Studiu CU Privire LA Elementele Tehnice DE Baza In Fotbal LA Nivelul Juniorilor DE 12 – 14 Ani

STUDIU CU PRIVIRE LA ELEMENTELE TEHNICE DE BAZĂ ÎN FOTBAL LA NIVELUL JUNIORILOR DE 12 – 14 ANI

PLANUL LUCRĂRII

CAPITOLUL I INTRODUCERE

Importanța și gradul de actualitate

Fotbalul, disciplina sportivă care se bucură de o mare răspândire pe tot globul pământesc, a parcurs de la apariția lui și până astăzi o lungă perioadă de dezvoltare și progres. Este recunoscut drept cel mai popular joc de pe planetă și are adepți în absolut toate colțurile lumii, datorită accesibilități și regulilor relativ ușoare. Prezintă un interes ridicat pentru mare parte a populației, inclusiv cea școlară, unde tinde să acopere un volum însemnat de timp din lecțiile de educație fizică.

Știința dovedește că fiecare domeniu al realității este într-o continuă dezvoltare. Fotbalul ca fenomen social, supunându-se acelorași legi generale de dezvoltare, a urmat și continuă să urmeze o linie ascendentă. Procesul dezvoltării fotbalului nu este un act unic, de moment. În evoluția sa, el a trecut prin diferite stadii de dezvoltare, fapt al cerințelor mereu crescânde cu privire la practicarea unui joc din ce în ce mai organizat, mai rațional, mai spectaculos. Toate acestea au făcut ca, pe de o parte, apariția noului să modifice tot ceea ce era vechi și perimat, iar pe de altă parte, a dus la noi cuceriri în toată complexitatea problemelor pe care le îmbracă fotbalul.

Metodele de antrenament din ce în ce mai perfecționate, inovațiile aduse de antrenori și jucători în tehnica și tactica jocului, apariția, modificarea și completarea regulamentului de joc, toate au produs transformări în conținutul jocului. Aceasta a făcut ca fotbalul contemporan să aibă cu totul o altă înfățișare decât fotbalul practicat cu multe decenii în urmă. Avântul și popularitatea de care se bucură fotbalul se datorează în primul rând esenței și caracteristicilor lui: joc ofensiv, spectaculos, plin de dinamism.

Perfecționarea deprinderilor tehnice impune aplicarea în procesul de instruire cu consecvență a principiilor pedagogice de la ușor la greu, de la simplu la complex, de la cunoscut la necunoscut, fără a depăși puterea de înțelegere a copiilor.

De aceea elementele și procedeele tehnice se exersează la începutul etapei de instruire primară în condiții ușurate, ulterior instruirea urmărește formarea și stabilizarea relațiilor cu execuții cât mai corecte.

Din cele arătate reiese că un element de bază în pregătirea și instruirea copiilor îl reprezintă progresia, ceea ce determină să apară obiective intermediare, reclamate de scopul final, stadiul de pregătire și particularitățile de vârstă.

Instruirea științifică în fotbal a copiilor de vârsta 12 – 14 ani trebuie să țină seama de ritmul de creștere somatică și dezvoltare psiho–motrică confruntând în permanență inventarul de calitate al fiecărei vârste, cu cerințele fotbalului de performanță. Perfecționarea tehnico – tactică la nivelul copiilor de 12 -14 ani ridică mari probleme antrenorilor pe de o parte din cauză că vârsta biologică nu se suprapune cu cea cronologică, și de cealaltă parte, de adaptare datorită schimbărilor și accelerărilor perioadei de creștere a copiilor. Evoluția rapidă, pe toate planurile, a jocului de fotbal a făcut ca acesta să atingă un înalt nivel de profesionalism, puterea de influențare a economiei cluburilor fiind din ce în ce mai mare, ca și interesul financiar pentru multe din țările dezvoltate sau în curs de dezvoltare. Dar, pentru a ajunge aici, fotbalul a plecat de la realitatea simplă a unei mingi și a celor două echipe.

Dorința permanentă de a învinge, de a fi cel mai bun, condiție pe care societatea zilelor noastre o impune și o evidențiază, a făcut ca echipele să urmarească în permanență să-și îmbunătățească jocul. Modul de exprimare în teren și implicit calitatea jocului este dată de valoarea jucătorilor, de felul cum aceștia utilizează acumulările fizice, psihice, teoretice și tehnico-tactice dobândite de-a lungul vieții sportive, de la copii și juniori și până la seniori.

Sesizabilă concret, evoluția fotbaliștilor în ultimii 20-25 de ani reprezintă efectul pe plan sportiv al progresului rapid al științelor generale și speciale, al spiritului de competitivitate manifestat de oameni, al tendințelor de afirmare în ierarhia națională și internațională a valorilor.

În acest context, tratarea elementelor tehnice de bază la juniori 12-14 ani, care face obiectul prezentei lucrări, consider că are o importanță deosebită și un grad de actualitate ridicat, prin faptul că poate să asigure și să contribuie cu mare eficiență și operativitate la clădirea drumului către marea performanță a copiilor. De asemenea, consider că subiectul ales este de actualitate prin prisma încadrării în atmosfera perspectivelor jocului de fotbal actual, neangajând sub nici un aspect regulamentul de joc – universal recunoscut în întreaga lume fotbalistică.

Concluziile specialiștilor spun că tehnica a rămas în urma vitezei de joc și trebuie început de la copii o reevaluare și o redimensionare a metodelor și mijloacelor operaționale care să clădească drumul și accesul către marea performanță a următoarelor generații de fotbaliști.

Trebuie readusă la nivelul copilului virtuozitatea și plăcerea de a juca fără a fi încorsetat în scheme și șabloane. Datele din literatura de specialitate arată că există o mare variabilitate individuală a particularităților morfo – funcționale și psihice la copii de aceeași vârstă cronologică, dar că această variabilitate este mai mică dacă grupăm copiii după vârsta fiziologică. Perioada de 12 – 14 ani trebuie considerată ca o etapă pregătitoare pentru educarea intensivă a calităților tehnico-tactice de mai târziu. Scopul acestei lucrări este de a dimensiona și evalua integrarea noilor caracteristici ale antrenamentului modern. Cunoașterea punctualității metodice moderne a pregătirii și formării noilor fotbaliști pentru a accede la marea performanță este condiția esențială de la care s-a pornit in acest studiu.

Motivarea alegerii temei

În această lucrare încercăm să argumentăm, pe cât posibil, importanța învățării elementelor tehnice de bază la juniori 12-14 ani, cu ajutorul mijloacelor specifice jocului de fotbal. Lucrarea își propune să aducă în fața specialiștilor un material metodic, cu conținut științific și sistematizat care să stea la baza procesului de antrenament.

În toată activitatea unui antrenor de fotbal, indiferent de licență, de clasificare sau de echipa pe care o antrenează, cea mai mare importanță o are îmbinarea armonioasă a muncii practice cu cea teoretică, între cele două existând o relație de interdependență, care contribuie la ridicarea nivelului performanțelor individuale ca antrenor și implicit a performanțelor echipei și jucătorilor.

În promovarea fotbalului, o importanță deosebită o are pregătirea tehnică, deoarece fiecare joc se desfășoară după o altă partitură tactică, lucru ce impune mijloace tehnice adecvate și care în ultimă instanță necesită o pregătire științifică. Formarea tehnicii nu se poate baza doar pe învățarea anumitor mișcări, ci trebuie să se țină cont și de condițiile pe care le implică jocul de fotbal. Cu toate acestea, pregătirea tehnică nu formează un jucător, de aceea antrenamentul tehnic trebuie să se desfășoare mereu în legătură cu tactica individuală.

Tactica și tehnica sunt doi factori de joc cu un conținut în mare parte comun, care ii fac greu separabili, chiar și teoretic. Mijloacele lor au o totală interdependență și formează structuri unitare, dar și diferite în același timp. Tactica reprezintă un proces intelectual, gândire spre soluținarea problemelor de joc, în timp ce tehnica și mijloacele ei – lovirea mingii cu piciorul, lovirea mingii cu capul, preluarea, driblingul, deposedarea, conducerea – reprezintă deprinderi motrice specifice fotbalului.

Solicitările din antrenament și competiție se fac cu o participare fizică și psihică tot mai evidentă. Toate acestea au implicații asupra comportamentelor modelului de instruire al fotbaliștilor, inclusiv asupra metodologiei predării elementelor tehnice la juniori 12 – 14 ani, prin creșterea volumului, intensității și complexității în pregătire. Ca urmare, în conceptul actual al antrenamentul de fotbal, instruirea copiilor și juniorilor de 12 – 14 ani este o parte integrantă a sistemului de pregătire pentru fotbalul de performanță. În acest context, cantitatea, dar, mai ales calitatea procesului de pregătire a copiilor și juniorilor, care constituie baza de masă a fotbalului de performanță, reprezintă un factor hotărâtor al asigurării unei capacități superioare de performanță a fotbalului, la nivelul exigențelor jocului actual și în perspectiva evoluției lui.

Pornind de la aceste premize am considerat că este necesară propunerea de noi studii și cercetării din alte puncte de vedere sau alte planuri în lumina noutăților apărute la nivel mondial, în privința învățării elementelor tehnice de bază la juniori 12-14 ani în jocul de fotbal. Realizarea acestui obiectiv este condiționat în cea mai mare măsură, de creșterea continuă a calității și eficienței muncii de selecție și instruire la nivelul copiilor și juniorilor, de optimizare a procesului de pregătire. Problemele pe care le-a ridicat și le ridică acest deziderat sunt multiple și se referă la cele mai diverse componente ale instruirii, cum ar fi: raportul optim dintre componentele antrenamentului, standardizarea mijloacelor, modelarea pregătirii, programarea instruirii, alegerea celor mai eficiente metode de pregătire și dozarea eficientă a efortului.

Motivația alegerii acestei teme mi-a fost inspirată de dorința de cunoaștere cât mai în profunzime a metodologiei de elaborare a unui model de învățare a elementelor tehnice la nivelul copiilor și juniorilor, care să folosească în pregătire și să aducă rezultate pozitive în instruirea tinerilor fotbaliști. Consider că tema mă va ajuta în mod deosebit în cadrul viitoarei mele activități de după absolvirea facultății, dorind în același timp să pun la dispoziția celor interesați un material de specialitate. Un alt scop al lucrării este aprofundarea cunoștiințelor proprii.

Pe plan teoretic lucrarea vine să completeze domeniul cercetărilor științifice, aducând unele lămuriri cu privire la pregătirea tehnică de bază la nivelul juniorilor 12-14 ani. În domeniul practicii, cunoscând metodologia de predare a tehnicii jocului de fotbal la nivelul copiilor și juniorilor, se poate acționa cu mai multă eficiență în selecție, în abordarea procesului de instruire și nu în ultimul rând la realizarea obiectivelor pentru obținerea performanței.

Ipotezele lucrării

Dacă acceptăm ideea că întreaga metodologie de pregătire a unei echipe de fotbal, la nivelul copiilor și juniorilor de 12-14 ani poate suferi îmbunătățiri, atunci trebuie admis faptul că rezultatele superioare care se obțin sunt consecința logică a aplicării mijloacelor și metodelor la care vom face referire în prezenta lucrare. Mai mult chiar, performanța în fotbal și în sport în general, impune un cadru științific de pregătire în care planificarea judicioasă și programarea conținutului în diferite etape și cicluri de lecții sunt elemente constante și obligatorii. În fotbalul actual, tehnica individuală și colectivă executată în condiții de viteza, rezistența, forța și nu în ultimul rând mobilitate, solicitate de jocul competițional, are un rol hotărâtor în exprimarea jucătorului și obținerea rezultatelor propuse.

Bibliografia de specialitate indică și recomandă, în vederea învățării și consolidării tehnicii jocului de fotbal, două metode de lucru principale: metoda exersării separate a elementelor și procedeelor tehnice și metoda exersării în cadrul jocurilor sau întrecerilor.

Având în vedere aceste două metode lucrarea își propune să evalueze, comparativ, eficacitatea celor două metode, la juniori.

Ipoteza lucrării este formulată sub formă interogativă: care dintre cele două metode expuse mai sus este mai eficientă pentru consolidarea tehnicii la nivelul copiilor de 12lul copiilor de 12 -14 ani ?

Deoarece ar fi greu de abordat în aceeași lucrare toate elementele și procedeele tehnice specifice jocului de fotbal, cercetarea își propune abordarea a două elemente tehnice, și anume: conducerea mingii cu exteriorul și lovirea mingii cu capul din săritură.

Pornind de la premizele prezentate mai sus, în prezenta lucrare de cercetare științifică am propus următoarea ipoteză: „Aplicarea unor mijloace specifice în învațarea elementelor tehnice de bază, respectiv conducerea mingii cu exteriorul și lovirea ei cu capul din săritură se poate face atât în cadrul exersării separate, cât și în cadrul jocurilor și întrecerilor, la nivelul juniorilor de 12- 14 ani, dar rezultatele și eficiența sunt diferite.

Pentru realizarea învățării elementelor tehnice de bază la juniori 12-14 ani, se vor lua în considerare particularitățile morfologice și funcționale specifice fiecărei etape, dar și problemele actuale privind antrenamentul copiilor și juniorilor.

Scopul lucrării este de a realiza un experiment care să folosească și să evalueze apoi eficacitatea celor două metode de antrenament.

Sarcinile lucrării sunt următoarele:

aprofundarea teoretică și metodică a temei lucrării;

efectuarea unui experiment pe două grupe de jucători care să folosească în cadrul procesului de antrenament cele două metode;

propunerea unor probe de control, în concordanță cu subiectul cercetat, care să ajute la evaluarea metodelor de antrenament folosite;

înregistrarea, analiza și interpretarea datelor obținute.

Stabilirea concluziilor finale

CAPITOLUL II FUNDAMENTAREA TEORETICĂ

2.1. Scurt istoric al jocului de fotbal

Istoria contemporană a celui mai popular sport se întinde pe mai bine de 150 de ani. Totul a început în 1863 în Anglia, când rugby-ul și fotbalul au luat-o pe căi diferite, fapt ce a condus la nașterea ”The Football Association” (F.A.), prima federație de fotbal din lume.

Răspândirea și popularitatea fotbalului, nemaiîntâlnite la nici un alt sport cunoscut astăzi pe mapamond, rezidă în irezistibila atractivitate a acestui joc sportiv, fiindcă, tocmai această atractivitate i-a conferit forța necesară pentru a rezista eroziunii vremii, propulsând-l din generație în generație, dintr-o țară în alta, de pe un continent pe altul, astfel încât, în zilele noastre, nu există loc pe mapamond în care fotbalul să nu fie cunoscut, învățat și practicat cu pasiune. Jocul de fotbal este unul din sporturile cu cea mai mare răspândire dintre jocurile cu mingea, fiind prezent încă din epoca preistorică la majoritatea popoarelor care aveau o cultură dezvoltată, cum ar fi: incașii, chinezii, grecii, romanii, egiptenii, japonezii, etc. Jocurile cu mingea din acea perioadă se practicau la voia întâmplării, nu existau reguli de joc, dar aparțineau de un ritual transformat în obicei, care orânduia desfășurarea lor.

Cele mai vechi date științifice ale practicării jocului de fotbal apar în sec. II-III î.e.n., în , unde era folosit ca mijloc militar de pregătire. Pe vremea dinastiei Han, spun izvoarele chinezești, jocul cu mingea se numea ”Tsu-Chu” și pentru jucarea lui se folosea o minge îndesată cu blănuri și pene. Echipele combatante trebuiau să arunce sau să șuteze mingea printre doi stâlpi între care era o pânză de mătase, cu o gaură cu diametrul de 30-40 cm. Era câștigătoare echipa care obținea mai multe puncte introducând mingea de mai multe ori prin acea gaură.

“Episkiros” – era jocul cu mingea practicat de greci, însă puține detalii asupra acestuia au supraviețuit timpului. După cucerirea Greciei, romanii au început să practice acest joc, în special ca mijloc de pregătire al soldaților pentru luptă, numindu-l: “Harpastum”. Ulterior, acesta a fost introdus în Spania, Franța, , etc., o dată cu legiunile romane cuceritoare.

În Italia, denumit ”Calcio”, jocul avea o formă mult mai organizată. În Florența și Veneția, era practicat de echipe formate din 27 de jucători, care jucau o minge (bașică umflată cu aer) cu mâna și piciorul, având echipament de culori diferite.

Francezii, în funcție de regiune, aveau denumiri diferite pentru jocul cu mingea, cea mai răspândită variantă fiind ”La soule”, care este apreciat strămoș al fotbalului modern în Franța. Nu avea reguli care să protejeze jucătorii, fiind deosebit de dur. În asemenea împrejurări jocul a fost interzis în repetate rânduri de către: Filip al V-lea în 1319, Carol al V-lea în 1369 și alții, dar a avut și adepți ca Henric al II-lea care îl aprecia ca un mijloc pentru dezvoltarea armonioasă a corpului.

Fotbalul practicat în Anglia a fost atât de brutal încât după ce angrenau populația a două localități învecinate să lupte pentru a trimite mingea pe teritoriul adversarilor, indiferent cu ce mijloace, jocul se termina cu victime și pagube materiale serioase, în dauna unor oameni pașnici. Jocul de fotbal a fost interzis în repetate rânduri prin edictele monarhilor englezi: Eduard al II- lea în 1314, Eduard al III- lea în 1349 și 1365, Richard al II- lea în 1389, Henric al IV- lea în 1401, James al III- lea în 1457, regina Elisabeta în 1572 și 1581, precum și de exponenții bisericii care au atacat jocul considerându-l păcătos și diabolic. Cu toate interdicțiile luate, popularitatea jocului nu a scăzut, fapt demonstrat de evoluțiile următoare. Însuși Oliver Cromwell, conducătorul revoluției burgheze din secolul al XVII-lea a apreciat și practicat cu pasiune fotbalul. Jocul se desfășoară pe distanțe de kilometri, peste zone naturale și locuințe, angrenând participanți din mai multe parohii, fiind stabilite o serie de ținte prin care trebuia să treacă mingea.

Practicat de-a lungul timpului, jocul de fotbal a dăinuit peste tot, reducându-și practicile prea dure și datorită fixării unor reguli pentru protejarea integrității corporale a jucătorilor. Extins în toate școlile, colegiile și universitățile engleze, jocul de fotbal și-a găsit un mediu deosebit de dezvoltare și prosperitate.

Extinderea și evoluția rapidă a jocului de fotbal în Marea Britanie, a necesitat apariția unor organisme. Așa au apărut primele federații naționale de fotbal: Anglia în 1863, Danemarca și Olanda în 1889, Argentina în 1893, Elveția și Belgia în 1895, Italia în 1898, Germania în 1899, Franța, Uruguay, Norvegia, India, Africa de Sud, Noua-Zeelandă în 1900, etc.

Dezvoltarea jocului de fotbal pe toate continentele într-un climat de interes general, a impus necesitatea înființării unor organisme internaționale care să conducă și să coordoneze în mod unitar o activitate de asemenea amploare. În aceste condiții, la data de 21 mai 1904 la , din inițiativa francezului Robert Guerin, a avut loc semnarea acordului de înființare a F.I.F.A (Fédération Internationale de Football Association), la care au aderat șapte federații naționale: Belgia, Danemarca, Elveția, Franța, Olanda, Spania și Suedia. deși avea prima federație constituită din lume, din anul 1863, nu a participat la înființarea F.I.F.A (1904), devenind afiliată doar în 1906. În momentul de față, 209 federații sunt afiliate la F.I.F.A.

La nivel continental, ca organe de conducere, ființează confederațiile continentale:

– Confederația Sud-Americană de fotbal (CONMEBOL), fondată la 9 iulie 1916 la Buenos Aires (Argentina).

– Confederația Asiatică de fotbal (AFC), fondată la 8 mai 1954.

– Confederația Africană de fotbal (CAF), fondată în 1956.

– Confederația de fotbal a Americii de Nord, Centrale și a Caraibelor (CONCACAF) fondată în 1961.

– Confederația de fotbal a Oceaniei (OFC) fondată în 1968.

– Confederația continentală a Europei, Uniunea Europeană de Fotbal Asociație (UEFA), fondată în 1954.

Apariția și evoluția fotbalului în România

Unul din documentele referitoare la jocul de fotbal în România este manuscrisul cu nr. 4853 intitulat “Avram Iancu” al avocatului Rubin Patiția din Câmpeni ce se află la muzeul “Unirii” din . La 1848-1849 în Transilvania, la Câmpeni, tinerii tribuni ai unirii naționale avându-l în mijlocul lor pe Avram Iancu, în timpul liber băteau lopta-pila (minge-balon).

În 1884 este menționat primul teren de fotbal la . Virgil Economu în lucrarea sa “Football” (publicată în 1935) spune că prima minge de fotbal a adus-o în Mario Gebauer pe la 1889. După alte surse medicul stomatolog Iuliu Weiner din Arad este cel care a adus de la Londra, unde-și făcuse studiile, prima minge de fotbal din țara noastră și odată cu ea și regulamentul jocului.

Iosif Dudaș, “biograful“ fotbalului timișorean atestă că la între anii 1899-1902 s-a organizat primul club de fotbal, terenul pe care se disputau jocurile fiind “Câmpul Târgului” de pe Calea Aradului. La începutul secolului nostru apar echipele organizate. Primul joc disputat pe un teren regulamentar, cu arbitri și public, cu durata de 2 reprize a 45 de minute a avut loc la Arad la 15 august 1899, pe terenul de lângă Uzina de Vagoane; la 2 noiembrie 1899 are loc primul meci internațional intercluburi Clubul Atletic Arad – Politehnica Budapesta.

În 1901 la “Oradea Cercul de gimnastică ”(CGO), înființat în 1880 introduce, pe lângă gimnastică și atletism, și fotbalul în activitatea sa. În 1905 în evoluează echipe din Austro-Ungaria și Regatul Marii Britanii, primul meci internațional disputându-se între o selecționată a orașului și echipa engleză Bishop Auckland.

Anul 1909 marchează prima formă de organizare fotbalistică de la noi din prin înființarea “Asociațiunii Societăților Atletice din România”. Ulterior prin apariția, în 1912, a Uniunii Federațiilor Sportive din România (UFSR), activitatea fotbalistică va fi condusă de Comisiunea de Football – Asociație din cadrul UFSR.

În 1910 se pun bazele Clubului Atletic Oradea (CAO), care va deveni celebru în lumea fotbalului românesc.

Pe la 1920 se reușește elaborarea și difuzarea în traducere oficială a Regulamentului jocului de fotbal.

Din anul 1925 există un Regulament al “Asociațiunii Arbitrilor de Fotbal–Asociație din România”.

La 16 februarie 1930 se constituie “Federația Română de Fotbal – Asociație” (FRFA), avându-l ca președinte pe Aurel Leucuția și care din 1931 este afiliată la FIFA.

În 1930, România participă la primul Campionat Mondial din istoria fotbalului internațional – , făcând parte din grupa C, și ocupând locul 2 din trei echipe: 3-1 cu și 0-4 cu . Urmează ale două participări consecutive la C.M. din Italia (1934) și Franța (1938).

Anul 1931 marchează debutul unei noi competiții – “Cupa României”. În anul 1939, activitatea fotbalistică ia amploare prin organizarea unui campionat național la seniori și juniori care se întrerupe din cauza războiului. Anul 1946 aduce reluarea campionatului cu formaul: Divizia A – 14 echipe, Divizia B – 3 serii a 14 echipe și Divizia C cu 12 serii a 10 echipe.

În 1953 s-a inaugurat la 2 august stadionul ”23 august” actualul ”National Arena”, cu o capacitate de 70.000 de locuri.

În 1954 România câștigă Jocurile Mondiale Universitare de la Budapesta.

Anul 1955 aduce prima participare la ,,Turneul U.E.F.A.’’ pentru echipe naționale de juniori, turneu ce urmează a fi cucerit 7 ani mai târziu, într-o ediție desfășurată la București. În 1956 are loc prima participare a unei echipe românești Cupa Campionilor Europeni prin Dinamo București.În 1986, Steaua București câștigă Cupa Campionilor Europeni.

2.2. Tehnica jocului de fotbal

Tehnica este fundamentul pe care se dezvoltă și se perfecționează jocul. Specificul jocului de fotbal, care presupune în majoritate execuții cu piciorul, face ca tehnica jocului să fie mai greu de însușit deoarece în evoluția filogenetică s-a dezvoltat mai mult îndemânarea mâinilor.

Căpătarea unei bune abilități în mânuirea balonului cu piciorul este legată de crearea în acea regiune corticală a unui număr mai mare de “circuite” nervoase, a dezvoltării celulelor corticale existente, a măririi conexiunilor acestei zone cu celelalte zone corticale.

Dintre definițiile date tehnicii menționăm:

”Sub tehnica fotbalului înțelegem modul de executare a tuturor mișcărilor necesare în practicarea jocului de fotbal.”

A. Csanadi, 1958

”Tehnica reprezintă ansamblul de deprinderi motrice specifice jocului, desfășurate pe baza capacităților fizice ale jucătorilor, în vederea satisfacerii unor cerințe ale tacticii de apărare sau de atac.”

A. Ionescu, 1972

”Prin tehnica jocului de fotbal se înțelege ansamblul mijloacelor specifice în formă și conținut prin intermediul cărora jucătorii realizează, pe de o parte, acțiunile cu minge (controlul și circulația acesteia), iar pe de altă parte, manevrele (cu și fără minge) necesare acționării și cooperării eficiente, raționale, în vederea satisfacerii scopului urmărit.”

I. Motroc și V. Cojocaru, 1991

”Tehnica reprezintă un sistem de structuri motrice specifice fiecărei ramuri de sport efectuate rațional și economic, în vederea obținerii unui randament maxim în competiții.” A. Dragnea, 1996

”Tehnica de joc este un sistem de mișcări integrate sau o înlănțuire de mișcări parțiale (acte, gesturi, priceperi, deprinderi) specializate și automatizate, cu ajutorul cărora rezolvăm scopul și sarcinile de atac și apărare ale jocului.”

D. Colibaba Evuleț și I.Bota, 1998

Componentele tehnicii

Analiza tehnicii evidențiază următoarele componente:

1. Elementul tehnic este o structură motrică fundamentală care stă la baza practicării jocului (lovirea mingii cu piciorul, conducerea mingii, preluarea mingii etc.). Elementele tehnice au o definire abstractă, generală și strict delimitată de sarcinile globale ale jocului.

2. Procedeul tehnic desemnează o structură motrică concretă sau un mod particular de efectuare a elementului tehnic. De exemplu elementul tehnic “lovirea mingii cu piciorul” poate fi realizat prin procedee ca: lovirea mingii cu latul, lovirea mingii cu șiretul plin, lovirea mingii cu șiretul interior, lovirea mingii cu șpițul etc.

La rândul lor procedeele tehnice se diversifică și se realizează în funcție de condițiile concrete de execuție în procedee tehnice derivate sau variante de execuție. Aceste variante ale procedeelor tehnice sunt determinate de:

– dinamica jucătorului care se poate afla pe loc, în alergare, în săritură;

– poziția de sosire a mingii: pe sus, la semiînălțime, pe jos;

– traiectoria de transmitere a mingii: pe sus, la semiînălțime, pe jos;

– direcția loviturilor: înainte, oblic, lateral, înapoi.

3. Acțiunea tehnică reprezintă o înlănțuire de elemente și procedee, desfășurate în atac sau în apărare. Caracteristica acțiunilor tehnice o constituie automatizarea ridicată a diferitelor combinații de elemente tehnice, într-o astfel de măsură încât jucătorul să fie capabil să le efectueze fluent, fără întreruperi. Impresia pe care trebuie să o dea execuția unei înlănțuiri de elemente tehnice este aceea a unei singure acțiuni. Acțiunile tehnice

reprezintă activități individuale, care luate izolat nu pot satisface decât cerințe parțiale de joc.

4. Acțiunea tehnico-tactică reprezintă executarea unei acțiuni tehnice

printr-o colaborare a cel puțin doi jucători, într-o fază de atac sau de apărare.Elementul care definește deci acțiunea tehnico-tactică este colaborarea. Așadar, acest termen caracterizează procesul care corelează acțiunile individuale și se realizează prin mijloace tactice cum sunt: pasa, sprijinul, dublajul, demarcajul etc.

5. Stilul constituie modul particular (amprenta personală) de efectuare a unui procedeu tehnic. El este dat de caracteristici individuale (dimensiuni corporale, calități motrice, atitudini, trăsături de personalitate etc.) care intervin și se impun cu pregnanță în modelul de execuție al procedeului respectiv, respectând totuși mecanismul de bază. Stilul se manifestă la sportivii de înaltă clasă și are ca rezultat efectuarea eficientă a unui procedeu.

Caracteristicile tehnicii

Evoluția tehnicii a fost determinată de o serie de cauze printre care amintim:

– competiționalizarea crescândă a jocului;

– lupta dintre atac și apărare;

– progresele realizate în pregătirea fizică;

– evoluția tacticii și a sistemelor de joc;

– perfecționarea metodelor și mijloacelor de antrenament;

– îmbunătățirea materialelor de joc și antrenament.

Tehnica actuală se caracterizează prin următoarele aspecte:

Ușurință în execuții și în manevrarea mingii. Perfecționarea deprinderilor a creat condițiile pentru reducerea efortului fiziologic al organismului. Alternarea perfectă a contracției și relaxării economisește forțele musculaturii efectoare iar execuția este lejeră.

Utilitatea și aplicativitatea procedeelor tehnice în joc. Între joc și tehnică există o strânsă corelație. Procedeele tehnice trebuie să rezolve situațiile specifice ale jocului, să fie utile. Tehnica fiecărui jucător trebuie pusă în slujba echipei, a realizării victoriei. Se ajunge astfel la tacticizarea tehnicii, încât fiecare procedeu tehnic conține în el germenul unei acțiuni tactice și astfel orice execuție tehnică devine o soluție utilă jocului.

Esențializarea și selectivitatea sunt caracteristici principale ale tehnicii actuale. Esențializarea se referă la acea capacitate a jucătorilor care le permite ca, din totalul deprinderilor pe care le au, să le folosească doar pe acelea care servesc strict la rezolvarea momentelor de joc, selectivitatea fiind de asemenea o capacitate care le permite să-și adapteze tehnica în raport cu cerințele concrete ale jocului.

Precizia în executarea procedeelor, favorizează jocul constructiv și colectiv, permite jucătorilor și echipei să aibă inițiativa. În condițiile jocului actual precizia în executarea procedeelor tehnice mărește eficacitatea acțiunilor.

Viteza în executarea procedeelor tehnice. Rapiditatea jocului modern, dinamismul acțiunilor, prezența permanentă a adversarului impun jucătorilor să execute cu mare viteză toate procedeele tehnice. Manevrarea mingii va trebui să fie la fel de rapidă și să corespundă situației concrete de joc. În jocul modern viteza (de reacție, de deplasare, de execuție) este strict necesară jucătorului de valoare.

Sistematizarea tehnicii

Dintre feluritele clasificări ale tehnicii prezentăm pe cea utilizată de Academia Națională de Educație Fizică și Sport (I.Motroc și V.Cojocaru, 1991), unde elementele tehnice sunt împărțite în:

– elemente tehnice cu minge;

– elemente tehnice fără minge;

– elemente tehnice specifice jocului portarului.

Elemente tehnice cu minge

Elemente de intrare în posesia mingii

1. Preluarea mingii;

2. Deposedarea adversarului de minge.

Elemente de păstrare a mingii

3. Protejarea mingii;

4. Conducerea mingii;

5. Mișcarea înșelătoare.

Elemente de transmitere a mingii

6. Lovirea mingii cu piciorul;

7. Lovirea mingii cu capul;

8. Aruncarea mingii de la margine.

Elemente tehnice fără minge

1. Alergările;

2. Schimbările de direcție;

3. Căderile;

4. Ridicările;

5. Săriturile;

6. Opririle;

7. Rostogolirile;

8. Mișcările înșelătoare;

Elemente tehnice ale portarului

1. Poziția fundamentală;

2. Deplasarea în teren;

3. Prinderea mingii;

4. Boxarea mingii;

5. Devierea mingii;

6. Blocarea mingii;

7. Respingerea mingii;

8. Repunerea mingii în joc;

Fiecare dintre acestea se concretizează prin procedee tehnice. Mișcarea pe care o efectuează jucătorul până la contactul cu mingea, cât și mișcările părților corpului care sunt angrenate în execuția propriu-zisă intră în componența procedeului respectiv.

Cunoașterea mecanismului de bază permite aprecierea valorii și corectitudinii execuțiilor tehnice și stabilirea cu precizie a cauzelor ce determină greșelile, fapt ce ușurează munca de instruire tehnică. Se pleacă de la cunoașterea funcțiilor fundamentale ale segmentelor și ale corpului în întregime.

Deoarece în fotbal majoritatea procedeelor se efectuează cu piciorul, determinarea mecanismului de bază se va axa în principal pe cunoașterea lucrului membrelor inferioare.

Funcțiile lor sunt:

– organ de sprijin;

– organ de execuție a diferitelor procedee.

La orice procedeu, piciorul care susține greutatea corpului în timpul execuției se numește picior de sprijin, iar celălalt picior, cu care se efectuează execuția propriu-zisă, picior de execuție.

La executarea unui procedeu participă într-o măsură mai mare sau mai mică toate părțile corpului. Partea activă revine piciorului de execuție, în timp ce celelalte părți ale corpului servesc scopuri diferite.

Elemente de pastrare a mingii

Conducerea mingii

Este elementul indispensabil jocului de fotbal și, mai ales, al celui individual. În practica curentă deosebim patru procedee de bază în conducerea mingii:

cu interiorul labei piciorului,

cu exteriorul labei piciorului,

cu șiretul plin,

cu talpa piciorului.

Aceste modalități de conducere presupun permanentul contact al labei piciorului cu mingea. La marii jucători conducerea mingii se mai poate face și prin lovituri succesive ale mingii cu coapsa, umărul, pieptul și capul dar acestea se întâlnesc foarte rar.

Conducerea mingii cu interiorul labei piciorului constă în împingerea mingii cu interiorul labei piciorului prin lovituri succesive, laba piciorului fiind ușor îndreptată înspre afară, genunchiul este puțin depărtat de axa longitudinală a corpului și puțin flexat, articulația gleznei este moale, trunchiul puțin aplecat spre înainte și ușor răsucit în direcția piciorului de sprijin. Mișcările brațelor, ușor depărtate de trunchi, sunt naturale unei alergări.

Conducerea mingii cu exteriorul labei piciorului urmează aproape aceleași mișcări, laba piciorului este mai relaxată și acoperă mai mult mingea, având suprafața de contact mai mare.

Conducerea mingii cu șiretul plin constă în împingerea mingii prin lovituri succesive cu mijlocul șiretului, laba piciorului fiind puțin înclinată în jos, glezna destul de mobilă iar genunchiul ușor flexat și rămânând paralel cu axul longitudinal al corpului.

Utilizarea tactică

Ca utilizare tactică, în timpul jocului conducerea mingii se folosește pentru:

apropierea de poarta adversă,

demarcarea coechipierilor,

schimbarea direcției de atac,

depașirea adversarului.

Indicații metodice

se va avea în vedere ca mingea să se afle sub un control permanent;

mingea nu se va îndepărta de picior mai mult de 0,5-1 m;

laba piciorului cât mai mobilă, mingea fiind mai mult împinsă decât lovită;

se va urmări ca mingea să fie controlată cu ambele picioare.

Intrarea în posesia mingii – preluările

Element tehnic prin care mingea intră în posesia jucătorului, dându-i acestuia posibilitatea de a continua o acțiune de joc.

Preluarea poate fi considerată ca o modalitate de intrare în posesia mingii, ea urmărind modificarea direcției și vitezei mingii pentru o utilizare ulterioară. Preluarea în tehnica individuală a jucătorului de fotbal constituie în fotbalul actual un factor dinamic.

La baza tuturor preluărilor stau două legi mecanice și anume: amortizarea și ricoșarea. Preluările se fac cu toate segmentele corpului, cu excepția brațelor.

Din punct de vedere al execuțiilor, preluările sunt următoarele:

preluare cu laba piciorului prin amortizare:

cu partea interioară,

cu partea exterioară,

cu șiretul plin, cu talpa,

preluare cu talpa prin ricoșare,

preluare cu coapsa prin amortizare,

preluare cu pieptul prin amortizare,

preluare cu capul prin amortizare,

preluare cu abdomenul prin amortizare,

preluare cu gambele din ricoșare.

Preluarea mingilor rostogolite se face în general numai cu laba piciorului sau cu talpa, folosind partea interioară sau exterioară a labei piciorului sau cu talpa, folosind partea interioară sau exterioară a labei piciorului, răsucind piciorul cu care se face preluarea din șold, umărul opus este adus ușor înainte, piciorul de sprijin fiind ușor flexat din genunchi, laba piciorului cu care se execută preluarea trebuie să aibă axul longitudinal perpendicular pe direcția de venire a mingii.

Preluarea mingilor cu traiectorie înaltă are ca bază biomecanică amortizarea executată de segmentul corpului cu care mingea vine în contact.

Preluarea mingii cu laba piciorului prin amortizare se folosește la mingile venite cu traiectorie înaltă și poate fi executată direct din aer sau când ricoșează din sol.

Preluarea mingii cu șiretul plin prin amortizare constă în ridicarea piciorului cu care se face preluarea spre înainte cât mai sus fără mișcări de răsucire; la contactul cu mingea, piciorul se retrage rapid înapoi, amortizând contactul, mingea putând fi apoi transmisă direct unui coechipier fără să mai cadă sau o lăsăm să cadă, continuând acțiunea cu o pasă sau cu conducerea mingii.

Preluarea mingii cu coapsa prin amortizare – piciorul relaxat din genunchi, în funcție de traiectoria mingii, la contactul cu mingea coapsa se lasă în jos (pentru amortizarea vitezei mingii), concomitent cu mingea piciorul aducându-se la verticală.

Preluarea mingii cu pieptul se folosește la mingile cu traiectorie razantă la înălțimea pieptului sau la mingile venite cu traiectorie înaltă. În primul caz, trunchiul este ușor înclinat înainte pentru ca la contactul cu mingea pieptul să aibă posibilitatea să se retragă puțin, amortizând viteza mingii. Greutatea corpului este repartizată pe ambele picioare, brațele lateral în sus. În momentul contactului cu mingea și odată cu retragerea trunchiului, brațele și trunchiul se lasă în jos.

La mingile care vin cu traiectorie înaltă, trunchiul este arcuit din șold, picioarele flexate din genunchi, brațele lateral, capul ușor împins înainte. La contactul cu mingea se execută o extensie mai mare a corpului, care amortizează șocul mingii.

Preluarea mingii cu capul prin amortizare se folosește la mingile cu traiectorie înaltă, genunchii fiind ușor flexați, brațele lateral, capul ușor împins înainte. La contactul cu mingea, capul se retrage, accentuându-se flexia unui genunchi, contactul cu mingea făcându-se cu mijlocul frunții.

Preluarea mingii cu abdomenul se folosește la mingile cu traiectorie semiânaltă, la nivelul abdomenului. La contactul cu mingea se execută o absorbție a abdomenului, concomitenmtă cu îndoirea trunchiului din șold și ducerea unui picior înapoi, fapt care va atenua șocul contactului, mingea căzând jos lângă jucător.

Preluarea mingii cu talpa din ricoșare se execută cu laba piciorului ridicată cu vârful în sus. Genunchiul este ușor îndoit, corpul puțin aplecat. La contactul cu mingea, în funcție de viteza mingii, piciorul va fi retras sau împins înainte.

Preluarea cu ambele gambe din ricoșare – procedeu folosit în special pe teren alunecos. Greutatea corpului este repartizată pe ambele picioare așezate paralel, genunchii flexați și ridicat pe vârfuri. Mingea ia contact din ricoșeu, în unghiul format de sol cu gambele, pierzând din viteză.

Utilizări tactice: preluările se utilizează pentru intrarea în posesia mingii, schimbarea traiectoriei mingii, pregătirea altor acțiuni cu mingea (conducere, dribling, centrare, finalizare).

Greșeli frecvente:

amortizare incorectă la contactul cu balonul;

greșeli în aprecierea traiectoriei și vitezei cu care vine mingea;

plasament greșit față de traiectoria mingii.

Indicații metodice:

se va urmări mobilitatea labei piciorului pentru amortizarea corectă la contactul cu mingea;

corelarea mișcării cu traiectoria mingii;

corelarea plasamentului și ridicarea piciorului în funcție de direcția din care vine mingea corelată cu aprecierea vitezei cu care vine mingea.

Deposedarea adversarului de minge

Element tehnic prin care se urmărește scoaterea mingii din posesia adversarului executat de toți jucătorii indiferent de post atunci când echipa se află în apărare.

Procedeele tehnice de deposedare sunt clasificate în funcție de poziția jucătorului care face deposedarea față de jucătorul care se află în posesia mingii:

deposedare prin atac din față;

deposedare prin atac din lateral;

deposedare prin atac din spate.

Deposedarea prin atac din față

Procedeu compus din trei faze:

1. tatonarea – apropierea de jucătorul cu minge și găsirea momentului favorabil de deposedare propriu-zisă (în momentul când atacantul își depărtează mingea de picior);

2. declanșarea deposedăării printr-o acțiune promptă;

3. luarea contactului cu mingea și cu adversarul prin interpunerea interioară dar hotărâtă cu umărul în adversar pentru a-l dezechilibra și a-i scoate mingea de sub control.

Deposedarea prin atac din lateral

Procedeu ce se realizează în lupta directă cu adversarul și constă în atacarea din lateral a jucătorului cu minge prin interpunerea piciorului la minge concomitent cu aplecarea trunchiului spre exterior, brațul de lângă adversar va fi lipit de corp, celălalt întins lateral pentru echilibru.

Deposedarea se poate face și printr-o alunecare din lateral.

Deposedarea prin atac din spate

Procedeu folosit când atacantul a depășit apărătorul și constă în interpunerea unui picior al apărătorului între minge și posesor atunci când distanța ne permite.

Alt mod de deposedare se face prin alunecare și constă în ducerea unui picior sub forma unei alunecări între picioarele atacantului sau lateral, îndepărtând mingea de la adversar.

Utilizarea tactică

Deposedările sunt procedee tehnice specifice apărătorului, dar cunoscute de toți jucătorii, folosindu-se la:

intrarea în posesia mingii;

temporizarea acțiunilor de atac ale adversarului;

destrămarea atacurilor adverse.

Păstrarea și protejarea mingii

Element tehnic prin care jucătorul aflat în posesia mingii o păstrează și o protejează, ferind-o de intervenția adversarului. Ea este combinată și cu alte elemente tehnice (conducere, preluare, fentă), având un caracter mai complex, în funcție de situația tactică prezentă la un moment dat.

Protejarea mingii se face atât pe loc cât și în timpul conducerii mingii și constă într-o succesiune de mișcări executate cu picioarele și corpul prin interpunerea acestora între adversar și minge.

Ca utilizări tactice avem momentele când nu putem înainta sau transmite mingea, păstrarea mingii în scopul găsirii de soluții adecvate de combinare a acțiunii sau a schimbării direcției de joc.

Ca indicație metodiă de bază trebuie întotdeauna ca între minge și adversar să se interpună un segment al corpului. Mingea va fi condusă totdeauna cu piciorul opus plasamentului adversarului. Se va folosi totdeauna forța corpului pentru a nu da adversarului posibilitatea să acționeze ușor asupra mingii.

Mișcările înșelătoare (fentele)

Sunt exerciții tehnice complexe care constau din mișcările efectuate cu picioarele, corpul și chiar privirea, executate de posesorul mingii, cu scopul de a induce în eroare adversarul care-l atacă, pentru a rămâne în continuare în posesia mingii, a pasa, pătrunde sau finaliza.

În general, la baza mișcărilor înșelătoare stă principiul schimbării centrului de greutate de pe un picior pe celălalt, în scopul suprinderii adversarului și dezechilibrării acestuia.

Mișcarea înșelătoare cuprinde o serie de calități ca: viteză de deplasare, viteză de execuție, subtilitate în controlul mingii, inteligență.

Succesiunea mișcărilor care intră ca elemente componente ale fentelor sunt:

înclinarea laterală – stânga sau dreapta – a corpului concomitent cu schimbarea centrului de greutate de pe un picior pe celălalt;

revenirea rapidă la poziția inițială;

împingerea mingii cu piciorul pe lângă adversar în momentul dezechilibrării lui.

Ca o clasificare, mișcările înșelătoare pot fi:

fără minge;

cu minge.

Din punct de vedere al execuției pot fi statice sau dinamice, cu trunchiul, cu piciorul, cu capul, iar din punctul de vedere al poziției adversarului care atacă, din față, din lateral sau din spate.

Mișcările înșelătoare cu trunchiul constau în înclinări stânga-dreapta ale trunchiului cu trecerea centrului de greutate de pe un picior pe altul, executate foarte rapid și convingător spre a surprinde și dezechilibra adversarul, depășirea acestuia efectuându-se pe partea în care acesta și-a deplasat centrul de greutate. În prima fază, mingea își va menține direcția inițială, iar în momentul dezechilibrării adversarului ea va fi îndreptată în partea opusă dezechilibrării. Fenta poate fi executată de pe loc sau din deplasare, în funcție de momentul tactic corespunzător.

Mișcările înșelătoare cu piciorul:

de pe loc cu simularea lovirii mingii;

din mișcare cu lovirea înșelătoare a mingii;

prin oprirea înșelătoare a mingii;

prin călcarea mingii.

Aceste fente se execută de pe loc sau din deplasare și constau în simulări ale opririi, transmiterii și lovirii înșelatoare a mingii executate cu piciorul și urmate de alte procedee tehnice cu care se execută acțiunea inițială la început.

Elemente de transmitere a mingii

Lovirea mingii cu piciorul – element tehnic de bază al jocului, fără de care fotbalul nu s-ar putea desfășura, este esența jocului, constituind baza pentru alte elemente tehnice specifice cum ar fi: preluarea, conducerea mingii, pasarea, finalizarea.

Acțiunea mecanică de lovire a mingii este simplă dar dificultățile în executarea ei provin din faptul că în timpul jocului loviturile sunt executate în condiții variate, marcate de prezența adversarului, de traiectoria mingii.

Traiectoria și direcția pe care o ia mingea depind de punctul de aplicare a loviturii.

Lovirea mingii cu piciorul presupune trei elemente esențiale, și anume:

precizia

forța de lovire

viteza de execuție.

Ca biomecanică a lovirii mingii, deosebim:

Elanul sau avântul pe care îl ia jucătorul pentru aplicarea loviturii mingii, determinat de forța cu care se transmite mingea cât și de distanța la care vrem să o transmitem.

Poziția piciorului de sprijin – în apropierea mingii.

Poziția corpului – aplecată, cu umerii duși ușor înainte, piciorul care lovește mingea este îndoit din articulația șoldului și cu genunchiul flexat iar în momentul în care jucătorul pregătește lovirea mingii, umerii și brațele încep să pivoteze în direcția opusă, capul rămânând aplecat până la terminarea loviturii.

Piciorul care lovește execută o pendulare din articulația coxo-femurală spre înainte urmată de extensia treptată a genunchiului, articulația gleznei încordată. Viteza mișcării de pendulare determină forța și distanța la care vrem să transmitem mingea. Până în momentul lovirii propriu-zise greutatea corpului va fi în întregime pe piciorul de sprijin, aceasta trecând pe piciorul care a executat lovitura numai după executarea ei.

Folosirea forței corporale. Lovirea mingii nu este o acțiune exclusivă a piciorului, ci este o mișcare complexă, perfect coordonată a întregului corp.

Mișcarea brațelor asigură echilibrul și coordonarea în momentul executării loviturii.

Ca o clasificare a lovirii mingii cu piciorul, deosebim mai multe procedee tehncie, determinate de contactul luat de laba piciorului cu mingea.

1. Lovirea mingii cu interiorul labei piciorului (latul)

Piciorul de sprijin este ușor flexat din genunchi, așezat lateral lângă minge, piciorul de lovire flexat, cu laba orientată cu vârful în afară, formează un unghi drept cu direcția în care transmittem mingea, după pendulare luând contact cu mingea și imprimându-i forța și precizia dorită.

Utilizare tactică:

transmiterea mingii la distanțe scurte și medii precum și la finalizare în apropierea porții;

la combinații tactice pe spații mici.

2. Lovirea mingii cu șiretul plin

Piciorul de sprijin este ușor flexat, plasat lângă minge și lateral de ea. Piciorul de lovire pendulează din genunchi, luând contact cu mingea cu laba piciorului întinsă și încordată din gleznă pe mijlocul circumferinței mingii.

Utilizare tactică:

la finalizare;

la declanșarea contraatacului;

la degajări lungi din apărare.

Greșeli:

laba piciorului insuficient întinsă și glezna nu este încordată;

elan greșit;

trunchiul lăsat prea pe spate.

3. Lovirea mingii cu șiretul interior

Mișcarea este aceeași ca la lovirea cu șiretul plin, deosebirea constă în contactul efectuat de laba piciorului cu vârful orientat în afară; contactul cu mingea este făcut puțin lateral față de centru iar elanul este oblic.

Utilizare tactică:

transmiterea mingii sub formă de pase, centrări sau degajări;

la loviturile libere.

4. Lovirea mingii cu șiretul exterior

Poziția și mișccările segmentelor corpului sunt asemănătoare cu celelalte două procedee descrise anterior, cu deosebirea că vârful labei piciorului este orientat spre interior iar elanul poate fi executat perpendicular pe minge sau ușor oblic.

Ca utilizare tactică se folosește la: pase, șuturi la poartă din acțiune sau lovituri libere.

5. Lovirea mingii cu exteriorul labei piciorului are aceeași biomecanică ca lovitura cu șiretul exterior, însă contactul mingii cu laba piciorului se face pe apropae toată suprafața ei.

Este un procedeu mai dificil – lovitură cu efect – mai greu de interceptat de adversar și se utilizează la finalizare și la schimbarea direcției mingii.

6. Lovirea mingii cu vârful labei piciorului

Se aplică cu vârful bocancului, elanul fiind perpendicular pe minge, contactul făcându-se pe mijlocul ei. Lovitura este puternică dar puțin precisă.

7. Lovirea mingii cu călcâiul

Se execută printr-o acțiune de pendulare antero-posterioară a gambei, contactul cu mingea fiind realizat de călcâi.

Ca utilizare tactică se folosește în conducerea mingii la depășiri, la combinații tactice pe suprafețe mici între doi jucători și uneori la finalizare.

8. Lovirea mingii prin deviere

Se execută cu:

șiretul exterior

șiretul interior.

Sunt procedee tehnci de finețe care se folosesc în cadrul combinațiilor tactice pentru derutarea adversarilor și constau în imprimarea unor traiectorii dificil de interpretat de apărători, în cadrul unor combinații tactice pe suprafețe mici, în situație de marcaj strict.

9. Lovirea mingii cu genunchiul – Este un rpocedeu tehnic de fotbal destul de rar, lovitura propriuzisă efectuându-se cu suprafața de deasupra rotulei și se aplică în ultimă instanță ca procedeu de degajare a mingii sau chiar de finalizare în spații foarte aglomerate.

10. Lobarea mingii cu piciorul – procedeu utilizat mai ales la combinațiile tactice din momentele fixe ale jocului, la finalizare în situația de unu la unu cu portarul sau la pătrunderi individuale și constă în introducerea labei piciorului sub minge și aruncarea ei, printr-o extensie a gambei, peste adversar.

11. Lovirea mingii din demi-vole

Procedeu tehnic pretențios, executat când mingea ricoșează din sol, contactul cu mingea luându-se prin unul din procedeele descrise la punctele 1-3, este utilizat în general de portar la degajări, de apărători și foarte rar la finalizare.

12. Lovirea mingii din vole

Procedeu tehnic de forță, dificil de executat, momentul cel mai important constituindu-l aprecierea înălțimii (traciectoriei) mingii când este lovită în general cu șiretul plin, trunchiul va acoperi execuția, laba piciorului orientată spre înainte, piciorul de sprijin ușor flexat asigură împreună cu brațele echilibrul corpului.

Este utilizat tactic de către portari la degajările lungi, de apărători tot pentru degajări sau lansarea contraatacului și la finalizare.

13. Lovirea mingii prin forfecare

Procedeu dificil, de mare spectaculozitate, care constă în executarea unui pas înainte cu piciorul stâng sau drept, urmând o săritură (răsturnare) pe spate, urmată de lovirea mingii cu piciorul opus celui care e executat pasul înainte prin extensia acestuia din genunchi cu laba piciorului întinsă pentru ca mingea să fie lovită cu șiretul, aterizarea se face pe spate.

Este folosită în general de apărători când se află cu fața spre propria poartă și mingea venită de sus i-a depășit sau de către atacanți când se află cu spatele la poartă.

Lovirea mingii cu capul

Lovirea mingii cu capul este un element important al tehnicii jocului de fotbal. Cu ajutorul său se pot rezolva sarcini tactice ca respingerea mingii, pasarea și finalizarea. Mai mult ca alte elemente jocul cu capul cere curaj și inițiativă. Lovirea corectă a mingii cu capul este condiționată de trei aspecte importante:

Suprafața de lovire

În principiu mingea poate fi lovită cu orice parte a capului cu condiția ca ea să ajungă la locul dorit. Avantajele cele mai multe le oferă însă lovirea mingii cu fruntea. În primul rând, fiindcă partea frontală a craniului este cea mai dezvoltată din punct de vedere anatomic, cea mai puternică și, în consecință, cea mai rezistentă la izbire. Ciocnirea mingii cu fruntea rareori provoacă dureri. Folosirea frunții este motivată și prin faptul că suprafața mare și relativ netedă a ei înlesnește dirijarea precisă a mingii.

Mișcarea capului, atunci când lovește cu fruntea, face parte din mișcarea dinapoi-înainte a trunchiului, pe care o întregește și din care își procură o forță de lovire superioară. Pe lângă considerentele de mai sus folosirea suprafeței frontale este justificată și de alte aspecte. Astfel, mingea care vine poate fi urmărită cu privirea, fără nici o dificultate, pe tot parcursul traiectoriei sale. În același timp, stând cu fața la terenul de joc, vederea periferică poate controla o porțiune mult mai mare a terenului decât dacă am sta lateral față de acesta.

Și din punct de vedere tactic lovirea cu fruntea este pe deplin justificată. Având în față întregul câmp de joc, putem alege, încă din timpul mișcărilor pregătitoare sau chiar în momentul execuției, partenerul cel mai indicat pentru pasarea mingii.

Punctul de lovire

Punctul de lovire a mingii determină direcția, traiectoria și finalitatea execuției. Astfel, aplicarea unei lovituri în partea centrală a mingii asigură acesteia o traiectorie razantă și este indicată în transmiterile la distanță și în reluarea centrărilor spre poartă. Lovirea mingii în jumătatea sa inferioară determină o traiectorie înaltă, utilizată în degajări sau în pasa cu boltă peste adversar. În sfârșit, atunci când punctul de lovire este situat în partea superioară a balonului, traiectoria acestuia în aer capătă un sens de sus în jos, asemenea execuții fiind cel mai ades întâlnite în trasul la poartă sau în cazul pasei la distanță mică.

Momentul de lovire

Alegerea momentului de lovire în funcție de situația tactică din teren trebuie să asigure o execuție tehnică precisă corectă și utilă, ceea ce presupune un dezvoltat simț al balonului. Trebuie să se realizeze o sincronizare perfectă între mișcările membrelor și mișcarea corpului și o concordanță între elan, săritură și aplicarea loviturii cu capul. Nu întotdeauna jucătorul mai înalt ajunge să lovească primul balonul cu capul. Întâietatea o are jucătorul care “simte” traiectoria mingii, care “ia fața” adversarului sau îl devansează în săritură.

Biomecanica generală a lovirii mingii cu capul

Deși în momentul lovirii componentele biomecanice ale lovirii alcătuiesc o singură acțiune, din considerente didactice ele vor fi analizate distinct și anume:

– acțiunea capului;

– acțiunea trunchiului;

– acțiunea brațelor;

– acțiunea picioarelor.

Acțiunea capului – lovirea cu fruntea este cea mai eficientă și cea mai folosită. În momentul lovirii capul face corp comun cu trunchiul și gâtul, continuând mișcarea dinapoi-înainte a acestora realizată din articulația șoldurilor. În acest fel se poate imprima mingii întreaga forță corporală. Fazele acțiunii de lovire cu capul în cazul procedeului de lovire cu fruntea sunt:

– mișcarea înapoi a capului (împreună cu trunchiul);

– revenirea rapidă spre înainte (împreună cu trunchiul);

– lovirea mingii;

– continuarea mișcării înainte a capului după lovire (“conducerea” mingii).

Trebuie subliniată importanța fazei de revenire a cap-trunchiului înainte spre minge, cu lovirea ei, moment ce trebuie efectuat cu o viteză sporită. Are de asemenea importanță, mișcarea de însoțire (conducere) a mingii cu capul care asigură precizia loviturii.

Acțiunea trunchiului

În cazul lovirii cu fruntea acțiunea trunchiului are următoarele componente:

– extensia trunchiului din articulația șoldurilor;

– flexia.

Subliniem încă o dată că, în cazul acestui procedeu, trunchiul face corp comun cu capul. Datorită acestui fapt energia acumulată prin mișcarea de extensie-flexie poate fi transmisă în întregime capului, atunci când acesta lovește mingea.

Acțiunea brațelor este îndreptată înspre asigurarea echilibrului întregului corp aflat în acțiune. Deși poziția lor depinde de preferințele și caracteristicile fiecărui jucător în parte, în principiu, brațele sunt duse în față în faza de extensie a trunchiului iar la revenirea puternică a trunchiului în față ele compensează mișcarea rămânând în spate.

Acțiunea picioarelor se îndreaptă spre realizarea elanului și a bătăii în vederea desprinderii și zborului și după aceasta spre aterizare.

Elanul poate avea loc prin câțiva pași de alergare, dar deseori el se obține de pe loc, prin mobilizarea internă a resurselor necesare desprinderii. În cazul în care nu se poate lua elan poziția ușor depărtată a picioarelor va asigura echilibrul pentru realizarea execuției.

Bătaia se efectuează fie pe un picior, caz în care se obține un zbor mai înalt, fie pe două picioare, caz în care se echilibrează mai bine trunchiul aflat în aer.

Aterizarea are loc pe două picioare sau pe unul singur, dar în orice caz, ea trebuie să asigure o poziție convenabilă de continuare a alergării.

Clasificarea procedeelor de lovire a mingii cu capul

Clasificarea procedeelor de lovire a mingii cu capul se poate face după mai multe criterii. Cel mai des întâlnit în literatura de specialitate este cel al poziției jucătorului în momentul lovirii. Întâlnim astfel:

– lovirea mingii cu capul de pe loc;

– lovirea mingii cu capul din alergare;

– lovirea mingii cu capul din săritură;

– lovirea mingii cu capul din plonjon.

Din punctul de vedere al direcției în care este trimisă mingea se pot întâlni următoarele procedee:

– lovirea mingii cu capul înainte;

– lovirea mingii cu capul lateral;

– lovirea mingii cu capul înapoi.

Lovirea mingii cu capul de pe loc

Tehnica lovirii mingii cu capul de pe loc este relativ ușoară. Precizia și puterea loviturii cu capul vor fi cu atât mai mari cu cât numărul articulațiilor și al lanțurilor musculare angrenate în mișcare va fi mai mare. În acest scop ne vom folosi atât de picioare cât și de trunchi, fără să mai vorbim de gât și de cap. Sunt mai multe variante de lovire a mingii cu capul de pe loc.

Lovirea mingii cu capul de pe loc spre înainte

Poziția corpului poate fi cu picioarele pe aceeași linie, ușor depărtate la nivelul umerilor, sau cu un picior înainte într-o ușoară fandare. Cea de-a doua poziție oferă corpului stabilitate și echilibru mai mari. Genunchii și gleznele sunt ușor flexate, trunchiul puțin aplecat înainte din șolduri iar brațele, flexate din coate, atârnă relaxate pe lângă corp. Aceasta este așa-numita poziție de pregătire.

Lovitura cu capul se compune din două faze. Prima fază constă într-o ușoară flexare a genunchilor însoțită de înclinarea trunchiului înapoi. Brațele sunt duse înaintea corpului puțin flexate din articulația cotului și relaxate. Privirea urmărește traiectoria mingii.

A doua fază începe cu revenirea energică a trunchiului dinapoi-înainte prin extensia gleznelor și genunchilor precum și a contracției musculaturii abdominale, a spatelui și a cefei. Brațele execută o mișcare inversă cu trunchiul, realizând o pendulare energică dinainte-înapoi. În același timp cu trunchiul, capul execută aceeași mișcare înainte lovind mingea cu putere, mușchii gâtului fiind încordați în vederea loviturii. După lovire picioarele conduc trunchiul spre înainte trecând în sprijin pe vârfuri în cazul când au fost pe aceeași linie sau trecând greutatea pe piciorul din față, dacă s-au aflat în fandare.

Întregul corp (picioare, trunchi, brațe, cap) acționează ca un arc; în faza întâi prin mișcarea de extensie acumulează energia care în faza a doua, în momentul revenirii, se va transmite mingii.

Un aspect important îl constituie momentul aplicării loviturii. Fruntea va lua contact cu mingea în momentul în care trunchiul, în pendularea sa dinapoi-înainte, se apropie de verticală fiind în avânt maxim.

Greșeli frecvente

Atunci când jucătorul stă cu picioarele pe aceeași linie acestea nu sunt depărtate la nivelul umerilor pentru a avea o bază de susținere mai mare.

Extensia trunchiului nu este suficient de amplă iar la revenire mișcarea nu se face brusc pentru a da intensitate loviturii.

Jucătorul nu folosește suficient brațele pentru echilibrare.

Absența fazei de “conducere” cu capul a loviturii.

Lovirea mingii cu capul numai din articulația gâtului.

Utilizare tactică

La transmiterea mingii cu precizie la partener, la respingere sau la finalizare.

Lovirea mingii cu capul din săritură

În timpul jocului se întâmplă adeseori ca traiectoria mingii să fie mai înaltă decât înălțimea jucătorilor sau ca mai mulți jucători să lupte pentru o minge cu traiectorie înaltă. În acest caz va fi avantajat jucătorul care reușește să atingă mingea într-un punct mai înalt, prin săritură.

Săritura poate fi executată în două feluri: de pe loc sau cu elan. Alegerea este determinată de situația de moment a jocului.

Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe ambele picioare

Acest procedeu se aplică în general atunci când jucătorul este în contact cu adversarul sau dacă mingea îl surprinde static și nu mai are timp pentru luarea elanului. Mișcarea începe printr-o ușoară fandare(distanța dintre labele picioarelor fiind de 15-20 cm). Se execută o ușoară genuflexiune cu ambele picioare, trecând ambele brațe în spate, cu mâinile îndreptate oblic în jos. Trunchiul este puțin înclinat înainte. Din această poziție se execută impulsia: printr-o pendulare bruscă și puternică a brațelor înainte și în sus se întind cu putere genunchii și gleznele și se realizează desprinderea de la sol. În timpul zborului trunchiul și capul se înclină spre spate iar pentru lovire revin cu o mișcare scurtă și bruscă de aplecare înainte.

Datorită avântului trunchiului, picioarele sunt pendulate înainte, iar brațele sunt trecute brusc în spate.

De la începerea mișcării și până la terminarea loviturii, mingea trebuie urmărită cu privirea.

Aterizarea se face pe ambele picioare. În momentul atingerii solului, gleznele și genunchii sunt puternic flexați pentru a amortiza șocul. În timpul și după revenirea pe gazon trebuie păstrat echilibrul pentru a putea interveni din nou în joc fără nici o întârziere. Mișcarea brațelor ajută și ea la păstrarea echilibrului în momentul revenirii pe pământ.

Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un picior

Bătaia pe un singur picior este precedată de elan. Prin folosirea elanului înălțimea săriturii este mult mai mare decât în cazul săriturii de pe loc cu bătaie pe ambele picioare.Tot datorită elanului forța de lovire a mingii cu capul este mai mare.

Folosirea acestui procedeu nu este posibilă decât atunci când jucătorul dispune de un spațiu de cel puțin 1-2 m necesar pentru executarea elanului și a bătăii.

Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un singur picior este un procedeu complex și dificil și se compune din următoarele 4 faze:

– elanul;

– bătaia-desprindere;

– zborul, cu lovirea propriu-zisă;

– aterizarea;

1. Elanul – are o lungime care rareori trece de 5-6 m și asigură acumularea energiei cinetice necesară desprinderii de pe sol. Are aspect de alergare accelerată, ultimul pas (înaintea bătăii) fiind mai scurt decât precedenții.

Acest ultim pas este însoțit și de coborârea ușoară a centrului de greutate (flexie mai pronunțată din articulația genunchiului piciorului de bătaie) și are rolul de a pregăti declanșarea unei bătăi eficiente.

Elanul are rolul de a crea premize favorabile efectuării mișcărilor de lovire a mingii în faza de zbor.

2. Bătaia-desprinderea ,este faza principală a săriturii care alcătuită din acțiunea de:

– impulsie a piciorului de bătaie;

– pendulare a piciorului de avântare și a celorlalte segmente (brațele);

Piciorul se așează pe sol înaintea centrului de greutate, mai mult sau mai puțin oblic, activ, pe toată talpa.

Amortizarea contactului cu solul se face prin flexia ușoară din articulațiile gleznei, genunchiului și șoldului. Impulsia se realizează prin extensia piciorului de bătaie și pendularea piciorului de avântare și a altor segmente (brațele). Ea accelerează deplasarea centrului de greutate și imprimă o traiectorie ascendentă.

La lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un picior, jucătorul părăsește solul în poziție de pas săltat foarte asemănătoare din punct de vedere tehnic cu a săritorului în lungime.

3. Zborul cu lovirea propriu-zisă – când corpul a atins punctul cel mai înalt al săriturii, trunchiul, care formează un arc ușor îndoit spre spate, ”așteaptă” parcă sosirea mingii. În clipa în care mingea ajunge la înălțimea frunții, trunchiul execută brusc o mișcare de pendulare dinapoi înainte iar capul acționând din gât lovește mingea cu putere. Datorită mișcării rapide a trunchiului și picioarele sunt duse înainte iar brațele sunt trase brusc înapoi.

4. Aterizarea – este faza de încheiere a mișcării. Ea se face de obicei pe ambele picioare. În momentul atingerii solului, gleznele și genunchii se flectează pentru a atenua șocul. Brațele ajută la menținerea echilibrului.

Greșeli frecvente

Fiind o mișcare complexă în execuția sa pot apare numeroase greșeli. Una din ele este bătaia dublă pe ambele picioare în faza de elan – desprindere pentru că jucătorului nu-i “ies pașii”.

Bătaia și aterizarea pe același picior.

Absența extensiei-flexiei trunchiului și capului și înlocuirea acestei faze cu o mișcare de lovire din gât.

Săritura contra-timp în care mingea ajunge la jucător atunci când acesta se află în faza descendentă a zborului.

Utilizare tactică

Lovirea mingii cu capul din săritură se folosește în jocul aerian realizându-se sarcinile tactice menționate anterior: respingerea mingii, pasarea și finalizarea.

Lovirea mingii cu capul din plonjon

Acest procedeu dificil de lovire a mingii cu capul se poate face și de pe loc dar în cele mai multe cazuri el se execută din alergare cu bătaie pe un picior. În ansamblu el cuprinde șase faze:

1. Elanul, reprezentat de o alergare treptat accelerată pe distanță de 3 – 4 m.

2. Ghemuirea se face prin coborârea centrului de greutate. Corpul, sprijinându-se pe piciorul de bătaie, execută o ușoară flexie din trunchi. Faza de ghemuire are rolul de a pune în tensiune lanțurile musculare care vor efectua contracția ce va proiecta corpul spre minge.

3. Bătaia (desprinderea) se efectuează de obicei pe un picior, mai rar pe două, și realizează o planare a corpului paralel cu solul.

4. Zborul – efectuat pe o traiectorie variată în funcție de elan, bătaie și poziția mingii, se face cu corpul ușor aplecat înainte, brațele întinse lateral pentru menținerea echilibrului, privirea orientată spre minge.

5. Lovirea – propriu-zisă se face cu fruntea iar forța de lovire este asigurată de inerția de mișcare a corpului.

6. Aterizarea –se poate face fie prin cădere prin învăluire (pe umăr, trunchi, coapsă) fie prin amortizare pe brațe, piept, șolduri coapse etc.

Greșeli frecvente

Tendința ghemuirii de protecție în timpul zborului.

Ochii sunt închiși pe parcursul execuției și se lovește cu creștetul.

Jucătorul este preocupat mai mult de zbor și aterizare decât de lovirea mingii.

Utilizare tactică

În apărare, pentru respingerea mingii atunci când jucătorul nu mai poate ajunge la ea în alt mod.

În atac, pentru finalizare prezentând avantajul că mingii i se imprimă și forța zborului întregului corp.

Mijloace – Lovirea mingii cu capul

Element foarte important în jocul de fotbal, lovirea mingii cu capul, se va însuși gradat și cu mare atenție atât pentru învățarea corectă a mișcării cât și pentru a depăși teama care uneori apare la această execuție.

Exerciții cu antrenorul

Antrenorul oferă mingea din mână de la distanță mică (2–3 m) jucătorului care o retrimite cu capul de pe loc sau din săritură.

Antrenorul pasează mingea de la distanță unui jucător și acesta o respinge cu capul cât mai precis.

4, 5, 6 jucători se deplasează în cerc, în jurul antrenorului. Acesta oferă mingea pe rând fiecărui jucător în deplasare, care o retrimite cu capul. Sensul deplasării se schimbă continuu.

Antrenorul pasează înalt de la distanță; doi jucători sar împreună la minge, fiecare încercând să o respingă.

Antrenorul oferă mingea în dreptul liniei suprafeței de poartă unui jucător, care din mers (apoi din alergare) trage cu capul spre poartă.

Antrenorul centreză mingea, iar jucătorii o trimit cu capul spre poartă din plonjon.

Exerciții între 2–3 jucători

Un jucător oferă din mână mingea unui partener, care o retrimite cu capul de pe loc. Distanța este variabilă și procedeele diferite. Trimite cu capul mingea în perete.

Menținerea mingii în aer între doi jucători, prin lovituri cu capul.

Un jucător oferă mingea unui partener, care printr-o întoarcere de 90 grade trimite cu capul mingea în perete.

Un jucător oferă mingea unui partener care o retrimite din mers, apoi din alergare și săritură.

Pase în doi cu capul, precedate de o preluare.

Pase în doi cu capul, precedate de o întoarcere de 360 grade.

Pase în doi cu capul din deplasare laterală.

Pase în doi cu capul. Un jucător lovește mingea, atunci când traiectoria o permite, din plonjon. Rolurile se schimbă.

Un jucător pasează mingea unui partener cu piciorul, de la distanța de 15–20 m, la semiînălțime. Acesta o respinge cu capul, din plonjon. Rolurile se schimbă.

Pase în doi cu capul, dintr-o mișcare în care unul din jucători se deplasează înainte, iar celălalt înapoi.

Pase în doi din deplasare, cu tras la poartă.

Pase în doi cu capul, dintr-o deplasare în jurul unui punct fix.

Se formează grupe de câte trei jucători. Cei aflați pe margine aruncă cu ambele mâini mingi celui aflat la mijloc care le transmite pe spate colegului (fig. .).

Fig. .

Doi jucători sunt așezați unul înapoia celuilalt. Un al treilea oferă mingea cu mâna jucătorului din spate, care o respinge cu capul din săritură. Fiecare jucător trece prin cele trei roluri.

Pase în trei cu capul, fără întrerupere. Se execută în sensuri libere. Se execută de pe loc și din deplasare.

Pase între trei jucători. Un jucător se retrage, ceilalți doi, la distanța de 2–3 m, înaintează. Mingea se pasează continuu jucătorului care se retrage.

Doi jucători aruncă alternativ mingea unui al treilea, care o respinge cu capul spre jucătorul de la care a primit-o.

Pase cu capul în șuveică, între trei jucători.

Pase cu capul între trei jucători, așezați în triunghi, în așezat.

Trei jucători dispuși în linie. Cei din margine sunt așezați cu fața spre cel din centru, căruia îi pasează continuu cu capul. Acesta, primind mingea de la un partener, trimite mingea înapoi, pe urmă face stâga împrejur și reprimind mingea, o trimite de data aceasta primului jucător. Jucătorul din mijloc, care execută tot timpul lovituri cu capul înapoi, va schimba din când în când locul cu jucătorii de la margine.

Trei jucători dispuși în linie. Cei din margine sunt așezați cu fața spre cel din centru, căruia îi pasează continuu cu capul. Acesta, primind mingea de la un partener, o preia, apoi, din întoarcere de 180 grade, o pasează celuilalt. Rolurile se schimbă continuu.

Un jucător centrează înalt unui partener care din alergare și din săritură trage la poartă.

Un jucător centreză mingea spre centru supafeței de pedeapsă. Aici sar la minge doi jucători, unul încercând să tragă cu capul la poartă, celălalt s-o respingă în teren.

Un jucător centrează înalt unui partener, care cu capul pasează mingea unui al treilea coechipier. Acesta trage la poartă cu piciorul sau cu capul.

Exerciții între 4, 5, 6 jucători

4–5 jucători formează un cerc. Unul dintre ei, stând în mijlocul cercului, oferă mingea pe rând fiecăruia; acesta îi retrimite mingea printr-o lovitură cu capul. Se pot executa lovituri de pe loc, din mers, din alergare și din săritură. Jucătorul care este la mijloc va fi schimbat (Fig. .).

Fig. .

4, 5, 6 jucători sunt așezați în linie, având între ei intervale de 2–3 m. Un jucător, stând în fața formației, oferă mingea cu mâna pe rând fiecărui jucător. Când ajunge la capătul formației cedează mingea ultimului jucător, care îi ia locul.

4, 5, 6 jucători sunt așezați în cerc și pasează mingea între ei cu capul. Sensul de circulație al mingii este indiferent.

Pase cu capul între patru jucători, în careu. Mingea circulă alternativ în cele două sensuri.

Un jucător centrează, iar 3–4 jucători sar, în același timp spre minge, încercând să o trimită spre poartă.

Patru jucători sunt dispuși în careu. Mingea se pasează înalt, în diagonală și se respinge cu capul, lateral, jucătorilor alăturați.

Jocul cu capul în zig-zag. Așezarea jucătorilor se face conform schiței din fig. ., cu distanță de 3-5 metri între ei. Mingea va fi trimisă cu capul de la un jucător la altul. Exercițiul se poate efectua și sub formă de întrecere, la el participând 2-3 echipe în funcție de efectivul lor.

Fig. .

CAPITOLUL III MATERIAL ȘI METODE

3.1. Organizarea cercetării

Conducerea mingii cu exteriorul și lovirea mingii cu capul din săritură, sunt două elemente de bază ale jocului de fotbal. În vederea realizării sarcinilor lucrării, am organizat un studiu pe două grupe aparținând Clubului Sportiv……. timp de șase luni cu o frecvența a antrenamentelor bisăptămânală. Antrenamentele au fost efectuate în cadrul bazei sportive a clubului, pe terenul de iarbă sau mini-terenul de zgură.

Perioada în care s-a desfășurat experimentul:

Testările practice au fost efectuate după cum urmează: testarea inițială – …. septembrie, testarea intermediară – ….. octombrie; testarea finală – …..noiembrie.

Experimentul a cuprins următoarele etape:

formarea a două grupe egale de jucători; Grupa A care a folosit, în cadrul procesului de antrenament, metoda exersării separate a elementelor tehnice, și Grupa B care a folosit metoda exersării în cadrul jocurilor și întrecerilor.

stabilirea probelor de control care să conducă la evaluarea obiectivă a progresului înregistrat de cele două grupe de jucători;

planificarea diferențiată a antrenamentului celor două grupe, alegerea mijloacelor specifice fiecărei metode de lucru;

realizarea a trei testări: testare inițială, testare intermediară, testare finală.

înregistrarea, analiza și interpretarea rezultatelor obținute în raport cu ipoteza lucrării.

TABELE CENTRALIZATOARE

Grupa Experimentală

Grupa de control

3.3. Mijloace pentru învățarea și perfecționarea conducerii mingii – folosite în cadrul antrenamentului Grupei A

În metodica consolidării conducerii mingii deosebim două etape. În prima etapă, jucătorii vor consolida alergarea corectă specifică conducerii mingii, căutând să imite mișcarea de lovire-împingere a mingii. Etapa a doua cuprinde exersarea conducerii mingii, la început conducând mingea în ritm lent, cu piciorul îndemânatic, pentru a stăpâni și controla mai bine mingea. După obișnuirea cu conducerea și controlul mingii se va mări viteza de deplasare, se vor introduce schimbări de direcție și de ritm care să îngreuneze controlul mingii.

Exerciții folosite în cadru antrenamentului grupei A:

Controlul mingii executat cu interiorul labelor picioarelor de pe loc, deplasare ușoară, alergare.

Conducerea mingii cu interiorul, exteriorul și șiretul plin cu piciorul îndemânatic din mers, alergare ușoară.

Conducerea mingii printre jaloane sau coechipieri așezați în linie și zig-zag.

Conducerea mingii sub formă de suveică.

Conducerea mingii în zig-zag urmată de întoarceri 360o fără a pierde controlul mingii, cu alternarea procedeelor.

Ștafetă cu conducerea mingii.

Doi jucători la minge, unul conduce, celălalt caută să-l deposedeze.

Preluare, conducere cu schimbări de direcție pe suprafață mare, apoi pe suprafața limitată.

Conducerea mingii, la semnal oprire urmată de schimbare rapidă a direcției.

Ștafetă cu conducerea mingilor printre 5 jaloane așezate la 1,5-2 m distanță, la ultimul jalon executarea unui cerc și revenire cu mingea în dribling în linie dreaptă. Exercițiul nu se execută sub formă de concurs.

3.4. Consolidarea și exersarea elementelor și procedeelor tehnice în cadrul unor jocuri sau întreceri (grupa B)

În cadrul jocului, jucătorii au ocazia de a executa diferitele elemente și procedee tehnice, dintre care, conducerea mingii și lovirea mingii cu piciorul, au o frecvență mai mare. În cadrul antrenamentului Grupei B s-au folosit preponderent jocurile bilaterale, cu regulamentul specific jocului de fotbal pe teren redus, dar și jocuri cu temă, dintre care specificăm următoarele:

• joc bilateral; tema – jucătorii au obligația de a-și păstra zona de acțiune specifică postului ocupat în echipă; în acest fel se evită aglomerarea spațiilor, lucru care se întâmplă foarte des la această vârstă, și se facilitează executarea elementelor și procedeelor tehnice:

Indicații metodice: se încurajează copiii să nu se grăbească și să execute corect și eficient procedeele tehnice.

• joc bilateral; tema – pasa se execută doar cu piciorul neândemânatic;

• joc bilateral pe teren redus și număr redus de jucători; acest lucru permite creșterea intensității execuției procedeelor tehnice, deoarece spațiul redus și numărul mic de jucători permite atingerea mingii mult mai des:

Indicații metodice: se lasă jucătorii să se manifeste liber din punct de vedere tehnic.

• joc bilateral cu număr redus sau mărit de jucători, în inferioritate sau superioritate numerică.

Tot în cadrul antrenamentului Grupei B s-au folosit pentru consolidarea elementelor și procedeelor tehnice mai multe ștafete sub formă de concurs dintre care unele din ele sunt descrise în cele ce urmează.

• Ștafetă sub formă de concurs: conducerea mingii cu piciorul îndemânatic, ocolirea jalonului, conducerea mingii cu piciorul neândemânatic.

Spre deosebire de grupa A la care acest exercițiu nu a fost executat sub formă de concurs, jucătorii grupei B sunt supuși aici la presiunea concursului care poate fi interpretată ca un mod de adversitate.

• Conducerea mingii, auto-pasă, conducerea mingii cu ocolirea celor două jaloane, pasă cu peretele, recuperarea mingii, depăsirea adversarului prin dribling, conducerea mingii cu piciorul neândamânatic.

• Conducerea mingii cu ocolirea trei jaloane, pasă la punct fix, recuperarea mingii, conducerea mingii cu piciorul neândemânatic, pasă cu piciorul neândamânatic la următorul jucător care va executa același lucru. Ștafeta este sub formă de concurs între două sau trei grupe.

• Conducerea mingii cu piciorul drept printre cele trei jaloane, ocolirea apoi a celor două jaloane folosind conducerea mingii cu piciorul stâng, pasă cu același picior la următorul jucător.

Mijloace și metode pentru consolidarea lovirii mingii cu capul. Mijloace folosite în cadrul antrenamentului Grupei A

Jucătorul are mingea în mâini și o aruncă la aproximativ 1 m în sus, deasupra lui, apoi o lovește cu capul și o prinde din nou sau o preia cu piciorul.

Jucătorul se deplasează înainte, în mers sau în alergare, își aruncă mingea deasupra lui și o lovește cu capul oblic în sus.

Jucătorul aleargă încet, își aruncă mingea deasupra capului și o trimite cu capul (fără săritură) într-un perete.

La mingea atârnată, jucătorul exersează lovirea cu capul: de pe loc, apoi din alergare și în final din săritură (fig. .).

Fig. .

Jucătorul trimite mingea la perete, cu capul, de cât mai multe ori, fără ca aceasta să cadă.

Un jucător la marginea suprafeței de pedeapsă, își aruncă mingea în sus, aleargă și trage cu capul la poartă.

Jucătorul încearcă să mențină mingea în aer cu capul prin lovituri ușoare.

Menținerea mingii în aer prin lovituri cu capul din mers și apoi din alergare.

Mijloace și metode pentru lovirii mingii cu capul. Mijloace folosite în cadrul antrenamentului Grupei B

Exerciții sub formă de joc sau întrecere

Jocul “Apără cu capul”. Un jucător de câmp ia locul portarului, iar ceilalți jucători execută trasul la poartă (la înălțimea de 1,5–2 m). Portarul are dreptul să apere doar cu capul. Jocul poate decurge și sub formă de concurs.

Jocul “Cine lovește mingea de mai multe ori cu capul”. Concurs individual de păstrare a mingii în aer prin lovituri succesive cu capul.

Concurs de menținere a mingii în aer între perechi. Mai multe perechi de jucători încep la semnal pase în doi cu capul. Perechea care scapă mingea pe sol este eliminată din concurs. Perechea care rămâne ultima în joc, câștigă întrecerea.

Concurs de menținere a mingii în aer, prin lovituri cu capul, între grupe de trei jucători. Jucătorii care după semnalul de începere scapă mingea pe sol, sunt eliminați din concurs. Câștigă perechea care rămâne ultima în joc.

Concurs “Cine înscrie mai multe goluri cu capul”, individual sau pe echipe. De la o linie aflată la 6–7 m de poartă, fiecare jucător execută (cu mingea pe care și-o oferă singur) 5–8 lovituri cu capul spre poartă. La sfârșit se stabilește un clasament.

Concurs “Cine înscrie mai multe goluri cu capul”, pe echipe. Jucătorii sunt plasați pe două coloane la 8–10 m în fața porții, în dreptul stâlpilor porții. La 1 m lateral de fiecare stâlp al porții este postat câte un jucător care aruncă mingea cu traiectorie înaltă în apropierea liniei suprafeței de poartă (5–6 m). Jucătorul aflat în fruntea coloanei respective, aleargă spre minge și din săritură trage cu capul spre poartă. După fiecare rotație jucătorul care aruncă mingea se schimbă.

Concurs individual “Cine trimite mingea mai departe”. Fiecare jucător își oferă mingea și o degajază cât mai departe. Locul unde cade mingea este marcat. La sfârșit se stabilește clasamentul.

Întrecere de joc cu capul la mingea atârnată. Jucătorii lovesc pe rând, cu capul din săritură mingea atârnată și pusă în mișcare prin pendulare. După ce fiecare a făcut o încercare, mingea este ridicată mai sus. Jucătorii încearcă din nou să lovească mingea care pendulează. Cel care atinge mingea continuă jocul, cel care nu reușește s-o atingă este eliminat din joc. Câștigă jucătorul care rămâne ultimul. Exercițiul poate fi executat de pe loc sau cu elan (Fig. ).

Fig. .

Jocul “Gol la poarta mică”. Jucătorii se împart în număr egal în două echipe. În fața lor se găsește o poartă de dimensiuni reduse (1 m lățime). De la o linie stabilită, fiecare jucător al aceleiași echipe încearcă, oferindu-și mingea, să o introducă în poartă. Apoi efectuează aceeași încercare și jucătorii echipei adverse.

Joc la două porți cu capul. Se așează două porți față în față, la o distanță de 10 m. Se dispută un joc între două echipe (fiecare echipă are 2 sau 3 jucători), după următorul regulament: într-o echipă un jucător este portar, iar ceilalți jucători de câmp; portarul poate prinde mingea cu mâinile; între jucătorii aceleiași echipe se permit oricâte pase cu capul; scopul jocului este de a înscrie cât mai repede un anumit număr de goluri.

Ștafetă între două sau mai multe echipe. Echipele sunt dispuse înapoia aceleiași linii, în șir câte unul. Câte un jucător din fiecare echipă se află în fața propriei sale echipe, la distanță de 2–3 m, având în posesia lui o minge. La semnal, jucătorii plasați în față aruncă mingea la cap, primului din echipa proprie, care o repasează înapoi cu capul, așezându-se. Apoi, jucătorul din față aruncă în continuare mingea fiecărui component al echipei sale, care execută aceleași manevre (pasă cu capul și așezare). Echipa care termină mai repede jocul, câștigă concursul.

Ștafetă în șuveică, cu echipe de trei jucători, pasele executându-se cu capul. După pasă, fiecare jucător se deplasează la coada șirului opus. Câștigă echipa ai cărei jucători ajung mai repede la locurile inițiale.

Concurs de pase înapoi cu capul. 2–3 echipe sunt așezate în șir câte unul înapoia unei linii de plecare. Primii jucători din fiecare echipă, pasează la semnal, cu capul, înapoi, partenerilor din spate și așa mai departe până la sfârșitul șirului. După aceasta, întreg șirul se întoarce stânga împrejur și reîncepe concursul de la ultimul jucător, devenit acum primul. Câștigă echipa care, fără să scape mingea pe sol, o readuce la primul jucător.

Joc de volei cu capul. Pe un teren de volei sau pe altul improvizat, se plasează două echipe de câte 4–9 jucători. Jocul decurge după următorul regulament: serviciul se execută de la 2–3 m de fileu cu capul; pasele se efectuează identic – se permit 3, 4, 5 pase în cadrul aceleiași echipe; când mingea atinge solul, după ricoșare, poate fi preluată cu capul; se înregistrează punct, când mingea nu mai poate fi jucată cu capul; se joacă trei sau cinci seturi, fiecare până la 15 puncte.

Joc de baschet cu capul. Se joacă la un coș sau la două coșuri. Mingea se poate pasa numai cu capul sau și cu capul și cu piciorul. La coș se trage numai cu capul.

Ștafetă cu capul din poziția ghemuit. Jucătorii sunt așezați conform schiței (fig. .). Distanța dintre jucătorul aflat în fața coloanei și primul jucător din coloană este de 2-4 metri, în funcție de numărul jucătorilor. Jucătorul aflat în fața coloanei aruncă mingea primului jucător care după ce lovește mingea cu capul se ghemuiește. Cel din față aruncă la al doilea și în continuare până la ultimul, care o prinde în mână și trece în fața coloanei.

Fig. .

Porbe de control utilizate

În vederea evaluării elementelor și procedeelor tehnice supuse cercetării, (conducerea mingii și lovirea mingii cu capul) am propus următoarele probe și norme de control:

Proba Nr. 1

Conducerea mingii cu exteriorul, ocolirea celor trei jaloane, pasă la punct fix. Jaloanele sunt dispuse la o distanță de 1, 5 metri între ele; distanța dintre linia de start și cele două jaloane care reprezintă punctul fix este de 20 metri. Distanța dintre linia de start și primul jalon este de 5,5 m. Proba se desfășoară, în întregime, cu piciorul drept. Dacă mingea pasată nu trece printre cele două jaloane jucătorul va fi depunctat cu 1 secundă. Cronometrul pornește la semnal și se oprește în momentul pasei.

Proba Nr. 2

Conducerea mingii cu exteriorul, ocolirea celor trei jaloane, pasă la punct fix. Jaloanele sunt dispuse la o distanță de 1, 5 metri între ele; distanța dintre linia de start și cele două jaloane care reprezintă punctul fix este de 20 metri. Proba se desfășoară, în întregime, cu piciorul stâng. Dacă mingea pasată nu trece printre cele două jaloane jucătorul va fi depunctat cu 1 secundă. Cronometrul pornește la semnal și se oprește în momentul pasei.

Proba Nr. 3

Conducerea mingii cu șiretul piciorului stâng, ocolirea jalonului cu exteriorul piciorului drept, conducerea mingii cu șiretul piciorului drept, ocolirea jalonului cu exteriorul piciorului stâng, pasare la punct fix cu exteriorul piciorului îndemânatic. Dacă mingea pasată nu trece printre cele două jaloane sau nu a fost pasată cu exteriorul piciorului jucătorul va fi depunctat cu 1 secundă. Distanța între cele două jaloane este de 5 metri iar distanța între linia de start și punctul fix este de 20 metri.

Proba Nr. 4.

Menținerea mingii în aer cu capul prin loviri succesive timp de un minut

Vizează îndemânarea tehnică individuală;

Se execută într-un spațiu limitat 4/4 m;

Mingea poate fi lovită cu orice parte a capului;

Din poziția stând cu mingea în brațe la semnal aruncare în sus și lovire succesivă cu capul până la căderea ei pe sol;

Dacă mingea cade în timpul execuției, executantul o ridică și continuă execuția până la expirarea timpului;

Se acordă două încercări și se notează cel mai bun rezultat exprimat în numărul de execuții timp de un minut;

Proba Nr. 5.

Lovirea mingii suspendate cu capul timp de 30 de secunde

Mingea este suspendată la 35 cm deasupra executantului, astfel încât să poată fi utilizată în funcție de înălțimea fiecăruia;

La semnal, executantul sare să lovească mingea cu capul de cât mai multe ori, putându-se deplasa în jurul ei;

Se consideră execuții corecte numai cele în care lovirea face ca mingea să se balanseze, nu se ia în considerare numărul de sărituri;

Se acordă două încercări și se notează cel mai bun rezultat exprimat în numărul de execuții corecte;

Proba Nr. 6.

Lovirea mingii cu capul la țintă

Vizează în special precizia lovirii mingii cu capul;

Se execută 10 lovituri de 1,5 m spre zid, unde este desenată ținta conform schiței alăturate;

Se punctează conform schiței alăturate, bara sau șuturile care nu sunt pe spațiul porții au zero puncte;

După 10 exerciții se notează rezultatul exprimat în puncte;

3.4. Metodele de cercetare utilizate în lucrare sunt următoarele:

Metoda studiului bibliografic a constat în consultarea bibliografiei asupra temei lucrării.

Metoda experimentală a constat în organizarea și realizarea unui experiment cu două grupe de studiu: Grupa A – a utilizat metoda exersării separate a elementelor și procedeelor tehnice; Grupa B – a utilizat metoda exersării în cadrul jocurilor cu adversitate scăzută.

Metoda statistico-matematică a constat în înregistrarea, calcularea și analiza datelor rezultate în urma desfășurării experimentului. Au fost calculate media aritmetică și diferența de progres pentru fiecare grupă în parte, și comparativ, între cele două grupe.

CAPITOLUL IV ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR

Rezultatele obținute în urma celor trei testări efectuate

TESTARE INIȚIALĂ

Grupa A

Grupa B

TESTARE INTERMEDIARĂ

Grupa A

Grupa B

TESTARE FINALĂ

Grupa A

Grupa B

CAPITOLUL V CONCLUZII ȘI PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE

Alexe, N., 2002 – Teoria și metodica antrenamentului sportiv modern. Editura Fundației “România de Mâine”, București.

Avram, S., 1980 – Fotbal, exerciții pentru pregătirea fizică și tactică. Editura Sport-Turism, București.

Benigni, A., Ferrari, M., Gandin, M., Kuk, A., 1999 – Guia para jugar al futbol. Editorial de Vecchi, Barcelona.

Bonacorso, S., 1999 – Calcio: allenare el settore giovanile : la programmazione dell'allenamento tecnico e tattico per la fasce di età dai 10 ai 15 anni. Societa Correre, Roma.

Bușe, I., Ogodescu, D.S., 1982 – Fotbalul sinergetic. Editura Facla, București.

Buzărin, A., Paraschivescu, R., 2002 – Larousse. Enciclopedia fotbalului. Ed. RAO, București.

Carr, T., Ferdinand, R., 2006 – How to Coach a Soccer Team: Professional Advice on Training Plans, Skill Drills, and Tactical Analysis. Edit by Publishing House.

Cattenoy, C., Gil, F., 2011 – Ecole de football, eveil et initiation. Editions Amphora, .

Cernăianu, C., 1978 – Fotbalul modern. Editura Sport-Turism, București.

Cernăianu, C., 1997 – Fotbal, teoria și practica jocului și antrenamentului modern. Editura Fundației  România de Mâine , București.

Cojocaru, V., 1995 – Jocul de fotbal. Elemente de strategie și tactică. Editura Topaz, București.

Cojocaru, V., 2001 – Fotbal – Noțiuni generale. Editura Axis Mundi, București.

Cojocaru, V., 2002 – Fotbal de la 6 la 18 ani. Metodica pregătirii. ANEFS, București.

Cojocaru, V., 2007 – Fotbal. Aspecte teoretice și metodice. Editura Cartea Universitară, București.

Comăniță, P., Marinof, L., 2003 – Fotbal la copii și juniori. Editura Nautica. Constanța.

Constantinescu, D., 1995 – Fotbal, curs de bază – tehnica și tactica jocului. Editura Universității ˝Alexandru Ioan Cuza˝, Iași.

Constantinescu, D., Honceriu, C., Enache, P., 2004 – Fotbal, teoria jocului. Editura Cantes, Iași.

Donskoi, D., 1973 – Biomecanica, bazele tehnicii sportive. Editura Stadion, București.

Doucet, C., 2005 – Football – Perfectionnement tactique, principes généraux. Edition Amphora, Paris.

Dragnea, A., 1996 – Antrenamentul sportiv. Editura Didactică și Pedagogică, București.

Dragnea, A., Teodorescu S., 2002 – Teoria Sportului. FEST, București.

Drăgan, A., Ploieșteanu, C., Crețu, M., 2011 – The implementation of the methodology concerning the selection and training of the young players in football. Analele Universității ˝Dunărea de Jos˝, Physical Education and Sport Management, Nr. 1/2011, Galați University Press.

Economu, V., 1965 – Sistemul cu patru fundași, Editura Sport Turism, București.

Epuran, M., Holdevici, I., Tonița, F., 2001 – Psihologia sportului de performanță. Editura FEST, București.

Fiedler, P., 1994 – Metodica educației fizice și sportive. Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza”, Iași.

Galvin, R., 2008 – The football hall of fame – the official guide to the greatest footballing legends of all time. National football museum. Anova Books, .

Gandin, M., 1999 – Lecciones de futbol – tecnica – sistemas y esquemas de juego. Editorial de Vecchi, .

Gerhard, W., 1979 – Football: l’historique de ses origines à nos jours. Articol în FIFA News.

Goldblatt, D., 2008 – The Ball Is Round: A Global History of Soccer. Riverhead Books – Edition illustrated.

Ionescu, , 1995 – Football, tehnica și tactica jocului. Editura Helicon, Timișoara.

Ionescu, I., Dinu, C., 1982 – Fotbal – concepția de joc. Editura Sport-Turism, București.

Ionescu, M., Tudoran, M., 1984 – Fotbal de la A la Z. Editura Sport – Turism, București.

Jurcă, C., 2005 – Drumul spre sistemul 4-4-2. Revista Antrenorul, Editura Școlii Federale de Antrenori a FRT, București.

Motroc, I., 1994 – Fotbal de la teorie la practică. Editura Rodos, Bcurești.

Monea, Gh., Sabău E., (2007), Atletism Tehnica și metodica probelor, Cluj –Napoca

Mitroi, G., 1970 – Cronicile microbistului, Editura Sport Turism, București.

Neța, G., 2005 – Bazele jocului de fotbal. Editura Risoprint, Cluj-Napoca.

Pașcanu I., Metodica predarii gimnasticii în școală, Editura Știința și Tehnica,2008

Pereni, A., Di Cesare, M., 1997 – Il manuale tecnico e tattico dell'allenatore: metodología, didattica, schemi, esercitazioni, programmi di allenamento e diario. Sport Italia, Roma.

Ploeșteanu, C., 2003 – Fotbal, curs de bază. Editura Universității “Dunărea de Jos”, Galați.

Rădulescu, M., Cojocaru, V., 2003 – Ghidul antrenorului de fotbal – copii și juniori. Editura Axis Mundi – Școala Federală de Antrenori, București.

Stănculescu, V., 1982 – Ghidul antrenorului de fotbal. Editura Sport – Turism, București.

Telemac, S., 1981 – Fluierul final. Editura Sport – Turism, București.

Vanlerberghe, C., 2011 – Football, 360 exercises et jeux pour tous. Editions Amphora, .

BIBLIOGRAFIE

Alexe, N., 2002 – Teoria și metodica antrenamentului sportiv modern. Editura Fundației “România de Mâine”, București.

Avram, S., 1980 – Fotbal, exerciții pentru pregătirea fizică și tactică. Editura Sport-Turism, București.

Benigni, A., Ferrari, M., Gandin, M., Kuk, A., 1999 – Guia para jugar al futbol. Editorial de Vecchi, Barcelona.

Bonacorso, S., 1999 – Calcio: allenare el settore giovanile : la programmazione dell'allenamento tecnico e tattico per la fasce di età dai 10 ai 15 anni. Societa Correre, Roma.

Bușe, I., Ogodescu, D.S., 1982 – Fotbalul sinergetic. Editura Facla, București.

Buzărin, A., Paraschivescu, R., 2002 – Larousse. Enciclopedia fotbalului. Ed. RAO, București.

Carr, T., Ferdinand, R., 2006 – How to Coach a Soccer Team: Professional Advice on Training Plans, Skill Drills, and Tactical Analysis. Edit by Publishing House.

Cattenoy, C., Gil, F., 2011 – Ecole de football, eveil et initiation. Editions Amphora, .

Cernăianu, C., 1978 – Fotbalul modern. Editura Sport-Turism, București.

Cernăianu, C., 1997 – Fotbal, teoria și practica jocului și antrenamentului modern. Editura Fundației  România de Mâine , București.

Cojocaru, V., 1995 – Jocul de fotbal. Elemente de strategie și tactică. Editura Topaz, București.

Cojocaru, V., 2001 – Fotbal – Noțiuni generale. Editura Axis Mundi, București.

Cojocaru, V., 2002 – Fotbal de la 6 la 18 ani. Metodica pregătirii. ANEFS, București.

Cojocaru, V., 2007 – Fotbal. Aspecte teoretice și metodice. Editura Cartea Universitară, București.

Comăniță, P., Marinof, L., 2003 – Fotbal la copii și juniori. Editura Nautica. Constanța.

Constantinescu, D., 1995 – Fotbal, curs de bază – tehnica și tactica jocului. Editura Universității ˝Alexandru Ioan Cuza˝, Iași.

Constantinescu, D., Honceriu, C., Enache, P., 2004 – Fotbal, teoria jocului. Editura Cantes, Iași.

Donskoi, D., 1973 – Biomecanica, bazele tehnicii sportive. Editura Stadion, București.

Doucet, C., 2005 – Football – Perfectionnement tactique, principes généraux. Edition Amphora, Paris.

Dragnea, A., 1996 – Antrenamentul sportiv. Editura Didactică și Pedagogică, București.

Dragnea, A., Teodorescu S., 2002 – Teoria Sportului. FEST, București.

Drăgan, A., Ploieșteanu, C., Crețu, M., 2011 – The implementation of the methodology concerning the selection and training of the young players in football. Analele Universității ˝Dunărea de Jos˝, Physical Education and Sport Management, Nr. 1/2011, Galați University Press.

Economu, V., 1965 – Sistemul cu patru fundași, Editura Sport Turism, București.

Epuran, M., Holdevici, I., Tonița, F., 2001 – Psihologia sportului de performanță. Editura FEST, București.

Fiedler, P., 1994 – Metodica educației fizice și sportive. Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza”, Iași.

Galvin, R., 2008 – The football hall of fame – the official guide to the greatest footballing legends of all time. National football museum. Anova Books, .

Gandin, M., 1999 – Lecciones de futbol – tecnica – sistemas y esquemas de juego. Editorial de Vecchi, .

Gerhard, W., 1979 – Football: l’historique de ses origines à nos jours. Articol în FIFA News.

Goldblatt, D., 2008 – The Ball Is Round: A Global History of Soccer. Riverhead Books – Edition illustrated.

Ionescu, , 1995 – Football, tehnica și tactica jocului. Editura Helicon, Timișoara.

Ionescu, I., Dinu, C., 1982 – Fotbal – concepția de joc. Editura Sport-Turism, București.

Ionescu, M., Tudoran, M., 1984 – Fotbal de la A la Z. Editura Sport – Turism, București.

Jurcă, C., 2005 – Drumul spre sistemul 4-4-2. Revista Antrenorul, Editura Școlii Federale de Antrenori a FRT, București.

Motroc, I., 1994 – Fotbal de la teorie la practică. Editura Rodos, Bcurești.

Monea, Gh., Sabău E., (2007), Atletism Tehnica și metodica probelor, Cluj –Napoca

Mitroi, G., 1970 – Cronicile microbistului, Editura Sport Turism, București.

Neța, G., 2005 – Bazele jocului de fotbal. Editura Risoprint, Cluj-Napoca.

Pașcanu I., Metodica predarii gimnasticii în școală, Editura Știința și Tehnica,2008

Pereni, A., Di Cesare, M., 1997 – Il manuale tecnico e tattico dell'allenatore: metodología, didattica, schemi, esercitazioni, programmi di allenamento e diario. Sport Italia, Roma.

Ploeșteanu, C., 2003 – Fotbal, curs de bază. Editura Universității “Dunărea de Jos”, Galați.

Rădulescu, M., Cojocaru, V., 2003 – Ghidul antrenorului de fotbal – copii și juniori. Editura Axis Mundi – Școala Federală de Antrenori, București.

Stănculescu, V., 1982 – Ghidul antrenorului de fotbal. Editura Sport – Turism, București.

Telemac, S., 1981 – Fluierul final. Editura Sport – Turism, București.

Vanlerberghe, C., 2011 – Football, 360 exercises et jeux pour tous. Editions Amphora, .