Aspecte Ale Vietii Cotidiene a Romanilor din Mediu Urban (1960 1975)

CUPRINS

Introducere………………………………………………………………………..…….p.3

Capitolul I: Consecințele instaurării regimului comunist asupra societății românești…………………………………………………………………………………………………………..p.13

Capitolul II: Orașul românesc și considerații de ordin demografic (1960-1975)………..p.23

Capitolul III: Ocupații. Rolul statututului social……………………………………………………p.24

Capitolul IV Familia – ,,celula de bază a societăți”…………………………………………………p.44

Capitolul V. Școala. Timp liber……………………………………………………………………………p.63

Încheiere. ……………………………………………………………………………………………………….p.78

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………..p.93

Introducere

Viața cotidiană se constituie ca un element important în ansamblul component al unei societăți contemporane, într-o vreme în care istoricul se simte dator și doritor să îmbrățișeze ,,curgerea vieții trecute sub tot felul de aspecte altele decăt cele politice prea mult uzitate’’. Astfel, această constatare necesită o abordare mai complexă datorită vastității materialului care se referă la diferite aspecte ale vieții cotidiene a românilor. A lipsei unui material sintetizat, referitor la o societate văduvită până nu mult de posibilitatea abordării unor probleme legate de viața individului, care nu putea fi prezentată altfel, decât încadrată în tipologia impusă de partid. Datorită motivelor menționate, la nivelul societății românești, accentul s-a pus pe istoria politică în detrimentul celei sociale, deoarece istoricii puteau, mai puțin aborda, anumite teme, fără a se încadra strict în șablonul impus de ideologia oficială. Astfel că, datorită considerentelor amintite anterior cu referire la societatea românească în special și cu anumite aspecte identificabile la nivel est-european, acest tip de investigație se face pe un teren puțin explorat.

În abordarea unor aspecte legate de viața privată -element component al vieții cotidiene- se remarcă lucrarea lui Georges Duby Istoria vieții private, dacă avem în vedere abordarea problemei într-un context mai larg. Dacă avem în vedere însă, un caz particular, cum este cel românesc, în abordarea vieții cotidiene a românilor după primul război mondial mențioanăm lucrarea istoricului Ioan Scurtu Viața cotidiană a românilor în perioada interbelică, care ne-a fost de un real folos în abordarea problematici vieții cotidiene a românilor și în structurarea materialului.

Referindu-ne la o perioadă mai recentă din istoria românilor -perioada comunistă- constatăm faptul că problematica vieții cotidiene a fost subscrisă analizei societății în ansamblul său, prin abordarea unor subiecte legate de diferite probleme particulare cum ar fi cultura, educația, familia- cu referire în special la problema avorturilor- ș.a. Elementele amintite anterior ne-au determinat să încercăm a înfățișa un spațiu al societății românești contemporane prin tratarea temei Aspecte din viața cotidiană a românilor.Mediul urban 1960-1975. Lucrarea de față își propune să ofere o privire asupra vieții de zi cu zi a românului obișnuit într-o perioadă considerată de către contemporanii ei ca una de revenire la normalitate și de o oarecare bunăstare.

Această privire este limitată în timp la perioada 1960-1975, și în spațiu la mediul urban, datorită dificultății abordării unei astfel de teme în ansamblul său, a complexității vieții și a neputinței de a o surprinde sub toate aspectele sale, de a o înfățișa în cele mai mici amănunte. Cu atât mai mult, cu cât analizăm o socitate în care statul exercita un control strict al vieții cetățenilor săi, dar și a diversității punctelor de vedere în istoriografie referitoare la schimbările petrecute în societatea romănească între anii 1960-1975.

Menționăm faptul că în abordarea problematicii vieții cotidiene a românilor am avut în vedere populația care locuia în mediul urban indiferent de naționalitatea căreia aparținea, dorind a înțelege și pe această cale viața românului obișnuit, firea lui, modul de manifestare în societate. Astfel ,,pentru a cunoaște firea românului, mentalitatea lui, comportamentul lui social, individual, familia lui, tradițiile, trebuie să-l [vedem] […] acasă…între cărțile și obiectele lui cu familia”, în timpul liber, la muncă, deci în cadrul societății, o societate care îi permite anumite forme de manifestare concomitent cu interzicerea altora, tinzându-se și pe această cale către formarea unui ,,om nou”, fără conștiință de sine și fără crediință în Dumnezeu, ideal al oricărui stat de factură totalitară, folosind în acest scop ca principal mijloc propaganda, în special pentru perioada de început a instaurării regimurilor comuniste. Concluzionând cele prezentate ne dorim ca prin tratarea acestei teme să contribuim la cunoașterea unor probleme mai puțin abordate din istoria României comuniste, care constituie unul din elementele de bază ale societăți românești. Anume educația individului, petrecerea timpului liber, actvitatea sa fizică sau intelectuală, elemente care se desfășoară în cadrul vieții urbane, care se dorește a devenii principalul centru de desfășurare a vieții în perioada comunistă. Elementele amintite se referă la omul simplu, pe care-l dorim prezentat într-o manieră demitizată de aula bunăstării și fericirii caracteristice ,,omului nou”, așa cum apărea el în viziunea comuniștilor.

* *

În abordarea acestei probleme foarte vaste am folosit în primul rând legislația aferentă subiectelor tratate în capitolele lucrării precum și Anuarele statistice ale R.P.R. și R.S.R., documente ale partidului comunist, presa, volume de memorii ale unor oamenii politici ai vremii respective, precum și cele ale unor oamenii de cultură, scriitori, acte legislative, lucrări speciale și lucrări generale care au abordat problema avută în vedere de noi, totuși neputând acoperi decât parțial gama vastă de informații necesare tratării unui subiect atât de complex.

Anuarele statistice ale R.P.R și apoi R.S.R. ne-au fost de folos pentru datele statistice referitoare la populație, categorii sociale și profesioanale, educație-cultură, folosindu-le ca o susă de bază în tratarea vieții cotidiene prin materialul găsit în ele. Aceste surse în anumite privințe trebuiesc privite cu circumspecție mai ales atunci când se referă la realizările sistemului.

Catherine Durandine profesor de limbă și civilizație română la Institutul de limbi și civilizații orientale din Franța dorește să ofere publicului francez la momentul 1990 unele cunoștiințe despre România și sistemul comunist care apus stăpânire pe această țără începând cu sfârșitul războiului prin cartea Adevǎruri și minciuni despre un rege comunist. Cartea are ca obiectiv declarat ,,regăsirea duratei și a climatului cultural, social și politic al unei epoci ce a permis apariția și instaurarea sistemului Ceușescu”, obiectiv pe care autoarea îl relizează prin analiză tânărului activist al Partidului Comunist din România Nicolae Ceaușescu, a vieții din jurul acestuia, pentru ca mai apoi să fim martori ascensiuni sale politice, culminând cu funcția de secretar general al Partidului în 1965 și apoi cea de președinte al țării în 1974, analiza urmând firul evenimentelor pănă în decembrie 1989 când Nicolae Ceaușescu este arestat judecat, condamnat și executat. Analiza se face pe două planuri unul interior și altul exterior. Cel interior se realizează prin demitizarea conducătorului prin faptul că autoarea îl face ă gândească cu voce tare, ni se explică motivația gândurilor și acțiunilor sale, modul de percepere și analiză a evenimentelor de către Ceaușescu, iar cea de a doua se realizează prin prisma viziunii pe care autoarea o are asupra evenimentelor.

Michael Shafir Romania: politics economics and Society. Political stagnation and stimulated change o carte scrisă de un român emigrat și apărută în 1983. Se remarcă o analiză critică și pertinentă a evenimentelor care au avut loc în România comunistă, faptul că pe lângă sursele Occidentale la nivelul anilor ’80 autorul a consultat documente oficiale ale partidului și presa din România acelor ani.

Paul Niculescu-Mizil O istorie trǎitǎ și De la Comintern la comunism național,

cărți scrise de un fost activist de partid care a deținut funcția de ministru al economiei și care cunoștea foarte bine epoca pe care o studiem deoarece făcea parte din aparatul superior decizițional al PMR.

Tot pe aceași linie se înscrie și Paul Sfetcu 13 ani în anticamera lui Dej, carte scrisă de un apropiat al lui Dej, acesta fiindui chiar șef de cabinet astfel că în analiza lui tinde să-și prezinte șeful într-o lumină favorabilă, în timp ce Ceaușescu nu beneficiază de aceaiși analiză îngăduitoare.

Din lucrările generale folosite trebuie să remarcăm pe cea a lui Jean Francois Soluet Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre care este o lucrare care se ocupă de istoria statelor comuniste , prezentată comparat penntru a arăta că în genere caracteristicile sunt aceleași pentru statele comuniste.

Nicolae Steinhard Dumnezeu în care zici că nu crezi… este o carte compusă din scrisorile trimise de Steinhard prietenului său de la Paris Virgil Ierunca , scrisori în care autorul descria momente din viața lui, comenta cărți pe care le-a primit de la prietenul său, cărți cumpărate din cumpărate de către el sau primate pe alte căi fiind menționat într-o scrisoare o rugăminte către prietenul său de a-i da adresa sa unor edituri din Franță care înțelesese el ar trimite cărți celor din Europa de est pentru ale fii diminuat în acest sens impozitul pe venit. Dar aspectul cultural imprimat de lectura acestor scrisori reise și din comentarea diferitelor evenimente culturale care au loc în România, cu referire în special la București

Viața cotidiană a românilor în perioada interbelică, a reprezentat un punct de referință în redactarea lucrării prin metodologia abordată în elaborarea și redactarea materialului necesar lucrării. Cartea este structurată pe mai multe capitole care reflectă în urma lecturări lor ceea ce autorul a intenționat, anume viața cotidiană a celor care trăiau în România Mare.

Angela Banciu Istoria constituțională a României: deziderate național și realități sociale Cartea tratează istoria constituțională a României, prezentând și schimbările produse în societatea româneasca odată cu aceste constituții. Perioada comunistă începe cu constitutția de la 1948, constituție ce a reprezentat principalul instrument de realizarea dicataturi statului în toate domeniile vieți sociale și de desființare a socieăți civile”și se termină cu constituția din 1965. Autoarea prezintă schimbările petrecute în societatea românească pe parcursul perioadei de acțiune a celor trei constituții realizând în acest fel și o trecere în revistă cu unele dezvoltări a problemelore social-politice cu care s-a confruntat societatea românească pe parcursul acelor ani studiați de către noi în această lucrare de licență.

Pe de altă parte acest subiect este prea vast pentru a fi putut consulta într-un timp atât de scurt totalitatea surselor de documentare legate de această temă, așa că eventualele inarventențe legate de respectatrea adevărului istoric și de interpretarea informațiilor folosite sper ,să fie scuzabile și iertate.

* *

Abordarea problemei se întinde pe parcursul a cinci capitole. Primul capitol Consecințele instaurării regimului comunist asupra societății românești își propune să prezinte impactul instaurării acestui regim asupra societătii românești. Am avut în vedere, mai multe aspecte, începând cu consecințele politice datorate trecerii de la un sistem de guvernare democratic la unul comunist. Acestă schimbare a fost impusă și menținută cu ajutorul trupelor sovietice staționate pe teritoriul României după al doilea război mondial, fapt care a condus la instaurarea modelului politic de tip stalinist în societatea românească. Modul de implementare a modelului politic determină și modul de acțiune în construirea unei noii economii. Astfel se trece de la oeconomie de tip capitalist caracterizată printr-o piață deschisă la una de tip socialist în care statul a concentrat în mîinile sale aproape întreaga proprietate. Astfel că dintr-o economie care se conducea după legile cererii și ofertei se ajunge la o economie centralizată și dirijată. Următorul domeniu abordat fiind cel al culturii prin analiza schimbărilor datorate impunerii valorilor de tip sovietic, în paralel cu distrugerea celor autohtone. În ultima secțiune vom urmării consecințele sociale, plecând de la ascensiunea unei noi calase sociale-muncitorimea- și continuând cu schimbările datorate acesteia în ceea ce privește forța de muncă, precum și mutațiile datorate acestor schimbări și a dorinței comuniștilor de a reclădii din temelii societatea românească.

Capitolul doi Orașul românesc și considerații de ordin demografic 1960-1975 are în vedere prezentarea cadrului în care se desfăsoară viață cotidiană a românilor, făcând referire aici la orașul românesc după cel de-al doilea război mondial, precum și evoluția sa din punct de vedere teritorial și uman. Analiza are la bază în principal datele statistice, dar și prezentarea unor caracteristici de ordin general referitor la rolul orașului, la puternicul proces de urbanizare și chiar îndustrializare la care a fost supus, fapt care a făcut ca mediul urban să devină principalul centru industrial al țării în această perioadă lucru care va avea și consecințele sale mai târziu vizualizate. Acest lucru reflectându-se în importanța acordată acestui spațiu care devine principalul centru al activităților, contrar tradiției românești care vedea satul ca un centru tradițional. Nu am neglijat nici prezentarea principalelor orașe ale României perioada pe care o avem în discuție. Un alt aspect pe care îl vom aborda în acest prim capitol, este cel referitor la organizarea administrativă a teritoriului României cu principalele reglementări și schimbări, având în vedere trecerea la începutul ‘50 de la organizarea tradițională românească la cea pe regiuni și raioane, după model sovietic, precum și revenirea la modelul anterior instaurării regimului comunist la sfârșitul anilor ’60 în contextul distanțării de Moscova, a contestării hegemoniei sale fără a contesta sistemul în sine, moment când se relatinizează și numele țării (Romînia-România).

Considerațiile de ordin demografic ale perioadei ocupă planul al doilea în cadrul primului capitol, având în vedere prezentarea unor date care să încadreze România în Europa din punct de vedere demografic( număr de populație, densitate a locuitorilor) constituind astfel cadrul general extern al României la începutul anilor ’60. Următoarele date au în vedere planul intern care din acest punct de vedere suferă schimbări majore față de perioadă interbelică prin volumul migrației umane de la sat către oraș într-o societate industrailizată. Astfel că, prezentarea situației dermografice pe plan intern se face cu referire la populația totală a României și ponderea populației urbane, a prezentării unei radiografii a societății românești prin prisma gradului de locuire, a principalelor categorii de vârstă, profesionale, a ponderii etniei române în populația totală, terminând în finalul capitolului prin prezentarea unor tendințe demografice.

În cadrul următorului capitol Ocupații. Statut social, ne ocupăm de interdependența care exista între ocupație și statut social într-o perioadă în care ocupația mai mult decât educația făcea diferențierea în societatea românească prin previlegiile acordate unor categorii sociale fără a se ține cont de educație. Dar și faptul că o funcție deținută de o persoană în Partidul Comunist prevala ca statut social și profesional față de alte funcții, dăndu-i persoanei respective autoritate prin puterea de decizie de care dispunea, ceea ce arăta că funcția aceasta era una de suprastructură. Interdependența dintre ocupație și statut social trebuie relaționată la ceea ce se întâmpla în societatea românească, prezentând într-o primă parte a acestui capitol principalele ocupații și condițiile de muncă. Aspectele menționate determină un alt aspect anume cel legat de venituri și cheltuieli căutând a prezenta sursele principale de câștig ale cetățenilor României, valorile lor pe cât posibil precum și o structură a cheltuielilor. Locuința și condițiile de locuit sunt determinate de ocupații, de valorile câștigurilor precum și de politica statului în domeniul locuințelor unde avem în vedere și construcția masivă de locuințe, realizându-se și pe acestă cale o dependență a cetățeanului față de stat Capitolul patru, Familia, abordează probleme legate de cadrul general, căsătorie, viața de cuplu, divorț, precum și referirii la politica pronatalistă a statului român-legislația antiavort-. În prima parte a acestui capitol, prezentăm caracteristicile politicii familiale a regimului comunist la modul general, precum și aspecte caracteristice perioadei avute în vedere de noi unde transformările impuse de regimul comunist nu puteau rămâne fără consecințe directe și asupra vieții de familie. Familia se vedea în acest fel deposedată de valorile sale fundamentale, fiind obligată să se supună constrângerilor și conformismelor impuse de statul comunist, dar și presiunii constante care se exercita asupra ei. Dăm ca exemplu impactul arestărilor, al naționalizării, colectivizării, deportărilor și a politicii de industrializare care acționau asupra unuia sau mai multor membri din cadrul familiei ducând nu de puține ori la distrugerea acestora, făcând referire aici la represiune și impactul său asupra familiei, fapt care reprezintă o altă problemă abordată în cadrul acestui subcapitol. Prin prezentarea acestor aspecte legate de politica familială și de represiunea statului asupra familiei-care se circumscrie politicii familiale- vom încerca a înțelege prin referirea la unele aspecte generale sau particulare ce anume a generat această politică din partea statului și dacă perioada 1960-1975 aduce schimbării semnificative legate de familie. După prezentarea unor caracteristici identificabile la nivelul sistemului comunist din România și a altora specifice, vom continua prin prezentarea unor aspecte ale vieții familiale- căsătorie, viață de cuplu, divorț- care vin să arate cum trăia o familie obișnuită în România acelor ani, timpul acordat diferitelor aspecte legate de viața de cuplu, deci o îcercare de reconstituire a vieții familiale pe care o avea cetățeanul României anilor ’60 și a primei părți din anii’70. Avortul necesită o tratare aparte datorită complexității problemei și a implicațiilor sale, pe care îl abordăm pornind de la legislație și ajungând la femeia care trăia acele consecințe, determinând-o, nu de puține ori să recurgă la avorturi ilegale. Extinzând privirea la nivelul societății ne propunem să vedem percepția politicii legate de avort și consecințele sale raportate la nivelul societății per ansamblu. Alimentație și sănătate, sunt problemele abordate în partea a două a acestui capitol. Mergând pe drumul constituirii noii societăți ne propunem să surprindem și implicațiile în sectorul alimentar care va fi unul dintre cele mai văduvite, dorind a vedea dacă acest segment susține sau nu percepția contemporanilor, conform căreia, acestă perioadă a fost una de bunăstare. Pe lângă prezentarea unor aspecte legate de produsele alimentare ce se regăseau pe piața românească, se vor regăsii și unele din prețurile aferente acestora.

Cea de a doua parte a acestui capitol are în vedere problema sănătății și a asistenței sociale, analizată prin prisma datelor statistice în principal dar și a unor mărturii venite din partea unor oameni care au trăit în perioada respectivă. Sistemul sanitar este surprins prin analiza datelor statistice referitoare la numărul spitalelor, capacitatea acestora reflectată prin numărul de paturi disponibile, precum și a schimbărilor intervenite în domeniul sanitar față de perioada interbelică. Vom încerca a surprinde pe cât posibil și condiția medicului în societate, modul cum era el sprijinit în acțiunile sale.

Ultimul capitol Școală. Timp liber are în vedere prezentarea vieții culturale a elementelor ce țin de educație într-o perioadă de relativă deschidere către valorile culturale abandonate până atunci, precum și modalități de petrecere a timpuli liber. În prima parte se urmărește pe de o parte prezentarea unor caracteristici de ordin general în prvință culturii și a sistemului educațional din România anilor ’60 și cea a primei părți a deceniului 8 al secolului XX. Referirile la perioada anterioară, cea a ,,obsedantului deceniu” au în vedere înțelegerea climatul cultural și educațional al perioadei avute în discuție. Educația reprezintă prima parte a tandemului educație-cultură care se va desfășura prin referirile ei la o perioadă care aduce unele schimbări dorite de mult de către societatea românească. Dar scopul este prezentarea sistemului educațional și mai ales implicațiile lui la nivelul societății, modul cum acest domeniu se reflectă în viața de zi cu zi a românului. Ce pondere ocupa educația în perioada anilor ’60 în societate? Ce importanță i-se acorda de către stat ? sunt problemele care jalonează analiza noastră. Pentru a vedea importanța acordată de stat sistemului educațional am apelat în principal la datele satistice care ne permit a realiza o analiză comparativă cu perioada anterioră, perioadă luată ca referință în unele analize de însăși oficialități. Datele statistice oferindu-ne un punct de vedere asupra problemei prin datele referitoare la numărul de școli, facultăți, sau alte institutții școlare. Numărul de elevi, studenți, cadre didactice reprezintă o altă categorie de date care ne permit înțelegerea ponderii cetățenilor cu carte.

În cadrul subcapitolului rezervat culturii ne ocupăm de statutul în societate al artistului și al omului de cultură în general, de literatură, cu prezentarea principalele creații literare, a scriitorilor, relația lor cu societatea care le permitea abordarea unor teme legate de viața colectivității, urmând ca lucrările rezultate să corespundă prin forma și conținutul lor, valorilor propagate de statul comunist, urmând prezentarea unor aspecte legate de artele plastice în România. Vorbind despre artist și omul de cultură avem în vedere condiția lui, viața lui în general, pozițial lui în societate, pentru ca literatura urmând a se referii la realizările acestui om de cultură, prin prezentarea curentelor literare ,a producțiilor literare, prezentate și ele la rândul lor în funcție de curentul în care se încadrează.

Ultimul subcapitol, abordează Timp liber prin prezentarea formelor de petrecere a acestuia, precum și a importanței acordate de contemporani acestui segment al vieții cotidiene. Concediile reprezentând momentul în care oamenii își permiteau să depășească cadrul strâmt al orașului deci un fel de evadare din captivitatea cotidiană în care omul simplu era prins din nevoia asigurării celor necesare existenței, astfel că vom aborda problema concediilor, a turismului sindical la modă în acea perioadă. Divertismentul este strâns legat de petrecerea timpului liber, uneori chiar confundându-se cu acesta. Printre modalitățile de petrecere a timpului liber se regăsesc orele petrecute în fața televizorului, cele alocate citirii unor reviste umoristice, dar și participarea la diferite concerte de muzică clasică sau muzică pop, dance, rock.

Încheierea lucrării are două părți. Prima parte are în vedere prezentarea pe scurt a transformărilor care au loc în cadrul perioadei 1960-1975 și modul cum acestea au afectat viața cotidiană a românului care trăia în mediul urban. Viața cotidiană a românului necesită și unele concluzii care se impun a fii trase în urma abordării subiectului și a parcurgerii bibliografiei menționate.

Capitolul I

Consecințele instaurării regimului comunist asupra

societății românești.

România cunoaște în anii ’40 o perioadă de metamorfoză, trecând în doar câțiva ani de la un sistem democratic la forme de conducere autoritare, prin impunerea unui sistem politic total străin de tradițiile românești. Noul regim aducea cu sine un sistem de guvernare comunist -importat din Uniunea Sovietică- ale cărui valori de tip sovietic vor guverna de acum înainte viața politică și socială românească. Consecințele acestui fapt se vor vedea evident pe parcursul anilor prin faptul, că va exista o masă de oameni ce nu se va putea adapta la noile valori sociale apărute după evenimentele din august 1944.

Consecințe politice

Evenimentele petrecute după 23 august 1944, aruncă România în sfera de influență sovietică, fapt cu consecințe majore în societatea românească bulversată de impactul celui de-al doilea război mondial și care dorea acum o revenire la normalitatea existentă în anii ’20. Presiunea sovietică exercitată prin intermediul trupelor Armatei Roșii aflate pe teritoriul românesc, conduce la instaurarea sistemului comunist odată cu impunerea la guvernare începând cu data de 6 martie 1945 a guvernului Groza, moment considerat a fi ,,punctul 0 al comunismului românesc” . Noul regim aducea cu sine un sistem de guvernare comunist -importat din Uniunea Sovietică- ale cărui valori de tip sovietic vor guverna de acum înainte viața politică și socială românească.

Impunerea regimului comunist în România, de către Uniunea Sovietică, determină și metodele de acțiune, cum ar fi modul de construire al societății și de acaparare a puterii politice, care sunt de sorginte sovietică. Ideea de bază a proiectului socialist prevedea ,,realizarea unei societăți înalt prospere cu un grad ridicat de omogenitate”. Pornind de la acest obiectiv, statul a trecut la reorganizarea întregii vieți sociale cu consecințe în toate compartimentele societății. Punctul de plecare l-a constituit acapararea puterii politice, după modelul clasic sovietic, ceea ce a permis instaurarea modelului politic de tip comunist în societatea românescă. O dată realizat acest obiectiv politic, Partidul Comunist Român în spiritul ruperii legăturilor cu trecutul, reprezentat de ,,societatea burgheză decadentă”, trece la acapararea întregii puterii politice în stat. Un prim pas în acest sens

l-a constituit trecerea de la un sistem politic de tip monarhist, la unul de ,,democrație populară” odată cu abdicarea silită a regelui Mihai I la 30 decembrie 1947 și proclamarea Republicii Populare Române. Noua orientare politică este ,,oficializată” prin constituția din 1948. Datorită impunerii noului sistem politic de către sovietici, a faptului că liderii politici erau în marea lor majoritate de origine etnică străină-evrei, maghiari, germani-, că veneau de la Moscova cum a fost cazul Anei Pauker sau că au stat departe de scena politică fiind chiar foști deținuți politici-referindu-ne la Gheorghiu-Dej, Partidul Comunist nu a avut o legitimitate internă și în consecință nici o adeziune din partea maselor, cum s-a întâmplat în Cehoslovacia sau în Iugoslavia. Astfel că regimul va dori să controleze societatea în toatalitatea sa, prin diferite metode, de la favoritism la represiune și dorința reclădirii din temeli a acestei societăți. În acest context au loc lupte interne în Partid pentru acapararea puterii și eliminarea adversarilor incomozi. În urma epurărilor care au loc în interiorul sistemului, este eliminat grupul politic Ana Pauker-Vasile Luca în anul 1952 și fracțiunea rivală din PMR a lui Iosif Chișinevski –Miron Constantinescu. Aceasta din urmă s-a realizat în 1957, la un an după Congresul XX PCUS-al destalinizării-, membrii grupului fiind acuzați de convingeri staliniste (de altfel eliminarea acestora este legată în mod evident de lupta pentru putere de la Moscova, căci dacă ar fi învins staliniștii în URSS cei doi ar fi fost acuzați că sunt pro hrușcioviști). În urma epurărilor Gheorghiu Dej își asigură o poziție predominantă în cadrul partidului, fiind eliminați totodată și cei care aveau convingeri politice diferite de ale liderilor care au reușit să se impună acum. În acestă etapă este eliminată și vechea clasă politică asigurându-se astfel, apariția unei noi clase politice care a o politică de conformism față de ideile sovietice, poziție care se va schimba însă, începând cu a doua parte a deceniului 6. Datorită acestor considerente putem spune că Partidul comunist nu era un partid în conceptul Occidental al cuvântului, ci apărat destinat să conducă statul și să țină sub control societatea.

Către sfârșitul anilor ‘50 România va dori să construiască socialismul în propriul său mod, fapt care a dus la divergențe în relația cu Uniunea Sovietică. Dar ,,rebeliunea României nu era un pericol real pentru U.R.S.S. și politica sa, România nepunând sub semnul întrebării sistemul comunist din interior, ci doar politica externă impusă de U.R.S.S.” Dintr-o țară liberă am devenit o țară ocupată, condusă autoritar, izolată față de Europa, dar și opusă ca principii restului Europei, referire vident la Europa Occidentală.

Consecințe economice

Societatea românească până atunci una tradițională trebuia acum să se alinieze modelului economic sovietic și să constituie cadrul pentru crearea unui ,,om nou”, care la rândul lui să participe ,,activ” la construirea societății sub coordonarea noilor conducători și a regulilor impuse de doctrina comunistă. Acest om nou se identifică cu figura muncitorului, parte a muncitorimii române care devine, conform constituției din 1948, forța conducătoare a societății. Un om nou are nevoie de un cadru nou, precum și de un mediu prielnic care să-i permită reușita acțiunilor sale, mediu care l-a constitut orașul industrializat; rezultând două tendințe majore ale societății românești sub comunism: urbanizarea și industrializarea, care se vor afla într-o interdependență. Industrializarea va căpăta proporții din ce în ce mai mari pe parcursul acestor ani, iar pentru susținerea proiectelor industriale, statul avea nevoie de o forță de muncă ieftină, și în proporții ridicate.

Datorită considerentelor amintite anterior, dar și a unei ideologii de tip sovietic referitoare la proprietate și la ,,clasele exploatatoare”, statul a trecut la cooperativizarea agriculturii, disponibilizându-se în acest fel și forța de muncă necesară susținerii proiectelor statului. Referindu-ne la impactul colectivizării asupra societății românești putem spune că acestă politică a implicat o trecere a propietății agricole în cea mai mare parte a sa, în proprietatea statului, și mutații de ordin social care au rezultat din acestă acțiune. Prin colectivizare statul concentrează în mâinile sale pământurile și mijloacele agricole ale țăranilor deposedându-i în acest fel de propriile lor bunuiri, fapt care va avea ca și consecință transformarea țăranului în ,,proletar agricol”.

La nivelul de ansamblu al societății un alt factor care a avut consecințe asupra societății a fost și naționalizarea. Acestă acțiune a vizat trecerea mijloacelor de producție în proprietatea statului, iar data de 11 iunie va rămâne ca o dată importantă în mitologia comunistă. În viziunea comunistă naționalizarea socialistă a realizat ,,lichidarea proprietății privatea a claselor exploatatoare asupra principalelor mijloace de producție și asupra altor bunuri acumulate prin exploatare și trecerea acestora în proprietatea socialistă de stat ca bunuri ale întregului popor”. În acest context, a fost vizat și sistemul bancar, asupra căruia statul a obținut controlul, dar și cinematografele, farmaciile, relizându-se astfel trecerea de la o economie de tip capitalist în care legea era facută de către cerere și ofertă la o economie socialistă centralizată, controlată în totalitate de către stat. Caracteristic acestei perioade a fost și apariția în economia românească a întreprinderilor mixte româno-sovoietice denumite sovromuri. În noul tip de economie statul era cel care stabilea regulile. Dispaiția unei pieți libere, a fost contrabalansată prin apariția uneia centralizate care să producă conform unor dorințe și nu unor nevoi. Acest tip de economie Belu Zilber în memoriile sale făcea următoarea remarcă: ,,La originea acestei aberații, a unei economii planificate care acoperă o anarhie permanentă și generalizată, stau două idei fundamentale: 1) producția poate crește exponențial;

2) producția determină consumul. Din prima rezultă posibilitatea unui sistem de repartiție pe baza formulei ,,fiecăruia după nevoi” (comunismul), iar din a doua independența producției [față] de piață. Experiența le-a infirmat pe amândouă” Aceste schimbării determină dispariția unor categorii profesionale cum ar fi liber profesioniști sau bancherii, promovarea în funcții a persoanelor după criteriu politic, nemai ținând cont

decât în plan secund de criteriul pregătirii profesionale. Astfel se urmărește realizarea unei dependențe totale a individului de stat prin deposedarea acestuia de către proprietatea care îi dădea o relativă îndependență.

Consecințe culturale

Domeniul cultural a fost unul dintre cele mai afectate de instaurarea regimului comunist, deoarece acesta a trecut de la distrugerea vechilor valori culturale și morale la distrugerea oamenilor care erau exponenții vechii culturii burgheze, cultură care nu mai corespundea dorințelor noii clase politice și în consecința nici valorilor propagate de către aceștia.

Aspectele amintite anterior, au determinat statul să acționeze în vederea anihilarii vechii elite, care mai păstra încă rafinamentele și obiceiurile unei epoci trecute. Acest lucru s-a realizat în paralel cu ridicarea unei elite noi, formată în societatea comunistă, care a fost favorizată printre altele și de faptul că ,,școlile și instituțiile promovau, nu talentul și competiția, ci originea socială din care lipsea instrucția elitelor și bagajul genetic de calitate’’. Acestă realitate dură este prezentată și de Stelian Tănase în cartea sa, Anatomia mistificării, astfel: ,,După naționalizări, expropieri, evacuări de case, arestări, internări în colonii de muncă, concedieri ș.a.m.d., elita bucureșteană(amestecul de aristrocrați, burghezi, intelectuali) devenise trecut. Câteva tentative de a conserva ceva din ce fusese(atmosfera, relațiile,obiceiurile, ierarhiile) ni se par astăzi dramatice și inutile. Vechea elită era sortită pieririi, o lume condamnată să dispară.[…] Se distingeau de ceilalți prin averi dispărute, prin educație.” Prin aceste măsuri se dorea formarea unui om nou, fără o conștiință de sine, ale cărui valori fundamentale să fie diferite de cele ale strămoșilor săi, între care morala creștină deținea un loc important, dorindu-se în acest fel un devotament total al omului față de stat, astfel încât să nu fie puse la îndoială tezele partidului, partid prin care statul se reprezenta. Aceste realități nu sunt specifice numai societăți romǎnești, ci ele sunt o caracteristică a întregului sistem comunist în care drepturile propriilor cetățeni au devenit mai mult obligații, cum ar fi spre exemplu dreptul la muncă, iar alte drepturi cum ar fi cel la libera exprimare și libera asociere au fost îngrădite aproape în totalitate ele existând doar de jure, urmând ca orice încălcare a acestor prevederi impuse de către stat să fie aspru pedepsite, chiar mai aspru decât un delict de drept comun. O altă consecință a acestei perioade se reflectă și în politica dusă de stat împotriva religiei, astfel încât cultele religioase au intrat și ele în atenția noului regim ,,avându-se grijă” și de acest domeniu prin elaborarea și promulgarea unui cadru legislativ care să fie în concordanță cu schimbările realizate sau în curs de realizare în societatea românească, prin îngrădiri care se referă la un anumit cult religios, sau la mai multe, ajungându-se și la măsuri extreme: interzicerea cultului catolic, îngrădirea ,,personalului din instituțiile religioase”.

Pe lângă eliminarea vechii elite se trece acum și la o rusificare forțată a sistemului educațional. Prin acest proces înțelegem impunerea și preluarea valorilor și culturii ruse. Limba rusă a devenit obligatorie începând cu clasa a IV-a, vorbind de învățământul primar și continuând la nivel universitar. În învățământul superior au fost înființate catedre care să aibă o legătură directă cu limba, civilizația sau istoria U.R.S.S.

De asemenea s-a accentut accentul pe un învățământ tehnic, în pur spirit sovietic Acest spirit va defavoriza învățământul de tip umanist și cel medical. Facultățile de acest tip vor avea o concurență mai ridicată cu câteva procente decât cele tehnice. Consecințele asupra învățământului au trecut dincolo de simpla defavorizare a învățământului umanist prin procentul investițiilor alocate domeniului, reflectându-se și în structura programei școlare. Astfel conform ideologiei ateiste amintite anterior statul a trecut la separarea școlii de biserică, la desființarea instituțiilor de învățământ superior religios, sau degradarea gradului acestor instituții, care ajung la un nivel liceal fiind transformate în seminarii teologice. Un exemplu fiind cazul Facultății de teologie baptiste din București transformată în seminar teologic de grad liceal. Prin reforma învățământului din 1948 materiile care aveau legătură cu religia sau cu morala creștină au fost scoase din planul de învățământ și înlocuite cu materii noii. Ateismul este promovat în școala românească în locul creștinismului, în paralel cu apariția unor materii noi cum a fost materialismul științific. O altă schimbare a vut în vedere introducere manualului unic, pentru o anumită materie, de ,,notorietate” fiind mistificările istoriei prezentate în aberantul manual unic de istorie apărut sub îndrumarea lui Roller. Prin înlocuirea unor materii cum ar fii filozofia, religia, cu altele noi precum ateismul, s-a procedat și la scoaterea din învățământ a cadrelor aferente materiilor interzise și înlocuirea lor cu noi cadre didactice conformiste, cum a fost cazul Facultății de Istorie din cadrul Universității București. . Pe lângă aceste

aspecte negative s-au înregistrat și unele pozitive dintre care menționăm gratuitatea învățământului primar -inițial de 4 ani-, construcția de instituții de învățământ, cu căminele și cantinele necesare cazării studenților veniți din provincie. În cultură se impune curentul realismului socialist, care cerea prezența în operele culturale a ,,omului nou” creator al noii societăți. De asemenea s-a trecut la impunerea unore norme stricte cu privire la viața culturală, în paralel cu favorizarea oamenilor de cultură, care au acceptat să se ralieze noului concept artistic, și la ostracizarea nonconformiștilor.

Consecințe sociale

Analiza schimbărilor petrecute în societatea românească este un fenomen complex datorită întrepătrunderi politicului cu socialul, a persistentei unor elemente ce țin de trecut în paralel cu elemente moderne, deci o întrepătrundere între traditie și modernitate. Influența politicului în cotidian determină rupturi față de societatea tradițională, apărând mutații de natură demografică, mentală și materială odată cu impunere modelului sovietic la nivelul societății și impactul lui prin ,,invazia partidului în toate aspectele vieții private”, cu scopul de a controla viața cetățenilor ,,prin teroare și îndoctrinare”, având pretenția ,,de a stăpânii viața individului sub toate aspectele acesteia private și colective”.

Referindu-ne la represiunea care s-a făcut resimțită și în societatea românească în formele sale dure, putem spune că, a fost un fenomen prin care ,,sute de mii de oameni [au fost] ridicați de la casele lor, mutați în cǎmpiile Bărăganului” sau trimiși la canal, fiind eliminați în acest mod și cei ositili regimului, în caliatea lor de reprezentați ai vechii burghezii. În acest mod, sunt determinate schimbări de natură socială prin eliminarea unei categorii sociale și apariția alteia. La sate în contextul realizării colectivizăii represiunea

i-a vizat în special pe țăranii înstăriți, care erau catalogați drept sabotori sau chiaburi, termen care este echivalentul kulakului din societatea sovietică. Acțiunile de acest gen, din satele românești au determinat printre altele și un exod al populației rurale către centrele urbane.

Mutațiile de natură demografică sunt exemplificate, printr-o paralelă între lumea interbelică și cea postbelică. Referindu-ne la populația totală a României și la distribuția ei între mediul urban și cel rural datele statistice consemnează următoarea situație:

Distribuția populației României între urban și rural, 1930-1960

* Recensăminte

Populația totală a României înregistrează în perioada decembrie 1930-ianuarie 1948 o creștere de aproximartiv 1 600 000 de locuitori. În timp ce populația urbană are o creștere de doar 2 procente, iar populația rurală, descrește cu 2%. Procentul scăzut al creșterii populației României în perioada amintită se datorează condițiilor de viață existenete la momentul respectiv în societate, precum și faptului că perioada anilor 1942-1945 a fost una de război cu toate efectele sale în plan social. După încheierea războiului impunerile prevalau asupra normalității, prin rechiziționării realizate de către guvern, în paralel cu efortul revenirii la o ,,societate normală” , fiind o periodă în care condițiilor de viață, cunosc o criză și datorită penuriei alimentare, a secetei care s-a abatut asupra societății românești. Perioada de 12 ani cuprinsă între ianuarie 1948 și iulie 1960 exemplifică politica dusă de statul român, prezentată de noi anterior. Astfel într-o perioadă mai mică cu trei ani decât cea anterioară(1930-1947), populația urbană înregistrează o creștere de 8,3 procente ajungând la 32,1% din populația totală a României, în timp ce popualția rurală înregistrează în aceiași perioadă de timp o scădere fața de începutul anului 1948, cu 8,7 procente. Aceste date vin să exemplifice mutațiile care au avut loc în societate, prin impunerea sistemului comunist, determinând trecerea de la o țară a cărei populație era preponderent rurală la una care tinde să se transforme forțat, într-o țară cu o populație preponderent urbană.

Migrarea populației rurale către oraș, determină mutații de natură socială prin faptul că această populație nu se va adapta pe deplin noului mediu, dar nici nu se va desprinde total de mediul rural. Noii locuitori ai orașului vor păstra elemente tradiționale în comportamenul lor, nereușind a se adapta pe în totalitate nici trecerii de la casa tradițională, la locuința de tip bloc. Din punct de vedere arhitectonic, aspectul orașului se va schimba prin apariția unor noii construcții, după modelul arhitectural sovietic, dând ca exemplu clădirea Teatrului operei și baletului din București(Opera română) sau

Casa Scânteii, ,,un colț din Moscova transferat la București”. Partea pozitivă în privina orașului se reflectă în, pavarea unor străzi, construcția altora noi, prin renovarea unor spitale, cladiri destinate învătământului, cămine studențești, dar și în construirea unor obiective industriale, cu consecințe pozitive pentru orașe prin asigurarea unor locuri de muncă, a realizării unor produse necesare dezvoltării ulterioare.

Consecințele represiunii în societate au fost resimțite și prin schimbările care

s-au produs în ceea ce privește locuința prorietate personală, ducând la schimbarea proprietarului. Astfel unii oameni și-au pierdut casele care au intrat în proprietatea statului prin naționalizare, sau prin alte forme dintre care una frecvent utilizată a fost și confiscarea locuinței prin rechiziționare, care trecea astfel în proprietatea statului, putând fi apoi repartizată unor activiști de partid. Acest lucru se realiza atunci când proprietarul devenea indezirabil, fiind arestat în special din motive politice. Alți proprietari s-au trezit în casele lor cu ,,musafirii” nepoftiți. Problema cu acești ,,musafiri”, din punctul de vedere al proprietarului se punea pe două planuri:

a) faptul că trebuia să-i suporte;

b) că trebuiău să fie atenți la vorbele și comportamenrtul lor care puteau fi raportate

de către aceștia organelor statului cu repercursiuni nedorite asupra proprietarilor.

O altă mutație datorată domeniului locuințelor, a fost transformarea cetățeanului în chiriaș al statului, deci dependent din punctul de vedere al locuinței de stat care pretindea între altele și un conformism din partea chiriașilor săi, dacă vroiau să-și păstreze spațiul locativ. Statul s-a ,,lăudat” cu un număr mare de locuințe construite, ducând la apariția noilor cartiere de blocuri, care vor marca definitiv aspectul urbanistic al orașului. Faptul că s-a construit mult în acest domeniu este un aspect pozitiv, însă noile construcții de tip bloc, erau locuințe comune care nu ofereau un standard ridicat de viață.

Consecințele instaurării regimului comunist se vor face simțite și înceea ce privește organizarea teritorial- administrativă a țării, realizându-se astfel alinierea la modelul sovietic, prin trecerea la începutul anilor ’50 de la organizarea pe județe și municipii, la cea pe regiuni și raioane. Rusificărea unor nume de orașe, străzi, sau piețe publice, se integrează la rândul său în procesul reconstrucției urbane, caracteristic regimului comunist.

Un alt aspect cu consecințe grave, are în vedere controlarea vieții sociale prin înregimentarea cetățenilor în diferite organizații controlate de stat. Dintre acestea cele mai importante erau Uniunea Femeilor Democratice din România, sindicatele și Organizația de pionieri. În plus viața socială, era controlată și prin prezență în fabrici, școli, conducerea diferitelor departamente ale statului a unor persoane fidele sistemului, în unele cazuri fiind vorba chiar de prezența securiștilor în aceste instituții. Totuși schimbările nu s-au limitat numai la o prezență fizică în aceste instituții ci s-a trecut la reorganizarea lor pentru a corespunde noilor sarcini impuse de partid, reorganizare care impune și schimbarea numelui instituției respective.

Aceste acțiuni ale satatului trebuiesc privite în contextul creat de regim, din dorința de a se legitima. Controlându-i mintea(conștiința unui om) ajungi la al controla întru totul, iar atunci când acest lucru nu se putea realiza prin propagandă sau numai prin propagandă se recurgea la represiune, cel de-al doilea element al legitimizării. Soulet spune în acest context că societatea nouă pe care vroiau să o creeze regimurile comuniste ,,se sprijină înainte de toate pe constrângere”. Astfel că anii ’50 pot fii considerați din acest punct de vedere, ca fiind caracterizați de domnia fricii-frica fiind o condiție sine qua non a comunismului-, astfel că apare fenomenul unei duble gândiri prin faptul că una gândeai și alta ziceai. România la sfârșitul anilor ’50 era un stat de factură totalitar comunistă, regimul nemaifiind contestat decât de câțiva opozanți izolați politic și social. În aceste condiții era evident că un asemenea stat, avea ca una din caracteristicile sale definitorii controlul asupra vieții cotidiene a cetațenilor, ,,prin teroare si îndoctrinare’’, având pretenția,,de a stăpânii viața individului sub toate aspectele acesteia private și colective”. Datorită progreselor înregistrate în domeniul educației prin generalizarea învățământului gratuit, a urbanizării care crește într-o anumită măsură și gradul de confort al cetățenilor datorită condițiilor, a creșterii nivelului de trai față de perioada imediat următoare războiului, lumea comunistă se prezenta ca o lume teoretic foarte bine construită. La nivel practic însă, apar probleme, denotând o construcție artificială. Aceast tip de construcție este evidențiat prin promovarea în funcții de conducere a unor non valori, a constririi unei protecții sociale prin egalizare, rezultând nivelarea societății, societate aflată sub semnul evoluției planificate de la economie până la viața de familie. O altă caracteristică este aceia că statul devine unic patron, ducând la apariția și menținerea unei societăți închise în dauna uneia deschise, de consum.

În aceste condiții era normal ca cetățeanul să se simtă constrâns în propria sa existență, fapt care reiese și din paginile jurnalului, lui Alice Voinescu, care notase 6 noiembrie 1948 următoarele: ,,Orașul murdar-lumea tot mai închisă și mai preocupată. Anexietate în aer. Nici nu știu cum aș mai putea reacționa la libertate. Oare o mai realizăm ? În rugăciunea mea către Dumnezeu e un accent de neputință tristă. Aș vrea să fie un elan pozitiv. Acum e numai experiența totalei neputințe”

Schimbările care au avut loc în societatea românească au fost o reflectare a utopiei comuniste de realizare a unei societăți noi. Această societate era una în care valorile tradiționale românești, morala creștină, au fost înlocuite de către stat cu noi valori, impuse la momentul 1945 de către Uniunea Sovietică și acceptate de clasa politică din România, ducând la înlocuoirea treptată a sistemului democratic cu unul comunist. Individul pe de altă parte, a fost constrâns să se ralieze cerințelor sistemului pe diferite căi : de la favoruri până la impuneri brutale. Prin modalitățile sale de acțiune regimul comunist a dus la aparițiatia unei societăți fundamentată pe valorile comuniste. Astfel că la sfârșitul anilor ’50 societatea românească devenise una conformistă, iar regimul politic, prin ignorarea valorilor morale, a valorilor tradiționale, era unul care își ignora propriul cetățean și chiar mai mult decât atât îl ignora însuși pe Dumnezeu.

Capitolul II

Orașul românesc

și considerații de ordin demografic

1960-1975

1. Orașul românesc

Orașul românesc se constituie ca un spațiu din ce în ce mai populat, fiind totodată cadrul în care se desfășoară viața cotidiană a românilor ce trăiesc în mediul urban, alături de centrele suburbane care sunt asimilate de către statistica oficială, aceluiași cadru. Importanța orașului derivă și din schimbările care se produc la nivel social, prin faptul că, ,,clasa muncitoare” deține acum primul loc în ierarhia socială. Cum această categorie socială lucra în întreprinderi mai mari sau mai mici, în fabrici, deci în cadrul unor obiective industriale construite cu preponderență în mediul urban, era firesc ca orașul să capete o importanță deosebită. Vorbim deci de impactul industrializării asupra societății românești și implicit asupra cadrului de locuire. Schimbarea care se produce în societatea românească în urma procesului amintit, se regăsește si în discursul oficial al Partidului Comunist. Cu ocazia raportului prezentat la congresul IX al P.C.R din vara anului 1965 proaspătul conducător al Partidului Comunist prezenta astfel problema legăturii care există între procesul industrializării și dezvoltarea orașelor: ,,Dezvoltarea industriei duce la înflorirea orașelor noastre la transformarea acestora în puternice centre economice și culturale”. După cum se observă problema industrializării este prezentată în strânsă legătură cu dezvoltarea orașului românesc, prima fiind o condiție pentru realizarea celei de a doua.

Referindu-ne la organizarea administrativă, anii ‘50 aduc cu sine schimbări atât la nivelul teritoriului cât și la nivelul apăratului administrativ care a fost adaptat, în scopul alinierii

acestui domeniu la linia sovietică. Această organizare teritorial-administrativă este menținută până în vara anului 1968 când se revine la cea existentă la momentul anului 1950, în contextul unei politici de distanțare, față de modelul sovietic, dar și a unei necesități obiective.

Conform împărțirii administrativ-teritoriale a României realizată în 1950, principalele unități teritoriale devin: regiunea, raionul, orașul și comuna. La momentul acela au fost stabilite un număr de 18 regiuni, pentru ca ulterior printr-un decret dat în anul 1952 numărul regiunilor să fie redus la 16. Regiunile stabilite conform decretului nr. 12 din 1952, erau următoarele: ,,Bacău, Baia Mare, București, Cluj, Constanța, Craiova, Galați, Hunedoara, Iași, Oradea, Pitești, Ploiești, Stalin(Brașov), Suceava, Timișoara și Regiunea Autonomă Maghiară”. Aceste 16 regiuni au cuprins un număr de 200 raioane, în care erau incluse ,,o serie de orașe (ierarhizate pe criteriul subordonării lor republicane, raionale și orășenești) și de comune rurale”. Împărțirea teritorial-administrativă a României, în vigoare la data recensământului din 15 martie 1966 a avut ca bază Legea nr. 3 din 24 decembrie 1960 și modificările ulterioare aduse acesteia. Conform acestor prevederi unitățile administrative-teritoriale ale României erau următoarele: regiunea, raionul și comuna. Legea a stabilit trei tipuri de orașe: republicane, regionale și raionale. La data efectuării recensământului au exsistat ,,16 regiuni, 1 oraș republican, 1 oraș cu regim administrativ asemănător cu regiunii, 46 orașe regionale, 135 orașe raionale, 150 raioane și și un număr de 4 259 comune formate din 15 020 sate.”

În ,,Constituția Republicii Socialiste România” publicată în 1965 în articolul 15 se menționa faptul că ,,Teritoriul Republicii Socialiste România este organizat în unități administrativ-teritoriale: regiunea, raionul, orașul și comuna. Regiunile Republicii Socialiste România sunt: Argeș, Bacău, Banat, Brașov, București, Cluj, Crișana, Dobrogea, Galați, Hunedoara, Iași, Maramureș, Mureș-Autonomă Maghiară, Oltenia, Ploiești, Suceava.Capitala Republicii Socialiste România este orașul: București.”

În anul 1966 România avea un număr de 184 de orașe, care, se distribuiau ,,potrivit importanței lor în viața economică și de stat astfel”

Distribuția orașelor potrivit importanței avute în viața economică și de stat

Din cele 184 de orașe existente la data recensământului din anul 1966, România avea un singur oraș republican, acesta fiind Bucureștiul. Perioada anilor ’60 este caracterizată și de un aflux al populației rurale către orașe, astfel că după mărimea populației, orașele românești se grupau în anul 1966 în 4 categorii :

Gruparea orașelor României după mărimea populației în 1966

Categoria orașelor mici este reprezentată prin nume ca: Azuga, Comănești, Zimnicea, Botoșani, categoria orașelor mijlocii fiind prezentă prin Turnu Severin, Hunedoara, Roman, urmând ca ultima categorie să aibă în componența sa orașe ca: Brașov, Iași, Ploiești, Craiova, Constanța.

În anul 1965 cele mai urbanizate zone erau Brașov-Valea Prahovei-Ploiești-București-Giurgiu-Oltenița, ,,formând un complex care are perspectiva de a devenii o mare regiune urbanizată a țării”. Așa cum am amintit și cum reiese și din raportul lui Nicolae Ceaușescu la Congresul X PCR urbanizarea este strâns legată de industrializare, iar un alt element care vine să confirme această afirmație este, împărțirea orașelor după funcțiile pe care le îndeplinesc. Avem astfel orașe cu ,,funcții sociale complexe” și ,,orașe cu funcții industriale specializate” În prima categorie se cuprind orașe care au ,,întreprinderi industriale mari, de transport și de comerț, ca și instituții social-culturale, etc.”. În această clasificare intră orașe ca: București, Iași, Cluj, Timișoara. Cealaltă grupare după funcții a orașelor se face la momentul 1968, avându-se ca criteriu funcția industrială, apărând în acest fel categoria orașelor cu ,,funcții industriale specializate”. În această categorie se cuprind: ,,cetățile siderurgice-Hunedoara,Reșița, Galați”, ,,centre carbonifere-Lupeni, Petroșeni, Vulcan, etc.; orașele petrolului-Ploiești, Moinești”, orașe ,,ale industriei chimice-Orașul Gh. Gheorghiu-Dej, Piatra Neamț”, orașe ale ,,industriei lemnului-Blaj, Reghin, Râmnicu Vâlcea”, orașe ale ,,prelucrării metalelor neferoase-Baia Mare; orașe porturi-Constanța, Brăila, Galați”

În anul 1968 se revine la organizarea tradițională a teritoriului României, organizare anterioară legii din 1950. Schimbărea organizării teritorial administrative a teritoriului țării a fost inițiată la Plenara C.C. al P.C.R. din 5-6 octombrie 1967, care a ,, dezbătut și aprobat […] propunerile de îmbunătățire a organizării administrativ teritoriale a României și sistematizarea localităților rurale”. Reforma administrativă se realizează la 16 februarie 1968, prin Legea nr. 2/1968 și avea următoarea formulare: ,,Lege cu privire la îmbunătățirea organizării administrative a teritoriului țării”. După noua organizare unitățile administrative sunt: județul, orașul și comuna. Actul normativ clasifică orașele în: ,,municipii și orașe propriu-zise, iar comunele în: comune suburbane- aparținând de municipii sau orașe– și comune. Conform situației existente la 1 iunie 1968, pe teritoriul României existau: 39 județe, 47 municipii, 189 orașe, 144 comune suburbane, 2 562 comune și 13 149 sate”. Cu această ocazie se desființează Regiunea Autonomă Maghiară, teritoriul său fiind împărțit între trei județe (Harghita, Covasna și Mureș). O altă reglementare care se realizează, are în vedere Sfaturile populare, care acum devin consilii populare (județene, orășenești și comunale) iar președinții acestora la nivel de oraș sunt denumiți primari. Dacă prin legea anterioară teritoriul era împărțit pe trei niveluri (regiuni, raioane, orașe), acum se revine la împărțirea tradițională pe două niveluri(județe și orașe).

Din punct de vedere, al conceptelor de dezvoltare urbană și teritorială Europa de Est în anii ’60 se caracterizează ,, printr-o căutare comună, inspirată de Moscova, a unei noi forme urbane, forme de locuire, care să ofere o haină foizico-spațială, ușor perceptibilă a societății ideale comuniste”. Astfel conform idealului, aceasta, trebuia să fie una industrializată și urbanizată, fapt care duce și la schimbării ale formei urbane. Anii ’60 se caracterizează din acest punct de vedere printr-un vast program de construcții, ducând la modificarea aspectului orașelor, prin apariția noilor cartiere de locuință de tip bloc și a unor edificii publice și industriale. Noile cartiere de locuințe, apărute în această perioadă, cum a fost cazul cartierelor Drumul Taberei, Balta Albă din București, precum și altele din țară, trebuia să susțină politica partidului. Datorită acestui obiectiv ele au fost construite în apropierea unor obiective industriale. Vorbim nu numai de apariția unor noii cartiere și edificii, ci, mai mult decât atât de o reconstrucție a orașelor, determinată de ,,ideologia restructurării urbane” . Din studiul lui Oliver Velescu la care facem referire atunci când avem în vedere orașul, desprindem următorul înțeles al ideologiei restructurării urbane: << în numele ,,intereselor și aspirațiilor unei clase cu scopul schimbării și consolidării relațiilor sociale existente se va înlocuii pe baze noi , structura unui lucru organizat, adică orașul”.>> . Această ideologie determină trecerea de la construcții pe terenuri virane în anii ’60 la demolări care nu au mai ținut cont de valorile arhitecturale tradiționale, după ce, pănă la finele anilor ’60, se acordaseră fonduri pentru conservarea acestora.

Referindu-se la construcția noilor cartiere de tip bloc, istoricul Dinu C. Giurescu în cartea sa Distrugerea trecutului României, face următoarele precizări: ,,Între 1955 și 1970, apartamentele au fost construite la periferie, pe terenuri virane de-a lungul unor bulevarde de centură și al șoselelor de acces în orașe” Aspectul, noilor clădirii nu mai ține seama de formele artistice, arhitecturale, care au fost una din condițiile realizării

edificiilor în perioada interbelică, fapt care are implicații și la nivel urbanistic.

Astfel ,,de-a lungul unor artere principale au fost ridicate construcții de 6-10 etaje în front continu. Locuințele individuale existente de-a lugul acestor artere au fost demolate pe o adâncime de 150-200 metri pe Calea Griviței și bulevardele 1 Mai și Muncii, șoselele Giurgiului și Olteniței, toate în București” Demolarea și reconstrucția unor zone urbane a fost un fenomen național și nu unul local. Referindu-se la ceastă situației domnul Dinu C. Giurescu, menționează faptul că ,,în această primă fază, pănă la începutul anilor ’70 este corect să afirmăm că centrele istorice nu au fost afectate în general. Primele demolări majore au avut loc la Suceava, capitala Moldovei în secolele XIV-XVI, la Pitești, Vaslui, Giurgiu și Târgoviște” Aceste demolării majore au lăsat România fără opere arhitectonice de marcă ducând la distrugerea trecutului României

Apariția noilor orașe este legată în special de obiectivele economice aflate în zonă, dar și de ridicarea unor localități rurale la rangul de localități urbane. Schimbările intervenite în organizarea administrativ-teritorială au determinat și derusifiacarea unor nume cum a fost cazul orașului Stalin care revine la numele tradițional Brașov, la demolarea la mijlocul anilor ’60 a imobilului librăriei și editurii Cartea rusă din București, sau la demolarea statuii lui Stalin din fața parcului Herăstrău. Numele cartierelor păstrează încă denumiri considerate ca simboluri de către regimul comunist din România.

Dorința de reconstrucție a orașului este evidențiată și prin construcția unor edificii de interes public. Acestea ilustrează pe de o parte necesitățile economice care derivă din programul ideologic al regimului, dar și tendința unei modernizări, care își urma cursul său. Aceasta este perioada în care s-au construit școlii generale, cămine studențești,

cantine universitare și muncitorești, cinematografe, hoteluri, fiind și perioada când se reamenajează litoralul românesc.

Dintre edificiile publice reprezentative ale perioadei menționăm: Sala palatului R.P.R., Sala mică a palatului R.P.R. la începutul anilor ’60 în București, ,,Pavilionul central al Expoziției realizărilor economice naționale” din București, după proiectul arhitecților Ascanio Daminan și Mihai Enescu, Circul de stat din București, Palatul televiziuni din București, Hotel Intercontinental. Edificiile cu caracter educațional și cultural vin să ilustreze caracteristica bivalentă a politicii regimului. Această politică ilustrează pe de o parte un proces de modernizare, dar și un control din partea statului, din dorința de control asupra oamenilor, de modelarea minții umane prin politica de culturalizare a maselor. Dintre obiectivele cu caracter cultural construite în această perioadă-1960-1975-menționăm: Sala de concerte a radioteleviziuni din București, terminată în anul 1960, Teatrul de Stat din Târgul Mureș(1973), Casa de cultură din orașul Orșova(1973), Teatrul Național din București(1973). Conform unor date în perioada 1971-1975 s-au mai construit: Teatrul din Craiova, 15 cinematografe, 25 case de cultură. În această ultimă categorie se remarcă ponderea deținută de școlile generale, așa cum reiese și din următorul tabel.

Procesul de urbanizare datorat și industrializării, determină o extindere și modernizare a transportului urban și interurban, mărindu-se în acest mod și capacitatea de transport a călătorilor. În București de transportul urban se ocupa Întreprinderea de Transport București(I.T.B.), iar în orașele din provincie Întreprinderile de Transport Județene (I.J.T.L.-urile). I.T.B. avea 3 tipuri de mijloace de transport: a) autobuze, b) troleibuze, c) tramvaie. La sfârșitul anilor ’60 ITB practica 2 tipuri de tarife pentru fiecare din cele 3 mijloace de transport. Primul tarif era pentru 9 stații , iar cel de-al doilea pentru întreg traseul mijlocului de transport respectiv. La autobuz și troleibuz un bilet pentru 9 stații costa 70 de bani, iar pentru un traseu complet 1 leu. Tramvaiele aveau două clase-clasa I și clasa a II a-, astfel că pe lângă criteriul lungimii călătoriei mai intervenea și diferența de clasă. Pentru o călătorie la clasa I, călătorii plăteau 30 de bani pentru 9 stații și 40 de bani pentru parcurgerea întregului traseu. Cei care călătoreau în vagonul doi, asociat clasei a II a, plăteau un tarif mai redus decât cei care călătoreau în primul capitol, astfel că 25 de bani era prețul echivalent unei călătorii de 9 stații, iar 30 de bani era prețul pe care un călător trebuia să-l plătească dacă depășea cele 9 stații aferente primului tarif. Biletele se vindeau în tramvai de către o femeie de obicei care se numea taxatoare care avea o cabină amenajată în partea din spate a fiecărui vagon. Transportul interurban se realiza cu ajutorul autobuzelor care plecau la ore fixe din autogării, trenului, avioanelor. Autogările trec și ele printr-un proces de modernizare pentru a corespunde cerințelor unui trafic crescând de călătorii. Bucureștiul avea și el mai multe autogări dintre care amintim autogara Rahova și autogara Filaret. Transportul aerian precum și ponderea aurtoturismului ca și mijloc de călătorie înregistrează o creștere în această perioadă, însă pe ansamblu ponderea lor în economia transportului interurban de călători este mai redusă. Acest fapt se datorează în cazul avionului datorită prețului ridicat al călătoriei, preț pe care nu și-l putea permite oricine. De remarcat și faptul că aceasta este și perioada de dezvoltare mai accentuată decât până acum a transportului aerian. Modernizarea infrastructurii face parte integrantă din procesul modernizării generale. Acest lucru este susținut și de îmbinarea care există între diferitele sectoare. Astfel modernizarea litoralului românesc este susținută și prin construirea aerogării Mihail Kogălniceanu din Constanța în anul 1962. Vorbim în consecință de linii aeriene către Constanța și dinspre Constanța. Dar nu numai litoralul românesc beneficiază de linii aeriene ci și alte zone prin modernizarea unor aerogării deja existente la începutul anilor ’60, precum și prin construcția altora noi. Exemple fiind aerogările din Timișoara(1963), Cluj(1965), Oradea(1966). Apariția unor noii aeroporturi vine să întregească această tendință. Semnificativ în acest sens fiind inaugurarea aeroportului internațional București-Otopeni în anul 1969, și a aeroportului internațional de la Tulcea. Perioada de deschidere către lumea Occidentală este vizibilă și în domeniul transporturilor prin inaugurarea spre sfârșitul perioadei avute în discuție, respectiv în anul 1974 a liniei aeriene între București și New York. Astfel avionul își face și el simțită din ce în ce mai mult prezența în viața cotidiană a românilor, în special pentru cei care doreau să călătorească în afară granițelor României, lucru care va deveni din în ce mai dificil pe parcursul consolidării regimului Ceaușescu.

Transportul de călători pe calea ferată capătă și el proporții o dată cu modernizarea infrastructurii prin construirea unor noii gării, cum este cea din Constanța, construită în anul 1960, apariția unor noii linii de cale ferată în paralel cu electrificarea altor linii. Realizarea în țară a locomotivelor electrice se încadrează și ea în acest context. Aceste lucruri ne permit înțelegerea cadrului general care a avut consecințe asupra vieții cotidiene a românilor din mediul urban, prin mobilitatea deplasări și prin timpul rămas la dispoziție cetățeanului ca urmare a scurtării duratei călătoriei. Timpul rămas liber putea fi folosit în alte scopuri. În România transportul pe calea ferată era realizat de către C.F.R., prin trenurile pe care le avea. Aceste trenuri erau de mai multe tipuri: de la curse muncitorești care aveau ca scop transportul muncitorilor de la localitatea de reședința la locul de muncă. Mai existau personale care făceu legătura între sate, comune și cenrtrele urbane din apropiere, fiind accesibile ca preț, călătorii beneficiind de avantajul că acest tip de trenuri opreau și în stații în cacre alte tipuri de tren nu opreau. Pentru distanțe mai lungi se foloseau trenurile de tip accelerat sau rapid. Costul unui bilet varia în funcție de distanța și de clasa la care persoana respectivă dorea să călătorească precum și de tipul trenului.

Dezvoltarea orașelor, a transportului urban de călători, impune modernizarea străzilor, precum și a drumurilor care făceau legătura între diferitele centre urbane. Modernizarea străzilor s-a realizat prin pavarea acestora, a lărgirii unora, arealizării altora noi, în contextul în care cele existente au fost sistematizate. Cele noii relizându-se conform normelor în vigoare la momentul respectiv, ne mai necesitând modificari. Procesul de modernizare a drumurilor publice și de extindere ale acestora au trecut și în afara spațiului urban. Cele vizate au fost în special drumurile naționale, precum și cele care făceau legătura cu diferite zone industriale, precum și cele care făceau legătura cu diferite obiective sau zone turistice, cum este cazul litoralului. În acest context avem deschiderea pentru circulație, în anul 1970 a primelor două benzi din autostrada București-Pitești. Un alt obiectiv vizat a fost traversarea munților Făgăraș prin darea în circulație în luna septembrie 1974, a drumului național Transfărăgășan. Modernizarea străzilor și a drumurilor a permis o circulație mai facilă între diferitele localități, context în care își face apariția pe piața românească primul automobil de producție autohtonă. Intrarea pe piata românească a modelului românesc are loc după începerea producției în august 1968 la Uzina de autoturisme Pitești, a modelului ,,Dacia 1300”, realizat după un patent francez-Renault-.

Tot ce s-a realizat în această perioadă a avut un substrat politico-ideologic. Astfel cartierele de locuințe au avut ca scop susținerea procesului de industrializare, scop pentru care au fost construite în apropierea unor obiective economice. Casele de cultură, școlile ca și celelalte obiective, construite pentru susținerea culturii și învățământului, au vizat în primul rând susținerea politicii de culturalizare a maselor, îndoctrinarea oamenilor, impunerea în conștiința lor a valorilor comuniste. În consecință statul; nu a realizat nimic gratis și o nici nu avea ca principală preocupare îmbunătățirea condițiilor de viață ale oamenilor deși la nivel propagandistic această problemă era considerată prioritară.

2. Considerații de ordin demografic 1960-1975

Prin populație înțelegem o ,,colectivitate a persoanelor care locuiesc pe un teritoriu anumit”, în cazul de față teritoriul Republicii Populare Române(1960-1965) și cel al Republicii Socialiste România(1965-1975). Conform aceleiași surse, prin populație

urbană se înțelegem o ,,totalitate a persoanelor care locuiesc în orașe sau în anumite localități declarate ca atare prin acte normative de stat”. Datele statistice prezintă situația continentul european din punct de vedere al populației în anul 1965 astfel:

Populația continentului european în anul 1965

Analizând datele statistice, desprindem situația continentului european, așa cum se prezenta ea, din punct de vedere al ponderii populației- criteriu după care s-a făcut clasificarea-, a suprafeței și a densității populației pe km². Astfel că la momentul 1965 continentul era format dintr-un număr de 38 de țari, primele două poziții din punct de vedere al numărului populației, fiind deținute de către U.R.S.S și R.F.G.. România situâdu-se din acest punct de vedere pe locul nouă. Ultima poziție era ocupată de statul Monaco cu o suprafață de 2 km² și o populație de 19 027 cetățeni, fapt care o situa pe primul loc la momentul respectiv din punct de vedere al densității populației(loc/km²).

Referitor la proporția populației urbane în prima parte a anilor ’60 situația la nivelul țărilor Occidentale situația se prezenta astfel:

Proporția populației urbane în principalele țări Occidentale ale Europei.

După cum se observă cel mai ridicat procent al populației urbane se înregistra în Marea Britanie cu 78,3 %, țară cu o tradiție industrială, iar cel mai scăzut procent se înregistra în Italia, cu o valoare sub 50 % din populația totală. În țările comuniste urbanizarea a fost un proces accelerat forțat din considerente economice și politice.

Conform datelor satistice, ponderea populației urbane în unele ,,țări socialiste”, în anul

1965 se preznta astfel:

R. S. Cehoslovacă ……………………………………………59,7 %

U. R. S. S. ……………………………………………..55,1 %

R. P. Polonă ………………………………………………49,4 %

R. P. Bulgară ……………………………………………….45,3 %

R. P. Ungară ……………………………………………….42,6 %

R. S. România ……………………………………………….38,2 %

Motivul înregistrării unui procent ridicat al populației urbane în țările socialiste se datorează modalităților de acțiune în atingerea uni înalt grad de urbanizare, prin realizarea acestui proces forțat, având ca model U.R.S.S., spre deosebire de țările Occidentale, unde urbanizarea s-a realizat treptat, permițând orașului să asimileze populația nou venită. În anul 1965 cel mai ridicat procent al populației urbane se înregistra în Cehoslovacia, fiind urmată la o distanță de 4,6 procente de U.R.S.S., România situându-se în această ierarhie, pe ultimul loc cu un procent puțin peste 38%, al ponderii populației urbane în populația totală la momentul respectiv. %.

Pentru o vizualizare mai clară a schimbărilor de natură demografică care au loc în mediul urban prezentăm în tabelul următor situația la momentul 1966 a populației României pe medi.

Populația totală a României și împărțirea acesteia între mediul urban și cel rural la recensămânrtul din 1966

* În mediul urban, la recensământul din 1966, s-a cuprins populaqția orașelor și populația unui număr de 238 localități asimilate orașelor(conform HCM 1492/1996)

Observăm că deși statul a acționat în vederea urbanizării țării la momentul 1966, dintr-o populație de 19 103 163, cât avea România la momentul respectiv, populația mediului urban nu înregistra nici măcar un procent de 40% din totalul populației cu cifra sa de 7 305 714, în timp ce mediul rural deținea încă primul loc cu 61,8 %din totalul populației.

Referindu-ne la dinamica populației urbane a României datele statistice consemnează următoarea situăție:

Dinamica populației urbane 1960-1975

* Recensământ

Mutațiile demografice, precum și politica pronatalistă a statului român au determinat o creștere a populației totale a României. Astfel că populația totală, a crescut în perioada 1960-1966 cu 699.749 de locuitori, pentru ca în perioada 1966-1975 să se înregistreze o creștere de 2.141.940, când este depășit și pragul de douăzeci de milioane de locuitori.

Acest eveniment, a fost ,,exploatat” cum se cuvine de către propaganda comunistă, prin sărbătorirea ,,nașterii celui de-al 20.000.000 cetătean al României”, în prezența lui Ceaușescu. Creșterea populației a fost determinată de revenirea la o anumită normalitate în politica internă, datorată conformismuluii existent în societate, dar și a modernizării societății. Menționăm faptul că sporul natural al populației sprijină și el sporirea ponderei populației României, înregistrând o creștere, de la 6 % în 1960 la 10,4% în 1975. Politica satatului determină nu numai o creștere a ponderii populației toatale, ci și a celei urbane prin mutații de natură socială, de la sat la oraș. Față de anul 1960 când populația urbană înregistra un procent de 32,1%, se ajunge în anul 1975 la 43,2, rezultând o creștere de 11% în 15 ani a populației care locuia în orașe și municipii, în paralel cu o scădere a ponderii populației rurale în cea a populației.totale, între aceiași ani de 11,1

În cifre absolute populația României a crescut între anii 1960-1975 cu 2 841 689 locuitori.

Din punct de vedere al structurii etnice la recensământul din anul 1966 situația se prezenta astfel:

Populația pe naționalități la recensământul din 1966

La recensământul din data de 15 martie 1966 din totalul de 19 103 163 cât avea populația României, 16 746 410 locuitori s-au declarat de naționalitate română, 1 619 592 de naționalitate maghiară, 382 595de naționalitate germană. Ponderea locuitorilor de naționalitate română a fost de 87,7%, în comparație cu cea a locuitorilor de naționalitate maghiară care a fost următoarea situată cu un procent de 8,5% din totalul populației, se înregistrează o diferența de 82, 2%.

În totalul populației mediului urban, populația de naționalitate română deținea 85,2%, în timp ce în același mediu populația de naționalitate maghiară deținea un procent de 10,2%. Din punct de vedere teritorial conform datelor furnizate de Recensământul populațiilor și locuitelor din 15 martie 1966 ,,în 36 din cele 39 de județe, populația de naționalitate română deține o majoritate covârșitoare, în 20 de județe ponderea românilor în totalul populației acestora reprezintă în jur de 99%.”. Din populația municipiului București în anul 1966, 97,3% era de naționalitate română, iar 2,7% reprezenta ponderea celorlalte naționalități.

După gradul de urbanizare, populația Republicii Socialiste România se distribuia în anul 1966 după cum urmează:

Distribuția populației României după gradul de urbanizare.

Conform datelor statistice referitoare la anul 1960 prezentate anterior, se observă o creștere accentuată a populației urbane între anii 1960-1975. Acest fenomen apare ca urmare ca urmare, a schimbărilor ce au avut loc în mediul rural, a colectivizării, a represiuni, prin care mai multe familii au fost deposedate de proprietățile deținute și mutate în Bărăgan sau în alte zone. Un alt factor care a determinat procesul de urbanizare a fost politica de industrializare, care reflectă concepția statului comunist român în economie. Conform acesteia, accentul trebuie pus pe industria grea, fapt care pe lângă caracteristicile generale identificabile la nivelul sistemului comunist are și unele particulare, datorate politicii dusă de statul român, în scopul distanțări de Moscova, și printr-o politică accentută de industrializare, mai ales începând cu ani ’60. Un exemplu în acest sens fiind construcția combinatului siderurgic de la Galați.

Consecințele acestor acțiunii, se vor vedea în procentul ridicat al migrației de la sat către oraș, care va fii favorizată și de navetismul, existent între mediul urban și cel rural. Referindu-ne la fenomenul navetismului precizăm faptul că el se referă la, muncitorii care nu-și aveau reședința în localitatea în care lucrau, fiind determinat de de condițiile de viață existente în unele localități din mediul rural. Fenomenul navetismului se va accentua pe parcursul acestei perioade, ducând la schimbări sub raport demografic, cu implicații sociale, economice și culturale.

Procentele cele mai ridicate ale populației urbane în anul 1966 se înregistrau în următoarele regiuni:.

Distribuția populației globale și urbane pe regiunile României în anul 1966

Regiunea cu cea mai ridicată pondere a populației urbane la momentul 1966 era Hunedoara, o regiune puternic industrializată fapt care are consecințe la nivel social printr-o răsturnare a vechii organizări sociale, bulversare care aduce în prim planul vieții sociale ,,calasa muncitoare”, care ajunge să dețină preponderența ca procente în mediul urban. Chiar și zona

de sud-est a țarii suferă din acest punct de vedere modificării prin apariția combinatului siderurgic de la Galați, fapt reflectat și de procentul de 34,3% cât reprezintă ponderea populației urbane în cea totală. Regiunea Galați fiind și ultima dintre cele mai urbanizate regiuni ale României în anul 1966.

Cele 39 de județe(fără municipiul București) rezultate în urma reformei teritorial-administrative din anul 1968 se grupau după numărul populației în anul 1969 astfel:

Conform grupării județelor după ponderea populației, procentul majoritar era deținut de către cele care aveau o populație situată între 401 000-500 000 locuitori, cu un număr de 10 județe din total fiind urmate de către cele care aveau o populație cuprinsă între 301 000-400 000 de locuitori, cu un număr de 9 județe. Astfel cele două categorii, aveau în cuprinsul lor un număr de 19 județe dintr-un total de 39, cea ce însemna un procent de aproape 50%, exceptând municipiul București. Referindu-ne la populația județelor, datele statistice consemnează referitor la anul 1969, faptul că, prima poziție, -fără București-, era deținută de către județul Ilfov cu o populație de 788 206 locuitori. Pe locul al doilea după numărul populației se situa județul Prahova care la momentul respectiv avea o populație de 742 607 locuitori. Conform aceleiași surse județul Covasna înregistra cel mai scăzut procent al populației la momentul iulie 1969 cu un număr de 181 757 locuitori. Densitatea populației înregistra la rândul său diferențe majore între județele României. Din datele oficiale desprindem referitor la data de 1 iulie 1969 următoarea situație: Județele Dâmbovița, Galați, Iași și Prahova se situează pe primele locuri cu o densitate de peste 115 loc/kmp., în schimb ce județele Tulcea, Caraș-Severin, Harghita și Covasna aveau o densitate care se situa între 29,2 și 49,1 loc./kmp.

Modernizarea societății, normalizarea într-o anumită măsură a vieții sociale, se va reflecta și în creșterea sporului natural al populației, care va înregistra către mijlocul anilor ’60 un procent de 6%, pentru ca la sfârșitul perioadei procentul să crească la 10,4 %. Sporul natural a înregistrat o tendință ascendentă, cu o rată a creșteri de 4,4 procente în decurs de 10 ani. Realizând o comparație între sporul natural din mediul urban și cel rural constatăm că, în perioada 1956-1966 procentul înregistrat în mediul urban a fost de 3,56 %, față de numai 1,09 % al celui rural, datele înregistrând pentru perioada următoare (1967-1974) o creștere a populației în mediul urban cu 0,85 % față de numai 0,17 % în mediul rural. Sporul natural mai ridicat în mediul urban decât în cel rural, precum și un spor migratoriu de 23,1% în perioada 1960-1964, împreună cu apariția unor noii localitați urbane au determinat o creștere a mărimii orașelor, edificatoare fiind situația oorașelor cu peste 50 000 de locuitori, prezentată în tabelul următor.

Populația municipiilor și orașelor din România cu peste 50 000 de locuitori la recensământul din anul 1965 și la 1 iulie 1969.

* Conform împărțirii administratiov-teritoriale în vigoare la 1 iunie 1968

La 1 iulie 1969 orașul cu cel mai mic număr de locuitori a fost Băile Tușnad cu 1 398 locuitori, iar cu cel mai mare număr-exceptând municipiul București-a fost municipiul Cluj cu 197 902 locuitori. Municipiul București se detașează clar cu o populație de 1 457 802 locuitori la 1 iulie 1969 fiind urmat de orașul Cluj. În categoria orașelor cu o populație peste 100 000 de locuitori mai intră pe lângă Cluj-exceptând Bucureștiul- încă 11 orașe, însă sub ponderea de 200 000 locuitori. Ponderea majoritară era deținută la 1 iulie 1969 de orașele care aveau între 5 000 și 20 000 locuitori, cu un procent de peste 62% din totalul orașelor.

Strctura grupelor de vârstă ale populației vine să completeze datele demografice ale

perioadei cu atât mai mult cu cât această structură este o reflectare a condițiilor de viața

existente în societatea românească din acei ani, precum și a politicii statului în dorința sa de reconstrucție a societății, fapt care va afecta și structura populației. Când spununem aceasta ne referim la represiune care a afectat în special grupa de vârstă între 30-44 de ani, precum și populația feminină. Lucru care se observă prin scăderea populației tinere. Conform datelor statistice situația grupelor de vârstă era următoarea în anul 1966.

Structura populației, pe grupe de vârstă și medii la recensămintele

din anii 1930 și 1966.

Aspectele cu ,,semnificație economică, socială și demografică”au avut influență și asupra grupelor de vârstă și a redristribuirii acestora. Față de perioada interbelică se constată la mijlocul anilor ’60 o scădere a populației cu vârsta cuprinsă între 0-14 și 15-29 ani, deci a populației tinere, și o creștere a populației cu vârsta de 60 de ani și peste. Vorbim în consecință de o îmbătrânire a populației, cu consecințe negative în societate.

Această perioadă aduce cu sine și o creștere a duratei medii de viață a cetătenilor.Astfel că ea cunoaște o evoluție semnificativă față de perioada interbelică, dar și față de începutul anilor ’60 dacă facem comparație cu datele satistice referitoare la anul 1975, an care încheie perioada avută în vedere de noi, așa cum se observă din datele statistice prezentate în tabelul următor

Durata medie a vieții 1932-1972

În anul 1961 durata medie de viată era de 65,96 ani, fiind cu 23,50 ani mai mare fată de anul 1932, pentru ca după mijlocul anilor ’60 această durată medie de viață să depășească și să se mențină la o medie de peste 68 de ani ajungând ca între anii 1970-1972 aceasta să depășerască media de 70 de ani. Acest lucru s-a datorat atât unei anumite ,,normalizări” a regimului cât și datorită îmbunătățirii nivelelui de trai al cetățenilor. Un alt lucru care se poate observa este acela că durata medie a vieții este mai mare la femei în comparație cu cea a bărbaților ajungând ca în perioada 1964-1967 aceasta să se mențină la o distanță care nu scade sub patru procente.

Creșterea demografică înregistrată în România de-a lungul acestor 15 ani, care așa cum am menționat a fost de aproximativ 11 procente și s-a datorat mai multor factori, printre care și unei politici mai liberale din partea statului, a revenirii la o oarecare normalitate în desfășurarea vieții sociale. Prin aceste metionări, facem referire la faptul că, partidul comunist își consolidase poziția în societate, regimul ne mai fiind contestat decât cde câțiva opozanți politici, izolați din punct de vedere social. O altă caracteristică care a permis creșterea demografică s-a datorat faptului că statul nu a mai acționat brutal în societate ca în anii ’50. Această ne îndreaptă spre situația existentă în societate, derivată dintr-un alt fenomen social, acela al obișnuinței oamenilor cu regimul comuist, a împăcării într-o anumită măsură cu gândul că regimul comunist va mai dura. Politica pronatalistă a statului român aduce într-o primă fază efectele scontate de către stat, contribuind și ea la creșterea numărului populației. Nu trebuie neglijat nici aspectul modernizării prin apariția unor condiții de viață mai bune, odată cu trecerea din mediul urban în cel rural. Menționăm faptul că politica demografică a statului, industrializarea , precum și represiunea au avut urmări negative asupra populației.

Datorită acestor metode de acțiune din partea statului, au loc dezrădăcinări ale populației din mediul rural, apariția odată cu afluxul populației rurale către oraș a unor noii categorii sociale: navetiști și șantieriști care cutreierau țara împreună cu familia.

Capitolul III

Ocupații. Statut social.

Ocupații : categorii profesionale, venituri și cheltuieli

Prin ocupație înțelegem ,,o activitate aducătoare de venit pe care o persoană o exercita obișnuit într-una din ramurile economiei naționale” Datorită faptului că munca devine un criteriu important în departajarea oamenilor, se ajunge la situația în care ocupația mai mult decât educația făcea diferențierea în societatea comunistă, prin privilegiile acordate unor categorii sociale în funcție de activitatea pe care o desfășurau și de originea socială. Criteriul educației și al pregătirii socio-profesionale contând ca factori secundari. Astfel că ,,originea socială, a determinat, în bună măsură, evoluția socio-profesională a descendenților”. Pe lângă faptul că munca era o obligație, prin Codul muncii(1950), aceasta devine și o modalitate de pedeapsă. Lucru, care se realizează prin introducerea muncii forțate ,,contra celor care nu prezentau garanții pentru siguranța statului”.

Industrializarea solicită mână de lucru abundentă, iar satele supuse colectivizării, crează un debușeu necesar susținerii acestui proiect. Forța de muncă, disponibilizată din agricultură, va fi absorbită de către orașe prin politica de industrializare, punându-se problema nu numai a absorței forței de muncă ci și aceea a construirii unei infrastructuri, cu atât mai necesară cu cât proprietatea se afla concentrată în mâinile statului. Acest proces, de transformare a societății prin industrializare s-a înscris în viziunea generală a comunismului, având însă și aspecte particulare. În acest sens găsim următoarea formulare: ,,Partidul a promovat politica marxist-leninistă de industrializare socialistă într-o concepție unitară, de lungă perspectivă, pornind de la condițiile concrete ale țării […]. Principala problemă care se cerea rezolvată a fost aceea a asigurării valorificări

eficiente a resurselor naturale și a potențialului uman ”

În procente față de anul 1950 populația ocupată a României și numărul salariaților înregistrează între anii 1960 și 1972 următoarele valori, prezentate în procente.

Evoluția procentului populației totale, a, celei ocupate, precum și a numărului salariaților comparativ cu anul 1950 (1950 =100)

Cea mai reprezentativă creștere este înregistrată la salariați. Aceștia înregistrează o creștere de 53 de procente la începutul perioadei pe care o analizăm, pentru ca spre sfârșitul acesteia creșterea înregistrată săfie de 165 de procente față de anul de referință 1950. Acest fapt se datorează apariției unor noi centre industriale, care ofereau locuri de muncă noi. Pe de altă parte prin această politică au fost atrași cei din mediul rural, care sperau și uneori chiar găseau condiții mai bune de viață și de locuire decât avuseseră în mediul de unde plecaseră.

La data recensământului din 15 martie 1966 dintr-o populație care totaliza 19.103.163 de locuitori, populația activă a României era de 10. 362 300 persoane, reprezentând 54,2 % din totalul populației țării, restul de 45,8 procente era reprezentat de către populația inactivă. Aceste date sunt prezentate comparativ la nivelul anului 1966 în tabelul următor :

Ponderea populației active și a celei inactive în anul 1966

Numărul și proporția populației active în totalul populației variază în funcție de vârstă și sex pe de o parte iar pe de alta în funcție de condițiile social-economice. Astfel că în funcție de primele două criterii, avem următoarea distribuție a populație active, conform datelor recensământului din 15 martie 1966 avem următoarea distribuție a populației active:

Distribuția populației active pe sexe și grupe de vârstă în anul 1966

În anul 1956 numărul populației active a fost de 10 449 128, reprezentând 59,7% din totalul populației, astfel că până în anul 1966 s-a înregistrat o scădere a populației active cu 86,8 mii persoane, adică 5,5 procente. Revenind la datele anului 1966 se observă faptul că grupa de vârstă 30-40 de ani deține ponderea maximă în totalul populației active la momentul respectiv cu 1 382 493 persoane. Scăderea populației active și în special a celei cu vârsta până în 20 de ani se datorează faptului că un număr tot mai mare de tineri se aflau încă pe băncile școlii.

Indicele cel mai ridicat al activității masculine se află între vârsta de 35-39 ani, cu un

procent de 88,6%, față de numai 78,7 cât este cel feminin, de asemenea cel mai ridicat procent al populației active feminine din totalul grupelor de vârstă. Ponderea populației feminine active , va crește pe parcursul perioadei, fiind cerută o implicare mai profundă acesteia, în viața socială, de către chiar liderul Partidului Comunist Român. Astfel la Plenara C.C. al P.C.R. din iunie 1973 Ceaușescu spunea că ,,din moment ce femeile reprezintă 51% din totalul populației, procesul construcției socialiste nu poate fi conceput fără participarea lor activă « în toate sferele vieții sociale »’’. Numărul salariaților femei a crescut nu numai în sectoarele industriei ușoare sau a altor domenii rezervate lor-cum ar fii învățământul-, ci și în sectoarele industriei grele. Acest lucru s-a realizat fără a se oferii un sprijin din partea statului. Femeia trebuia să fie în continuare gospodină să aibă grijă de familie în continuare dar și să lucreze în trei schimburi.

Industria capătă o pondere însemnată pe parcursul acestor anii. Astfel că majoritatea populației active, o vom regăsii în mediul urban, în special în cadrul unor obiective industriale. Acest lucru este evidențiat și prin prezentarea unor date referitoare la distribuția populației active la nivelul țării pe ramuri ale economiei naționale, în anul 1966.

Repartizarea populației active pe ramuri ale econmiei naționale la data recensământului din 15 martie 1966

Redristibuirea forței de muncă în anul 1966 comparativ cu 1956 s-a datorat schimbărilor care au avut loc în societatea românească, începând cu sfârșitul anilor ‘50. Astfel că la data recensământului din 1966 ponderea cea mai ridicată a populației active, comparativ cu 1956, s-a înregistrat în Gospodăria comunală de locuințe și alte prestări de servicii neproductive cu o creștere de 232,4%, fiind urmată de către ramura construcțiilor. În primul caz, creșterea, s-a datorat extinderii rețelei comerciale, a creșterii numărului de locuințe, în consecință a dezvoltării industriei care era privită în prima sa fază ca ceva normal, firesc în dezvoltarea generală a societății românești în anii ’60.

Ramura educație-cultură înregistrează și ea o creștere de 150% în contextul dezvoltării

școlii, a aparițieiei unor noi instituții de învățământ.

Pe de altă parte, aceasta este și pereioada în care se generalizează învățământul obligatoriu de 10 ani, fapt care va duce la sporirirea numărului de cadre din învățământul liceal în special.

Schimbările care au avut loc în societatea românească în urma instaurării regimului comunist, și a proiectului acestuia de construire a unei noii societăți, sunt reflectate și de structura socială a populației. Conform Dicționarului Statistic Economic, apărut în anul 1969, termenul de categorie socială era definit astfel : ,, Grupă a populației, folosită în statistica Occidentală și care se constituia obișnuit pe baza a trei caracteristici : a) ocupația persoanei, b) locul de muncă și c) sectorul social în care activează” Referindu-se la categoriile sociale existente în România, sursa citată menționează următorul lucru: ,, În condițiile țării noastre există următoarele categorii sociale: muncitori, intelectuali-funcționari, țăranii cooperatori, țărani cu gospodării individuale, meseriași cooperatori, meseriași particulari”. Ponderea acestora în totalul populației, se prezenta în anul 1966 conform datelor statistice astfel:

Categoriile sociale și ponderea lor în populația totală a României la recensământul din 15 martie1966

Muncitorimea, principala categorie socială înregistrează fața de anul 1956, o creștere semnificativă de 11,5%, având ca principal suport dezvoltarea industriei. Această dezvoltare este în concordanță cu sistemul socialist în care clasa muncitoare se afla pe primul loc în ierarhia socială. Afirmația este susținută de Constituția R.S.R. din 1965, care în Articolul I statuează faptul că ,,Republica Socialistă România este stat al oamenilor muncii de la orașe și sate” Iar în articolul II unde se vorbește despre baza puterii statului se menționează faptul că: ,,Întrega putere în Republica Socialistă România aparține poporului, liber și stăpân pe soarta sa. Puterea poporului se întemeiază pe alianța muncitorească-țărănească. În strânsă unitate cu clasa muncitoare- calsă conducătoare în societate”.

În această periodă se încearcă un compromis cu economia capitalistă, prin apariția unor mici întreprinzători particulari, fiind vorba de categoria mandatarilor. Referindu-se la acest aspect istoricul Vlad Georgescu spunea că această măsură se situează în cadrul unui proces de destindere internă. Iar ,,caracterul liberal de destindere internă, a fost imprimat și de unele măsuri menite a încuraja inițiativa particulară și-a modifica într-un fel rigidul raport stalinist dintre stat și individ; astfel partidul a îngăduit în iulie 1967 deschiderea de unor prăvălii, restaurante și pensiuni particulare” Însă ponderea majoritară a populației active era cea din industrie. În cadrul acesteia, cel mai ridicat procent se înregistra conform datelor statistice în industria constructoare de mașini. Repartizarea forței de muncă pe ramuri ale industriei naționale la recensământul din 15 martie 1966 se prezenta conform datelor oficiale astfel:

Distribuția populației active pe ramuri industriale în 1966

Față de recensământul anterior cea mai însemnată creștere a procentului forței de muncă s-a înregistrat, în industria chimică și în industria energiei electrice și termice. Această creștere reflectă importanța acordată de către regimul comunist acestor ramuri. În acest sens Stephen Fischer Galați spunea că ,,schimbările economice planificate aveau în vedere dezvoltarea rapidă și cuprinzătoare a industriei grele, mai ales a sectoarelor combustibililor, energiei, metalurgiei și chimiei”. Programul de lucru era de câte 8 ore pe zi, șase zile pe săptămână, de luni până sâmbătă. Uneori muncitorii erau solicitați să vină la muncă și duminica, zi care se plătea dublu. Acest lucru relevă faptul că raportul dintre muncă și timpul liber era reglementat de « un ,,humanism socializant” ». Condițiile de muncă difereau de funcția deținută și de ramura industrială în care acesta își desfășura activitatea. Iar cantitatea prevala asupra cantității.

Angajarea era posibilă conform reglementărilor legale de la 14 ani în cazuri deosebite, fapt ce permitea încetarea contractului dacă statul, organizațiile locale sau parinții(tutorii) copilului solicitau acest lucru. De menționat faptul că încetarea valabilității contractului de muncă în cazul menționat se făcea prin plata activității depuse în perioada cât și-a desfășurat activitatea. De obicei angajarea se făcea începând cu vârsta de 16 ani, deoarece puteau fii angajate persoane care au absolvit cel puțin 10 clase. Organizațiile sindicale prezente în fabrici, uzine, instituții de învățământ, instituții culturale aveau drept scop înregimentarea muncitorului. Acest lucru se realiza în vederea realizării obiectivelor pe care partidul și le-a propus. Intrarea în câmpul muncii se făcea imediat după absolvirea școlii, în urma repartizării pe care o primeau absolvenții. Transferul se făcea numai în caz de serviciu, adică în interes profesional și nu uman. Prin acest fapt se remarcă importanța acordată muncii și nu omului. Cu toate că propaganda comunistă șarja foarte mult pe figura muncitorului ,, constructor conștient al societății socialiste multilatteral dezvoltate”. Numai că în acest caz vorbim de o formă fără fond. Fiindcă statul dorea supunere din partea cetățenilor săi și nu un nivel ridicat al cunoștiințelor care să-le permită a face distincția între ce le cerea partidul și ce era moral. Dar mai mult decât atât ei apăreau ca niște imitații de proastă calitate a clasei ,,burghezo-moșierești” atât de blamată în societatea comunistă. Relevant din acest punct de vedere este pasajul lui Miron Paraschivescu, prezentat de către Chaterine Durandine în cartea Nicolae Ceaușescu. Adevăruri și minciuni despre un rege comunist. ,,La Mamaia am trăit o experiență nouă. Am fost cazat la fostul hotel ,,Rex”, astăzi ,,Întâi Mai”; majoritatea clienților sunt muncitori[…]. E penibil-acești noi burghezi au o psihologie de parveniți, egoiști, indiferenți, debordând de suficiență(…). Și pentru ca lipsa naturalului să fie totală muncitorii noștri, aflați în concediu, sosesc la masăcu toate decorațiile. La mare! Seara își pun cravată și opinci” .

Astfel deși muncitorimea era cea care trebuia ,,să participe activ” la construirea noii societății, ea însăși era obiectul unor transformării de natură socială. Însă valorile acesteia erau și ele de tip nou, fapt care determină și comportamentul lor în societate.

Învățământul înregistrează o creștere semnificativă depășind 61 de procente comparativ cu anu l956. Acest fapt este exemplificat și de numărul total al populației școlare care în anul școlar 1965/1966 era de 4 283 082.

În privința repartiție între învățământul preșcolar, școlar și universitar situația în anul școlar 1965/1966 și comparativ cu anul școlar 1938/1939 se prezenta astfel:

Populația școlară toatală în 1938 și 1965

Înregimentarea societății nu ocolea nici vârstele cele mai fragede. Sunt create organizațiile de pionieri, după model sovietic, al căror scop era pregătirea generațiilor tinere în spirit colectivist în dauna celui individualist.

În același timp era și o formă de îndoctrinare: diversele activități organizate în cadrul acestor grupări scoteau în relief importanța partidului și mai târziu a liderului său, urmărind să cultive devotamentul pentru principiile comunismului. Educarea în spirit comunist a tinerelor generații, era o preocupare majoră a aparatului de stat, deoarece pionierii și șoimii de azi erau comuniștii devotați de mâine.

România comunistă avea nevoie de un număr tot mai mare de cadre specializate, fapt care corelat cu creșterea nivelului de carte determină și o sporire a numărului de studenți. În privința absolvenților universitari în perioada 1960-1975 situația se prezenta astfel:

Absolvenții universitari după specializare, 1960/1961-1975/1976

* Include psihologie, istorie și filozofie

Timpul petrecut de un student în cadrul facultății, dura în funcție de specializare. Accesul în facultate se făcea în prima parte a anilor ’60 pe bază de dosar, deci în funcție de originea socială. După această dată dosarul personal nu a mai fost un criteriu important la admitere. Totuși el a rămas ca un criteriu important pentru cei care doreau să acceadă la statutul de student în cadrul unor facultăți cu profil filologic cum a fost Facultatea de Istorie, Facultatea de Filozofie. Dosarul personal constituindu-se ca o modalitate de selecție a candidaților. Astfel, conform acestui criteriu, accesul în facultate, era permis doar acelor persoane considerate fără probleme de către Partid. De menționat faptul că în anii ’70 dosarul personal nu mai conta decât într-o măsură mică. Cu toate acestea prezența lui s-a menținut fiind ,,utilă” în special pentru admiterea în structurile de Partid, sau în cele ale Armatei și Securității.

O dată intrat în facultate statul, asigura studenților cazare și masă, dacă aceștia locuiau în provincie, burse, precum și cursuri gratuite după care aceștia să învețe.

Pe de altă parte perioada analizată poate fi caracterizată și prin creșterea numărului de studeți ca urmare aapariției unor noii instituții de învățământ superior, preponderență acordându-se celor cu profil tehnic. Se conturează astfel uun mit al inginerului, caracteristic și altor regimuri comuniste. Acesta este simbolul omului nou, prin faptul că reprezenta coabitarea perfectă dintre muncitor și intelectual adică un ,,muncitor intelectual”. Pentru relizarea industrializării era nevoie de oameni specializați care să realizeze infrastructura dar și să coordoneze activitatea în tot mai numeroasele obiective industriale. Astfel în pur spirit stalinist a crescut numărul absolvenților de la profilul tehnic de la 39,9% în anul universitar 1960/1961 la 47,7% în anul universitar 1975/1976. Țara avea nevoie de ingineri,de un număr tot mai mare de ingineri dar și de economiști, contabili care să se ocupe cu finanțele noilor întreprinderi.

Inginerul este o figură aparte în galeria mitologică a comunismului. El este cel care conduce marile planuri de modificare a naturii, sporește numeric odată cu industrializarea masivă a țării. Se impune și în agricultură unde agronomul încearcă să ordoneze științific activitățile specifice domeniului. Comparând paleta ocupațiilor prezente în cele două regimuri antitetice, comunism versus capitalism, putem concluziona, că în regimul comunist inginerul, a uzurpat poziția fruntașă deținută de bancher în timpul regimului ,,burghezo-moșieresc” interbelic.

În privință intelectualilor putem spune că, conform Constituției din 1965, aceștia aveau un statut social inferior muncitorilor. În același Articol 1, la care am făcut referire atunci când am vorbit de clasa muncitoare se prezenta și intelectualitatea. Însă aceasta era situată pe poziția a treia după ,,clasa muncitoare” și țărănime Astfel după ce se menționează baza puterii poporului, cconstituția R.S.R., precizeză și de către cine este exercitată aceasta: ,,În strânsă unire, clasa muncitoare-clasă conducătoare în societate, țărănimea, intelectualitatea și celelate categorii ale oamenilor muncii”. Intelectualii reprezentau un sfert din populația mediului urban, iar comparativ cu datele recensământului anterior numărul acestora a înregistrat o diminuare.

Potrivit recensământului din 1966 numărul intelectualilor era următorul:

Intelectualii din România în anul 1966

Statutul lor în societate depindea de relația pe care o aveau cu statul. Astfel cei care au acceptat să colaboreze cu regimul comunist, au avut condiții bune în care să-și desfășoare activitatea, erau bine plătiți. Facem referire la scriitori precum Mihail Sadoveanu, Mihai Beniuc, Dan Deșliu, Maria Bănuș. Trecând peste aceste aspecte începând cu mijlocul anilor ’60, poziția intelectualilor a cunoscut o ușoară îmbunătățire. Ne referim la o relativă libertate de gândire, la posibiilitatea de a călătorii în străinătate, pentru ca odată cu consolidarea puterii de către Ceușescu, situția să se schimbe în defavoarea intelectualilor. Astfel în 1971 sunt atacați intelectuali, și în special cei care aveau legături cu străinătatea și cu materiale străine.

Cu toate acestea poziția intelectualului a fost întodeauna fragilă, fiindcă așa cum am amintit aceasta depindea de stat. Astfel cu toată aparența externă de liberalizare intelectualii sau simțit constrânși să execute ceea ce statul le cerea. dar cu toate acestea avem un paradox. În timp ce ei erau nedreptățiți, înjosiți, unii chiar persecutați de către omniprezenta securitate din conștiințele oamenilor, iar într-o anumită masură și din societate, aceasta căuta să-și recruteze oameni noi din rândul acestei categorii sociale. Au fost vizați în special de către Securitate, studenți iar dintre caeștia cei de la facultatea de limbi străine au constituit o prioritate la un moment dat, datorită abilității lor de a comunica cu străinii și de a ob ține informații utile Securității fără a trezii bănuieli. Artiștii în general erau mai bine tratați, poate șim datorită reveniri la un naționalism fervent începând cu mijlocul anilor ’60. Aceasta fiind și perioada în care avem actori de talia lui Amza Pelea, Florin Piersic. Regizori ca Sergiu Nicolaescu Cântăreți ca, Corina Chiriac cărora li se permite și ieșirea în turnee internaționale. De menționat faptul că în tabelul anterior în care am prezentat preincipalele categorii sociale intelectualii figurau ca și categorie aparte însă nu singuri, ci cu funcțonarii. Avem astfel categoria: intelectuali-funcționari. Funcționar în România comunistă era și activistul de partid. Acesta trece în categoria intelectualilor ca urmare a revenirii în forță ,, a ideologiei ca principal instrumenmt al dezvoltării sociale” Acesta fiind contextul în care a apărut ,,un nou tip de intelectual, activistul de partid, cu diplome, titluri și pretenții”

În categoria intelectualilor se cuprind și cadrele didactice, al căror număr va înregistra o tendință ascendentă pe parcursul acestor anii. Conform dicționarului, noțiunea de cadru didactic făcea referire la o ,,persoană cu pregătire pedagogică și de specialitate care se ocupă cu instruirea și educarea elevilor și studenților din diferite instituții de învățământ, sau cu educareacopiilorv din instituțiile preșcolare”. În noțiunea de cadre didactice se cuprind: ,,educatoarele, în instituțiile preșcolare; învățătorii de la clasele I-IV ale școlii generale; profesorii de la clasele V-VII din școlile generale, la licee,de cultură generală, licee de specialitate, școli profesionale, școli de maiștri; profesori universitari, conferențoiari; lectori(șefi de lucrări); asistenți și preparatori în instituțiile de învățământ superior”

Creșterea numărului elevilor, studenților și a celorlalte categorii cuprinse în sintagma de ,,populație școlară” determină implicit și o sporire a numărului cadrelor didactice. Acest lucru este evidențiat și de situația prezentată în tabelul următor, care realizează o comparație din acest punct de vedere între lumea interbelică românească și cea de la mijlocul anilor ’60.

Numărul cadrelor didactice în anii școlarii 1938 și 1965

Această perioadă este și cea în care cadre cu o pregătire solidă, marginalizate până acum sunt reintegrate în sistemul educațional. Un exemplu în acest sens fiind reprimirea la catedra Facultății de Istorie a domnului Constantin C. Giurescu. Cadrele didactice primesc în această perioda o relativă libertate în abordarea materiilor în contextul revenirii la o politică năționalistă, fapt care aduce cu sine și unele schimbării în abordarea materiilor. Față de perioada interbelică creșterea este determinată pe de o parte de dezvoltarea normală a societății dar și de accentul pus de către regimul comun ist pe învățământul de masă.

Venituri și cheltuieli- În privința veniturilor, putem spune că acestea proveneau în principal din salarii. Iar ca o caracteristică a sistemului socialist, oamenii nu trebuiau ă rămână șomeri, șomaj care era o formă de creștere a productivității muncii în societățile Occidentale. Astfel că nu exista o stimulare a muncitorilor prin diferențieri salariale, prime sau alte forme de retribuție în cazul în care unii realizau o productivitate mai mare, întrecerile socialiste nefiind o formă concurențială în acest sens. Referindune la politica de investiții a statului român în acei ani observăm ponderea majoritară a fondurilor îndreptate spre industrie, cu precădere spre industria grea.

Prezentate paralel datele referitoare la cheltuielile statului român între anii 1960 și 1972 se prezintă astfel :

Cheltuieli în procente din bugetul de stat

Economia națională a beneficiat conform datelor oficiale de un procent mai mare de 50% din bugetul național în timp ce cultura și acțiunile sociale au beneficiat de un buget care până în anul 1972 nu a depășit 30% din bugetul național pe anii respectivi.

Repartizarea fondurilor pe ramuri ale economiei naționale demonstrează afirmația anterioară referitor la prioritatea acordată industriei grele.

Investiții pe sectoare ale economiei 1961-1975

* Prețurile din 1959

** Prețurile din 1963

În cadrul industriei, palnul de dezvoltare al României pentru perioada 1960-1965, prevedea faptul că, 78% din investiții urmau a fi îndreptate către industria energetică, care avea alocat un procent de 32% din bugetul național, urmând cea metalurgică cu 23% și industria chimică cu un procent egal celei metalurgice. Acest tip de politică determină o dezvoltare accentuată a industriei, a cărei rată de creștere a fost în perioada 1958-1960 între 13-14%, progres obținut și prin impunerea unei rate de aproape un sfert din venitul național, pentru perioada 1961-1965, respectiv de 24%. Ne-am fi așteptat poate, ca o dată cu schimbarea petrecută la vârful sistemului în urma morții lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, petrecută în martie 1965 să avem o reconsiderare a distribuției de fonduri. Însă acest lucru nu s-a realizat, dovadă fiind datele referitoare la politica de investiții. Planul cincinal pe anii 1966-1970,, a prevăzut și realizat un ritm rapid de dezvoltare cu accentul pus pe industria grea al cărui simbol a devenit combinatul Siderurgic de la Galați, inaugurat parțial în 1968”. Rata de acumulare, din venitul național a înregistrat un ritma ascendent ajungând de la 24% cât fusese stabilită pentru perioada 1961-1965 la 28%, deci un salt cu 4 procente de la un plan la altul. În cadrul aceleiași perioade de timp (1966-1970), rata de creștere a industriei a fost de 11,8% în contextul alocării unui procent tot mai mare din venitul național. Fondurile alocate industriei înregistrând o creștere de la 49% în 1965 la 60% în anul final al cincinalului ’66-’70. Din totalul investițiilor realizate în anul 1965, 48,9% au fost alocate industrie și 16,4% agriculturii, pentru ca în anul 1970 să se înregistreze o ușoară descreștere a procentului alocat, acesta ajungând la 47,5% pentru industrie și 16 % pentru agricultură.

Habitatul și relația cu statutul social

Politica masivă de investiții în industrie care a caracterizat sistemul comunist din România mai ales cu începutul anilor ’60, a avut o corespondență și în domeniul locuințelor, determinând o construcție masivă de locuințe. Acestă acțiune a fost favorizată și de intrarea în funcțiune a Combinatului de Prefabricate situat lângă

Gara Progresul. Vorbim deci de sprinijirea acestui domeniu de către industrie. Prefabricatele însemnau economie de timp , rapiditate, tehnicitate, forță de lucru mai puțină (pentru că una era să construiești cărămidă cu cărămidă și alta era să pui un perete odată). Procentul ridicat al construcție de locuințe înregistrat în această perioadă este evidențiat și de următoarele cifre: în anul 1960 au fost date în folosință 30.026 apartamente, între 1961-1965 s-au construit 220.118 apartamente, în perioada 1966-1970, 33.177 apartamente, iar între anii 1971-1975 s-au construit conform aceleiași surse 512.507 apartamente.

Nu putem vorbi de habitat și relația acestuia cu statutul social fără a menționa schimbărle importante care se produc în acest domeniu. Astfel în urma politicii de nivelare socială promovată de către regimul comunist, se trece la un nou concept ubanistic care viza construirea locuințele de tip bloc. Acestea au realizat trecerea spre noul tip de locuire în care individualismul existent într-o societate normală era condamnat să dispară. Pe de altă parte, era încurajată delațiunea. Ne mai vorbind de condițiile de locuit, care nu se comparau cu cele ale unei case. Motivele se datorau, în primul rând modalității de concepere a acestor tipuri de locunțe, care viza ocuparea unui spațiu cât mai restrâns.

Datele referitoare la construcția noilor locuințe, le găsim într-un ,,Normativ privind suprafețele locuibile și cele auxiliare ale aprtamentelor” care se referă la ,,suprafețele aprtamentelor și înăperilor’’ stabilite prin H.C.M. nr. 146/1960.

Prin acest act normativ se stabilea că suprafața minimă de locuit alocată unei locuințe este de 7 mp/persoană, iar cea maximă de 10 mp/persoană. Formularea referitoare la suprafața locuibilă făcea referire la suprafața camerelor de locuit, pentru că pe lângă acestea se cuprindeau și dependințele (baie, bucătărie, cămară, alte dependințe). Spațiul minim acordat unei persoane era de 7 mp, iar cel maxim de 10 mp. În privința ponderii locuințelor cu o suprafață locuibilă sub 10 m² datele oficiale relevă următoarea situație în anul 1966:

Suprafața camerelor de locuit la recensământul din 1966

Locuințele având o suprafață cuprinsă între16 și 47 mp reprezentau ponderea majoritară din totalul locuințelor recenzate în anul 1966 cu un total de 76,0%.

Majoritatea persoanelor echivalează termenul de locuință cu cel de apartament, dat fiind faptul că locuințele se aflau în cadrul unor blocuri. Însă prin Legea spațiului locativ, în articolul 3 se făcea o distincție între noțiunile ,,apartament” și ,,locuință”. Astfel apartamentul este ,,o unitate locativă care prin construcția sa are una sau mai multe camere și dependințe” Locuința ,,este în schimb o suprafață locativă determinată ca atare prin acte cu valoare juridică-actul de repartiție și contractul de închiriere”. Observăm din aceste formulării și din politica statului prin care copii ajunși la majorat pierdeau drepturile asura spațiului locativ, de asemenea facem referire și la cazurile de divorț în urma cărora un spaiu locuibil care apaținea unei familii devine spațiul de locuit al două persoane independente una de alta. Astfel atunci când analizăm prevederile anterioare înțeleg prin locuință, spațiu de locuit al unei singure persoane care poate constituii întreaga suprafață locuibilă a unui apartament sau numai o parte a acestuia. Rezultând faptul că un apartament poate conține una sau mai multe locuințe.

Din punct de vedere al numărului de persoane ce revin în medie pe o locuință datele statistice referitoare la anul 1966 relevă faptul că procentul era de 3,5 persoane. În privința suprafeței camerelor de locuit din mediul urban-municipii și orașe- datele statistice consemnează un o medie de 8,4 m² pentru același an.

Modul de încălzire a locuințelor înregistrează un progres, determinând într-o anumită măsură și gradul de confort care chiar dacă nu era ridicat, înregistra totuși un progres față de cel oferit de unele case proprietate personală. Acest fapt este reflectat și în tabelul următor care prezintăsituația locuințelor din acest punct de vedere la recensământul din 15 martie 1966.

Modalități si surse folosite la încălzirea locuințelor

Încălzirea cu sobe deținea un procent de 84,2% din totalul modalităților de încălzire, ceea ce arată încă ponderea majoritară a locuințelor de tip casă. Acest lucru este relevat și de datele statistice referitoare la tipul de clădirii existente în România în anul 1966, atunci când s-a recenzat tipul de clădire în care se afla locuința.

Structura locuințelor după tipul de clădire în care aceasta se afla.

Locuințele se catalogau și după tipul de proprietate. Astfel avem o creștere a locuințelor proprietate de stat și o diminuare a celor proprieate personală, în urma naționalizărilor, sechestrărilor precum și în contextul creșterii procentului construcțiilor noi ridicate de stat. Datorită schimbărilor petrecute în societatea românească, structura locuințelor după forma de proprietate se prezenta mîn anul 1966 astfel:

Structura locuințelor pe forme de proprietate și tipul, clădirii în care se situau la data recensământului din 1966

Crearea unor condiții sociale, pentru ,,clasa muncitoare” s-a reflectat și în construirea cartierelor muncitorești, la al căror amplasament a contat apropierea de locul de muncă.

Menționăm faptul că cei care veneau în orașe din mediul urban primeau o locuință din partea statului care avea sau nu legătură cu schimbarea locului de muncă. Ne referim aici dacă locuința era de serviciu sau nu. În cazul în care era, odată cu schimbarea locului de muncă, persoana respectivă pierdea dreptul de folosire al locuinței respective.

Prin faptul că anumite categorii sociale, beneficiau de anumite avantaje-ne referim în special la cadrele armatei și ale Securității, armatei care primeau locuințe de servici, locuințe cu un grad mai ridicat de confort decât cele ale altor categorii sociale, permițându-li-se să-și cumpere locuințe în rate -s-a creat o politică favorizatoare și în domeniul locuințelor. Posibilitatea de cumpărare a locuințelor în rate era accesibilă și altor categorii sociale în afara cadrelor Securității și armatei de care am amintit mai devreme.

Tinerii primeau locuințe din partea statului în urma întemeierii unei familii. Astfel că obținerea unei locuințe a devenit unul din idealul românilor.

Perioada anilor ’60 și prima parte a anilor ’70 relevă politica dusă de statul român în vederea construirii unei societăți egalitare, plecând de la poziția omului în societate, a statutului său social și ajungând la conformismul acestuia, determinat de necesitățile asigurării hranei zilnice. Dar și a trecerii într-o poziție socială superioară. Referitor la statutul intelectualului, la formația lui observăm preponderența unei formații tehnice. A intruziuni în statului în procesul de formare al acestora, prin accentuarea unui învățământ tehnic în defavoarea celui filologic(umanist). Dispariția unor ocupații și a unor categorii sociale, a permis ascensiunea unor non valori, a predominanței deținută de cantitate în defavoarea calității.

Capitolul IV

Familia ,,celula de bază a societății”

I. Statutul familiei

Familia a fost în centrul atenției regimului comunist încă de la instaurarea sa în România. Acest lucru se datora mai multor factori, dintre care doi considerăm a fi principali. O politică demografică care viza creșterea populației pentru nsuplinirea necesarului forței de muncă, necesară construirii noii societăți, și represiunea.

Problema asigurării forței de muncă, avea în vedere în vederea construirii noii societăți. pentru construirea noii societății. Familia fiind în acest caz cea care trebuia să susțină proiectele statului. Dar acest lucru implica mai mult decât o politică demografică care să asigure forța de muncă necesară, apărând astfel cel de al doilea factor care va avea consecințe importante asupra familiei , precum și a vieții familiale. Represiunea, căci despre ea vorbim, a avut ca principală cnsecință, distrugerea familiei, prin arestări, deportări sau alte mijloace de presiune, ,,sub acuzația imaginară de trădare, sabotaj.”. Dorindu-se în acest fel distrugerea intimității familiale, a refugiului pe care îl poți găsi în partener. De ce?.Pentru că așa cum spunea și Alexandru Paleologu, ,,este evident, atâta vreme cât ai un refugiu în femeia iubită sau în bărbatul iubit, cât ai un refugiu în intimitatea propriei tale case, teroarea nu poate să fie totală și nu poate să acapareze societatea”. S-a urmărit pe această cale distrugerea încrederii familiare, a refugiului pe care partenerii îl puteau găsii în altul, dar și cel pe care copii îl puteau găsii în părinți lor.

Politica amintită, fiind caracteristică, în principal perioadei anilor ’50 caracterizați prin ,,domnia terorii”. În anii ’60, însă, odată cu slăbirea represiunii, familia cunoaște momente mai liniștite. Cu toate acestea rolul familiei în societate, nu s-a schimbat, continuând a fi, acela, de a asigura bunăstarea țării, ridicându-se deasupra unor interese particulare. Interesul, acesteia pe de altă parte conform propagandei, avea în vedere ,,creșterea producției și productivității munci, creșterea bogăției sociale [care] atrag după sine ridicarea bunăstării familiei” Însă, dorință de înregimentare a familiei de către stat, a continuat și pe parcursul perioadei, dovadă fiind presiunile care se fac asupra acesteia, atât direct cât și indirect. Decretul din 1966 privind interzicerea avorturilor, fiind un mod de acțiune din partea statului, care a bulversat familia, fiind percepută în socitatea românească ca o măsură impopulară cu atât mai mult cu cât venea după o perioadă de liberalizare, în acest domeniu.

În schimb familia beneficiază de anumite avantaje, cum ar fi asistență medicală gratuită, învățământ gratuit, care se doresc a modela familia și viața acesteia după princiipile comuniste, conștientă de răspunderile construirii noii societăți. Educația rămâne în continuare o componentă a sistemului, pe care statul o va folosii pentru modelarea tinerei generații.

Din punct de vedere sociologic definim familia ca fiind ,,totalitatea persoanelor legate prin raporturi de rudenie, care locuiesc împreună și consumă din același buget” Pentru a ajunge la raporturile amintite anterior este nevoie de un început, care-l constituia căsătoria. Partenerii se cunoșteau de cele mai multe ori la locul de muncă, cu ocazia serbărilor muncitorești (1 Mai, 23 August), precum și adiferitelor activități cultural-artistice la care aceștia participau. Propaganda nu a scăpat prilejul de evidenția aceste schimbări și de a evidenția rolul pe care munca îl poate avea și în acest domeniu al vieții private. Ne referim la selectarea partenerului de viată în funcție de atitudinea pe care acesta o are fată de muncă așa cum reiese și din strofa cântecului prezentat mai jos.

,,Badea care-mi place mie

Eu îl cunosc dintr-o mie

Și pe mers și pe uitat

Și pe dulce sărutat

Și-n brigadă la lucrat”

De asemenea alte prilejuri de a se cunoaște le constituiau întâlnirile cu ocazia vizionării diferitelor filme sau a pieselor de teatru pentru elită, fiind de menționat în acest ultimul caz pauzele dintre actele spectacolelor. Cererea în căsătorie se făcea întâi fetei și apoi era cerută de la părinți, sau numai li –se aducea la cunoștiință părinților hotărârea căsătoriei. Diferența față de perioada interbelică constă în emanciparea societății, în special a oamenilor care trăiau la oraș, unde uitau sau neglijau comportamente și obiceiuri anterioare. În acest context zestrea dispare aproape în totalitate, în mediul urban, apărând un alt fenomen . Astfel că unii tineri vizau prin căsătorie realizarea în viață, asigurarea unei situații materiale bune. În acest caz nu mai conta dragostea pentru partener ci situația lui materială urmărindu-se cu acestă ocazia mutarea din mediul rural în cel urban, deci de la sat la oraș. Dacă viitorul mire –de obicei bărbații erau cei vizați-avea o locuință în capitală, partida părea cu atât mai atractivă. Căsătoria, se făcea la Sfatul popular-cununia civilă- al orașului în care domiciliau nsoții sau urmau a domicilia în urma căsătoriei, după care erau felicitați de către invitații, fiindu-le oferite flori. Acasă urmau a primii și unele daruri .

Unii oameni, mai mergeau și la biserică pentru cununia religioasă. Însă aceștia erau puțini la număr, și nu făceau parte în nici un caz din structurile paridului. Fiindcă creștinismul se afla în contradicție cu princiipiile socialismului. Iar ,,ideile cu privire la familie pe care le propovăduiește religia nu au nimic comun cu ideologia noastră socialistă” spunea autorul unei broșuri despre căsătoria religioasă , apărută în anii ’60. De remarcat faptul că comunismul este o preluare denaturată a creștinismului, fapt evidențiat și de princiipiile morale recomandate tinerilor în vederea întemeierii unei căsătoriii. Dintre acestea desprindem conduita morală, care este asemănătoare cu cea recomandată de morala creștină. Astfel că tinerii trebuiau să aibă un comportament decent fiindcă așa le cerea conduita etică și nu propria sa conștiință, sau morala creștină, îmlocuită cu morala socialistă. Deși exercitarea credinței era liberă partidul încerca pe diverse căi a limita acest fapt, una dintre ele fiind și propaganda prin care în cazul de fată cununia religioasă, aceasta era prezentată ca având o origine păgână. În consecința exemplul tinerilor de azi care ,, se îndepărtează în număr din ce în ce mai mare de religie, de slujbe și de ,,sfintele taine” învechite, rămășițe ale omului primitiv” esra de dorit a constituii un model mobilizator și demn de urmat. Uneorii nunta avea loc în aceiași zi cu cununia civilă. Prin nuntă miri serbau evenimentul împreună cu invitații lor, iar acest lucru se putea desfășura acasă, la ,,sediul gospodăriei colective, sau la clubul întreprinderii sau instituției în care-și desfăsoară activitatea” unul, sau ambii miri. Acestea din urmă erau cunoscute ca ,,nunții colectiviste sau utemiste”

În urma analizei datelor privind structura populației pe sexe după starea civilă, la recensământul din 1966 comparativ cu anul 1930 situația se prezenta astfel.

Structura populației, pe sexe după starea civilă la recensămintele

din anii 1930 și 1966

Comparativ cu anul 1930 se înregistrează o creștere a procentului persoanelor căsătorite, și o scădere a procentului celor necăsătorite. Creștere înregistrează atât populația masculină cu 12,5% , cât și cea feminină, însă la o diferență de minus 0,5 procente , adică 12% pentru perioada 1930-1966. Însă în cadrul perioadei 1960-1972 numărul acestora a înregistrat un regres așa cum se vede din tabelul următor.

Numărul de căsătorii în perioada 1960-1972

Scăderea numărului căsătoriilor s-a datorat pe de o parte distrugerii valorilor familiale tradiționale, precum și a emancipării societății, a dorinței de realizare personală. Un alt element care a avut consecințe în acest domeniu a fost creșteerea vârstei de căsătorie, precum și a deceselor, așa cum reiese din tabelul în cfare a fost prezentată situația persoanelor căsătorite și a celor văduve (pagina anterioară).

Viața de cuplu se desfășura între familie și locul de muncă. Uneorii acesta din urmă ocupa mai mult timp decât cel petrecut cu partenerul de viață. Astfel că timpul pe care partenerii îl petreceau împreună era de obicei duminica. Statul căutând să ocupe și acest timp, prin diferite activității patriotice, sau altfel spus muncă în folosul comunității Ca urmare a condițiilor de viață, a schimbării perceptelor morale, scade și procentul nașterilor. Față de perioada interbelică când familia tradițională era compusă de obicei din părinți și patru copii, acum se ajunge la o familie formată din trei sau patru membrii. Aceste afirmații au o referință generală și nu una particulară, fiindcă existau și familii cu trei, patru sau mai mulții copii. Dragostea dintre partenerii este extinsă, fiind pusă pe picior de egalitate cu cea pentru comunism. ,,Membrii familiei socialiste sunt în același timp uniți prin dragostea față de patrie, prin devotamentul față de cauza socialismului și comunismului, precum și prin legăturile sde rudenie și afecțiune statornicite între ei”.

Divorțul este un alt element care ne permite să înțelegem resorturile stabilite între membrii familiei pe de o parte și aceștia și sat pe de alta. Divorțul intervene între membrii familiei atunci mcând relația lor s-a deteriorat, fiind o măsură finală de rezolvare a problemelor ivite pe parcursul timpului.. Deși conform constituției ,, În Republica Socialistă România , femeia are drepturi egale cu bărbatul.” în cele mai multe din cazuri femeia era cea care avea cel mai mult de suferit în urma despărțirii, cu atât mai mult cu cât ei îi revenea sarcina creșterii copiilor, rezultați în urma căsătoriei -dacă aceștia existau-. Referitor la acest ultim aspect în constituție se preciza faptul că ,,Statul ocrotește, căsătoria și apără interesele mamei și copilului”. Legislația cu privire la divorț va deveni mai restrictivă începând cu mijlocul anilor ’60, prin Decretul nr. 779 din 8 octombrie 1966. De asemenea o altă reglementare s- realizat prin Codul Familiei care în artic. 37, paragraful 2 , menționa faptul că divorțul este permis numai în ,,cazuri excepționale”. În prvința ponderii populației totale și a celei divorțate din mediul urban în anul 1966 situația se prezenta conform datelor oficiale astfel:

Proporția persoanelor divorțate în mediul urban, pe sexe și grupe de vârstă la recensământul din 15 martie 1966

Rata divorțurilor este mai ridicată la femei decât la bărbați, și în mediul urban decât în cel rural. Grupa de vârstă cu rata cea mai ridicată a divorțurilor este cea între 45-49 atât la femei căt și la barbați. Diferența între feminin și masculin la acesată grupă de vârstă fiind de 2,1 procente pe total și de 4,5 în mediul urban. Cauzele asșa cum am mai amintit sunt multiple. Ele ținând atât de liberalizarea moravurilor, de modernizarea societății cât și de o politică consecventă dusă de stat împotriva distrugerii vechilor structuri familiale. În acest sens Gail Kligman autoarea unei lucrării despre, ,,controlul reproducerii” în perioada Ceaușescu referindu-se la divorț și avort spunea că politica statului în acest domeniu a vizat ,, distrugerea instituțiilor, normelor și valorilor sistemului anterior”, fiind atacată în acest fel și familia.

Avortul, a făcut parte din viața de zi cu zi a românilor, ce au trăit în perioada 1960-1975, dar și a celor care au urmat. Tratarea acestui subiect, este o problemă spinoasă, în abordarea căruia trebuie să luăm în considerare atât politica naționalistă a partidului începând de la sfârșitul anilor ’50 și accentuându-se începând cu jumătatea anilor ’60, cât și nevoia asigurării forței de muncă în sectorul industrial, într-o perioadă în care fondurile alocate industriei se situează în jurul procentului de 50% din bugetul național. Datorită acestor considerente ,,partidul-stat” a acționat în acest domeniu, al demografiei, impunând o politică pronatalistă cu consecințe grave asupra familiei în general și asupra femeilor în particular. Legislația restrictivă în acest domeniu vine după o perioadă de relativă liberalizare, în societatea românească, începând cu anul 1957, când a fost liberalizat avortul. Statul intervine acum, în mod dur, în viața de familie printr-un decret care scoatea în afara legii avortul. Prin această legislație sunt impuse sancțiuni dure femeilor care recurgeau la avort devenit ilegal în 1966, dar și medicilor sau altor cadre saniatare care ar fi încercat să provoace avorturi.

Decretul din anul 1966 stabilea că sunt exceptate de la aceste prevederii femeile care au peste 45 de ani, cele care au născut cel puțin patru copii și îi are în îngrijire, în cazul în care sarcina este urmare a uni viol, precum și în cazurile în care unul din părinți suferea de o bolă gravă ce s-ar fi putut transmite eredeitar și la copil, dar și atunci când mama suferea de o malformație congenitală. Politica statului concretizată în decretul din 1966 are ca efect imediat o creștere demografică de la 14,3 nașterii la mia de locuitori în 1966 la 27,4 în 1967.

Numărul și procentul natalității și mortalității în România între anii 1960-1969

Politica pronatalistă a statului român aduce într-o primă faza efectele scontate, însă după prima periodă de șoc, în care procentul nașterilor a înregistrat o creștere semnificativă, femeile redescoperă metodele tradiționale de avort, încercând să-și rezolve singure problemele. Însă față de anul 1965 când nataliatea era de 14,6 nașterii la mia de locuitori, s-a înregistrat un anumit succes fiindcă chiar dacă procentul nașterilor a scăzut, anul 1975 înregistrează o diferență de plus 3,1 procente în privința nașterilor. Acest lucru vine să contrabalanseze într-o anumită măsură creșterea ratei mortalității, fapt care apermis și o creștere a sporului natural. Procentul nașterilor și a sporului natural în perioada 1965-1975 sunt prezentate spre exemploificare în tabelul următor.

Sporul natural al populației la mia de locuitori 1965-1975

Creșterea natalității s-a realizat prin politizarea corpului femeii, care devine astfel un obiect, o modaliate prin care partidul își realiza obiectivele propuse, în speță creșterea natalității. O altă consecință a acestei politici dusă de statul român, a fost și creșterea mortalității materne, ca urmare a infecției apărute în urma provocării unor avorturi.

Ce le-a determinat pe femei să recurgă la acest tip de metode? Răspunsul este complex și necesită o abordare care depășete spațiul și subiectul lucrării de față. Însă vom încerca să răspundem partial. Astfel vorbim de obligațiile vieții, a cumulării problemelor slujbei cu cele ale familiei, a implicării mai active a femeii în societate, și datorită emancipării dar și datorită faptului că salariul bărbatului nu era suficient pentru întreținerea familiei. Decăderea moravurilor este un alt aspect care ne permite să înțelegem ce anume le-a determinat pe femei să recurgă la avort. În această privință avem un alt paradox al sistemului comunist. Anume distrugerea uni set de valori ale vechii societății, între care se afla și morala creștină, îndepărtarea oamenilor de valorile creștine în paralel cu substituirea de către sistem a locului rămas astfel liber în conștiința oamenilor. Referindu-se la politica duplicitară a statului, evidențiată prin liberalizarea avortului și accesul la divorț într-o primă fază, pentru ca apoi să se revină la politică mai restrictivă decât fusese cea de dinainte de liberalizare Gail Kligman spunea că în acest fel s-a urmărit distrugerea vechii societăți. Deși la prima vedere politica inițială a statului poate fi lăudabilă, ,,liberalizarea avortului și accesul la divorț au constituit asalturi directe asupra solidarității familiale tradiționale, subminând ordinea ierarhică a a autorității între generații și sexe”. Chiar mai mult decât atât prin acestă politică statul a intervenit în mod abuziv în dormitorul, propriilor săi cetățeni. Sugestiv în acest sens fiind subtitlul ,,Partidul și dormitorul sau Dominație și răspuns” pe care Michael Shafir îl așează înaintea unei faimoase glume sovietice despre intervenția Partidului în viața privată a cetățenilor. Aceasta spunea că ,,toate paturile duble din U.R.S.S., urmau a fi înlocuite cu paturi pentru trei ocupanți, care vor purta inscripția Lenin s nami (Lenin este cu noi)” După prezentarea acesteia primim și explicația care nu eset greu de dedus, precum și legătura cu politica românească începând de la mijlocul anilor ‘60.,, Gluma desigur atestă invazia partidului în orice formă și în toate formele vieții private. În România această glumă a fost foarte aproape de o implementare literară prin politica creșterii demografice forțate promovată de P.C.R. începând din 1966”

Prin aceste schimbări Partidul le cerea cetățenilor, respectarea unor principii, fără însă ca aceștia să mai aibă conștiința și forța morală care îi ajuta să realizeze acest lucru înainte.

2 Alimentație

Perioada imediat următoare războiului, a fost una foarte dificilă din punct de vedere alimentar datorită perioadei de secetă, a refacerii economiei țării în urma distrugerilor provocate de război, dar și a stării financiare a populației, a reformei monetare. Un alt aspect care se impune a fi menționat ca și cauză a sărăciei, a fost prezența trupelor ruse pe teritoriul României, a obligației întreținerii acestora, coroborat și cu obligația plății despăgubiri de război către Uniunea Sovietică. Datorită acestor cauze, dar și a altora statul introduce cartelarea alimentelor. Astfel că cetățenii puteau cumpăra anumite produse alimentare numai pe cartelă. Această stare de fapt-catrtelarea produselor alimentare- durează până în mediul urban până în anul 1954. S-a încetățenit astfel aprovizionarea cu produse din mediul rural în contextul în care producătorii particulari numai puteau ieșii cu produsele pe piață, fiindcă comerțul socialist capătă o pondere din ce în ce mai mare pe parcursul anilor ajungând ca la începutul anilor ’60 acesta să fie majoritară. Înțelegem prin comerț socialist majoritar dispariția pe diverse căi a comerțului particular, -între care o pondere însemnată a avut-o naționalizarea-. Vorbim deci de dispariția magazinelor alimentare, precum și a fabricilor care erau legate de acest domeniu. Perioada anilor ’60 aduce cu sine schimbării pozitive în acest domeniu, într-o periodă de destindere internă și internațională. Acest fapt permite intrarea unor produse alimentare de origine străină în țară, precum și o diversitate de produse alimentare. Mijlocul anilor ’70 aduc însă o regresie și în acest domeniu, în care goana după valută va duce la restrângerea diversității alimentare existente începând cu mijlocul anilor ’60.

Odată cu plecarea trupelor ruse la sfârșitul anilor ’50, a refacerii economiei naționale, și renunțării la cartele, populația din mediul urban, a putut să se aprovizioneze și să fie aprovizionată totodată mai bine de către stat. Sistemul public de alimentație cuprindea alimentării, cantine, restaurante, piețe agro-alimentare, aprozare, a autoservirilor, iar începând cu anul 1967 pentru o perioadă de timp a întreprinzătorilor particulari în domeniul alimentației publice. Statul fiind singurul care se ocupa cu comerțul a dezvoltat și rețeau magazinelor de desfacere a produselor alimentare. De remarcat faptul că din datele statistice, pe care le-am consultat referitor la numărul ,,unităților comerciale și de alimentație publică” reiese faptul că totalitatea acestora era parte integrantă a comerțului socialist. Comerțul particular nu apare cu unități de alimentație publică pentru perioada 1965-1972. Referitor la nul 1960 lipsesc datele totale, fiind prezentate numai cele referitoarela comerțul socialist așa cum se va remarca și în tabelul care prezintă date referitoare la unitățile de alimentație publică, care funcționau între anii 1960-1975:

Unități comerciale cu amănuntul și de alimentație publică

* La sfârșitul anului

** Lipsesc datele

Începând din 1964 avem un belșug alimentar, și pe piața publică. Exemplificator în acest sens fiind faptul că la momentul respectiv pe piață se găseau 15 sortimente de mezeluri, 16 de cașcaval, pește la discreție, lămâi, cafea, precum și alte produse coloniale, cu greu găsibile în anii ’50. Prețurile erau și ele acceptabile, după cum reiese și din datele referitoare la valoarea unor produse în anul 1965.

Carnea-12 lei 1Kg., Salam de Sibiu-18 lei 1 Kg., Pâinea- 2 lei/bucată, Roșiile-50 bani 1 Kg, Iaurt la borcane de 125gr.-40 bani/borcan, Iaurt la borcane de 250gr.-60 bani/borcan, Murfatlar-6 lei 1 litru, Berea- 3 lei sticla de 0,5 litri.

Cantinele erau muncitorești sau studențești. În cadrul cantinelor aflate în incinta întreprinderilor masa se putea servii de obicei între orele 11 și 12. Rolul lor fiind acela de a prmite muncitorilor servirea unei mese calde la prânz. Se mânca pe două serii datorită spațiului pe care acestea îl aveau. Un muncitor care dorea să ia masa la cantină avea de ales în primul rând între cele două tipuri de meniu-meniu comun sau meniu special-, difertența între ele find în jur de 2 lei. Primul tip de meniu era compus din: felul I la care se servea de obicei ciorbe sau supe, felul II unde se serveau mâncăruri scăzute de varză, fasole, cartofi și orez (pilaf). Iar de două ori pe săptămână –de obicei miercurea și vinerea- exista în cadrul acestui tip de meniu și desert. Meniul special era asemănător cu primul. Diferența constând în consistență mâncărurilor servite, care aveau un procent caloric mai mare, datorită printre altele și a prezenței cărnii la fiecare masă, precum și a desertului care se afla în meniul zilnic și nu doar de două ori pe săptămână ca în primul caz.

Autoservirile sau ,,Expresurile” cum se numeau ele, permiteau oamenilor să servească o masă caldă în oraș. Aici te puteai servi cu diferite feluri de mâncare caldă , deserturi (prăjituri, budinci, grișuri) și băuturi răcoritoare, sau bere. Existau și câteva sortimente de vinuri însă de obicei ca băutură oamenii preferau sucurile sau berea. Dimineața puteai servi specialități cum ar fi o ceșcă de ceai și un corn cu miere sau cu mac, meniu care costa 80 de bani, sau un corn și o cană cu lapte care consta 1 leu la mijlocul anilor ’60. La prânz un meniu pe care îl putea alege cel ce se afla în oraș și intra într-o autoservire putea fi compus dintr-o supă sau o ciorbă, iar felul doi, smântână cu mămăliguță, sau mămăliguță cu sarmale, iar ca desert în funçtie de preferințe se putea alege un creșnit sau un ecler, de obicei. Ca băutură bărbații alegeau de obicei berea , iar femeile băuturile răcoritoare. Un astfel de meniu incluzând, felul întâi, doi, desert și o băutură,costa în jur la 15 lei, în condițiile în care salariul unui muncitor calificat, având meseria de mecanic reparații, cu categoria a V-a, era de 908 lei pe lună.

Cu toate că perioada este una de abundență treptat, ineficiența economică a sistemului socialist începea să-și spună cuvântul. Primul semnal evident al scăderii nivelului de trai și a unei schimbări în politica alimentară a fost o criză a zahărului pe piața internă determinată de o criză a acestui produs pe piața internațională, fapt care îl determină pe Ceușescu să trimită zahăr românesc la import, primind în schimb valută pe care urma să o dirijeze către susținerea politici de investiții la care se angajează. Pe ansamblu perioada se caracterizează printr-o abundență de produse alimentare, de calitate bună și în sortimente variate, accesibile din punct de vedere al prețurilor categoriilor largi ale populației.

Sănătate

Sănătatea a fost unul din domeniile în care s-au înregistrat îmbunătățiri considerabile față de perioada interbelică în special, dar și față de anii ’50. Acest lucru s-a realizat în contextul în care sistemul sanitar era în întregime de stat, schimbare majoră față de perioada interbelică, când acesta era și particular. Sistematizarea orașelor a vizat și construirea de spitale, policlinici și dispensare prin care se realiza asistență medicală acordată bolnavilor, care era accesibilă datorită gratuitătii.

În privința asistentenței medicale s-a urmărit prioritar eradicarea unor boli endemice ca malaria și T.B.C.-ul, în paralel cu reducerea mortalități infantile care în perioada interbelică înregistra cea mai ridicată rată din Europa cu 17,4 %, în timp ce Frața spre exemplu avea o mortalitate infantilă (copii sub un an) de numai 7,5%. În privința anilor ’60 situația se prezenta astfel în pricvința mortaliății infantile:

Morții infantile sub un an la 1000 de copii născuți vii

Pe de altă parte durata medie de viață, s-a prelungit și ea pe parcursul acestor ani. Un factor care a permis acest lucru fiind și scăderea mortalității infantile de la 75 ‰ de locuitori în 1960 la 44‰ în 1965 înregistrându-se apoi o ușoară creștere către sfârșitul anilor ’60, creștere care însă nu atins procentul din 1960. Construcția unor noi spitale, s-a încadrat în politica de sistematizare a orașelor, și de dezvoltarea a sistemului sanitar Astfel în anul 1969 intră în circuitul medical Stățiunea de odihnă și tratament helio-marin Mangalia Nord, în anul 1972 sunt date spre folosință Spitalul de pediatrie nr. 3 din Cluj și Spitalul județean din Râmnicu Vâlcea, acesta din urmă cu o capacitate de 700 de paturi. În anul 1974 au fost date circuitului medical trei spitale mari: Spitalul din Piatra Neamț cu o capacitate de 820 paturi, Spitalul ,,Berceni” din Buicurești cu o capacitate de 810 paturi și Spitalul Clinic din Timișoara. Construcția unor noi spitale a dus și la mărirea numărului de paturi, care înregistrează o creștere de la 33 763 în anul 1938 la 144 054 în anul 1965. Acești factori determină și o creștere a numărului de medici, reducându-se astfel numărul locuitorilor care reveneau la un medic. Un alt factor care a determinat o nevoie de cadre specializate în domeniul medical, ducând astfel la sporirea numărului acestora, a fost și faptul că statul asigura asistență medicală gratuită și prioritară pentru copii. Pe ansamblu populația ocupată în domeniul ,,Ocrotirea sănătății, asistență socială, și cultură fizică înregistrează o creștere în 1966 față de 1956, -data recensământului anterior- cu 155,4 %.

Din totalul personalului care lucra în această ramură a economiei naționale, al care am făcut referire anterior, numărul medicilor și raportul medic cetățean se prezenta conform datelor statistice astfel:

Numărul medicilor

În privința cadrelor sanitare medii datele statistice consemnează referitor la anul 1965, un număr de 77 819 persoane, ceea ce însemna conform acelorași date, un raport de 2,79 de cadre la un medic. Numărul locuitorilor ce reveneau la un cadru mediu sanitar în același an era de 245, iar în anul 1970 de 198. Statul socialist fiind unul în care munca ocupa un loc central printre preocupările sale, s-a ocupat și de recuperarea forței de muncă. Anuarul Statistic al României 1973 oferă o situație pe care o prezentăm și noi mai jos a persoanelor care au ,,beneficiat de condițiile oferite de către statul român între anii 1960-1972.

Numărul persoanelor aflate la odihnă și tratament în stațiuni balneo-climaterice

Din aceste date se observă faptul că recuperării forței de muncă i s-a acordat prioritate. Creșterea persoanelor aflate la odihnă și tratament este determinată și de creșterea populației active, pe parcursul acestor ani.

Deși asistența medicală s-a îmbunătățit pe parcursul acestor ani, cadrele medicale au fost supuse unor presiuni continuie de a se conforma directivelor partidului, în special în problema avorturilor.

Familia deși considerată ,,celula de bază a societății” a fost supusă diverselor presiuni și imixtiuni din partea statului. Facem referire la politica antiavort în special, dar și la distrugerea acesteia în urma arestărilor, a obligațiiei de a-se conforma directivelor partidului. Politica statului în domeniul familiei că și în celelalte domenii ale societății românești afost una duplicitară. Astfel că pe lângă constrângeri au fost și avantaje. Copii primesc educațiie gratuită, iar mamele cu mai mulți copii se dorește a fii încurajate în nașterea de copii prin avantaje materiale. Revenind la copii remarcăm faptul că educația acestora tinde să devină din ce mai mult un apanaj al statului. În consecință omul nou trebuia să fie moral și să aibă o viața de căsnicie exemplară fiindcă așa îi cerea Partidul și nu conștiința, ceea ce s-a dovedit a fi un eșec.

În privința cheltuielilor pe care o familie le făcea alimentația ocupa un loc important. Români aveau pe ce să-și cheltuiască banii, fiindcă deschiderea politică spre Occident, apermis pătrunderea pe piața românească a unor produse care să asigure cât de cât satisfacerea cerințelor din partea populației. Astfel că afirmația de abundență a produselor își regăsește acoperire în realitatea anilor ’60, în special după 1964, cu extensie și în prima parte a anilor ’70.

Asistența medicală cunoaște o îmbunătătire pe parcursul acestor ani, în paralel cu presiunile continue la care au fost supuse cadrele medicale, pentru a se conforma

directivelor partidului- cu referire în special la problema avorturilor-. Statul comunist acorda o importanță deosebită asistenței medicale. Dovadă în acest sens fiind construcția unor noi spitale, policlinici, dispensare, fapt ce determină și o creștere a numărului de paturi disponibile.

Capitolul VI

Școala. Timp liber

Sistemul educațional

Educația a fost parte componentă din ansamblul măsurilor folosite de către regimul comunist în general-inclusiv cel din România-, în încercarea acestuia de creeare a unui ,,om nou”. De aceea aceasta s-a aflat la loc de frunte în discursul propagandistic al comuniștilor. România fiind parte componentă a sistemului comunist nu putea rămâne în afara prevederilor legate de sistemul educațional. Reformarea acestuia începe odată cu anul 1948, moment, ce va marca o ruptură, față de sistemul educațional interbelic.

Legea învățământului, prevedea învățământ gratuit și accesibil pentru un mare număr de elevi și studenți, apărând în acest fel un învățământ de masă cu accente politico-ideologice în scopul formării ,,unor cadre de specialiști conformiști politicii partidului”. Noua programă de învățământ, aducea cu sine schimbări majore, prin introducerea unor discipline noi cu caracter obligatoriu cum ar fii: filozofia marxistă, istoria partidului comunist -înțelegându-se prin această istorie cea a partidului bolșevic- materialismul didactic și istoric, ateism șa. Acestea au fost introduse pe fondul înlăturării unor discipline prezente în vechea programă și care acum erau considerate ,,burgheze” și ,,reacționare” precum ,,istoria și filozofia religiei, sociologia, antropologia, genetica” Odată cu scoaterea din programa școlară a acestor discipline, au fost înlăturate și cadrele din învățământ care le predau, dar și alte considerate ostile regimului, sau cu o formație ideologică necorespunzătoare. Astfel avem de a face cu o epurare prin îndepărtarea unor cadre didactice de valoare, mergându-se în unele cazuri până la arestarea lor, un exemplu în acest sens fiind cazul profesorului Constantin C. Giurescu înlăturat de la catedra pe care o deținea în Facultatea de Istorie și întemnițarea sa, represiune care se va răsfrânge și asupra fiului acestuia Dinu C. Giurescu.

O altă caracteristică a învățământului din România până la mijlocul anilor ’60, a fost preponderența acordată limbii, civilizației și istoriei URSS. Vorbim în consecință și de o campanie de rusificare a învățământului, atunci când concomitent cu înlăturarea unor cadre diactice de valoare au fost aduși profesori din Uniunea Sovietică pentru a preda limba rusă atât în învățământul liceal cât și în cel universitar. În privință manualelor, inițial acestea erau traduse după cele sovietice, limba rusă fiind prezentă și ea în școală. Mai mult decât atât la radio se transmiteau emisiuni care aveau ca scop învățarea acesteia, de către ascultători.

Pentru realizarea uni învățământ, care să îndeplinească criteriile cerute de către regimul comunist, acesta a golit de conținut unele materii-cum ar fii istoria, prin impunerea principiului luptei de clasă-, sau chiar le-a interzis, scoțându-le din programa școlară cum a fost cazul religiei. Ca urmare a acestei poitici unele facltăți au înființat catedre care să propage în societatea românească valorile culturale rusești. Un exemplu în acest sens, fiind Facultatea de Istorie unde s-a înființat catedra de istorie a U.R.S.S., având și cadre didactice ,,competente”, care nu puteau venii din altă parte decât din țara ceea mai ,,avansată”, adică din Uniunea Sovietică.

Aceste ingerințe ale statului în sistemul educațional denotă diferența dintre propaganda oficială și realitate. Educația făcea parte din categoria drepturilor sociale de care beneficiau cetățenii ,,democrațiilor populare fiind o categorie care se menționa pe lângă drepturile politice existente, în constituțiile statelor comuniste-nu și în constituțiile statelor democratice-”. Astfel că în prima fază copiilor de intelectuali li s-a interzis accesul în învățământul superior, permițându-se în schimb accesul fiilor de muncitori care vor forma astfel noua intelectualitate.

Politica dusă de partidul comunist avea ca scop ,,culturalizarea maselor”, iar acțiunile menționate anterior s-au înscris în acest program.

Sistemul educațional va cunoaște pe parcursul acestei perioade unele schimbării, care, însă nu vor afecta nucleul de bază. Acest lucru s-a datorat în special interdependenței care exista între sistemul politic și cel educațional. Facem referire la politica de derusificare a acestuia, în contextul distanțării de linia politică trasată de Moscova, evidentă începând cu începutul anilor ’60. Punctul culminant în acțiunea de derusificare a învățământului românesc avea să-l constituie elaborarea și promulgarea noii legi a învățământului din anul 1968.

Caracterizând în linii mari sistemul educațional al perioadei comuniste, putem spune că acesta a avut două caracteristici majore: învățământ gratuit și de stat. Constituția din 1965 venea la rândul său sa reitereze cele două principii fundamentale ale învățământului. Astfel, Art.21 garantează dreptul la educație tuturor cetățenilor României:

Art. 21. ,,Cetățenii Republicii Socialiste România au dreptul la înțătură.

Dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu,

prin gratuitatea învățământului de toate gradele, precum și prin sistemul

burselor de stat.

Învățământul în Republica Socialistă România este învățământ de stat”

Prevederile referitoare la interzicerea învățământului religios, cu excepția celui cultic se regăsesc în cadrul Art. 30, paragraful 3 unde se preciza următoarele: ,,Școla este despărțită de biserică. Nici o confesiune, congregație sau comunităte religioasănu poate deschide sau întreține alte instituții de învățământ decât școli speciale pentru pregătirea personalului de culte.” Avem astfel de a face cu un paradox, evidențiat printr-un discurs de tip dialectic. Deși la începutul articolului se precizează faptul că ,, Libertatea conștiinței este garantată tuturor cetățenilor Republicii Socialiste România” acești nu aveau dreptul la un învățământ în care să se reflecte măcar puncte de vedere creștine, cu excepția celui destinat pregătirii personalului de cult. Astfel deducem că cetățenii aveau dreptul să învețe ceea ce dorea statul și nu ceea ce considerau ei că le este necesar.

Ceea ce se prezenta în Constituție apare clar și în Legea învățământului din 1968. Cele două reglementării amintite anterior sun cuprinse acum în cadrul unui singur articol -3- care avea următoarea formulare:

,, Învățământul în Republica Socialistă România este învățământ de stat.

Școala este despărțită de biserică. Confesiunile, congregațiile sau

comunitățile religioase pot organiza și întreține școli speciale

pentru pregătirea personalului de cult”

Potrivit aceleiași reglementări în România avem următoarele tipuri de învățământ: ,,Învățământ preșcolar; învățământ obligatoriu de cultură generală; învățământ liceal; învățământ profesional și învățământ tehnic; învățământ superior; învățământ postuniversitar”

Atunci când vorbim de învățământ preșcolar facem referire cu precădere la grădinițe, dar și la alte forme cum ar fi cluburile pentru copii. Numărul copiilor din grădinițe crește la începutul anilor ’70 și ca urmare a politicii demografice a statului român, în opinia socilogului Gail Kligman, situație reliefată și de datele următoare.

Numărul copiilor și educatorilor din grădinițe 1965-1975

Statul comunist a pus accent pe școlarizarea copiilor, ceea ce va crește numărul persoanelor cu știință de carte în paralel cu scăderea analfabetismului. Se observă de asemenea și o creștere destul de impportantă a procentului copiilor înscriși la grădinițe de la 27, 74% în anul școlar 1965/1966 la 68,4% la începutul anului școlar 1975/1976 și sfârșitul perioadei avute în vedere de către noi. Numărul elevilor ce reveneau uni educator va scădea de la 26:1 cât era rata în anul școlar 1965/1966 la 24:1 în anul școlar 1970/1971, raport ce se va menține apoi pe parcursul întregii perioade, pe care o analizăm.

Începând cu vârsta de 6 ani și mai apoi de 7 copii sunt înscriși în cadrul învățământului de

cultură generală, care era și obligatoriu, continuând apoi la liceu, sau în cadrul învățământului profesional. Statul urmărea pe diferite căi să inregimenteze societatea. Astfel în școala generală elevii intrau în organizația de pionieri, iar în liceu în cadrul Uniunii Tineretului Comunist (U.T.C). elevii primeau manuale gratuite din partea statului iar în funcție de rezultatele obținute puteu primii și burse. Avantajele pe care aceștia le puteau primii din partea statului erau condiționate de conformismul persoanei respective.

Pe lângă învățământul gratuit și asigurarea manualelor, se adaugă faptul că muncitorii erau încurajați să-și continuie studiile, prin facilitățile oferite de către statul român.

În acest sens liceiele stabileau programul cursurilor în funcție de cel al muncitorului. Dacă acesta lucra de dimineață se putea duce la cursuri după amiază și invers. O altă caracteristică legată de învățământ este dată de faptul că fabricile ofereau burse celor care accedeau în învățământul superior. Această subvenționare avea ca scop crearea unei noi intelectualități, prin susținerea învățământului tehnic în dauna celui umanist.

Facultățile pe de altă parte sunt centre de formare a omului nou reprezentat de către inginer, prin accentul care se punea pe învățământul tehnic în dauna celui umanist. Situația absolvenților după nivelul școlii absolvite se prezenta la data recensământului din 1966 astfel :

Distribuția populației în vârstă de 12 ani și peste, după nivelul școlii absolvite

Cel mai ridicat procent al absolvenților la data recensământului din 1966, era al celor cu școli primare, urmând, al celor, cu școală generală, care însă de abia trecea de pragul de 11%. În privința celorlalte forme de învățământ, observăm procentul scăzut al absolvenților de învățământ superior care era de numai 2,2%, fiind depășit cu mai mult decât dublu valori, de către absolvenții școlilor tehnice.

În privința absolvenților cu studii tehnice medii și a celor cu studii superioare situația la mijlocul anilor ’60, se prezenta conform datelor statistice astfel :

Distribuția populației cu studii superioare și studii medii tehnice și de specialitate, după ramura de învățământ și gradul de concentrare în mediul urban la 15 03 1966.

I. Inclusiv horticultură, zootehnie și medicină veterinară.

II. Pentru absolvenții de școli medii tehnice – școli sanitare.

Perioada anilor ’60 aduce cu sine schimbări majore în structura sistemului educațional. Cu toate acestea învățământul tehnic se menține la un nivel ridicat reflectat și de ponderea populației cu studii tehnice care în anul 1966 depășea 1/3 din totalul absolvenților unor instituții de învățământ superior.

Pe ansamblu schimbările nu au afectat ponderea diferitelor profile de învățământ. În schimb s-a intervenit la nivelul programei de învățământ. Ne referim la scoaterea obligativității învățării limbi ruse din programa școlară, obligatorie până acum începând din calasa a IV. și introducerea unor limbi de circulație internațională, în școlile românești. Până acum elevii terminau liceul fără să știe bine nici măcar o limbă străină, fiindcă rusa nu o învățău din repulsie, iar altele nu se predau. Mai mult decăt atât, în paralel cu desfințărea unor Instituții de învățământ ce erau legate direct de cultura rusă, se trece la înființărea unor ființarea unor licee ce aveau ca limbă de predare una de circulației intenațională.

Reconsiderarea unor materii, este o altă schimbare, care s-a concretizat în cazul istoriei prin scoaterea manualului de istorie al lui Roler, care numai corespundea acum tendinței naționaliste, accentuată în defavoarea internaționalismului. Elementului dac i-se acordă acum o atenție sporită. Ca urmare încep a fi revalorizate o serie de oasmeni de cultură români, prin repunerea în circulație a operelor unor scriitori cum este cazul lui Eminescu, prin prezență acestora în manualele și în programele școlare, dar și prin prin publicarea unor studii și lucrări privind originalitatea latină a poporului român.

Avem în vedere de asemenea destinderea care s-a făcut resimțită și în atitudinea față de unele cadre didactice care sunt reprimite la catedră începând cu anul 1963.

Aceaste schimbări s-au datorat distanțării de linia politică și culturală impusă de Moscova pe fondul unor diferende legate de modalitățile practice de construire a socialismului.

Cu toate acestea învățământul era aservit intereselor statului. Ca dovadă accentul din ce în ce mai mare care începe a fi pus pe educația politică începând cu prima parte a anilor ’70, când are loc așazisa ,,minirevoluție culturală ”.

Cultura

Cultura românească după cel de-al doilea război mondial cunoaște schimbări majore față de perioada anterioară. Acestea s-au datorat încercărilor statului de a alinia cultura noilor percepte prezentea cum înj societatea românrească. Caracteristic culturii postbelice sunt denaturările culturale prin care aceasta urma să servească intereselor statului. S-a operat în consecință o epurare a elitelor culturale, dar și a operelor culturale dacă ne putem exprimă așa. astefel artiștilor li-se cerea să reflecte în operele lor realitatea socială, și omul nou, reprezentat de către figura muncitorului. În acest context ,,plăcerea picturală, plăcerea muzicală” sunt denaturate de la scopurile lor inițiaiale și folosite pentru mobilizarea maselor.

Politica statului s-a transpus în acest domeniu prin impunerea valorilor sovietice. Vorbim în consecință de rusificarea culturii. Aceasta s-a realizat prin traduceri din limba rusă a unor scriitori precum Maxim Gorki, prin consilierii sovietici prezenți în organismele de decizie culturale române, precum și prin diferite instituții culturale cum este cazul Institutului Maxim Gorki din București, librăria și editura ,,Cartea Rusă”. În acest context s-a acționat în direcția distrugerii vechii intelectualități și formarea alteia noi.

Limba rusă pe de altă parte a avut în perioada de început prioritate în cadrul diferitelor activități culturale. Vorbind de acceptarea acesteia, observăm faptul că ea a fost respinsă de o partea a intelectulități românești după 1948, fiindcă aceasta a devenit un element al impunerii unui comunism de tip sovietic în țara noastră. Ca urmare respingerea limbii ruse, a însemnat respingerea adversarului, a celui care o promova.

Dacă ne referim la perioada anilor ’60 observăm că aceasta este una de relativă deschidere, spre valorile Occidentale și totodată una în care cultura română începe să fie redescoperită, fapt care avea ca fundal accenturea naționalismului și renunțarea la internaționalismul specific anilor ’50. Începând cu prima parte a anilor ’60 în cultura românească se face simțit o ușoară adiere de vânt, o briză răcoroasă care venea după o perioadă cu călduri toride în care unii au renunțat la amai lupta, considerând că această situție va continua încă mulți ani.

Schimbarea este reflectată în derusificarea acesteia și întoarcerea la elementul latin, crealiatea surprinsă foarte bine de Nicolae Steinhardt în una din scrisorile sale către

Virgil Ierunca de la începutul anilor ’70. Analizând situația actuală din societatea românească cu referire la cultură acesta îi scria prietenului său următoarele: ,,Hotărât lucru, asistăm acuma la o tendință generală inversă celei de la începutul veacului trecut; pendulul dualități noastre tinde acum spre elementul latin, după ce, câțiva ani se oprise –forțat- la punctul influenței slave” Ca urmarea acaestei noi atitudini față de cultură, acum se fac traduceri ale unor opere interzise până acum, în paralel cu publicarea unor autori români, context în care Eminescu este folosit datorită naționalismului său. Tot acum se desființează librăriile și editura ,,Cartea Rusă”. Aceste acțiuni se încadrează într-u proces de derusificare și reconsiderare a limbii și originii latine. Se produc schimbări la nivel instituțional, un exemplu în acest sens fiind scoaterea în 1965 de la conducerea Uniunii Scriitorilor a poetului Mihai Beniuc văzut ca un exponent al rusificării, fapt care ,,a pus capăt pentru un timp realismului socialist în literatură, deschizând drumul afirmării unui mumăr relativ însemnat de scriitori tineri de talent”. Schimbarea acestuia din funcția deținută până la momentul respectiv favorizează originalitatea în privința creiaților literare dintre care în special poiezia și romanul, cunosc acum o perioadă de originalitate. Istoria cunoaște și ea o perioadă de afiramare, prin reîncadrarea unor cadre valoroase de talia profesorului Constantin C. Giurescu, precum și un dezinteres din partea partidului față pentru,,trecutul național” lucru care va fi reconsiderat odată cu congresul PCR din 1974.

Literatura, înregimentată scopurilor Partidului în anii ’50 dobăndește o oarecare independență. masele sunt culturalizate prin intermediul cărților, accesibile majoritătii populației datorită prețului lor scăzut, un exemplu în acest sens fiind cărțile Editurii Minerva din colecția Biblioteca Pentru Toți care se vindeau cu 5 lei exemplarul în perioada anilor ’60.

Pentru a demonstra atitudinea față de cultură aregimului citămîndemn dădea Gheorghiu-Dej oamenilor de cultură în 1962 ,,În această etapă istorică de dezvoltare a societății noastre, literaraturii îi revine misiunea de mare răspundere de a contribuii prin toată forța ei de înrâurire la formarea și dezvoltarea conștiinței socialiste, la făurirea omului nou, a moralei socialiste, a atitudinii noi față de muncă și societate, la înlăturarea din conștiință oamenilor a influenței și ideologiei burgheze. Creația literară are menirea de a reflecta puternicul avânt al construcției economice și culturii socialiste, schimbările în modul de viață al poporului, de a zugrăvi chipul luminos al muncitorului, al țăranului colectivist, al intelectualului, de a cultiva în inimile oamenilor mândria patrioatică”

Conform acestui discurs literatura era și ea unul din instrumentele folosite de către stat în înceracrea de formare a uni ,,om nou”. Independența nu este de lungă durată, fiindcă odată cu consolidarea puterii personale de către Nicolae Ceaușescu i acest domeniu este tot mai mult controlat de politic.

Cinematografia, cunoaște și ea influențele schimbării care au loc în societate. Astfel dacă în anii ’50 majoritatea filmelor care au rulat pe ecranele românești erau producție sovietică având ca temă principală războiul școțând în evidență ,,măreția ostașului sovietic”, începând cu prima parte a anilor ‘60 vor rula pe lângă filmemele românești și altele realizate în Occident. Dintre filmele care au rulat în timpul perioadei avute în discuție menționăm: ,,Pădurea spânzuraților” în regia lui Liviu Ciulei, scenariul Titus Popovici; ,,Răscoala” adaptare de Mircea Mureșan după romanul lui Liviu Rebreanu; ,,Dacii”, regia Sergiu Nicolaescu; ,,Cu mâinile curate” actor și regizor Sergiu Nicolaescu; ,,Duminica la ora 6”, regia Lucian Pintilie; ,,Răutăciosul adolescent”, regizor Gh. Vitandis. Dintre cele străine menționăm: ,,Samuraiul” cu Alain Delon, ,,La Dolce Vita” realizată de către marele regizor și actor italian Frederico Fellini, ,,Jurnalul uni preot de țară”, regizat bde Robert Bresson în 1951 după cartea lui Bernanos Le jurnale d’un curé de campagne. Analizând conținutul unora din filmele românrești, în special cele în regia lui Sergiu Nicoalescu, observăm că ele aveau un vădit caracter propagandistic. Lucru reliefat de expresii ca ,,Cine nu muncește nu mănâncă”, sintagmă care se regăsea sub această formă și în prima constituție a ,,Regimului de dremocrație populară” . Se dorea în acest fel ca personajele filmului să fie un exemplu pentru cetățeni, ca și ei să-și dorească a devenii muncitori ca părinți lor și nu cerșetori. Realizându-se în acest mod și o educare a oamenilor în spiritul moralei comuniste. Însă cu toate aceste aspecte artistul a putut exprima într-o anumită măsură și propriile trăiri, iar unii dintre regizori ca Lucian Pintilie au încercat să transpună pe pelicula cinematografică ceva mai mult decât era îngăduit. Astfel că filmul ,,Reconstituirea”, regizat de către acesta în 1969, afost suspendat la câteva zile după premieră, fiind repus în circuitul cinematografic în anul următor , însă pentru o perioadă scurtă de timp.

Teatrul reprezintă la rândul său o formă de exprimare culturală care și-a permis uneori să abordeze și probleme mai delicate prin intermediul pieselor care au fost puse în scenă la Naționalulul bucureștean, beneficiind si de aportul unor actori de valoare, ca Vraca, G. Vasiliu-Birlic, Toma Caragiu, sau la alte instituții teatrale din București sau alte centre culturale românești. Teatrul clasic capătă si el o pondere mai importantă prin prezentarea pieselor unor scriitori ca: Caragiale, Marin Sorescu Ioana, Ion Băieșu Iertarea

În ceea ce privește spectacolele de operă și operetă se observă o diversitate la nivelul concepției artistice și regizorale, o aparentă eludare a liniei trasate de partid. Această perioadă de destindere se interferează cu perioada ,,mini revoluției culturale” inaugurată de tezele din Iulie 1971 care au adus trepatat o influență tot mai mare a partidului, a ideologiei sale în viața culturală, urmând ca cultura să reflecteze viața societății în și prin creațiile creațiile sale.

Radioul la rândul să își diversifică programele culturale. Anii ’60 aduc cu ei și difuzarea unor opere clasice care înlocuiau melodiile sovietice din perioada anterioară. Fiind de remarcat emisiunea de duminică dimineața având ca temă muzica clasică, prezentată de un necunoscutla momentul respectiv –Iosif Sava-, care avea apoi să devină un apreciat realizator de programe culturale și în special muizicale. De asemenea teatrull radiofonic se află prezent printre emisiunile radioului românesc.

II. Timpul liber

Modalitățile de petrecere a timpului liber erau diverse. De la serbări la iarbă verde, la un mod mai puțin agreat de regimul comunist și foarte popular printre tinerii care în felul acesta găseau o supapă pentru nemulțumirile existente în societatea românească a acelor vremuri: muzica rock. Să nu uităm că perioada de care ne ocupăm coincide cu explozia curentului hippie pe plan internațional. Muzica românească a urmat și ea acest drum, în măsura în care regimul îi permitea. Un exemplu reprezentativ ar fi grupul Phoenix înființat în 1962 la Timișoara.

Stilul lor inițial era un protest criptic la adresa regimului, fapt ce a declanșat un conflict între trupă și oamenii partidului. Melodia Canarul, de pildă constituie o mărturie în acest sens. Ulterior adoptarea unei linii melodice inspirată din folclorul românesc nu a făcut decât să mărească succesul formației. Pentru prima oară în istoria României au putut fi văzute stadioane pline cu tineri extaziați care uitau faptul că trăiesc într-un sistem politic de extremă stângă. Drumul deschis de Phoenix a fost urmat și de alte trupe precum Sfinx, Progresiv TM, Roșu și Negru și alții. Dacă formațiile amintite anterior s-au dezvoltat mai mult sau mai puțin independent de regim, Cenaclul Flacăra, patronat de Adrian Păunescu, a fost parte intrisecă a sistemului, fiind o creație a acestuia.

O altă formă de petrecere a timpului liber o constituia plimbările prin parc. Cu toate că spațiile verzi nu au cunoscut aceiași dezvoltare ca și construcțiile, oamenii profitau de cele câteva momente liniștite pentru a face o plimbare prin parcurile orașului. Bucureștiul avea două parcuri moștenite din perioada anterioară, pe aleiile cărora bucureștenii găseau câteva clipe de liniște, în vacarmul orașului. Cișmigiul situat în apropierea Pieții Universității, era străbătut și de studenții care după terminarea cursurilor, optau pentru o plimbare pe bătrânele sale alei. Parcul Herăstrău situat în apropierea zonei rezidențiale Dorobanți, se întindea pe o suprafață mai mare decăt Cișmigiul, oferind clipe de destindere unor cupluri de îndrăgostiți care se fereau de ochii indiscreți ai reprezentantului de stradă, de bloc, sau a milițianului care îi putea atenționa că nu respectă regulile de comportare în societate cerute de către partid.

Sportul oferea două modalităti de petrecere a timpului liber. Prin practicare sau prin vizionare. Statul încuraja oamenii în practicarea sportului, prin oferirea de condiții pentru practicarea sportului. Astfel apar cluburi sportive muncitorești –de regulă sponsorizate de uzine, prin cotizații ale salariaților- cu secții de performanță (a se vedea cazurile C.S.M. Brașov, C.S.M. Iași sau Faur București și I.T.C. București), dar și săli și terenuri de sport unde făceau sau practicau sporturi muncitorii și familiile lor. Un caz aparte era reprezentat de cele două cluburi departamentale –C.S.C.A.(din decembrie 1961 C.S.A. Steaua) și C.S. Dinamo – unde performanța și rezultatele sportive erau sprijinite puternic de ministerele de apărării și interne pornind de la premiza că militarii și milițienii sunt cei mai buni. Astfel perioada anilor ’60- ’75 este dominată, fără drept de apel, în toate ramurile sportive de aceste două cluburi, în special datorită faptului că

sportivii de performanță de la alte cluburi sportive din țară erau ,,transferați” în București cu forța prin sistemul recrutărilor militare sau prin promisiuni de acordare a unor facilități materiale și morale. Totuși aceste practici nu sunt de condamnat, acum apărând campioni naționali și mondiali în special datorită sistemului amintit (a se vedea cazurile lui Ivan Patzaichin, Iolanda Balaș sau Ilie Năstase), precum și marile echipe de club (Steaua și Dinamo) ajunse să câștige Cupa Campionilor Europeni la handbal (Steaua lui Cristian Gațu și Cornel Oțelea – 1970, 1971, 1972) sau polo (Dinamo 1968, 1970, finală 1972). Un caz special era reprezentat de fotbal, unde Steaua și Dinamo începuseră să câștige cupe și campionate una după alta, fără însă a ajunge la cazul aberant al anilor ’80 atunci când canpionatul de fotbal însemna 32 de victorii încă înainte de începerea lor. Totuși marile performanțe internaționale aparțin echipei U.T.Arad, care în anul competițional 1970-1971 ajunge în sferturile U.E.F.A. Cupa Campionilor Europeni, după ce practic – pe plan intern – umilise pe Steaua și pe Dinamo. Nu trebiuie uitată performanța echipei naționale de fotbal care ajunge la Campionatul Mondial din Mexic 1970 ( după 32 de ani), unde are ( chiar fără Nicolae Dobrin) o prestație senzațională în ,,Groapa cu Lei” de la Guadalajara( 0-1 cu Italia; 2-1 cu Cehoslovacia și 2-5 cu Brazilia lui Edmondo de Nascimento Pele) ratând la golaveraj calificarea în sferturile de finală.

Anii ’60-’75 sunt anii emisiunilor și transmisiunilor sportive de la radio și televiziune, în schimb nescăzând prezența pe stadioane ( de exemplu: România – Italia, 5 septembrie 1973 la fotbal, 1-0, 90.000 de spectatori pe stadionul 23 august). De asemenea un caz aparte erau cuplajele fotbalistice pe stadionul 23 august (Steaua –Rapid și Dinamo-Sportul) unde oamenii veneau cu familia la meci, pe stadion consumându-se băuturi alcolice și răcoritoare sau semințe, vată de zahăr, sendviciuri sau mici cu muștar și aveau loc concerte de muzică populară și ușoară între meciuri. Tot acum apar primele transmisiuni televizate din campionatul de fotbal intern (1963) și prima emisiune dedicată exclusiv transmiterii etapelor campionatului intern de fotbal(3 august 1961, etapa I: F.C.Constanța-Știința Craiova , Radio România București). De altfel emisiunea ,,Fotbal minut cu minut” este cea mai veche emisiune radio-tv. existentă și astăzi. Mai mult chiar creearea acesteia permitea oricărui om care avea un apărat de radio să țină cu echipa favorită sau să asculte (după apariția aparatelor de radio miniaturale) emisiunile sportive oriunde se afla. Erau transmise radio sau tv. (Tv. mai ales după 1970) competiții sportive naționale sau internaționale în care participa sau nu echipe românești (jocuri olimpice, campionate mondiale și europene sau meciuri oficiale inter cluburi și inter țări la fotbal).

Televiziunea Începuturile Televiziunii Române, datează din jurul anului 1957 ând televiziunea a fost introdusă experimental. Emisiile efective apar la începutul anilor ’60 când apar emisiunile de divertisment a lui Tudor Vornicu, de știri sau cea mai veche emisiune tv. existentă și astăzi ,,Teleenciclopedia ”. De asemenea apar filme producție internă dar și străine (socialiste-în special U.R.S.S. și Occidentale-americane și, paradoxal, franceze [cele franceze erau foarte multe, ne întrebăm de ce oare? Poate regimul comunist de la București dorea să ne transforme într-un popor specializat în limbi străine!] ).

Turismul Acesta a fost favorizat de creștere a nivelului de trai al cetățenilor, precum și de facilitățile oferite salariaților de către stat, apărând astfel turismul sindical, care pe lângă petrecerea timpului liber mai avea și funcția de recuperare a forței de muncă, de modernizarea comunicațiilor prin continuarea electrificării căilor ferate prin apariția automobilului Dacia, fapt care permite scurtarea timpului necesar ajungerii în locul ales pentru petrecerea timpului liber, permițându-i cetățeanului untimp de odihnă sau de recreere mai îndelungat. Turismul de masă la mare își are începuturile la sfârșitul anilor ’50(’58-’59), căpătând amploare pe parcursul anilor următori și datorită apariției unor noi stațiuni, dar și adezvoltării localităților care ofereau astfel de servicii.

Cinematografia Dacă până în 1952 a difuzat în proporție de 90% filme sovietice restul fiind filme de democrație populară, în anii ’60 încep să apară tot mai multe producții cinematografice românești (dar Direcția Cinematografică Română rămăsese obsedată – de ce oare?- de filmul sovietic Crucișătorul Potemkin), fapt care pe lângă permisiunea rulării unor filme Occidentale, l-a determinat pe român să meargă la cinematograf. Pe de altă parte începând cu anul 1964 cinematografele anunțau filmele în program, dar când acestea începeau spectatorii aveau o surpriză neplăcută văzând că era tot un film sovietic -despre muncitori, colectivizare, despre stahanoviști obsedați de îndeplinirea planului de producție, etc.-, ceea ce îi făcea pe mulți să părăsească sala. Există însă și filme bune românești, multe bfiind creați ale acestei perioade ( acum debutează ca actor și regizor Sergiu Nicolaescu). Aceste producții fiind cele care susțin datele oficiale la creștera numărului de specatori care ajung de la 338 de câți au fost în anul 1938 la 3350 în 1960 pentru ca spre sfârșitul perioadei să depășească cifra de 6 222 câți au fost înregistrați la finele anului 1972.

Analizând retrospectiv această perioadă din punct de vedere educațional-cultural, observăm că analfabetismul a fost reduis foarte mult datorită politicii de școlarizare, promovată de către statul român, că ,, știițele mai puțin periculoase decât cele sociale”, s-au putut totuși dezvolta. Literatura înregistrează la rândul său o perioadă de destindere la mijlocul anilor ’60 pentru a se reveni la creații tot mai angajate începând cu anii ’70. Numărul de teatre, filarmonici, muzee, crește pe parcursul acestor ani fără însă ca ceea ce oferea ele din punct de vedere cultural să fie și folositor. Începând cu 1963 ,,România nu mai bruiază posturile de radio Occidentale, primește turiști străini, lectori, expoziții, publicații, filme și piese de teatru Occidentale, aprobă publicarea operelor lui Nicolae Iorga inacceptabile din punct de vedere ideologic înainte, și piesele lui Eugen Ionescu” Teatrul cunoaște și el o perioadă de destindere când sunt realizate spectacole după piesele unor clasici cum ar fi caragiale, dar și a unor contemporani cum a fost cazul pieselor scrise de Marin Sorescu. Alături de realizările teatrului epocii se înscriu și cele ale filmului românesc prin ecranizarea unor opere din repertoriul lui Ion Luca Caragiale sau Ioan Slavici, în paralel cu proiectarea unor filme din repertoriul internațional, realizate de regizori de prestigiu, ca: John Ford, F. Fellini, Robert Bresson.

Cu toate aceste realizări cultura română rămâne în continuare una controlată de către stat prin diverse modalități. Începând de la cenzură, presiuni exercitate asupra unor artiști și terminând prin privilegiile de care beneficiau cei care se încadrau prin realizările lor în tipologia impusă de Partidul – Stat.

În privința posibilitătilor de petrecere a timpului liber observăm o diversificare prin apariția și celebritatea pe care o dobândesc unele formații de muzică, cum este cazul menționat al formației Phoenix, a plăcerii de a merge pe stadioane, sau în sălile de sport la diferite competiții sportive. Remarcăm și rolul pe care l-au avut cluburile muncitorești, brigăzile artistice în formarea unor viitori muzicieni, artiși, oameni de cultură în general.

Încheiere

Transformări în cadrul perioadei 1960-1975

După 1960 vorbim despre o perioadă de relativă bunăstere și redresare, favorizată și de plecarea trupelor ruse în 1958, de renunțare la cartelele, care fuseseră o caracteristică a primei perioade comuniste. Însă poziția față de partid continuă să aibă un rol important în evoluția românului ca individ în societate, într-o vreme în care oamenii erau înregimentați de partid încă de mici prin organizațiile de masă, de tipul pionierilor, continuând, cu Uniunea Tineretului Comunist, Uniunea Studenților Comuniști sau în interiorul fabricilor prin Uniunea Tineretului Muncitor, precum și prin intermediul sindicatelor. Pentru unii însă această înregimentare era un prliej de ascensiune. Am spus înregimentare sau ascensiune, fiindcă pentru unii oamenii aceste organizații serveau scopului lor de ascensiune în societatea comunistă, în timp ce alții au fost nevoiți sau constrânși de împrejurări să adere la aceste organizați, altfel șansele lor de promovare în societate fiind minime.

Tot în acest context își face apriția o nouă elită, formată în comunism, detronând-o pe cea veche care în anii ’50 mai păstra încă rafinamentele și obiceiurile unei epoci trecute, însă, acum era deja decimată, hărțuită supusă unei politici de descurajare chiar și pe parcursul anilor ’70, când uniii intelectuali ajunseseră să presteze servicii cu mult sub pregătirea lor.

În anul 1962 este sarbătorită la București încheierea colectivizării printr-o adunare ,,festivă” la care au participat în jur de 2000 de țărani, pentru ca anul 1964 să marcheze un alt proces anume acela al eliberării deținuților politici din Români, precum și ,,Declarația de independență” față de U.R.S.S., a P.M.R. Anul 1968 marcat de ,,Primăvara de la Praga” aduce o mutație semnificativă la nivelul societăți românești prin coalizarea adeziunii publice de către Nicolae Ceaușescu, -după ce anterior (1964), se încercase și se atinsese într-o anumită măsură același lucru de către Partid- reflectată prin manifestările de popularitate de care are parte conducătorul. Acest fapt va determina o schimbare din punct de vedere al legitimării conducătorului care începând cu mijlocul anilor ’70 va duce cultul personalității la paroxism, influențat fiind și de vizitele realizate în China și Coreea la începutul anilor ’70. În 1969 are loc Congresul X al PCR ocazie cu care se decide ca procentul investițiilor să crească de la 14% la 30%, acest lucru fiind un prim semnal referitor la scăderea scăderea nivelului de trai.

Referindu-se la societatea românească de la mijlocul anilor ’60 Angela Banciu spunea că la momentul 1965 fusese lansat deja conceptul de omogenizare statul venise cu un nou concept, anume acela ,,de omogenizare socială” care se referea la ,,dispariția și nivelarea deosebirilor dintre diferitele clase și categorii sociale din societatea românească”

O concluzie ar fi faptul că anii ’70 aduc înlocuirea vechii elite, educată în perioada interbelică și având o anumită conduită și un anumit set de valori, cu o nouă elită formată în școlile noului regim și care prin educația primită posedă un alt set de valori și o conduită diferită în societate. În timp ce Europa socialistă continuă să se modernizeze, să se deschidă spre valorile democratice, România după 1970, adoptă o poziție de contracarare a acestor acțiuni, producându-se un ,,fenomen regresiv” identificabil în toate compartimentele societății.

Concuzii

Schimbările care au avut loc în societatea românească au fost o reflectare a utopiei comuniste de realizare a unei societăți noi. Această societate era una în care valorile tradiționale românești, morala creștină, au fost înlocuite de către stat cu noi valori, impuse la momentul 1945 de către Uniunea Sovietică și acceptate de clasa politică din România, ducând la înlocuoirea treptată a sistemului democratic cu unul comunist. Individul pe de altă parte, a fost constrâns să se ralieze cerințelor sistemului pe diferite căi : de la favoruri până la impuneri brutale. Prin modalitățile sale de acțiune regimul comunist a dus la aparițiatia unei societăți fundamentată pe valorile comuniste. Astfel că la sfârșitul anilor ’50 societatea românească devenise una conformistă, iar regimul politic, prin ignorarea valorilor morale, a valorilor tradiționale, era unul care î-și ignora propriul cetățean și chiar mai mult decât atât îl ignora însuși pe Dumnezeu. Se inversează raportul dintre stat și individ prin faptul că individul pierde întâietatea în fața statului, urmând a reprezenta mijlocul prin care statul își realizează obiectivele și nu scopul pentru care, el există.

În privința cadrului urban în care se desfășura o parte din viața cotidiană a românilor constatăm că tot ce s-a realizat în această perioadă a avut un substrat politico-ideologic. Astfel cartierele de locuințe au avut ca scop susținerea procesului de industrializare, scop pentru care au fost construite în apropierea unor obiective economice. Casele de cultură, școlile ca și celelalte obiective, construite pentru susținerea culturii și învățământului, au vizat în primul rând susținerea politicii de culturalizare a maselor, îndoctrinarea oamenilor, impunerea în conștiința lor a valorilor comuniste. În consecință statul, nu a realizat nimic gratis și nici nu avea ca principală preocupare îmbunătățirea condițiilor de viață ale oamenilor deși la nivel propagandistic această problemă era considerată prioritară.

Pe fondul dezvoltării vechilor orașe și a apariției altora noi se înregistrează și creștere apopulației. Creșterea demografică înregistrată în România de-a lungul acestor 15 ani, a fost de aproximativ 11 procente și s-a datorat mai multor factori, printre care și unei politici mai liberale din partea statului, a revenirii la o oarecare normalitate în desfășurarea vieții sociale. Prin aceste menționări, facem referire la faptul că, partidul comunist își consolidase poziția în societate, regimul nemaifiind contestat decât de câțiva opozanți politici, izolați din punct de vedere social. O altă caracteristică care a permis creșterea demografică s-a datorat faptului că statul nu a mai acționat brutal în societate ca în anii ’50. Această ne îndreaptă spre situația existentă acum, derivată dintr-un alt fenomen social, acela al obișnuinței oamenilor cu regimul comuist, a împăcării într-o anumită măsură cu gândul că regimul comunist va mai dura. În privința cauzelor demografice nu trebuie neglijat nici aspectul modernizării care are loc în societate prin apariția unor condiții de viață mai bune, odată cu trecerea din mediul urban în cel rural.

Pe de altă parte perioada anilor ’60 și prima parte a anilor ’70 relevă politica dusă de statul român în vederea construirii unei societăți egalitare, plecând de la poziția omului în societate, a statutului său social și ajungând la conformismul acestuia, determinat de necesitățile asigurării hranei zilnice, și accederii într-o poziție socială superioară. Dispariția unor ocupații și a unor categorii sociale, a permis ascensiunea unor non valori, a predominanței deținută de cantitate în defavoarea calității. Necesitatea asigurării unei forțe de muncă ieftine și numeroase, determină și poziția statului român fața de familie.

În prima perioadă aceasta a fost una dură vizând distrugerea valorilor tradiționale și implementarea celor comuniste. Apoi odată cu acapararea în totalitatea a pârghiilor decizionale, precum și a schimbării contextului social, familia primește anumite avantaje, cum ar fi un sprijin financiar pentru familiile cu copii, educație gratuită pentru aceștia. Dar și o politică de constrângeri în scopul obținerii unei poziții conformiste, care să se încadreze obiectivelor partidului. În urma acestor schimbării partidul le cerea cetățenilor, respectarea unor principii, fără însă ca aceștia să mai aibă conștiința și forța morală care îi ajuta să realizeze acest lucru înainte.

Analizând retrospectiv această perioadă din punct de vedere educațional-cultural, observăm că analfabetismul a fost redus foarte mult datorită politicii de școlarizare, promovată de către statul român, că ,, știițele mai puțin periculoase decât cele sociale”, s-au putut totuși dezvolta. De asemenea literatura înregistrează la rândul său o perioadă de destindere la mijlocul anilor ’60 pentru a se reveni la creații tot mai angajate începând cu anii ’70. Numărul de teatre, filarmonici, muzee, crește pe parcursul acestor ani fără însă ca ceea ce oferea ele din punct de vedere cultural să fie și folositor. Deschiderea culturală de la începutul anilor ’60 este exemplificată și de faptul că începând cu anul 1963 ,,România nu mai bruiază posturile de radio Occidentale, primește turiști străini, lectori, expoziții, publicații, filme și piese de teatru Occidentale, aprobă publicarea operelor lui Nicolae Iorga inacceptabile din punct de vedere ideologic înainte, și piesele lui Eugen Ionescu” Teatrul cunoaște și el o perioadă de destindere când sunt realizate spectacole după piesele unor clasici cum ar fi caragiale, dar și a unor contemporani cum a fost cazul pieselor scrise de Marin Sorescu. Alături de realizările teatrului epocii se înscriu și cele ale filmului românesc prin ecranizarea unor opere din repertoriul lui Ion Luca Caragiale sau Ioan Slavici, în paralel cu proiectarea unor filme din repertoriul internațional, realizate de regizori de prestigiu, ca: John Ford, F. Fellini, Robert Bresson. Cu toate aceste realizări cultura română rămâne în continuare una controlată de către stat prin diverse modalități. Începând de la cenzură, presiuni exercitate asupra unor artiști și terminând prin privilegiile de care beneficiau cei care se încadrau prin realizările lor în tipologia impusă de Partidul – Stat.

A fost această perioadă una de liberalizare ?, de destindere ? sau nici una nici alta.

Autorii studiați de noi au avut păreri diferite asupra acestei probleme. Jean François Soluet, în Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, vorbește de destalinizare, termen care își are originea în Congresul XX P.C.U.S. din 1956. Iar aceasta apare pe fondul unei ,,crize” dacă luăm în considerare faptul că autorul numește partea a două a cărți cu titlul Criza (1953-1963). Ne confruntăm în interiorul acestei perioade cu noua situație internațională creată după moartea lui Stalin în 1953, când apar noi conducători în Partidele comuniste, iar pe plan intern și în relațiile internaționale vorbim de destindere. În consecință de la Soluet desprindem doi termeni care caracterizează perioda din punctul său de vedere: destalinizare și destindere pe fondul unei crize atât internaționale cât și interne.

Michael Shafir analizând la rândul său această perioadă în lucrarea Romania: politics, economics and society. Political stagnation and stimulated change, vorbește de o campanie concentrată de desovietizare și re-românizare pe fondul unor diferende economice cu Moscova. De asemenea pe același fond, România, vorbește de o cale distinctivă de dezvoltare a socialismului. Observăm că și Shafir folosește termenul de desovietizare, arătând că aceasta este determinată de motivele politice amintite.

Istoricul Lucian Boia, prezentând istoria noastră într-o manieră proprie care îmbină istoria descriptivă cu cea a imaginarului în cartea România țară de frontieră a Europei, consideră perioda 1964-1974, ca fiind cea mai bună din istoria României comuniste. Timp în care Partidul Comunist, trece de la faza internaționalismului la cea a naționalismului, motiv pentru care în contextul diferendelor cu Moscova se trece la o derusificare a vieții sociale și culturale românești. Nu vorbește despre liberalizare, ci de faptul că aceste măsuri au fost de suprafață și efemere, în tim ce în țările socialiste din jur, s-a trecut la o destanilizare.

O analiză pertinentă găsim și în lucrarea istoricului Ioan Scurtu, Istoria contemporană a României(1918-2001). Perioada analizată de noi este cuprinsă în cadrul a două capitole. Capitolul 7 poartă titlul ,,România în anii 1958-1964”, având la rândul său două subcapitole: a) Retragerea trupelor sovietice și b) Decalarația din aprile 1964. Desprindem astfel cele două coordonate între care s-a desfășurat viața politică internă a României între anii 1958(1960) și 1964. Următorul capitol ,,Societatea românească în perioada 1964-1974” ne oferă un răspuns la întrebarea noastră chiar prin tirtlul primului subcapitol ,,Politica internă; liberalizarea și limitele ei”. În viziunea autorului perioada cuprinsă între jumătatea anilor ’60 și prima parte a anilor ’70 a fost una de liberalizare , însă aceasta și-a avurt limitele sale ,,impuse de existența unuoi regim de esență totalitară”.

Vorbim în consecință de spre o perioadă de destindere internă începută în timpul lui Dej și continuată până în anii ’70 de Ceaușescu, cel care preia conducerea țării în urma decesului primului, survenită în martie 1965. Așa cum amintea și istoricul Ioan Scurtu vorbim și de o liberalizare, fenomen care însă nu a depășit anumite limite. Prin aceast concept înțelegem să definim o politică prin care partidul permite societății o anumită doză de libertate.De fapt vorbim numai de o libertate aparentă deoarece asupra cetățeanului se exercita o presiune permanentă dar moderată care împreună cu avantajele de ordin economic și social, îl determină să adopte o atitudine conformistă.

Cu siguranță nu avem de-a face cu o evoluție către un regim democratic, dimpotrivă simțindu-se stăpân pe situație partidul poate îngădui o perioadă de relaxare fără ca aceasta să pună vreo clipă în pericol regimul existent.

Bibliografie

A. Surse

*** Anuarul Statistic al R.PR.1961-1965

*** Anuarul Statistic al R.S.R 1966-1973

*** Buletinul Oficial colecție 1965-1975

*** Decret privind atribuirea numelui "Gheorghe Lazăr" Liceului pedagogic din Cluj, D529/1970 publicat în B.Of. nr. 153 din data: 25.12.1970

*** Decret privind atribuirea numelui "Traian Vuia" Grupului școlar de construcții din municipiul Cluj, D.550/1970, publicat în B.Of. nr. 153 din data de 25.12.1970

*** Decret privind înfiițtarea Ministerului Turismului, D nr. 539 publicat în B.Of. nr. 153 din data de 25.12.1970

*** HCM820/1970, privind uniforma pentru comandanții de pionieri și pentru activiștii Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România, publicată în B.Of. nr. 116 din data: 01.10.1970

*** Congresul al III-lea al Partidului Muncitoresc Român. 20-25 iunie 1960, Ed. Politică, București, 1960

*** Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român 19-24 iunie 1965, Ed. Politică, București, 1965

*** Congresul al X-lea al Partidului Comunist Român, 6-12 august 1969, Ed. Politică, București, 1969

*** Congresul al XI-lea al Partidului Comunist Român.25-28 noiembrie 1974, Ed. Politică, București, 1975

*** Constituția Republicii Socialiste România, Ed. Politică, București, 1965

*** Decret privind atribuirea numelui "Lucrețiu Pătrășcanu" unor străzi din municipiile București si Bacău, D468/1970, publicat în B.Of. nr. 129 din data de 10.11.1970

*** Decret privind conferirea ordinului "Meritul Cultural" clasa I sculptorului Mihail Filip Constantinescu (Mac), D.549/1970 publicat în B.Of. nr. 153 din data de 25.12.1970

*** Lege pentru aprobarea Decretului nr. 334/1970 privind organizarea și funcționarea Departamentului Cultelor, L nr. 42/1970 publicată în B.Of. nr. 148 din data de 18.12.1970

*** Lege privind învățământul în Republica Socialistă România, Ed. Politică, București, 1968

*** Lege privind organizarea și disciplina muncii în uniățile socialiste de stat, L nr. 1/1970, publicată în B.Of. nr. 27 din data de 27.03.1970

*** Recensământul populației și locuințelor din 15 martie 1966.Vol I: Rezultatele generale, Partea I Populație, Direcția Centrală de Statistică, București, 1969, (Republica Socialistă România)

*** Repertoriul Legislației Republicii Socialiste România-Legi și decrete-, 1966-1976, Tiparul: Întreprinderea Poligrafică ,, Monitorul Oficial” , [București], 1976

Gheorghiu-Dej Gheorghe, Articole și cuvântări. 10 august 1959 – mai 1961, Ed. Politică, București, 1961

Gheorghiu-Dej Gheorghe, Articole și cuvântări. iunie 1961 – decembrie 1962, Ed. Politică, București, 1962

B. Periodice, studii și articole de specialitate

Aldine,(Supliment ,,Romania Libera”) colecție 1998-2003

Almanah Turistic, ONT Carpați, colecție 1960-1965

Analele Sighet, [vol. IX], Rușan Romulus, editor, Anii 1961-1972: țările Europei de Est: între speranțele reformei și realitatea stagnării: comunicării prezentate la Simpozionul de la Memorialul Sighet: (13-15 iulie 2001), București, Fundația Academia Civică , 2001

Anton Mioara, Trădarea Partidului- frate, în ,,Analele Sighet”, vol. IX

Anuarul de istorie orală, Cluj-Napoca, 1998

Arhivele Totalitarismului; revistă trimestrială/ editată de Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului: director Radu Ciceanu, București: Tip. S.C. Romcartexim S.A.

Bărbulescu Elena, Femeia și avortul în perioada1966-1989, în,,Anuarul de istorie orală”, Cluj-Napoca, I /1998

Boldur –Lățescu Gheorghe, Rădăcinile ascunse ale fenomenului Pitești, în ,,Aldine”, anul VII, nr.338, din 19 octombrie 2002

Idem, Două drumuri spre Damasc, în ,,Aldine”, anul VII, nr.332, din 7 septembrie 2002

Idem, Fenomenul Pitești,un fenomen menit să impună dubla gândire, în ,,Aldine”, anul VII, nr.319, din 6 iunie 2002

Bozgan Ovidiu, Lica Gheorghiu și satutul de ,,fică a tatălui său”. Artista, filmul și primul secretar al partidului, în ,,Dosarele istoriei”, an II, nr.7(12), 1997

Budeancă Cosmin, Încheierea procesului de colectivizare a agriculturii și reflectarea în presă, în ,,Analele Sighet”, vol. IX

Chiachir Dan, Contestație și criză, în ,,Renașterea”, Publicație editată de Arhiepiscopia Ortodoxă a Vadului, Feleacului și Clujului, anul XI, Serie nouă, nr. 1(121), ianuarie 2000

Cioroianu Adrian, Infidelitatea memoriei sau despre vârstele comunismului românesc. Atuurile lui Gheorghiu-Dej, în ,,Dosarele istoriei”,an II, nr.3(8), 1997

Constantiniu Florin, Istoria prin gaura cheii. Proclamarea și sfidarea principiilor comuniste, în ,,Dosarele istoriei”, an II, nr.7(12), 1997

Contemporanul: săptămânal politic, social, cultural, București 1960-1970

Cosmineanu Clara, Steinhard urmărit de Securitate(D.U.I ,,Scriitorul), , în ,,Aldine”, anul VII, nr.326, din 27 iulie 2002

Cristoiu Ion, Prevestirile lui Marin Preda, în Preda Marin Delirul, Ed. Expres, București, 1991

Dan Sergiu Pavel, Întemnițarea lui Victor Papilian de către comuniști. Un episod ignorat al istoriei literare, în ,,Aldine”, anul VII, nr.326, din 27 iulie 2002

Deci, Revistă lunară de atitudini polemici și idei, Publicație editată de ,,Academia Cațavencu”, colecție 2002-2003

Dogaru Adrian, Conferința națională a scriitorilor din 1962, în ,,Analele Sighet”, vol. IX

Dosarele istoriei, colecție 1997-2002

Frangopol Petre T, cercetarea și universitatea între valoare și impostură, în ,,Aldine”, anul VI, nr.284, din 22 septembrie 2001

Idem, Învățământul ieșean de inginerie chimică are 90 de ani!, în ,,Aldine”, anul VII, nr.343, din 23 noiembrie 2002

Gheorghiu – Dej Gheorghe, Cuvântare rostită la Conferința Organizației Regionale de Partid Cluj -13 martie 1960-, în Gheorghiu-Dej Gheorghe, Articole și cuvântări. 10 august 1959-mai 1961, Ed. politică, București, 1961

Idem, Cuvântare rostită la Conferința pe țară a scriitorilor – 24 ianuarie 1962-, Gheorghiu-Dej Gheorghe, Articole și cuvântări. iunie 1961 – decembrie 1962, Ed. politică, București, 1962

Idem, Raportul C.C. al P.M.R. cu privire la la cativitatea Partidului în perioada dintre Congresul al II – lea și al III- lea al Partidului cu privire la Planul de dezvoltare, a economiei naționale pe anii 1960-1965 și la schița planului economic de perspectivă pe 15 ani – 20 iunie 1960-, în Gheorghiu-Dej Gheorghe, Articole și cuvântări. 10 august 1959-mai 1961, Ed. politică, București, 1961

Hope Jiri, România și primăvara de la Praga din 1968, în ,,Aldine”, anul II, nr.278, din 11 august 2001

Ionescu Alexandru, Rezonanțe românești la primâvara de la Praga, în ,,Analele Sighet” vol. IX, Romulus Rușan ed., Anii 1961-1972: țările Europei de Est între sperațele reformei și realitatea stagnării: comunicării prezentate la Simpozionul de la Memorialul Sighet: (13-15 iulie 2001);

Jurchescu Ion Gh., Anul 1967 a fost anul împăcării cu poporul ?, în ,,Analele Sighet”, vol. IX

Manolescu Nicolae, Dezgheț cu voie de la partid, în ,,România Literă”, Anul XXXV, nr. 48, din 4-10 decembrie 2002

Matei Ioan, Mihăilescu Ioan, coord., Satul românesc: studii, București, Ed. Academiei R.S. România, 1985

Mihai-Raluca Popa Bucureștii între 1960-1970. Continuitate urbană sau un nou oraș socialist ? în ,,Analele Sighet vol IX”

Neagu Mihai, Dogmă și reformă. Incapacitatea reformelor pe fondul unei doctrine dogmatice, în ,,Analele sighet”, vol. IX

Oliver Velescu, Ideologia restructurării urbane în ,,Arhivele Totalitarismului,, Revistă trimestrială, editată de Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului(I.N.S.T.), director Radu Ciuceanu, Tip. S.C. Romcartexim S.A, București, anul V, nr. 17, 4/1997, pp63-79 (partea I), anul VI, nr. 18, 1/1998 (partea a II-a)

Pentelescu Aurel, Anul 1967, reforma la răscruce, în ,,Analele Sighet”, vol. IX

Popa Maria-Raluca, Bucureștii între 1960-1970. Continuitate urbană sau un nou oraș socialist?, în ,,Analele Sighet”, vol. IX

Rădulescu Șerban-Zoner, Reflectarea în arhive aeliberării deținuților politici în prima parte a anilor ’60, în ,,Analele Sighet”, vol. IX

Renașterea, Publicație editată de Arhiepiscopia Ortodoxă a Vadului, Feleacului și Clujului, anul XI, Serie nouă, nr. 1(121), ianuarie 2000

Revista ,,Studii și materiale de istorie” contenporană, serie nouă, vol. I, 2002, Redactor-șef Florin Constantiniu

Revista 22, Redactor-șef Gabriela Adameșteanu, Redactor-șef adjunct Rodica Palade, Editată de Grupul Pentru Dialog Social.

Romania liberă,organ central al P.C.R, colecție 1960-1975

România literară, colecție 2002

Sarafoleanu Dora, Utilizarea televiziunii ca instrument de propagandă în perioada 1961-1964, în ,,Analele Sighet” vol. IX

Scânteia: organ al C.C al P.C.R., colecție, 1960-1975.

Stănescu Virginia, Stănescu Gabriel, Surseel sociale și politice ale mișcării Beat și Hippie, în ,,analele Sighet” vol. IX

Toma Eugen, Conflictul dintre ideologiile totalitare și știința modernă, în .,,Aldine”, anul VI, nr.293, din 24 noiembrie 2001

Idem, Grațierile deținuților politici din România, în ,,Arhivele Sighet”, vol. IX

Toma Ileana, Alte crăciunuri din vremea când domnea Moș Gerilă, în ,,Aldine”, anul VII, nr. 347, din 21 decembrie 2002

Tribici Vladimir, Satul românesc și țărănimea. Aspecte demografice, în Matei Ioan,

Mihăilescu Ioan, coord., Satul românesc: studii, Ed. Academiei R.S. România, București, 1985

Țuțui Gheorghe, Tudor Gheorghe , Plenarele Comitetului Central al Partidului Comunist Român (1960-1975) în ,,Revista de Istorie”, TOM. 30, Noiembrie 1977, nr.11,Extras, Editura Academiei Republicii Socialiste România

Vasile Mihai, Parfumul străzilor, în ,,Aldine”, anul VII, nr.326, din 27 iulie 2002

Vasile-Drugan Ilie, 12 septembrie 1972 un atentat sângeros anihilat de cenzura ceușistă, în,,Aldine”, anul VII, nr.333, din 14 septembrie 2002

Vatamaniuc Gavril, Grațierile politice din anii 1963 și 1964, în ,,Analele Sighet”, vol. IX

Viața Românească. Revistă editată de Uniunea Scriitorilor din România și Redacția Publicațiilor pentru Străinătate, cu sprijinul Ministerului Culturii și Cultelor. Redactor-șef Caius Traian Dragomir, redactor-șef adjunct Liviu Ioan Stanciu, Anul XCVII Octombrie-Noiembrie 2002, Nr.10-11

C. Dicționare, Enciclopedii, Cronologii

Compagnon Beatrice, Thevenin Anne, O cronologie a secolului XX. Principalele tendințe și datele cele mai importante, Ed. ALL Educațional, București, 2000

Constantin Ionescu ( redactor), Dicționar Statistic Economic, Direcția Centrală de Statistică, București, 1969

Dicționar antologic de prozatori, coordonare Constanța Bărboi , Rodica Chiriacescu, Ed. Niculescu, București, 1998

Istoria României în texte, Murgescu Bogdan (coord.), București, Editura Corint, 2001

Mic dicționar enciclopedic, Coordonare generală: Mircea Mâciu, Nicolae C. Nicolescu, Valeriu Șuteu, Gheorghe Timcu, Vasile Văcaru, Ediț. a-III-a, revăzută și adăugită, București, Ed. Științifică și Enciclopedică 1986, p.1155

Neagoe Stelian, Istoria guvernelor României de la începuturi-1859 până în zilele noastre-1999, Ediț. a II-a revizuită și adăugită , București, Ed. Machiavelli, 1999

Nedelea Marin, Istoria României în date 1940-1995, Ed. Niculescu, București, 1997

Scurtu Ioan, Alexandrescu Ion, Bulei Ion, Mamina Ion, Enciclopedia de istorie a României, Ediția a III-a, Ed. Meronia, București, 2002

Teiușan Ilie Popescu, Pedagogi și oameni de școală din România. Mic dicționar , Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975

D. Memorii

Betea Lavinia, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu și Iliescu. Convorbiri, Ed. Evenimentul Românesc, București, 1997

Idem, Maurer si lumea de ieri.Marturii despre stanilizarea Romaniei, Ediția a II; Ed.Dacia, Cluj-Napoca,2001

Brucan Silviu, O biografie între două revoluții. De la capitalism la socialism și retur, Ed.Nemira, București, 1998

Buzilă Boris, În prezența stâpânilor. Treizeci de ani de jurnal secret la România Liberă, București, Editura Compania, 1999

Corneliu Coposu, Corneliu Coposu în fața istoriei, Ediție îngrijită de Nicolae Ionescu-Galbeni ș. a., Ediț. a 2-a comletată, Ed. Metropol, București, 1997

Covaci Nicolae, Phoenix însă eu…, Ediție îngrijită și cuvânt înainte de Costel Postolache, Ed. Nemira, [București], 1994

George Arion, O istorie a societății românești în interviuri, volumul I 1975-1989, Fundația ,,Premiile Flacăra- România”, București, 1999

Malia Martin, Despre nazism și comunism, în ,,Revista 22”, anul XII, nr. 671

Marin Gheorghe Gaston, În serviciul României lui Gheorghiu-Dej. Însemnăr din viață, Ed. Evenimentul Românesc, București, 2000

Mazilu Gheorghe, Marturii, f. l., 1990

Niculescu-Mizil Paul, De la Comintern la comunism național. Despre consfătuirea partidelor comuniste și muncitorești. Moscova 1969, Ed. Evenimentul Românesc, București, 2001

Niculescu-Mizil Paul, O istorie trăită, Ed. Enciclopedică, București, 1997

Pacepa Ion Mihai, Moștenirea Kremlinului. Rolul spionajului în sistemul comunist de guvernare, Ed. VENUS, București, 1993

Paleologu Alexandru, Tănase Stelian, Sfidarea memoriei: (Convorbiri) aprilie 1988- octombrie1989, Ed. DU Style cop., București, 1996

Șerbulescu Andrei, Monarhia de drept dialectic. A doua versiune a memoriilor lui Belu Zilber, București, Editura Humanitas, 1991

Sfetcu Paul, 13 ani în anticamera lui Dej, Selecție introducere și note Lavinia Betea, Ed. Fundației Culturale Române, București, 2000

Steinhardt Nicolae, Dumnezeu în care zici că nu crezi….: Scrisori către Virgil Ierunca (1967-1983), îngrijitor de ediție Monica Manu, Ed. Humanitas, București, 2000

E. Lucrări generale

Bărbulescu Mihai, Deletant Denis, Hitchins Keith, Papacostea Șerban, Tudor Popmpiliu, Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998

Berstein Serge, Milza Pierre, Istoria Europei, vol. V Secolul XX (din 1919 până în zilele noastre), Ediție îngrijită note și comentarii de Doina Barcan Sterpu, Institutul European, Iași, 1998

Boia Lucian, România țară de frontieră a Europei,București, Editura Humanitas, 2002

Bulei Ion, Conservatori și conservatorism în România, Ed. Enciclopedică, București, 2000

Bunaciu Ioan, Bunaciu Otinel, Istoria răspândirii credinței creștin baptiste, Editura Universității din București, București, 1997

Câmpeanu Pavel, Ceaușescu, anii numărătorii inverse, Ed. Polirom, Iași, 2002

Carrere d’Encausse Helene, Big brother. The Soviet Union and the Soviet Europe; New York; Holmes and Meyer Publishers; 1987

Crampton Robert J., Europa Răsăriteană în secolul XX…. și după, Ed. Curtea Veche Publishing, București, 2002

Durandine Catherine, Nicoale Ceaușescu: adevăruri și minciuni despre un rege comunist, Ed.Nemo, f. l., 1992

Fischer- Stephen Galați, România în secolul XX, Cuvânt înainte de Kurt W. Treptow, Institutul European, Iași, 1998

Frunză Victor, Istoria stalinismului în România, Ed. Humanitas, București, 1990

Geiss Imanuel, Istoria lumii: din preistorie până în anul 2000, Ed. ALL Educațional, București, 2002

Georgescu Vlad, Istoria românilor.De la origini până în zilele noastre, Ediția a III-a, Ed. Humanitas, București,1992

În căutarea comunismului pierdut, Cernat Paul, ș. a., Ed. Paralela 45, Pitești, 2001

Ioniță I.Gheorghe, Istoria românilor de la 23 august 1944 până în prezent. Evenimente și personalități interbelice interbelice sub semnul controversei, Ediț. a II-a revăzută și adăugită, Ed. Universități din Bucuresti, București, 2001

Orwell George, Ferma animalelor, Ed. Univers, București, 1992

Orwell George, O mie nouăsute optzeci și patru, București, Ed. Univers, 1991

Preda Marin, Delirul, Ed. Expres, București, 1991

Retegan Mihai, 1968-Din primăvară până în toamnă. Schiță de politică externă românească, Ed. RAO, București, 1998

Roman Viorel, Românii în Europa, Edit.a II-a,completată și revizuită, Ed.Tehnică, București, 1994

Rotschild Joseph, Întoarcerea la diversitate. Isrtoria politică a Europei centrale și de Est după al doilea război mondia, Ediția a II, Ed. Antet, București, 1997.

Scurtu Ioan, Istoria contemporană a României (1918-2001), Editura Fundației România de Mâine, București, 2002

Shafir Michael, Romania: politics, economics and society. Political stagnation and stimulated change, London: Frances Printer, c. 1985

Soluet Jean François, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Ed.Polirom, Iași, 1998

Tănase Stelian, Anatomia mistificăriii: 19444-1989, Ed. Humanitas, București, 1997

Valéry-Grosu Nicolae, Hegemonia violenței. Comunism totalitarism, ateism, Ed. Duh și Adevăr, București, 2000

F. Lucrări speciale

Ariés Philippe și Duby Georges coord., Istoria vieții private, Ed. Meridiane, București 1994

Banciu Angela, Istoria constituțională a României: deziderate naționale și realități sociale, Ed. Lumina Lex, București, 2001

Boia Lucian, Mitologia științifică a comunismului, Edit. revăzută și adăugită, Ed. Humanitas, București, 1999

București: [album]/ fotogr. Florin Andreescu; text Silvia Colfescu; trad. Francaise; Marie-Jeanne Vasiloiu; Deutsch Ubersetzung: Lioa Gross- Edit. Ad Libri, București, 2002

Căliman Călin, Istoria filmului românesc 1897-2000, București, Ed. Fundației Culturale Române, 2001

Cârneci Magda, Artele plastice îin România 1945-1989, Edit. Meridiane,

București, 2000

Ficeac Bogdan, Cenzura comunistă și formarea ,,omului nou”, Ed. Nemira, București, 1999

Giurescu Dinu C., Distrugerea trecutului României, Ed. Museion, București, 1994

Ionescu Mihai, Fotbalul de la A la Z. Fotbalul mondial de-a lungul anilor, Ed. Sport-Turism, București, 1998

Ionescu Mihai, Tudoran Mircea, Fotbal de la A la Z. Fotbaluyl românesc de-a lungul anilor, Ed. Sport –Turism, București , 1984

Jdern Nicolae, Despre cununia religioasă, Consiliul pentru Răspândirea Cunoștiințelor Cultural Științifice, București, 1964

Jornescu C., Țigăeru C., Cartea întreprinderii, vol. IV, Lucrare editată de Revista ,,VIAȚA ECONOMICĂ”, București, 1974

Kligman Gail, Politica duplicității. Controlul reproducerii în România lui Ceaușescu, Ed. Humanitas, București, 2000

Mitchell B. R, European historical statistics: 1750-1970, London; Basingstoke:McMillan, cop. 1976 /vol I/

Mitrofan Iolanda, Cuplul conjugal. Armonie și dizarmonie, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1989

Muraru Ioan, Pucheanu Mona-Lisa, Iancu Gheorghe, Constituțiile române: texte, note,prezentare comparativă, Monitorul Oficial, București, 1993

Pop Teodor Leon, Constituțiile României, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984

Rusu Ioan, Forma de guvernamant Drept constitutional, Ed. Lumina Lex, București, 97

Scurtu Ioan,Viata cotidiana a romanilor in perioada interbelica,

Ed. RAO, București, 2001

Tănase Stelian, Elite și societate: guveranarea Gheorghe-Gheorghiu Dej: 1948-1965, București, Editura Humanitas, 1998

Țopa Leon, Istoria orașului, Editura Științifică, București 1968

Zamfir Elena, Zamfir Cătălin, coord., Politici sociale: România în context european, Ed. Alternative, București, [1995]

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Aspecte Ale Vietii Cotidiene a Romanilor din Mediu Urban (1960 1975) (ID: 150806)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Aspecte Ale Vietii Cotidiene a Romanilor din Mediu Urban (1960 1975)

Copyright Notice

A Doua Generatie de Iluministi

Carol I Si Constituirea Statului Unitar Roman

Comunismul Si Ideologia

Islamul In Europa, O Confruntare Politico Religioasa

Razboiul Rece Vietnam

Monofizitii – Intre Bizantul Ortodox Si Orientul Islamic

Copyright Notice

Similar Posts