Marea Britanie Si Franta 1936 1939

CUPRINS

INTRODUCERE 1

CAPITOLUL I 5

MAREA BRITANIE ȘI FRANȚA ÎN FAȚA RAZBOIULUI MONDIAL 5

Secțiunea 1 5

Franța între 1936 – 1939 5

1.1. 6 februarie 1934 5

1.2. Laval și frontul popular (1934 – 1939) 10

Secțiunea 2 21

Anglia între 1936 – 1939 21

CAPITOLUL II 26

ANGLIA SI FRANȚA ȘI MARILE CRIZE POLITICO- DIPLOMATICE ALE ANILOR 1936 – 1939 26

Secțiunea 1 27

Criza, factor de tensiune 27

Secțiunea 2 30

Franța și Anglia, față în față cu pericolul războiului (1938 – 1939) 30

Secțiunea 3 31

Septembrie 1938: Conferința de la Munchen 31

Secțiunea 4 32

Către confruntare (1938 – 1939) 32

4.1. Dezmembrarea Cehoslovaciei 32

4.2. Criza poloneză și războiul (august – septembrie 1939) 34

Secțiunea 5 36

Crizele din 1935 – 1936 36

CAPITOLUL III 40

ROMÂNIA ȘI POLITICA ANGLO-FRANCEZĂ 40

Secțiunea 1 40

Relațiile româno-anglo-franceze 40

Secțiunea 2 75

Anglia și Franța și izbucnirea războiului la 15 septembrie 1939 75

CONCLUZII 82

ANEXE 86

BILIOGRAFIE 88

=== Marea Britanie si Franta 1936-1939 ===

INTRODUCERE

Al Doliea Război Mondial reprezintă cea mai mare conflagrație ce a atins nivelul mondial ca și conflict în timp scurt, ducând la o uriașă implicare mondială în încercarea de menținere a echlibrului puterilor statelor în ceea ce privește manipularea și influența, cucerirea și conducerea altor state.

Acest război cât și perioada premergătoare acestuia nu este decât demersul marilor puteri, care în nesfârșita intenție de supremație, urmăresc fie instalarea definitivă a puterii, fie ea mondială sau doar europeană, fie instaurarea unui regim de pace prin doborârea tuturor adversarilor în mod consecutiv. Neputând atinge acest nivel al puterii mondiale sau a unei păci definitive de unele singure, statele europene, mari puteri ce inițiază războiul, uzează de anumite tertipuri pentru a determina definitiv situația de indecizie, implicând state precum Rusia, S.U.A., Japonia. Astfel, luând o asemenea amploare, se putea pune problema definitivarii permanente a pozițiilor viitoare a statelor și a relațiilor acestora.

Așadar, Germania încearcă o cucerire mondială, Marea Britanie și Franța nu pot permite aceasta datorită aspirațiilor similare și introduc în scenă actori precum S.U.A., Japonia, Rusia, care pot submina acțiunea distructivă a Germaniei. Războiul se desfășoară fulgerător și tragic dar cu o finalitate benefică privită în ansamblu, starea de pace, chiar dacă aceasta premerge un alt fel de conflict, pe baza unei păci proclamate, Războiul Rece.

Conflictul dintre aliații europeni și alianța statelor fasciste s-a întins pe tot globul, atingând fiecare continent. Luptele desfășurate pe pământ, pe mare și în aer, au afectat atât pe civili cât și pe forțele armate.

Al II-lea război mondial a început pe data de 3 septembrie 1939, când aliații (Anglia și Franța ) au declarat razboi Germaniei naziste, condusă de Adolf Hitler. Au făcut acest lucru pentru Polonia, atacată de germani cu două zile mai devreme, deși nu au intenționat sau nu au fost capabili să ia măsuri urgente. Polonia a fost invadată rapid de Blitzkrieg ( atac fulgerător ). După cum prevedea pactul nazisto-sovietic din august 1939, armata sovietică s-a îndreptat spre estul Poloniei, divizând teritoriul.

În iarna anilor 1939-1940, Anglia a fost o prezență militară importantă în Franța, dar strategia Aliaților a ramas defensivă. Aceasta era concentrată pe Linia Maginot, o porțiune de fortificații extinse de-a lungul întregii frontiere franceze cu Germania. Însă germanii nu au atacat, iar principalele acțiuni din această perioadă de război s-au desfășurat în est, unde Uniunea Sovietică a anexat cele trei republici baltice (Lituania, Letonia și Estonia) și, după un război de scurtă durata, a ocupat o parte din Finlanda. În 1940, Germania a ocupat Norvegia neutră și Danemarca, printr-un alt atac surprinzător.

Germania avea aliat și în Italia fascistă, care invadase Franța deja slăbită, manifestându-și pretențiile asupra unor teritorii înainte de încetarea conflictului din Europa. Planul dictatorului italian Benito Mussolini avea să eșueze, de vreme ce Italia nu era una dintre marile puteri. Italia a fost umilită prin înfrângeri repetate, iar germanilor, alianța cu Italia nu le-a fost de prea mare ajutor.

În 1940 Axa germano-italiană controla o mare parte din Europa continentală, sfidată doar de Imperiul Britanic, unde primul ministru Neville a fost demis și a fost înlocuit cu Winston Churchill în mai 1940.

Totuși nimeni nu și-a imaginat cu adevarat ca Marea Britanie ar putea supraviețui în cazul unei invazii germane de mari proporții. Deoarece siguranța britanică depindea de forțele navale și aeriene, în iulie 1940 Germania a lansat un atac hotărât pentru a caștiga supremația în aer. Lupta britanicilor a fost unul dintre cele mai eroice evenimente din timpul acestui război, condusă de RAF (Forțele Aeriene Regale) împotriva numărului superior de Luftwaffe. Pierderile Germaniei au fost substanțiale, dar RAF s-au aflat pe punctul de a fi distruse în septembrie 1940, cand Luftwaffe și-au schimbat tactica, concentrându-se asupra bombardărilor pe timp de noapte. Deși “fulgerul” a provocat daune importante în Londra și în alte orașe, amenințarea invaziei trecuse.

Pe frontul rusesc, situația s-a schimbat spre sfarșitul anului 1942. Germania a lansat un atac puternic în sud, cu scopul de a captura marele centru industrial Stalingrad. Aici au avut loc numeroase lupte pentru apărarea orașului. După ce au supraviețuit iernii, germanii s-au predat în februarie 1943. După această catastrofă, inițiativa le-a revenit rușilor care, în iulie 1943, i-au înfrânt din nou pe nemți la Kursk, cea mai mare batălie cu tancuri din istorie.

În 1944, Armata Roșie eliberase în întregime teritoriul sovietic și un alt front a fost deschis în vest. Eforturile aliaților în Marea Britanie au fost răsplatite în cadrul operațiunii “Overlord”, lansată pe data de 6 iunie 1944. Singura posibilitate a germanilor era să-i distrugă pe cale terestră dar, eșuând o dată, nu au mai îndrăznit să întreprindă un alt atac. Parisul a fost eliberat în august, în timp ce Armata Rosie se îndrepta spre Polonia; dar când locuitorii Varșoviei s-au ridicat împotriva germanilor, sovieticii nu i-au ajutat, iar revoluția a fost înăbușită.

In septembrie, o altă încercare a germanilor de atac în padurea Ardennes a eșuat.

Pe frontul din est, Armata Roșie a lansat o ofensivă în ianuarie 1945 și, în cele din urmă, a eliberat Varșovia. Până la 1 februarie, trupele sovietice au atins frontul Oder-Nesse.

În aprilie 1945, Mussolini a fost capturat și împușcat de partizanii italieni și în timp ce Armata Roșie își facea drum spre capitala germană, Berlin, Hitler s-a sinucis. În cateva zile Germania nazistă s-a predat aliaților în mod oficial.

În ceea ce privește România, poziția acesteia este cât se poate de sinceră dar jocurile militare și politice împart teritoriul acesteia ca și cum ar fi în subordinea europeană. Lipsa unei poziții militare foarte solide o face să accepte aceasta tocmai în consolidarea motivului pentru care participase la război, acela de a-și asigura o cât mai sigură poziție de pace între interese de stapânire mondială și europeană.

Deteriorarea situației internaționale și declanșarea celui de-al doilea Război mondial (1939) au afectat profund România, dat fiind faptul ca marile puteri totalitare au atentat la integritatea sa teritorială.

În iunie 1941 România intră în război alături de Germania împotriva Uniunii Sovietice, sperând sa recâștige Basarabia și Nordul Bucovinei. Între 1943-1944 conducătorii politici români poartă convorbiri secrete cu statele aliate, dar rezultatele acestora nu sunt favorabile.

Prin lovitura de stat de la 23 august 1944, România rupe alianța cu Germania și trece de partea aliaților. La momentul producerii ei, aceasta manevra a stârnit largi comentarii, fiind apreciată ca un eveniment major al celui de-al doilea Război mondial.

Deși Armata româna a plătit tribut greu de sânge în lupta împotriva Germaniei, Conferința de pace de la Paris (1946-1947) nu a recunoscut României statutul de țara cobeligeranta, tratând-o ca pe o învinsă.

Potrivit înțelegerii dintre marile puteri – statele aliate, Uniunea Sovietica, Marea Britanie – România, împreună cu celelalte țări din centrul și sud-estul Europei intră în zona de influență sovietică. Destinul ei istoric este astfel pecetluit pentru patru decenii.

CAPITOLUL I

MAREA BRITANIE ȘI FRANȚA ÎN FAȚA RAZBOIULUI MONDIAL

Secțiunea 1

Franța între 1936-1939

1.1. 6 februarie 1934

În această perioadă, în Franța regimul parlamentar dădea, zi de zi, semne tot mai evidente de oboseală și uzură. Nimic nu reușea. Anii slabi veniseră o dată cu Tardieu și Laval, aflați în fruntea unei majorități moderate, slabe, dar constante și tot atât de neputincioși pe cat au fost Herriot, Daladier și Chautemps, când domina Uniunea stângii. În timpul acesta, scandalurile politico-financiare înfloreau în incintele parlamentare. În 1928 se produsese afacerea Hanau; în 1930, scandalul Oustric, în care au fost compromiși parlamentari cu notorietate, printre care și Raoul Peret, care făcea impresia că are cele mai multe șanse ca să-i urmeze lui Gaston Doumergue; apoi afacerea Aeropoștalei, care îl punea în cauză pe Pierre-Etienne Flandin; la sfârșitul anului 1933 a izbucnit, ca o încoronare a precedentelor, scandalul bonurilor de la Bayonne, în care strălucește numele lui Staviski.

Republica nu este numai neputincioasă, face impresia că este și putredă. Reapare, după 40 de ani, atmosfera afacerii Panama. Dar în 1933, emoția nu trecuse de loc dincolo de cercurile parlamentare. În 1933, o parte a opiniei publice se ridică cu violență. Este un lucru nou și, totodată, un simptom foarte alarmant pentru republică. Din 1875, opoziția a luat fel de fel de forme. Trebuie totuși recunoscut că, de la 16 mai la 6 februarie, sensul evoluției ei este destul de limpede. Evenimentele de la 16 mai fuseseră o supremă tentativă a forțelor tradiționale de a opri înaintarea Franței pe calea pe care o pornise. În perioada boulangismului domină cu totul alte preocupări.

Deja unora începe să li se pară că republica parlamentară este incapabilă să asigure securitatea externă a țării. Neliniștea crește în perioada afacerii Dreyfus, când naționaliștii ajung la convingerea că republicanii subminează armata după ce combătuseră clerul. Victoria ar fi trebuit să consolideze republica. Dar a fost urmată de o pace atât de decepționantă, încât adversarii regimului au putut prea bine să atribuie onoarea triumfului militar numai Franței, în timp ce republica singură era acuzata de anii grei și puțin glorioși ce au urmat.

În fond, în zece veacuri de strădanii perseverente, Franța nu este un monument pe care câțiva ani de nepăsare să reușească să-l dărâme. E nevoie de câteva decenii și, în acest timp, străvechile virtuți mai pot face minuni.

Franța se resimte încă de pe urma marilor pierderi suferite în timpul războiului, lucru pe care nimeni nu-l neagă. Desigur, s-au acordat funcționarilor unele indemnizații pentru greutăți familiale; dar toată legislația franceză rămânea dominată de individualism. Or, mărirea sau menținerea artificială a cifrei nașterilor constituia cu mult mai puțin o problemă decât restaurarea instituției familiale, în afara căreia, dintr-un punct de vedere strict social, nașterile nici nu sunt măcar de dorit.

Același lucru se poate spune despre alcoolism și multe alte flageluri, prost combătute sau chiar încurajate de autorități. Simțul marilor răspunderi naționale pe care l-au avut oamenii de stat din generația precedentă părea să fi dispărut. Nu este întâmplător că în ianuarie 1934 Camille Chautemps a devenit ținta atacurilor din partea unei opoziții exasperate. Este drept că el era președintele Consiliului în funcțiune. Dar era mult mai mult decât atât; era simbolul în carne și oase al unui regim al iresponsabilității și delăsării. Om amabil, conducător cu experiență, Chautemps știa ca nimeni altul să rezolve chestiunile curente. Nenorocirea este că în 1934 nu mai existau chestiuni curente. Toate deveniseră probleme esențiale.

Franța victorioasă se simte amenințată așa cum nu a mai fost niciodată în existența ei. S-ar zice că marile evenimente ale istoriei proiectează o umbră înaintea lor. Astfel, umbra războiului din 1914 a apăsat asupra Franței începând din 1905, umbra celui din '39 încă din '34. Opinia publică franceză nu a dat la început decât o slabă atenție venirii la putere a lui Adolf Hitler. Stânga a fost, desigur, mult mai impresionată decât dreapta. Se produsese, într-adevăr, catastrofa Republicii de la Weimar. Încă un stat democratic și parlamentar se prăbușise. Dreapta vedea în aceasta mai cu seamă deznodământul fatal al unei politici de delăsare. Majoritatea francezilor apreciau greșit originalitatea atroce a mișcării hitleriste și o luau drept o formă mai virulentă a reacțiunii naționaliste. Totuși, raporturile dintre Franța și Germania în mod firesc sunt atât de esențiale, încât cele ce se petrec de cealaltă parte a Rinului ajung pe căi tainice și misterioase să-i afecteze imediat pe francezi. Franța resimte din 1933 o neliniște care merge până la spaimă, fără să știe încă prea bine ce o îndreptățește. Împotriva inamicului, ea construiește, desigur, linia Maginot, dar nu se gândește câtuși de puțin să-i redea armatei onorurile, locul în cadrul națiunii, singurele care ar face-o aptă să apere sau să atace victorios.

Nu se manifestă zgârcenie la creditele cerute de apărarea națională, dar trebuie să se țină seama de o atmosferă generală puțin favorabilă instituției militare. Politica externă franceză, condusă în general de Paul-Boncour de la dispariția lui Briand, este lipsită de energie. Neputința Ligii Națiunilor a ieșit la iveală în 1931—1932, în momentul agresiunii japoneze împotriva Manciuriei.

Întâi s-a văzut cum Adunarea de la Geneva se sustrage de la obligațiile ei cele mai evidente; apoi, după ce cererile chineze au constrâns-o, în sfârșit, să le îndeplinească, s-a izbit de disprețul Japoniei, care, drept răspuns la observațiile ce i se prezentau, s-a retras din instituția de la Geneva. Această carență putea fi explicată prin caracterul exotic al conflictului. Statele Unite fiind absente la Geneva, în cazul când Liga Națiunilor ar fi hotărât să ia măsuri de sancționare împotriva Japoniei, nu se știe cine le-ar fi aplicat.

Oricum, fapt este că din 1932 problema Ligii Națiunilor se pune în mod acut. Trebuie sau să se duca o politică hotărât geneveză, cu toate riscurile și toate sacrificiile pe care poate să le comporte, sau să se revină la vechiul sistem de alianțe, condamnat cu solemnitate. Paul-Boncour, care i-a urmat lui Briand, nu numai ca ministru al afacerilor externe, ci și ca delegat permanent al Franței la Geneva, duce o politică orientată spre Liga Națiunilor. Dar unele secții de la Quai d'Orsay duc alta. Această autonomie a marilor administrații este încă unul din semnele indicând criza regimului. Inspectorii financiari domnesc la Finanțe, diplomații la Quai d'Orsay și chiar, se poate spune, militarii la Ministerul de Război și marinarii la cel al Marinei. Aceasta poate da unele rezultate parțiale, o oarecare aparență de ordine în unele domenii, însă impulsul general lipsește sau nu este în stare să se afirme.

Unii francezi își formează convingerea că regimul parlamentar nu este în stare să rezolve problemele ce i se pun din toate părțile: apărare națională și apărare socială. În această privință, vedem republica istovindu-se în concesii demagogice, în timp ce situația reală a muncitorului și a salariatului în Franța rămâne inferioară față de cea din țările vecine, chiar fasciste sau național-socialiste.

Dacă ordinea internațională și ordinea socială sunt la fel de amenințate, înseamnă că nu mai corespund, nici una și nici cealaltă, nevoilor momentului. O nouă ordine trebuie concepută. Drept urmare, una din grupările care se formează în această epocă își ia numele de Ordinea nouă. Nu te poți bizui pe politicienii republicii pentru imaginarea acestei noi ordini, nici chiar, bineînțeles, pentru a-i recunoaște cu adevărat necesitatea. Ceea ce nu înseamnă că nu resimt și ei ceva din neliniștea externă. Dar faptul că s-au aflat prea mult timp la putere îi face să confunde, așa cum se întâmplă întotdeauna în asemenea cazuri, anumite plăsmuiri oficiale cu adevăratele realități. Până la urmă, în ochii lor, aspectul electoral are întâietate asupra tuturor celorlalte. Ei au tendința să trateze cu dispreț acea zgomotoasă agitație pariziană, ce se manifestă fie pe stradă, fie în ziare, fie în publicațiile care numără puțini cititori. Ei simt în spatele lor soliditatea profundă a provinciei, a comitetelor ei imuabile. Unui consilier general îi vine mai ușor să se facă ascultat de ei decât unui gânditor original. Ei doresc voturi, nu idei. Indiferent cărui grup parlamentar îi aparțin, sunt niște desăvârșiți conservatori, instalați pe pozițiile câștigate și nădăjduind că totul va mai dura cât vor trăi ei.

1.2. Laval și frontul popular (1934-1939)

De-abia mult mai târziu avea să se înțeleagă ce a însemnat înlocuirea lui Barthou cu Laval la 13 octombrie 1934. Cu siguranță că a avut o importanță mult mai mare decât căderea ce s-a produs câteva zile mai târziu, la 7 noiembrie, a cabinetului Doumergue. Ne aflăm la sfârșitul anului 1934, tocmai în ajunul acelor ani cruciali pentru Europa, de multă vreme vestiți de Mussolini. Barthou a redresat cu vigoare politica franceză, urmând cu aproximație metodele la care în asemenea împrejurări ar fi recurs Poincare. Germaniei, din ce în ce mai amenințătoare, îi opune cea mai solidă barieră de alianțe. Rusia face neapărat parte din acest sistem.

Dar, U.R.S.S. este totuși un stat socialist, către care se îndreaptă toate speranțele a milioane de proletari. Franța este arena unde ideologiile rivale se înfruntă în libertate. Faptul că în Germania lupta s-a terminat, în 1933, prin victoria național-socialismului a făcut încă și mai critică situația internă a Franței. Eșecul lui Doumergue, care nu a putut impune o revizuire a Constituției, destul de modestă totuși și de limitată, arătase cu puțin timp în urmă că republica nu era în stare să săvârșească ea însăși reforma ei.

Aceste considerații vor domina politica externă franceză până la izbucnirea războiului. Cealaltă politică, cea care nu ar fi fost decât continuarea politicii duse totdeauna de Franța, adică de fidelitate față de pact, de alianță cu Anglia și de prietenie cu Sovietele, consta în susținerea cu toate riscurile posibile, a acțiunii Ligii Națiunilor împotriva Italiei. Principalul ei risc aparent era războiul. Mussolini, a cărui adevărată slăbiciune militară avea să fie constatată peste câțiva ani, se întrecea în lăudăroșenii. Pentru a-1 pune la locul lui, ar fi fost destul să se introducă embargoul pe petrol, să se închidă Canalul de Suez și Gibraltarul pentru aprovizionarea Italiei. Germania, care de-abia restabilise serviciul militar obligatoriu, nu ar fi făcut o mișcare. S-ar fi mulțumit a observa cu îngrijorare un conflict față de care s-ar fi prefăcut că este complet străină. De fapt, poziția de forță adoptată de Mussolini o interesa în cel mai înalt grad.

Dacă națiunile liberale ar fi rămas unite și ferme, dacă Italia ar fi fost silită să se încline și să renunțe la acțiunea ei, Geneva și-ar fi regăsit întreaga strălucire pe care o pierduse, recent, din cauza slăbiciunii dovedite în fața Japoniei. Regimul fascist nu ar fi rezistat probabil la o asemenea pierdere de prestigiu și planul german de revanșă și dominare a Europei ar fi fost grav compromis. Mussolini amenință deci Franța și Anglia eu un război în Mediterana, deși era incapabil să-1 ducă.

El însă specula, nu fără temei, caza de război a poporului englez și a poporului francez. Asistăm atunci în Franța, în acest ultim pătrar al anului 1935, la un spectacol straniu și, la prima vedere, surprinzător. Vedem dreapta, care, după Bouiger și mai ales după Dreyfus, devenise naționalistă, militaristă și tricoloră, dezlănțuindu-se cu extremă violență împotriva eventualului război. Ea făcea apel tocmai la acele simțăminte care atât de multă vreme slujiseră stângii. Este o trăsătură bine cunoscută, de la 1871 încoace, a politicii interne franceze că partidul care poate acuza cu temei pe celalalt că împinge la război este sigur că va avea câștig de cauză. Dreapta făcuse de câteva ori aceasta experiență pe pielea ei.

Totuși, în 1935 teama de război nu era pentru conducătorii dreptei decât un pretext. Mult mai mult decât de război, aceștia se temeau de victoria democrațiilor asupra fascismului. În cazul când s-ar lăsa cale liberă unui conflict cu Italia, burghezia franceză și burghezia engleză ar zdruncina cu propriile lor mâini digul care le proteja. Acesta a fost, mai mult decât probabil, mobilul determinant în Anglia, ca și în Franța, deoarece Marea Britanie nu este mai puțin frământată de conflictul din Etiopia decât francezii.

Cu toate acestea, agitațiile în rândurile opiniei publice, oricât de violente ar fi, nu sunt suficiente pentru a dicta guvernului ce politică să ducă, cu atât mai mult atunci când aceste agitații sunt contradictorii, în Camera aleasă în 1932, sub semnul Uniunii stângii, exista desigur o majoritate care să aplice sancțiuni Italiei, chiar cu riscul unui conflict armat. Dar această majoritate era deja Frontul popular. Or, Laval prezida un cabinet axat pe cu totul altă majoritate. A fost deci îndemnat să manevreze. În prezența unei opinii publice profund divizate a dus o politică aparent nehotărâtă, străduindu-se să împace prietenia franco-italiană cu principiile de la Geneva.

Dar nehotărârea, în asemenea materie, echivalează cu o adevărată hotărâre. Practic, datorită lui Laval și anumitor cercuri din Anglia, agresiunea Italiei s-a desfășurat fără obstacole. Liga Națiunilor a suferit un prejudiciu moral de pe urma căruia nu s-a mai refăcut. Micile națiuni, care s-au arătat unanime în susținerea politicii sancțiunilor, au început să-și caute securitatea în acorduri de la stat la stat. Se produce un naufragiu general, în mijlocul căruia sa prăbușește edificiul diplomatic ridicat cu răbdare timp de 15 ani de Franța victorioasă. Cei care își exprimaseră totdeauna convingerea că nu cred câtuși de puțin în trăinicia lui aveau de ce să se bucure, ceea ce nu atenua faptul că Franța era expusă din toate părțile. Chiar și amiciția cu Italia, pentru care s-au făcut atâtea jertfe, era pierdută, fiindcă Italia nu ierta francezilor de a se fi asociat, chiar și formal, la politica sancțiunilor. Dimpotrivă, ea se îndrepta către singura putere care, nemaifăcând parte din Liga Națiunilor, nu a fost în situația să le aplice către Germania național-socialistă. În 15 luni, Laval reușise, deci, să distrugă opera înfăptuită cu răbdare de oameni ca Briand, Poincare și Barthou.

Rezultatul nu s-a lăsat așteptat. La 7 martie 1936, Germania, violând nu numai Tratatul de la Versailles, ci și acordurile de la Locarno, reocupa zona renană demilitarizată. Francezii erau atunci guvernați de unul din acele cabinete care, sub Republica a III-a, dețin interimatul în ajunul unei consultări electorale. Șeful lui era uluitorul Albert Sarraut. Flandin îl înlocuise pe Laval la Quai d'Orsay. În fața acțiunii unilaterale a Germaniei ar fi trebuit să se decreteze mobilizarea, să se lanseze un ultimatum și, la nevoie, să se recurgă la forță. Tot ceea ce se știe astăzi demonstrează ca Reichswehrul nu era atunci în stare să reziste armatei franceze și este probabil că ar fi bătut în retragere fără luptă. După cât se pare, intenția la Sarraut era, de altfel, să acționeze în acest fel.

Dar s-a izbit de reticențele lui Flandin, care lua în considerație izolarea Franței în Europa, care știa că Londra îi făcea pe francezi să plătească chiar în acel moment im preț mare pentru atitudinea adoptată în problema etiopiana.

Singura consolare a francezilor, în acest mare dezastru, a fost semnarea, la 18 mai, a unui acord cu Anglia, care constituia angajamentul cel mai formal ce și-1 luase de la război încoace de a fi alături de francezi în caz de primejdie. Dar angajamentul Angliei nu compensa prezența, la frontiera lorenă, a unei armate germane reconstituite și care se întărea în fiecare zi cu o înspăimântătoare rapiditate. Niciodată imaginea nu a fost mai crud de exactă ca în zilele ce au urmat lui martie 1936.

Or, Franța era în acea perioadă mai dezbinată ca oricând. Participanții la acest din urmă bloc erau adepți ai decretelor-legi de deflație, care sunt, de altfel, partea cea mai remarcabilă din punct de vedere tehnic a activității lui Laval. Ei erau mai cu seamă adepți ai păcii cu orice preț. Pe măsură ce creșteau primejdiile externe iar pentru a le preîntâmpina francezii erau siliți să strângă mănunchiul alianțelor, dintre care cele mai însemnate erau cu Marea Britanie și Uniunea Sovietică, dreapta preconiza pacea, adică înțelegerea cu puterile totalitare. Aceasta conferă o fizionomie foarte ia parte și cu totul inedită fascismului francez. Fascismul italian s-a născut în rândurile unei națiuni victorioase, din faptul că aceasta s-a crezut frustrată de roadele victoriei sale.

La 15 august guvernul Blum pune la punct, de acord cu Anglia, o politică de neintervenție în Spania, la care au aderat Germania și Italia. Nu este exagerată afirmația că această politică a stors și ultima picătură de vlagă Frontului popular. Este adevărat că Blum a izbutit, în septembrie, să lămurească unui public muncitoresc motivele imperioase ale neintervenției. Ceea ce nu schimba faptul ca Germania și Italia, punând la cale războiul civil din Spania și asigurându-i succesul militar, au dat o lovitură de moarte Frontului popular francez și, totodată, a adâncit la maximum disensiunile dintre francezi. Felul în care Franco s-a servit de catolicism a avut ca rezultat o dezbinare mult mai adâncă între catolicii francezi decât cea provocată odinioară. Din 1936 până în 1938, problema Spaniei a jucat în Franța un rol analog celui al afacerii Dreyfus. Pe o parte, adepții libertății; de cealaltă, adepții dictaturii. Din ce în ce mai mult, dreapta stăruie asupra faptului că politica adversarilor ei, chiar și atunci când este una de renunțare, ca a lui Leon Blum, duce totuși Franța la război.

În acest timp, Germania și Italia se apropie oficial una de cealaltă și la 2 noiembrie 1936 Mussolini anunță constituirea axei Berlin-Roma. Puterile democratice erau departe de a vădi asemenea hotărâre și vigoare. Pe când în Franța Frontul popular pierde teren, Anglia lui Chamberlain își caută anevoie calea, sfâșiată între avertismentele unui Churchill și politica mioapă a bancherilor din City. La 20 iunie 1937, Senatul refuză lui Leon Blum deplinele puteri financiare pe care Camera i le acordase puțin timp mai înainte. Blum este înlocuit de Chautemps, cel mai suspect dintre radicali. Frontul popular continuă oficial să existe. Președinția a trecut la radicali, dar socialiștii rămân în guvern iar comuniștii își dau mai departe sprijinul. Starea de spirit nu mai este însă aceeași.

Chautemps este omul interimatelor, al alunecărilor lente spre altceva, ceva de astă dată neobișnuit de tragic. El a rămas ministru până la sfârșitul Republicii a III-a, până la 11 iulie 1940. În acest timp, inamicii Franței acționează. În vreme ce Franco, ajutat de aceștia, repurtează asupra guvernamentalilor spanioli o lentă și crudă victorie, axa Berlin-Roma se lărgește, la 6 noiembrie 1937, prin aderarea Japoniei. Cele trei țări încheie ceea ce numesc ele, Pactul anticomintern.

La 20 februarie, Chamberlain l-a silit pe ministrul afacerilor externe, Anthony Eden sa demisioneze. Această criză indică hotărârea Angliei de menține relațiile de pace cu Germania și Italia. Rezultatul nu a stimat să se arate. La intâi martie 1938, în ajunul unui plebiscit austriac care ar fi fost neîndoielnic o înfrângere pentru comunism, Germania proclama regimului totalitar alipirea Austriei la German. În timp ce se producea acest eveniment zguduitor, prima atingere adusă clauzelor teritoriale de la Versailles, Camille Chautemps demisiona fără motiv și părăsea, tiptil, puterea și răspunderile sale. În această nemaipomenită lașitate, merita țintuit de istorie la stâlpul infamiei. Nimeni mai mult ca el nu a contribuit, de două ori, la compromiterea unui regim al cărui părăsit a fost, și încă unul din cei mai iluștri. Succesiunea a fost preluată de un al doilea guvern Blum, cu Paul-Boncour de la Externe. Dar această reînviere a Frontului popular nu putea fi durabilă. Pentru a treia oară, majoritatea de stânga, strivită de greutățile internaționale și financiare, trebuie să renunțe, în sfârșit, la putere. O dată în plus avea să se formeze un guvern de uniune națională fără socialiști.

Tezele germano-italiene asupra necesității de a se revizui tratatele fac progrese fulgerătoare chiar în rândurile unor oameni care, pe vremea lui Poincare și Briand, se arătaseră cei mai înfocați adepți ai unei politici de strictă executare a tratatelor și chiar de forță. Situația se poate explica spunând că, din moment ce francezii își pierduseră forța preponderentă, lucru ce apărea din ce în ce mai evident observatorilor atenți, francezilor nu le mai rămânea decât să o suporte pe a altora. Dar, în orice caz, nu se cădea să o provoace. Ceea ce înseamnă însă că Franța renunță la rolul ei în Europa și în lume, că se transformă într-o putere de mâna a doua, în sfârșit, că procedează la o schimbare de alianțe, fiindcă nu poate încăpea îndoială că Marea Britanie, oricare ar fi prudența timorată a lui Neville Chamberlain și a noului secretar la Foreign Office, lordul Halifax, nu-i va abandona Germaniei hitleriste, fără Luptă, hegemonia europeană. Când va izbucni deci acest conflict anglo-german, Franța va lupta împotriva Germaniei, și nu de partea Angliei, dacă va consimți, în plină pace, la unele concesiuni. Abia de mai este nevoie de spus că această politică de concesiuni, în pofida angajamentelor celor mai formale, va atrage ruperea Pactului franco-sovietice și că și în această direcție Franța nu numai că renunță la o alianță, dar se expune și un eventual război.

Toate acestea nu sunt limpede exprimate între aprilie și septembrie 1938. Se insistă mai mult pe repulsia pe care războiul o provoacă tuturor francezilor, mai ales Georges Bonnet se ferește, cum vine la Externe, să inițieze o politică ce ar fi putut salva Cehoslovacia. Ar fi trebuit să se strângă din nou relațiile cu Uniunea Sovietică, să se expună la Londra gravitatea situației, necesitatea de a lua, până ce nu este prea târziu, măsuri energice, de a reglementa cu orice preț litigiul polono-cehoslovace privind Tesin, de a arăta coloneilor polonezi că, lăsând să fie mutilată Cehoslovacia, nu va trece mult și aceeași soartă o va împărtăși și țara lor, în sfârșit, de a învinge reticența lor față de intrarea trupelor rusești în Polonia. Nimic din toate acestea nu s-a făcut, nici măcar nu s-a încercat. Georges Bonnet așteaptă evenimentele, având certitudinea că în acest fel, atunci când se vor produce, francezii vor fâ constrânși să le îndure.

O primă alarmă avu loc în luna mai, cu prilejul alegerilor municipale în Cehoslovacia. Din acest moment, se poate vedea că partidul german al sutdeților, conduși de Henlein, nu este decât o unealtă în mâinile fuhrerului. Toată vara vor continua negocieri anevoioase între guvernul de la Praga și germanii din regiunea studenților. Toată lumea știe că deznodământul va avea loc în septembrie, după culesul grânelor. Iar la 12 septembrie, la Congresul de la Nurnberg, Hitler ține discursul violent prin care îl atacă dezlănțuit pe Benes. Totuși, punțile nu sunt tăiate. Germania nu a lansat un ultimatum, cunoaște iluziile care dăinuie la Londra, șovăielile ce se manifestă la Paris. Într-adevăr, la 15 septembrie se află surprinzătoarea veste că premierul britanic se duce la Berchtesgaden ca să discute personal cu fuhrerul. Peste câteva zile avea să-1 întâlnească din nou la Godesberg. Din moment ce afacerea cehoslovacă trecuse pe planul negocierilor internaționale, era prea ușor de prevăzut rezultatul la care se va ajunge.

În acest timp, Franța se asocia de departe inițiativelor Angliei, deși numai ea era legată printr-un tratat cu Republica Cehoslovacă. O extraordinara campanie, pentru și contra unei poziții ferme, se desfășura în ziare. Toate partidele erau divizate în această problemă. Dacă majoritatea oamenilor de dreapta îl susțineau pe Georges Bonnet, erau și unii, ca Kerillis, mai fideli pozițiilor lor tradiționale, care puneau accentul pe alianța franco-sovietică, pe angajamentele Rusiei față de Cehoslovacia, pe hotărârea demonstrată de Moscova de a și le respecta. Ministrul finanțelor, Paul Reynaud, și o parte dintre colegii săi adoptau aceeași atitudine. De partea stângii, în general, fiecare era adept al fermității, din simțăminte antifasciste. Comuniștii mergeau în frunte. Totuși, stânga nu era mai unanimă decât dreapta. Unii sindicaliști se arătau dispuși să-1 susțină pe Georges Bonnet, care, într-un moment de supremă încordare internațională, primea la Quai d'Orsay oameni pe care Clemenceau, în 1917, i-ar fi întemnițat.

Între Reynaud și Bonnet, Daladier nu zicea nimic. Dacă răsfoia un raport al generalului Gamelin, șeful statului-major, găsea în primele pagini îndreptățirea unei politici de fermitate, iar în ultimele pagini preconizarea capitulării sau invers. Tăcerea șefului guvernului nu ascundea o gândire profundă, nici hotărâri virile, ci o mare nehotărâre. Niciodată destinele unei mari țări în primejdie nu s-au aflat fa mâinile unui conducător mai mediocri.

Și Daladier, la rândul lui, a luat avionul pentru Munchen, unde trebuia să-i întâlnească pe conducătorul german și dictatorul italian, în tovărășia premierului britanic. Această conferință, fără Rusia sovietică, la care avea să se hotărască soarta Cehoslovaciei fără consultarea ei, a fost un mare succes pentru Mussolini, care de câțiva ani se străduia să aducă puterile occidentale la semnarea unui „pact în patru”, la constituirea unui fel de directorat european având ca primă sarcină revizuirea tratatelor prin ocolirea Ligii Națiunilor și fără consultarea micilor puteri interesate. Se știe cum la Munchen Cehoslovacia a fost sfârtecată: Germaniei i-a revenit ținutul Boemiei, adică regiunile unde cehii își construiseră fortificațiile permanente Ungariei, cea mai bună parte din Slovacia. Ce mai rămânea forma trei state vag federate: o Cehie, o Slovacie și o Rutenie. Prejudiciile diplomatice erau și mai grave : Mica înțelegere era definitiv distrusă; pe viitor, România și Iugoslavia vor trebui să-și asigure cum vor putea securitatea. Pactul franco-sovietic este golit de orice semnificație, din moment ce nu a fost eficient la ceasul când ia nevoie de el, din vina Franței și Angliei, care au preferat să se înțeleagă direct cu Germania, excluzând Rusia sovietică.

Odată trecută ușurarea resimțită imediat după Munchen, fiecare a trebuit să-și dea seama de proporțiile dezastrului și, în primul rând, de faptul că nu a fost salvată pacea, ei numai că s-a amânat războiul. „Nu am fost destui de tari, spunea în esență Daladier, care în fond își recunoștea vinovăția, trebuie să devenim mai tari”. Atunci se angajează intre Franța și Germania acea cursă a înarmărilor față de care francezii aveau, de la start, o asemenea întârziere, încât trebuiau fatal să o piardă. Daladier profită de această situație ca să juguleze în noiembrie, o tentativă de grevă generala din pare C.G.T.U.I iese zguduit. Astfel, politica Munchenului dă rapid rezultatele scontate. Franța este slăbită, dar autoritatea statului se întărește. Încă o umilință și republica își va da duhul. Aceasta este, realmente, opinia generală în cursul iernii 1938- 1939. Or, în luna decembrie, Bonnet, consecvent politicii lui, îl aduce la Paris pe ministrul german al afacerilor externe, von Ribbentrop, pentru semnarea unei declarații franco-germane. Aceasta nu are mare importanță în sine, dar confirmă și accentuează politica Munchenului.

Germania însă ia curând asupră-și sarcina de a risipi ultimele iluzii. La 15 martie 1939 invadează ce mai rămâne din Boemia și o anexează sub forma unui protectorat. Începând din această zi, Anglia nu-și mai face nici o iluzie. Războiul este inevitabil și scadența este apropiată. Nu este greu de prevăzut că va izbucni în legătură cu Danzigul și coridorul polonez, deși chiar în luna ianuarie fuseseră reînnoite declarațiile de prietenie germano-poloneze. Deci nu a fost o dare înapoi decât pentru a putea sări mai bine, în afară de cazul când se consimte la un Munchen polonez. Opinia publică franceză era tot atât de divizată după Munchen ca și în ajunul lui. Orice politică de rezistență față de Germania presupune o strângere a legăturilor între Paris, Londra și Moscova. Lucru greu după modul în care fuseseră tratați rușii. Sunt cât se poate de neîncrezători în „democrațiile” occidentale. Ei știu prea bine că la Londra și mai ales la Paris o tabără numeroasă și influentă rămâne ostilă oricărei apropieri serioase de Rusia sovietică. Această tabără este oricând capabilă să provoace o răsturnare a alianțelor. Stalin cere garanții atunci când negociatorii franco-englezi încearcă să încheie, la Moscova, o convenție militară. Polonezii, în ciuda amenințării care îi paște, șovăie să dea armatelor ruse liberă trecere pe teritoriul lor. În aceste condiții, Germania poate manevra cu obișnuita ei hotărâre. La 21 august lumea uimită află că ministrul german von Ribbentrop s-a deplasat cu avionul la Moscova d a semnat cu Stalin un pact de neagresiune. Toata lumea ajunsese să-și dea seama că războiul din 1914 reîncepea.

Cei patru ani de lupte grele, dar până la urmă victorioase, pe care Franța le-a dat atunci ar fi fost lipsite de sens dacă, în 1939, francezii ar fi lăsat Germania hitleristă să-și asigure în Europa fără lupta, o situație superioară celei reclamate de Germania lui Wilhelm al II-lea. Dacă francezii nu voiau ca jertfa celor 1 350 000 dintre ai lor care muriseră să fi fost zadarnică, trebuiau încă o dată sa tragă sabia din teacă. Dar te puteai întreba și daca Franța mai era în stare să suporte, după mai puțin de 20 de ani, o nouă baie de sânge; chiar în caz de victorie, un război tot atât de sângeros ca și cel dinainte nu ar lăsa țara într-o asemenea stare de anemie încât pe viitor nu ar mai fi capabilă să mențină ce voise să salveze : situația ei în Europa și în lume. Iată ce explică teama generală ce domnea când s-a proclamat mobilizarea si s-a declarat războiul, la 3 septembrie 1939.

Secțiunea 2

Anglia între 1936-1939

Redresarea rapidă a economiei britanice în perioada 1931-1935 îi surprinse și pe cei mai optimiști. Pe de o parte și într-o largă măsură, ea se datora sângelui rece al națiunii, pe de alta energicului ministru al finanțelor: Neville Chamberlain. Metodele folosite au fost destul de simple:

a) Anglia a renunțat să mențină valoarea-aur a lirei. Cursul ei a scăzut în Franța de la 125 la 75 de franci. Insularitatea muncitorilor și a funcționarilor britanici a făcut ca această scădere să nu fie urmată de o creștere importantă a salariilor. Prețurile engleze au scăzut mai mult decât acelea ale blocului-aur, favorizând exportul. Țările scandinave, America de Sud și, într-o anumită măsură, America de Nord urmând fluctuațiile lirei, se constitui o zonă a lirei, în interiorul căreia piața Londrei putea să-și continue rolul său de centru bancar;

b) Liberul schimb a fost abandonat. La conferința de la Ottawa (1932), oamenii de stat britanici invitaseră dominioanele sa încheie cu metropola acorduri economice. Dar dominioanele se arătară puțin entuziasmate și eșecul acesta îi încuraja pe miniștrii englezi să caute rezolvarea problemelor lor mai curând într-o reorganizare internă. Tarife protecționiste îngăduiră industriașilor, în dauna Franței și a Germaniei să recucerească piața engleză. Walter Elliot face mare efort pentru a reanima agricultura și creșterea vitelor;

c) În sfârșit, bugetul a fost echilibrat grație economiilor, acceptate cu curaj, și a unor noi impozite. O politică de credite ieftine permise industriei de construcții să cunoască o mare prosperitate, patru milioane de case noi au fost clădite între 1919 și 1933. Toate aceste măsuri au produs rezultate fericite. Deși șomajul era încă departe de a fi învins, a început să descrească.

E cazul să se consemneze sfârșitul liberului schimb în Anglia, moartea Angliei individualiste și imperiale. E cazul să se admită că s-a născut o nouă Anglie „autarhică” și protecționistă. Adevărul e mult mai simplu. În secolul al XIX-lea, diferența de nivel între civilizația europeană și restul lumii crease un larg curent de schimburi, care asigurase în același timp biruința unui continent și a unei doctrine. Forța acestui curent nu putea decât să se micșoreze; războiul a accelerat schimbarea sistemului, întâlnind deodată un taifun economic, Anglia a strâns velele. Intr-o epocă de dezordine mondială, ea găsi că-i avantajos să reunească producția și consumația într-un grup mic, ușor de controlat. E vorba de un compromis și nu de o convertire.

Tot un compromis a permis englezilor să-și salveze imperiul, a cărui dezmembrare era anunțată de mulți europeni prin 1925. Dominioanele Canada, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud dăduseră în timpul războiului, fără precupețire, oameni și bani ca să ajute metropola. Dar înțelegeau s-o facă în calitate de state independente. Când a fost creată Societatea Națiunilor, cerură să aibă reprezentanți deosebiți de cei ai Angliei. Al doilea statut de la Westminster (1931) stipula că parlamentul britanic nu va mai avea dreptul să legifereze pentru dominioane; că dreptul de pace sau de război, ca și acela de a încheia tratate, în ceea ce le privește va aparține dominioanelor; și, în sfârșit, prim-ministrul dominicanelor depindeau direct de suveran. Dar înainte, regele este singura legătură oficială dintre Anglia și națiunile care formează Commortwealth-ului. Printr-un tratat din 1921 se hotărâse ca și Irlanda să fie dominion. Se crease un stat liber al Irlandei de Sud, provinciile Ulsterului rămânând, așa cum doreau, engleze.

Din 1922 până în 1931, Irlanda, sub președinția d-lui Cosgrave, acceptă această situație dar în 1931 de Valera, care-l înlocui pe Cosgrave, a rupt complet toate legăturile cu Anglia. Din acel moment, Irlanda a recunoscut nici legătura monarhică, nu a trimis reprezentanți la ceremoniile britanice și s-a comportat ca un stat independent.

Curentul de opinii care a dus pe neașteptate la abdicarea regelui Eduard al VIII-lea (decembrie 1936) a făcut evident pentru toată lumea existența și forța acestei Anglii tradiționale. Părintele său, George al V-lea, și mama sa, regina Maria, întăriseră și mai mult, prin simplitatea și demnitatea vieții lor, prestigiul monarhiei.

Domnia nu durase nici zece luni, când cetățenii englezi și cei din dominioane aflaseră din zvonuri persistente, precum și din ziarele americane că regele se pregătea să ia de soție o americană, Mrs. Simpson, care era pe punctul de a obține al doilea divorț al ei. De pretutindeni soseau la primul ministru, Stanley Baldwin, mesaje de avertizare si neliniște.

Acesta îi ceruse regelui o audiență și îi expuse primejdiile unei astfel de hotărâri. Nimeni nu i-ar fi contestat suveranului dreptul de a lua de soție, așa cum au făcut atâția strămoși ai săi, o străină, dar o mare parte a supușilor refuzau să recunoască o căsătorie cu o femeie de două ori divorțată. Regele însuși, conștient de aceste dificultăți, sugeră o căsătorie morganatică.

Nici o lege engleză nu permitea să se recurgă la un astfel de expedient și nici guvernul britanic, nici guvernele dominioanelor n-ar fi consimțit să propună votarea unei legi noi în această privință. Toți apreciau că o astfel de căsătorie ar știrbi în mod grav autoritatea coroanei. S-ar fi format facțiuni de neîmpăcat. Regele, departe de a rămâne arbitrul unanim acceptat și legătura cu statele imperiului, putea deveni, dimpotrivă, o pricină de învrăjbire și scandal.

Majoritatea cetățenilor din regat și din imperiu cereau ca regele să aleagă între coroană și căsătorie. Chiar în ziua când, după abdicare (11 decembrie 1936), îi urmă la tron fratele său, sub numele de George al VI-lea, el adresă din Windsor foștilor lui supuși un mesaj în care le explica hotărârea luată și își afirma în termeni mișcători loialismul față de noul suveran. God save the King although I be not he, scrisese Shakespeare în Richard al II-lea.

Între cele două războaie, tradițiile Angliei, care i-au servit atât de bine în politica internă, au deservit-o în politica externă, atunci când a încercat să aplice metode vechi la o situație nouă. Ideea care o obseda era menținerea „echilibrului puterii” în Europa. De aceea, la fel cum în 1815 susținuse Franța împotriva aliaților, în 1919 s-a temut că Germania a ieșit prea slăbită. Și când Franța a cerut ca Societatea Națiunilor să fie pregătită să aplice, la nevoie cu forța, hotărârile sale, miniștrii englezi i-au opus ideea constrângerii morale. Constrângerea morală nu putea avea vreun efect într-o vreme când mari țări europene, ca Italia, apoi Germania, se lăsau dominate de dictatori (Adolf Hitler, Benito Mussolini), porniți, în virtutea doctrinei lor, să uzeze de violență. Poporul englez a înțeles lucrul acesta chiar înaintea guvernului său. Puțin câte puțin, propaganda făcută în toată țara de Uniunea pentru Societatea Națiunilor, sprijinită de biserici, crea o „mistică a Genevei”. Când, în 1935, Italia cuceri Etiopia, un val de simpatie susținu brusca reacție imperială și, pentru prima oară din 1919, Marea Britanie propuse să se aplice sancțiunile prevăzute de pact. Anglia și Franța mergeau în contratimp. Sancțiunile, insuficiente, au fost lipsite de efect. Italia se trezi aruncată în tabăra Germaniei (Axa Roma-Berlin) și cabinetul lui Neville Chamberlain (care îi urmă în 1937 lui Baldwin) încercă să ducă o „politică de împăciuire”.

Politica aceasta nu putea reuși cu aventurieri care nu respectau decât forța. Încurajat de un tratat naval pe care-1 propusese și asupra căruia Marea Britanie căzuse de acord, precum și de faptul că Franța și Anglia îi îngăduiseră să remilitarizeze, în 1936, malul stâng al Rinului, Hitler întreprinse o serie de cuceriri de război. Astfel, în martie 1938 a fost anexată Austria. Apoi veni rândul Cehoslovaciei. Deși se angajase să respecte ceea ce mai rămânea din Cehoslovacia, în martie 1939 se hotărî, în disprețul angajamentelor luate față de Chamberlain, să invadeze toată țara.

Hitler nu prevăzuse schimbarea pe care un astfel de sperjur îl va aduce în atitudinea lui Chamberlain. Deoarece totul lăsa să se prevadă că victima cea mai apropiată va fi Polonia, el informă guvernul polonez că în cazul în care va fi atacat, guvernul majestății sale îi va da guvernului polonez întreaga asistență care-i va sta în putință. Și atunci un nou război european deveni inevitabil.

O dată mai mult, Anglia se afla în fața unei puteri hotărâte să domine Europa și poate lumea; o dată mai mult ea se decisese să se opună; o dată mai mult avea soldați pe continent: Franța și Polonia. Poate ar fi putut să atragă în jocul său și Rusia, dar negocierile au eșuat și Rusia semnă un pact de neagresiune cu Germania. Al doilea război mondial începea sub auspicii proaste. Polonia a fost invadată și, la 3 septembrie, d-l Chamberlain anunță în Camera Comunelor intrarea în război a țării sale. Hitlerismul avea să fie distrus și libertatea restabilită, dar după moartea lui Chamberlain. Winston Churchill, om de geniu și imaginație, făcut să guverneze pe vreme de furtună, neîmblânzit și pitoresc, va deveni marele premier al războiului și el va fi acela care va conduce țara sa la victorie.

CAPITOLUL II

ANGLIA SI FRANȚA ȘI MARILE CRIZE POLITICO- DIPLOMATICE ALE ANILOR 1936-1939

Criza economică, care zgâlțâie lumea începând din 1929, contribuie la consolidarea antagonismelor dintre națiuni. În timp ce Franța și Marea Britanie se repliază în interiorul propriilor imperii, iar Statele Unite se izolează, Germania, Italia și Japonia se pregătesc de război, considerat a fi singura lor cale de ieșire din dificultăți.

În fața tendințelor revizioniste și expansioniste ale statelor fasciste, democrațiile răspund printr-o neutralitate explicabilă prin atașamentul opiniei publice la ideile fascifiste. Reînarmarea Germaniei, tentativa de Anschluss și realipirea regiunii Saar la Reich determină Franța să reacționeze prin schițarea unui „pact răsăritean” îndreptat împotriva Berlinului, care ar regrupa aliații săi din Europa răsăriteană și URSS-ul; însă, o dată cu numirea lui Pierre Laval ca ministru de externe, Franța se apropie de Italia. În acest context de imobilism, țările fasciste supralicitează. Invadarea Etiopiei de către italieni, remilitarizarea Renaniei și Anschluss-ul sunt tot atâtea etape către construirea „Axei Roma-Berlin”. Aceasta își va testa forța militară în războiul din Spania.

Secțiunea 1

Criza, factor de tensiune

Dictaturile (Germania, Italia, Japonia) vor încerca să iasă din criză pregătindu-se de război, în măsura în care relansarea economică este influențată de dezvoltarea industriei de armament. În aceste țări, forma extremă a naționalismului economic este autarhia, al cărei scop este de a asigura statului, în caz de război și de blocadă, o bună aprovizionare cu bunuri alimentare și materii prime, facilitând astfel adaptarea țării la o economie de război. Pentru Statele „proletare” (formulă ce apare în mijloacele de informare în masă în 1932-1933, pentru a desemna țările învinse în 1918, sau care se consideră lezate de tratate), autarhia corespunde atât unui imperativ economic (în fața indiferenței Statelor „asigurate”), cât și unei opțiuni politice (pregătirea expansiunii).

Încă din 1924, în Mein Kampf, Hitler și-a anunțat programul. Acesta comportă mai multe etape. Inițial, eliberarea de constrângerile impuse de tratatele din 1919: limitarea armamentelor și demilitarizarea zonei renane. Într-o a doua etapă, reunirea în cadrul Reich-ului a tuturor populațiilor de origine germană, începând cu austriecii. Apoi, cucerirea, în Europa de est și pe seama Rusiei și a „țărilor limitrofe”, a „spațiului vital” de care germanii, ca „rasă superioară”, au nevoie. Cât despre Franța, „dușman de moarte al poporului german”, cu ea va trebui să se aibă o „explicație definitivă”.

Decis să ducă o politică imperialistă, Mussolini, până în 1935, ezită între trei direcții: Europa dunăreană (unde riscă să intre în conflict cu intențiile germane), Mediterana, din care vrea să facă un lac italian, dar unde intră în opoziție cu interesele franco-britanice, Africa orientală în sfârșit,, unde Italia este deja instalată (Libia, Eritreea, Somalia).

În 1936, Hitler ia personal conducerea armatei și afacerilor externe, moment în care la Londra triumfă politica „împăciuitoristă” impulsionată de primul ministru Neville Chamberlain. Anul 1938 constituie o cotitură decisivă în relațiile internaționale din Europa. După Anschluss-ul din martie, Hitler revendică Sudeții cehoslovaci și decretează mobilizarea. Criza este soluționată în ultimul moment, în timpul conferinței de la Munchen, în cursul căreia Hitler obține teritoriile revendicate, cu acordul Franței și Angliei, a căror atitudine va duce la discreditarea democrațiilor. În Franța, ruptura între „munchenezi” și „antimunchenezi” împiedică constituirea unui consens împotriva Germaniei. Între noiembrie 1938 și martie 1939, Cehoslovacia este dezmembrată și lasă locul unui protectorat al Boemiei și Moraviei. Profitând de dinamica evenimentelor, Mussolini invadează, la rândul său, Albania, în aprilie 1939. Revendicările germane asupra Poloniei vor trezi în sfârșit pe francezi și britanici cu începere din martie 1939.

Însă, fără sprijinul Statelor Unite și URSS, barajul împotriva lui Hitler este fragil, cu atât mai mult cu cât în august 1939 este semnat pactul germano-sovietic. O săptămână mai târziu, va urma invazia germană în Polonia și declarația de război franco-engleză adresată Germaniei (3 septembrie).

Democrațiile se mulțumesc doar să protesteze. Marea Britanie refuză să se implice, iar Franța o va urma.

La Paris, cabinetul Chautemps (care a urmat în iunie 1937 guvernului Blum) partizan al unor largi concesii făcute Germaniei, se limitează la o condamnare pur verbală. Cu ocazia „acordurilor de Paști” (aprilie 1938), Marea Britanie și Italia își promit un respect reciproc în Africa răsăriteană și liberul acces la canalul de Suez. Mai ales că Italia se angajează să-și retragă trupele din Spania după războiul civil, iar Marea Britanie, în schimb, promite să sprijine recunoașterea stării de fapt din Etiopia la Societatea Națiunilor.

O dată rezolvată problema austriacă, Hitler se întoarce spre Cehoslovacia. Acest stat multinațional creat în 1919, cuprinde populații cehe la Vest și slovace la Est. Revendicările germane se întemeiază pe existența teritoriului Sudeților, populat de 3 milioane de locuitori, de cultură „germană” și care, din 1919, în ciuda slavizării țării, rămân atașați originii lor etnice și lingvistice. Această regiune industrială, care controlează de altfel trecătorile spre Austria și Germania, apare drept vitală pentru Cehoslovacia. Desigur, două tratate, unul cu Franța (1925), celălalt cu URSS (1935), protejează Cehoslovacia împotriva oricărei agresiuni, însă, nici Franța, nici URSS nu doresc să acționeze singure, iar Parisul incită Praga să facă concesii Germaniei.

Pe de altă parte, Marea Britanie refuză să se bată pentru o miză considerată minoră. În fine, nici Polonia, nici România, nu sunt de acord să lase trupele sovietice să le străbată teritoriul în cazul unei intervenții ruse. Astfel, pe 12 septembrie 1938, într-un violent discurs pronunțat la Numberg, Hitler revendică oficial Sudeții. În ciuda celor două întrevederi cu primul ministru britanic Chamberlain, el își mărește pretențiile și reclamă totalitatea Sudeților înainte de 1 octombrie. Războiul este deja iminent: se declară mobilizarea în Cehoslovacia, în timp ce Franța, Italia, URSS și Germania își recheamă rezerviștii.

Secțiunea 2

Franța și Anglia, față în față cu pericolul războiului (1938-1939)

Începând din 1938, Germania reprezintă o amenințare dar Franța nu este pregatită pentru război.

În 1938, anul în care Deladier devine premier, Germnania reprezintă mai mult ca oricând o gravă amenințare.

Hitler își multiplică acțiunile de agresiune: în martie 1936 încalcă tratatul de la Versailles remilitarizând Renania, în martie 1938 anexează Austria, iar în septembrie, revendică oficial o parte din Cehoslovacia, aliata Franței.

Daladier cedează și pentru a evita un conflict generalizat, semnează împreună cu Hitler, Mussolini și șeful guvernului britanic Neville Chamberlain Acordul de la Munchen, prin care acceptă anexarea de către Germania a regiunii sudete din Cehoslovacia. Daladier revine mâhnit de la Munchen și consideră că acest acord este un răgaz de care vrea să profite pentru a redresa țara și pentru a o pregăti pentru un război inevitabil.

Astfel, pune la punct un program de reînarmare și mai ales încearcă o creștere economică. În mai 1938 inițiază o terapie de șoc: micșorează cheltuielile civile, crește impozitele și în noiembrie 1938 cere anularea legii privind săptămâna de lucru de 40 de ore. Încearcă și o creștere a natalității care scăzuse vertiginos.

În ciuda tuturor aparențelor, Franța nu este pregătită pentru război. În ceea ce privește Anglia, redresarea economică și socială nu este suficientă pentru a-i permite să mențină o politică externă ambițioasă. Pe scena politică, guvernele succesive optează pentru concilierea cu Hitler. În 1939, Marea Britanie reacționează în sfârșit la agresiunile germane.

Secțiunea 3

Septembrie 1938: Conferința de la Munchen

În ultimul moment, Chamberlain sugerează organizarea unei conferințe internaționale, iar Mussolini îl determină pe Hitler să accepte propunerea. Pe 29 septembrie 1938, Hitler, Mussolini, Daladier și Chamberlain se întâlnesc la Munchen, unde nu sunt convocate nici URSS, nici Cehoslovacia. Germania obține toate teritoriile revendicate, iar părțile contractante se angajează să garanteze noile frontiere cehoslovace. La Paris și la Londra, este iluzia păcii. La întoarcerea în capitalele lor, Daladier și Chamberlain au parte de o primire entuziastă, în timp ce Leon Blum denunță „lașa cedare”. De fapt, Munchenul provoacă o repliere a sovieticilor, nemulțumiți de a fi fost lăsați deoparte. Franța s-a discreditat în ochii aliaților săi răsăriteni. Hitler este de atlfel foarte conștient de pierderea de prestigiu a Franței și de divergențele ce o opun unei Anglii gata să accepte faptul împlinit și a cărei alianță el încă mai speră să o obțină.

Pentru moment, opiniile occidentale se divizează în „muncheneze” și „antimuncheneze”. Opoziția față de Munchen este totuși mai omogenă la Londra (în principal o grupare a conservatorilor condusă de Churchill, Eden, Duff, Cooper), decât la Paris unde ea regrupează o minoritate de extremă dreaptă (Henri de Kerilis), unii dintre socialiști și totalitatea comuniștilor.

Secțiunea 4

Către confruntare (1938 – 1939)

4.1. Dezmembrarea Cehoslovaciei

Anexarea Sudeților nu este decât un pretext pentru Hitler. Scopul său final rămâne cucerirea întregii Cehoslovacii, și aceasta din mai multe motive. Această țară constituie pe de o parte cea mai eficientă dintre alianțele Franței. Este dotată cu o economie modernă (din care se remarcă firma Skoda dominată de societatea Schneider) și cu o importantă capacitate militară. De altfel, bogatele sale regiuni agricole, materiile sale prime abundente, industria sa prelucrătoare dinamică, pot fi utile autarhiei germane. În fine, acest aliat al democrațiilor constituie un pinten avansat în interiorul teritoriului german.

Franco-englezii, convinși că Fuhrerul va respecta tratatele contractate de Germania și își va limita ambițiile la regiunile populate de germani. De fapt, imediat după conferință, a început dezmembrarea Statului cehoslovac. Pe 2 octombrie 1938, Polonia colonelului Beck (ministrul polonez de externe) ocupă regiunea Teschen, în ciuda presiunilor ruse și franceze. La rândul său, Ungaria, bucurându-se de sprijin italian și german obține prin „arbitrajul de la Viena” din 2 noiembrie 1938, sudul Slovaciei, populat de 1 milion de locuitori.

Însă, lovitura de forță din 15 martie 1939 va pune capăt definitiv existenței Cehoslovaciei. În timp ce președintele Hacha, succesorul lui Benes, vrea sa se opună experienței autonomiste slovace, conduse de Monseniorul Tiso si susținută de Germania, este convocat la Berlin și somat să accepte intervenția trupelor germane, care are loc în aceeași zi (15 martie 1939) în Boemia. În ajun, Slovacia își proclamase independența. De fapt, Cehoslovacia nu mai există. Alături de Slovacia, devenită prietenă a Germaniei, și în timp ce Ungaria anexează și Rutenia subcarpatică, Hitler fondează un „protectorat al Boemiei și Moraviei”, veritabil satelit al Reichului. În plin elan, va mai obține pe 22 martie de la Lituania orașul Memel.

În acest timp, Mussolini, profitând de dinamica evenimentelor și nevoind să fie mai prejos, invadează pe neașteptate Albania pe 7 aprilie 1939. Confruntarea cu democrațiile părea inevitabilă.

Însă trezirea acestora la realitate se produce destul de târziu. Imediat după Munchen, Franța și Marea Britanie speră încă să ajungă la un acord cu Hitler. Încă de pe 30 septembrie 1938, Chamberlain semnase cu Hitler o declarație de neagresiune, fără de altfel ca guvernul francez să fi fost informat.

Chiar și după violarea acordurilor de la Munchen de către Germania și a acordului mediteranean de către Italia, Franța și Marea Britanie nu se gândesc ca să răspundă prin forță. Francezii și englezii, prea târziu treziți, încearcă să stabilească un baraj diplomatic împotriva Reichului, promițând Statelor amenințate de agresiunea germană sau italiană (Polonia, Rorqânia, Grecia) ajutorul militar.

Însă barajul împotriva lui Hitler este lipsit de soliditate. Belgia și Olanda, temându-se de represaliile germane, refuză garanțiile franco-engleze. Acestui „front european” îi lipsește mai ales sprijinul URSS și SUA.

4.2. Criza poloneză și războiul (august – septembrie 1939)

La doar o lună după Munchen, în octombrie 1938, Hitler revendică retrocedarea Danzig-ului către Germania și stabilirea de legături între Prusia orientală și teritoriul Reichului, prin căi ferate și șosele traversând „coridorul” și prevăzute cu un statut de extrateritorialitate.

Înainte de a ataca Polonia, Hitler se străduiește să strângă legăturile sale cu Italia. Pe 28 mai 1939, Ciano și Ribbentrop semnează „Pactul de oțel”, alianță cu caracter ofensiv. Mussolini face, totuși, cunoscut lui Hitler că Italia nu poate intra în război mai devreme de 1943.

Nu le rămâne țărilor democrate decât soluția unei înțelegeri cu URSS. Deși ezitantă, aceasta din urmă pare sa se orienteze spre ele. Mai multe obstacole vor întârzia ajungerea la un acord. O parte a opiniei publice franco-engleze este ostilă unei apropieri de Moscova. Mai ales, nu se știe dacă polonezii ar accepta să lase trupele sovietice să le tranziteze teritoriul.

Or, Stalin bănuiește francezii și britanicii de a-1 încuraja pe Hitler, după Munchen, să-și întoarcă privirile spre Est. Astfel, el va trata în paralel cu Germania, încheiat pe 23 august 1939, chiar în momentul în care semnarea unei convenții militare între ruși și occidentali părea iminentă, pactul germano-sovietic are efectul unei lovituri de teatru.

Este vorba de un tratat de neagresiune valabil timp de 10 ani. El este însoțit de un protocol secret în termenii căruia sunt recunoscute drepturile URSS asupra Finlandei, Țărilor Baltice și Basarabiei, și care prevede împărțirea Poloniei între cele două contractante.

Pe 1 septembrie 1939, trupele germane pătrund în Polonia. Germania incepe ofenisiva imotriva Poloniei, provocând intrarea În război a aliaților acesteia, Franța și Anglia. Mussolini încearcă, în zadar să provoace un al doilea Munchen. Continuând să-și afirme voința de a-și respecta angajamentele, Franța încearcă să sprijine inițiativa italiană. Însă, de data aceasta, singură Marea Britanie a decis o dată pentru totdeauna. Pe 3 septembrie 1939, cele două țări declară război Germaniei.

Secțiunea 5

Crizele din 1935-1936

Această unire „sacră” împotriva Reichului hitlerist nu va dura mai mult de câteva săptămâni. În iunie 1935, Regatul Unit dă prima lovitură Frontului de la Stresa semnând cu Germania un acord prin care aceasta din urmă se angajează să-și limiteze flota de război, ceea ce în fapt contribuie la recunoașterea implicită a acțiunilor sale de reînarmare.

În cele două mari democrații occidentale, opinia publică are din acest moment păreri opuse în ceea ce privește oportunitatea unei alianțe cu Italia fascistă și cu Rusia Sovietică. În Franța mai ales, atmosfera de război civil rece care precede alegerile din mai 1936 și care se deteriorează și mai mult după victoria Frontului Popular, nu este defel în favoarea menținerii coaliției antihitleriste, o parte a opiniei publice dorind o apropiere mai mare de URSS, în timp ce în rândurile dreptei sunt numeroși cei care susțin alianța cu Italia, ba chiar un „aranjament” cu Germania nazistă („mai degrabă Hitler decât Frontul popular” declară ei). Una după alta, războiul din Etiopia, apoi evenimentele din Spania, îl vor convinge pe Duce că are tot interesul să renunțe la politica pe care o duce din vara lui 1934 și să treacă în tabăra Germaniei.

Prima criză începe în octombrie 1935 odată cu intrarea trupelor italiene în Etiopia și se termină peste șase luni cu anexarea acestei țări, al cărei împărat va fi din mai 1936 regele Victor-Emanuel. Dar Etiopia era un stat independent, membru al Societății Națiunilor.

Consiliul acestei organizații hotărăște să considere Italia drept stat agresor și să-i aplice sancțiuni economice a căror suveranitate, guvernul Laval încearcă să o limiteze pentru a menaja atât Londra cât și Roma. Sancțiunile vor afecta mai ales consumul zilnic al italienilor, dar armatele lui Mussolini nu vor fi lipsite de oțel, nici mai ales de petrol, ceea ce le va permite să înfrângă rezistența eroică a adversarilor lor. Până la urmă, preocupați să evite ruptura cu Roma, francezii și britanicii îi propun lui Mussolini, în decembrie 1935, un acord secret de împărțire a Etiopiei („planul Laval-Hoare”) pe care indiscreția presei îl dezvăluie publicului, stârnind în cele două țări, în Anglia mai ales, o vie dezaprobare care, câteva săptămâni mai târziu, îi va obliga pe cei doi oameni politici să demisioneze. Frontul de la Stresa este definitiv terminat.

În timpul crizei etiopiene, Hitler 1-a menajat cu abilitate pe omologul său italian. În cursul anului 1936, două evenimente internaționale vor desăvârși apropierea dintre cele două puteri fasciste. Mai întâi, remilitarizarea Renaniei realizată de Hitler în 1936 printr-o adevărată lovitură de maestru. Folosind drept pretext ratificarea de către Franța a Pactului franco-sovietic din mai 1935, acesta hotărăște pe 7 mai să trimită 30.000 de soldați în zona demilitarizată. Statul Major francez anunță că, pentru a-l intimida pe Hitler este necesar să se înceapă mobilizarea generală, dar opinia publică preferă în marea ei majoritate tergiversarea și totul se oprește aici. Germanii au reușit a doua lor acțiune de forță, a doua violare flagrantă a tratatului de la Versailles și pot acum să înceapă liniștiți lucrările la „linia Siegfried”, un puternic complex defensiv ridicat în fața „liniei Maginot”, destinat să-i împiedice pe francezi să le sară în ajutor dacă ar fi cazul, aliaților lor din Europa Centrală și Orientală. Dintr-o dată, sistemul diplomatic realizat cu răbdare ani de-a rândul se prăbușește. În timp ce Belgia își recapătă, față de Franța, libertatea de acțiune, Mica Antantă se dezmembrează. Prietenia britanicilor s-a arătat a fi dintre cele mai fragile, iar Mussolini, care în timpul crizei renane era complex absorbit de problemele din Africa Orientală, cântărește de care parte se închină balanța de acum înainte. Declanșarea războiului civil din Spania îi oferă ocazia să-și exprime concret preferința pentru prietenia cu germanii.

În 1931, după un sondaj de opinie care a oferit o mare majoritate Partidelor republicane, regele Alfonso al XlII-lea și-a părăsit tronul și în Spania s-a proclamat Republica. Dar această republică este fragilă. Combătută de forțele conservatoare, militari, mari proprietari funciari, după alegerile din 1933 care aduc dreapta la putere, ea trebuie să facă față unei puternice agitații sociale. În 1934, greva revoluționară din Asturia este secată în sânge.

Schimbarea strategiei adoptate de Komintern permite Partidelor de stânga (socialiști, comuniști, sindicaliști revoluționari, anarhiști) să se unească și la alegerile din februarie 1936 „Frente Popular” (Frontul Popular) reușește să învingă. Imediat se declanșează un val de greve revoluționare, țăranii ocupă pământurile, violențele se generalizează. Asasinarea liderului monarhist Calvo Sotelo, din 13 iulie 1936, dă semnalul loviturii de stat militare. Aceasta a fost pregătită de generalii Sanjurjo și Franco, cu ajutorul lui Mussolini, în zona spaniolă a Marocului. Moartea lui Sanjurjo într-un accident de avion, îl face pe Franco șeful mișcării naționaliste.

Din acest moment, un teribil război civil care va dura trei ani va pune față în față pe naționaliștii sprijiniți de armata permanentă, de Falangă, de majoritatea clerului catolic și de clasa conducătoare și pe republicanii care sunt susținuți de muncitori, de mica burghezie radicală și de o parte a țărănimii. Acesta este foarte îndârjit și deosebit de crud în aprilie 1938, Franco reușește să izoleze Madridul de Barcelona, iar pe 28 martie 1939 va ocupa Madridul unde în octombrie al aceluiași an, se instalează guvernul său dictatorial.

În tot acest timp, războiul din Spania s-a transformat într-un conflict internațional, adevărată „repetiție generală” a războiului care va izbucni, în care se înfruntă principalele puteri europene. Din august 1936, guvernul lui Blum care vrea înainte de toate să mențină pacea, a propus, în ciuda simpatiei pentru regimul republican, un acord de „nonintervenție” care este imediat acceptat de 25 de țări printre care se numără Italia, Germania și URSS.

Uniunea Sovietică și statele fasciste intervin masiv, prima trimițând aici tehnicieni, consilieri militari, avioane și ajutând la recrutarea „brigadelor internaționale”, celelalte îndreptând către Spania oameni și material de război-Mussolini trimite 80.000 de milițieni și armament greu, în timp ce Reichul furnizează 10.000 de oameni din Legiunea „Kondor”, tancuri și avioane. Spania devine astfel un adevărat teren de testări pentru trupele și armamentul celor trei dictaturi. În plus, aceasta le oferă ocazia să câștige noi avantaje pe scena internationala, Italia afirmându-și intenția de a domina Mediterana Occidentală și încereând să obțină avantaje economice în Spania, Germania alegând sursa de materii prime indispensabile industriei sale de armament: fier, aramă, mangan.

Pentru a trimite trupe în Spania, Mussolini trebuie să părăsească frontiera de la Brenner și să lase astfel Germaniei drumul liber spre Austria. În sfârșit , Hitler este convins că războiul spaniol, agravând situația internațională și ostilitatea dintre țările democratice și Duce, îl va determina pe acesta din urmă să se alăture definitiv Reichului. Calculul era bun.

În octombrie 1936, contele Ciano, ginerele lui Mussolini și noul ministru de externe, se duce la Berlin, unde semnează cu Fuhrerul un Protocol care atestă prietenia și solidaritatea dintre cele două țări. Pe 1 noiembrie, Ducele face publică constituirea „Axei” Berlin-Roma în jurul căreia s-ar putea „uni toate statele europene”, care constituie însă preludiul unei apropieri tot mai mari între statele totalitare.

CAPITOLUL III

ROMÂNIA ȘI POLITICA ANGLO-FRANCEZĂ

Secțiunea 1

Relațiile româno-anglo-franceze

Eșecul constituirii „blocului neutrilor”, corelat cu agravarea situației internaționale, a micșorat posibilitățile României de a contracara presiunile și amenințările la adresa independenței și integrității sale teritoriale. „Cursa” marilor puteri pentru poziții strategice, economice și politice în sud-estul Europei, în special în România, a fost urmărită cu atenție de București, care a căutat noi soluții diplomatice pentru salvarea țării. În acest sens, păstrarea unor bune raporturi cu statele vecine, îndeosebi cu U.R.S.S., cu Ungaria și cu Bulgaria, a fost dorită cu tenacitate, continuînd unul din obiectivele majore ale diplomației României interbelice. Foreign Office-ul a urmărit și el aceste eforturi; raporturile româno-sovietice, mai ales, au reținut atenția Londrei. Facem, în continuare, o prezentare a relațiilor între România și U.R.S.S. din perioada 1938 – 1940, excurs absolut necesar pentru înțelegerea evenimentelor din iunie 1940.

Odată cu venirea lui Octavian Goga și a lui A. C. Cuza la conducerea guvernului s-a produs o răcire a raporturilor româno-sovietice. Tonul presei sovietice la adresa României a devenit violent, ea fjind injust etichetată un „apendice” al Puterilor Axei Chestiunea Basarabiei a revenit în articole de presă, iar unele discuții româno-polone, la nivel de stat major militar, erau incorect considerate ca o acțiune îndreptată împotriva Uniunii Sovietice.

Însărcinatul cu afaceri român la Moscova a intervenit, în iunie 1938, pe lîngă Comisariatul Afacerilor Străine pentru ca problema Basarabiei să nu mai fie pomenită în publicațiile și la emisiunile de radio sovietice. Au avut loc discuții, pe aceeași temă, între șeful diplomației sovietice și ministrul român Dianu.

Spre sfîrșitul anului 1938 însă, raporturile între România și Uniunea Sovietică se îmbunătățesc considerabil. Era previzibil aceasta, întrucât, după Munchen, ambele state devin conștiente de pericolul german și încearcă soluții diplomatice pentru stăvilirea agresiunii Puterilor Axei.

Convorbirile economice româno-germane, din martie 1939, și demersul întreprins de V. V. Tilea, pe lângă Foreign Office, au reținut atenția diplomației și presei sovietice. După un document britanic, din 16 martie 1939, Tilea l-a informat pe Ph. Nichols, șeful Departamentului de Est din Foreign Office, despre o comunicare neoficială primită de ambasadorul Ivan Maiski, potrivit căreia, dacă „Germania ar încerca o data să creeze dificultăți României prin Ungaria, Rusia ar acorda ajutor României atât cât îi stă în putință”. De altfel, acest demers, e a reorientat politica externă britanică, a deschis calea negocierilor anglo-franco-sovietice din vara anului 1939.

Ministrul de la Moscova, Dianu, a dezmințit, în dimineața zilei de martie 1939, știrea ultimatumului german și a mobilizării armatei române și a cerut ca aceste informații să fie comunicate lui Litvinov, corespondentul agenției TASS de la Londra explica negația Bucureștiului ca o manevră menită să permită Reich-ului „a da înapoi” în acele momente, la Ankara, atitudinea sovieticilor față de personalul diplomatic român era extrem de curtenitoare. Reprezentantul sovietic comunica Sfatului militar, lt. col. Paul Teodorescu, că, dacă „România se ține bine”, Uniunea Sovietică „o va aproviziona cu tot ce are nevoie”; toate acestea, presa din Moscova vorbea de înfeudarea României față de Germania, tonul articolelor fiind extrem de tendențios. Dianu comunica, din surse turcești, la 14 aprilie 1939, că nu trebuie dusă o apropiere politică germano – sovietică. Această bănuială, și aprobarea pe care Potemkin o manifestase față de revendicările care în cursul discuțiilor cu Kiosseivanov, nu aveau darul să liniștească România. Schimbarea petrecută la 5 mai 1939, când Litvinov a înlocuit de la conducerea Comisariatului pentru Afacerile Străine Riaceslav Molotov, a confirmat parțial temerile diplomației Bucureștilor. În aceeași zi, s-a anunțat că Moscova va adopta „o atitudine de neutralitate” și că „va căuta să se înțeleagă cu Germania”.

Ținând cont de această situație, ca și în raport de evoluția relațiilor internaționale într-un sens nedorit de diplomația Bucureștilor, România, în baza principiilor de drept internațional, își propunea să continue, față de marele vecin de la răsărit, politica sa de bună vecinătate, care na putea să fie decât defensivă.

După începerea celui de al deilea război mondial și agresiunea Germaniei împotriva Poloniei, atitudinea Uniunii Sovietice față de România a.devenit rezervată, desigur din cauza pactului Molotov – Ribbentrop din 23 august, care fusese ratificat de Sovietul Suprem la 1 septembrie 1939. De la Moscova, Dianu informa Bucureștii că Molotov s-a exprimat „pe un ton când glumeț, când sarcastic” și că el i-a produs „o impresie penibilă, în aceste împrejurări grave actuale”.

Discuțiile pe care ambasadorul de la Ankara, Vasile Stoica, le-a angajat cu Saracioglu au reliefat interesul pe care România îl purta raporturilor sale cu Uniunea Sovietică. Șeful diplomației turce i-a mărturisit diplomatului român că, „oricât de neplăcute ar fi evenimentele, trebuie să le privim cu realism și să ne ferim de decizii pripite”. El considera că neutralitatea proclamată de Moscova reprezintă „un cap de fir pe care nu trebuie să-l scăpăm” și trebuie să depunem eforturi ca Uniunea Sovietică să fie admisă în blocul anglo-francez. În același sens, s-a pronunțat și ambasadorul englez, Sir Knatchbull-Hugessen, care ne-a sfătuit „să întărim acțiunea la Moscova”.

Chiar și ambasadorul Franței, Massigli, inițial orientat împotriva politicii sovietice, a aprobat argumentele șefului diplomației turce. Hugessen a purtat discuții și cu președintele Inonii, care dorea o atitudine „foarte fermă” și a promis că Turcia își va îndeplini „cu cea mai deplină lealitate” acordurile internaționale asumate. O acțiune mai rapidă, el o lega de deciziile Londrei și ale Parisului. Totodată, Turcia, ca și România, s-au arătat interesate de atitudinea Italiei, a cărei poziție putea să modifice întreaga desfășurare a evenimentelor internaționale.

Noua politică externă sovietică a reținut atenția și a altor legații românești. Astfel, de la Londra, Tilea a transmis afirmația unui membru al ambasadei germane cum că pactul sovieto-german va avea: consecințe și asupra României, care va trebui „să cedeze Transilvania și Basarabia”. La Foreign Office exista părerea că acel pact trebuia să cuprindă o înțelegere mai adâncă; ce anume, nu știau nici ei.

Ministrul la Moscova îl informa pe Gafencu că, în ultimele zile, „în mod insistent”, a fost întrebat de impresia pe care tratatul sovieto – german a avut-o asupra României și dacă răspunderea pentru înăsprirea acestor relații revine U.R.S.S.-ului. Dianu era de părere că nu se poate pune nici o bază „pe cuvintul și angajamentele politice” ale Moscovei.

Saracioglu a continuat contactele cu ambasadorul Terentiev, care, în ideea menținerii liniștei, i-a spus că țara sa nu are intenții agresive „nici față de aliații Turciei”.

La 7 septembrie, de la Moscova s-au trimis instrucțiuni Legațiilor sovietice din Balcani, în care se preciza că una din cauzele care a precipitat încheierea pactului din 23 august și nereușita negocierilor tripartite anglo-franco-sovietice a fost atitudinea defavorabilă a Poloniei, României și statelor baltice față de Moscova. Desigur, atare instrucțiuni, care erau ireale, nu puteau să liniștească țările aflate „în ochii” Uniunii Sovietice în postura de „acuzate”.

Din consultarea telegramelor expediate de către Delegația României de la Moscova se desprind clar liniile adoptate de Uniunea Sovietică în cadrul raporturilor internaționale. Dianu comunica, la 9 septembrie 1939, că Direcția Politică i-a declarat că atitudinea Moscovei, în conflictul actual, este aceea conținută în discursul lui Molotov din august 1939. Ministrul român reținea pasajul după care „chestiunile internaționale, mai ales cele privitoare la Europa Orientală, nu se mai pot rezolva fără U.R.S.S.” și considera că Moscova are „un joc dublu”, lăsându-și „ostentativ toate porțile deschise”.

Diplomația Bucureștilor căuta, cu multă discreție, să afle cât mai multe detalii legate de intențiile Uniunii Sovietice. În acest scop, Ambasada de la Ankara reprezenta un punct important pentru descifrarea unora din planurile Moscovei. V. Stoica a avut, în zilele de 9 și 11 septembrie 1939, discuții cu Terentiev, ambasadorul sovietic în capitala Turciei, în legătură cu conținutul pactului din 23 august 1939. Reprezentantul sovietic l-a asigurat că acordul încheiat de țara sa cu Reichul este „un instrument de pace, nicidecum o alianță în vederea unei politici de agresiune” și a explicat concentrările de trupe, din U.R.S.S., prin „eventualele dificultăți care se puteau ivi la retragerea polonezilor”. Personal, Terentiev considera politica României „ca foarte justă” și aprecia atitudinea pacifică și prudentă a înțelegerii Balcanice. Cu toate acestea, Saracioglu mărturisea ca „nu crede în sinceritatea Uniunii Sovietice”.

Ministrul român de externe, Gr. Gafencu, își punea mari speranțe în rezultatul vizitei pe care Saracioglu avea să o facă la Moscova. într-o telegramă, expediată la Ankara, el scria că „în împrejurările de azi, mandatul acordat lui de Carol al II-lea capătă un interes deosebit”. Din nou, la 17 septembrie 1939, el transmitea lui Dianu că „suntem dornici a consolida acordurile noastre, de bună vecinătate” și îl ruga să comunice oficialităților sovietice că România „a avut, totdeauna, grijă să se țină în afară de conflictul ideologic dintre Germania și Rusia”. Țara noastră, completa el, este gata să încheie „un pact de neagresiune cu Moscova”.

Intrarea Uniunii Sovietice în conflictul polono-german a provocat neliniște în teritoriul de peste Prut. Ministrul de externe Molotov, în cursul unei discuții cu reprezentantul Bucureștilor, i-a exprimat „aprehensiunea lui față de numărul mare de avioane poloneze adăpostite în România”. Atitudinea sa, aprecia diplomatul român, a fost „rezervată, rece și hănuitoare”. Dar explicațiile lui Dianu nu au avut darul să-1 mulțumească pe Molotov, ci, dimpotrivă, i-au produs o impresie „neplăcută”. La 28 septembrie 1939, Lordul Halifax l-a întrebat pe Maiski ce intenții are Uniunea Sovietică față de România, dar întrebarea a rămas fără răspuns. Într-o altă convobire, Molotov ș-a arătat „foarte rezervat” față de neutralitatea Bucureștilor și a subliniat că în România se află „statul major polonez, împreună cu trupe și 500 de avioane”. „Oare se întîmplă ceva neprevăzut pentru U.R.S.S.” V 1-a întrebat Molotov pe Dianu. Explicațiile pertinente ale diplomatului român nu au reușit să-l satisfacă pe interlocutorul sovietic.

Intențiile oficiale, mai puțin mărturisite ale Moscovei, găseau înțelegere la conducătorii și opinia publică bulgară, care considerau că acestea nu pot să fie decât în avantajul Sofiei.

Cu prilejul audienței de prezentare la Molotov, noul ministru, Da-videscu, a reafinjoat dorința Bucureștilor de a vedea „strîngîndu-se, tot mai mult, relațiunile de bună vecinătate și de amiciție cu U.R.S.S.”. Reprezentantul României a trecut în revistă principiile de bază ale orientării externe, „o politică pacifică și de strictă neutralitate”. Șeful diplomației sovietice s-d arătat bucuros să poată contribui la realizarea acestor obiective.

Surse diplomatice, îndeosebi de la Moscova, lăsau să se întrevadă că Uniunea Sovietică, în virtutea acordului cu Germania, va realiza, în etape, prevederile anexei secrele. Pe de altă parte, oficialități de la Londra, ca de exemplu Maiski, dădeau asigurări că Moscova nu are nici o intenție agresivă în Balcani și că nici Reich-ul nu va amenința țările din această zonă geografică. Într-un mod asemănător s-a exprimat și mareșalul Voroșilov într-o discuție cu generalul Palasse, căruia i-a spus că Uniunea Sovietică „nu are nimic să ceară României”. Atașatul militar francez semnala desele întîlniri ale ministrului bulgar cu conducătorul politicii externe sovietice și reproducea declarațiile repetate ale acestuia că „Von Ribbentrop ar fi lăsat mînă liberă U.R.S.S.-ului, nu numai la Marea Baltică”.

Intențiile oficiale sovietice au fost reafirmate, la 14 octombrie 1939, cu prilejul primirii, într-o audiență de 15 minute, a lui Davidescu de către Kalinin. Șeful statului major sovietic a accentuat atunci că Moscova „dorește, nu numpi să păstreze bune relațiuni de vecinătate cu Țara Românească, dar să le și dezvolte cît mai mult”. Ministrul român sublinia tonul apăsat cu care Kalinin a pronunțat fraza de mai sus. I s-a părut aceasta „o împunsătură” și aprecia că, în momentele actuale, Uniunea Sovietică este „extrem de atentă a-și păstra deschise toate posibilitățile”, în viitor, continua el, „preocuparea ei, în direcțiunea statelor balcanice, va putea lua o formă mai insistentă”.

Davidescu a mai aflat că Ribbentrop îi spusese ambasadorului Italiei la Moscova, Rosso, la 28 septembrie, că statele baltice „vor avea să reintre, de aici încolo, în sfera de influență a Sovietelor”. Totodată, șeful Wilhelmstrasse-ului i-a dat asigurări că Uniunea Sovietică „nu va întreprinde nimic ce ar putea atinge direct interesele României”. Italia, decisă să păstreze neutralitatea față de conflict, nu pierdea din vedere evenimentele, din sud-estul european.

Rapoartele oficiilor diplomatice românești din unele țări nordice făceau constatarea, nu lipsită de interes, că Uniunea Sovietică așteaptă ca Reich-ul să se angajeze, eventual, într-o ofensivă de mare amploare pe frontul de vest „pentru a trece la o a doua etapă de revendicări față de țările ce se găsesc în spațiul ei vital”.

Intențiile eventuale ale Moscovei nelinișteau Departamentul de Stat. Astfel, încă din 12 octombrie 1939, ambasadorul american la Moscova, din însărcinarea președintelui Roosevelt, îi arăta lui Molotov că țara sa „urmărește,cu tot interesul negocierile în curs” (fino-sovietice n.n.). În acest context, diplomatul american spera că guvernul sovietic „nu va formula cereri incompatibile cu independența și integritatea teritorială a României”. Molotov a răspuns „liniștitor”. Un demers identic a fost făcut și de reprezentanții la Moscova ai celor trei țări scandinave.

La sfîrșitul lunii octombrie 1939, corespondentul agenției Associated Press din Budapesta informa oficialitățile de la Washington că „orice acțiune, din partea Rusiei, pentru ocuparea Basarabiei, va găsi România fără apărare.

Departamentul de Stat al S.U.A. a urmărit cu atenție, prin ambasadorul la Moscova, stadiul negocierilor sovieto-turce. În acest sens, rapoartele lui Steinhardt sunt extrem de interesante. La 17 octombrie, el anunța, pe secretarul și subsecretarul de stat, că a avut o convorbire cu Saracioglu. El a aflat că, după prima întîlnire, guvernul sovietic a ridicat și alte chestiuni „care se depărtau de bazele înțelegerii originale”, între acestea, o clauză propusă de Moscova „nu trebuia, în nici un caz, să aducă Uniunea Sovietică în conflict cu Germania” și a încercat să obțină o modificare a unor-articole ale convenției de la'Montreux care ar fi avut ca efect închiderea Dardanelelor pentru flotele oricăror puteri care nu au acces la Marea Neagră.

Problema României, anunța Steinhardt Washingtonul, „a fost ridicată de guvernul sovietic în scopul de a obține asigurări ale neutralității turcești nu numai în eventualitatea că Uniunea Sovietică acaparează Basarabia, dar și în eventualitatea unei încercări a Bulgariei de a obține Dobrogea”. Proiectul sovietic a fost considerat „complet nesatisfăcător” de Saracioglu. Acesta a mărturisit că Ankara, pe parcursul negocierilor, referitor la România, „s-a consultat cu guvernele tritanic și francez” și că „Marea Britanie a luat poziție că nu vor fi obiecții la neutralitatea turcească în eventualitatea unei agresiuni sovietice împotriva României, cu condiția ca statutul prezent al Dardanelelor să rămînă neschimbat”. Mai mult, Saracioglu i-a declarat lui Molotov că țara sa „nu se va opune acțiunii sovietice asupra Basarabiei” deoarece „Turcia și-a formulat obligațiile ei în cadrul Antantei Balcanice, care se refera numai la frontierele dintre statele balcanice, dar că „va veni în ajutorul României” dacă „Bulgaria va încerca să ocupe Dobrogea”.

În finalul telegramei sale, diplomatul american opina că guvernul sovietic „poate acum să fie, într-un fel. mai precaut în abordarea chestiunii Basarabiei și să încerce să obțină acea regiune prin înțelegere cu România, mai degrabă decât cu forța”. Cîteva zile mai târziu, Steinhardt anunța Departamentul de Stat despre ratificarea, de către Prezidiul Sovietului Suprem, a tratatului de prietenie sovieto-german și al frontierelor din 28 octombrie, precum și al protocolului suplimentar din 4 octombrie.

El afirma că ratificarea reafirmă „prietenia validată sovieto-germană”, urmând eșecului negocierilor cu Turcia. Un membru al ambasadei germane de la Moscova considera că eșuarea negocierilor sovieto-turcești s-a datorat „lealității” angajamentelor cu Reich-ul, dar a negat categoric că țara sa a exercitat vreo presiune asupra mersului convorbirilor, afirmînd că Reich-ul „a avut grija să lase chestiunea unei înțelegeri cu Turcia numai în seama guvernului sovietic”.

Prin canalul Londra, diplomația românească a căutat să afle detalii legate de negocierile turco-sovietice de la Moscova. La 9 octombrie, Foreign Office-ul răspundea ministrului acreditat la Atena, M. Palairet, care ceruse amănunte despre modul cum se vede în capitala Angliei o înțelegere turco-sovietică și implicațiile ei asupra României. Ministerul de Externe britanic considera că o atare înțelegere „nu reprezintă o garanție din partea Rusiei de a nu acționa împotriva României”, ci „un evident mijloc de intimidare”. Mai mult, se aprecia că „nu este nici un motiv să ne temem că Turcia ar ajunge la vreo înțelegere cu Uniunea Sovietică asupra României”.

R. Hoare a conferit, la București, cu ministrul de externe Gafencu. Diplomatul britanic i-a mărturisit că în ultima vreme, a observat „începutul unei tendințe care privește Germania ca un contrapunct absolut necesar la creșterea ponderii Rusiei”. EI considera o greșeală să se exagereze „pericolul rusesc”. Conducătorul diplomației Bucureștilor a fost de acord cu această apreciere, dar a sugerat că o „evaluare a poziției” se va putea face după rezultatele vizitei lui Saracioglu la Moscova. La 17 octombrie, R. Hoare era informat de ambasadorul turc la București, că negocierile de la Moscova eșuaseră deoarece Ankara a refuzat să rupă legăturile „cu Franța și Marea Britanic”. În aceeași zi, Foreign Office-ul îl anunța despre noul demers al lui V. V. Tilea, care a întrebat despre stadiul negocierilor din capitala Uniunii Sovietice. Ministrului român i s-a răspuns că se. cunoșteau „foarte puține lucruri despre această problemă”. Tilea era alarmat că, la o eventuală revizuire a convenției de la Montreux, obligațiile Turciei față de Anglia și Franța vor deveni inoperante. Zece zile mai tîrziu, diplomatul român, într-o discuție cu Butler, îi spunea acestuia că Aras, ambasadorul Turciei la Londra, i-a menționat că „orice înțelegere turco-rusă poate rezulta, mai tîrziu, indirect, prin cedarea Basarabiei și închiderea strîmtorilor”.

Convorbirile turco – sovietice de la Moscova au fost urmărite cu atenție și de cercurile ambasadei franceze din capitala Uniunii Sovietice. Ele apreciau că eșecul negocierilor „ar arunca o lumină vie asupra înțelegerii germano-sovietice” și că valoarea acordată de Moscov.a cerințelor Berlinului pare să confirme existența unei „înțelegeri” înttre cele două țări și asupra „atitudinii viitoare comune de urmat în sud-est, în diferite ipoteze”.

Diplomația română a urmărit cu deosebita atenție discuțiile sovieto -turce de la Moscova. Ministrul de externe, Gr. Gafencu, I-a primit pe însărcinatul cu afaceri la București, Kukoliev, și 1-a asigurat că țara sa privește „cu interes și simpatie negocierile” și cu nădejdea că se va ajunge „la o înțelegere temeinică”. El a subliniat că țările riverane de la Marea Neagră doresc „să păstreze între ele raporturi de încredere și de prietenie” și a constatat că, în împrejurările de astăzi, „o apropiere între toate statele balcanice poate fi atît în interesul direct al acestor țări, cît și potrivit cu interesele Marilor Puteri limitrofe”.

Acest fapt, era de părere conducătorul diplomației Bucureștilor, putea împiedica „întinderea războiului în sud-estul Europei” și reprezenta pentru Marile Puteri, îndeosebi pentru Uniunea Sovietică, „o garanție de siguranță”. Gafencu, dorind să cunoască intențiile Moscovei în această direcție, propunea „un schimb de vederi mai activ, pe cale diplomatică directă, cu, guvernul sovietic”.

Din nefericire, propunerile constructive ale diplomației române nu au primit aprobarea cuvenită din partea Moscovei, ceea ce a ieșit în evidență, mai ales, în noile luări de poziție ale oficialilor sovietici, ca și în concentrările de trupe de la granița cu România. V. Molotov declara, la noiembrie 1939, că „vechile noțiuni de agresiune și agresor sunt inaplicabile în noua situație internațională”. Declarația părea să fie prologul unei denunțări a acordurilor în materie. Reîntors de la Berlin, ambasadorul japonez la Moscova, Togo, aprecia că masivele concentrări de trupe sovietice Ia granița cu România „nu urmăresc un obiectiv direct și imediat” și că Uniunea Sovietică „mai degrabă, stă la pîndă, pentru cazul în care România, prin atitudinea ce ar lua, ar putea justifica o acțiune”. Intervenția privea, mai cu seamă, trecerea vasel'or ele război franco-britanice prin strîmtori.

România se arăta neliniștită de efectele colaborării sovieto-germane. Astfel, acțiunea diplomatică concertată a celor două mari puteri a reieșit foarte clar din discursul lui Molotov, care declara ca „este absurd a continua războiul pentru restabilirea Poloniei. Este o crimă a se duce războiul împotriva hitlerismului”. Cu acel prilej, Turcia era „acuzată” că a preferat să-și lege soarta de „democrațiile occidentale” și că a părăsit, astfel, neutralitatea.

În timpul tratativelor de la Riga, șeful delegației sovietice, vice-comisarul pentru marina de război, isakov, a declarat omologului leton că, la terminarea negocierilor cu Finlanda, „se va produce o acțiune sovietică în contra Basarabiei”.

În tot acest timp, în perioada decembrie 1938 – decembrie 1939, România a depus eforturi pentru a se apropia de Uniunea Sovietică. La inițiativele diplomației Bucureștilor, reprezentanții sovietici au comunicat, după mari întîrzieri, că Moscova „nu are nimic de discutat cu România”. Mai mult, neutralitatea României era privită cu răceală de Molotov. Campania susținută din presa sovietică, cu numeroase știri tendențioase, impresiile neplăcute de pe urma convorbirilor cu o serie de personalități de la Moscova au deziluzionat România.

Față de o asemenea situație, România și-a intensificat eforturile pe lingă cancelariile „democrațiilor occidentale”. La 29 decembrie 1939, V. V. Tilea a făcut cunoscut Iui Al. Cadogan comunicatul guvernului român prin care se solicita Angliei ajutor față de o eventuală agresiune sovietică. Reprezentantul României a prezentat informații potrivit cărora, în primăvara anului 1940, Moscova „va ridica problema Basarabiei”. Diplomatul român sugera o asistență engleză în armament și în materii prime pentru fabricile de muniții și afirma că, după cele petrecute Ia Geneva, „problema garanției era practic încheiată”. Secretarul de stat permanent al Foreign Office-ului a replicat că discuțiile de la Paris, referitoare la garanția acordată României, „nu au fost prea concluzive”, și că problema va fi examinată, „în continuare”, de Statul Major General. Tilea a avut, la 3 ianuarie 1940, o întrevedere cu Lordul Halifax, cu care a abordat detaliile ajutorării României în conformitate cu cele prezentate la 29 decembrie. Ministrul român a reconfirmat părerea Bucureștilor potrivit căreia Uniunea Sovietică ar urmări,, o reabilitare, printr-o acțiune, la sud, ca urmare a eșecului suferit în Finlanda” și a declarat că Ankara „nu a arătat niciodată clar ce are (să facă spre a ajuta România).

Paralel cu aceste acțiuni, Bucureștii, interesați în cunoașterea planurilor Moscovei, au căutat să obțină unele clarificări din discuțiile angajate cu diplomații sovielici. Kukoliev, însărcinat cu afacer la București, primit, la 4 ianuarie 1940, de Mihail Stănescu la sediul Ministerului Afacerilor Străine, și-a arătat „surprinderea” că anumite, personalități române și-au manifestat „îngrijorarea în ce privește intențiile Moscovei față de noi”. El a adăugat ca nu a primit nici un fel de instrucțiuni” de a-1 atenționa pe Gafencu asupra „anumitor chestiuni” și că îngrijorarea manifestata Ia București „se datorează, exclusiv propagandei declanșate de Londra și Paris, în scopul de a tulbura relațiile româno-sovietice”. în aceeași zi, Davidescu a fost audiat Ia Moscova de Potemkin, căruia i-a înmînat răspunsul Bucureștilor la nota sovietică din 16 decembrie 1939. El l-a informat pe adjunctul diplomației sovietice despre plecarea din România a fostului președinte polon Mosciski. Potemkin l-a mai rugat pe Davidescu să comunice Bucureștilor dorința Moscovei de a se urgenta tranzitul ofițerilor cehoslovaci.

Diplomația română a căutat să sondeze și atitudinea altor mari puteri în eventualitatea solicitării, de către sovietici, a Basarabiei, în acest scop, Italiei, chiar după eșuarea realizării „blocului balcanic al neutrilor, i s-a acordat o atenție specială. La Roma, a fost trimis în vizită fostul titular al diplomației Bucureștilor, Victor Antonescu. Acolo, el a primit „mesaje încurajatoare” în urma celor două (discuții cu Ciano, ceea ce motiva și tonul ferm al discursului regelui Carol al II-lea de la Chișinău. Cuvintarea suveranului român era difuzată larg și comentată favorabil de presa franceză. V. Antonescu a fost sfăttuit să raporteze că, din punct de vedere italian, era înțelept să se adoppte, cu privire Ia Basarabia, „o poziție fermă” și că, în eventualitatea unei agresiuni, putem conta pe sprijijinul Romei „pe o scară mult mai largă decât cea dată lui Franco”.

Poziția șefului Consultei nu era, însă, aprobată de comentariile presei din Italia. Ministrul la Vatican, N. Petrescu-Gomnen, informa Bucureștii că ziarele italiene subliniau necesitatea unor sacrificii” teritoriale de făcut din partea României: în schimb, atitudinea personalităților și a presei i vaticane era „cu mult mai rezervată” Ministrul și atașatul miljljtar, acreditați la Roma, au fost instruiți să intensifice contactele pentru a afla „proiectele” Moscovei fată de România și poziția Italiei față de eventualitatea unei agresiuni împotriva țării noastre. Bossy l-a primit pe însărcinatul cu afaceri sovietic, care a reclamat „tonul” ziarelor italiene în legătură cu „intențiile” Uniunii Sovietice față de România.

Diplomatul sovietic a subliniat că Moscova nu manifestă nicio „intenție agresivă” contra României și s-a interesat dacă manifestarea de la Chișinău „nu era îndreptată împotriva țarii sale.

Generalul Enno Von Rintelen l-a „asigurat” că „chestiunea
unui atac sovietic contra României e o agitație fără sens” deoarece
niciodată U.R.S.S.-ul „nu va ataca România fără asentimentul Germaniei”. Atașatul militar sovietic, vizitându-l pe Petrescu, i-a confesat ca „manevra italo-ungară nu e altceva decât o iscusită presiune, pentru a ne determina la (concesii teritoriale fată de Budapesta- Moscova), a adăugat el, „va dejuca toate aceste manevre”. Ofițerul sovietic a mai lasat-o sa înțeleagă că „ar fi posibilă încheierea unui pact de neagresiune” între cele două țări. Totuși, Petrescu a rămas circumspect În ceea ce privește sinceritatea „asigurărilor” celor doi atașați militari.

Sondajele românești la Roma urmăreau nu numai o asigurare, din partea Italiei, în chestiunea frontierelor orientale. Cercurile politice djn Bucuiești voiau să capteze bunăvoința Italiei și din alte motive. Astfel, se dorea ca, prin bunele oficii ale Consultei, să se obțină, dacă nu o înțelegere, cel puțin un modus vivendi cu Ungaria.

În acest sens, Tilea a fost informat de colegul iugoslav că ministrul de externe ungar Csâky era de acord cu Ciano că situația internațională nu permitea sa se pună în discuție cererile revizioniste. Ungaria, fără să renunțe la revendicările teritoriale, era „decisă să atace România”, în cazul unei agresiuni dinspre răsărit. Atașatul militar englez, la Budapesta, lt. col. P..Barklay, informa, într-un mod asemănător, Cabinetul. Chiar daca acceptăm ideea că Ciano ar fi intervenit, în convorbirile de la Veneția, pentru a-l pondera pe Csâky în atitudinea sa antiromânească, nu putem, însă, intui pînă unde s-a ajuns cu „identitatea de păreri” dintre cei doi și, mai ales repercusiunile asupra politicii Budapestei față de România.

Într-un asemenea context internațional, a avut loc la Belgrad, intre 2 și 4 februarie 1940, a 8-a sesiune ordinară a Consiliului Permanent al înțelegerii Balcanice, destinată a fi ultima reuniune a acestei organizații antirevizioniste. Hotărîrile acestei sesiuni au vizat, în primul rînd, necesitatea apărării în comun a teritoriilor naționale a celor patru state membre. Apoi, decizia membrilor de a rezista inamicului lor comun, al III-lea Reich. Nici în procesul verbal, nici în comunicatul oficial nu există vreo sugestie privitoare la o colaborare în cazul unui eventual atac sovietic.

Discuțiile miniștrilor de externe, referitoare la Italia, au avut în vedere nonbeligeranța acestei țări, sperîndu-se într-o atragere a ei spre o acțiune antinazistă. Din aceste motive, poziția adoptată de statele Antantei Balcanice față de Italia la Belgrad s-a apreciat favorabil de Londra. A fost salutată dorința României de a avea relații cît mai corecte cu Uniunea Sovietică, pe care Anglia voia să o atragă, ca și pe Italia, spre blocul franco -englez. Tilea comunica, de la Londra, că acolo „am găsit completă identitate de vederi cu punctul nostru de vedere cu privire la Rusia și Italia”. Din însărcinarea lui Gafencu, Davidescu s-a prezentat la Potemkin, la 17 februarie, spre a-i comunica rezultatele conferinței de la Belgrad. Diplomatul sovietic a întrebat dacă s-a discutat extinderea obligațiilor pentru a se garanta totalitatea frontierelor. El a mai chestionat dacă s-a făcut ceva pentru atragerea Bulgariei în alianța balcanică. Alte întrebări s-au referit la politica Angliei, Franței și Germaniei față de sud-estul Europei și la eforturile de a atrage Italia în blocul franco-britanic. La încheierea vizitei, Davidescu a reafirmat dorința Bucureștilor de a consolida raporturile cu Uniunea Sovietică.

În calculele României, atitudinea celorlalte state balcanice aliate față de o eventuală agresiune contra țării noastre a cîntărit mult. Între acestea, Turcia și Iugoslavia jucau un rol important în asigurarea securității României.

Despre poziția Turciei știrile nu păreau liniștitoare. Prin canalul Londra, îndeosebi, s-a putut afla că Ankara nu era pregătită să ni se alăture, deși Gr. Gafencu spera, din plin, realizarea acestui obiectiv. Sir Knatchbull-Hugessen, bazat pe desele contacte cu Saracioglu și Menemencioglu, era sceptic în ce privește realizarea unei asemenea eventualități. Nici eforturile ambasadorului român în capitala Turciei, Vasile Stoica, nu au reușit să modifice opinia inițială a Ankarei referitor la această problemă. Foreign Office-ul considera ca față de o atare situație „nu are” nici un rost sa insistăm”, el socotind că „nu se impune nici o alta acțiune”, în acest sens, a fost îndrumat și reprezentantul diplomatic la Ankara. între timp, Uniunea Sovietică și-a continuat eforturile în a determina Turcia să închidă strîmtorile pentru vasele tuturor beligeranților. Faptul acesta a reieșit și cu prilejul discuției avute la sediul Ministerului turc al Afacerilor Străine de ambasadorul Terentiev cu Saracioglu.

Discuțiile româno – iugoslave de la Vîrșeț, convorbirile reuniunii de la Belgrad și contactele româno-bulgare de la Sofia au reprezentat ultimele încercări ale țărilor din Antanta Balcanica pentru atragerea Bulgariei și Ungariei alături de ele. Datorită politicii revizioniste a |cercurilor conducătoare de la Sofia și Budapesta, încurajate de Germania și Italia, eforturile Bucureștilor și ale guvernelor celorlalte state încadrate în Antanta Balcanică de a stabili raporturi amicale, de bună vecinătate cu țările din sud-estul Europei de a le apăra ființa național – statală și independența au eșua. Aceasta va înrăutăți situația internațională a României din primăvara și vara anului 1940.

Au continuat raporturile de bună vecinătate cu Uniunea Sovietică, mărindu-se numărul de contacte dintre oficialii celor două țări. Ministrul român, Davidescu, l-a văzut pe Potemkin, pe care l-a informat despre refuzul guvernului iugoslav de a permite tranzitul grupului de ofițeri cehoslovaci. El a rugat Bucureștii să intervină pe lînga Ankara pentru realizarea acestei doleanțe. Două zile mai târziu, Davidescu a cerut audiență la Molotov căruia i-a expus dorința guvernului său „de a vedea strîngîndu-se relațiile de bună vecinătate”. În timpul discuțiilor, au fost abordate chestiuni legate de rolul presei din ambele țări în promovarea relațiilor bilaterale. Molotov a promis ca va sprijini numirea unui ministru la București și a pronosticat că raporturile româro-sovie-tice se vor dezvolta „în mod normal”.

Foreign Office-ul a făcut sondaje în legătură cu poziția Germaniei față de o agresiune sovietică asupra României. Din consultarea rapoartelor provenite din mai multe capitale europene reieșea că Reich-ul nu va ajuta România.

După mărturiile însărcinatului cu afaceri englez la Moscova, Le Rougetel, România depunea eforturi serioase pentru normalizarea raporturilor cu Uniunea Sovietică. Între priorități, se detașa numirea unui ministru la București, încheierea unui acord comercial și chiar a unui pact de neagresiune. În ceea ce privește al treilea obiectiv, diplomatul britanic opina că răspunsul sovietic „nu a fost încurajator” Această chestiune, ca și o eventuală vizită a lui Molotov la București, nu erau considerate verosimile de o serie de reprezentanți acreditați la Moscova, între care și ambasadorul turc Haidar. Știrea avea să fie infirmată și de ambasadoarea Kollontay, care avusese o discuție cu ministrul turc la Stockholm. Ea a adăugat că U.R.S.S. „nu a renunțat niciodată Ia Basarabia”. Ministrul Moscovei la Bruxelles împărtășea aceeași părere.

Foarte neliniștit de situația internațională a României se arăta R. Hoare care prevedea o „ofensivă diplomatică” față de București. El era convins că „România este hotărîtă să lupte împotriva Germaniei”, iar regele Carol al II-lea, „mai mult decât îndrăznește să spere”, este „clar de partea noastră”. Diplomatul englez aprecia că guvernul de la București, dacă este ajutat, „va fi mai îndrăzneț” și va face „tot ce poate pentru noi”. El nu omitea avantajele economice și politice dacă Anglia asista România și vedea limpede că „primul flanc al liniei de atac este acum în Carpați, oricît ni s-ar părea de neplăcut”. Hoare nu era foarte convjns că România ar fi în stare să reziste atacurilor germano-sovietice oricît ajutor i-am oferi. Ministrul englez opina, pe bună dreptate, că o retragere a sprijinului oferit, pînă acum, de Italia ar duce la prăbușirea României, „în special după răspunsul nostru la cererea sa de a se extinde garanția față de Basaralia”. Să rememoram că Foreign Office-ul făcuse din acceptul Romei „o condiție a acțiunii noastre pe acest front”. Din discuțiile purtate cu Gafencu, reprezentantul Angliei a tras concluzia ca România mai era neliniștită și de întîlnirea lui Hitler cu Mussolini care ar fi putut avea unele consecințe asupra sud-estului european.

Opiniile oficialilor sovietici din străinătate nelinișteau, în continuare, Bucureștii. Ministrul la Sofia, Lavrentiev, declara reprezentantului unui stat balcanic că țara sa dorește.,mentinerea păcii” dar că Moscova privește chestiunea Basarabiei ca „deschisă”. Uniunea Sovietica nu are, totuși, intenția să ia vreo inițiativă „în împrejurările actuale”.

La 29 martie 1940, Molotov a ținut în Sovietul Suprem un discurs în care, printre altele, a afirmat ca există o „chestiune litigioasă nerezolvata, aceea a Basarabiei”. Șeful diplomației sovietice a readus în discuție cazul Butenko și a precizat ca „România va înțelege că asemenea lucruri nu pot fi tolerate” El a negat că ar exista vreun pact de neagresiune între cele doua țări. Gafencu, neplăcut surprins de această afirmație, a expediat, imediat, o telegrama la Moscova. Ministrul de, externe român aprecia că problema Butenko nu trebuia imputată oficialităților noastre, întrucît acesta își abandonase postul. Conținutul discursului șefului diplomației sovietice a stat și în centrul discuției purtate de Gafencu cu un'diplomat polonez. Acesta din urmă a aflat că Molotov „a inaugurat o nouă perioada de pretenții sovietice” ceea ce agrava situația României.

Ministrul nostru la Moscova a avut mai multe contacte cu Molotov, înainte și după discurs.

Reacția la discursul Iui Molotov în capitalele celorlalte Mari Puteri, ca și țările aliate României a fost, în general, dezaprobatoare.

Secretarul de stat de la Wilhelmstrasse nu credea că partea din expunerea lui Molotov, referitoare la România, ar trăda, Cel puțin în ce privește viitorul apropiat, intențiile ostile la adresa noastră”. În urma cuvîntării lui Molotov, contactele oficialităților române cu diplomații englezi s-au intensificat. Gafencu a avut, în zilele de 29 martie, 2 și 4 aprilie 1940 convorbiri cu R. Hoare; cu aceste ocazii, ministrul de externe a subliniat că „atitudinea ostilă” pe care Uniunea Sovietică o manifesta față de România „ne impune o prudență și mai mare”. La Londra, Florescu, însărcinat cu afaceri, a aflat de la Ph. Nichols, șeful Secției Orientale de la Foreign Office, că Anglia „nu ar avea nimic de cîștigat dacă, fără voia noastră, am fi târâți în conflict”. El constata că după terminarea războiului cu Finlanda, Moscova și Berlinul vor avea, „mai mult ca oricînd, în Balcani, obiective politice diferite și incompatibile între ele”.

Sir R. Hoare a informat, prin mai multe telegrame, Londra despre-modul cum a fost receptată cuvântarea lui Molotov la București. într-una din ele, diplomatul englez sublinia că opinia publică românească „este oarecum liniștită la absența generală a intențiilor războinice” din discurs, dar sunt „unele semne de neliniște. În referirile sale asupra Basarabiei”, în contrast, constata Hoare, presa română „a reacționat neobișnuit de prompt”. Astfel, „Timpul”, într-un articol de fond, din 30 martie, sublinia că „este inexact a se spune că România nu are nici un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică, din moment ce ambele state sunt legate de Protocolul de la Moscova, din februarie 1929, punînd în aplicare Pactul Briand – Kellogg. Într-o altă telegramă, R. Hoare atrăgea atenția Foreign Office-ului asupra „atitudinii necuviincioase” a lui Saracioglu care ar fi afirmat că „cel mai avantajos curs pentru toată lumea ar fi ca România să cedeze Basarabia”. Hoare nu putea ințelege de ce șeful diplomației de la Ankara era „gata să insufle neîncredere în România”, când Turcia îi datora, „mai presus de toate, loialitate”, întîlnindu-se cu Gafencu, la 2 aprilie, am amintit deja această convorbire, R. Hoare a aflat că, pentru România, Uniunea Sovietică „era, în mod sigur, inamicul numărul 1”; el a mărturisit că „nu va fi, spre avantajul nimănui, dacă România va avea aceeași soartă ca Polonia”. Conducătorul diplomației de la București spera că o Antantă Balcanică „reîntărită”, ajutată de forțele militare aliate din răsărit, vor face imposibilă o „acțiune decisivă” a Uniunii Sovietice și estul Europei.

Diplomatul a dezaprobat atitudinea presei italiene care, după opinia sa, ar fi dus Ia încordarea raporturilor româno-sovietice. „ Rău facem, a spus el, că pe apropiem de Italia, prea îndepărtată geograficește de noi; ea nu ne-ar putea fi de nici un folos în cazul improbabil al unui atac rusesc ci, dimpotrivă, „s-ar grăbi, în acea eventualitate, a sfătui pe unguri și bulgari să ocupe teritorii românești la care râvnesc și a căror posesiune definitivă, diplomația italiană s-ar fi angajat să le-o dobândească la pacea generală”. Considerînd o atare politică „înșelătoare”, Helfant sugera „o lămurire definitivă și amicală a raporturilor” cu Moscova, el considera că România este victima „intrigilor” Aliaților și ale Italiei, care interpretează manifestările Iui Molotov „ca o provocare”, deși ar fi numai „o invitație la vals”.

Un Buletin informativ al Serviciului Secret Intern, din 1 aprilie 1940, aprecia discursul lui Molotov drept un „avertisment” dat vecinilor din sud de a nu se lăsa „atrași într-o acțiune dușmănoasă față de Soviete”.

Trecînd la analiza discursului lui Molotov, ambasadorul englez a constatat ca atitudinea Uniunii Sovietice, în cazul când Aliații nu vor ști să se impună prin energia lor, „poate lua o întorsătură dițavorabilă tuturor”. Dintre țările din sud-cstul Europei, „numai România și Turcia înseamnă un spor real la politica franco-britanică”.

Oficialitățile turce au făcut și ele aprecieri la adresa cuvîntări: șefului diplomației sovietice. Dacă pentru ambasadorul turc la Moscova, discursul fusese „moderat și semnificativ”, Saracioglu vedea în atitudinea sovietică, în problema Basarabiei, o repetare a poziției din septembrie 1939. El credea că, deocamdată, interesele Moscovei „nu sunt războinice”. Ministrul turc de externe a fost invitat, la 12 aprilie 1940, de ambasadorul sovietic care 1-a chestionat În legătură cu „impresia” produsă asupra României de ultimul discurs al lui Molotov. Aceeași întrebare i-a fost adresată de ambasadorul german la Ankara, Franz Von Papen, lui Stoica. Trimisul Reich-ului 1-a „asigurat” că Moscova va respecta pacea cu Bucureștii, deoarece „nu trebuie să ne temem de nici o agresiune, sub nici un motiv, cît nu vin Aliații în Balcani”. Guvernul sovietic, a încheiat Papen, ține deplin seama de sfaturile amicale ale Germaniei”.

Asigurări „liniștitoare” au fost date și de ambasadorul sovietic, Lavrentiev, într-o convorbire cu adjunctul ministrului de externe iugoslav; s-a mai aflat ca Bulgaria ar fi fost îndrumată „a-și orândui litigiile cui România pe calea unei înțelegeri directe”.

Guvernul maghiar a fost și el satisfăcut de discursul șefului diplomației sovietice. Guvernul de la Budapesta, dorind să stabilească „care sunt adevăratele raporturi politice între România și Uniunea Sovietică, era neliniștit de apropierea româno-italiană care ar fi produs „o perturbare în planurile revizioniste maghiare”. Exista credința că problema revizionistă magaiară va fi soluționattă, într-un sens favorabil tezei susținute de Budapesta, ca o consecință a conflictului armat european.

În preajma și după 29 martie 1940, s-a observat masarea a numeroase trupe sovietice la granița cu România, precum, și intensificarea operațiunilor de fortificare și îmbunătățire a comunicațiilor, intențiile Moscovei păreau a nu mai fi un secret. La începutul lunii aprilie, s-au înmulțit incidentele de frontieră sovietice la granița cu România, ceea ce l-a determinat pe ministrul Davidescu să prezinte mai multe note Comisariatului pentru Afacerile Străine.

Informațiile provenite de la Moscova erau alarmante. Atașatul militar al Franței, generalul Palasse, îi comunica secretarului de legație, Mircea Popescu, că Reich-ul și Uniunea Sovietică par să pregătească „un atac concentric contra României”, în scopul acaparării izvoarelor de petrol și a Basarabiei.

Numirea unui nou ministru adjunct al afacerilor străine, în persoana lui Dekanozov, nu a rămas fără ecou la Legația română din Moscova. Primit de acesta, Davidescu transmitea Bucureștilor că a întîlnit o personalitate „binevoitoare”. Diplomatul a angajat discuții și în problema incidentelor de graniță și a transmis la București că nu trebuie pierdut nici un moment din vedere că asemenea „incidente, imaginare sau reale”, au prefațat, în vremea din urmă, „evenimente serioase”.

Consulul american la Moscova, Ward, a. observat intense pregătiri militare sovietice, în drumul său spre Lwow, și a aflat că ofițerii localnici se pregătesc pentru „eliberarea Basarabiei”.

Gafencu nu și-a ascuns îngrijorarea față de situația internațională gravă a României. După invadarea Norvegiei și a Danemarcei, el a conferit cu un diplomat străin căruia i-a mărturisit convingerea sa după care „conceptul de putere neutră a încetat să mai existe”. Acțiunea Germaniei în nord, constata șeful diplomației Bucureștilor, a „deteriorat” situația României. Dezamăgirea ministrului român de externe s-a amplificat la știrile provenite de la Ankara.

În seara zilei de 10 aprilie, Davidescu a fost chemat de Molotov, care i-a arătat că „incidentele” de frontieră „depășeau orice limită”. Ministrul sovietic a arătat necesitatea evitării unor asemenea situații deoarece „nimic bun nu poate rezulta din ele”. Davidescu a reafirmat hotărârea Bucureștilor de a asigura, în continuare, „raporturi amicale și de nună vecinătate cu U.R.S.S.” și a arătat că va comunica României cele discutate la Kremlin. Guvernul român a revenit și, la 14 aprilie, s-a comunicat Iui Dekanozov că, după efectuarea unor cercetări, Moscova va primi opiniile sale. Acest final al articolului Davidescu 1-a prezentat ambasadorului german, Schulenburg, care i-a subliniat, de trei ori, că atitudinea Uniunii Sovietice este „defensivă”. Cu cîteva ore mai înainte ca ministrul român să îi cheme la Kremlin, trimisul Reich-ului purtase o discuție cu Molotov.

Foreign Office-ul a convocat, între 8 și 11 aprilie 1940, pe conducătorii misiunilor din țările Europei de sud-est și a luat în discuție, printre altele, strategia generală față de România. Principalul punct de pe ordinea de zi îl constituia posibilitatea extinderii garanției față de România În cazul unui atac din est. Consfătuirea urma să supună Statului Major general concluziile sale, anume că Londra „va acorda ajutor României, după posibilități, dar că pradul și caracterul ajutorului lor vor depinde de atitudinea Turciei, Italiei și Bulgariei”. La 15 aprilie 1940, Kukoliev, chemat de Gafencu, I-a întrebat pe șeful diplomației României dacă este la curent cu hotărîrea de la Londra. Kukoliev s-a arătat, îndeosebi, interesat de atitudinea României față de noua politică britanica. Gafencu a răspuns că nu cunoaște nimic deoarece R. Hoare nu s-a întors încă la post, dar că România nu va consimți niciodată să fie instrumentul unui grup de puteri împotriva altuia. „O Românie neatîr-nată și puternică, a încheiat ministrul de externe, este cea mai bună chezășie de pace și siguranță pentru toate statele vecine”.

Ocuparea Olandei și a Belgiei au cauzat transmitea R. Hoare Londrei o diminuare a voinței României de a rezista presiunii germane, într-un asemenea context, însărcinatul cu afaceri britanic la București făcea asigurări, fără Un suport serios, că țara sa se consideră legată de România prin declarația de garanție din aprilie 1939 și că, deci, ar veni în ajutor în cazul unei agresiuni sovietice.

Situația României s-a agravat considerabil odată cu concentrarea la granițele sale a numeroase trupe sovietice. Erau, astfel, pulverizate asigurările „liniștitoarea” oferite de oficialitățile de la Moscova sau prin interpuși, cum a fost cazul lui Schulenburg ; după aprecierea atașamentului militar român la Berlin, la granița română se aflau atunci între 45 divizii sovietice. La 22 mai 1940, o circulară, semnata Gafencu, a fost trimisă oficiilor diplomatice din străinătate. În document, se menționa că, „ținând seama de concentrările de trupe din Ungaria și de unele deplasări spre sud ale armatelor sovietice, guvernul român a hotărît, drept măsură de pregătire și prevedere, să întărească efectivele unităților ce se află la hotare. Măsura avea un caracter temporar și nu constituia o mobilizare generală. Ministrul de externe român a purtat, din nou, discuții cu Kukoliev, care „a asigurat” România de intențiile pașnice ale țării sale. În afară de. Schulenburg, care primind instrucțiuni să se intereseze de caracterul măsurilor militare sovietice s-a întîlnit cu Molotov, ambasadorul american la Moscova, Steinhardt, s-a oferit să ne ajute pentru obținerea unor „informații suplimentare”.

R. Hoare a continuat și el contactele cu oamenii politici români. Gh. Tătărescu i-a arătat lui Hoare că Moscova, tulburată de „consolidarea poziției Germaniei în Europa”, va cere „Basarabia și Bucovina, independent de dorințele ei”. Omul politic era informat de o „anumită mișcare în rîndul minorității germane” din România și tulburat de prezența, în vecinătatea frontierei, a 70 – 80 de divizii germane și sovietice. Dacă la acestea se adăugau trupele ungare și bulgare, România, aprecia Tătărescu, „era amenințată, nici mai mult nici mai puțin, de 10 de divizii”. Șeful guvernului de la București „nu știa ce se va întîmpla”, dacă această „forță s-ar declanșa asupra României” și era convins că, în nici un caz, „el nu se va preda, dar nici nu va sprijini niște speranțe deșarte”.

Tătărescu nu a fost convins de „argumentele” lui Hoare în.legătură cu „grija” Reich-ului pentru petrolul românesc. O „explicație” dată Berlinului, că un avans ar însemna distrugerea bazelor petrolifere, sugerată de ministrul englez, că ar putea opri Uniunea Sovietică „de la orice atac” a fost apreciată exagerată de Tătărescu. Șeful guvernului i-a mărturisit că experții români în inginerie petroliferă, împreună cu ministrul de externe Gigurtu, au stabilit că producția ar putea fi reluată după aproximativ două luni de la distrugere, în finalul telegramei, Hoare vorbea de „impresia defavorabilă” asupra situației internaționale a României. Această chestiune o vom găsi și într-o telegramă expediată, la 5 iunie 1940, la Ankara în care Gigurtu sublinia că „politica Uniunii Sovietice este marele punct de întrebare care ne îngrijorează” și că „întreaga noastră acțiune politică este influențată de această enigmă”.

Davidescu a fost invitat, la 11 iunie, de Dekânozov pentru a fi informat despre persoana noului ministru sovietic la București, Lavrentiev. A doua zi, regele Carol al II-lea și-a dat agrementul pentru noul oficial sovietic, care fusese mai înainte acreditat la Sofia. Credem că numirea lui Lavrentiev a urmărit să anestezieze vigilența românească în legătură cu planurile sovietice privind Basarabia.

Intrarea Italiei în război, lipsa de încredere în angajamentele aliaților balcanici, în speță Turcia, au zdruncinat opinia publică românească. Față de o atare situație, România ținea la menținerea „bunelor relații” cu Germania, dar unele cercuri politice oscilau spre „o reapropiere de Uniunea Sovietică”, ca o alternativă la „dominația totală” din partea Reich-ului. Informațiile provenite din capitala Angliei nu aveau darul să liniștească România. Dimancescu transmitea că „Uniunea Sovietică nu a renunțat la Basarabia”. Această știre se suprapunea peste o parte a discuției dintre ministrul de externe sovietic, Molotov și Sir S. Cripps, noul ambasador englez, cu care prilej primul afirmase că U.R.S.S. „avea un interes special în România”.

La 17 iunie 1940, Romalo, ministrul la Berlin, a fost primit la Auswar-tiges Arat de subsecretarul de stat Woerman, care l-a asigurat că Uniunea Sovietică „nu ar pregăti nici o acțiune asupra. Basarabiei”. Două zile mai tîrziu, ministrul englez la Helsinki, Vereker, informa Foreign Office-ul că în presa finlandeză, după surse germane, au apărut informații privind intenția guvernului sovietic „de a discuta chestiunea Basarabiei”. Halifax 1-a întrebat, la 25 iunie 1940 pe Tilea dacă aveau, deja, loc negocieri politice privind „un aranjament la Basarabia. Din convorbire a reieșit că diplomatul de la Londra mu deținea informații în legătură cu așa-zisele negocieri româno-sovietice.

Ministrul român de la Moscova a primit instrucțiuni, în ziua de 26 iunie, să facă un demers amical în această chestiune. Bucureștii constatau că „asemenea pregătiri militare aruncă o umbră” asupra raporturilor bilaterale cu Sovietele, „tocmai în momentul când dorim să adîncim legături de prietenie cît mai temeinice cu dânsa”, Gigurtu anunța pe diplomat că va aduce la cunoștință aprecierile guvernului român și noului ministru sovietic, care urma să-și prezinte scrisorile de acreditare la 28 iunie. Șeful guvernului cerea lui Davidescu să-l vadă pe ambasadorul Reich-ului căruia să-i comunice că, „în cercurile militare românești, situația este considerată ca foarte serioasă, căci nimeni nu-și poate, explica prezența a 24 divizii sovietice la granițele noastre și nici pregătirea efectuată pe teren de aceste trupe”. În finalul telegramei sale, Gigurtu aprecia că asemenea pregătiri nu se fac „decât în ajunul unor operații ofensive”.

În seara zilei de 26 iunie, la orele 22, Molotov i-a înmânat, la Kremlin, ministrului Davidescu nota ultimativă privind cedarea. Basarabiei și a Bucovinei de Nord. Șeful diplomației sovietice a spus că l-a chemat pe ministru „într-o chestiune de importanță principală pentru dezvoltarea relațiilor sovieto-române”. A expus, apoi, „drepturile noastre istorice, etnice și politice” care au format „temelia Unirii Basarabiei cu România”, și a subliniat că actul din martie 1918 „a fost un act al majorității populației basarabene, a cărui voință s-a exprimat în Hotărârea Sfatului Țării”.

Diplomatul a contestat faptul că România „ar fi profitat de slăbiciunea militară” a Rusiei Sovietice în 1918 și a combătut presa germană. Basarabia și Nordul Bucovinei au fosl cedate Rusiei publicat la 29 iunie. În „Volkischer Beobachter”, consemna că revenirea Basarabiei la Uniunea Sovietică „era de așteptat în curbul noii ordini a Eurcpei”. România era acuzată că a acceptat garanțiile engleze care nu au fost „în interesul, bineînțeles, al țării”. În finalul articolului, se scrie că Anglia „nu a avut niciodată interesul de a risca ceva pentru România” și că politica Bucureștilor era „a ocaziilor pierdute, nehotărîtă și inspirată din concepții depășite asupra raportului de forțe din Europa”.

Aceleași sfaturi de a ceda ș-au primit și de la Roma, unde se considera ca este de un „interes european esențial ca România să evite un conflict armat cu U.R.S.S.”. Guvernele aliate din cadrul înțelegerii Balcanice au fost anunțate, din primul moment, despre textul ultimatumului. Declarațiile guvernului turc de a-și îndeplini obligațiile asumate prin pactul balcanic ne-au fost, și de astă dată confirmate. Grecia a adoptat o poziție similară cu aceea a Turciei, Atena păstrând un contact strâns cu Ankara. Iugoslavia a părut preocupată, mai întâi, de evitarea unui conflict armat și a insistat, la Budapesta și la Tokio, în vederea unei atitudini liniștite din partea celor două guverne. Cei trei aliați balcanici au sfătuit România să cedeze.

Presa din cele trei țări a abordat raporturile româno – sovietice din perioada notelor ultimative. Ziarele din Atena comentau știrea potrivit căreia unele cercuri politice londoneze opinau că Uniunea Sovietică n-ar fi pășit la nici un act dacă nu avea mai dinainte stabilit un plan de înțelegere cu guvernul din Berlin. Aceleași păreri găsim și în presa turcă. Cu toate acestea, unele ziare din această zonă credeau că problema Basarabiei „nu a adus surprize neplăcute în Balcani”. Ultimatumul sovietic a avut repercusiuni asupra atitudinii Bulgariei și a Ungariei, țări care revendicau părți din teritoriul național românesc. Guvernul sovietic a cerut lui Popov să promită, în mod categoric, că, în caz de conflict româno-sovietic, Bulgaria va păstra neutralitatea. Secretarul general al Ministerului Afacerilor Externe bulgar a făcut reprezentantului României de la Sofia, Filotti, o declarație în acest sens. Cabinetul bulgar s-a întrunit, la 28 iunie, într-o ședință extraordinară. Popov a avut întrevederi cu miniștrii Germaniei, Ungariei și Italiei acreditați la Sofia.

În urma celor două Consilii de Coroană și a sfaturilor aliaților din înțelegerea Balcanică, România a hotărît evacuarea Basarabiei și ducerea rezistenței pe Prut ; s-a convenit cu guvernul sovietic ca, în cursul zilei de 28 iunie, să fie predate orașele Cernăuți, Chișinău și Cetatea Albă.

Ministrul de externe român credea că o comisie mixtă, prevăzuta la punctul cinci al condițiilor, ar putea discuta și rezolva această chestiune. Într-adevăr, Comisia de la Odessa a funcționat în perioada 28 iunie – 31 octombrie 1940. Ajunsă la Odessa, la 29 iunie, ea a cerut prelungirea termenului de evacuare, a protestat contra înaintării rapide a sovieticilor și a cerut oprirea acestora pe linia atinsă.

La 30 iunie, orele 12, Comisia a propus un plan de evacuare care să lase o etapă de marș între cele două armate, a stăruit să se lase liberă plecarea trenurilor cu refugiați, a cerut insistent ca trupele sovietice să nu stânjenească retragerea armatelor române. Comisia a reușit să repatrieze 13 750 persoane, între care aproape totalitatea ofițerilor, și a obținut aprobarea pentru repatrierea tuturor persoanelor cerute pe tabelul delegației noastre.

La 29 iunie după amiază, Davidescu l-a văzut pe Molotov căruia i-a făcut cunoscut că „evacuarea sectoarelor cedate de trupele române nu se poate face într-un ritm atît de rapid cum este înaintarea trupelor motorizate sovietice”. Molotov a răspuns că:

1) aprobă prelungirea termenului de ajungere pe noua frontieră pînă la 3 iulie, ora 13 (ora Moscovei) ;

2) că va da dispoziție imediat ca :

a) trupele sovietice să respecte ritmul mișcării ;

b) sa pună în libertate pe toți cei opriți ;

c) să ordonă cercetări pentru cazurile semnalate.

Două chestiuni au ieșit în evidență în primele zile de la predarea ultimatumului. Prima s-a referit la ritmul rapid al mișcării trupelor sovietice care la 30 iunie au ajuns cu elementele motorizate chiar pe Prut. Ordinele Marelui Stat Major de la București subliniau că, „ori de câte ori unitățile sovietice depășesc ritmul ordonat al evacuării, să se pfotesteze și să se arate că, nefiind în stare de război, am convenit ca acest operațiuni să se facă pe cale pașnică, nu prin acte de ostilitate”. Datorită înaintării prea rapide a trupelor sovietice și a nerespectării pe zi a planului stabilit de Comandamentul Român, s-a ajuns pe Prut: linia de fund a Moldovei la 29 și 30 iuine, în loc de 3 iulie 1940, ora 13, trupele sovietice au adoptat o atitudine ostilă concretizată prin deschiderea focului, luarea de prizonieri (ofițeri trupă), dezarmarea trupelor, capturarea de material de război (în valoare de 2 750 900 803 lei), sechestrarea trenurilor de evacuare. O a doua problemă a avut în vedere depășirea cadrului teritorial fixat pe harta care însoțea nota ultimativă la frontiera la est de Mamornița.

Davidescu anunța Bucureștii că s-ar putea face un demers la Berlin arătîndu-se că „nu e vorba nici de Basarabia, nici de Bucovina, ci de un teritoriu din Vechiul Regat. Ministrul român de la Moscova a prezentat lui Molotov faptul că imprecizia frazei „în regiunea Herța, din prima nota sovietică”, „agravează considerabil situația, dat fiindcă trupele sovietice au înaintat adînc în teritoriul Vechiului Regat al României”. El a reamintit șefului diplomației sovietice că, în noaptea de 26 iunie, a cerut „o descriere detaliată a liniei în această regiune"'. Davidescu a rugat „să se reexamineze chestiunea” și „să consimtă la rectificarea liniei Ja est de Mamornița”. Molotov a replicat că problema va fi în atenția Comisiei de la Odessa, dar că rezolvarea ei „i se pare dificilă”. Schulenburg cunoștea și el situația, dar nu a putut face un demers fără a avea instrucțiuni de la guvernul său.

Informat, guvernul de la Berlin a fost de acord cu nemulțumirea României. Davidescu a încercat, pentru rezolvarea acestei chestiuni, o audiență la Stalin, dar i s-a spus că acesta era „extrem de ocupat”. La următoarea întâlnire, Dekanozov i-a comunicat că guvernul sovietic nu consimte la o schimbare a liniei „acceptate” în Bucovina. Din nou, pavidescu i-a dovedit că linia este departe de a fi acceptată.

Am lăsat la urmă atitudinea Angliei față de notele ultimative sovietice din iunie 1940. Semnatară a Protocolului de la Paris, din 28 octombrie 1920, care recunoaște Unirea Basarabiei cu România, Anglia avea și obligații pe care trebuia să le onoreze. În perioada anterioară cedării, Foreign Of/ice-ul, în pofida eforturilor repetate ale Bucureștilor de a acorda o clauză sovietică la garanțiile din aprilie 1939, a refuzat sau a pus condiții care, în perspectivă, le-a anulat orice valoare practică.

La 27 iunie 1940, ministrul Angliei la București a comunicat Foreign Office-ului detalii asupra ultimatumului sovietic. Cît privește răspunsul guvernului român, R. Hoare l-a caracterizat „conciliator în ton” deși, în nici un caz, „o acceptare deplină”. Diplomatul britanic nu excludea posibilitatea ca, din cauza comunicațiilor telefonice defectuoase, acesta sa nu a jungă în timp la Moscova.

A doua zi, V. V. Tilea s-a prezentat la Foreign Office și a specificat că răspunsul României „a fost scurt”, sugerînd „dorința de a discuta propunerile.sovietice”. Ministrul a apreciat că, în final, Bucureștii „au cedat la forță”, în condițiile în care guvernele consultate anterior au recomandat „o înțelegere pașnică”; el și-a exprimat temerea ca România să nu aibă aceeași soartă ca Polonia, dar „în sens invers, invadată de sovietici, mai întîi, și de germani, în urmă”. A rugat ca presa engleză să reflecte adevărul în legătură cu pierderile teritoriale ale României care, după opinia sa, trebuie privite de scurta durată și nerecunoscute pe plan internațional.

Amputările teritoriale din iunie 1940 au avut două urmări esențiale. Prima se referă la efectele de ordin economic; s-a dezorganizat economia națională prin provocarea unor mari daune în ceea ce privește resursele naturale, instalațiile, capitalurile investite, forța de muncă, producția industrială și agricolă, productivitatea muncii, asigurarea desfacerii mărfurilor, perturbarea proceselor de producție, satisfacerea necesităților materiale ale organizării apărării naționale.

Astfel, a slăbit considerabil capacitatea de apărare a teritoriului național românesc. în al doilea rînd, precedentul sovietic a întărit convingerea oficialităților maghiare și bulgare, sprijinite de Germania, Italia și Uniunea Sovietică, că vor realiza, într-un mod asemănător, împlinirea planurilor revizioniste prin ocuparea unor părți importante din teritoriul național românesc. În perspectivă, întreaga evoluție politică a României de după 26 iunie 1940 este legată de răpirea Basarabiei și a Bucovinei de Nord care a aruncat țara, înainte ca ea să fie antrenată în război, printre victime și nu în rîndul vinovaților.

Dacă în anii 1934 – 1938, Oficiul Rosenberg a considerat că, intervenind în politica internă a Bucureștilor, România se va apropia de Reich, planul părea fantezist, în perioada următoare, s-a acceptat ideea lui Hitler că relațiile între cele două țări trebuiau să devină de la sine tot mai strînse și în domeniul politic, ca urmare a legăturilor economice și a creșterii puterii germane în Europa. Această „recomandare” s-a împletit, în prima fază a conflagrației, cu necesitățile economiei de război și strategice pentru Reich de a păstra, în orice condiții, liniștea în Europa de sud-est. Pe de altă parte, guvernul de la București a continuat să-și afirme politica sa externă tradițională, conform căreia sprijinul, din punct de vedere politic pe Anglia și Franța, mergea mină în mînă cu legăturile economice cu Germania și securitatea militară față de Uniunea Sovietică.

După victoria germană în vest și încheierea acordului petrolier din 27 mai, jocurile păreau făcute; la 28 mai, guvernul Tătărescu declara dorința sa de colaborare prietenească cu Reichul.

Evenimentele care s-au precipitat, din iunie pînă îp septembrie 1940, nu fac decîl să confirme această aserțiune. Cedarea forțată a Basarabiei și a nordului Bucovinei a făcut ca România să se apropie și mai mult de Reich, două fiind motivele acestei opțiuni. Primul, s-a datorat faptului că Anglia și Franța au încetat de a mai fi factori ai politicii militare în Europa de sud-est. AI doilea, din punct de vedere românesc, a avut în vedere evitarea unor „noi surprize” ale politicii Moscovei.

Situația reală era cu mult mai complexă: În perioada noiembrie 1938 – mai 1940, Reichul a încurajat politica revizionistă a Ungariei si a Bulgariei, în scopul utilizării acestora ca instrument de presiune. Evenimentele care s-au produs, însă, la finele lui iunie 1940 au scăpat, oarecum, de sub controlul Germaniei. În altă perspectivă, ele au adus avantaje certe Germaniei, dar nu fără a crea situații totalmente noi atît pe planul politicii românești, cît și a celei internaționale, ipostaze nescontate și, într-o oarecare măsură, nedorite atunci de Berlin. La „recomandarea” Germaniei, Bucureștii trebuiau să deschidă negocieri.

Secțiunea 2

Anglia și Franța și izbucnirea războiului la 15 septembrie 1939

Declarând război Germaniei pe 3 septembrie 1939, Franța intră într-o situație pe care a încercat să o evite din toate puterile. „Generația focului”, care guvernează țara între cele două războaie, vrea cu orice preț să împiedice reeditarea abominabilului masacru din 1914-1918. Divizată în ce privește modalitățile ce ar putea asigura cel mai bine menținerea păcii, între cei ce gândesc că este preferabil a încerca cu blândețe o „domolire” a lui Hitler și cei ce preconizează o politică fermă față de acesta, ea este totuși unanimă în a dori să evite conflictul.

Dezmembrarea a ceea ce rămăsese din Cehoslovacia în martie 1939 constrânge guvernul francez prezidat de radicalul Edouard Daladier că este în zadar să negociezi cu Hitler. Urmând Marea Britanie, Franța acordă garanția sa frontierelor statelor amenințate de dictaturile fasciste: Grecia, România, Polonia (aprilie 1939). Intrarea germanilor în Polonia va provoca declarația de război făcută Germaniei de Marea Britanie, apoi de Franța. însă, în multe privințe, această decizie nu este decât o ultimă încercare de a salva pacea demonstrându-i lui Hitler că țările democrate nu mai au de gând să cedeze.

Într-adevăr, Franța a declarat războiul, însă ea nu îl și face. Din septembrie 1939 în mai 1940 este vorba despre „războiul ciudat”, războiul fără lupte. în timp ce Germania strivește Polonia în mai puțin de o lună, francezii, după o scurtă incursiune în regiunea Saar, se retrag în spatele fortificațiilor „liniei Maginot”. Tactica statului major francez constă în a evita pierderile de vieți generate de atacurile ucigătoare și a practica defensiva așteptând ca efortul de război britanic să dea roade și ca ajutorul Statelor Unite să permită victoria aliată.

Însă această alegere a unei politici de așteptare nu este lipsită de efecte redutabile, o dată ce războiul este declarat, dar nu și început:

– va duce la demoralizarea soldaților de pe front. Pentru a le face așteptarea mai puțin penibilă se plantează trandafiri de-a lungul liniei Maginot, se organizează turnee ale vedetelor de music-hall, se distribuie mingi de fotbal și vin cald;

– va stimula un curent pacifist, care consideră că, ostilitățile nefiind începute, mai este posibilă pacea.

Acest pacifism își găsește adepți la stânga printre sindicaliștii din CGT, conduși de secretarul lor Rene Belin, și numeroase cadre din diferite sindicate (în special învățătorii), printre socialiștii ce-1 urmează pe secretarul general al SF10, Paul Faure. La dreapta, el găsește sprijin printre admiratori ai fascismului ca ziariștii de la Je Suiș Partout, în cercurile de afaceri partizane ale unei apropieri de Germania, în rândurile multor conducători ai asociațiilor Foștilor Combatanți, câștigați de ideea unei înțelegeri cu adversarul de ieri. în septembrie 1939, tabăra pacifistă primește un ajutor capital o dată cu virajul luat de partidul comunist francez. Aflat în fruntea mișcării antifasciste între 1934 și 1939, acest partid face o întoarcere cu 180 de grade după semnarea pactului germano-sovietic din august 1939.

De aici înainte, el va prezenta războiul ca fiind un conflict între puterile imperialiste, care nu-i privește pe proletari, și va preconiza semnarea păcii. în timp ce secretarul său general Maurice Thorez renunță la unitatea partidului de dragul Moscovei, partidul va fi dizolvat de guvernul Daladier după intrarea trupelor sovietice în Polonia, pe 17 septembrie 1939, iar numeroși parlamentari vor fi arestați pentru complicitate cu inamicul după adresarea unei scrisori către președintele Camerei, pentru a-i cere să ia în considerație ofertele de pace ale lui Hitler. Cuprins de o gravă criză, marcat de numeroasele demisii, partidul comunist intră în clandestinitate. însă tabăra pacifistă rămâne foarte puternică chiar la vârful piramidei puterii. în Cameră, patruzeci de deputați de această tendință se reunesc cu regularitate și pot conta chiar în sânul guvernului pe sprijinul unor personalități ca ministrul de externe, Georges Bonnet sau cel al lucrărilor publice, Anatole de Monzie.

Această absență a unei unități morale și a unei „uniuni sacre” comparabile aceleia din 1914 explică continuarea luptelor politice. Intrigile partidelor continuă: socialiștii și reprezentanții dreptei se coalizează pentru a obține în martie 1940 căderea guvernului radicalului Daladier, acuzat de pasivitate în conflict. Investit cu o majoritate de un vot (încă nu este foarte sigură corectitudinea votării), succesorul său, moderatul Paul Reynaud, se prezintă drept noul Clemenceau decis să conducă războiul fără a da dovadă de slăbiciune. însă în timp ce acesta caută un front unde să atace (Finlanda, Caucaz), el trebuie să facă față manevrelor radicalilor, care ar dori să-l răstoarne de la putere pentru a-1 instala pe liderul lor, Daladier. Pe 9 mai 1940 el prezintă președintelui Republicii o demisie pe care o va retrage precipitat a doua zi, în timp ce germanii puneau capăt „războiului ciudat”, atacând spre Vest.

Operațiunile militare vor duce la o dramatică prăbușire a Franței. Pe 10 mai 1940, germanii atacă Belgia și Olanda. În virtutea planurilor elaborate de statul major, grosul trupelor franceze se deplasează spre Nord pentru a se așeza în fața adversarului, estimând că nu există nici un pericol în Sud ca urmare a protecției constituite de linia Maginot și de pădurea Ardenilor, pe care mareșalul Petain o declară „impenetrabilă pentru tancuri”. Or, pe 13 mai, Panzerdivisionen ale generalului Guderian traversează Ardenii, cuceresc Sedanul, apoi, având în urma lor trupe motorizate efectuează o întoarcere uriașă, căzând în spatele armatei franceze, atingând pe 20 mai Abbeville și estuarul Somme. între Abbeville și frontiera Olandei, Aliații (englezi, francezi, belgiei) sunt prinși într-o gigantică „pungă” pe care germanii o vor strânge puțin câte puțin în jurul lui Dunkerque. Grosul corpului expediționar englez și 130 000 de francezi sunt îmbarcați în cea mai mare grabă în condiții de totală improvizație, sub focul raidurilor aeriene germane. După ocuparea Dunkerque-ului, pe 4 iunie, germanii invadează sudul și estul țării, cucerind fără dificultăți o țară dezorganizată, în ciuda unor lupte eroice, însă sporadice și fără efect asupra rezultatului final. Milioane de refugiați, fugind spre Sudul Franței pentru a scăpa din calea înaintării germanilor încurcă circulația pe șosele și acest exod mărește dezordinea, terminând prin a transforma în debandadă înfrângerea militară. La jumătatea lui iunie, „bătălia Franței” este pierdută de francezi.

Cum se explică acest dezastru militar nu se știe. Argumentul, avansat de mareșalul Petain, al unei inferiorități a Franței în material, explicată de lipsa de prevedere a guvernului Frontului popular, valurile de greve din 1936-1938 și faptul că spiritul de distracție și revendicativ a învins spiritul de sacrificiu și simțul datoriei, nu mai este reținut astăzi de istorici. Mai întâi, pentru că guvernul Frontului popular a autorizat un efort de înarmare spectaculos, tranșând cu laxismul în materie al predecesorilor săi, apoi pentru că toate studiile comparative ale mijloacelor materiale germane și aliate ajung la concluzii mult mai nuanțate decât cele afirmate de guvernul de la Vichy. în ciuda caracterului foarte aleatoriu al statisticilor, se pare că Franța dispunea de mai multe tancuri și automitraliere decât Germania (respectiv 3 600 și 800 față de 2 800 și 800), că artileria sa o egala pe cea a Germaniei (mai puțin în ce privește piesele grele) și că, chiar și în domeniul aviației, unde inferioritatea sa a fost multă vreme subliniată, dacă nu luăm în considerare decât avioanele de vânătoare și de bombardament și nu și pe acelea de transport, recunoaștere și observare, am ajunge, conform istoricului Henri Michel (Războiul ciudat, Hachette, 1971) la rezultatele din tabel.

Comparația efectivelor nu atestă nici ea o superioritate zdrobitoare a Germaniei. Celor 139 de divizii de care dispune Hitler în septembrie 1939 li se opun 92 de divizii franceze (ele vor fi 101 în mai 1940), cărora le trebuie adăugate trupele belgiene și armata britanică în curs de mobilizare.

Istoricii sunt astăzi quasi-unanimi în a considera că principala cauză a înfrângerii rezidă în inferioritatea strategică a statului major francez. Acesta a conceput un război strict defensiv în care rolul esențial este rezervat infanteriei, tancul constituind doar o armă de sprijin pentru aceasta. Strategia franceză constă în a câștiga timp, transformând războiul în unul static și „înghețând” frontul. Germanii, dimpotrivă, au ales un război de mișcare, cel mai rapid posibil, „războiul fulger”. Acesta se realizează prin străpungerea frontului provocată de concentrarea într-un punct al acestuia a diviziilor blindate sprijinite de forțele aeriene, însărcinate să deschidă o breșă prin care vor năvăli apoi trupele motorizate. Această strategie este cea care a reușit la Sedan, a prins pe picior greșit generalii francezi descumpăniți, și a asigurat victoria lui Hitler în campania din Franța.

Prăbușirea militară va antrena căderea celei de-a III-a Republici. De la sfârșitul lui mai, înfrângerea de acum sigură a Franței antrenează consecințe politice. Acestea iau inițial forma unei dezbateri asupra căii de adoptat după eșecul militar. Guvernul Reynaud, care a părăsit Parisul pentru Loara, apoi pentru Bordeaux, refugiindu-se din fața avansării trupelor germane, are de ales între două politici. Președintele Consiliului, sprijinit de ministrul de interne Georges Mandel, ministrul marinei Campinchi și foarte recent numitul (pe 5 iunie) subsecretar de stat al apărării, generalul de Gaulle, preconizează o capitulare militară în metropolă, negociata de statul-major, în timp ce puterile statului se vor refugia în Africa de Nord pentru a continua lupta.

Acestei soluții i se opune cu tărie generalului Weygand, numit la sfârșitul lui mai în locul generalului Gamelin, când înfrângerea era deja conturată. Neconsiderându-se răspunzător de dezastru, el refuză să-și asume consecințele și consideră că trebuie ca oamenii politici care l-au provocat să-i tragă consecințele. Astfel, el cere ca guvernul să semneze un armistițiu care îl angajează din punct de vedere politic, dar salvează onoarea armatei; procedând astfel, el va tăia posibilitatea Franței de a continua lupta, în ciuda angajamentelor luate de guvern față de aliatul britanic. Această poziție va găsi sprijinul a numeroși oameni politici și mai ales al celor doi vicepreședinți ai Consiliului, radicalul Camille Chautemps și mareșalul Petain, care trece drept șeful taberei partizanilor armistițiului.

Dezbaterea este tranșată pe 16 iunie prin demisia lui Paul Reynaud și numirea în locul său ca președinte al Consiliului a mareșalului Petain. Acesta formează un guvern de militari și tehnicieni și solicită Germaniei un armistițiu care se va semna pe 22 iunie. Clauzele sale sunt draconice: armata franceză este redusă la 100 000 de oameni, iar soldații care au depus armele sunt considerați prizonieri până la încheierea păcii; producerea oricărui material de război este interzisă, iar cel existent este livrat Germaniei, navele franceze vor trebui dezarmate sub control german în porturile lor din timp de pace; Franța se angajează să plătească costul întreținerii trupelor de ocupație, care, până la încheierea păcii, ocupă o parte importantă a teritoriului francez la nord și la vest.

Această alegere politică a armistițiului, destinată să facă a cădea în sarcina regimului vina dezastrului militar, reflectă voința oamenilor pe care înfrângerea Franței i-a adus la putere. în jurul mareșalului Petain, militari și oameni politici de dreapta și de extremă dreaptă consideră că a venit momentul reglării conturilor cu cea de-a III-a Republică. Operațiunea este condusă de fostul președinte al Consiliului, Pierre Laval, care nu iartă stângii îndepărtarea sa din 1936 și se arată ostil oricărui conflict cu Germania. Ea se va desfășura cu sprijinul juristului de extremă dreapta, Raphael Alibert, mentor politic al lui Petain, care 1-a numit secretar de stat la președinția Consiliului. într-o primă etapă, prin viclenie și intimidare, Laval obține ca șeful statului, guvernul și cea mai mare parte a parlamentarilor să-și întârzie și apoi să-și anuleze plecarea prevăzută pentru Africa de Nord. Numai o mână de deputați, partizani ai continuării luptei, vor pleca în Maroc la bordul pachebotului Massilia. Ei vor fi, de altfel, curând arestați aici. Într-o a doua etapă, Laval și Alibert, cu sprijinul lui Petain, obțin de la președintele Republicii, Albert Lebrun, convocarea celor două camere la Vichy, unde guvernul s-a refugiat după semnarea armistițiului. Utilizând pe rând forța de seducție Și amenințarea, Laval va face să se voteze de către Adunarea națională (reuniunea celor două Camere), pe 10 iulie 1940, un text al cărui articol unic semnifică moartea celei de-a IlI-lea Republici:

„Adunarea națională încredințează toate puterile guvernului Republicii, sub autoritatea și semnătura mareșalului Petain, în scopul promulgării prin unul sau mai multe acte a unei noi Constituții a Statului francez. Această Constituție va trebui să garanteze drepturile Muncii, Familiei și Patriei. Ea va fi ratificată de națiune și aplicată de Adunările pe care ea le va crea.” Din 666 de votanți, 569 se pronunță pentru această moarte legală a celei de-a III-a Republici. Numai 80 de parlamentari îndrăznesc să voteze împotriva desființării regimului, în timp ce 17 se refugiază în a se abține. Înfrângerea a provocat, deci, moartea regimului, moarte ratificată de deputații și senatorii aflați sub șocul dezastrului militar.

CONCLUZII

Al Doilea Război Mondial a fost un conflict la mijlocul secolului al XX-lea care a mistuit cea mai mare parte a globului, fiind considerat cel mai mare și mai ucigător război neîntrerupt din istoria omenirii. A fost prima oară când un număr de descoperiri tehnice noi, incluzând bomba atomică, au fost folosite la scară largă împotriva militarilor și civililor, deopotrivă. Al Doilea Război Mondial a provocat moartea directă sau indirectă a aproximativ 60 de milioane de oameni, aproximativ 3% din populația mondială de la acea vreme. În plus, multe alte persoane au fost rănite grav, au căpătat infirmități pe viață datorită armelor de foc, bombardamentelor clasice sau nucleare, sau datorită experiențelor militare și medicale inumane la care au fost supuse. S-a estimat că acest război a costat mai mulți bani și resurse decât toate celelalte războaie la un loc: 1.000 de miliarde de dolari la valoarea din 1945, fără a se pune la socoteală sumele cheltuite pentru reconstrucția de după război. Urmările războiului, inclusiv noile tehnologii și schimbările aranjamentelor geopolitice, culturale și economice, au fost fără precedent.

În cazul României, obiectivul principal al luptei în acei ani a fost eliberarea Basarabiei de sub ocupația sovietică, instaurată după Ultimatumul din 26-28 iunie 1940. Ocuparea a avut caracter de dictat, fără nici un temei istoric, neexistând nici o convenție politică sau militară între România și U.R.S.S., și nici o consultare prealabilă a populației privitoare la aceasta problemă. În acel moment, populația majoritară era cea românească.

Majoritatea istoricilor apreciază că războiul a început la 1 septembrie 1939, odată cu invadarea Poloniei de către Germania, ceea ce a atras în conflict Franța, Anglia și Commonwealthul. Unii dintre istorici consideră că atacarea Chinei de către Japonia (7 iulie 1937) marchează începutul conflictului mondial. Uniunea Sovietică a anexat partea răsăriteană a Poloniei în 1939, a declanșat un război separat cu Finlanda și a fost atacată de Germania Nazistă în iunie 1941. Statele Unite ale Americii au intrat în conflict în decembrie 1941 după Atacul de la Pearl Harbour. Războiul s-a sfârșit în 1945, când toate puterile Axei au fost înfrânte.

Cauzele celui de – al Doilea Război Mondial sunt pe larg dezbătute încă, printre aceste cauze numărându-se, în grade diferite: Tratatul de la Versailles, Marea Criză Economică, ca și apariția și dezvoltarea naționalismului, rasismului și militarismului, fascismului italian, nazismului german și imperialismului japonez. De loc de neglijat printre cauzele principale se poate numără și amenințarea cu declanșarea Revoluție Mondiale pusa la cale de Internațională comunista, marile puteri înțelegându-se sa ia masuri preventive. Așa se poate explica atitudinea Angliei si Franței fata de pregătirile si prima parte a războiului ciudat. Practic toți activiștii instigatori comuniști din Europa au fost arestați de naziști si au pierit. După război au apărut mai multe cărți care au analizat acest aspect.

Părțile aflate în conflict au fost Puterile Axei și Aliații. Axa a reprezentat la început o alianță între Italia Fascistă și Germania Nazistă, care s-a extins mai apoi pentru a cuprinde Japonia și țări din Europa Răsăriteană precum România și Bulgaria. Unele dintre țările ocupate de naziști au trimis unități militare pe front, în special pe frontul de răsărit. Printre forțele expediționare care s-au alăturat Germaniei au fost cele ale Regimului de la Vichy, Olandei, Belgiei, Spaniei (deși Spania era o țară neutră), precum și unități formate din ruși și ucrainieni (vlasoviști), sub comanda generalului Andrei Vlasov. Aliații au reprezentat mai întâi alianța dintre Anglia, (inclusiv Commonwealth-ul), Franța și Polonia, mai târziu alăturându-li-se Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii și China.

Principalele teatre de război au fost Oceanul Atlantic, Europa Apuseană și Răsăriteană, Marea Mediterană, Africa de nord, Orientul Mijlociu, Oceanul Pacific și Asia de sud est și China. În Europa, războiul s-a încheiat odată cu capitularea necondiționată a Germaniei de pe 8 mai 1945, dar a continuat în Asia până la capitularea Japoniei – 15 august 1945.

Cel puțin 60 de milioane de oameni au murit datorită acestui război. Aceste cifre includ victimele actelor de genocid, (Holocaustul și experimentele Unității 731 a generalului Ishii Shiro din Pingfan), victimele bătăliilor incredibil de sângeroase din Europa, Oceanul Atlantic și Oceanul Pacific, victimele bombardamentelor masive asupra orașelor, inclusiv cele nucleare de la Hiroșima și Nagasaki și bombardamentele cu bombe incendiare ale orașelor Dresda și Pforzheim în Germania. Doar puține regiuni au rămas neatinse de război. Războiul s-a dus pe "frontul de acasă" prin ducerea la paroxism a bombardamentelor strategice și a zonelor civile. Armele nucleare, avionul cu reacție, rachetele și radarul, blitzkriegul, (“războiul fulger”), folosirea pe scară largă a tancurilor, submarinelor, bombardierelor torpiloare și a formațiunilor de distrugătoare și tancurilor petroliere, sunt doar câteva dintre invențiile militare și noile tactici care au schimbat modul de desfășurare a conflictului. Europa postbelică a fost împărțită între sferele de influențe occidentală și sovietică. Dacă Occidentul a trecut la reconstrucție prin intermediul Planului Marshall, statele Europei Răsăritene au devenit state satelit ale Uniunii Sovietice, adoptând metodele economiei planificate și a politicii unui singur partid totalitar. Această împărțire a fost neoficială. De fapt, nu au existat înțelegeri oficiale pentru împărțirea sferelor de influență, relațiile dintre țările victorioase în război au devenit din ce în ce mai încordate, liniile militare de demarcație au devenit în cele din urmă granițe de facto ale țărilor. Țările Europei Occidentale au devenit în mare parte membre ale NATO, în timp ce cele mai multe dintre statele din Europa Răsăriteană s-au aliat în Pactul de la Varșovia, aceste două alianțe militaro – politice fiind cele care au alimentat Războiul rece. În Asia, ocupația militară a Japoniei a deschis cale democratizării țării. Războiul civil din China a continuat în timpul și după încheierea celui de – Al Doilea Război Mondial, ducând, în cele din urmă, la proclamarea Republicii Populare Chineze și la secesiunea Taiwanului. Războiul a fost scânteia care a aprins un val de lupte pentru câștigarea independenței coloniilor puterilor europene, metropolele finnd vlăguite de ultima conflagrație mondială. S-a petrecut o schimbare notabilă a centrului de greutate a puterii mondiale de la țările Europei Occidentale către noile superputeri, Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică.

Al doilea război mondial a fost cu adevărat un conflict la scară globală caracterizat prin: suferințe umane uriașe, îndoctrinare feroce la nivelul întregii societăți și folosirea unor arme noi cu un efect distrugător copleșitor așa cum a fost bomba atomică. Ilustrațiile surprind (de la stânga la dreapta și de sus în jos): Debarcarea din Normandia 1944, Mitingul de la Nüremberg 1936, poarta lagărului de concentrare de la Auschwitz, explozia bombei nucleare la Nagasaki 1945, steagul sovietic deasupra Reichstagului 1945.

ANEXE

Fig. 1.: România în Al Doilea Război Mondial

Fig. 2.: Situația globală înainte de Al Doilea Război Mondial

Fig. 3.: Europa în perioada postbelică

BILIOGRAFIE

Berstein Serge, Pierre Milza “ Istoria Europei”, Volumul V, Secolul XX, Institutul Eurpopean, 1998;

Berstein Serge, Berstein Gisele, Gauthier Yves, Guiffan Jean, Milza Olivier, Milza Pierre, „Istoria secolului XX”, Ed. All, București, 1999;

Carol, Ane, „Dicționar de Istorie a Secolului XX”,Editura ALL Educațional, București, 2000;

Carpentier Jean, Lebrun Francois, coord. , Istoria Franței, Institutul European, Iași, 2001;

Cîrstea, Marius, „Din Istoria relațiilor anglo-române( 1936-1939)”, București, Ed. Mica Valahie, 2004;

Ciorbea, Valentin, Din istoria secolului XX (1918-1939), Ed. Ex Ponto, Constanța, 2006;

Constantiniu, Florin, „Între Hitler și Stalin”, Ed. Danubius, București, 1991;

Dobrinescu Valeriu Florin, Pătroiu Ion, „ Anglia și România între anii 1939-1947”, Ed. Didactică și Pedagogică;

Duroselle Jean-Baptiste, Istoria relațiilor internaționale. 1919-1947, vol. I, Ed. Științelor sociale și politice, București, 2006;

Farmer, Alan, Marea Britanie: politica externă și colonială, 1919-1939, Ed. All București, 2000;

Johnson, Paul, “O istorie a lumii moderne”, (1920- 2000), Ed. Humanitas, Bucuresti, 2003;

Kinder Herman, Hilgemann Werner, Atlas de istorie mondială, vol. II, Ed. Rao, București, 2002;

Madaule, Jacques, Istoria Franței, vol. III, Ed. Politică, București, 1973;

Moisuc, Viorica, Istoria relațiilor internaționale pâna la mijlocul secolului XX, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2002;

Mureșan, Camil, Imperilul Britanic, Ed. Științifică, București, 1967;

Nolte, E., Războiul civil european, București, 2005;

Onișoru, Gheorghe, Istoria contemporană universală, 1917-1945, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2005;

Pașcalău, Gheorghe, „Relațiile politice româno-engleze (1929-1933)”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1995;

Pașcalău, Gheorghe, „România și Marea Britanie. Relațiile politico-diplomatice (1933-1933)”, Ed. Albatros, București, 2001;

Quinlan, Paul D., „Clash over Romania. British and American policies towards Romania”, Ed, Arra, Los Angeles, 1977;

Vianu, Alexandru, „Președinții Franței”, Ed. Universitaria, Craiova, 1991;

Vianu Alexandru, Bușe Constantin, coord., „Istorie Universală. Epoca contemporană”, Vol. I, Ed. Didactică și pedagogică, București 1975;

Zamfir, Zorin, „Istoria Universală Contemporană”, Ed. Oscar Print, București, 2003.

CUPRINS