rebelilor și ale populației civile s-au înregistrat în Capitală 118 morți și 254 răniți, iar în provincie 117 morți și răniți. În București au fost asasinați 118 (după alte surse 120) de evrei. Nu s-au comunicat cifre despre evreii uciși de rebeli în provincie.

Lichidarea rebeliunii legionare a fost un eveniment cu totul neobișnuit în zona de hegemonie a Germaniei: o mișcare politică – Garda de Fier – având mari afinități ideologice cu național-socialiștii lui Hitler a fost eliminată de la putere, membrii ei fiind trimiși la închisoare, siliți să se exileze sau să-și înceteze activitatea. Așa cum s-a arătat, sprijinul acordat de Hitler lui Antonescu a fost determinat de hotărârea Fuhrerului de a avea în România un regim de ordine și de eficiență în perspectiva războiului împotriva URSS.

După rebeliune, Antonescu și-a asumat răspunderea pentru aducerea legionarilor la putere: „Eu am decretat regimul legionar în această țară. Marele vinovat sunt eu. îmi recunosc vina și aduc circumstanțe atenuante pentru mine, spunând că nu puteam face altfel” (.ședința de guvern din 3 februarie 1941). El a relevat, tot atunci, că dacă legionarii ar fi ieșit învingători „țara aceasta n-ar fi fost la discreția lor, ci la discreția germanilor și am fi avut protectorat german”.

Învingător în confruntarea cu legionarii, Antonescu a cunoscut, în următorii trei ani, solitudinea puterii. Lipsit de un partid și fără harisma aducătoare de popularitate, el s-a impus prin stilul autoritar. „Conducătorul statului” (titlul sau oficial) avea o părere excelentă despre el însuși. Stenogramele Consiliului de Miniștri dezvăluie în el un amestec de megalomanie și egotism. Discuțiile despre diverse probleme sunt întrerupte de lungi relatări despre felul în care a reușit el sa soluționeze problemele în timpul primului război mondial, apoi ca șef al Marelui Stat Major și, în sfârșit, ca ministru al Apărării Naționale. În tot și în toate, el se oferă ca pildă: „Dacă am putut să fac toată viața ce-am făcut, este pentru că am dus o viață extrem de regulată. Eu nu știu ce este teatrul, ce este cinematograful, ce este o petrecere. Nu m-a văzut nimeni petrecând într-o casa din București. Din această cauză am fost foarte rezistent și am putut sa muncesc”. În moravuri este un puritan, care are impresia că până și în textele biblice se află pasaje imorale. „Ar trebui studiată – spunea el – chestiunea scoaterii din Evanghelie a anumitor pasaje indecente” și exemplifica: „în care o dată este vorba despre un personaj biblic care a avut raporturi cu sora lui, sau altele asemănătoare, nu trebuie citite. Nu putem să facem, în felul acesta, educația poporului nostru”. Puritanism, dublat de o modestie exemplară – mai ales la noi – în ceea ce privește condițiile materiale de existență și stilul de viață: ,,Am plecat de la 10 ani de acasă, fără cămașă pe mine și neprimind nici un consiliu de administrație (în înțelesul ca a refuzat sursele de venit aduse de calitatea de membru al unor astfel de consilii) și neluând de la nimeni nici un ban, trăind cum am putut, dar totdeauna în modul cel mai corect și nu am pierit astfel”.

Hotărât să nu-și creeze un partid sau o clientelă politică, Antonescu preconiza un regim dictatorial, sprijinit pe armată: „eu sunt general, nu sunt politician și nu-mi fac partid, ca Averescu; eu fac un regim care să salveze neamul românesc […]. Armata este aceea care astăzi este mai responsabilă ca oricare altă instituție din stat de salvarea statului”. În jurul „Conducătorului” și al armatei, urmau să se grupeze „toate elementele bune ale nației, care vor voi să vie să colaboreze”, pe ceilalți „îi voi forța cu Legea muncii obligatorii”. Spre deosebire de regimurile totalitare, atente la „carnetul de partid”, Antonescu era mai puțin preocupat de culoarea politică și mai mult de eficiență și moralitate: „Dă zece funcționari leneși afară – spunea el primarului Capitalei, în toamna lui 1940 – și ia pe cineva de ispravă, indiferent ce a fost, georgist, iunianist, gogist, horeanist. Orice ar fi numai să fie de mâna întâi”.

Totul avea să graviteze în jurul persoanei „Conducătorului", fiind inspirat parcă din cartea cancelarului german. Regele urma sa fie readus la un rol pur decorativ: „Regele rămâne ca un simbol. El nu are dreptul să se amestece și nu are dreptul, chiar dacă va fi o capacitate”. Antonescu ar fi vrut să-1 priveze pe rege până și de prerogativele de amnistiere și grațiere, dacă nu s-ar fi opus miniștrii; considera că suveranul nu trebuie să semneze decât un singur decret: cel de numire a primului-ministru, învestit -obligatoriu! – cu puteri depline; amenința cu destituirea pe loc pe oricine va prezenta vreo problemă de stat regelui, chiar când acesta „va deveni cu vârsta și cu mintea ca sa-și dea scama de problemele statului.”

Având „puteri depline”, Antonescu se vedea îndreptățit să se ocupe de toate problemele și să facă din opinia lui lege, indiferent că era vorba de compoziția și gustul pâinii, mănușile cu care vameșii să scotocească în geamantane, sumele date de credincioși la acatiste etc.

Convins ca România este o „Abisinie” a Europei – și nu exagera -, speriat de indolența slujbașilor și de murdăria din instituții (inclusiv spitale), voia să pornească la o mare opera de educație, începută prin școală și utilizând… bătaia! „Trebuie sa introducem bătaia, însă nu fiecare sa plesnească cum vrea, ci bătaia reglementară; în fața școlii și dictată de directorul școlii, elevul vinovat să fie dezbrăcat în fața clasei și bătut la spate”. În armată, soldații aveau să cunoască din plin această practică!

Într-o țară neînvățată cu disciplina, generalul a vrut să instaureze o ordine similară celei militare, reglementările mergând, uneori, până la detalii nesemnificative (interdicția de a se merge pe stradă în cămașă, în timpul verii!). Severitatea sancțiunilor – trimiterea în lagăr – a dat, la început, rezultate, dar reînnoirea morală și spirituală voită de Antonescu presupunea crearea unui puternic și amplu curent de opinie publică, din nefericire absent. Totul depindea de persoana lui Antonescu, care nu a găsit decât doi oameni de încredere, a căror companie i-a devenit indispensabilă: văduva lui Octavian Goga, Veturia, o adevărată egerie a lui Antonescu, și Mihai Antonescu, un fidel executant, de care Antonescu nu s-a despărțit nici când Hitler i-a cerut să o facă.

A fost Antonescu un dictator fascist? Absența partidului fascist unic înlătură dintru început caracterizarea regimului său ca fascist. A fost o cârmuire dictatorială, a cărei ideologie s-a inspirat din temele tradiționale ale naționalismului autohton, între care vechimea și continuitatea au fost exaltate cu precădere (se afișau lozinci ca: „De 2000 de ani suntem aici”). Nu a lipsit nici componenta antisemită, viguros afirmată în anii 1940-1942, pentru ca apoi, pe măsura deteriorării situației pe frontul de est, să i se pună surdină și chiar să dispară, mareșalul înțelegând că protejarea evreilor poate constitui un însemnat capital politic în negocierile cu anglo-americanii (cifrele privind numărul evreilor morți sunt controversate; în stadiul actual al informației, se pare ca aproximativ 200 000 de evrei, cei mai mulți din Basarabia, Bucovina și Transnistria, au pierit ca urmare a acțiunilor autorităților românești sau ale trupelor româno-germane).

Situația lui Antonescu prezintă analogii cu cea a mareșalului Petain: amândoi au luptat – dar la niveluri de comandament diferite – împotriva Germaniei, în primul război mondial; amândoi au fost nonconformiști în perioada interbelică; amândoi au luat puterea într-un moment de tragedie națională; amândoi au fost convinși ca pot reface, fie și parțial, situația țărilor lor printr-o colaborare cu Germania; amândoi au folosit un discurs naționalist-patemalist, având ca teme: patria, munca, familia; amândoi nu au avut un partid al lor. Doar sfârșitul lor a fost diferit: mareșalul Petain, condamnat la moarte, a fost grațiat și a murit în detenție.

Dictatura lui Antonescu nu a cunoscut formele aberante de represiune din Uniunea Sovietică sau din cel de al treilea Reich. În anii 1940-1944 au fost anchetate, arestate, condamnate sau amendate sub acuzația de activitate politică 10 566 persoane, dintre care 5 463 au fost comuniști sau afiliații lor. Au fost pronunțate 313 condamnări la moarte, repartizate astfel:

1940 – 11

1941 – 28

1942 – 63

– 118

– 93

Dintre acestea, 72 de sentințe au fost executate. De reținut că au fost executați comuniștii care acționau ca agenți ai URSS, săvârșind acte de sabotaj și spionaj. Dacă cei arestați erau dovediți, pe diverse căi, că făceau parte din PCR, erau, după 1942, grațiați.

Moderația dictaturii lui Antonescu este observabilă și în atitudinea sa față de opoziția democratică (PNȚ, PNL, PSD), ai cărei lideri au fost lăsați în libertate, deși raporatele SSI (Serviciul Special de Informații) îl țineau la curent permanent pe Antonescu despre activitatea lor politică, îndreptată împotriva lui. Nici când Hitler și alte personalități germane au cerut curmarea acestei activități opoziționiste, Antonescu nu a întreprins nimic pentru a limita măcar contactele și discuțiile din cadrul opoziției. A dus, în schimb, un adevărat război epistolar cu Iuliu Maniu și Dinu Brătianu, aceștia din urmă trimițându-i memorii în care îi criticau politica, iar Antonescu răspunzându-le amănunțit și cu patos. Își poate imagina cineva pe Hitler sau Stalin citind, în timp de război, scrisori adresate de adversarii lor politici și stând apoi ore întregi la birou pentru a redacta răspunsul?

Când Antonescu a venit la putere, el a fost considerat de liderii democratici soluția ideală pentru împrejurările de atunci, adică, într-o perioadă când se părea că România va fi strivită între Reich și Uniunea Sovietică. Titulescu însuși, aflat în exil în Franța, i-a scris în 1941 lui Churchill următoarele rânduri: „Greșelile țării mele nu trebuie să fie imputate generalului Antonescu: el a trebuit să-și asume o grea moștenire și în situația în care se găsește nu poate face altfel. Generalul Antonescu este amicul meu personal; el a fost mulți ani atașatul meu la Londra”.

Antonescu însuși avea să-și definească poziția astfel: „Sunt alături de germani în conflictul cu rușii, sunt neutru în conflictul dintre germani și englezi, sunt de partea americanilor, în războiul lor cu japonezii”.

După cum el a mai declarat, poporul român era gata să mărșăluiască până la moarte alături de axă, deoarece credea în succesul Germaniei și deja zarurile erau aruncate: România își legase viitorul de cel al axei, dușmanul venind acum din est.

Referitor la marele eveniment care se apropia, toate resursele țării erau canalizate pentru războiul din est, trăind cu speranța ca după o analiza teritorială istorică a teritoriilor, România să devină din nou „România Mare”.

Din partea Rusiei și aliaților ei s-a exercitat o continuă presiune asupra României de a renunța la alianța ei cu Reich-ul dar răspunsul dat de Antonescu a fost ferm: „Mergem alături de axă”, în plus el i-a propus lui Hitler să acționeze cât mai repede asupra „Gigantului slav”, rănit și net inferior Germaniei.( vezi anexele 4,5,6,7)

Trupele române conduse de generalul Antonescu împreună cu cele germane au repurtat o serie de victorii pe frontul de est, fapt ce a adus din nou simpatia cancelarului german si îmbunătățirea relațiilor dintre aceștia. Teritoriul de la est de Bug urma a fi curățit în scurt timp de inamic până la Marea Neagră. În această situație lui Hitler i s-a părut potrivit să facă cu Antonescu un schimb de păreri asupra conducerii viitoare a operațiunilor. Primul țel în spațiul operativ la N. de Marea Neagra îl constituia împiedicarea inamicului de a forma un nou front defensiv organizat pe Nipru, cucerind peninsula Crimeea, care forma pentru adversar, baza aeriană pentru atacurile câmpurilor petrolifere române, iar pentru germani, continuarea urmăririi. În cadrul acestor operațiuni viitoare, Hitler propunea ca Antonescu să ia în primire, după atingerea scopului, siguranța teritoriului dintre Nipru si Nistru, iar pentru aceasta Hitler l-a însărcinat pe comandantul Grupului de Armate Sud, mareșalul von Rundstedt, ca pe baza hotărârilor luate de Antonescu, să rezolve împreună problemele legate de securitatea teritoriului cucerit si folosirea lui pentru întreținerea viitoare a operațiunilor, fără a fi neglijata siguranța navigației în partea de vest a Marii Negre, (vezi anexele 8, 9), iar pentru întreținerea bunelor relații, cancelarul german îi face cadou conducătorului român un automobil.

Conducătorul Statului s-a declarat gata să „preia răspunderea pentru apărarea, securitatea și ordinea spațiului dintre Nistru și Nipru”.

Dată fiind însă „lipsa de mijloace și organe administrative instruite", România poate prelua „răspunderea pentru administrarea și exploatarea economică numai a spațiului dintre Nistru și Bug”.

În conformitate cu această înțelegere era si decretul guvernului român din 19 august, prin care regiunea dintre Nistru si Bug era pusă sub „administrație civilă românească”. Conducătorul Statului 1-a numit pe profesorul Gheorghe Alexianu guvernator al noii „provincii Transnistria”.

De la 4 septembrie 1941 guvernul sovietic insista pe lângă Guvernul britanic să declare război aliaților mai mici ai Germaniei. La început, premierul Churchill s-a opus, dar la 30 noiembrie 1941 s-a crezut totuși dator să adreseze guvernului român o notă ultimativă; în caz că trupele române nu vor înceta operațiile militare până la data de 5 decembrie și nu se vor retrage dincoace de Nistru, guvernul britanic se va vedea nevoit să declare război. Întrucît guvernul român a refuzat sa se conformeze, la 7 decembrie 1941, orele 12, a intervenit starea de război între Marea Britanie și România.

La 12 decembrie, a doua zi după ce Germania si Italia au declarat război Statelor Unite ale Americii, ministrul plenipotențiar german von Killinger si ministrul plenipotențiar italian Bova-Scoppa s-au prezentat împreună la ministrul de externe Mihai Antonescu, recomandând guvernului român, în baza prevederilor Pactului Tripartit, la care aderase România, să se considere ca fiind de asemenea în stare de război cu Statele Unite ale Americii.

Între timp, la 11 februarie 1942, mareșalul Antonescu i-a făcut lui Hitler o vizită ta cartierul său general Wolfsschanze (lîngă Rastenburg). Această întâlnire a oferit lui Hitler și mareșalului Antonescu posibilitatea unui schimb de păreri în problemele de bază. După ce a trecut în revistă greutățile campaniei de iarna, Hitler s-a referit la noile operații proiectate pentru anul 1942, fără însă a furniza date concrete cu privire la planurile sale. Antonescu, care împărtășea părerea lui Hitler că, după pierderile suferite în ultimul an, Uniunea Sovietică n-ar mai avea mari posibilități și care, ca și Hitler, se legăna în iluzia că Rusia era deja învinsă, a declarat că România este gata să asigure din nou în vară o mare contribuție militară, cu condiția – în afară de înlocuirea necesară a materialului de război – ca și Ungaria si Bulgaria să se implice total.

Antonescu nu s-a declarat mulțumit cu asigurările date de Hitler, ci a declarat că este un nonsens să-i distrugi pe slavi în est și să-i lași să-și întărească pozițiile în sud si vest, lucru valabil și în ce privește ungurii. România nu va renunța niciodată la pretențiile ei asupra întregii Transilvanii, însă le va amâna până la sfârșitul războiului. După terminarea războiului în est, el, Antonescu, este însă decis sa impună pretențiile României și o va face, dacă va fi necesar, chiar și prin forța armelor. El trebuie deci să ceară ca Ungaria să trimită trupe împotriva Rusiei, pentru ca România și Ungaria să poată participa cu șanse egale la lupta decisivă. Țelul său este să înalțe din nou bastionul României Mari împotriva slavilor si a ungurilor.

Hitler nu s-a pronunțat nici pentru și nici împotriva, tezelor lui Antonescu, dar a luat poziție, într-o forma foarte prudentă, împotriva unei viitoare ciocniri armate între Ungaria și România. A doua zi, Conducătorul Statului român a încercat din nou să abordeze, în convorbirea avută cu ministrul de externe al Reichului, problema cuvântării lui Ribbentrop la Budapesta. Cu această ocazie Antonescu a criticat ferm tendința Germaniei de a despăgubi România pentru pierderea unei părți din Transilvania prin compensații în est. Toți soldații români de pe frontul de est pe care i-a vizitat l-au întrebat când vor putea, în sfârșit, să lupte pentru cucerirea Transilvaniei.” Atitudinea lui Hitler nu putea fi decât una: să lase lucrurile în suspans până la terminarea războiului, temându-se de un eventual conflict intre România și Ungaria.

Marea ofensivă sovietică începută la 19 noiembrie a lovit cu toată puterea, la cotul Donului, în imediata apropiere de localitatea Kletskaia, slabele unități din dreapta și din stânga ale Armatei a III-a române și a rupt la prima lovitură puternică frontul Diviziei 13 infanterie română care se afla la Kletskaia, precum și frontul diviziilor 5 și 6 infanterie române care se aflau la Serafimovici. Ofensiva a aruncat resturile Diviziei 1 de cavalerie române de sub comanda generalului Brătescu înspre Stalingrad; rămășițele armatei care se retrăgeau spre vest nu s-au putut opri decât dincolo de râul Cir. Pentru a reface aici un nou front improvizat, generalul Walther Wenck a fost numit la 22 noiembrie 1942 șef al Statului-major al Armatei a III-a române. Sectorul vecin din stânga, pe cursul superior al râului Cir, a fost preluat de Grupul Hollidt (Corpul 17 armată), în care, la ordinul lui Hitler din 28 noiembrie, au fost vărsate unități germane și române. Încă la 20 noiembrie puternice forțe sovietice au atacat și flancul de nord al Armatei a IV-a române care mai înainta la sud de Stalingrad, dinspre Stepa Kalmukă, și, fără a întâmpina o rezistență prea mare, au putut să pătrundă până la Don, unde, la 22 noiembrie, a făcut la Kalaci joncțiunea cu celelalte forțe sovietice aflate în ofensivă. În felul acesta Armata 6 germană și Corpul 4 armată din Armata 4 tancuri (din care făcea parte și Divizia 20 infanterie română de sub comanda generalului Tătăranu), au fost încercuite la Stalingrad. Deoarece Armata 4 tancuri rămăsese în intervalul 20-22 noiembrie fără Stat-major, acesta fiind rupt de ea prin atacul unităților sovietice, generalul Constantinescu a trebuit să preia imediat comanda directă a armatei sale, care suferise o grea înfrângere. Numai cu mare greutate a izbutit colonelul Doerr să convingă Statul-major al Armatei române, care proiecta o retragere generală, de necesitatea de a menține frontul pe o poziție cât mai înaintată, pentru a nu face de la început imposibilă despresurarea armatei”.

Criza provocata la partenerii de coaliție prin prăbușirea armatelor române s-a reflectat deosebit de pregnant în schimbul de telegrame din 23 noiembrie 1942 dintre Hitler și Conducătorul Statului român și în special într-o scrisoare adresată de mareșalul Antonescu, la 19 decembrie, feldmaresalului von Manstein. În această scrisoare, Conducătorul Statului român reclama fricțiunile dintre unitățile române și cele germane. El reproșa, în special, conducerii supreme germane că, în ciuda tuturor avertismentelor în legătură cu o iminentă ofensivă sovietică, nu a tras nici o concluzie din situația alarmantă creată prin curbarea liniei de front la Stalingrad. (vezi anexele 10, 11, 12)

Acesta a fost și scopul vizitei pe care a făcut-o mareșalul Antonescu la 12 ianuarie 1943 la Cartierul general al lui Hitler Wolfsschanze. În centrul discuțiilor, care au durat zile întregi, a stat, alături de probleme economice deosebit de importante, și problema înfrângerii armatelor române și a proiectatei refaceri si redotări a diviziilor române. În cadrul convorbirilor, Hitler a izbutit să se pună de acord în principiu cu Conducătorul Statului român asupra condițiilor participării în continuare a României la război. Din punct de vedere militar s-a convenit ca refacerea armatei române să înceapă prin dotarea cu armament și muniții germane a celor 6 divizii aflate pe frontul din Caucaz. Totodată s-a prevăzut ca cele două divizii din Crimeea si cele doua divizii de apărare a coastei formate din resturile Armatelor a III-a și a IV-a române și aflate în zona Mariupol, precum și cele 6 noi divizii, ce abia urmau să fie create, să fie dotate în același fel. De asemenea, s-a proiectat refacerea Diviziei I tancuri română, care fusese distrusă. În total, deci, urmau să fie dotate complet 19 divizii române. Problema finanțării a fost reglementată printr-un credit de război acordat de Germania. Până la refacerea si dotarea Armatei române – care urma sa se realizeze până în primăvara anului 1944 – contribuția României la război trebuia să se limiteze la Divizia 8 din Caucaz și la diviziile din Crimeea.

În tot acest timp, relațiile diplomatice si mai ales personale dintre Antonescu si Hitler s-au îmbunătățit surprinzător de rapid, conducătorul român devenind omul de încredere al Fuhrer-ului în estul Europei, fapt ce a deranjat într-o oarecare măsură comandanții germanii de pe frontul românesc.( vezi anexele 13, 14 )

Între timp, Conducătorul Statului român și-a dat seama, după catastrofa armatelor germane și române de la Stalingrad, că forța militară a Germaniei nu era suficientă pentru a zdrobi Uniunea Sovietică si că, de aceea, el ar trebui să încerce să-i convingă pe aliații occidentali de pericolul pe care-1 reprezenta armata roșie care în acele săptămâni a înaintat impetuos. El a și întreprins ceva în acest sens prin vicepreședintele Consiliului de Miniștri, Mihai Antonescu. Aceste demersuri au ajuns la cunoștința conducerii Germaniei abia în primăvara anului 1943 și atunci într-o forma denaturată.

Se atinsese astfel un punct de cotitură în relațiile româno-germane, de la care, treptat, lucrurile au evoluat până la ruperea relațiilor dintre cele două țări.

0dată cu Stalingradul, moment crucial în desfășurarea războiului, a început o nouă fază în politica externă a României, fără ca prin aceasta să se schimbe tendința ei fundamentală. Obiectivul principal al mareșalului Ion Antonescu a rămas, ca și înainte, asigurarea României față de amenințarea din est. Din acest motiv, în convorbirile avute cu Hitler la 10-12 ianuarie 1943, el s-a declarat gata să formeze o nouă armată română și să continue războiul alături de Germania. Antonescu se îndoia însă că armata germană va mai putea fi multă vreme în situația de a opri ofensiva armatelor sovietice. De aceea el s-a hotărât să încerce să ia contact cu Aliații occidentali, pentru a-i convinge cât de necesară este pentru România continuarea războiului în est. El dorea să primească cei puțin o aprobare tacită pentru continuarea războiului de către România.

În timpul iernii 1942-1943, din însărcinarea mareșalului Antonescu, Mihai Antonescu a căutat să ia contact cu Aliații occidentali, pe două căi prima – încercarea de a determina Italia să ia inițiativa tratativelor cu puterile occidentale în numele tuturor aliaților europeni ai Germaniei; cea de-a doua – stabilirea unor contacte directe cu reprezentanții Aliaților occidentali din țările neutre. Nici una din aceste căi nu a dus la vreun rezultat.

În cursul convorbirilor furtunoase care au avut loc la Kiessheim, la 12-13 aprilie 1943, Hitler i-a cerut Conducătorului Statului demiterea lui Mihai Antonescu din postul de ministru de externe(moment demn de menționat prin faptul că atunci Conducatorul român a fost singurul om din istorie care a țipat la Hitler ). În afară de aceasta el a cerut rechemarea miniștrilor plenipotențiali români de la Madrid, Lisabona și Berna, deoarece din telegramele descifrate ale misiunilor străine reieșea clar că aceștia ar fi comis o „trădare". Un amănunt care complica mult situația îl constituia faptul că sondajele întreprinse de către aceștia fuseseră făcute în așa fel, încât să se dea impresia că Hitler ar fi fost în cunoștință de cauză. Cu toate reproșurile aspre pe care i le-a făcut Hitler, mareșalul Antonescu și-a apărat în mod hotărât concepțiile politice și a propus deschis încetarea războiului contra puterilor occidentale, pentru a se putea duce până la victoria finală războiul împotriva Uniunii Sovietice. Dar argumentele sale nu au avut nici un efect asupra lui Hitler. Antonescu a respins energic aluziile străvezii ale lui Hitler care punea catastrofa de la Stalingrad pe seama capitulării unităților române și în schimb a criticat vehement greșelile strategice ale conducerii germane, singura răspunzătoare pentru înfringere.

Deoarece lipsesc, în mare măsură, însemnările cu privire la întâlnirea de la Klessheim, afirmația lui Ribbentrop, făcută în cadrul unei convorbiri cu ambasadorul japonez Hiroshi Oshima, la 18 aprilie 1943, conform căreia mareșalul Antonescu ar fi „promis” că nu vor mai avea loc „convorbiri” cu occidentalii, nu poate fi verificată. Este însă posibil ca mareșalul Antonescu, în disputa cu Hitler, să fi cedat în cele din urmă în fața puterii de sugestie a acestuia, fapt care de altfel reiese si din comunicatul comun publicat la 14 aprilie de Agenția germană de presă. Dar peste câteva zile, după ce vraja s-a risipit, Antonescu s-a opus. Puternica influență pe care o exercita personalitatea lui Hitler asupra lui Antonescu este un fenomen care nu poate fi încă deplin lămurit și are multe paralele.

O dată cu înlăturarea lui Mussolini, la 25 iulie 1943, si cu tratativele duse în mod independent de guvernul Badoglio, toate eforturile lui Mihai Antonescu de a înfăptui împreună cu Italia o acțiune comună trebuie considerate ca eșuate. E drept că vicepreședintele Consiliului de Miniștri al României a încercat să stabilească contacte cu Raffaele Guariglia, noul ministru de externe al Italiei, dar n-a reușit. Guvernul român nu avea cunoștință despre tratativele de capitulare ale Italiei.

Vizita mareșalului Ion Antonescu la Cartierul general al Fuhrerului la 2-3 septembrie 1943 – deci cu puțin înainte de capitularea Italiei, – nu a avut rezultate deosebite. În ciuda dificultăților de pe frontul de sud și a retragerii generale de pe frontul de est, Hitler, care s-a limitat la aluziile despre un nou curs al războiului în viitorul apropiat, nu a ridicat noi pretenții cu privire la sporirea efectivelor armatei române, sporire care era proiectată abia pentru primăvara anului 1944.

După o examinare atentă a situației, guvernul român a decis sa-1 numească pe Alexandru Cretzianu, care se retrăsese din funcția de secretar general în Ministerul de Externe în toamna anului 1941, ministru plenipotențiar la Ankara. E1 trebuia să obțină în Turcia, prin convorbiri cu reprezentanții Aliaților occidentali, ceea ce nu se putuse obține până atunci prin intermediul Italiei. Totodată s-a renunțat la încercările inițiale ale României de a influența din punct de vedere politic puterile occidentale în sens antisovietic. Accentul punându-se acum pe încercări de a scoate complet România din război, pentru a o cruța cel puțin, cu ajutorul Aliaților occidentali, de soarta de a fi ocupată de către armata roșie.

Crizele grave de pe frontul de est l-au determinat totuși pe Hitler ca la sfârșitul lunii octombrie 1943 să iasă din starea de expectativă si să ceară o sporire a contribuției României la război. După ce armata germană s-a retras dincoace de Nipru și apoi în continuare spre interior, Hitler i-a adresat Conducătorului Statului român la 25 octombrie, o scrisoare în această problemă. În scrisoare el arăta că „situația Grupului de armate Sud s-a înrăutățit… în mod îngrijorător” și că „Germania încearcă prin încordarea tuturor forțelor sale să sfarâme forța valului bolșevic care se abate asupra Europei de est”. Deși recunoștea contribuția de până atunci a României la lupta comună și manifesta înțelegere față de faptul că România poate să participe de-abia din primăvara anului 1944 „cu un număr cât mai mare de divizii bine instruite și înarmate, cu care sa ia din nou parte la luptă”. Hitler cerea să se analizeze „dacă proporțiile pericolului nu necesită un efort încă și mai mare”.

Întrucât, după capitularea Italiei, erau posibile schimbări în poziția României și Ungariei, precum și datorită faptului că – atitudinea guvernelor român și ungar față de cererile Germaniei devenea în toate domeniile tot mai inflexibilă, Marele Stat-major al Wehrmachtului a elaborat contramăsuri corespunzătoare. La operația proiectată împotriva Ungariei (Margareta I) trebuiau să participe – conform planului inițial – România si Slovacia. Cu această ocazie armata română urma să ocupe teritoriul de la esț și sud de Tisa. Această ocupație militară ar fi corespuns în același timp si obiectivelor politice ale României.

Pentru cazul în care în România s-ar fi produs o schimbare de poziție, la 26 ianuarie 1944 a început elaborarea unui proiect în vederea unei operații de ocupare a României (Margareta II). În acest proiect, inițial era prevăzută participarea Ungariei și Bulgariei. Deoarece însă ar fi trebuit sa fie vorba de o ocupare fulgerătoare, acesta idee a fost abandonată la 29 ianuarie. Marele Stat-Major al Wehrmachtului a încetat să mai studieze acest proiect, când, la 28 februarie 1944, după convorbirile pe care le-a avut la Klessheim cu mareșalul Antonescu, Hitler a ordonat ca operația Margareta să fie complet abandonată și să fie în continuare urmărită numai operația Margareta I Deplina încredere pe care o avea Hitler în loialitatea mareșalului Antonescu părea să fie justificată prin felul în care au decurs aceste convorbiri.

Hotărârea lui Hitler a fost întărită și prin semnarea – în sfârșit – a unui protocol economic româno-german la 9 februarie 1944.

Convențiile economice care au fost semnate, în sfârșit, la 9 februarie de România și Germania prevedeau acordarea unei sume lunare de 1 160 milioane lei pentru trupele germane cu un efectiv de aproximativ 100 000 de oameni. Aprobarea acestei sume însemna o mare generozitate din partea mareșalului Antonescu. De aceea nu se putea conta pe sporirea ei într-un viitor apropiat, cu toate că urmau să sosească mari unități germane.

În timp ce la București se făceau pregătiri pentru tratative secrete hotărâtoare cu Aliații, la castelul Klessheim a avut loc, la 25-28 februarie 1944, o convorbire între Hitler și mareșalul Antonescu. Hitler s-a folosit de această convorbire în special pentru a sonda poziția Conducătorului Statului român în cazul unei acțiuni germane împotriva Ungariei. Hitler se gândea încă și acum la o participare militară a României, voia însă să-1 determine pe Antonescu să renunțe deocamdată la toate pretențiile teritoriale, deoarece scopul acțiunii germane nu era distrugerea Ungariei, ci întărirea capacității ei de luptă. Mareșalul Antonescu nu s-a lăsat însă convins de aceste argumente, așa încât Hitler s-a hotărât să efectueze operația Margareta fără participarea României. Acest lucru i-a fost recomandat de altfel și într-un memoriu al RSHA, care punea în evidență dezavantajele politice și militare ale participării României la această operație. După intrarea trupelor germane în Ungaria, la 19 martie, Hitler a considerat necesară o noua întâlnire cu mareșalul Antonescu.

Convorbirea dintre Hitler și mareșalul Antonescu desfășurată la 23-24 martie 1944 a decurs cu totul altfel decât se așteptase partea română. Conducătorul Statului român a cerut retragerea trupelor ungare din regiunile răsăritene ale Ungariei și în special din intrândul secuiesc, pentru a pregăti o retrocedare a acestor regiuni către România. Aprobarea acestei cereri ar fi pus însă imediat sub semnul întrebării scopul operației germane din Ungaria. S-a găsit un subterfugiu declarându-se că Ungaria de est este zonă germană de operații, iar trupele ungare din această regiune sunt subordonate comandantului german al zonei. Astfel Hitler aflat, fără îndoiala, într-o situație dificilă, a lăsat totuși să-i scape ultima posibilitate de a lega puternic România de cauza germană prin cedarea întregii Transilvanii și de a lua în felul acesta părții adverse cel mai important gaj pentru o schimbare de front a României. Precizarea confidențială făcută de Hitler într-o convorbire cu Conducătorul Statului român, și anume că „pentru el Acordul de la Viena nu mai există” a rămas, nefiind cunoscută public, fără nici un fel de efect propagandistic.

Marea ofensivă sovietică care a început la 4 martie 1944 în zona localității Șepetovka a dus, in numai câteva zile, la ruperea frontului apărat de Grupul de armate Sud sub puternica presiune sovietică. Comandamentul german a fost silit să replieze ieșindul făcut de Grupul de armate A in marele cot ai Niprului.

La scurt timp după cea de-a doua vizită a mareșalului Antonescu la Klessheim, Hitler i-a transmis Conducătorului Statului român, în scrisoarea din 26 martie 1944, intențiile militare ale comandamentului german. În acel moment se punea problema de a ține trupele sovietice cât mai departe de granițele României și de a forma un nou front continuu. Acest lucru părea posibil, deoarece inamicul se îndepărtase foarte mult de bazele sale de aprovizionare și putea fi oprit dacă la dispoziția Grupului armate Sud erau puse rezervele necesare. „Izolarea în profunzime a spațiului de operații” trebuia realizată de unități române pe cursul superior al Prutului. În sfârșit, Hitler îi cerea mareșalului Antonescu să ordone dislocarea cât mai rapidă în nordul Moldovei a tuturor unităților apte de luptă și – în vederea restabilirii unei conduceri unitare – subordonarea ambelor armate române din est comandamentului Grupului de armate A.(vezi anexa 15)

În răspunsul dat lui Hitler la 27 martie 1944, mareșalul Antonescu a arătat că, datorită înaintării inamicului, în nord nu mai este posibilă apărarea liniei Prutului. Din acest motiv el a ordonat concentrarea unităților române în centrul Moldovei.

La o delimitare clară în conducere s-a ajuns abia după tratativele ce au avut loc la 9 aprilie 1944 între mareșalul Antonescu și generalul de artilerie Eduard Wagner, șeful Serviciului încartiruire, aprovizionare și administrație din Marele Stat-major al armatei de uscat. În urma acestor tratative, teritoriul român de la est de București și Ploiești a fost declarat zonă de operații militare. Această zonă urma să fie preluată din punct de vedere administrativ de un comandant militar român, care sa nu aibă vreo legătură cu guvernul român din București, în timp ce restul teritoriului României urma să rămână sub administrația autorităților de la București. Această soluție, pe care mareșalul Antonescu a propus-o din proprie inițiativă, corespundea în mare măsură dorințelor germane, deoarece acum devenise posibilă și împărțirea în două părți distincte a comandamentului german. Împărțire care de fapt intrase în vigoare încă de la 16 aprilie.(vezi anexa 16)

În timp ce inevitabilele contradicții dintre interesele germane legate de continuarea războiului și încercările guvernului român de a-și proteja economia se accentuau tot mai mult, în culisele scenei diplomatice continua lupta pentru soarta viitoare a României. La 2 aprilie 1944, comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS – Molotov – a vorbit la Moscova la o conferință de presă la care erau prezenți corespondenți din țările aliate și neutre despre obiectivele Uniunii Sovietice în România. El a subliniat că afirmațiile sale sunt făcute cu aprobarea guvernelor Statelor Unite și Marii Britanii. Uniunea Sovietică nu urmărește o anexiune teritorială sau schimbarea structurii sociale a României, operațiile militare din România servind exclusiv la alungarea trupelor germane.

Interviul acordat la 5 aprilie de ministrul de externe al Germaniei unui reprezentant al Agenției române de presă Rador a constituit o reacție foarte slabă din partea Germaniei. Afirmațiile lui Ribbentrop conțineau prea puține fapte concrete și multe banalități. Ele au culminat cu fraza: „Puteți fi convinși că soldatul german va apăra pământul românesc tot așa cum și-ar apăra pământul patriei”.

La 12 aprilie, Novikov i-a înmânat lui Știrbei „condițiile minimale” pentru un armistițiu cu Romania. Propunerile sovietice, care fusesera elaborate de comun acord cu guvernele Marii Britanii și Statelor Unite, se adresau atat mareșalului Ion Antonescu , cât și conducatorului opoyiției, Iuliu Maniu, si contineau urmatoarele sase puncte:

1.ruperea relațiilor cu Germania și alăturarea armatei române la lupta Armatei Roșii împotriva armatei germane;

2. recunoașterea graniței ruso-române din 22 iunie 1941;

3. plata de reparații;

4. eliberarea tuturor prizonierilor de război aliați ;

5. libertatea de deplasare pentru Armata Roșie pe teritoriul României ;

6.hotărârea comună a guvernului sovietic și a guvernelor puterilor occidentale de a anula Arbitrajul de la Viena.

Din acest moment relațiile româno-germane sau rupt practic, nemaiexistând colaborare in nici un domeniu sau poate doar in cel ideologic.

III.3 Schimbarea regimului si întoarcerea armelor împotriva Germaniei

O dată cu ruperea, la 2 august, a relațiilor diplomatice dintre Turcia și Germania, a luat o nouă turnură și evoluția situației politice din sud-est. La 5 august, mareșalul Antonescu, ministrul afacerilor externe, Mihai Antonescu, și șeful Marelui Stat-major al armatei române, generalul Șteflea, s-au dus într-o ultimă vizită la Hitler la Cartierul General al acestuia Wolfschnnze lângă Rastenburg. La această reuniune, care a durat cinci ore, discuțiile dintre Hitler și Conducătorul Statului român s-au învârtit în jurul atentatului săvârșit la 20 iulie, au fost discutate de asemenea situația militară de pe frontul de est, problema intrării în acțiune a unei noi armate germane despre care Hitler pretindea că va decide soarta războiului, și mai ales problema poziției viitoare a României, care a și devenit curând problema centrală a discuției. În legătură cu această problemă Hitler a pus întrebarea directă dacă România și, în primul rând, mareșalul Antonescu însuși, este decis să meargă până la capăt alături de Germania. Fără a ezita, Conducătorul Statului a declarat că el va putea lua o poziție atunci când va cunoaște răspunsurile lui Hitler la următoarele întrebări:

1. Ce obiective strategice urmărește înaltul Comandament german în sectorul sudic al frontului de est? Dacă Grupul de armate Ucraina de Sud nu poate menține în momentul de fată linia de front germano-română, atunci România nu mai poate continua lupta, căci aceasta ar putea duce la totala ei distrugere.

2.Este Germania în stare, mobilizând puternice forte de apărare antiaeriană, să pună capăt într-un viitor previzibil ofensivei aeriene a Aliaților asupra regiunii petrolifere a României și a căilor de comunicație? În caz că atacurile vor continua tot atât de intens, capacitatea de rezistență a României se apropie de sfârșit.

3.Ce măsuri crede de cuviință să ia conducerea Germaniei în cazul în care Turcia va deschide Strâmtorile pentru Aliații occidentali? În cazul acesta e de așteptat debarcarea forțelor sovietice pe țărmul românesc al Mării Negre, sub acoperirea fostelor nave de război italiene, pe care puterile occidentale le-au predat Uniunii Sovietice. În afară de aceasta atacurile aeriene se vor intensifica prin folosirea aerodromurilor turcești . România s-ar afla în fața unei inevitabile catastrofe.

Cu toate că Hitler n-a răspuns la cele trei întrebări într-un mod care să-1 poată satisface pe Antonescu, convorbirea a alunecat spre probleme secundare, în așa fel încât, după o discuție de cinci ore și jumătate, mareșalul Antonescu și-a luat rămas bun, fără a fi dat un răspuns clar la întrebarea lui Hitler dacă România este decisă să continue războiul până la capăt. Mareșalul evitase o decizie.

În convorbirile care au avut loc între șeful OK.W și generalul Șteflea, problema livrării de armament de război german s-a situat încă o dată pe primul plan. În această convorbire, șeful Marelui Stat-Major al Armatei române a cerut grăbirea livrării celor 3 400 autocamioane grele care fuseseră comandate și a căror livrare nu se făcuse din cauza pierderii uzinelor Renault. Dată fiind propria situație precară nu se putea face nici un fel de promisiune. Ca întotdeauna, cererile germane priveau în primul rând restabilirea extracției petroliere, creșterea livrărilor de carburanți la care se adaugă problema încă nesoluționată a aprovizionării Grupului de armate Ucraina de Sud.

Întregul potențial uman al unităților germane și române ce aparțineau Grupului de armate se ridica la aproximativ 900 000 de oameni. Relațiile dintre conducerea germană și cea română erau în aparență loiale, însă în cadrul convorbirilor pe care le-a avut la 17 iulie cu noul comandant al Armatei 6, generalul de artilerie Fretter-Pico. generalul Dumitrescu a subliniat din nou că România se va retrage din luptă în cazul când în continuare se va mai pierde din teritoriul românesc.

Cu toate că Antonescu s-a eschivat de la un răspuns în problema hotărâtoare, Hitler nutrea totuși impresia, neîntemeiată, că România se afla atunci, ca și în trecut, de partea germană. Această părere se sprijinea pe rapoartele generalului german de pe lângă Comandamentul Suprem al armatei române, generalul Hansen, și ale ministrului plenipotențiar Killinger care, ignorând semnele clare ale unei schimbări de poziție, considerau situația ca perfect sigură. Șeful OKW, feldmareșalul Keitel, care fusese informat, încă de la sfârșitul lunii mai 1944, despre situația reală din România de către colonelul dr. Krull, nu a îndrăznit sa-i spună lui Hitler adevărul în fața. Despre situația încordată, politică și militară, din România, Keitel a fost informat și la 6 august de către locotenent-colonelul von Trotha din Marele Stat Major al Grupului de armate Ucraina de Sud. Acesta s-a prezentat la Cartierul General al Fuhrerului într-un moment care a coincis în timp, nu și ca obiect, cu vizita mareșalului Antonescu. Trotha fusese trimis pentru a determina OKW să extindă autoritatea grupului de armate asupra întregului teritoriu al României, astfel încât toate forțele germane și române să fie puse sub ordinele „comandantului armatelor germane din România”, adică ale generalului-colonel Friessner, pentru a mări astfel capacitatea de luptă a frontului și pentru a consolida spatele frontului.

În esență, stringentele probleme politice și militare din România erau deci nesoluționate în momentul când, la 20 august 1944, armatele sovietice au trecut la o mare ofensivă în spațiul cuprins între regiunea de la nord de Iași și capul de pod de la sud-est de Tiraspol. Această ofensivă s-a soldat chiar din primele zile cu pătrunderi adânci în frontul aliaților și cu apariția unor semne de descompunere în rândul unităților române atacate.

Această evoluție gravă 1-a determinat pe mareșalul Antonescu să vină pe front, la 20-21 august, la Cartierul General de la Slănic-Moldova al Grupului de armate ca să se orienteze asupra situației. În timpul importantei convorbiri pe care a avut-o la 21 august cu reprezentanții Marelui Stat-major al Armatei române, Antonescu a fost de acord cu aprecierea făcută de comandantul Grupului de armate, deși în acel moment încă nu se putea cunoaște întreaga gravitate a situației. Indiciile cu privire la o eventuală debarcare a trupelor sovietice pe țărmul Dobrogei nu erau în sine de prea mare însemnătate, dar o astfel de acțiune presupunea complicații prin influența pe care ar fi exercitat-o asupra poziției guvernului bulgar. Ivan Bagrianov, președintele Consiliului de Miniștri al Bulgariei, anunțase oficial, în ultima sa cuvântare, o schimbare de poziție din partea Bulgariei. El declarase și ca „marele frate slav”, adică Rusia, dovedește înțelegere pentru situația Bulgariei și o va ajuta. În continuare, Antonescu a subliniat că, indiferent ce s-ar întâmpla, Basarabia și orașul Iași trebuie menținute. Acest punct de vedere el l-a susținut de nenumărate ori și față de Hitler. România luptă pentru existența ei, ea nu poate trece, ca Bulgaria, la „masa slavă”.

În discuția care a avut loc în continuare între Antonescu și Friessner, au apărut încă o dată toate ideile de bază, clare și evidente, ale mareșalului Antonescu, dar și toate iluziile lui. Cât în aceste cuvinte era convingere, cât era disimulare, va rămâne desigur pentru totdeauna un mister. Antonescu a spus: „Oricum s-ar termina războiul. Rusia va ieși din el mai puternică decât era atunci când acesta a început. Ea va reprezenta deci si în viitor un mare si permanent pericol pentru Europa. Poporul german este poporul european care are misiunea de a frâna intențiile statului sovietic rus, iar acest popor german nu are în estul și sud-estul Europei decât un singur aliat firesc: poporul român, care deține un teritoriu ce constituie aproximativ 40% din distanța în linie dreaptă de la Marea Baltică la Marea Neagră. Statul german trebuie să fie puternic la Marea Baltică și la sud de aceasta. Statul român și poporul român trebuie să fie mare și puternic la Marea Neagra și la nord de aceasta pentru a constitui o barieră împotriva intențiilor Rusiei Sovietice.

Dar în loc de a întări acest stat și acest popor care constituie brațul Germaniei în lupta împotriva Rusiei Sovietice, statul german a comis greșeala politică de a slăbi el însuși, moral și material, acest braț al Germaniei, ciuntindu-l.

Credeți oare dumneavoastră, domnule general-colonel, că cetățeanul român simplu, soldatul și ofițerul român, dintre care mulți au în Ardealul cedat Ungariei părinți, frați, surori, rude și avere, care sunt în mod sistematic jefuiți, închiși, batjocoriți și uciși de către unguri – și aceasta în ciuda tuturor intervențiilor mele pe lângă conducerea germană și în special pe lângă domnul von Ribbentrop, care s-a obligat cu ocazia Arbitrajului de la Viena să garanteze populației românești din aceste teritorii un tratament omenesc -, credeți dumneavoastră că acești români nu-și pun întrebarea de ce oare aliatul României în lupta împotriva Rusiei le permite ungurilor toate acestea? De ce acest aliat nu declară în mod public că nu mai recunoaște ca un angajament Arbitrajul nedrept de la Viena?

Este adevărat, cu ocazia penultimei mele vizite la Fuhrer, acesta mî-a declarat între patru ochi că, pentru el, Acordul de la Viena nu mai există. Aceasta. însă. este o chestiune pur personală între noi doi. Poporul român nu știe nimic, iar eu nu pot sa-i spun nimic, deoarece comunicarea nu era oficială si nu era destinată publicității, ci avea un caracter strict confidențial…

Poporul român vrea să știe care este soarta pe care i-o rezervă aliatul său pentru perioada de după victoria finală. Eu declar din nou că, cu toate acestea, poporul român a pășit și va păși și de acum înainte alături de Germania, din convingere deplină și ca cel mai cinstit și loial aliat”.

La 22 august 1944, Antonescu a apărut, pentru ultima oară, pe câmpul de luptă al Grupului de armate de la Slănic Moldova, unde nu au fost discutate decât amănunte tehnice. „Dacă rusul trece lina Focșani-Galați, România este pierdută pentru totdeauna” – a declarat Antonescu, despărțindu-se de Friessner la orele 17,00, el intenționa să se întoarcă la București pentru a-1 informa pe Rege asupra situației militare.

Noi știri cu privire la situația tot mai disperată de pe front, sosite în cursul aceleiași zile, l-au determinat pe mareșalul Antonescu să înțeleagă că războiul era pierdut din punct de vedere militar pentru România.

Ce se întâmplase însă, în ultimele zile la București? Marea ofensivă sovietică a găsit nepregătit grupul opoziției române Maniu-Brătianu. În acest moment era necesară o hotărâre rapidă, dacă opoziția nu voia să piardă orice influență și să fie complet dată în lături. Imediat după începerea ofensivei sovietice, la 20 august, Iuliu Maniu a telegrafiat la Cairo că opoziția, care era în strânsă legătură cu Regele, s-a hotărât să acționeze. Ea nu mai poate aștepta mult timp răspunsul Aliaților. Acum trebuiau trimise cât mai curând în România trupele aeropurtate care fuseseră cerute.

La 26 august 1944 ar fi urmat să aibă loc lovitura de stat, însă Regele, după ce 1-a primit în după-amiaza zilei de 22 august pe Mihai Antonescu la cererea acestuia, a socotit că este necesar să grăbească acțiunea, fixând-o pentru 23 august. În acest fel el voia să împiedice ca guvernul Antonescu, prin legăturile ce le avea la Stockholm, să ajungă la un acord cu guvernul sovietic; această ultimă eventualitate ar fi făcut ca grupul Maniu-Brătianu, ca si Regele însuși, să fie îndepărtați pentru totdeauna. În întrevederea cu Regele, Mihai Antonescu a vorbit în numele mareșalului Antonescu, care se reîntorsese de pe front, arătând că în acel moment un armistițiu era inevitabil și că Conducătorul Statului dorește sa discute cu Regele, în ziua următoare, despre măsurile ce trebuiau luate.

În dimineața zilei de 23 august, mareșalul Antonescu a vorbit profesorului Gheorghe Brătianu și ministrului plenipotențiar dr. Clodius despre necesitatea imperioasă de a se pune capăt acestei lupte fără speranță. În același timp, Mihai Antonescu a trimis un curier la Stockholm pentru a începe tratative în vederea încheierii armistițiului. Acest curier trebuia să-i dea ministrului plenipotențiar Nanu împuterniciri depline de a se întâlni imediat cu doamna Kollontai pentru a stabili – în caz că sovieticii mai mențineau propunerile din 2 iunie cu privire la încheierea armistițiului – locul și momentul începerii tratativelor. Mareșalul Antonescu ar fi gata, dacă va fi cazul, să se retragă, dând mână liberă lui Mihai Antonescu pentru încheierea armistițiului. Dar curierul a sosit la Stockholm la 24 august după-amiază, când era deja prea târziu.

La 23 august, orele 16.00, a început audiența decisivă a Conducătorului Statului la Rege. La început, mareșalul Antonescu a expus situația militară și a declarat că recunoaște necesitatea încheierii imediate a unui armistițiu. El a vorbit deja, în această privință, și cu ministrul plenipotențiar Clodius, deoarece nu dorește să acționeze fără ca guvernul Germaniei să aibă cunoștință și să aprobe acest lucru. Garnizoanele române din spatele frontului sunt deosebit de slabe și nu vor putea riposta corespunzător în cazul unor contramăsuri germane. Chiar și numai din acest motiv trebuie să li se permită trupelor germane sa se retragă liber din România. Însă regele Mihai I nu a acceptat nimic din cele expuse de mareșalul Antonescu. Mai mult decât atât, el a declarat, după o convorbire secretă cu omul său de încredere, pe care a avut într-o cameră alăturată, că demite guvernul Antonescu, și a dispus să fie imediat arestați mareșalul, Mihai Antonescu, ministrul de război Pantazi și ministrul de interne Vasiliu.

Între timp însă, șeful Siguranței române, Eugen Cristescu și comandantul jandarmeriei C. Tobescu, văzând că mareșalul Antonescu nu se mai întoarce de la Palat, au intrat la bănuieli. Ei s-au dus la ministrul plenipotențiar von Killinger și i-au declarat că bănuiesc că Antonescu ar fi fost arestat. Killinger, pe care această știre 1-a lăsat perplex, a calificat-o drept „aiureală". El nu și-a dat seama nici atunci de gravitatea situației. Și în săptămânile anterioare, el respinsese toate avertismentele șefului Abwehr-ului, colonelul Rodler si ale succesorului acestuia, colonelul Bauer, așa că el purta răspunderea principală pentru faptul că civilii germani, cu soții și cu copii, nu au putut fi evacuați la timp, cu toate că evacuarea era pe deplin posibila.

Între timp, Regele a numit un nou guvern, a cărui componență fusese pregătită demult; el 1-a numit pe generalul Constantin Sănătescu președinte al Consiliului de Miniștri și pe Gr. Niculescu-Buzești ministru al afacerilor externe. Cei patru șefi ai partidelor de opoziție – Iuliu Maniu(PNȚ), Constantin I.C. Brătianu (PNL), Constantin-Titel Petrescu (PSD) și Lucrețiu Patrășcanu (PCR) au devenit miniștri secretari de stat fără portofoliu. La orele 22,00, postul de radio București a difuzat Proclamația Regelui Mihai I, în care se cerea trupelor române sa înceteze lupta. România a acceptat condițiile de armistițiu oferite de Uniunea Sovietică, Marea Britanie si Statele Unite. „Alături de armatele aliate și cu ajutorul lor, mobilizând toate forțele națiunii vom trece hotarele impuse prin actul nedrept de la Viena pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub ocupația străină… Dictatura a luat sfârșit si cu ea încetează toate asupririle.

După cât se pare, în contradicție cu afirmațiile din proclamație, Regele Mihai a declarat, într-o convorbire cu ministrul plenipotențiar german, pe care 1-a chemat la Palat, următoarele: „El, ca Hohenzollern, regretă mult ca lucrurile s-au desfășurat în felul acesta și îl roagă pe domnul von Killinger să convingă guvernul Germaniei să retragă neîntârziat trupele germane din România, pentru a scuti de o situație dureroasă cele două armate legate până atunci printr-o camaraderie de arme”. Scurt timp după aceea, noul ministru de externe, Niculescu-Buzești, l-a primit pe consilierul de legație dr. Stelzer și i-a comunicat oficial ruperea relațiilor diplomatice dintre România și Germania. Și el a oferit liberă retragere a trupelor germane, în măsura în care, la rândul lor, ele „se vor abține de la orice acte ostile”.

Ce hotărâri a luat conducerea Germaniei, atunci când la Cartierul General al Fuhrerului s-a aflat de răsturnarea din România? Hitler, care fusese informat de către Antonescu, la 5 august, despre gravitatea situației din România și care în afară de aceasta avusese posibilitatea de a se orienta în cursul fiecărei discuții asupra situației existente, pur si simplu ignorase realitatea. Acum iluziile i-au fost risipite.

Hitler a aprobat propunerea lui Gerstenberg, transmisă prin Kreipe, de a bombarda orașul București și a dat ordinele corespunzătoare. În afară de aceasta, el i-a încredințat lui Gerstenberg misiunea de a apăra producția de petrol și de a asigura transportul petrolului prin conducte și pe calea ferată la Giurgiu, ca și transportul pe Dunăre, precum și transportul țițeiului pe calea ferată prin Brașov. De asemenea el trebuia să pregătească preluarea întreprinderilor de către trupele germane.

La ora 11.00, avioane militare germane de luptă și bombardiere în picaj au executat un atac aerian asupra orașului București, vizând îndeosebi 150 de puncte. Acest atac, comparat cu grelele bombardamente efectuate de Aliați începând din aprilie 1944, nu a cauzat pagube deosebite, dar, din punct de vedere politic, a fost o foarte mare prostie. Conducerea acestei acțiuni o avea general-locotenent Gerstenberg, care a călcat cuvântul de onoare dat românilor și a izbutit astfel să iasă din București.

La 25 august orele 16 și 30 minute, România a declarat război Germaniei, ca răspuns la atacul aerian asupra orașului București; acesta era un pretext plauzibil pentru un pas, care fusese oricum plănuit pentru mai târziu, fiind recunoscută de Aliați, ca și Italia, drept stat „cobeligerant”.

La o întâlnire între Horia Sima și Hitler nu s-a mai putut ajunge în iarna 1944-1945. Deci ei nu s-au văzut niciodată. Când Armata Roșie s-a apropiat de Viena, la începutul lumi aprilie 1945, „guvernul național român” s-a mutat, împreună cu Oficiul lui Gunther Altenburg și cu celelalte guverne în exil la Alt-Aussee. La începutul lunii mai 1945, ministrul plenipotențiar Altenburg și-a dizolvat oficiul; Horia Sima și ceilalți comandanți ai Legiunii au trecut în clandestinitate.

După răsturnarea guvernului Antonescu, evenimentele din România au luat un curs la care grupul Maniu-Brătianu nu se aștepta, dar care era inevitabil. După ce Germania a fost înlăturată ca factor de putere, cea care a stabilit regula negocierilor a fost Rusia Sovietică. Nikolai Novikov, delegatul sovietic la Cairo, a acceptat, în sfirșit, la 26 august, propunerea făcută de noul guvern român și a recunoscut cele trei clauze suplimentare, care conțineau prevederi avantajoase pentru România și care fuseseră acceptate în discuțiile secrete dintre Nanu și Semeonov. Desigur însă că în acel moment, prevederile cuprinse în punctul principal fuseseră deja depășite de evenimente.

În partea germană nimeni nu se aștepta ca armata română, ca și trupele bulgare să fie ținute ferm în mână de către noile guverne. De altfel este și greu de dat un răspuns satisfăcător la întrebarea cum de a izbutit conducerea României să determine unitățile sale armate, care luptaseră timp de patru ani împotriva armatei roșii, să treacă imediat de partea dușmanilor de până atunci, împotriva foștilor aliați, fără ca aceasta să ducă la disensiuni în corpul ofițeresc și la apariția unor manifestări de descompunere în rândurile trupei. Lozinca națională a recuceririi nordului Transilvaniei trebuie sa fi fost motivul principal, alături de atitudinea prevenitoare adoptată la început de sovietici față de Armata română.

Încă dinainte ca România să declare război Ungariei, trupe românești au încercat să pătrundă spre nordul Transilvaniei la începutul lunii septembrie prin breșa dintre Armata 6 si Armata 2 ungară, unite apoi într-un Grup de armate sub comanda generalului Fretter-Pico. Aceste acțiuni au fost însă respinse printr-o contralovitură dată de armatele germane și ungare la 5 septembrie, din direcția Cluj-Tg.-Mureș. Abia pe la mijlocul lunii septembrie Grupul de armate a fost silit, din cauza marii ofensive sovietice, să abandoneze intrândul secuiesc și să se retragă pe cursul superior al Mureșului. Frontul de pe Mureș a putut fi menținut până când ofensiva sovietică a rupt, la 6 octombrie, frontul Armatei 3 ungare din Banat, dezchizându-i armatei roșii drumul spre Ungaria, ceea ce a impus abandonarea Transilvaniei de Nord.

Cu toate că, începând de la 25 octombrie 1944, întreaga Românie a fost „eliberată”, trupele române au participat în continuare la război. Ele au participat la luptele din Ungaria de Est și Slovacia și au suferit pierderi importante. Numai în luptele împotriva armatei germane s-au înregistrat în total 169 000 morți și răniți, în timp ce în cursul celor trei ani de luptă comună împotriva armatei roșii trupele române au pierdut numai aproximativ 300 000 de oameni. În total România are să deplîngă moartea a 378 000 de oameni, căzuți în perioada dintre 22 iunie 1941-8 mai 1945.

Potrivit ultimelor informații, care sosiseră la începutul lunii mai 1945 la OKW, în fața frontului german de est se aflau efectivele a 3 armate române, numărând 21 de divizii, iar ulterior încă 5 divizii de cavalerie și o divizie de tancuri. Dar între timp se deschisese o nouă pagină în istoria României, în care rolul hotărîtor nu-1 mai avea poziția ei față de Germania, ci poziția ei față de Uniunea Sovietică.

Concluzii

Recapitulând istoricul relațiilor germano-române din anii celui de-al doilea război mondial în domeniile politic, militar si economic, ajungem la concluzia principială că raporturile dintre cele două țări nu justifică frecventa caracterizare a României ca satelit al Germaniei. Mai mult, ar trebui spus de la început că România, aflându-se la gurile Dunării, o regiune atât de expusă, n-a fost niciodată în situația de a duce „o politică independentă", ci a trebuit întotdeauna să se orienteze spre o constelație politică de moment, să se sprijine pe un grup de puteri. Noțiunea de satelit privește numai statele care și-au adaptat nu numai politica externă, ci și structura politică internă si, în special, economia unor interese străine. Din cele spuse se poate deci conchide ca în nici una din fazele războiului România Regelui Carol al II-lea și a mareșalului Ion Antonescu nu a fost satelit al Germaniei. Expunerea făcută a arătat, în amănunt, felul în care politica româna a aspirat și a reușit pe toată linia să mențină independența tării. Desigur, la un astfel de rezultat nu s-ar fi putut ajunge dacă de partea germană nu ar fi existat voința clară, determinată de motive politice reale, de a respecta independența de stat a României și de a avea o strânsă colaborare cu aceasta, în special după preluarea puterii de către generalul Antonescu.

O dovadă evidentă a faptului ca metoda presiunii politice si a intrigilor era exclusă, o constituie eșecul încercării făcute de Oficiul de politică externă al NSDAP, de sub conducerea lui Alfred Rosenberg, în cursul anilor 1934-1938, de a sili România, prin intervenții în politica sa internă, să se apropie de Germania. După eșuarea acestui plan inabil, Hitler s-a convins tot mai mult, de altfel sub influenta unor specialiști, că relațiile dintre cele două state pot deveni mai strânse numai prin legături economice din ce în ce mai puternice si prin creșterea autorității Germaniei în Europa, ceea ce ar duce în mod firesc și la o colaborare in domeniul politic. Recunoașterea acestui fapt a fost strâns legată în prima fază a războiului de necesitatea pentru Germania de a avea cu orice preț liniște în Europa de sud-vest. Această necesitate era determinată de considerente economico-militare și strategice. Pe de altă parte, guvernul român a încercat, menținându-se într-o atitudine prevenitoare față de partenerul german, să-și continue politica externă tradițională în care sprijinirea politică pe Marea Britanie și Franța se împletea cu relațiile economice cu Germania și cu asigurarea din punct de vedere militar față de Uniunea Sovietică.

Justețea orientării germane s-a confirmat atunci când Regele Carol al II-lea a decis, după victoriile germane în vest și sub amenințarea ivită din partea Rusiei Sovietice în luna mai 1940, să se apropie și din punct de vedere politic de Germania. Cedarea silită a Basarabiei și a nordului Bucovinei către Uniunea Sovietică a forțat și mai mult România să se apropie de Germania, mai ales că, din punctul de vedere al influenței politice. Marea Britanie și Franța nu mai contau ca factori determinanți în Europa de sud-est. Pentru a preveni noi surprize din partea politicii sovietice, la începutul lunii iulie 1940 Regele Carol al II-lea a cerut ca Germania să garanteze granițele României și să trimită în România o Misiune militară.

Această evoluție favorabilă a evenimentelor, care lăsa să se întrevadă strângerea relațiilor germano-române în toate domeniile, a fost pusă din nou sub semnul întrebării din cauza frontierei stabilite de însuși Hitler prin Arbitrajul de la Viena din 30 august 1940. Dictatul de la Viena a constituit – alături de cucerirea ulterioară a Iugoslaviei – cea mai funestă acțiune a politicii germane în Europa de sud-est și cea mai grea povară pentru relațiile germano-române. Prăpastia care exista deja între România și Ungaria s-a adâncit și mai mult. Pe cât de lipsit de importanță era Arbitrajul de la Viena pentru conducerea germană, pe atât de vital era el pentru politica celor două state în cauză. Energiile României si ale Ungariei s-au paralizat reciproc în Transilvania și au fost astfel îndepărtate de la încleștarea dintre marile puteri, care a hotărât însă și soarta acestor două țări.

Profunda criză de stat ce a avut loc în România după Arbitrajul de Ia Viena a putut fi depășită după ce regele Carol al II-lea i-a dat generalului Ion Antonescu puteri depline și a „abdicat” în favoarea fiului său Mihai. Antonescu nu vedea decât o singură cale de ieșire din haosul ce amenința: respectarea Dictatului de Ia Viena si evacuarea nordului Transilvaniei. Însă direcția politicii sale externe era de la început ferm stabilită: redobândirea Transilvaniei pierdute. Pentru a atinge acest scop, el trebuia, și aceasta era convingerea lui fermă, să conlucreze loial cu Germania. Prima sa vizită la Hitler, care a avut Ioc la 22 noiembrie 1940, a fost hotărâtoare pentru relațiile dintre Germania și România în următorii patru ani. Însă relațiile personale de încredere și stimă reciprocă care s-au stabilit intre Hitler și Antonescu nu au putut trece dincolo de limita unei obișnuite coaliții pentru ducerea unui război, asa cum sperase inițial Conducătorul Statului român. În fond, cele două țări au dus un „război paralel”, asemănător celui dus de către Germania și Finlanda. Mareșalului Antonescu nu i-au fost niciodată dezvăluite intențiile politice reale și planurile militare ale lui Hitler ci numai i s-a cerut părerea in anumite probleme care vizau România. Pe de altă parte, cercurile conducătoare ale economiei românești care voiau să salveze rezervele economice ale României pentru viitoarele timpuri de pace, se opuneau unei totale epuizări a forțelor economice ale țării în războiul comun.

Încercarea unei colaborări bazate pe încredere deplină între Germania și România a fost îngreunată și de amintirea perioadei Pactului de neagresiune sovieto-german [de la 23 august 1939], de amintirea sprijinului acordat de anumite servicii germane Gărzii de Fier, începând din septembrie 1940 până în ianuarie 1941, precum și de atitudinea conducătorilor radicali ai Grupului etnic german din România.

Războiul împotriva Uniunii Sovietice care a fost dus la început ca un „război sfânt” pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, a epuizat forțele țării și ale Armatei române, care nu era echipată pentru un mare război modern, dar a fost angajată exagerat, fără scop si limite, căci Conducătorul Statului român a persistat în ideea greșită că după înfrângerile suferite în primul an de război, Uniunea Sovietică ar fi învinsă.

Numai catastrofa de la Stalingrad, care a înghițit și două armate române, a trezit la realitate partea română. Mareșalul Antonescu si-a dat seama că forțele Germaniei nu vor fi suficiente pentru a impune o decizie pe frontul de est, că soarta României va fi însă hotărâtă pentru mult timp, dacă armata roșie va izbuti să pătrundă în Europa de sud-est. Pentru a preîntâmpina pericolul, el s-a hotărât să continue războiul alături de Germania, dar să încerce totodată să obțină sprijin din partea puterilor occidentale, în special din partea Marii Britanii.

Dar toate eforturile guvernului român, ca și cele ale grupurilor de opoziție, de a găsi înțelegere din partea puterilor occidentale față de situația României au eșuat, din cauza legăturilor strânse existente între marile puteri occidentale si URSS, legături ce au dus în luna mai 1944 la împărțirea Europei de sud-est în sfere de influență. Din această cauză România, deși încerca tot mai stăruitor să se desprindă de Germania, era împinsă din nou în brațele Germaniei. Încrederea pe care i-a inspirat-o Antonescu lui Hitler 1-a determinat pe acesta să evite până la sfârșit orice intervenție în politica internă a României; această încredere a rămas nezdruncinată, în ciuda tuturor asperităților din relațiile germano-române în domeniile economic, politic și militar.

În august 1944, când fronturile au fost rupte, iar sfârșitul războiului se apropia, cu toate că își dădea perfect seama că situația e fără ieșire, mareșalul Ion Antonescu nu s-a putut hotărî pentru o soluție; inițiativa a trecut atunci în mâinile opoziției. Ea a sperat să poată evita o dictatură sovietică, înlăturîndu-1 la 23 august pe Conducătorul Statului român și alcătuind un guvern „democratic”. Dar și ea a trebuit să capituleze, teoretic în fața celor trei principale puteri aliate, practic în fața Uniunii Sovietice.

La întrebarea dacă România ar fi avut posibilitatea, așa cum a avut-o Finlanda, de a ieși din război fără a cădea pradă sovietizării, răspunsul e negativ. În ciuda prevederilor suplimentare la propunerea oficială de armistițiu, promise inițial de guvernul sovietic. Dincolo de poziția strategică total diferită a României ca țară de trecere atât spre Balcani cât și spre Ungaria și Austria, politica sovietică a putut, în cazul României, spre deosebire de cel al Finlandei, să sfideze puterile occidentale sau puterile neutre, deoarece, prin acordul din mai 1944 aliații occidentali recunoșteau clar România ca „zonă de operații” sovietică.

În această fază târzie a războiului au lipsit premisele militare pentru o contralovitură germană eficace la răsturnarea din România. Acțiunile individuale incoerente i-au dat noului regim numai un pretext plauzibil de a declara război Germaniei, ceea ce avînd în vedere presiunea sovietică, oricum nu putea fi tergiversat multă vreme. Ambițiile naționale ale României în privința Transilvaniei au fost folosite abil de politica sovietică în războiul împotriva Germaniei; ele și-au găsit o înfăptuire târzie, dar până la urmă iluzorie, întrucât până la urmă s-a pus capăt, în toamna anului 1944, nu numai istoriei relațiilor româno-germane, ci și istoriei României ca stat independent. Locul echilibrului precar între Germania, Rusia și Marea Britanie în Europa de sud-est – echilibru ce constituise premisa unei politici externe cu trei deschideri și prin aceasta premisa independenței României – a fost luat de hegemonia Uniunii Sovietice.

ANEXA 1

1940 septembrie 6 București. Scrisoare prin care generalul Ion Antonescu aduce la cunoștința cancelarului german Adolf Hitler preluarea conducerii guvernului român expunându-și mărturia de credință în poporul german și în Fuhrerul său.

Excelenței sale

Adolf Hitler

EXCELENȚĂ,

Cel dintâi gând al neamului românesc în aceasta zi istorică, în care își regăsește puterea lui sănătoasă, este să-și facă datoria de a va exprima mărturia lui credincioasă în marele popor german și în marele său Fuhrer, o data cu expresia încrederii sale în securitatea prezentului și nădejdea viitorului.

General Ion Antonescu

Președintele consiliului de miniștri

al României

Arhivele Statului București, fond Președinția Consiliului de Miniștri dosar nr. 331/1940 fila 9

ANEXA 2

1940 septembrie 7, Berlin. Scrisoare a lui Adolf Hitler către generalul Ion Antonescu prin care mulțumește pentru mesajul trimis cu ocazia luării conducerii guvernului român, exprimându-și încrederea că viitorul poporului român va fi asigurat în strânsă legătură cu puterile Axei.

Excelenței sale

Domnului Președinte al Consiliului de Miniștrii al României, general Ion Antonescu

Mulțumesc sincer Excelenței Voastre pentru amabilul mesaj trimis cu prilejul luării guvernului român. Sunt încredințat că în noua ordine europeană, viitorul poporului român este asigurat în strânsă legatură cu puterile Axei, Germania și Italia. Opera dv. constructivă în noua Românie va fi întotdeauna urmarită de mine și de poporul german cu cald interes.

Adolf Hitler

Arhivele statului, fond PCM, dosar nr. 331/1940 fila 14

ANEXA 3

1941 mai 23.Ordinul lui Adolf Hitler dat Comandamenului Superior al Armatei Germane cu ocazia numirii generalului colonel von Schobert în calitate de comandant suprem al trupelor germane din România

Cartierul principal al Fuhrerului, Comandamenul Suprem al armatei germane

23 mai 1941.

Cu ocazia raportului gen-col. Ritter von Schobert,

Fuhrerul a decis următoarele :

Odată cu intrarea sa în România, gen. col. Schobert este numit „comandantul suprem al trupelor germane din România”.

Sarcinile sale sunt:

a) El pregătește măsurile de apărare ordonate pentru cazul „Barbarossa” și operațiile de atac de mai târziu.

b) El este responsabil pentru apărarea întregului spațiu român, cu măsura că el poate preda șefului Misiunii Militare germane apărarea României ca sarcină autonomă, îndată ce armata a II-a în atac părăsește teritoriul român.

Șeful Misiunii Militare germane si șefii misiunilor diferitelor arme îi sunt subordonați (vezi în acest sens instrucțiunile date pentru asigurarea regiunii petrolifere și a coastelor).

c) El poartă tratative cu șeful statului român în toate problemele care ating sarcinile sale.

Pentru tratative cu șeful statului român, Fuhrerul a ordonat următoarele :

1. General-col. von Schobert, după sosirea în țară să se anunțe la gen. Antonescu și să se prezinte ca succesorul generalului Feldmareșal List ca, „comandant suprem al trupelor germane din România”.

El are de adus la cunoștință generalului Antonescu că Fuhrerul are intenția să invite în curând în Germania pe generalul Antonescu pentru o convorbire personală.

2. Noua ocupare a postului de „comandant suprem al trupelor germane din România” să fie explicată generalului Antonescu cu faptul că actuala concentrare de forțe ruse extraordinar de puternice în spațiul graniței de est reclamă măsuri de prevenire pentru apărarea teritoriului statului român.

Din acest motiv și în legătură cu sfârșitul marșului în Balcani, trupele germane din România ar fi întărite cu aproximativ 6 divizii.

3. Sarcina comună germano-română de a apăra teritoriul statului român contra surprizelor face necesare măsuri corespunzătoare române. Să se ceară generalului Antonescu propuneri în acest sens și să fie aduse de către general-colonel cavaler von Schobert într-un cadru comun cu măsurile germane.

O mobilizare de proporții mai mari a armatei române nu este totuși de dorit.

4. Să se eschiveze oricăror întrebări privitoare la faptul dacă Germania contează pe un război contra Rusiei sau dacă Germania va ataca Rusia.

Dacă generalul Antonescu ar exprima îngrijorarea că Ungaria ar putea deveni ostilă României, să se explice că acest pericol nu există căci Germania nu va tolera acest lucru.

6. După convorbirea cu generalul Antonescu, generalul colonel cavaler von Schobert să facă către Comandamentul Suprem al Armatei Germane și către Comandamentul Suprem al trupelor de uscat o propunere pentru intențiile și ordinile sale.

Afară de acestea, generalul de cavalerie Hansen să prezinte o apreciere asupra armatei române.

Semnează Keitel, șeful Comandamentului

Suprem al Armatei Germane

Arh. st., colecția microfilme S.U.A., T 77, rola 59, c. 55121785512180

ANEXA 4

1941 iunie 18 Berlin. Scrisoare a lui Adolf Hitler către generalul Ion Antonescuprin care îl pune la curent cu hotărârea luată de „a reduce definitiv pericolul pentru Europa” pe care îl prezintă Rusia Sovietică, arătând dorințele sale față de misiunea generalului Antonescu și misiunea armatei române în prima etapă

EXCELENȚĂ,

În legătură cu subiectul ultimei noastre întrevederi, vă rog a-mi permite a vă pune la curent cu hotărârea mea definitivă, pe care am luat-o acum.

Atitudinea Rusiei, în special pregătirile din zi în zi crescânde ale Rusiei, în vederea unei agresiuni, mă forțează a folosi – în scurt timp – de armata germană pentru a reduce definitiv acest pericol pentru Europa.

După cum am arătat deja cu ocazia ultimei noastre întâlniri voi fi preocupat, pe de o parte, a avea grijă ca conducerea viitoare a acestei operațiuni grandioase de atac să fie concentrată într-o singură mână, pe de altă parte, a ține socoteală ca independența și prestigiul personalităților conducătoare ale aliaților noștri, față de poporul și armata lor, să fie respectate în cel mai înalt grad.

în acest scop, vă rog, general Antonescu, a-mi îngădui a vă transmite din când în când acelea din dorințele mele, care se referă la armata română și a căror execuție, în interesul desfășurării unitare a operațiunilor în ansamblul lor, trebuie considerată ca absolut necesară.

Comandantul Suprem al Armatei 11, ca un fel de Stat-major de lucru al Cartierului dv. General, ar transforma aceste dorinți în ordine militare și de câte ori va fi vorba de hotărâri esențiale, ele vor fi difuyate sub semnătura dv.

Legătura strânsă se va menține prin aceea că :

– șeful Misiunii Germane

– șeful Misiunii Navale și

– ofițeri de legătură ai Flotei 4 aeriene vor intra în compunerea Cartierului dv. General, în timp ce subșeful Marelui Stat-major român să fie trimis la Comandantul Superior al Armatei 11.

În afară de aceasta, ar fi necesar a se institui după nevoie, Comandamente de legătură reciproce.

Misiunea inițială (pentru prima perioadă de timp) după începerea operațiunilor, a forțelor aliate din România va fi :

1. A apăra teritoriul român contra invaziei forțelor rusești.

În această ordine de idei, se acordă o importanță deosebită pazei contra atacurilor aeriene, contra acțiunilor parașutiștilor și a acțiunilor de sabotaj în regiunea petroliferă, vitală pentru conducerea comună a războiului, asupra portului Constanța și asupra podului peste Dunăre.

Repartiția forțelor proprii trebuie să țină socoteală de faptul că, după informațiile cele mai recente ale serviciilor de cercetări, se găsesc unități puternice mobile și forțe blindate ale Rusiei Sovietice în regiunea de sud a Basarabiei și în regiunea Cernăuțiului.

Pe lângă aceste misiuni principale, va trebui ca inamicul să fie făcut să creadă într-o desfășurare și mai mare a forțelor germano-române și a exploata ocaziuni favorabile pentru a realiza capete de pod la est de Prut, care să faciliteze ulterior trecerea la atac.

2. Pentru armata aeriană română se pune în primul rând problema asigurării securității României și în special a regiunii petrolifere.

În cele din urmă, aviația română va trebui să sprijine acțiunea Marilor Unități Române. Pentru aceasta este necesar a se limita precis misiunile aviației române față de acele ale Corpului aviației germane și față de acele ale unităților de cercetare aeriene ale Armatei 11 germane.

3. Prin progresiunea operației de atac germane în Galiția de nord, inamicul va fi forțat, peste un timp oarecare, să-și retragă și forțele aflate în fața granițelor românești.

Atunci revine forțelor aliate din România sarcina de a urmări pe inamic prin atacuri succesive și a-1 împiedica, cu ajutorul aviației, să execute o retragere ordonată peste Nistru, contribuind ia distrugerea lui.

Pentru misiunile speciale ce vor reveni ulterior armatei române, îmi voi permite a vă supune Domniei Voastre, general Antonescu, la timp propunerile mele care vor urma.

Cu credincioasă camaraderie și eu cele mai cordiale salutări,

al Domniei Voastre devotat,

ss. Adolf Hitler

Arh. St. București, Fond P.C.M. dos. 126,1941, fila 3-5, 319/1941, fila 42-44, 16,44, fila 28-29.

Documents of German Foreign Policy, 1918-1945, Seria D, vol. XII February 1941- june 22, 1941 Her Magesty's Stationery Office, London 1962, document nr. 644.

ANEXA 5

1941 iunie 23, București, scrisoare a generalului Ion Antonescu către Adolf Hitler prin care confirmă primirea directivei operative și mulțumește pentru cinste ce i-a făcut de a comanda armata româno-germană pe frontul român

EXCELENȚĂ

Confirm primirea directivei operative a Excelenței Voastre. Mulțumesc cu gratitudinea pentru cinstea făcută României și mie.

Asigur pe Excelența Voastră și poporul german că armata română va fi la înălțimea dârzeniei, elanului și eroismului dovedite de străbunii noștri, în lungul celor douăzeci de secole de luptă, de martiraj și de glorie românească.

Armonia cu Comandantul german în România este perfectă.

Ne vom conforma întocmai directivelor operative ale Excelenței Voastre.

Cu neclintit devotament

Generalul Antonescu

23.VI.1941

Arhiva statului București, fond P.C.M., dosar 62/1940, f. 202

ANEXA 6

1941 iulie 1, București. Scrisoare a generalului Ion Antonescu către cancelarul german Adolf Hitler, prin care își exprimă admirația pentru operațiunile victorioase ale armatei germane, arătând măsurile pe care le-a întreprins pe frontul român

EXCELENȚĂ,

Am urmărit, cu toată admirația, operațiunile victorioase ale armatei germane pe întregul front de la Baltica până la Lemberg. Strălucitele rezultate obținute pe pământ și în aer lasă să se întrevadă o victorie decisivă foarte apropiată, armatele sovietice putând fi considerate ca zdrobite. În cursul acestor șapte zile, armatele germane și române de pe frontul român au reușit să fixeze forțele sovietice din fața lor, să obțină superioritatea aeriană și, în același timp, au pregătit ofensiva care trebuie să desăvârșească zdrobirea forțelor sovietice de la aripa de sud. Pentru a asigura unitatea de conducere, au fost puse sub ordinele directe ale Armatei a XI-a germane, următoarele forțe române :

– 6 divizii, 3 brigăzi de munte, 3 brigăzi de cavalerie, divizia blindată și, în plus, mijloace suplimentare de artilerie grea, unități anticar, unități de poduri etc.

Conform directivei Excelenței Voastre, această armată va avea de executat acțiunea principală, atacând în direcția generală Vinnița, pentru a cădea în spatele forțelor sovietice din Galiția de Sud. Atacul Armatei XI-a germane va fi asigurat pe dreapta de Armata IV-a română, cu 6 divizii și 1 brigadă cavalerie, care, în acest cop va ataca pe direcția generală Huși, Chișinău, Dubăsari, gravitând cu aproape totalitatea forțelor la aripa stângă. O acțiune pornită din Dobrogea va trece Dunărea în regiunea Tulcea, atacând spre Nord cu două divizii. Pentru siguranța zonei petrolifere, sunt luate toate măsurile. De altfel, după aprecierea mea, pericolul pentru regiune a trecut, aviația sovietică fiind dominată, din primul moment și pe

acest front.

Am luat toate măsurile ca transportul produselor petroliere să se facă cu cea mai mare intensitate, punând în acest scop la dispoziție toate cisternele necesare.

Țin să fac cunoscut Excelenței Voastre că cel mai perfect acord există între mine și Generalul Oberst Ritter von Schobert și că toate cerințele operative ale Grupului de Armate Rundstedt vor fi satisfăcute.

Încrezător în victoria finală și în nestrămutata prietenie Care leagă pentru totdeauna România de Marele Reich, vă rog să primiți, Excelență, expresiunea celui mai desăvârșit devotament.

General Antonescu

Arhiva M.A.E., Fond. 711920-1944, România, vol. 10, p. 454-455

ANEXA 7

1941 iulie 2, București, Scrisoare a generalului Ion Antonescu către Adolf Hitler, prin care răspunde că a primit scrisoarea în legătură cu colonelul Korne și îi mulțumește pentru aprecierile elogioase la adresa ofițerului român

EXCELENȚĂ,

Am primit scrisoarea d-voastră referitoare la situația colonelului Korne, comandantul Regimentului 6 Roșiori purtat. Fără a cunoaște faptele de armă ale acestui ofițer, am dispus amânarea punerii sale în retragere.

Vă mulțumesc Excelență pentru aprecierile elogioase pe care le aveți pentru un ofițer român și vă rog să primiți cordiale salutări.

General Antonescu

Arh, St. București, fond PCM, dos. 62/1940, f. 1941, Pe textul în lb. germană este data de 2 iulie 1941.

ANEXA 8

1941, August 14, Berlin. Scrisoare adresată de Adolf Hitler generalului Ion Antonescu prin care îl informează cu unele acțiuni propunându-i ca după atingerea Niprului inferior să ia in primire siguranța teritoriului dintre Nistru și Nipru.

EXCELENȚĂ,

După victoriile câștigate împreună, trupele noastre aliate se află în urmărire rapidă la aripa de Sud a frontului. Teritoriul de la Est de Bug va fi în scurt timp curățit de inamic până la Marea Neagră. În această situație, mi se pare potrivit să fac cu dv., domnule general Antonescu, un schimb de păreri asupra conducerii viitoare a operațiunilor.

Primul țel în spațiul operativ la N. de Marea Neagră îl văd împiedicarea inamicului de a constitui un nou front defensiv organizat pe Nipru, cucerind peninsula Crimeea, care formează pentru adversar, baza sa aeriană în atacurile terenului petrolifer român, iar pentru noi pe aceea a continuării urmăririi.

În cadrul acestor operațiuni viitoare, propun în dezvoltarea acestui gând al meu, ca dv., domnule general Antonescu să luați în primire, după atingerea Niprului inferior cu grosul forțelor dv. siguranța teritoriului dintre Nistru și Nipru. Ar fi deosebit de prețioasă participarea unităților române repezi – Corpul de Cav., Brigada mecanizată și Corpul vânătorilor de munte – la operațiile viitoare la Răsărit de Nipru.

Dacă veți fi de acord cu acest proiect, propun ca trupele, care vor participa la operațiunile la Est de Nipru, depărtându-se de bazele lor de operație, să primească ajutor material în limita posibilităților chiar de la trupele ce rămân pentru siguranța Basarabiei.

Voi însărcina pe Comandantul „Grupului de Armate Sud” mareșalul von Rundstedt ca, pe baza hotărârilor ce veți lua, domnule general Antonescu să rezolve împreună cu dv. toate chestiunile ce vor reieși din colaborarea armatelor noastre aliate, cum ar fi reluarea în subordine a C. 54 A de către armata XI și folosirea teritoriilor câștigate pentru întreținerea viitoare a operațiunilor. Colaborarea aviațiilor aliate propun să se facă ca și până acum, sub conducerea ambelor Comandamente.

Important va fi pe viitor și siguranța navigației în partea de vest a Mării Negre.

Vă rog să transmiteți M.S. Regelui salutările mele și că rămân în sinceră camaraderie.

Al dv. obligat cu toată inima,

/ss/ Adolf Hitler

Arh. St. București, fond P.C.M., dosar nr. 476/1941, fila 117 și dosar nr. 292/1941, fila 3.

ANEXA 9

1941, august 17. Răspunsul generalului Ion Antonescu la scrisoarea lui Adolf Hitler, din 14 august 1941

17 august 1911

Conducătorul Statului Român

EXCELENȚĂ,

Confirm primirea scrisorii din 14 august 1941, la care am onoarea să vă răspund următoarele :

1. Sunt bucuros să contribui cu trupele române la desăvârșirea victoriei dincolo de Nipru și la salvarea civilizației, dreptății și libertății popoarelor. Corpul de cavalerie și Corpul de munte stau la dispoziție pentru operațiunile la este de Nipru. Brigada blindată, pentru care nu mai am posibilitatea de a-i recompleta pierderile materiale suferite, va participa la aceste operațiuni cu elementele care vor putea fi reorganizate, după terminarea operațiunilor contra Odessei, în care este angajată. Voi lua legătura cu domnul general feldmareșal von Rundstedt, comandantul Grupului de armate Sud, pentru reorganizarea și aprovizionarea unităților române care vor opera la est de Nipru. Cum practic îmi este imposibil să asigur transporturile da aprovizionare, din cauza lipsei de mijloace de transport auto, rămâne ca ele să fie făcute prin mijloace de transport germane. De asemenea, aviația va colabora mai departe cu aviația germană, însă pentru aceasta este absolut necesar a i se completa, cel puțin în parte, pierderile suferite și a i se asigura mijloacele de aprovizionare. Pentru siguranța navigației pe partea de vest a Mării Negre, am pus deja toate forțele maritime române la dispoziția domnului amiral Schuster în vederea escortării convoaielor da aprovizionare. În ceea ce privește Corpul 54 german, el nu a fost nici un moment sub ordinele mele, cu excepția Diviziei 50, pentru curățirea spațiului de la Oceakov. Voi reda și această divizie Armatei 11 germane.

2.Îmi asum, conform dorinței Excelenței Voastre, paza, ordinea și siguranța în teritoriul dintre Nistru și Nipru. Rămâne ca acest teritoriu să fie delimitat spre nord.

3. Pentru a se asigura ordinea, administrația în exploatarea economică a teritoriilor ocupate, în vederea continuării războiului, cred absolut necesar a se realiza o conducere unitară și a se înlătura suprapunerea a două autorități.

În consecință, rog pe Excelența Voastră să binevoiască a da instrucțiuni precise, care să stabilească că drepturile si răspunderea administrării și exploatării economice între Nistru și Bug, precum și a pazei, siguranței și ordinei în întreg teritoriul dintre Nistru și Nipru, revin în întregime subsemnatului.

Vă rog să primiți, Excelență, asigurarea deosebitei mele considerațiuni.

Al Excelenței Voastre devotat General Antonescu

AMAN, fond 1000. dosar 123, f. 14-15.

ANEXA 10

1942 noiembrie 22. Telegramă a Cabinetului Militar către atașatul militar român la Berlin, prin care cere să se comunice lui Adolf Hitler telegrama alăturată, în care se informa despre situația grea a Armatei a 3-a române pe frontul de est, rugând să fie luate măsuri în consecință

Comunicați imediat la O.K.W. pentru Fuhrerul Adolf Hitler, următoarele:

1. Din informațiile primite de la Marele Cartier General Român de la Rostov cu care am fost în tot cursul zilei de azi în contact, rezultă că situația Armatei a 3-a române este foarte gravă și ea nu mai dispune de nici o rezervă.

2. Suntem informați că patru Mari Unități germane sunt în deplasare spre frontul acestei armate. Mi s-a comunicat însă, că intervenția lor nu poate avea loc înainte de 28-30 noiembrie, deci Armata a 3-a, în situația de mai sus, va trebui să reziste încă 6-8 zile, ceea ce cred o imposibilitate.

3. Generalul Lascăr, comandantul unui grup de 4 divizii încercuite, comunică că nu are muniții deși i s-a promis și că e ultimul ceas când ar putea să încerce o ieșire din încercuire cu oarecare șansă de succes. Are ordin de la Grupul de Armate „B” să rămână pe loc și îmi cere ordinul direct mie.

4. Am refuzat să dau vreun ordin pe deasupra comandamentului responsabil aflat la fața locului.

5. Dat fiind situația mai sus arătată, cât și timpul mare în care se va produce reacțiunea forțelor în curs de concentrare, socotesc preferabil ca Grupul Lascăr să fie retras ca să constituie, cu divizia I-a blindată română și cu divizia 22 blindată germană și cu celelalte resturi, un grup care să reziste pe aliniamentul diviziei 22 blindate până la intervenția celor 4 Mari Unități germane promise.

Altfel, se poate ca până la sosirea acestora, Grupul de armate Lascăr să fie total distrus, dat fiind lipsa de muniții, hrana și imposibilitatea unei aprovizionări masive.

6. Fac această intervenție nu din cauza enervării pe care o produce situațiunea, ci numai datorită răspunderii politice ce am față de țară, cât și dorinței legitime de a nu expune Armata a 3-a la totală distrugere, ceea ce m-ar pune în imposibilitatea să o refac.

Bazat pe această considerație, rog pe Fuhrer să aprecieze și să decidă.

ss. Mareșal Antonescu

Arh. St. București, fond PCM, dosar nr. 126/1941, f. 28-29

ANEXA 11

1942 noiembrie 23, Telegramă a lui Adolf Hitler către mareșalul Ion Antonescu, ca răspuns la telegrama din 22 noiembrie, prin care îi face cunoscut că dăduse ordinul în legătură cu Gruparea Lascăr atunci când a primit telegrama lui Ion Antonescu. Îi exprimă încrederea în capacitatea generalului Lascăr căruia i-a acordat o înaltă decorație germană.

EXCELENȚĂ,

Când am primit în noaptea de 22-23 noiembrie, informația că viteaza divizie I blindată română atacând s-a unit cu divizia 22 blindată, dădusem încă înainte de a primi telegrama Excelenței Voastre ordinul ca Gruparea „Lascăr”, folosind acest drum deschis prin lupte; să pătrundă spre sud, pentru a recâștiga legătura cu Corpul 48 blindat.

Sunt convins că aceasta va fi reușita Grupării „Lascăr”, al cărei comandant s-a dovedit a fi un soldat exemplar.

Armata a 6-a va rezista, iar diviziile noi aduse, împreună cu Corpul 1 Armată român vor lovi pe inamic dinspre vest, în adâncimea flancului său.

Sunt ferm convins că – după cum s-a întâmplat deja așa de des în lupta contra Rusiei Sovietice – vor triumfa deasupra victoriilor inițiale ale inamicului, comandantul mai bun și trupa care e mai bună. V-aș fi deosebit de recunoscător pentru un impuls ce l-ați da în acest sens comandanților Dumneavoastră.

Păstrez o deosebită recunoștință generalului Lascăr pentru atitudinea sa. exemplară. În consecință, ca recompensă pentru deosebitele sale merite, i-am acordat chiar ieri, ca primului ofițer al trupelor noastre aliate, „Frunzele de stejar la Crucea de Cavaler al Crucii de Fier”.

În alianță camaraderească și cu cordiale salutări,

/ss/ Adolf Hitler

Arh. St. București, fond PCM, dosar nr. 126/1941, fila 30.

ANEXA 12

1942 noiembrie 23, București. Telegramă a Mareșalului Ion Antonescu către Adolf Hitler confirmând primirea telegramei acestuia din dimineața zilei de 23 noiembrie și făcându-i cunoscut ordinul pe care l-a dat comandanților și trupelor române

EXCELENȚĂ,

Vă mulțumesc călduros pentru mesajul trimis în cursul dimineții de 23 XI.

Conform sugestiei Excelenței Voastre am adresat imediat comandamentelor și trupelor române un ordin de zi pentru a le întări încrederea și a le da un nou impuls.

Am încredere totală că victoria noastră va fi sigură și pentru ea vom continua să facem tot ceea ce demnitatea și răspunderea noastră ne comandă.

Fiind și azi ca întotdeauna cu cordiale sentimente camaraderești pentru Excelența Voastră și pentru neîntrecuta armată germană, vă trimit salutul cald al poporului român, al armatei și al meu.

/ss/ Mareșal Antonescu

Arh. St. București, fond P.C.M., dosar nr. 126/1941, fila 31, 319/1941 fila 60

ANEXA 13

1943 februarie 16. Adresă a misiunii militare germane din România prin care transmite telegrama Fuhrerului către mareșalul Ion Antonescu, prin care îi mulțumește pentru rapida verificare asupra marilor unități române din Caucaz.

Domnule Mareșal

Am onoarea de a transmite telegrama Fuhrerului din anexă.

Cu cele mai alese salutări și asigurarea deosebitului meu respect, rămân al Domniei Voastre, Domnule mareșal, prea devotat.

Telegrama

Domnule mareșal,

Pentru rapida verificare făcută asupra situației (stării) trupelor române la Armata 17-a vreau să vă exprim, Domnule mareșal, mulțumirile mele cele mai sincere.

A fost pentru mine o deosebită bucurie și ușurare să constat, că îngrijorările mele asupra scăderii voinței de a mai lupta nu au fost întemeiate și chestiunea relatată a fost, pe cât se pare, considerată mai grav decât era în realitate, sub impresia grelei situații a Marilor Unități care luptă acolo.

Eu am ferma previziune, că Marile noastre Unități, luptând umăr la umăr vor realiza și mai departe tot ce e mai bun.

Cu salutări camaraderești,

(ss) Adolf Hitler

Pt. conformitate

(11) Hansen

Arh. St. București, fond P.C.M., dosar nr. 126.1941, fila 39-40.

ANEXA 14

1943 februarie 17, București. Telegramă a mareșalului Ion Antonescu către Adolf Hitler, prin care îi mulțumește pentru sentimentele exprimate prin telegrama din 16 februarie 1943

EXCELENȚĂ,

A fost pentru mine o datorie să mă asigur prin controlurile făcute la fața locului, că soldatul și ofițerul român continuă să lupte fără șovăire alături de bravul ostaș german.

De aceea, mulțumesc Excelenței Voastre pentru sentimentele exprimate și o asigur de neclintita mea camaraderie și încredere că vom învinge orice greutate.

Cu sentimente devotate,

(ss) Mareșal Antonescu

Arh. St. București, fond P.C.M., dosar nr. 126,1941, fila 12.

ANEXA 15

1944 martie 26. Scrisoare prin care comandantul suprem al Grupului de Armate „A” von Kleist informează pe mareșalul Ion Antonescu despre crearea Grupului de Armate general Wohler din armata a 4-a română și a 8-a germană.

Excelenței sale,

Domnului mareșal Ion Antonescu Conducătorul statului român. Excelență, îmi permit, în mod respectuos, a vă face cunoscut că, în campania de lupte pentru apărarea frontului de nord al Basarabiei, am format „Grupul de Armate General de Infanterie Wohler” ;din Armata a 4-a română și Armata a 8-a germană.

Acest grup de Armate l-am pus sub ordinul Armatei a-3-a române, generalul Dumitrescu, menținându-i însă sarcina de comandant al Armatei a 3-a.

Sunt convins că această colaborare aduce o soluție fericită în conducerea luptei noastre comune cu sudul Frontului de est și vă rog a-mi da confirmarea domniei voastre.

Cu asigurarea deosebitei mele considerațiuni, rămân al Excelenței Voastre, foarte devotat

(ss) von Kieist

Arh. St. București, fond P.C.M., dosar nr. 171/1944, f. 18C

ANEXA 16

1944 aprilie 9. Scrisoarea șefului Marelui Stat Major Român, general Ilie Șteflea către generalul Oberst Zeitzber, șeful OKW prin care îi transmite unele observații și rugăminți legate de situația frontului Grupului de Armate Ucraina de Sud.

Nr. 670600 9 aprilie 1944

EXCELENȚĂ,

Domnul mareșal Antonescu m-a însărcinat să vă transmit următoarele :

Din inspecțiile de pe frontul Grupului de Armate Ucraina Sud rezultă că inamicul îndreaptă acțiunea sa principală, în special cu tancuri pe direcția Roman-Bacău și Iași-Vaslui.

După toate probabilitățile, lupta cu grosul acestor forțe pe poziția de rezistență Iași-Tg. Neamț ar putea fi în toiul ei în 10 zile.

În această epocă probabil că echiparea defensivă a poziției să fie complet terminată și concentrarea forțelor române destinate bătăliei pe această poziție să fie terminată.

În afară de detașamentul blindat român ce nu dispune decât de 32 tancuri și 10 sturmgeschutze, frontul nu va avea decât rezerve parțiale, astfel încât dacă inamicul va reuși să străpungă poziția pe valea Șiretului sau pe direcția Vaslui fi nu va mai putea fi oprit din intervenția rezervelor.

Dat fiind această situație, domnul Mareșal crede că este absolut necesar să faceți să sosească în acest interval de timp o divizie blindată în zona Roman.

În așteptarea răspunsului, vă rog pe Excelența Voastră să primească asigurarea sentimentelor mele cele mai distinse.

Șeful Marelui Stat-major

General I. Șteflea

Arh. St. București, fond P.C.M., dosar nr. 171/1944, fila 21