Rolul Onu, Osce Si Nato In Conflictul DIN Kosovo

LISTA DE ABREVIERI

ADL – Lege Anti-Discriminare

CEC – Comisia Electorală Centrală

DSRSG – Reprezentantului Special al Secretarului General al ONU

ICTY – Tribunalul Internațional pentru Crimele din fosta Iugoslavie

GSZ – Zonă de Securitate Terestră

HRE – Expert în Drepturile Omului

HRW – Human Rights Watch

KCA – Camera Avocaților din Kosovo

KFOR – Forța din Kosovo

KJI – Institutul de Magistratură din Kosovo

KLC – Centrul Legislativ din Kosovo

KPC – Corpul de Protecție din Kosovo

KPS – Serviciul de Poliție din Kosovo

KPSS – Școala Serviciului de Poliție din Kosovo

KVM – Misiunea de Verificare pentru Kosovo

LDK – Liga Democrată din Kosovo

LSMS – Secțiunea de Monitorizare a Sistemului Legalității

MUP – Ministerul de Interne

MAP – Planul de Acțiune pentru pregătirea în vederea aderării

OMIK – Misiunea OSCE din Kosovo

PISG – Instituția Provizorie pentru Autoguvernare

RTF – Refugee Task Force

RTK – Radio-Televiziunea Kosovo

SRSG – Reprezentant Special al Secretarului General

UCK – Armata de Eliberare a Kosovo

UNHCR – Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiați

UNMIK – Misiunea Administrativă Interimară a Națiunilor Unite în Kosovo

UNSCR – Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU;

„Libertatea politică nu înseamnă să faci ceea ce vrei. Într-un stat, prin urmare într-o comunitate în care există legi, libertatea poate doar să însemne să poți face ceea ce este permis să vrei și să nu fii silit să faci ceea ce este permis să nu vrei.”

Montesquieu

INTRODUCERE

De multă vreme Balcanii reprezintă una dintre cele mai fierbinți regiuni ale Europei în care conflictele interetnice se manifestă cvasi permanent. Să fie, oare, vorba de deosebiri religioase? De nivelul de cultură al fiecărui popor? Sau să fie de vină problemele sociale rămase nerezolvate și care încă, din nefericire, persistă? La această ultimă întrebare se poate răspunde amintind existența unor grave racile ale comunităților umane, cum ar fi sărăcia accentuată, lipsa educației, starea de subdezvoltare economică prelungită, etc..

În acest creuzet, Dumnezeu a dorit, parcă, să facă un experiment pentru a vedea dacă oameni, în aparență diferiți, pot trăi în pace și înțelegere. Amalgamul de popoare, având o religie și cultură diferite, rezultat al unei istorii zbuciumate și al ciocnirii intereselor unor mari imperii de-a lungul timpului, face ca această zonă să constituie o provocare pentru cei ce văd în viitor o Europă unită, un continent al bunăstării generale.

Iugoslavia, „țara slavilor de sud", a fost un produs al haosului geografic și istoric din Balcanii de după primul război mondial. Învingătorii de atunci au remodelat în totalitate harta regiunii, încercând să îmbine cu de-a sila piese de puzzle incompatibile. S-a format un cocteil exploziv, ale cărui ingrediente purtau germenii propriei dispariții: opt popoare care vorbesc cel puțin cinci limbi, folosesc două tipuri de alfabet și au trei religii diferite. Într-un sfârșit, piesele puzzle-ului, deformate prin asamblarea forțată, s-au dezmembrat din configurația lor nefirească, lăsând în dezechilibru opt milioane de sârbi, 4,5 milioane de croați, două milioane de sloveni, doua milioane de macedoneni, alte doua de bosniaci musulmani și 600 000 de muntenegreni, turci, țigani, români, ruteni, slovaci, cehi, italieni, germani, dar mai ales doua milioane de albanezi.

Această lucrare nu-și propune să găsească soluții la probleme, pe care oamenii politici contemporani nu au reușit, încă, să le rezolve. Ea va încerca să supună atenției modul în care, instituțiile internaționale de securitate au acționat pentru rezolvarea conflictului din Kosovo.

Am considerat ca, pentru înțelegerea rădăcinilor divergențelor interetnice din acest spațiu geografic, să fac o scurtă incursiune în istoria acestei provincii, atât de mult disputată între sârbi și albanezi. Este evident faptul că istoria nu ne va da un răspuns pentru rezolvarea problemelor interetnice. Poate, doar, ne va arăta ce nu s-a făcut pentru ca, popoare ce conviețuiesc de foarte mult timp să nu găsească puncte comune în valorile culturale ce le definesc și să nu încerce să se dezvolte împreună pentru a ajunge la bunăstarea la care fiecare năzuiește.

Cine a declanșat violențele? Cine are dreptate? De unde atâta ură între oameni care, aparent, nu au nimic de împărțit? Sunt întrebări la care cu foarte multă greutate se poate răspunde.

Valul de revoluții anticomuniste ce au cuprins sud-estul și centrul Europei la sfârșitul războiului rece a trecut fără a clinti regimul lui Miloșevici, supraviețuind ca o adevărată anomalie în această regiune. Treptat, popoare ce nu se mai simțeau reprezentate de acest regim, ale căror interese nu puteau fi protejate de acest tip de guvernare, s-au separat de Iugoslavia căutându-și fericirea în alt tip de organizare.

Probabil, de aceea, albanezii din această federație au simțit nevoia să facă același lucru. Însă, aici intervin câteva deosebiri între conflictul izbucnit în Kosovo și celelalte conflicte derulate în fostele republici iugoslave. Pe parcursul primului capitol am încercat să scot în evidență acest aspect.

Cruzimea actelor de violență izbucnite în această provincie a Serbiei în anii ’90 ai secolului trecut au sensibilizat, cum era de așteptat, opinia publică și organismele de securitate internaționale. În numele principiilor stipulate în Carta Națiunilor Unite și a Declarației Universale a Drepturilor Omului, acțiunile organizate și desfășurate de ONU, NATO și OSCE au reușit, în mare măsură, să stopeze conflictul și să declanșeze un proces de normalizare a relațiilor dintre etnicii sârbi și cei albanezi în zonă.

Se observă, totuși, că, pe termen lung, nu au fost găsite încă soluții viabile, care să conducă la stabilirea unui statut al provinciei Kosovo acceptat de către toate părțile.

În lumea de după războiul rece, în care problemele apărute în interiorul unor actori clasici ai scenei internaționale – statele – au generat grave crize politice și militare, intervenția SUA și a unor actori non-statali, cum a fost cazul NATO, OSCE, UE, a fost decisivă pentru salvarea situației.

Operațiile de menținere a păcii au devenit o caracteristică a relațiilor internaționale și, practic, nu există problemă în care ONU să nu fie implicată direct, însă, trebuie adăugat faptul că, fără implicarea marilor actori, în special SUA, organizația nu ar fi rezolvat nici una dintre problemele apărute în perioada post-război rece.

Rolul ONU, OSCE și NATO în rezolvarea conflictului este descris în capitolele 2, 3 și 4, accentul fiind pus pe latura constructivă a acțiunilor acestora.

Acțiunile acestor mari actori internaționali, în ceea ce privește rezolvarea cazului Kosovo, nu sunt și singurele întreprinse de comunitatea internațională. Ci trebuie ținut cont că, în Kosovo, s-au implicat numeroase alte agenții guvernamentale sau neguvernamentale, care au avut atitudini mai mult sau mai puțin benefice pentru stingerea conflictului și care au colaborat îndeaproape cu cei trei mari actori internaționali.

Lucrarea se încheie cu formularea câtorva concluzii referitoare la evoluția evenimentelor politice, militare, economice, sociale și de altă natură din spațiul analizat.

CAPITOLUL I

TRECUTUL ȘI PREZENTUL PROVINCIEI KOSOVO

● Câmpia Mierlei a jucat un rol foarte important în dezvoltarea identității Serbiei ● punctul de cotitură în relațiile albanezo-sârbe s-a produs în toamna lui 1912 când Kosovo a ajuns sub controlul Serbiei ● în 1963, regiunea Kosovo este recunoscută ca provincie autonomă ● în martie 1981, în plin regim comunist, în Kosovo încep o serie de manifestații și proteste ● conflictul din Kosovo se dezvoltă pe parcursul a trei mari etape ● rezistența nonviolentă adoptată de albanezii conduși din umbră de Ibrahim Rugova ● Acordul de la Dayton din 1995 ● convorbirile de pace începute la 6 februarie 1999 la Rambouillet

1.1. CONTEXTUL ISTORIC AL CONFLICTULUI DIN KOSOVO

Din punct de vedere istoric cât și legendar bătălia de pe Câmpia Mierlei a jucat un rol foarte important în dezvoltarea identității Serbiei. Nici un alt eveniment din istoria acesteia nu a avut un asemenea impact în viața socială, politică și culturală a sârbilor ca bătălia de la Kosovopolje. Confruntarea a avut loc la 28 iunie 1389 între o alianță sârbă condusă de Prințul Lazăr și armatele turcești comandate de Sultanul Murad. La sfârșitul bătăliei amândoi conducătorii erau morți, iar armata turcească s-a retras la Edirne.

În 1390 sub presiunea unei invazii condusă de către Regele Sigismund al Ungariei, regina Milica acceptă protecția otomană. Astfel, din acest an, majoritatea principatelor de pe  teritoriul Serbiei de astăzi devin vasale otomanilor.

În anul 1453, Mehmet II cucerește Constantinopolul, care devine centrul politico-administrativ al imperiului. Doi ani mai târziu Kosovo este ocupat de către otomani. Smerendevo, cea mai nordică fortăreață sârbă, se predă în anul 1459. Acest eveniment marchează sfârșitul statului medieval sârb.

Războiul Otomano-Habsburgic, de la sfârșitul secolului XVII a constituit un moment critic al istoriei europene. În 1689, armata austriacă invadează Kosovo și împrăștie trupele otomane. Majoritatea populației sârbe și o parte a celei albaneze se declară loiali împăratului austriac. Anul următor armata austriacă se retrage sub presiunea armatelor otomane și tătare.

De teama represaliilor, un mare număr de sârbi, împreună cu patriarhul ortodox se refugiază la nord de Belgrad, pe teritoriul Ungariei. Se estimează că zeci, chiar sute de mii de persoane, după unele surse, au migrat în acea perioadă. Teritoriul din sudul Ungariei în care se stabilesc refugiații sârbi, într-o situație de cvasi autonomie, având dreptul la proprii voievozi, se numește astăzi Voivodina.

În iulie 1878, prin tratatul de la Berlin, consecința războiului Ruso-Otoman, se creează statul independent sârb. Din acest moment, în regiunea Kosovo, rămasă sub conducere otomană, încep să sosească zeci de mii de refugiați albanezi expulzați de pe teritoriile ocupate acum de Serbia, Bulgaria și Muntenegru.

Punctul de cotitură în relațiile albanezo-sârbe s-a produs în toamna lui 1912 când Kosovo a ajuns sub controlul Serbiei în timp ce Turcia a pierdut cea mai mare parte a ceea ce mai rămăsese din posesiunile sale europene în urma unui asalt combinat al majorității statelor balcanice. Brutalitatea cu care s-a făcut preluarea Kosovo de către sârbi l-a îngrozit pe un lider al social-democraților sârbi, Dimitrie Tucović, care se înrolase în armată. Satele albaneze au fost rase de pe fața pământului și locuitorii lor uciși.

După terminarea primului război mondial se formează Iugoslavia. La 1 decembrie 1918, Prințul Regent Alexandru al Serbiei proclamă Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor. În pofida faptului că populația albaneză depășește 500.000 de persoane, albanezii nu sunt considerați o minoritate în cadrul statului iugoslav. În plus, administrația iugoslavă întreprinde colonizarea Kosovo cu sârbi.

După ce au suferit persecuții în anii dintre cele două războaie mondiale și au fost supuși unei tentative de deportare în masă către Turcia, balanța s-a înclinat în favoarea albanezilor kosovari la începutul anilor 1940. după înfrângerea de către puterile Axei a Iugoslaviei în 1941, majoritatea pământurilor albaneze au fost unificate sub ocupație italiană.

La 17 aprilie 1941, data predării trupelor iugoslave în cel de-al doilea război mondial, pe teritoriul Kosovo încep din nou masacrele și deportările. De data aceasta victimele sunt sârbii și muntenegrenii.

La sfârșitul războiului, Adunarea Populară Iugoslavă, avându-l pe croatul Josip Broz Tito la conducere, proclamă “Regiunea autonomă Kosovo-Metohia” drept “parte constitutivă a Serbiei ”.

Tot sub conducerea lui Tito, în 1963, regiunea Kosovo este recunoscută ca provincie autonomă. Prima universitate cu predare în limba albaneză din Kosovo este înființată în 1969 la Priștina. Apare, prin urmare, o clasă de albanezi cu studii superioare, care în interval de un deceniu va duce la parțiala albanizare a administrației locale, în trecut considerată monopol slav. În aceste condiții, se apreciază că peste 100.000 de sârbi și muntenegreni părăsesc Kosovo între 1960 și 1980, drept consecință a presiunilor create de către populația și administrația albaneză.

După moartea lui Tito, 4 mai 1980, tensiunile cresc între sârbii și albanezii din Kosovo. În martie 1981, în plin regim comunist, în Kosovo încep o serie de manifestații și proteste la care iau parte toate clasele sociale albaneze. Cerințele protestatarilor încep cu scăderea șomajului și condiții de viață mai bune și se termină cu sloganuri naționaliste și anti-iugoslave. Mass-media din Belgrad își întețesc atacurile la adresa albanezilor din Kosovo. În 1987, printr-un discurs televizat cu caracter ultra-nationalist se remarcă pe scena politică iugoslavă Slobodan Miloșevici. Personaj cu o foarte mare carismă, Miloșevici reactualizează mitul Kosovo, devenind astfel, dintr-un simplu deputat liderul unei națiuni: “Fiecare națiune are o iubire care îi încălzește inima pentru eternitate. Pentru Serbia, iubirea aceasta se numește Kosovo!”.

1.2. ISTORIA RECENTĂ A CONFLICTULUI DIN KOSOVO

În opinia noastră, conflictul din Kosovo se dezvoltă pe parcursul a trei mari etape.

Prima dintre acestea începe odată cu pierderea autonomiei provinciei și se manifestă prin rezistența nonviolentă adoptată de albanezii conduși din umbră de Ibrahim Rugova (n. 2 decembrie 1944 – m. 21 ianuarie 2006) și mișcarea politică la cârma căreia se afla acesta – Liga Democrată din Kosovo (LDK) înființată în 1989.

Printr-o serie de amendamente constituționale, în martie 1989, autonomia provinciei Kosovo este practic suprimată. Protestelor populației albaneze li se răspunde cu trimiterea de trupe armate în regiune.

Obiectivul LDK era independența, dar modul de a o obține era exclusiv pe cale politică. La 19 octombrie 1991, Adunarea Republicii Kosovo, care se reunea în secret de peste un an, a anunțat rezultatele unui referendum desfășurat la sfârșitul lui septembrie și care avea ca temă viitorul provinciei Kosovo. 99,87% dintre albanezi s-au pronunțat în favoarea suveranității și independenței provinciei Kosovo.

La 24 mai 1992, scriitorul Ibrahim Rugova este ales președintele republicii autoproclamate în urma unui scrutin, care sfidează autoritățile de la Belgrad, iar LDK obține 96 din cele 100 de locuri ale legislativului.

Strategia rezistenței pasive viza în primul rând câștigarea simpatiei occidentului concomitent cu menținerea unei atitudini rezervate față de lumea islamică, tocmai pentru a arăta că albanezii nu sunt niște fundamentaliști musulmani, ci se identifică cu aspirațiile și valorile europene. Au fost create instituții paralele, cum ar fi în domeniile sănătății și învățământului, cu sprijinul direct al diasporei albaneze, dând astfel expresie concretă a autoguvernării provinciei.

A doua etapă a conflictului începe imediat după încheierea Acordului de la Dayton, când, de pe agenda conferinței de pace, problema Kosovo a fost făcută uitată. Această omisiune a occidentalilor a făcut ca sprijinul de care se bucurase până atunci LDK și Ibrahim Rugova să scadă vertiginos.

Acordul de la Dayton din 1995, care a transformat Bosnia-Herzegovina într-o pleiadă de mici state etnice sub un acoperiș federal lax și mai degrabă inventat, nu a făcut altceva decât să trimită semnale greșite în direcția albanezilor kosovari. Înțelegerea sugera că aranjamentele teritoriale în Balcani făcute pe bază etnică se bucură de legitimitate printre occidentali și că doar folosirea forței pentru obținerea autoguvernării poate asigura o atenție la nivel înalt din partea Occidentului.

Pe scena conflictului își face apariția Armata de Eliberare a Kosovo (UCK), care declanșează lupta cu autoritățile sârbe prin inițierea unor acțiuni violente de tip terorist.

Odată cu creșterea în intensitate a acțiunilor UCK, forțele de ordine sârbești comit numeroase abuzuri împotriva politicienilor, activiștilor și civililor albanezi, încălcând drepturile omului prin arestări arbitrare și execuții fără judecată.

În februarie 1998, Grupul de Contact reacționează la această situație declarând că „Iugoslavia are nevoie, în mod urgent, în privința acestei situații, să facă progrese pentru rezolvarea problemelor politice și cele referitoare la drepturile omului, acestea fiind esențiale pentru ca Belgradul să-și îmbunătățească poziția și relațiile cu comunitatea internațională”.

La 27 februarie 1998, forțele sârbești, având în compunere unități de blindate și elicoptere de atac, pătrund în câteva sate din regiunea Drenica, o cunoscută bază a UCK. Human Rights Watch (HRW) observă că mulți dintre civili, incluzând zeci de femei și copii, mor ca urmare a acestor acțiuni. Fiind nevoit să facă față acuzațiilor comunității internaționale, guvernul iugoslav a caracterizat situația ca o problemă internă pe care o ține sub control. După evenimentele din Drenica, atât UCK, cât și forțele armate sărbe își intensifică activitățile. Forțele armate sârbe continuă să comită abuzuri împotriva civililor în încercarea de a eradica insurgența albaneză. În mod asemănător UCK a procedat la răpirea și executarea unui număr de civili sârbi.

Creșterea frecvenței utilizării actelor de violență din partea ambelor părți conduce la instaurarea unui conflict armat intern. Această stare de lucruri îi determină pe reprezentanții Consiliului Nord Atlantic să ia în discuție o eventuală intervenție militară. Aflându-se în fața amenințării acțiunilor NATO, Miloșevici ordonă încetarea acțiunilor militare la începutul lunii octombrie 1998. După o perioadă de negocieri intense, Miloșevici și Richard Holbrooke – reprezentant al Grupului de Contact – ajung la un acord. În timp ce acordul nu a fost niciodată publicat, punctele sale importante se refereau la reducerea forțelor și desfășurarea de observatori ai OSCE, care să monitorizeze respectarea drepturilor omului.

În ciuda progresului inițial, începând cu luna decembrie situația a continuat să se deterioreze. Conform unei analize a OSCE, câteva lucruri începeau să devină clare:

1. Reducerea în intensitate a luptelor în perioada octombrie-noiembrie a reprezentat o acalmie temporară, nu o tendință;

2. Observatorii OSCE nu au fost în postura de a solicita trimiterea de forțe pentru menținerea păcii;

3. Violențele având ca țintă populația civilă au continuat.

Următoarea reacție internațională referitoare la conflict vine în ianuarie 1999, când forțele armate sârbe au comis o nouă încălcare a prevederilor Dreptului Umanitar Internațional, constatată aproape imediat de către o echipă de observatori ai OSCE.

În perioada 12-15 ianuarie 1999, forțele armate sârbe aduc tehnică militară grea în Stimlje, stabilind poziții permanente. În aceeași perioadă, forțele armate sârbe, în urma unor atacuri desfășurate în zonă, au executat 45 de etnici albanezi. La 16 ianuarie 1999, observatorii OSCE au investigat locul masacrului descoperind probe despre arestări arbitrare, execuții sumare și mutilări ale civililor neînarmați.

Cea de a treia etapă a conflictului debutează cu desfășurarea convorbirilor de pace începute la 6 februarie 1999 la Rambouillet, Franța, mediate de reprezentanții Grupului de Contact, între delegațiile sârbă și albaneză.

Obiectivele conferinței urmăreau reglementarea unui statut pentru Kosovo, menținerea integrității teritoriale a Republicii Federale Iugoslavia și protejarea drepturilor tuturor grupurilor etnice.

Planul propus de Grupul de Contact cuprindea în esență următoarele: UCK trebuia să fie demilitarizată pe parcursul a patru luni; armata sârbă va trebui să plece în termen de șase luni, lăsând în urmă 2.500 de militari pentru misiuni la frontieră; forțele existente de poliție urmau să fie retrase pe parcursul a doi ani; o forță condusă de NATO, formată din circa 30.000 de militari, cu autorizație ONU, va asigura securitatea în Kosovo.

Ca finalități ale planului erau prevăzute reinstaurarea autonomiei Kosovo, care să fie administrată timp de trei ani de către OSCE, iar după aceea să fie reluate discuțiile privind viitorul statut al provinciei.

Negocierile de pace au fost suspendate la 18 martie, fără să se ajungă la un acord între cele două părți, iar Miloșevici nu a luat în considerare avertismentele legate de declanșarea unor atacuri aeriene și și-a consolidat efectivele militare în Kosovo.

Reînceperea violențelor a avut ca rezultat retragerea observatorilor OSCE la 20 martie 1999. La aceeași dată, forțele armate sârbe, imediat după retragerea observatorilor din cadrul Misiunii de Verificare pentru Kosovo (KVM), declanșează Operația „Potcoava”, ce avea ca obiectiv epurarea etnică a albanezilor din Kosovo.

Potrivit UNHCR, forțele guvernamentale au expulzat 862.972 de etnici albanezi din Kosovo și alte câteva sute de mii aveau statutul de refugiați interni. Peste 80% din întreaga populație a provinciei Kosovo – 90% erau albanezi kosovari – au fost strămutați din casele lor.

La 23 martie 1999 Secretarul General NATO, într-o scrisoare adresată Secretarului General al ONU, scotea în evidență deteriorarea rapidă a situației din Kosovo. Conform acestuia, forțele armate sârbe „au utilizat o forță excesivă și disproporționată, prin care au produs o catastrofă umanitară”.

Din acest moment, intervenția militară a comunității internaționale devine o necesitate, iar evitarea unei grave catastrofe umanitare, prioritară. Odată atins punctul culminant al conflictului, sarcina comunității internaționale și a organismelor sale de securitate era aceea de a ajunge la un consens în ceea ce privește necesitatea și legalitatea intervenției militare în regiune, de a desemna o forță capabilă să impună pacea și de a găsi mijloacele necesare reconstrucției acestei provincii.

CAPITOLUL II

ROLUL ONU ÎN CONFLICTUL DIN KOSOVO

● într-o primă fază, în conflictul din Kosovo, ONU s-a implicat cu trei rezoluții: 1160, 1199, 1203 ● la 10 iunie 1999, după încetarea acțiunilor militare întreprinse de NATO, Consiliul de Securitate a adoptat rezoluția 1244 ● ONU a înființat Misiunea Administrației Interimare a Națiunilor Unite în Kosovo ● activitatea UNMIK, concentrată în principal pe ordine, justiție și administrație civilă ● strategia politică a „standardelor înaintea statutului” ● acordul privind statutul final va fi o încercare de definire a Kosovo

2.1. REZOLUȚIILE ONU

Acțiunile întreprinse de Consiliul de Securitate în Kosovo au avut la bază principiile și prevederile stipulate în Carta ONU. Scopul principal al acestor acțiuni a fost acela de prevenire a unei catastrofe umanitare și de rezolvare pe cale pașnică a cererilor formulate de comunitatea albaneză.

În concepția ONU prevenirea conflictelor reprezintă un complex de măsuri și activități organizate și executate cu scopul de a preveni suferințele umane și a oferi o alternativă mai puțin costisitoare operațiilor politico-militare pentru rezolvarea conflictelor înainte ca acestea să devină violente.

Principial, din punctul de vedere al dreptului internațional general intervenția Consiliului de Securitate în conflictele armate cu caracter neinternațional are un temei legal: capitolul VII din Carta ONU, care-l autorizează să invoce încălcarea gravă a drepturilor omului, fapt ce constituie o amenințare la adresa păcii și securității internaționale.

Consiliul de Securitate al ONU are la dispoziție două categorii de măsuri prin care să încerce să stopeze actele de încălcare a drepturilor omului: primele, economice și diplomatice, iar cele din a doua categorie, cu caracter militar.

Măsurile de constrângere din prima categorie sunt prevăzute în articolul 41 din Cartă, formulat după cum urmează: Consiliul de Securitate poate hotărî ce măsuri care nu implică folosirea forței armate trebuie luate spre a da urmare hotărârilor sale și poate cere membrilor Națiunilor Unite să aplice aceste măsuri. Ele pot să cuprindă întreruperea totală sau parțială a relațiilor economice și a comunităților feroviare, maritime, aeriene, poștale, telegrafice, prin radio și a altor mijloace de comunicație, precum și ruperea relațiilor diplomatice.

În cazul în care aceste măsuri nu se dovedesc eficiente, el poate trece la folosirea forței armate împotriva statului agresor, întreprinzând cu forțe aeriene, maritime sau terestre, orice acțiune pe care o consideră necesară pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale. Această acțiune poate cuprinde demonstrații, măsuri de blocadă și alte operațiuni, executate cu forțele aeriene, maritime sau terestre ale membrilor Națiunilor Unite.

Într-o primă fază, în conflictul din Kosovo, ONU s-a implicat cu trei rezoluții: 1160, 1199, 1203. Toate cele trei rezoluții emise în martie, septembrie și respectiv octombrie 1998 condamnau acțiunile din Iugoslavia și cereau armatei din Kosovo să se abțină de la acte de terorism. Ca și în cazul Irak-ului, Consiliul de Securitate a cerut Iugoslaviei să admită și să nu împiedice activitatea observatorilor internaționali. O altă problematică omniprezentă în aceste rezoluții este cea a respectării drepturilor omului, gravă în condițiile în care masacre ale populației civile din zonă continuau să apară luni de-a rândul după emiterea rezoluțiilor.

La 31 martie 1998, Rezoluția 1160 a Consiliului de Securitate a impus un termen limită de patru săptămâni pentru retragerea forțelor speciale ale Ministerul de Interne (MUP), pentru permiterea accesului la organizațiile umanitare și pentru admiterea unei misiuni OSCE în Kosovo. Rezoluția îi califica pe membrii UCK drept teroriști și confirma faptul că provincia Kosovo este parte a Serbiei, dar ajungea la concluzia că respectiva criză existentă în provincie reprezenta o amenințare la adresa păcii și securității internaționale.

Rezoluția 1199 a fost adoptată de Consiliul de Securitate la 23 septembrie 1998 în conformitate cu Capitolul VII al Cartei ONU, care autoriza Consiliul de Securitate să ia toate măsurile necesare pentru menținerea păcii și securității internaționale.

Rezoluția 1199 a Consiliului de Securitate al ONU (UNSCR) exprima, printre altele, adânca îngrijorare privind folosirea excesivă a forței de către trupele de securitate sârbești și armata iugoslavă și cerea încetarea focului de către ambele părți implicate în conflict. În spiritul rezoluției, au fost stabilite limite referitoare la numărul de forțe sârbești în Kosovo și la scopul operațiunilor efectuate de către acestea, conform unui acord separat încheiat cu guvernul sârb.

Prin rezoluția 1203, Consiliul de Securitate a aprobat două misiuni: Misiunea de Verificare pentru Kosovo (KVM), care să asigure respectarea condițiilor în teren – organizată de OSCE – și o misiune de supraveghere aeriană, desfășurată de NATO.

În ciuda acestor măsuri, situația din Kosovo s-a schimbat la începutul anului 1999, în urma unor acte de provocare venite din ambele părți și a folosirii excesive și disproporționate a forței de către armata și poliția specială sârbești. Au fost întreprinse eforturi noi internaționale pentru a impulsiona căutarea unor soluții pașnice ale conflictului.

La 10 iunie 1999, după încetarea acțiunilor militare întreprinse de NATO, Consiliul de Securitate a adoptat rezoluția 1244, ce prevedea încetarea imediată a violențelor și retragerea forțelor militare iugoslave, polițienești și paramilitare. Adoptată cu 14 voturi favorabile și o abținere (China), rezoluția stabilea o prezență civilă și de securitate în Kosovo sub auspiciile Națiunilor Unite.

Acționând în virtutea Capitolului VII al Cartei ONU, Consiliul de Securitate a hotărât ca soluția politică a crizei să aibă la bază următoarele principii:

încetarea imediată și verificabilă a violențelor și a represiunii în Kosovo;

retragerea forțelor militare iugoslave, polițienești și paramilitare;

desfășurarea unei prezențe internaționale civile și de securitate efective cu participarea substanțială a NATO în cadrul acesteia și sub control și comandă unice;

înființarea unei administrații interimare;

repatrierea sigură și liberă a tuturor refugiaților;

transformare politică prin care să se asigure o autoguvernare substanțială a provinciei Kosovo;

demilitarizarea Armatei de Eliberare din Kosovo;

abordare globală a dezvoltării economice a regiunii.

Consiliul de Securitate l-a autorizat pe Secretarul General al ONU să stabilească componența internațională civilă, să numească un reprezentant special care să supravegheze punerea acestui proiect în practică.

Referindu-se la situația din Kosovo, Secretarul General al ONU, Kofi Annan, spunea: “Sarcina care stă în fața comunității internaționale este de a ajuta populația din Kosovo să-și refacă viețile afectate de conflict”.

Pentru aceasta, în baza Rezoluției 1244 a Consiliului de Securitate, ONU a înființat Misiunea Administrației Interimare a Națiunilor Unite în Kosovo (UNMIK).

Pentru implementarea mandatului UNMIK au fost stabilite patru mari direcții:

I. Ordine și justiție – sub conducerea directă a Națiunilor Unite;

II. Administrație civilă – sub conducerea directă a Națiunilor Unite;

III. Democratizare și construcție instituțională – sub conducerea OSCE;

IV. Reconstrucție și dezvoltare economică – sub conducerea UE;

Principalele sarcini ale UNMIK sunt:

îndeplinirea funcțiilor administrației civile de bază;

susținerea stabilirii unei substanțiale autonomii și autoguvernări în Kosovo;

asigurarea procesului politic care să determine viitorul statut al Kosovo;

coordonarea acțiunilor umanitare și de înlăturare a efectelor dezastrelor desfășurate de agențiile internaționale;

sprijinirea reconstrucției infrastructurii de bază;

menținerea legalității și ordinii;

promovarea drepturilor omului;

asigurarea revenirii în siguranță și fără impedimente a tuturor refugiaților la casele lor în Kosovo.

Sarcinile enumerate mai sus corespund în totalitate primelor două direcții de bază stipulate prin Rezoluția 1244 a Consiliului de Securitate. Este evident faptul că, pentru o acțiune eficientă a ONU în regiune au fost stabilite și proceduri de cooperare cu o altă misiune, KFOR, aflată sub comandă NATO.

De asemenea, conlucrând strâns cu populația și liderii locali, UNMIK îndeplinește întregul spectru al funcțiilor administrative de bază și servicii în întreaga zonă, cum ar fi: sănătatea și educația, finanțe și bănci, servicii poștale și de telecomunicații, ordine și drept. În ianuarie 2000 a fost creat Departamentul Întrunit Administrativ Interimar, în octombrie 2000, au avut loc alegeri în 30 de municipalități din Kosovo, în mai 2001 a fost adoptat un nou cadru constituțional.

2.2. MISIUNEA ADMINISTRAȚIEI INTERIMARE ÎN KOSOVO

În conformitate cu Rezoluția 1244 prezența civilă internațională în Kosovo a fost pusă sub coordonarea unui Reprezentant Special al Secretarului General (SRSG), care avea și sarcina de a superviza activitățile UNMIK.

UNMIK avea sarcina de a lansa un proces politic menit să determine statutul viitor al provinciei Kosovo. Au fost promise autonomie substanțială și autoguvernare, dar teritoriul în sine continua să rămână sub suveranitatea Republicii Federale Iugoslavia.

De asemenea, UNMIK trebuia să coopereze strâns cu puterea armată aflată sub comandă NATO (KFOR) și să conlucreze cu celelalte organisme ONU, agenții guvernamentale sau neguvernamentale pentru restabilirea unui climat de ordine și siguranță, care să permită desfășurarea unei vieți normale a tuturor cetățenilor din provincie.

Prima acțiune încununată cu succes a misiunii ONU a fost asistența umanitară acordată prin Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiați (UNHCR) în iarna lui 1999-2000, care a asigurat hrană, adăpost și asistență medicală pentru peste un milion de albanezi întorși acasă.

Activitatea UNMIK, concentrată în principal pe ordine, justiție și administrație civilă, a demarat printr-un studiu care înregistra 120.000 de case afectate sau distruse de război, 250 de școli care aveau nevoie de reparații, sistemul de sănătate și bancar în stare de colaps, drumuri în ruine, poduri distruse; nu exista electricitate, nici servicii poștale, iar liniile telefonice erau toate căzute.

Efortul de reconstrucție s-a concentrat pe repararea școlilor: către a doua parte a lui 2000, 86% dintre copiii aflați la vârsta necesară se duceau la școală; universitățile și liceele s-au redeschis (deși calitatea educației varia foarte mult). UNMIK împreună cu Banca Mondială și cu Agenția pentru Hrană și Agricultură din cadrul ONU, au început un efort major de revitalizare a activității agricole. Fertilizanți, semințe, cartofi, porumb și lăstari de plante au fost distribuite fermierilor pentru însămânțarea de primăvară, în sezonul 2000.

În octombrie 2000 UNMIK organizează alegeri locale, considerate a fi primul pas către refacerea autonomiei politice.

Încurajat de rezultatul alegerilor locale, Hans Haekkerup, danezul care a devenit SRSG la începutul lui 2001, a anunțat în luna mai a aceluiași an un Cadru Constituțional pentru Autoguvernare Provizorie; acest lucru s-a întâmplat doar după o consultare limitată cu actorii politici locali. Cadrul a permis crearea unei adunări alese în care minoritățile urmau să dețină un sfert din mandate, un președinte ales de adunare și un prim-ministru și un guvern aleși de președinte. Instituției Provizorii pentru Autoguvernare (PISG) – așa cum s-a numit guvernarea din Kosovo după implementarea Cadrului Constituțional – i s-a încredințat autoritate în afacerile interne (economie, educație, transport, administrație locală, putere judecătorească, închisori și mass-media), dar SRSG se bucura în continuare de multe puteri speciale. El putea dizolva adunarea și anunța organizarea de noi alegeri, putea stabili „parametri financiari și politici” pentru buget, putea numi și înlocui judecători, controla Corpul de Protecție din Kosovo (KPC), serviciile vamale, putea numi toți înalții oficiali din domeniul economic, supraveghea relațiile externe și făcea legătura cu KFOR în ceea ce privește securitatea internă și a frontierelor.

În domeniul justiției, UNMIK a desfășurat în principal acțiuni pentru crearea unui sistem judiciar eficient, capabil să impună legea. În primul rând au fost construite și refăcute tribunalele, au fost pregătiți și angajați judecători și procurori, iar în al doilea rând, a fost adoptat un cod de legi existent anterior guvernării lui Miloșevici.

În ceea ce privește ordinea publică, misiunea ONU a creat o poliție civilă internațională alcătuită din polițiști din peste 50 de țări, formată din 1400 de membri.

Ca parte a autorității legislative și executive a acestei misiuni, componenta de poliție civilă a fost investită cu largi responsabilități: menținerea ordinii și aplicarea legii, dezvoltarea sistemului local de impunere a legii și antrenarea de personal local care, în final, să preia sarcinile de impunere a legii la sfârșitul perioadei de tranziție. Acest tip de mandat este privit ca mandat „executiv de impunere a legii” și, efectiv, cere poliției civile a ONU să servească la fel ca un serviciu de poliție națională până în momentul dezvoltării unor capacități locale de această natură. În UNMIK, de exemplu, mandatul executivului polițienesc solicită poliției civile să execute toate atribuțiile normale ale poliției, incluzând:

protecția proprietății și a vieții;

investigarea crimelor și a crimei organizate;

impunerea legii și ordinii;

asistență și sprijin pentru construirea capacităților necesare poliției locale.

În plus, unitățile speciale de poliție UNMIK îndeplinesc funcții de ordine publică, cum ar fi controlul mulțimilor și asigurarea securității zonei, în timp ce poliția de frontieră se ocupă de emigrația legală și alte reguli specifice.

Au existat dificultăți care au impietat asupra eficienței efortului de impunere a ordinii publice, datorate în special faptului că polițiștii proveneau în principal din țări unde aceștia nu se bucurau de un respect prea mare, în primul rând, iar pe de altă parte, cei care ar fi putut face față au fost împiedicați să participe la această misiune deoarece constituțiile țărilor lor îi împiedicau să-și desfășoare activitatea în Kosovo.

Acest lucru a fost dovedit „pe viu” în Peja/Pec, în iunie 2003, când un martor extrem de important pentru ONU și doi membri ai familiei sale au fost asasinați în cel de-al doilea oraș ca mărime al provinciei Kosovo.

Dificultățile cu care s-a confruntat misiunea ONU au culminat în perioada 17-19 martie 2004, când în anumite regiuni ale provinciei s-au declanșat violențe grave provocate de două incidente.

La 16 martie, câteva zeci de sârbi dintr-un sat situat la est de Pristina au izolat orașul în partea de sud ridicând un baraj rutier pe care poliția UNMIK nu a reușit să-l înlăture (în urma uciderii unui sârb kosovar). Acest incident a fost urmat de moartea a trei copii albanezi, care au pierit înecați în condiții neclare. Mass-media au scris că cei trei ar fi fost goniți de către sârbi spre râul Ibar, din apropiere de Mitrovica.

Cele două incidente au declanșat 33 de revolte grave în care au fost implicați circa 51.000 de oameni soldate cu 19 victime.

Faptul că aceste incidente s-au produs, în ciuda prezenței forțelor de securitate aparținând ONU și NATO, a eforturilor întreprinse de către UNMIK pentru normalizarea situației sociale, demonstrează complexitatea acțiunilor comunității internaționale, care trebuie să găsească rapid o soluție viabilă, mulțumitoare pentru părțile implicate.

Absența progreselor asupra statutului final și a vreunui indiciu cu privire la durata misiunii ONU (UNMIK) reprezintă surse de frustrare. Fiecare acțiune întreprinsă de UNMIK, în special în relația sa cu Belgradul, a fost urmărită de către albanezi, care se întreabă dacă recunoașterea independenței înregistrează vreun progres sau nu. În paralel, desigur, Belgradul a caracterizat fiecare acțiune a UNMIK în funcție de modul cum aceasta a stabilit sistemul intern de guvernare din Kosovo, văzut ca încă un pas unilateral și ilegitim către independență.

Chiar dacă misiunea ONU din Kosovo și-a dovedit uneori limitele în ceea ce privește capacitatea acesteia de a rezolva o serie de probleme (ordinea publică, criminalitatea organizată, ciocnirile etnice, edificarea unei economii de piață viabilă), aceasta are meritul de a fi acoperit vidul de putere administrativă creat odată cu retragerea autorităților sârbe.

Rezolvarea situației provinciei Kosovo reprezintă o problemă foarte complicată pentru comunitatea internațională și, totodată, o provocare, căreia ONU trebuie să-i răspundă cu maximă atenție din cel puțin două motive. Primul se referă la respectarea suveranității Serbiei asupra provinciei, atâta câtă mai este, iar cel de-al doilea se referă la dorința, fără echivoc, a etnicilor albanezi de a obține independența.

În timp ce UNMIK a pus în practică multe atribute, care în mod normal se aplică într-un stat suveran, aceasta a avut grijă să nu se exprime în mod explicit în privința acestei probleme. La începutul anului 2002 a adoptat strategia politică a „standardelor înaintea statutului”. Astfel, documentul „Standarde pentru Kosovo” statuează că, viitorul pentru Kosovo trebuie să fie unul în care toți oamenii, „să nu fie interesați de apartenența etnică, rasială sau religioasă, să fie liberi să trăiască, să muncească și să călătorească fără teamă, ostilitate sau pericol, unde să existe toleranță, justiție și pace pentru oricine”.

În urma consultărilor, organizate de către Secretarul General Kofi Annan pe timpul sesiunii din 20-22 septembrie 2004 a Adunării Generale a ONU, Grupul de Contact a fost abilitat, ca, pe viitor, orice acord pe care îl va încheia trebuie să includă în mod obligatoriu măsuri pentru promovarea securității și stabilității în Balcani.

Negocierile angajate de către Grupul de Contact vor fi purtate cu respectarea a patru condiții esențiale:

procesul de pace și modificarea statutului provinciei Kosovo depind de modul în care sunt implementate standardele (în special respectarea drepturilor minorităților);

nu vor exista presiuni pentru revenirea Kosovo la statutul avut anterior conflictului;

nu va exista nici un sprijin pentru vreo parte implicată în negocieri în dauna celeilalte;

măsurile vor fi puse în aplicare cu asigurarea că nici una nu va fi îndreptată în direcția unificării Kosovo cu Albania ori cu alte state vecine sau alte teritorii.

Părerea unanim acceptată de către toate părțile implicate în rezolvarea statutului final al provinciei este că actuala situație de protectorat internațional nu poate și nu trebuie prelungită. Deja efectele acestei stări de lucruri se resimt încă din 2003.

Economia Kosovo a început să intre în recesiune începând cu anul 2003, pe măsură ce asistența internațională s-a redus treptat. Lipsa suveranității Kosovo însemna că provincia nu poate avea acces la fonduri din partea organismelor financiare internaționale.

La 24 octombrie 2005, Secretarul General al ONU, autorizat de Consiliul de Securitate, l-a desemnat, ca trimis special, pe fostul președinte finlandez Martti Ahtisaari să înceapă procesul politic prin care va fi stabilit statutul final al Kosovo. Primul lucru pozitiv la începerea negocierilor pentru stabilirea unui statut final este implicarea Pristinei și Belgradului.

De asemenea, procesul definitivării statutului este mandatat prin Rezoluția Consiliului de Securitate nr. 1244, conform principiilor de la Rambouillet citate în această rezoluție ca ghid pentru un acord final, căreia i s-a adăugat o mică mențiune – populația și autoritățile implicate cer fiecărei părți să facă eforturi în privința implementării înțelegerilor stabilite și Actului Final de la Helsinki.

Acordul privind statutul final va fi o încercare de definire a Kosovo într-un mod prin care să se găsească punți de legătură peste prăpastia dintre dorințele celor trei mari protagoniști – Pristina, Belgrad și comunitatea internațională. Dar Pristina are poziția dominantă. Aceasta vrea independență în numele majorității copleșitoare a etnicilor albanezi. Protestul Belgradului este pe deplin justificat, deoarece alte comunități ale Kosovo furnizează pur și simplu decorul pentru ceea ce ar putea fi al doilea stat albanez. Comunitatea internațională, totuși, reclamă importanța multi-etnicității. Pe de altă parte, justificarea pentru păstrarea granițelor existente, cu teritorii locuite de sârbi, trebuie să dispară. Pentru impunerea agendei sale, comunitatea internațională și-a intensificat acțiunile de găsire a formelor pentru multi-etnicitate, chiar dacă prin standarde și descentralizare trebuie să facă față inflexibilității, ambiției și insecurității albanezilor kosovari.

CAPITOLUL III

ROLUL OSCE ÎN CONFLICTUL DIN KOSOVO

● Organizația se implică în trei dimensiuni ale securității – politico-militară, economie și protecția mediului și dimensiunea umană ● începând cu septembrie 1992 OSCE s-a implicat în Kosovo, Sandzak și Vojvodina ● Consiliul Permanent al OSCE a autorizat, începând cu 25 octombrie 1998, desfășurarea în Kosovo a Misiunii de Verificare pentru Kosovo ● Misiunea OSCE din Kosovo înființată în conformitate cu Decizia nr. 305 a Consiliului Permanent al OSCE din 01 iulie 1999 și Rezoluția 1244 a Consiliului de Securitate al ONU ● OMIK constituie o componentă distinctă sau „pilon” în cadrul general creat de către UNMIK ● În Kosovo, OSCE își concentrează activitatea pe dimensiunea politico-militară și dimensiunea umană

3.1. ORGANIZAȚIA PENTRU SECURITATE ȘI COOPERARE ÎN EUROPA

Prin instituțiile, misiunile și structurile sale politice, OSCE este recunoscută de către statele membre ca fiind “principalul instrument pentru avertizare timpurie, prevenirea conflictelor, managementul crizelor și reabilitare post-conflict”, “de la Vancouver la Vladivostok”.

Cu 56 de state participante din Europa, Asia Centrală și America de Nord, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) formează cea mai mare organizație de securitate regională din lume.

OSCE este în primul rând un instrument de avertizare timpurie, prevenire a conflictelor, management al crizelor și reabilitare post-conflict în zona sa de responsabilitate. Aceasta este implicată în 19 misiuni sau operații în Europa de Sud-Est, Europa de est, Caucaz și Asia Centrală.

Organizația se implică în trei dimensiuni ale securității – politico-militară, economie și protecția mediului și dimensiunea umană. Aceasta, prin urmare, se adresează unui spectru larg al securității – preocupări legate inclusiv de controlul armamentelor, sporirea încrederii – și măsurilor de construcție a securității, drepturile omului, minorități naționale, democratizare, strategii de ordine publică, antiteroriste și economice și activități de protecție a mediului. Toate cele 56 de state membre se bucură de un statut egal, iar deciziile sunt luate prin consens politic.

Prin adoptarea unui concept larg al securității, OSCE respinge noțiunea de sfere de influență și aceasta o împiedică să reflecte puterea militară ca pe un instrument al credibilității sale. OSCE este instituția care creează o comunitate de securitate prin excelență, dezvoltând modelul securității comprehensive, indivizibile și prin cooperare.

3.2. MISIUNEA DE VERIFICARE PENTRU KOSOVO

Prima misiune de lungă durată efectuată de OSCE a fost determinată de destrămarea Iugoslaviei și extinderea conflictului în toate republicile acesteia. Astfel, începând cu septembrie 1992 OSCE s-a implicat în Kosovo, Sandzak și Vojvodina, cu scopul de a monitoriza măsurile de asigurare a securității, găsirii de soluții pentru îmbunătățirea situației privind respectarea drepturilor omului și informării Consiliului Permanent al OSCE. Această misiune a fost întreruptă după nici un an de existență, în iunie 1993, datorită autorităților iugoslave, care nu doreau extinderea acesteia.

Până la stabilirea următoarei misiuni – KVM – OSCE a întreprins numeroase eforturi diplomatice, desfășurând în special negocieri pentru îmbunătățirea situației respectării drepturilor omului din fostele republici ale Iugoslaviei.

În martie 1998, Consiliul Permanent al OSCE a luat decizia de a sprijini o nouă misiune condusă de Felipe Gonzales, ca Reprezentant Personal al Președinției pentru Republica Federală Iugoslavia, potrivit căreia criza din Kosovo nu era numai o afacere internă, datorită violării principiilor drepturilor omului ale OSCE și acordurilor internaționale, afectând în mod serios securitatea regională.

În urma negocierilor purtate de Holbrooke, ca reprezentant al Grupului de Contact și Milosevici, în perioada 5 – 13 octombrie 1998, s-a convenit prezența unei echipe formate din 2000 de observatori civili care urmau să fie plasați sub conducerea OSCE.

În conformitate cu prevederile Rezoluției 1203 a Consiliului de Securitate al ONU, Consiliul Permanent al OSCE a autorizat, începând cu 25 octombrie 1998, desfășurarea imediată în Kosovo a Misiunii de Verificare pentru Kosovo (KVM). Astfel, misiunea urma să funcționeze un an cu posibilitatea de extindere a duratei.

Sarcinile principale ale KVM includeau următoarele:

verificarea îndeplinirii de către toate părțile implicate în conflictul din Kosovo a prevederilor Rezoluției 1199 a Consiliului de Securitate al ONU;

menținerea legăturilor strânse cu autoritățile federale iugoslave, sârbe și kosovare, cu partidele politice și alte organizații din Kosovo;

supervizarea alegerilor din Kosovo pentru a se asigura de sinceritatea și obiectivitatea acestora în concordanță cu regulile și procedurilor convenite;

sprijinirea și elaborarea de recomandări pentru Consiliul Permanent al OSCE și alte organizații în zona acoperită de Rezoluția 1199 a Consiliului de Securitate al ONU.

KVM s-a concentrat în special pe chestiuni legate de drepturile omului, având în vedere situația existentă în regiune și ținându-se cont de modul în care înțelege OSCE conceptul de securitate. În plus față de această principală sarcină, KVM urma să coopereze îndeaproape cu alte organisme ale ONU, inclusiv cu Tribunalul Internațional pentru Crimele din fosta Iugoslavie (ICTY).

Sarcinile principale imediate au inclus monitorizarea comportamentului forțelor armate, poliției, investigațiilor justiției, violările prevederilor dreptului umanitar (acestea reprezentând o maximă prioritate, după extinderea ICTY la întreaga regiune a Kosovo) și intervenția împreună cu forțele de securitate ale FRY și Serbiei, precum și cu UCK în cazurile individuale.

Impactul intervenției OSCE în Kosovo, prin intermediul KVM, a fost semnificativ. Astfel, acționând în domeniul drepturilor omului, această misiune a reușit să reducă nivelul general de teamă existent în rândurile populației din Kosovo.

Prin prezența observatorilor OSCE în sălile de judecată, unde erau aduse persoane suspectate de acte de terorism, fără să existe vreun temei legal pentru asemenea acuzații, au fost evitate abuzurile justiției sârbe împotriva etnicilor albanezi.

De asemenea, deschiderea de birouri ale KVM în diferite localități a făcut posibilă îmbunătățirea simțitoare a situației respectării drepturilor omului. Oameni cărora le era teamă să se prezinte pentru un interogatoriu sau care se fereau să se apropie în general de poliție, cereau adesea sprijinul KVM pentru a fi asistați sau însoțiți la sediul poliției.

Începând cu 20 martie 1999, datorită deteriorării situației din Kosovo și declanșării Operației „Potcoava” de către forțele armate sârbe, Ministrul de Externe norvegian Knut Vollebaec, aflat la conducerea OSCE, a decis retragerea observatorilor KVM și continuarea activității pe teritoriul Albaniei și Fostei Rebublici Iugoslave a Macedoniei.

Ofițerii responsabili cu apărarea drepturilor omului au colectat primele informații despre situația din Kosovo de la refugiați, care erau adesea victime și martori direcți la gravele încălcări ale drepturilor omului și ale prevederilor dreptului umanitar… În total, au fost intervievați 1.111 refugiați, care au fost dirijați către Albania și 1.653 în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei.

Divizia Drepturilor Omului a OSCE a înființat un birou la Skopje, unde refugiații erau primiți și intervievați. Un alt birou de campanie, care acoperea taberele create la Tetovo și Gostivar, a fost înființat pentru acordarea de asistență umanitară refugiaților sosiți în aceste localități.

De la jumătatea lunii aprilie, echipele OSCE, care acționau în domeniul drepturilor omului, operau din trei baze localizate în Macedonia: Ohrid, Skopje și Gostivar

La scurt timp de la declanșarea evenimentelor de la sfârșitul lunii martie 1999 în Kosovo, un număr impresionant de refugiați a început să sosească în Albania (conform estimărilor Guvernului albanez circa 135.000 de refugiați).

Ca răspuns la situația creată, la 01 aprilie 1999, Consiliul Permanent al OSCE a autorizat utilizarea resurselor KVM pentru „ajutorare și înlăturarea consecințelor catastrofei umanitare în Albania”. Conform acestei decizii a fost creată o forță de 75 de persoane. Forțele pentru refugiați a KVM (RTF) au fost desfășurate la Tirana începând cu 02 aprilie 1999 și au început să lucreze îndeaproape cu prezența OSCE în Albania pentru a acorda asistență în domeniul crizei umanitare. Trei zile mai târziu RTF a desfășurat echipe în toate cele 12 prefecturi ale Albaniei.

Cu toate că în urma activității desfășurată de KVM s-au înregistrat unele succese, intervenția OSCE nu a avut, totuși, efectul scontat. Pe de o parte, datorită faptului că desfășurarea observatorilor a fost incompletă (OSCE a trimis în teritoriu doar 1.300 din cei 2.000 de observatori prevăzuți inițial), iar în al doilea rând, acordul a fost încheiat doar cu partea sârbă în timp ce partea albaneză nu participase la negocieri.

Acest lucru a făcut posibilă apariția suspiciunilor din partea ambelor tabere referitor la activitatea KVM. În plus, după modul în care s-au desfășurat evenimentele ulterioare încheierii acordului de implementare a misiunii, autoritățile sârbe în frunte cu Miloșevici nu au căutat decât să câștige timp și bunăvoință din partea comunității internaționale, pentru a pune în aplicare planurile de purificare etnică a provinciei Kosovo.

De asemenea, în stadiul la care se afla conflictul, mijloacele pașnice utilizate de către reprezentanții OSCE nu puteau să mai fie eficiente. Fără sprijin militar observatorii KVM prezenți în regiune nu dețineau autoritatea necesară pentru a putea exercita presiuni la adresa Guvernului sârb, care să conducă la respectarea acordurilor încheiate.

3.3. MISIUNEA OSCE DIN KOSOVO

Misiunea OSCE din Kosovo (OMIK) a fost înființată în conformitate cu Decizia nr. 305 a Consiliului Permanent al OSCE din 01 iulie 1999 și Rezoluția 1244 a Consiliului de Securitate al ONU.

Decizia nr. 305 stabilește că Misiunea OSCE din Kosovo își va concentra activitatea în următoarele direcții:

Construirea capacităților de resurse umane, incluzând pregătirea de personal nou pentru poliția din Kosovo în cadrul Școlii de Poliție din Kosovo, care va fi înființată și operaționalizată, pregătirea de personal judiciar și de administrație civilă la diferite niveluri, în cooperare cu Consiliul Europei.

Democratizare și guvernare, incluzând dezvoltarea societății civile, organizațiilor non-guvernamentale, partidelor politice și media locală.

Organizarea și supravegherea alegerilor.

Monitorizarea, protejarea și promovarea drepturilor omului, incluzând înființarea unei instituții a Ombudsmen-ului (organizație non-guvernamentală care se ocupă în principal cu supravegherea respectării legalității pentru apărarea drepturilor individului n.a.), în cooperare cu UNHCR.

De asemenea, îndeplinirea sarcinilor ce pot fi transmise de Secretarul General al ONU sau Reprezentantul Special al acestuia, în conformitate cu Rezoluția 1244 a Consiliului de Securitate și aprobate de Consiliul Permanent.

Structura OMIK are la bază conceptul de Senior Management Group, fiind compusă din șeful misiunii, locțiitor, director al biroului de afaceri politice și patru directori de departamente. Cele patru departamente sunt: Democratizare, Drepturile Omului/Justiție, Electoral și Pregătirea și Dezvoltarea Poliției.

Șeful OMIK (din aprilie 2005) este ambasadorul Germaniei Werner Wnendt. Ambasadorul Wnendt, ca și celălalt șef al UNMIK, sunt și locțiitori ai Reprezentantului Special al Secretarului General al ONU (DSRSG).

Comandamentul misiunii se află la Pristina și este puternic reprezentată în teren prin opt birouri OSCE, care permit acesteia să acopere toate cele 30 de municipalități plus cele 3 așa-numitele municipalități pilot ale Kosovo.

Bugetul OSCE pentru 2006, adoptat la 20 decembrie 2005, PC.DEC/712, a stabilit bugetul OMIK la 35.214.700 EUR.

OMIK constituie o componentă distinctă sau „pilon” în cadrul general creat de către UNMIK. OMIK, în acest cadru general, și-a asumat un rol de conducător în domeniile legate de construcția instituțiilor și capacităților de resurse umane și drepturile omului. Aceasta cooperează îndeaproape cu alte organizații – interguvernamentale și non-guvernamentale – în planificarea și implementarea sarcinilor sale.

Prima problemă cu care s-a confruntat OMIK a constat în lipsa totală a funcționării instituțiilor din domeniile: justiție, administrație și ordine. Foarte multe din persoanele nou angajate pentru a acoperi aceste instituții au fost nevoite să-și însușească noi deprinderi și cunoștințe solicitate de o societate democratică.

În Kosovo, OSCE își concentrează activitatea, în mod deosebit, pe realizarea a două dimensiuni: dimensiunea politico-militară și dimensiunea umană.

3.3.1. Dimensiunea politico-militară

În domeniul pregătirii și organizării poliției OSCE acționează pentru formarea personalului necesar încadrării acestei instituții și cultivării principiilor unei societăți democratice.

Școala Serviciului de Poliție din Kosovo (KPSS), înființată de OMIK este condusă urmând principiile democratice și cele mai înalte standarde ale integrității morale. KPSS a fost creată în septembrie 1999 cu scopul de a forma o poliție modernă care ar putea restaura încrederea în forța legii și eficienței acesteia în cadrul comunității. Aceasta a început să funcționeze într-o perioadă când nici o altă instituție nu putea face acest lucru și, cu ușurință, poate fi considerată ca unul dintre cele mai mari succese post-conflict.

Specializările în care sunt instruiți tinerii cadeți presupun crearea de abilități pentru investigarea crimelor, supraveghere, judiciar și combaterea crimei organizate. Ofițerii KPS au fost antrenați, de asemenea, în tehnicile moderne pentru rezolvarea violențelor interne, combaterea traficului uman și poliție comunitară.

De asemenea, OMIK și-a îndreptat atenția spre crearea cadrului legal în care să funcționeze KPS. Astfel, în 2005, împreună cu experți ai UNMIK, PISG și alte organizații, s-a realizat un proiect de lege pentru funcționarea poliției.

Un alt pas important făcut de OSCE în această direcție îl reprezintă crearea unui inspectorat de poliție, care să funcționeze independent, având la bază un mecanism eficient și eficace de funcționare, dar și autoritatea de a investiga acuzațiile ce se pot aduce tuturor cadrelor din KPS.

Această instituție, bazată pe principiile responsabilității și transparenței, de care se legă speranțele democrației, va fi unică în Balcani. În 2005, Misiunea a demarat prima fază a proiectului, un program cuprinzător de construire a capacităților destinate procedurilor de inspectare și investigare.

3.3.2. Dimensiunea umană

În domeniul drepturilor omului, OSCE s-a confruntat, încă de la început, cu o serie de probleme ale minorităților, cum ar fi: libera circulație, accesul la serviciile publice de bază (școli, spitale etc.), criminalitate ridicată, violența familială sau sexuală.

Pentru înlăturarea acestor neajunsuri, OSCE a monitorizat și întocmit rapoarte, a construit la nivel local capacități atât la nivel executiv, cât și legislativ, astfel încât oficialitățile să înțeleagă și să pună în aplicare principiile drepturilor omului; a pregătit personalul civil, judecători, procurori, avocați, precum și tineretul să înțeleagă și să respecte standardele din domeniul drepturilor omului.

Imediat după încetarea conflictului, conform sarcinilor asumate, OMIK a luat parte la procesul de creare a unui nou sistem al justiției. Astfel, aceasta a organizat Secțiunea de Monitorizare a Sistemului Legalității (LSMS), care să monitorizeze sistemul justiției și să evalueze modul în care acesta respectă legislația internațională și standardele specifice drepturilor omului.

După cinci ani de monitorizare a cazurilor de crime, în septembrie 2004 a fost semnată o înțelegere între Departamentul de Justiție al UNMIK și Misiunea OSCE, prin care s-a permis accesul OSCE pentru a monitoriza toate procedurile curților de justiție civile și administrative. Ca urmare a acestei înțelegeri, în ianuarie 2005, LSMS a început monitorizarea în ambele tipuri de cauze: civile și penale.

Formarea de specialiști în domeniul drepturilor omului, care să lucreze în cadrul Serviciului de Poliție din Kosovo (KPS), a reprezentat o altă sarcină pe care și-a asumat-o OMIK.

În 2005, pentru a crea și dezvolta o cultură a drepturilor omului în cadrul poliției, OMIK a inițiat implementarea programului Expert în Drepturile Omului (HRE).

Echipele HRE au fost plasate în cadrul principalelor comandamente ale poliției din Pristina și șase birouri ale poliției regionale. Acestea consiliază KPS și poliția UNMIK pe probleme de dezvoltare a preocupărilor și acțiunilor din domeniul drepturilor omului. În același timp, ele formează ofițerilor de poliție capacități necesare pentru a-și îndeplini atribuțiile în conformitate cu cerințele respectării drepturilor omului.

De asemenea, OMIK s-a implicat în întărirea dreptului la proprietate, având în vedere că această problematică se afla, la începutul activității Misiunii, la un nivel deosebit de scăzut.

Astfel, OSCE a ajutat PISG și UNMIK, prin întocmirea unui raport în care recomanda luarea unor măsuri concrete cum ar fi: elaborarea și implementarea unei reforme a proprietății, rezolvarea conflictelor privind proprietatea prin crearea unui mecanism în care să fie implicate autoritățile municipale și respectate procedurile legale de expropriere, construire și planificare cadastrală, și, în paralel, integrarea structurilor administrative și reglementarea zonelor de construcții civile.

Având în vedere practicile discriminatorii promovate de autoritățile guvernamentale în ceea ce privește drepturile minorităților, generatoare de stări conflictuale în Kosovo, OMIK a acordat o importanță deosebită prevenirii acestora. De aceea, Misiunea a inițiat un proiect al Legii Anti-Discriminare (ADL) în 2002, urmat de consultări cu numeroși specialiști în domeniu. Au urmat, apoi, alți doi ani pentru ca legea să fie pusă în aplicare, în septembrie 2004. În ciuda celor trei ani de care a fost nevoie pentru implementarea acestui proiect, Kosovo are acum una dintre cele mai progresiste și flexibile legi de acest tip din Europa Centrală și de Est.

Această lege, în esență, prevede tratament egal între oameni, indiferent de originea etnică, naționalitate sau rasă.

În domeniul justiției, OSCE a sprijinit dezvoltarea în Kosovo a unui sistem judiciar eficient, care să beneficieze de personal bine pregătit, în concordanță cu legile internaționale, dar și de suportul tehnic și logistic necesar curților de justiție.

Astfel, în 1999, Camera Avocaților din Kosovo (KCA) se afla într-o stare de dezorganizare. KCA era lipsită de structuri fizice, iar Adunarea Generală a KCA nu fusese convocată în perioada 1992-2000. Inițial, Misiunea a sprijinit KCA printr-o evaluare amănunțită a comunității din domeniul justiției din Kosovo și a asistat la convocarea Adunării Generale a KCA în 2000. Apoi, OMIK a continuat să furnizeze KCA asistență prin programe educaționale, construirea de capacități și sprijin tehnic.

Ca parte a mandatului său de a construi și sprijini instituțiile interne din Kosovo, OMIK a contribuit la stabilirea primei Instituții Ombudsperson. Aceasta a fost inaugurată la 21 noiembrie 2000 ca un corp multietnic și a început să opereze în mod independent din mai 2001.

„Instituția Ombudsperson reprezintă cheia apărării drepturilor populației în multe societăți”, spunea Henry McGowen, Directorul Departamentului Justiție și Drepturile Omului al Misiunii.

Ca sarcină principală a acestei instituții se numără protejarea populației împotriva abuzurilor autorităților și respectarea legalității acțiunilor acestora. Pe timpul unei investigații, Ombudsperson poate face recomandări autorităților și oficialităților asupra adoptării celor mai potrivite măsuri, inclusiv măsuri temporare, dacă este necesar.

Institutul de Magistratură din Kosovo (KJI) a luat ființă ca urmare a rolului asumat de OMIK pentru pregătirea judecătorilor și procurorilor. În august 1999 Misiunea a înființat o Secțiune de Pregătire în Magistratură, care, treptat, s-a dezvoltat și în februarie 2000 a devenit Institutul de Magistratură din Kosovo.

Mandatul KJI este de a pregăti judecători și procurori pentru îmbunătățirea competențelor profesionale și tehnice. În prezent, KJI implementează în principal două programe de pregătire: Programul Educațional Legislativ Continuu și Programul Educațional Legislativ Inițial.

Una din primele chestiuni ridicate de comunitatea internațională administrației interimare a ONU a fost cum să dezvolți o societate civilă modernă, bazată pe respectarea drepturilor omului și legalității în Kosovo. Unul dintre răspunsuri a fost prin cultivarea abilităților profesionale necesare legislației locale.

În iunie 2000, OMIK a organizat Centrul Legislativ din Kosovo (KLC) având viziunea dezvoltării unor NGO profesionale și independente care ar promova principiile democratice, multiculturalismul, standardele etice, justiția și respectarea drepturilor omului. Acum, KLC implementează o serie de programe care constau în cercetare și analiză în domeniul dreptului pentru creșterea înțelegerii proceselor legislative și judecătorești.

În domeniul sprijinirii societății civile, OSCE a acționat plecând de la principiul că organizațiile neguvernamentale sau alte entități civice pot reprezenta factori de contrabalansare a puterii guvernamentale. Rolul acestor organizații este de a supraveghea activitatea guvernului și să intervină pentru apărarea intereselor comune ale populației sau pentru promovarea și protejarea diferitelor grupuri sociale.

În perioada 1999 – 2003, în paralel cu sprijinirea stabilirii PISG, OMIK a încurajat de asemenea inițiativele civice și ale noilor NGO.

„În centrul activităților noastre se află înzestrarea capacităților actorilor civici prin creșterea influenței opiniei publice asupra proceselor politice și de luare a deciziei la cele două niveluri, central și local” (Bujar Maxhuni, Ofițerul de Program al Asistenței pentru Democratizare).

Dezvoltarea mass-media a cunoscut o îmbunătățire semnificativă prin organizarea instituțiilor din domeniu și a cadrului legislativ necesar funcționării acestora.

Misiunea OSCE a facilitat crearea Consiliului de Presă din Kosovo, acesta fiind, de fapt, un organism de autoconducere pentru media scrisă. Tot în acest sens, la începutul anului 2006 au fost deschise porțile Institutului Media din Kosovo, un centru destinat pregătirii profesionale a jurnaliștilor.

Două instituții organizate de către OMIK au reprezentat pași importanți către impunerea unui climat de stabilitate și viabilitate pe termen lung: Radio-Televiziunea Kosovo (RTK) și Comisia Temporară Media.

Buna guvernare constituie, de asemenea, un aspect deosebit de important al Misiunii OSCE, care trebuie să aibă la bază creșterea responsabilității cetățenești, eficientizarea instituțiilor guvernamentale la toate nivelurile administrative.

Însărcinată cu organizarea alegerilor și construirea instituțiilor, OMIK a jucat un rol cheie în stabilirea instituțiilor pentru auto-guvernare. Primele alegeri municipale au avut loc în toamna anului 2000 și primele alegeri parlamentare din Kosovo s-au desfășurat în noiembrie 2001.

Asigurând asistență în domeniul bunei guvernări, OMIK contribuie la aducerea instituțiilor guvernamentale kosovare la un nivel compatibil cu societățile europene dezvoltate și se asigură că cetățenii sunt incluși în procesul decizional. OSCE monitorizează activitatea PISG, furnizează consultanță și pregătire pentru a ajuta la construirea capacităților pentru ca aceasta să servească binelui public.

Asistența Parlamentului kosovar include furnizarea de expertiză tehnică, sprijin pentru dezvoltarea procedurilor, capacităților legislative, coordonarea asistenței și asigurarea că toate documentele Parlamentului și legile sunt traduse în limbile oficiale (plus versiunea în limba engleză).

În domeniul electoral, OSCE a trebuit să aleagă un sistem, care să fie foarte eficient în ceea ce privește viața politică și care să reflecte contextul social în care se desfășoară. Într-o societate post-conflict, ca aceea din Kosovo, unde relațiile interetnice sunt încă o problemă decisivă, acest aspect crucial al construirii instituționale și al democrației să fie studiat cu mare atenție ținând cont de multiplele sensibilități și interese diferite.

OMIK a organizat și supravegheat toate ciclurile electorale din Kosovo – de la nivel municipal în 2000 și 2002, până la nivel central în 2001 și 2004. Toate au fost calificate ca fiind libere și cinstite de către toți observatorii interni și internaționali. Sistemul electoral utilizat a fost cel al reprezentării proporționale simple și alegerii pe liste de partid.

Pentru prima oară în 2004, Misiunea OSCE a transferat responsabilitățile operaționale către noua autoritate electorală locală, denumită Comisia Electorală Centrală (CEC) și Secretariatului său. Aceasta a marcat un important pas înainte pentru instituțiile din Kosovo prin care acestea au luat sub control și au pus în aplicare acordul OSCE de transfer succesiv al procesului electoral către populația kosovară.

În domeniul educației și tineretului, de-a lungul anului 2005, activitatea Inițiativei de Sprijinire a Tineretului, din cadrul OMIK, s-a concentrat pe acordarea de asistență eforturilor de reformă ale Universității din Pristina și altor instituții, pentru îmbunătățirea sistemului de educare și pregătire, precum și pentru creșterea rolului decizional al tinerilor.

Astfel, OMIK a sprijinit PISG pentru întărirea și restructurarea instituțiilor de învățământ, care trebuie să răspundă cerințelor populației tinere. Comisia pentru Educație a Parlamentului Kosovo a beneficiat de expertiză în domeniul dezvoltării învățământului și strategiei de pregătire, condiții de bază pentru crearea în viitor al unui fundament solid pentru economia provinciei.

*

* *

Chiar dacă activitatea OSCE în Kosovo a înregistrat succese notabile în direcțiile legislativului, executivului și justiției, per ansamblu, la nivelul întregii societăți se constată, încă, existența unor probleme serioase. Ne referim, în mod deosebit, la viitorul statut al provinciei, care trebuie stabilit cât mai curând posibil, astfel încât incertitudinea, care planează asupra vieții de mâine a cetățenilor, să dispară.

Cooperarea OSCE cu celelalte organisme de securitate, economice, politice, cu autoritățile de conducere locale și centrale din Kosovo, precum și cu organizațiile neguvernamentale, va trebui să fie tot mai strânsă, astfel încât proiectele întreprinse să conducă la generarea de soluții viabile și eficiente pentru asigurarea stabilității în regiune.

Va fi necesară extinderea prezenței Misiunii OSCE din Kosovo în faza post-statut, ca un indicator clar al atenției pe care organizația o acordă provinciei și cetățenilor săi. Suntem convinși că dacă lucrăm împreună și dacă populația locală și autoritățile înțeleg pe deplin avantajul prezenței OSCE, vom putea face mari progrese către normalizarea vieții în Kosovo și astfel va fi găsită calea prin care oamenii se vor putea concentra asupra muncii lor, vor putea crea cel mai bun început pentru familiile lor.

CAPITOLUL IV

IMPLICAREA NATO ÎN CONFLICTUL DIN KOSOVO

● De ce NATO s-a implicat în conflictul din Kosovo – o criză internă a unui stat suveran ● Alianța Nord-Atlantică, beneficiară a unui plus de credibilitate ● 13 octombrie 1998, Consiliul Nord-Atlantic autorizează activarea ordinelor pentru loviturile aeriene ● 24 martie 1999, NATO declanșează o campanie aeriană îndreptată împotriva țintelor militare din FRY, sub numele de cod Acțiunea „Allied Force” ● NATO a împărțit Kosovo în 5 zone de responsabilitate ● Primele elemente ale KFOR au intrat în Kosovo pe 12 iunie 1999

4.1. IMPLICAREA NATO – ARGUMENTE PRO ȘI CONTRA

„Domnule președinte, întreabă Holbrooke, sunteți absolut sigur că știți ce se va întâmpla când mă voi ridica și voi părăsi această încăpere?”

„Da, ne veți bombarda”, șoptește Milosevici, fără ca un singur mușchi să-i tresară pe chipul posomorât.

„Așa e”, încuviințează emisarul american.

Cum a fost posibil să se ajungă aici? De ce NATO s-a implicat în conflictul din Kosovo – o criză internă a unui stat suveran – fără ca vreunul dintre membrii alianței să fi fost atacat? De ce Milosevici nu a respectat prevederile acordului de la Ramboulliet și pe cele stipulate în Rezoluțiile emise de Consiliul de Securitate? De ce comunitatea internațională a reacționat fără convingere și cu mare întârziere?

Criza umanitară, declanșată în Kosovo prin acțiunile de epurare etnică, risca să destabilizeze întreaga regiune a Balcanilor de Sud, în condițiile în care majoritatea refugiaților albanezi se îndrepta către Macedonia și Albania, ele însele având probleme interne deosebit de grave.

…Ar fi putut crește așteptările numeroasei minorități albaneze din Macedonia și li s-ar fi oferit un pretext pentru a se alătura coetnicilor lor din Kosovo și Albania pentru a cere crearea Albaniei Mari. …În urma revoltelor din 1997, Albania era complet absorbită cu refacerea unui stat funcțional și încerca să găsească un consens între părțile polarizate.

Pe de altă parte, într-o Europă Centrală și de Sud-Est aflată într-o perioadă de profunde transformări pe calea democrației, regimul Milosevici rămăsese, în mod anacronic, ultimul bastion al totalitarismului. Felul în care acesta a condus Serbia a făcut ca unul dintre cele mai prospere state, Iugoslavia, să se destrame, pentru ca, în cele din urmă, să dispară cu totul.

Lipsa unei strategii politice coerente și viabile din partea Serbiei, în ceea ce privește nu numai problema Kosovo, dar și cea a Vojvodinei sau a calculelor eronate în domeniul relațiilor cu comunitatea internațională, au condus, inevitabil, la izolarea țării și la pierderea credibilității în ochii opiniei publice de pretutindeni.

Din unghiul de vedere al Alianței, până în 1989, NATO a acționat ca un garant al securității statelor occidentale în fața pericolului sovietic. După colapsul lumii comuniste identitatea și rațiunea de a exista a acestui organism erau puse sub semnul întrebării. Astfel, ideea de răspuns la situații non-Art. 5 a căpătat contur și a venit să completeze golul existent în conceptele strategice ale NATO.

Noul Concept Strategic, adoptat la Roma la 8 noiembrie 1991, sublinia importanța managementului crizelor, stipulând: “succesul politicii Alianței va necesita o concepție coerentă a autorităților politice pentru coordonarea măsurilor potrivite de management al crizelor, bazată pe o gamă largă de instrumente politice sau de altă natură, inclusiv militară”.

Conceptul Strategic lansat în 1991 demonstra o preocupare majoră și în domeniul prevenirii conflictelor: “în condițiile noului mediu de securitate din Europa, succesul politicii Alianței de menținere a păcii și de prevenire a războiului depinde, chiar mai mult decât în trecut, de eficiența diplomației preventive și de succesul managementului crizelor care afectează securitatea propriilor membri … În aceste noi circumstanțe, există oportunități sporite pentru succesul stopării crizelor încă din primele faze”.

Lecțiile oferite de cele două războaie mondiale ale secolului XX demonstrează cu prisosință unde pot duce ezitările comunității internaționale atunci când aceasta se confruntă cu anumite crize, fie ele și interne. Lipsa de reacție a organismelor de securitate regionale sau globale generează mai târziu costuri umane și materiale uriașe.

De aceea, se pune în mod firesc întrebarea, lipsa de reacție a NATO ar fi fost mai potrivită? În mod categoric, nu. ONU sau OSCE, ca organisme de securitate globală și regională, sunt lipsite de mijloacele necesare pentru a lupta împotriva unor regimuri politice, care, în majoritatea cazurilor, guvernează chiar împotriva intereselor propriilor cetățeni. Prin urmare, Alianța Nord-Atlantică, beneficiară și a unui plus de credibilitate față de oricare altă organizație de acest tip, reprezintă singurul actor ce poate preveni sau combate o gamă largă de crize – de la cele generate de catastrofele naturale, până la conflictele locale sau regionale izbucnite ca urmare a unor disensiuni etnice, teritoriale, economice sau de altă natură.

Tendința de globalizare a NATO s-a manifestat în mod foarte clar și la Summit-ul de la Riga (27-29 noiembrie 2006), unde problema extinderii Alianței a fost reluată. Iată ce spunea cu această ocazie Secretarul General NATO Jaap de Hoop Shaffer: „Noi am transmis un semnal clar țărilor care vor pune în practică Planul de Acțiune pentru pregătirea în vederea aderării (Membership Action Plan – MAP) [Albania, Croația și Macedonia n.a.]. De aceea la următorul Summit din 2008, națiunile care îndeplinesc standardele NATO vor primi invitații de aderare.”

Aceste state ar putea fi urmate, dacă își vor exprima dorința de aderare, de către Serbia, Muntenegru și Bosnia-Herțegovina. De asemenea, tot la acest Summit s-a vorbit despre faptul că, Georgia, Moldova și Ucraina ar putea fi alte state care ar putea să se alăture Alianței.

Tot în acest sens, în mediul politic internațional, se vorbește tot mai mult despre posibila alăturare la Alianța Nord-Atlantică a unor țări precum Japonia, Australia, Coreea de Sud și Noua Zeelandă.

Și vom urmări să clădim relații strânse cu țări cum ar fi Australia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud și Japonia. Aceste țări împărtășesc valorile noastre și aceleași preocupări din domeniul securității. Ele au demonstrat o operativitate ridicată în asumarea responsabilităților asigurării securității în interiorul propriilor frontiere și și-au exprimat dorința de a conlucra îndeaproape cu NATO.

Ca argument favorabil pentru implicarea NATO în conflictul din Kosovo, se cuvine amintit faptul că, Rezoluția 1199 stipula întreprinderea de acțiuni și măsuri suplimentare pentru menținerea sau restaurarea păcii și stabilității în regiune.

Interpelat în legătură cu necesitatea obținerii unei autorizații a Consiliului de Securitate pentru intervenția NATO în Kosovo, Secretarul General Javier Solana declara: poate exista un moment în care este necesar să acționezi din motive umanitare, când o Rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU nu este necesară sau nu este indicată, deoarece Carta ONU nu prevede acțiuni umanitare.

Asemenea acțiuni par să contravină principiului inviolabilității suveranității naționale, înscris în Carta ONU, dar justificările umanitare au fost aduse în discuție din ce în ce mai mult în ultimii ani și sunt în concordanță cu protejarea drepturilor de bază și libertăților, așa cum apar în Declarația Universală a Drepturilor Omului și alte instrumente ale dreptului umanitar internațional.

Privită sub acest aspect, acțiunea NATO poate fi văzută ca o intervenție din motive umanitare, prin care comunitatea internațională a încercat să evite un genocid. De altfel, operațiile militare desfășurate de către forțele Alianței nu au fost îndreptate împotriva poporului sârb, ci acestea au avut ca scop principal să determine regimul condus de Milosevici să aplice legile internaționale referitoare la respectarea drepturilor omului.

Pe de altă parte, au existat destule voci care au condamnat intervenția NATO în Kosovo. Acestea se prevalau, în general, de faptul că nu a existat nici o rezoluție a Consiliului de Securitate, prin care asemenea acțiune să fie autorizată.

Președintele Rusiei, Boris Yeltsin, a transmis un avertisment referitor la potențialele consecințe ale acțiunii NATO: Aceasta înseamnă război în Europa, posibil chiar mai mult. Reprezintă un pas extrem de serios și luarea unei asemenea măsuri fără acordul Consiliului de Securitate al ONU este cu atât mai mult de neînțeles. Desigur, facem tot ceea ce dorim, dar nu putem face chiar orice.

Problema intervenției NATO este deosebit de sensibilă și atunci când facem referire la respectarea actului său fundamental constitutiv. Tratatul Atlanticului de Nord, în cuprinsul art. 5, prevede în mod expres cazurile în care NATO poate interveni militar: …când se produce un act armat împotriva uneia sau mai multora din Părțile la Tratat.

Având în vedere că, Alianța s-a constituit cu respectarea Cartei ONU și, ca alianță politico-militară, și-a luat angajamentul de a respecta toate hotărârile Consiliului de Securitate ONU, se poate spune că acțiunea militară întreprinsă în Kosovo a reprezentat un act unilateral și în afara legilor internaționale.

Desigur, intervenția militară NATO a stopat o catastrofă umanitară declanșată în Kosovo, dar modul de acțiune selectiv al Alianței nu este chiar cel mai potrivit. Asemenea încălcări ale drepturilor omului s-au produs și în Irak în anii `80, Cecenia anilor `90, China și exemplele ar putea continua. Or, în aceste cazuri, măsurile de stopare a genocidului au fost firave sau chiar au lipsit cu desăvârșire.

4.2. „ALLIED FORCE”

La 13 octombrie 1998, Consiliul Nord-Atlantic a autorizat activarea ordinelor pentru loviturile aeriene ale NATO, în sprijinul eforturilor diplomatice de a determina regimul lui Miloșevici să-și retragă forțele din Kosovo și să coopereze pentru stoparea violențelor și întoarcerea refugiaților. Dând curs inițiativelor diplomatice, Președintele Miloșevici a fost de acord să îndeplinească aceste cerințe, iar loviturile aeriene nu au mai avut loc. Următoarele măsuri au fost luate în sprijinul rezoluțiilor Consiliului de Securitate al ONU pentru încetarea conflictului, incluzând desfășurarea KVM de către OSCE și o misiune de supraveghere aeriană de către NATO (30 octombrie 1998 – Eagle Eye n.a.), precum și organizarea unei forțe militare, care să asigure evacuarea membrilor KVM în eventualitatea reizbucnirii conflictului.

Datorită retragerii Misiunii OSCE din Kosovo și a nerespectării de către autoritățile iugoslave a acordurilor încheiate, operația Eagle Eye a încetat la 24 martie 1999.

La aceeași dată, NATO a declanșat o campanie aeriană, îndreptată împotriva țintelor militare din Republica Federală Iugoslavia, sub numele de cod Acțiunea „Allied Force”.

Obiectivele NATO privind conflictul din Kosovo au fost stabilite în declarația întrunirii extraordinare a Consiliului Nord-Atlantic, desfășurată la sediul NATO la data de 12 aprilie 1999, și au fost reconfirmate de către șefii de stat și de guvern la Washington, la data de 23 aprilie 1999:

încetarea controlabilă a tuturor acțiunilor militare și încetarea imediată a violențelor și actelor de represiune;

retragerea din Kosovo a forțelor de poliție, militare și paramilitare;

staționarea în Kosovo a unei prezențe militare internaționale;

repatrierea în siguranță și necondiționată a tuturor refugiaților și persoanelor deportate și accesul nestingherit al organizațiilor de ajutor umanitar în scopul asistării acestora;

stabilirea unui angajament-cadru politic pentru Kosovo pe baza acordurilor de la Rambouillet, în conformitate cu legile internaționale și Carta Națiunilor Unite.

Campania aeriană a debutat cu lovirea unor ținte de pe întregul teritoriu al FRY, incluzând locații aflate în apropiere de Belgrad, Novi Sad, Pristina în Kosovo și Podgorica în Muntenegru.

La 30 martie, timp de șase ore, Primul Ministru al Rusiei, Yevgeny Primakov, a purtat discuții cu Președintele Miloșevici într-o încercare de a găsi o soluție de negociere a conflictului. La finalul convorbirii Miloșevici a spus că, dacă NATO încetează loviturile aeriene, el ar putea reduce forțele sale din Kosovo și să permită refugiaților să revină în provincie „dacă ei sunt cetățeni iugoslavi”.

Reacția lui Miloșevici a fost, în fapt, doar o palidă încercare de manevră politică, deoarece soluția propusă nu reprezenta decât o încercare de a câștiga timp și, totodată, o înșelătorie, pentru că mulți etnici albanezi renunțaseră la pașapoartele iugoslave.

Începând cu cea de a doua săptămână a campaniei, loviturile aeriene au vizat, în special, unități ale armatei iugoslave, depozite de muniții și alte locații, în primul rând din Kosovo. De asemenea, NATO și-a extins aria de acțiune și asupra căilor de comunicații și principalelor itinerare de transport, pentru izolarea forțelor operative iugoslave din Kosovo. Ministerul de Interne și alte clădiri aflate în centrul Belgradului au fost lovite de rachetele NATO. La 1 aprilie un pod peste Dunăre din nordul orașului Novi Sad a fost distrus.

Ca urmare a creșterii în intensitate a conflictului, mii de refugiați albanezi au trecut frontiera în Macedonia, în timp ce un mare număr de civili sârbi au părăsit Kosovo.

La 2 aprilie se estima că 634.000 de oameni și-au părăsit gospodăriile în Kosovo, reprezentând o treime din populația existentă înainte de război.

În aceste condiții, Secretarul General Javier Solana a cerut Iugoslaviei să oprească acțiunile represive și să-și retragă forțele din Kosovo, acceptând în același timp o înțelegere prin care toți refugiații să se poată întoarce în siguranță sub protecția unei forțe de securitate internațională.

La 6 aprilie Belgradul a anunțat o încetare unilaterală a focului pe timpul sărbătorilor de Paște. NATO a respins această mutare considerând-o un truc, declarând că loviturile aeriene vor continua până la îndeplinirea obiectivelor propuse.

În același timp, Belgradul a anunțat că Președintele Miloșevici a purtat discuții cu liderul etnicilor albanezi, Rugova, în încercarea de a ajunge la o înțelegere pentru revenirea refugiaților la casele lor.

Începutul celei de-a treia săptămâni de bombardamente a fost marcat de creșterea în amploare a operației aeriene, care, de acum, se desfășura pe două direcții clare. Una, prin care NATO urmărea lovirea comandamentelor armatei iugoslave și forțelor speciale de poliție și infrastructura din interiorul și din jurul Belgradului, simultan cu o alta, ce viza creșterea în intensitate a loviturilor tactice împotriva forțelor terestre din Kosovo.

La 21 aprilie avioanele Alianței lovesc reședința oficială a Președintelui Miloșevici de la periferia Belgradului. Un ministru iugoslav a acuzat NATO de încercarea de asasinare a președintelui unui stat suveran. NATO, totuși, a menționat că reședința era o țintă militară legitimă și a negat că aceasta reprezenta o încercare de lovire a Președintelui.

A doua zi, NATO lovește clădirea televiziunii de stat sârbă din Belgrad, ucigând cel puțin 10 persoane.

Acțiunile aeriene au continuat, producând pagube considerabile sistemului de aprovizionare cu petrol, inclusiv prin lovirea celor două rafinării de la Novi Sad și Pancevo, infrastructurii de transport – în special podurile de peste Dunăre, de telecomunicații și obiectivelor militare.

Ca să stopeze aprovizionarea cu petrol, Comisia Europeană a stabilit, la 23 aprilie, că vânzarea sau furnizarea de petrol sau produse petroliere către FRY este interzisă. Pentru a se asigura că Belgradul nu va putea să-și satisfacă nevoile de petrol din alte surse, NATO și-a manifestat intenția de a impune un embargo asupra Iugoslaviei.

Campania aeriană s-a încheiat la 9 iunie 1999, printr-un Acord Tehnico-Militar semnat între NATO și autoritățile militare iugoslave, moment în care generalul Wesley Clark a anunțat Consiliul Nord-Atlantic că forțele armate ale Iugoslaviei și-au început retragerea din Kosovo.

La 10 iunie 1999, Secretarul General NATO, Javier Solana, a anunțat suspendarea acțiunilor aeriene ale Alianței în Republica Federală Iugoslavia, după 78 de zile și aproape 36.000 misiuni de zbor. Conform estimărilor NATO, în campanie au fost uciși aproximativ 5.000 de militari iugoslavi și peste 10.000 au fost răniți. Sursele iugoslave au anunțat un număr 570 de morți. Numărul victimelor provocate în rândul populației civile este necunoscut, dar autoritățile iugoslave menționează că aproximativ 2.000 de persoane și-au pierdut viața. Se estimează că numărul morților în urma acțiunilor aeriene executate asupra forțelor iugoslave din Kosovo se ridică la cel puțin 10.000.

4.3. KFOR

Decizia suspendării campaniei a sosit după confirmarea de către NATO că forțele iugoslave au început să se retragă din Kosovo în conformitate cu un pachet de măsuri pentru pace agreat de națiunile din grupul G-8 și prezentat conducerii Iugoslaviei de către trimisul UE, Președintele Finlandei Martti Ahtisaari și trimisul special al Rusiei, Viktor Cernomîrdin. La 3 iunie 1999 Parlamentul Serbiei a aprobat, cu 136 voturi pentru și 74 împotrivă, acest pachet de măsuri, iar Președintele Slobodan Miloșevici a anunțat acordul său privind planul de pace, care a constat în următoarele elemente principale:

Retragere rapidă și verificabilă din Kosovo a tuturor forțelor aparținând armatei iugoslave, MUP și altor grupuri paramilitare;

Desfășurarea în Kosovo a unei prezențe civile și de securitate internațională sub un mandat ONU care să faciliteze întoarcerea persoanelor refugiate și deportate;

Prezența internațională de securitate să aibă participare substanțială NATO sub un sistem unic de comandă și control;

După retragere, acceptarea revenirii unui număr de persoane din Iugoslavia și Serbia pe anumite funcții, care să includă paza lăcașurilor de patrimoniu sârbești și menținerea unei prezențe la punctele de trecere a frontierei;

Stabilirea unei administrații interimare în Kosovo cu sprijinul prezenței civile internaționale;

Începerea unui proces politic în scopul organizării instituțiilor pentru autoguvernare a Kosovo, conform Acordului de la Rambouillet;

UCK să se supună demilitarizării;

Un Pact de Stabilitate care să promoveze democrația, prosperitatea economică și cooperarea în regiune.

La data de 10 iunie, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a adoptat rezoluția 1244, salutând acceptarea de către Republica Federală Iugoslavia a principiilor pentru o soluție politică a crizei din Kosovo, incluzând încetarea imediată a violențelor și retragerea rapidă a forțelor iugoslave militare, polițienești și paramilitare. Rezoluția adoptată cu 14 voturi favorabile, nici unul împotrivă, și o abținere (China), a anunțat decizia Consiliului de Securitate de a stabili o prezență civilă și de securitate în Kosovo, sub auspiciile Națiunilor Unite.

NATO a împărțit Kosovo în 5 zone de responsabilitate. Contingentul britanic a preluat sub control regiunea centrală din jurul Pristinei, cu extindere în partea de nord-est până la granița cu Serbia. Forțele Statelor Unite au luat în responsabilitate sectorul de sud-est de-a lungul frontierei cu Serbia și FRY Macedonia. Franța și-a desfășurat forțele pentru a controla regiunea de nord, împreună cu Italia, care a preluat sectorul vestic din jurul localității Pec. Ultima zonă este controlată de contingentul german, în partea de sud, cu centrul la Prizren. Din totalul forței planificate de 47.868 militari, Marea Britanie formează cel mai mare contingent național cu 13.000. Contingentul german numără aproximativ 8.000, iar Franța și SUA au în jur de 7.000. Italia contribuie cu 5.000 de militari, Olanda 2.000, Spania 1.200, Belgia 1.100 și Grecia 1.000.

Primele elemente ale KFOR au intrat în Kosovo pe 12 iunie 1999.

Sarcinile KFOR au inclus: acordarea de asistență revenirii și reamplasării persoanelor deportate sau refugiate; reconstrucție și deminare; asistență medicală; securitate și ordine publică; protecția minorităților etnice; protecția obiectivelor de patrimoniu; securitatea frontierelor; interzicerea contrabandei transfrontaliere cu armament; implementarea unui program de strângere a armamentului, muniției și materialelor explozive; distrugerea armamentului; sprijinirea organizării instituțiilor civile, de ordine și justiție, judiciare, a procesului electoral și a altor aspecte ale vieții politice, economice și sociale din provincie.

Un obstacol serios pentru menținerea păcii în Kosovo l-a reprezentat problema demilitarizării UCK.

La o întrunire din 8 iunie, Secretarul de Stat al SUA Madelaine Albright a primit asigurări, de respectare a acordurilor, din parte celor mai importanți lideri kosovari: Hashim Thaci, șeful UCK; Ibrahim Rugova, conducătorul pacifist al LDK și Rexhep Qosja din partea Mișcarea pentru Unitate Democratică din Kosovo.

Cu toate acestea, KFOR s-a confruntat cu lipsa de autoritate a conducerii de la vârful UCK asupra unor lideri regionali, care au îngreunat procesul de pace, nedorind să participe la acțiunile de depunere a armelor și de normalizare a vieții în provincie.

Astfel, începând cu 15 iunie, la Tirana, s-au desfășurat o serie de convorbiri între comandanții KFOR și UCK pentru a pune la punct un plan de demilitaritare. Conform planului impus de reprezentanții NATO, membrii UCK urmau să se supună în termen de 30 de zile unei dezarmări prin predarea armamentului ușor, urmând ca, ulterior, piesele grele să fie puse sub controlul KFOR în locuri speciale de depozitare.

Asistența acordată de forțele NATO pentru a atenua situația refugiaților a inclus punerea la dispoziție de echipament și construirea de tabere pentru adăpostirea a 50.000 de refugiați în Albania; ajutor pentru extinderea taberelor din fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei; asigurarea asistenței medicale și efectuarea operațiilor chirurgicale de urgență; transportarea la adăpost a refugiaților; și asigurarea transportului ajutoarelor umanitare și proviziilor. Forțele NATO au introdus în zonă, pe calea aerului, mii de tone de hrană și ajutoare. Până la sfârșitul lui mai 1999 fuseseră transportate în zonă peste 4.666 tone de hrană și apă, 4.325 tone de alte bunuri, 2.624 tone de corturi și aproape 1.600 tone de provizii medicale.

Una din prioritățile KFOR a fost creșterea securității minorităților etnice. Peste 50% din forțele sale umane au fost angajate în protecția populației minoritare (mai ales sârbești) din Kosovo. Aceasta a inclus păzirea satelor și caselor individuale, transportarea cetățenilor la școli și magazine, patrularea, monitorizarea punctelor de control, protejarea obiectivelor și ajutorarea populației locale. Forțe KFOR au fost desfășurate și în Mitrovica, pentru a asigura securitatea pe ambele maluri ale râului Ibar.

În legătură cu această problemă dificilă și, totodată, deosebit de spinoasă, cea a violențelor interetnice, cu care s-a confruntat KFOR încă de la început, se poate spune că sunt asemănătoare mai degrabă cu actele de terorism, decât cu cele specific militare.

Pentru a anihila puterea regimului de la Belgrad, care era încă larg reprezentată de sârbi în enclave și în Mitrovica, precum și pentru a înfrânge grupurile violente care operau sub acoperirea comunității albaneze, KFOR a fost nevoită să-și reconfigureze dispozitivul, să dezvolte noi capacități de cercetare și să-și integreze acțiunile cu cele ale forțelor de poliție ONU.

Pentru asigurarea securității frontierelor, KFOR continuă să controleze zona de graniță, folosind o combinație de patrule pietonale, cu vehicule și cu elicoptere, pentru a acoperi opt puncte de trecere și pentru a sprijini Misiunea ONU din Kosovo (UNMIK) la alte patru puncte, totodată asigurând și supraveghere aeriană.

În urma escaladării violențelor de la graniță, din primăvara anului 2001, autoritățile NATO au intermediat cu succes o încetare a focului la data de 12 martie 2001. În consecință, Consiliul Nord-Atlantic a decis implementarea unei reduceri condiționate și în etape a Zonei de Securitate Terestră (GSZ) din jurul orașului Kosovo, așa cum stabilea Acordul Tehnico-militar, pe baza unui plan propus de noul guvern iugoslav condus de președintele Kostunica (Planul Covic).

De asemenea, activitatea KFOR pentru scăderea ratei criminalității a înregistrat un succes deosebit, aceasta ajungând în scurt timp la o cotă acceptabilă.

În iunie 1999, atunci când KFOR a ajuns în Kosovo, rata săptămânală a crimelor era 50. Până în primăvară, cifra scăzuse la 7 pe săptămână, comparabilă cu multe orașe europene mari.

Până în martie 2004, când au izbucnit revoltele etnice, forța NATO își redusese efectivele la aproape jumătate din cei aproximativ 45.000 de militari existenți în 1999.

După aceste evenimente, care au demonstrat existența unor lacune în pregătirea și organizarea forțelor NATO, KFOR a fost profund restructurată pentru a face față unei eventuale revolte. Mai multe trupe sunt antrenate și echipate corespunzător pentru a putea controla o revoltă, existând o mai mare flexibilitate a desfășurării și întrebuințării acestora. Cele 5 brigăzi regionale multinaționale au fost reorganizate ca 6 forțe multinaționale, mai puțin axate teritorial și mai legate de comandamentul KFOR.

*

* *

În ciuda tuturor eforturilor, întreprinse pentru menținerea păcii și asigurarea unui climat normal al vieții sociale, există o serie de probleme rămase încă nerezolvate. Așa cum am mai arătat și în capitolele precedente, lipsa unui statut clar al provinciei creează ambiguități politice atât în interiorul Kosovo și Serbiei, cât și la nivel internațional.

Pe de altă parte, dorința PISG de a crea o armată proprie, care să înlocuiască forța de securitate NATO suscită vii dezbateri pe tema duratei misiunii KFOR și care ar trebui să fie termenul limită al retragerii acesteia.

Ca misiune internațională de menținere a păcii, KFOR nu poate integra forțele locale sub comanda sa. Ceea ce ar putea fi posibil, odată cu îndeplinirea condițiilor și aderarea Kosovo la programul PfP, este că mecanismele PfP ar putea fi folosite pentru pregătirea armatei, care să preia funcțiile KFOR și, eventual, să permită retragerea completă a forței NATO.

Aceasta depinde, însă, și de progresele pe care le va înregistra Serbia în relația sa cu Alianța Nord-Atlantică, de dorința acestei țări de a se integra rapid comunității democratice occidentale și de a participa în mod constructiv la progresele înregistrate în Kosovo.

În cadrul Summit-ului NATO de la Riga, problema relației Alianței cu țările din fosta Iugoslavie a fost una din principalele puncte de pe agenda de lucru a reuniunii.

Alianța trebuie de asemenea să continue să dezvolte relații cu alți potențiali membri, cum ar fi Muntenegru, Serbia și Bosnia-Herțagovina, pentru o dezvoltare pozitivă în aceste țări prin proiectarea stabilității existente în interiorul granițelor actuale ale NATO.

CAPITOLUL V

INDEPENDENTA KOSOVO

5.1. REACȚII PRO SI CONTRA

Parlamentul din Kosovo a votat pe 17 februarie 2008 independenṭa faṭa de Serbia, prezentata de premierul Hashim Traci. Recunoasterea independentei Kosovo ridica o serie de aspecte de drept international, dar provoaca si dificultati diplomatice.
Statele Unite si multe state ale Uniunii Europene accepta faptul ca provincial Kosovo nu mai face parte oficial, din Serbia. Asa ca vor recunoaste o forma limitata a independentei Kosovo, asa cum a fost recomandat in raportul conceput pentru Organizatia Natiunilor Unite, de fostul presedinte finlandez Martti Ahtisaari.
Serbia, sustinuta de Rusia, respinge independenta Kosovo. Cele doua state argumenteaza ca nu exista nici o aprobare a Consiliului de Securitate, pentru acest act, si ca partile ar trebui sa negocieze, pana la ajungerea la un acord. Serbia a oferit Kosovo autonomie, dar nu independenta.

Argumente in favoarea recunoasterii Kosovo
Dupa razboiul din Kosovo, din 1999, Consiliul de Securitate ONU a preluat controlul. In rezolutia 1244 din iunie 1999, i se cerea Republicii Federale Iugoslavia (asa cum se numea atunci) sa isi retraga fortele din Kosovo, si sa predea provincia Natiunilor Unite. Problema este ca desi rezolutia cerea ''o solutie politica la criza din Kosovo'', nu se specifica ce solutie ar trebui sa existe. Apoi, nu au mai existat alte rezolutii ale Consiliului de Securitate ONU, care sa mandateze independenta Kosovo.
Multe guverne occidentale au argumentat insa ca, in conditiile in care rezolutia 1244 se refera la principii generale, cu care ministrii de Externe G8 au fost de acord inaintea rezolutiei, acestea ar trebui folosite ca baza pentru acceptarea independentei.

Aceste principii includ desfasurarea in Kosovo a unei ''prezente internationale, civile si de securitate'', si ''facilitarea unui proces politic, de natura sa determine viitorul statut al Kosovo''.

Argumente impotriva recunoasterii Kosovo
Contraargumentele Serbiei si Rusiei sunt simple. Serbia, statul suveran, nu este de acord cu independenta Kosovo, atat timp cat nu exista o rezolutie a Consiliului de Securitate care sa autorizeze desprinderea Kosovo de Serbia. Prin urmare, independenta este ilegala. Unii membrii ai Uniunii Europene – Grecia, Spania, Cipru, Slovacia, Bulgaria si Romania – sunt de acord cu acest lucru, desi nu au blocat misiunea UE in Kosovo.

Statele care nu si-au exprimat intentia de a recunoaste declaratia unilaterala de independenta a Kosovo, se tem ca secesiunea Kosovo de Serbia va crea un precedent, în condițiile în care toate aceste țări au pe teritoriul lor minorități etnice. Temerile Spaniei, de exemplu, sunt cât se poate de evidente. Această țară are cel puțin trei regiuni unde o parte a populației dorește independența: Aragon, Țara Bascilor și Catalonia. A acorda independență Kosovo pe motiv că 90% din populația sa este de altă etnie și vorbește o altă limbă decât cea oficială ar deschide calea către secesiunea acestor trei regiuni ale Spaniei, ba chiar și în Insulele Canare și în enclavele spaniole Ceuta și Melilla din Maroc.

România și Slovacia au pe teritoriul lor importante minorități maghiare, în timp ce Bulgaria are o minoritate turcă al cărei procent este semnificativ. Grecia are și ea o importantă minoritate macedoneană, Polonia o minoritate germană, iar 30% din populația Macedoniei, care a semnat un Acord de Stabilitate și Asociere cu UE, este formată din etnici albanezi.
Serbia si Rusia considera ca rezolutia 1244 in sine nu autorizeaza independenta. Cele doua state puncteaza articolul 10 din rezolutia 1244, care autorizeaza o autonomie substantiala pentru Kosovo, in cadrul Republicii Federale Iugoslavia. In opinia lor, rezolutia 1244 blocheaza independenta. In plus, cele doua state argumenteaza ca rezolutia 1244 vorbeste despre organizatii internationale care trebuie desafasurate in Kosovo sub auspiciile Organizatiei Natiunilor Unite, ceea ce nu face legitima misiunea UE.

In lumea israeliana evenimentele din Kosovo sunt urmarite cu multa atentie. Exista similitudini intre ceea ce se intampla in Kosovo cu alte regiuni din Orientul Mijlociu, ca de pilda regiunea kurda si teritoriile palestiniene. Israel nu vede cu ochi buni deteriorarea responsabilitatii ONU si a Consiliului de Securitate in rezolvarea conflictelor teritoriale si asigurarea securitatii tuturor statelor din lume. Independenta Kosovo, proclamata de liderul majoritatii albaneze, fara consultarea si in afara reglementarilor ONU, este apreciata la Ierusalim ca un precedent periculos pentru stabilitatea internationala.

Opiniile juridice ale Uniunii Europene

Uniunea Europeana a trasat, asa cum i se cere de catre procedurile UE, un document in care sa justifice propria misiune in Kosovo. Argumentele desfasurarii sunt aceleasi folosite pentru a justifica recunoasterea.
Documentul argumenteaza ca independenta Kosovo este in spiritul rezolutiei 1244, chiar daca nu este formulata ca atare. In pus, da aprobare unei recunoasteri internationale: ''In general, o data ce o entitate s-a transformat intr-un stat, in sensul legii internationale, trebuie luata o decizie politica , pentru a fi recunoscut.''
In ce priveste legalitatea misiunii UE, se argumenteaza ca nu se poate opri cu nimic preluarea controlului de la ONU de catre UE, pentru ca rezolutia 1244 se refera doar la ''prezente internationale civile si de securitate''. Cu alte cuvinte, Kosovo ar putea invita Uniunea Europeana sa isi asume acest rol.

De ce independenta?

Nemulțumită de politica ultranaționalistă a lui Miloșevici, populația de etnie albaneză din Kosovo a trecut, într-o perioadă relativ scurtă de timp, de la lupta pentru recâștigarea autonomiei la lupta pentru obținerea independenței provinciei. Albanezii din această regiune s-au considerat o bună perioadă de timp favorizați de soartă, deoarece drepturile și libertățile de care beneficiau în cadrul Iugoslaviei erau net superioare celor de care aveau parte confrații lor din Albania comunistă. Tito a acordat autonomie deplină provinciei Kosovo, ceea ce însemna că albanezii de aici puteau avea propriile școli, își puteau promova limba și cultura, aveau universități și parlament proprii.

După moartea lui Tito în 1980, însă, datele problemei se schimbă. Iugoslavia era condusă de opt co-președinți, care proveneau din cele șase republici – Slovenia, Croația, Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, Serbia și Macedonia, precum și din cele două provincii autonome din cadrul Serbiei, Kosovo și Vojvodina. Practic, federația avea de acum opt partide comuniste și opt guverne regionale. Miloșevici, ca lider al Serbiei și bazându-se pe o retorică ultranaționalistă, fidel idealului formării “Serbiei Mari”, își subordonează cele două guverne din Kosovo și Vojvodina, urmărind creșterea puterii de decizie în cadrul conducerii Iugoslaviei. În Kosovo, autonomia acestei regiuni este practic anulată, când în februarie 1989, el (Miloșevici n.a.) a demis întreaga conducere albaneză…și a ordonat chiar arestarea lui Azem Vlassi….

Securitatea colectivităților umane este afectată de cinci factori principali: militar, politic, economic, social și de mediu. Vorbind în general, securitatea militară privește interacțiunea dublă a capacităților statului de ofensivă și defensivă armată, și percepția statelor, fiecare despre intențiile celuilalt. Securitatea politică se referă la stabilitatea organizațională a statelor, a sistemelor de guvernare și a ideologiilor care le legitimează. Securitatea economică privește accesul la resurse, finanțe și piețe necesar pentru a susține un nivel acceptabil de bunăstare și de putere a statului. Securitatea socială se preocupă de capacitatea de susținere, în limitele unor condiții de evoluție acceptabile, a elementelor tradiționale de limbă, cultură, identitate și obiceiuri culturale și religioase. Securitatea mediului se referă la menținerea biosferei locale și planetare, ca suport esențial de care depind toate acțiunile oamenilor.

Privind populația albaneză din Kosovo ca pe o comunitate umană, așa cum este normal, cu aspirații și năzuințe proprii, care acordă sprijin statului din care face parte atâta vreme cât se simte în siguranță, iar drepturile sale sunt respectate, putem desprinde câteva idei care să demonstreze de ce aceasta își manifestă dorința obținerii independenței.

Din punct de vedere al factorului militar, în cazul nostru, nu putem discuta despre acesta în sensul în care vorbește Barry Buzan. Kosovo nu avea armată proprie. Această funcție a securității era asigurată de către armata iugoslavă, unica instituție rămasă intactă după 1980. Dar această instituție menită să-și apere cetățenii s-a întors împotriva acestora. Așa s-a întâmplat în 1981, când o manifestație de protest organizată de către etnicii albanezi la Priștina a fost reprimată în mod violent de către forțele de ordine. Aceeași instituție declanșează la 20 martie 1999, imediat după plecarea personalului Misiunii de Verificare pentru Kosovo, operația „Potcoava”, care avea ca principal obiectiv epurarea etnicilor albanezi. În aceste condiții se mai poate vorbi de securitate pentru comunitatea în cauză? În mod sigur nu.

Subordonarea guvernării albaneze din Kosovo politicii Serbiei condusă de către Slobodan Miloșevici constituie, iată, o altă cauză pentru care comunitatea albaneză avea tot dreptul să fie nemulțumită. În ce fel aspirațiile acesteia puteau să mai fie făcute cunoscute la vârful conducerii federației iugoslave? Sau în ce fel puteau să fie apărate drepturile și libertățile albanezilor în parlamentul Iugoslaviei. Pe de altă parte, după conflictele care au condus la separarea Croației, Bosniei, Sloveniei și Macedoniei era clar că nu se mai putea vorbi despre o stabilitate organizațională a statului.

Referitor la factorul economic, într-o primă fază, oamenii de afaceri albanezi nu susțineau ideea de independență a provinciei, în condițiile în care multe din afacerile acestora se derulau în Serbia. Însă, odată cu haosul economic în care a fost aruncată țara de către regimul lui Miloșevici, orientarea acestora se schimbă. Dacă în 1991, salariul mediu era de 845 dolari, peste doar un an, el avea să scadă la 85 dolari, iar, în ianuarie 1993 avea să atingă pragul critic de 22 dolari!

Situația financiară dezastruoasă în care se zbătea Serbia la începutul anilor ’90, urmare a devalizării principalelor bănci de către clientela politică a regimului Miloșevici și embargoul impus de către ONU prin Rezoluția 713 din 1992 (aceasta prevedea impunerea unui embargou asupra importului de armament sau materiale folosite în industria de armament tuturor fostelor republici ale Iugoslaviei și sancțiuni economice Republicii Federale Iugoslavia – Serbia și Muntenegru) au afectat implicit și afacerile comunității albaneze.

La finele anilor ’80 și începutul anilor ’90, când în școli predarea în limba maternă pentru etnicii albanezi a fost interzisă, aceștia și-au organizat propriile instituții de cultură în case particulare, funcționând în clandestinitate. Iată că, și din punct de vedere social, comunitatea albaneză avea de suferit din partea statului care, în mod normal, ar fi trebuit să-i apere interesele. De asemenea, …și-au înființat propriile dispensare, refuzând să se mai adreseze medicilor sârbi…, încercând în acest fel să lupte pentru supraviețuire în condițiile unui regim ostil.

Am considerat necesara acesta abordare, deoarece există încă voci care afirmă că problema Kosovo este o chestiune internă a Serbiei, iar comunitatea internațională nu trebuie să se amestece în treburile interne ale unui stat suveran. Atunci, cum poate fi apărată o comunitate care este, relativ, lipsită de mijloacele necesare asigurării securității?

Există, la nivel global, o serie de exemple asemănătoare: situația kurzilor din Irak și Turcia, a cecenilor din Federația Rusă sau a tibetanilor în China. Este drept că în cazurile enumerate comunitatea internațională nu a făcut nimic sau aproape nimic pentru îmbunătățirea situației acestor popoare, dar acest lucru nu trebuie să ne conducă la ideea că, într-o Europă în care drepturile omului sunt ridicate la rang de principiu fundamental a politicii guvernelor, acest lucru mai este posibil.

Anexa 1

HARTA KOSOVO

Anexa 2

HARTA CU DEPLASAREA REFUGIAȚILOR

Anexa 3

DISPUNEREA UNMIK

Anexa 4

HARTA CU DESFĂȘURAREA KFOR

Anexa 5

EFECTIVELE KFOR LA 31 OCTOMBRIE 1999

Anexa 6

HARTA CU DESFĂȘURAREA FORȚELOR DE POLIȚIE UNMIK

Anexa 7

MISIUNILE OSCE ÎN EUROPA DE SUD-EST

Anexa 8

BAZELE AERIENE UTILIZATE DE SUA

B I B L I O G R A F I E

LUCRARI SPECIALE

Tom Gallagher, Balcanii în noul mileniu, Editura Humanitas, București, 2006;

Dusko Doder, Louise Branson, Miloșevici. Portretul unui tiran, Editura Bic All, București, 2004;

Ioan Crăciun, Organizația Națiunilor Unite ca fundament al strategiei pentru pace – Securitatea și apărarea spațiului sud-est european, în contextul transformărilor de la începutul mileniului III, Editura U.N.Ap., București, 2006;

Gabriela Tranciuc, Rolul OSCE în mediul de securitate european după „războiul rece”, Gândirea Militară Românească nr. 1/2006, Ed. SMG, București;

Lt.col. Maria Beldiman, Experiența NATO în gestionarea crizelor și prevenirea conflictelor, Gândirea Militară Românească nr. 4/2006, Ed. SMG, București;

Manualul NATO, Office of Information and Press NATO – 1110, Brussels – Belgium, 2001;

LUCRARI GENERALE

Constantin Hlihor, Geopolitica și geostrategia în analiza relațiilor internaționale contemporane, Editura UNAp, București, 2005;

Barry BUZAN, Popoarele, statele și teama, Ed. Cartier, ediția II, Chișinău, 2000;

Ionel Cloșcă, Ion Suceavă, Tratat de drept internațional umanitar, V.I.S. Print s.r.l., București, 2000;

SURSE WEB

NATO Handbook, Office of Information and Press NATO – 1110 Brussels – Belgium, 2006, http://www.nato.int/docu;

American Association for the Advancement of Science (AAAS), Science and Human Rights Program; American Bar Association (ABA) Central and East European Law Initiative – Political Killings in Kosova/Kosovo, March-June 1999: A Cooperative Report by the Central and East European Law Initiative of the American Bar Association and the Science and Human Rights Program of the American Association for the Advancement of Science, September 2000, pg. 3 http://www.abanet.org/ceeli;

HUMAN RIGHTS WATCH – Humanitarian law violations in Kosovo, 1998, http://www.hrw.org/reports98/kosovo;

HUMANITARIAN LAW CENTER – Spotlight Report No. 27, Kosovo – Disappearances in times of armed conflict, 1998, http://www.hrw.org/reports98/kosovo;

Handbook on United Nations Multidimensional Peacekeeping Operations, http://pbpu.unlb.org;

OSCE – As seen, as told: An analysis of the human rights findings of the OSCE Kosovo Verification Mission october 1998 to june 1999, part. 1, http://www.osce.org/kosovo/documents/reports/hr;

OSCE – As seen, as told: An analysis of the human rights findings of the OSCE Kosovo Verification Mission june 1999 to october 1999 part. 2, http://www.osce.org/kosovo/documents/reports/hr;

OSCE Handbook, 2000, www.osce.org;

OSCE, Mission Reports on Human Dimension Activities, Warsaw, 17 – 27 October, 2000, www.osce.org;

OSCE Mission in Kosovo, 6 years onwards – putting the Helsinki Final Act into action, December 2005, http://www.osce.org/kosovo;

OSCE, Survey of OSCE Long-Term Missions and other OSCE Field Activities, http://www.osce.org/cpc;

2005 Annual Report on OSCE Activities, http://www.osce.org;

Grupul Internațional de Criză, War in the Balkans, ICG Report, Nr. 61/19 aprilie 1999, Pristina/Belgrad/Bruxelles, http://www.crisisgroup.org;

Grupul Internațional de Criză, Kosovo Report Card, Pristina/Bruxelles: Balkan Report, Nr. 100/28 august 2000, http://www.crisisgroup.org;

Grupul Internațional de Criză, Collapse in Kosovo, Europe Report, Nr. 155/22 aprilie 2004, Pristina/Belgrad/Bruxelles, http://www.crisisgroup.org;

Grupul Internațional de Criză, Kosovo: Toward Final Status, Europe Report, Nr. 161/24 ianuarie 2005, Pristina/Belgrad/Bruxelles, http://www.crisisgroup.org;

Grupul Internațional de Criză, Kosovo: The Challenge of Transition, Europe Report, Nr. 170/17 februarie 2006, Pristina/Belgrad/Bruxelles, http://www.crisisgroup.org;

Grupul Internațional de Criză, An Army for Kosovo?, Europe Report N°174, 28 July 2006, Pristina/Belgrad/Bruxelles, http://www.crisisgroup.org;

Tim Youngs, Kosovo: The Diplomatic and Military Options, Research paper 98/93 – 27 octombrie 1998, Library House of Commons, http://www.parliament.uk;

Tim Youngs, Mark Oakes & Paul Bowers, Kosovo: NATO and Military Action, Research paper 99/34 – 24 martie 1999, Library House of Commons, http://www.parliament.uk;

Tim Youngs, Mark Oakes & Paul Bowers, Kosovo: Operation “Allied Force”, Research paper 99/48 – 29 aprilie 1999, Library House of Commons, http://www.parliament.uk;

Tim Youngs, Mick Hillyard, Paul Bowers, Kosovo: KFOR and Reconstruction, Research paper 99/66 – 18 iunie 1999, Library House of Commons, http://www.parliament.uk;

Reactii impotriva independentei Kosovo, http://www.mediafax.ro

Reactii pe plan international cu privire la independenta Kosovo, 19 februarie 2008, http://www.realitatea.net

Romania subiect disputat in Kosovo, 25 februarie 2008, http://www.adevarul.ro

Argumente pro si contra recunosterii Kosovo, http://www.ziare.com

ONU, lovit de infarctul Kosovo, http://www.ziua.net

UE si NATO fac eforturi mari pentru Kosovo, 21 februarie 2008, http://www.jurnalul.ro

Report to Congress, Kosovo/Operation Allied Force after-action report, Department of Defense USA, http://www.afsouth.nato.int/transcripts/alliedforce.pdf;

Jaap de Hoop Sheffer, Reflections on the Riga Summit, NATO Review, Riga Summit Special, www.nato.int/review;

Președintele Letoniei, Dr Vaira Vīķe-Freiberga, Reflecting in Riga, NATO Review, Riga Summit Special, www.nato.int/review;

http://www.unmikonline.org/intro.htm;