Sistem Informatic Pentru Urmarirea Productiei Intr O Firma de Executie a Confectiilor Metalice

INTRODUCERE

(rezumatul)

Tema lucrării de diplomă este crearea unui sistem informatic pentru urmărirea producției într-o firmă de execuție a confecțiilor metalice.

Cu ajutorul acestui sistem informatic vom putea ține evidența, într-o bază de date, a confecțiilor metalice ce se realizează de către o anumită firmă, specializată în acest domeniu.

Caracteristici ale aplicației:

Aplicația a fost dezvoltata în soft-ul Microsoft Visual Studio 2010 (VB .Net);

Ilustrează grafic diverse modele de ferme metalice;

Conține o baza de date cu diverse tipuri de oțeluri și profile;

Calculează vectorul deplasărilor, matricea de rigiditate și vectorul forțelor pentru ferme metalice.

Am aplicat metoda elementelor finite cu formulare în deplasări.

Deplasările nodurilor (u pe x și v pe y) sunt necunoscutele problemei.

Aceste deplasări sunt cuprinse în vectorul deplasări D (vector coloană, cu 2n rânduri, n fiind numărul total de noduri).

rezumatul în limba engleză

Cuprins

INTRODUCERE

Elemente de programare în VB .Net

Caracteristicile limbajului VB.NET

Platforma .NET Framework

Structura unei aplicații în VB NET

Soluții, proiecte și module

Tipuri de proiecte

Folosirea instrumentului Solution Explorer

Optimizarea unui SISTEM INFORMATIC de gestiune a confecțiilor metalice

Criteriul de optimizare ales și scopul optimizării

Variabilele de optimizare

Restricțiile existente (impuse)

Rezolvarea problemei de optimizare – alegerea soluției optime

Oportunitatea soluției

Probleme tehnice

Probleme informaționale

Justificarea soluției

Evaluarea efectelor tehnico – economice

INGINERIA VALORII

INTRODUCERE ÎN INGINERIA VALORII

ANALIZA NECESITĂȚII SOCIALE

1. Identificarea, culegerea și prelucrarea informațiilor necesare

Etape ale ciclului de viață al unui sistem informatic în modelul cascadă

2. Stabilirea nomenclatorului de funcții ale produsului și a limitelor dimensiunilor lor tehnice

3. Stabilirea nivelurilor de importanță a funcțiilor procesului

ANALIZA SITUAȚIEI EXISTENTE

1. Stabilirea dimensiunii tehnice a funcțiilor

2. Repartizarea costurilor pe funcții

3. Analiza sistemică și comparativă a funcțiilor produsului

CONCEPEREA/RECONCEPEREA PROCESULUI

1. Propuneri de soluții pentru modernizarea produsului

2. Alegerea soluției optime

3. Evaluarea efectelor economice la producător și la beneficiar (consumator)

Evaluarea riscurilor de accidentare și îmbolnăvire profesională pentru un INFORMATICIAN

Stabilirea „sistemului de muncă”

Identificarea factorilor de risc pentru fiecare element al sistemului de muncă

A. Factori de risc proprii mijloacelor de muncă

B. Factori de risc proprii mediului de muncǎ

C. Factori de risc proprii sarcinii de muncǎ

D. Factori de risc proprii executantului

Elaborarea fișei de evaluare a locului de muncă

Calculul nivelului de risc global al locului de muncă și a nivelurilor de risc parțiale, pe factori de risc

INTERPRETAREA REZULTATELOR EVALUǍRII

PONDEREA FACTORILOR DE RISC DUPǍ SURSA

GENERATOARE DIN CADRUL SISTEMULUI DE MUNCǍ

NIVELURILE DE RISC PARȚIALE PE FACTORI DE RISC

Stabilirea ordinii ierarhice a măsurilor de prevenire

Fișa de mǎsuri propuse „loc de muncă: informatician”

Elemente de programare în VB .Net

Caracteristicile limbajului VB.NET (1)

VB.NET:

este un limbaj complet pentru programarea orientată pe obiecte, având implementate toate paradigmele programării orientate obiect;

este un limbaj puternic tipizat la activarea directivei Option explicit on (care forțează definirea explicită a variabilelor înainte de utilizare). Dacă se activează și Option strict on (nu vor fi permise conversiile implicite cu pierdere de mărime sau precizie) ;

tratează structurat excepțiile prin structura: Try… Catch… Finally;

oferă suport pentru prelucrările multi-fir (multi-threading);

oferă suport pentru dezvoltarea WEB.

Platforma .NET Framework

Trecerea de la programarea clasică la programarea orientată pe obiecte a permis realizarea saltului calitativ după ce limbajul C++ a câștigat teren. Dar cum VB.NET și C++ au rutine de execuție separate, fiecare cu componente distincte. Pentru a rezolva problema comunicării între limbaje Microsoft a dezvoltat mai întâi mecanismele COM. Modelul COM este un standard (o convenție) care stabilește regulile cum trebuie construită o componentă COM, pentru a putea comunica cu orice componentă COM, indiferent de limbajul în care a fost construită.

Astfel COM a început să acționeze ca un standard binar de interoperabilitate între obiecte. S-a dovedit că utilizarea standardului COM prin intermediul Internetului pe o mașină aflată la distanță nu s-a putut realiza fără probleme, deoarece modelul COM distribuit (DCOM) s-a lovit de eterogenitatea sistemelor de operare și a platformelor de lucru în Internet. Au fost mai multe încercări de soluționare a problemelor ivite (proiectul COBRA, etc.), fără a se găsi o soluție viabilă în marea eterogenitate de platforme, sisteme și dispozitive.

Platforma .NET Framework a venit cu următoarea soluție: <<În loc de a învăța noi tehnici pentru a optimiza programele în funcție de echipamentul hardware și sistemul specific de operare vom utiliza compilatoare separate în funcție de arhitectură pentru fiecare platformă nouă (sau deja existentă) și apoi vom denumi fiecare versiune pe care dezvoltatorii o pot utiliza .NET. La baza acestei noi abordări se află Rutina de execuție a limbajului comun (common language runtime – CLR). CLR oferă multe beneficii programatorilor în orice limbaj .NET (VB.NET, C++ , C# sau altul din cele 17 limbaje suportate de CLR)>>. CLR facilitează pentru programatorii în VB.NET proiectarea și construirea de aplicații ale căror obiecte pot interacționa cu obiectele scrise în alte limbaje, deoarece platforma .NET este construită pe mai multe nivele astfel:

Compilatorul VB ca și compilatoarele celorlalte 16 limbaje recunoscute de platformă se găsesc în partea superioară a platformei;

Sub compilatoare se găsesc specificațiile comune de limbaj (common language specifications – CLS): un set de reguli minimal pentru a asigura interoperabilitatea componentelor obținute cu limbajele recunoscute de platformă.

Practic programele scrise în limbajele de programare care vor respecta cerințele minimale impuse de CLS vor putea rula pe platforma .NET, vor putea valorifica toate clasele și derivatele acestora din biblioteca comună și vor putea fi executate pe orice calculator pe care lucrează CLR.

Pe ultimul nivel se află CLR care preia codul generat de VB.NET și orice limbaj compatibil (care respectă specificațiile CLS) și îl convertește în limbajul nativ al arhitecturii platformei curente.

Practic CLR este marele unificator, el este responsabil de rularea programului pe orice platformă pe care poate rula CLR. Practic CLR oferă suport pentru tot ce se află deasupra sa: biblioteca claselor de bază; date și XML; servicii de WEB sau interfețe cu utilizatorul; CLS și compilatoare – și asigură și conversia codului pentru arhitectura specifică pe care se execută aplicația, așa cum se prezintă în diagrama de mai jos (Figura 1).

Structura unei aplicații în VB NET (2)

Soluții, proiecte și module

Un proiect este un grup de fișiere cu cod sursă sau module care, atunci când este compilat și rulat formează o singură aplicație, cum ar fi un program executabil, o bibliotecă, un serviciu WEB sau o aplicație WEB de tipul ASP.NET.

O soluție este un container pentru un proiect sau mai multe proiecte inter-relaționate și se folosește pentru gestionarea proiectelor. Orice proiect este plasat în cadrul unei soluții. Când o soluție conține mai multe proiecte, acestea au de regulă, legătură între ele.

Tipuri de proiecte

Tipurile de proiecte care pot fi realizate în VB.NET sunt prezentate în caseta de modele (templates) la crearea unui nou proiect (New Project) și diferă de destinația acestora, fiind diferite.

Folosirea instrumentului Solution Explorer

Solution Explorer (instrumentul de navigare prin soluții) este un instrument Visual Studio, care permite gestionarea și navigarea printre proiectele și resursele unei soluții. Activarea lui Solution Explorer se face selectând din meniul ferestrei design View, Solution Explorer. Pentru a vizualiza toate fișierele soluției se poate activa opțiunea Show All Files (afișează toate fișierele).

Solution Explorer permite: adăugarea unui proiect nou unei soluții existente (opțiunea Add (adăugare) din meniul contextual); adăugarea unui proiect preexistent la o soluție (opțiunile: Add (adăugare) din meniul contextual, Existing Project (proiecte preexistente)); configurarea proprietăților paginii unei soluții (în caseta – Property Pages (pagini cu proprietăți), inclusiv stabilirea proiectului de start; configurarea paginilor unui proiect, inclusiv stabilirea subrutinei de Startup al unui proiect; etc.

Metoda elementelor finite (3)

Metoda elementelor finite — MEF este o metodă numerică care se bazează pe două tehnici esențiale: discretizarea și interpolarea.

Astfel, pentru rezolvarea problemelor complexe, metoda elementelor finite propune decuparea sistemului real intr-un anumit număr de elemente geometrice simple. Acest procedeu prin care un domeniu continuu este împărțit în subdomenii, elemente discrete numite elemente finite – E.F. – cu proprietăți fizice și funcționale identice cu cele ale domeniului studiat, se numește „discretizare". in baza acestui concept, modelul analitic diferențial al procesului fizic de analizat se transformă într-un model numeric care poate fi rezolvat cu ajutorul calculatorului. Ecuațiile elementelor finite alcătuiesc sisteme de ecuații liniare având forma tipică:

Acest sistem de ecuații se poate scrie explicit ca o ecuație matriceală de forma:

sau, sub forma condensată:

[A]{x} = {b}

în care:

[A]- matricea coeficienților;

{x} – vectorul necunoscutelor;

{b} – vectorul constantelor.

Soluția ecuației matriceale devine, astfel: {x} = [A]-1 {b}

ceea ce arată că problema principală în rezolvarea sistemului de ecuații constă în inversarea matricei coeficienților [A].

În baza aceluiași raționament, sistemul de ecuații al unei structuri formate dintr-un număr finit de elemente discrete, elemente finite, se poate scrie :

În care:

{F} – vectorul încărcărilor;

[K] – matricea de rigiditate (matricea caracteristicilor geometrice și de material);

{ɸ}- vectorul necunoscutelor – câmpul necunoscutelor (deplasări, temperaturi etc.).

Domenii de aplicabilitate

Domeniile fizice de aplicabilitate a metodei elementelor finite sunt diverse: mecanică, electronică, curgerea fluidelor, probleme termice, meteorologie etc.(Figura 2). În toate situațiile, formularea metodei este identică, natura câmpului necunoscut studiat și legile de comportare sunt adaptate domeniului aplicației.

Figura 2. Domeniile de aplicabilitate a metodei elementelor finite

Tipuri de probleme

Figura 3. Tipuri de probleme fizice posibile a fi rezolvate prin metoda elementelor finite

Metoda elementelor finite permite rezolvarea a trei tipuri de probleme principale:

Probleme de echilibru staționar: presupun determinarea parametrilor necunoscuți independenți de timp, pentru un regim staționar al procesului fizic studiat. Comportamentul este definit de starea sistemului, geometrie, încărcare și condiții la limită. Exemple de astfel de probleme: probleme de echilibru static liniar sau neliniar, regim staționar de curgere a fluidelor, analiza statică a transferului de căldură, electromagnetism;

Probleme de valori proprii: având ca necunoscute ale problemei, anumite valori critice ale parametrilor fizici, invariabile în timp, pentru configurații de echilibru și condiții limită (de frontieră) date. Astfel de situații se întâlnesc în probleme de analiza frecvențelor proprii a modurilor de vibrații și flambaj, analiza regimurilor de curgere laminară (mecanica fluidelor), analiza caracteristicilor de rezonanță (electricitate);

Probleme de propagare (dependente de timp): presupun detoda elementelor finite — MEF este o metodă numerică care se bazează pe două tehnici esențiale: discretizarea și interpolarea.

Astfel, pentru rezolvarea problemelor complexe, metoda elementelor finite propune decuparea sistemului real intr-un anumit număr de elemente geometrice simple. Acest procedeu prin care un domeniu continuu este împărțit în subdomenii, elemente discrete numite elemente finite – E.F. – cu proprietăți fizice și funcționale identice cu cele ale domeniului studiat, se numește „discretizare". in baza acestui concept, modelul analitic diferențial al procesului fizic de analizat se transformă într-un model numeric care poate fi rezolvat cu ajutorul calculatorului. Ecuațiile elementelor finite alcătuiesc sisteme de ecuații liniare având forma tipică:

Acest sistem de ecuații se poate scrie explicit ca o ecuație matriceală de forma:

sau, sub forma condensată:

[A]{x} = {b}

în care:

[A]- matricea coeficienților;

{x} – vectorul necunoscutelor;

{b} – vectorul constantelor.

Soluția ecuației matriceale devine, astfel: {x} = [A]-1 {b}

ceea ce arată că problema principală în rezolvarea sistemului de ecuații constă în inversarea matricei coeficienților [A].

În baza aceluiași raționament, sistemul de ecuații al unei structuri formate dintr-un număr finit de elemente discrete, elemente finite, se poate scrie :

În care:

{F} – vectorul încărcărilor;

[K] – matricea de rigiditate (matricea caracteristicilor geometrice și de material);

{ɸ}- vectorul necunoscutelor – câmpul necunoscutelor (deplasări, temperaturi etc.).

Domenii de aplicabilitate

Domeniile fizice de aplicabilitate a metodei elementelor finite sunt diverse: mecanică, electronică, curgerea fluidelor, probleme termice, meteorologie etc.(Figura 2). În toate situațiile, formularea metodei este identică, natura câmpului necunoscut studiat și legile de comportare sunt adaptate domeniului aplicației.

Figura 2. Domeniile de aplicabilitate a metodei elementelor finite

Tipuri de probleme

Figura 3. Tipuri de probleme fizice posibile a fi rezolvate prin metoda elementelor finite

Metoda elementelor finite permite rezolvarea a trei tipuri de probleme principale:

Probleme de echilibru staționar: presupun determinarea parametrilor necunoscuți independenți de timp, pentru un regim staționar al procesului fizic studiat. Comportamentul este definit de starea sistemului, geometrie, încărcare și condiții la limită. Exemple de astfel de probleme: probleme de echilibru static liniar sau neliniar, regim staționar de curgere a fluidelor, analiza statică a transferului de căldură, electromagnetism;

Probleme de valori proprii: având ca necunoscute ale problemei, anumite valori critice ale parametrilor fizici, invariabile în timp, pentru configurații de echilibru și condiții limită (de frontieră) date. Astfel de situații se întâlnesc în probleme de analiza frecvențelor proprii a modurilor de vibrații și flambaj, analiza regimurilor de curgere laminară (mecanica fluidelor), analiza caracteristicilor de rezonanță (electricitate);

Probleme de propagare (dependente de timp): presupun determinarea parametrilor necunoscuți dependenți de timp, pentru regimuri tranzitorii ale proceselor fizice studiate. Este cazul sistemelor a căror comportament se modifică în timp, rezolvarea directă nefiind posibilă. Exemple de astfel de probleme: comportament neliniar (neliniaritate de material, geometrie, încărcare), probleme de analiză dinamică neliniare, regimuri tranzitorii a transferului de căldură, analiza curgerii nestaționare a fluidelor, propagarea fisurilor.

Avantajele și dezavantajele metodei elementelor finite comparativ cu metodele clasice de calcul a structurilor pe baza teoriei elasticității – plasticității

Avantaje:

Posibilitatea de-a modela domenii neregulate, corespunzătoare configurației geometrice a corpurilor studiate, prin folosirea de elemente finite cu forme și dimensiuni diferite;

Posibilitatea utilizării în tot cuprinsul domeniului de elemente finite cu dimensiuni diferite; este posibil astfel ca rețelele de elemente finite să fie rafinate sau rarefiate în funcție de zonele de interes;

Posibilitatea considerării oricăror condiții la limită corespunzător problemei studiate;

Posibilitatea de a trata fără nici o dificultate probleme în care proprietățile fizice ale corpului studiat variază: situația materialelor neomogene, anizotrope, compozite, stratificate etc.;

Posibilitatea elaborării unor algoritmi și programe cu grad mare de generalitate, apte să rezolve o gamă largă de probleme dintr-un domeniu de specialitate sau chiar din mai multe domenii;

Dezavantaje:

Volumul extrem de mare de date de intrare cerute de programele de analiză prin metoda elementelor finite (coordonatele nodurilor, informații de conectivitate a elementelor în rețea, condiții la limită etc.);

Sistemele de ecuații care se obțin prin aplicarea metodei elementelor finite sunt în mod obișnuit foarte mari, pentru rezolvarea acestora în condiții de eficiență fiind necesare memorii interne mari;

Rezultatele se obțin sub forma unui număr foarte mare de valori numerice ale funcției sau funcțiilor studiate, într-un număr foarte mare de noduri; facilitatea analizării rezultatelor este posibilă prin elaborarea de programe postprocesoare care să furnizeze datele nu numai numeric ci și grafic;

Calitatea rezultatelor obținute prin MEF, care presupune o serie de aproximări, depinde de:

■ experiența și abilitatea programatorului de-a elabora un model cu elemente finite pentru problema studiată (aproximări la definirea funcției de interpolare);

■ necesitatea unui ansamblu minim de cunoștințe fundamentale referitoare la metodă și a experienței necesare pentru utilizator (aproximări la definirea formei); riscul erorilor de interpretare a rezultatelor sunt foarte mari.

Dacă, însă, calculele clasice din Rezistența Materialelor – RM, bazate pe ipoteze simplificatoare, cum ar fi asimilarea corpurilor cu forme schematice simple cât mai apropiate de forma reală, duc la rezultatele exacte, prin Metoda Elementelor Finite – MEF, care presupune rezolvarea sistemelor de ecuații gigant, se vor obține soluții aproximative a problemei reale.

De cele mai multe ori însă, este de preferat, ca în locul soluției exacte a unui model simplificat (RM), să se dispună de o soluție aproximativă a problemei reale (MEF).

Discretizarea unei structuri. Tipuri de elemente finite

O structură este alcătuită dintr-un număr de puncte singulare care permit definirea geometriei structurii (puncte de legătură, conexiuni…) denumite „noduri fizice" . Modelarea cu elemente finite presupune împărțirea domeniului supus analizei — „discretizare" – in elemente discrete, numite „ elemente finite" (Figura 4). Conexiunea elementelor finite se realizează prin „noduri".

Figura 4. Tipuri de elemente finite

Tipuri de elemente finite

În funcție de domeniul discretizat pot fi utilizate diferite tipuri de elemente finite (Figura 4)

• Elemente finite unidimensionale (tip 1D): aceste elemente finite sunt utilizate pentru modelarea și discretizarea structurilor din bare plane sau spațiale. În această categorie sunt incluse:

E.F. de tip bară cu noduri articulate, solicitate numai de eforturi axiale – structuri de bare articulate;

E.F. de tip bară cu noduri rigide (grindă), solicitate și la încovoiere – structuri de bare tip cadre plane sau spațiale;

E.F. de tip axial-simetrice – utilizate pentru modelarea și discretizarea structurilor axial-simetrice — corpuri de revoluție cu pereți subțiri — care pot fi modelate cu elemente 1D, după generatoarea de revoluție.

• Elemente finite bidimensionale (tip 2D): sunt elementele cele mai des utilizate, deoarece permit modelarea și discretizarea unui număr important de structuri. Aceste elemente permit analiza problemelor de elasticitate plană și a structurilor axial-simetrice — corpuri de revoluție cu pereți groși:

– E.F. de tip plan – triunghiulare patrulatere — utilizate pentru studiul problemelor de elasticitate plană;

– E.F. de tip membrană – studiul suprafețelor solicitate la eforturi transversale, când trebuie luat în considerare și fenomenul de încovoiere;

– E.F. de tip axial – simetrice – corpuri de revoluție cu pereți groși;

• Elemente finite tridimensionale (tip 3D) — de volum : sunt utilizate în cazul modelării structurilor masive la care cele trei dimensiuni în spațiu sunt de același ordin de mărime – corpuri masive și plăci groase.

Numărul nodurilor elementelor finite de pe laturile acestora pot fi două sau mai multe.

Reguli de discretizare ale domeniului în elemente finite

La discretizarea domeniului studiat în elemente finite trebuie să se respecte următoarele reguli:

Două elemente finite învecinate distincte nu pot avea în comun decât nodurile situate pe frontiera comună; această condiție exclude apariția interferenței între elementele învecinate. Frontierele dintre elemente pot fi puncte, curbe sau suprafețe (Figura 5);

Figura 5. Frontierele între două elemente

Elementele finite adiacente trebuie să aibă pe suprafața sau linia nodală comună același număr de noduri geometrice definite de aceleași coordonate; astfel frontiera 1 — 2 – 3 dintre elementele din Figura 6, este definită de coordonatele nodurilor 1, 2 și 3; porțiunile de frontieră comună a celor două elemente trebuie definite într-o manieră identică; astfel se poate alege o parabolă ce va trece prin cele trei noduri;

Figura 6. Discretizare corectă

Excluderea golurilor între elementele finite învecinate (Figura 7);

Figura 7. Discretizare incorectă

Ansamblul tuturor elementelor trebuie să constituie un domeniu cât mai apropiat domeniului supus analizei. Dacă frontiera domeniului este constituită din curbe sau suprafețe complexe, erorile de discretizare sunt inevitabile; ele pot fi reduse micșorând dimensiunile elementelor, sau folosind elemente cu frontiere mai complexe număr mai mare de noduri (Figura 8);

Figura 8. Discretizarea unei frontiere complexe

Nu se recomandă decalaje între elementele finite; nu se poate asigura continuitatea celor două frontiere (Figura 9);

Figura 9. Discretizare incorectă

Situații recomandate:

pentru trecerea de la anumite tipuri de elemente finite la alte tipuri se recomandă folosirea unor elemente de tranziție care să facă legătura intre ele (Figura 10);

Figura 10. Asigurarea tranziției între elemente

dimensiunile elementelor finite bi- și tridimensionale trebuie să fie cam de același ordin de mărime; raportul tolerat între dimensiunile maximă și minimă a elementului finit depinde de problema studiată;

abateri de la această regulă se admit în zonele structurilor cu concentratori care constituie zone de interes, și unde chiar se recomandă o discretizare diferențiată.

Optimizarea unui SISTEM INFORMATIC de gestiune a confecțiilor metalice

Criteriul de optimizare ales și scopul optimizării

Criteriul de optimizare ales (funcția criteriu) este acela de implementare a aplicației de gestiune a fermelor metalice plane în cadrul firmei de confecții metalice, pentru a facilita operațiile făcute anterior manual (calcule), și anume reducerea timpilor de lucru.

Optimizarea se face întotdeauna cu referire la unul sau mai multe criterii. O variantă este mai bună decât alta numai în măsura în care satisface mai mult un anumit criteriu decât o altă variantă. De asemenea, o decizie tehnologică poate fi cea mai bună relativ la un criteriu, dar foarte proastă relativ la altul.

Cum o problemă de optimizare nu poate fi definită fără precizarea criteriului de optimizare, se impune ca modelul matematic al problemei să cuprindă criteriul de optimizare în mod analitic, adică funcția criteriu.

Această funcție se regăsește în literatura de specialitate sub diverse denumiri: "funcție criteriu", "funcție scop", "funcție obiectiv", "funcție de optimizare", "funcție de eficiență" etc. În lucrarea de față, în continuare, se va utiliza denumirea de funcție criteriu.

Funcția criteriu reprezintă expresia matematică a criteriului de optimizare ales, fiind o funcție reală, cu valori reale, de forma:

F(x) = F(x1, x2, … , xn)

Adică o expresie analitică care descrie cantitativ interacțiunile între variabilele : x1, x2, … , xn ale fenomenului sau procesului studiat.

În general, în calitate de criterii de optimizare la proiectarea tehnologică se utilizează:

– criterii economice (costul prelucrării produsului sau costul serviciului, consum de materiale sau energie, fond de salarii etc.);

– criterii tehnico-economice (productivitatea, norma de timp a operației sau fazei tehnologice, coeficientul de încărcare al mașinilor, stabilitatea procesului de prelucrare ca reglaj și precizie etc.);

– criterii tehnice (calitate, precizie, temperatură de așchiere, durabilitate a sculelor, etc.)

– alte criterii (de exploatare, performanțe, estetică etc.).

În formularea problemei de optimizare trebuie precizat și scopul optimizării.

Scopul acestei optimizări este de a se obține timpi de lucru mai mici prin înlocuirea calculelor făcute de operatorul uman cu o aplicație pe calculator, prin implementarea softului în cadrul firmei de confecții metalice. Astfel se obține o creștere a productivității și, implicit, a profitului.

Modelul matematic trebuie să cuprindă acest lucru. Din punct de vedere matematic, scopul optimizării constă în găsirea extremului (maximul sau minimul) funcției criteriu, adică:

F(x) => max/ min

În funcție de natura relațiilor dintre variabilele procesului (de optimizare), funcțiile criteriu pot fi:

– funcții criteriu liniare;

– funcții criteriu neliniare.

Coeficienții funcției criteriu fiind constanți, natura geometrică a funcției criteriu depinde de relațiile dintre variabilele față de care aceasta este definită. Astfel, în spațiul n dimensional (Rn), o funcție criteriu liniară conduce la un hiperplan, iar în cazul când nu este liniară aceasta generează o hipersuprafață.

În interpretarea geometrică a funcțiilor criteriu, se pot distinge următoarele situații:

– funcții criteriu F(x) convexe, într-o interpretare simplistă, fiind acelea care satisfac condiția ca segmentul de dreaptă care unește orice pereche de puncte de pe graficul funcției (corespunzătoare valorilor x din domeniul considerat) să nu se găsească sub graficul funcției.

– funcții criteriu F(x) concave, dacă segmentul menționat nu se găsește niciodată deasupra graficului funcției.

În funcție de numărul valorilor maxime sau minime pe care le poate lua funcția criteriu se disting:

– funcții criteriu unimodale, sunt funcțiile care au un singur maxim (sau minim) pe domeniul de optimizare;

– funcții criteriu multimodale, sunt funcțiile care au mai multe maxime (sau minime) pe domeniul de optimizare pentru cazul unei funcții cu o variabilă, respectiv cu două variabile.

După cum variază funcția criteriu pe un anumit domeniu, se disting :

– funcții criteriu continue pe domeniul de optimizare;

– funcții criteriu discontinue (discrete).

După numărul funcțiilor criteriu ale problemei de optimizare, se disting:

– probleme cu o singură funcție criteriu;

– probleme cu mai multe funcții criteriu (apar în probleme economice).

În marea majoritate a problemelor de optimizare din practica inginerească, funcțiile criteriu sunt convexe, respectiv concave, permițând determinarea unui minim global sau a unui maxim global.

Variabilele de optimizare

Formalizarea matematică a unui proces tehnologic presupune asocierea de variabile caracteristice, precum și a relațiilor dintre ele, în scopul reflectării legităților care-l descrie, cât și a seriei de proprietăți care privesc destinația procesului.

Mulțimea variabilelor legate de o anumită problemă de optimizare (într-un spațiu real cu n dimensiuni) poate fi reprezentată printr-un vector coloană n – dimensional, numit vectorul variabilelor de optimizare:

X = [x1, x2, … , xi, … , xn]T

Variabilele de optimizare sunt o submulțime a mărimilor de stare (ale unei probleme de optimizare), care, în procesul optimizării, sunt singurele ce-și modific valoarea, toate celelalte mărimi de stare rămânând constante.

Avându-se în vedere mulțimea de variabile asociate procesului, se poate face următoarea clasificare a acestora:

variabile sau mărimi de intrare, notate generic cu xi’= (xi1, …… ,xiq), asupra cărora omul are un control total și direct (vectorul mărimilor tehnologice programabile).

variabile sau mărimi perturbatoare, notate generic cu xp = (xp1, xp2, ….. ,xpl), mărimi asupra cărora omul nu poate exercita un control direct (vectorul mărimilor perturbatoare).

variabile sau mărimi de ieșire (vectorul mărimilor de ieșire) notate generic cu: xe=(xe1, xe2,…..,xes), a căror evoluție este determinată de mulțimea mărimilor (variabilelor) din primele două clase.

În cazul sistemului nostru, variabilele de intrare sunt:

tipuri de oțeluri

tipuri de profile/secțiuni

numărul de noduri

numărul de bare

distanța între noduri

mărimea forțelor

gradele de libertate.

Variabilele de ieșire sunt:

reprezentarea grafică a fermelor metalice

calculul deformatei.

În optimizare este preferabil să se lucreze cu interdependențe simbolice de tipul ecuațiilor și inecuațiilor, acestea prezentând avantajul compactității formulării matematice și chiar a unor facilități de rezolvare. De aici rezultă și necesitatea transpunerii în funcții analitice a unor informații inițiale cuprinse în tabele sau diagrame (Figura 11).

Restricțiile existente (impuse)

Pe lângă asocierea de variabile caracteristice și formularea matematică a interdependențelor dintre elementele caracteristice ale procesului, tot analitic trebuie prezentate și limitele la care sunt supuse variabilele modelului. Relațiile analitice astfel obținute se numesc restricțiile sau constrângerile modelului matematic al problemei de optimizare.

Restricțiile exprimă condițiile tehnice concrete în care are loc procesul tehnologic și se referă la limitele privind: turațiile, avansurile, puterea motoarelor de antrenare, rugozitatea suprafețelor prelucrate, rigiditatea sistemului tehnologic, temperatura dezvoltată în timpul prelucrării etc. Restricțiile pot fi însăși de natură economică, cum ar fi: costul, productivitatea sau energia consumată.

Restricțiile, în orice problemă de optimizare, reprezintă un sistem de relații de constrângere, care trebuiesc satisfăcute de cele n variabile de optimizare xi, pentru ca soluția optimă să fie acceptată.

Restricțiile pot exprima direct anumite limitări impuse unei variabile sau unui grup al variabilelor (restricții explicite) sau pot exprima indirect aceste limitări asupra unor mărimi de care depind variabilele (restricții implicite).

Forma generală(explicită) a unui număr de m restricții impuse variabilelor de optimizat este următoarea:

iar m = q + p este numărul total de restricții.

Se impune condiția ca numărul restricțiilor de egalitate să fie mai mic decât numărul natural n al variabilelor de optimizat, adică:

p < n.

Pentru cazul în care : p > n problema este incompatibilă (nu se poate rezolva),

dacă: p = n problema este banală.

Conturul închis [ABCDEA] formează frontiera domeniului de variație Ω al variabilelor de optimizare (Figura 12).

În funcție de tipul acestor restricții și de numărul lor, domeniile de variație pot fi: domenii de variație mărginite și domenii de variație nemărginite.

Figura 12. Delimitarea domeniului de variație al variabilelor de optimizare

Figura 13. Tipuri de restricții

În cazul sistemului meu informatic, restricțiile sunt de natură economică, mai precis costul de producere a soft-ului ce cuprinde:

resurse necesare creării soft-ului (calculator, cărți, conexiune la internet etc.),

durata de realizare a sistemului,

salarii pentru informaticienii proiectării sistemului,

cost de mentenanță.

Pentru a stabili costul de producere, se va utiliza un nomenclator de funcții (Tabel 1).

Tabel 1

Tabel 2

Rezolvarea problemei de optimizare – alegerea soluției optime

Rezolvarea problemei de optimizare constă în realizarea cât mai eficientă a softului și implementarea lui cât mai rapidă în firmă.

Figura 14. Algoritmul optimizãrii constructiv-funcționale prin MEF

Oportunitatea soluției

În cadrul firmei de confecții metalice, nu era satisfăcută necesitatea de a avea implementat un soft informatic care să gestioneze și să calculeze fermele metalice cu ajutorul metodei elementelor finite.

Astfel a fost concepută această aplicație pentru a facilita munca operatorului uman și a aduce îmbunătățiri considerabile la timpii de lucru, acestea ducând la creșterea profitului.

În Figura 15 se poate observa cum s-a proiectat schema conceptuală a sistemului informatic de gestiune.

Figura 15. Proiectarea schemei conceptuale a sistemului informatic de gestiune

Problema integrării sistemelor informatice existente în cadrul unei întreprinderi este greu de formalizat deoarece pleacă de la situații foarte diferite. În principal, integrarea sistemelor informatice conduce la apariția a două mari tipuri de probleme:

Probleme tehnice

Problemele tehnice sunt datorate eterogenității soluțiilor hardware și software și diversității tehnologiilor utilizate de diversele sisteme informatice din cadrul întreprinderii. Problemele tehnice generează o discontinuitate de comunicație între sistemele informatice.

Pentru rezolvarea acestei probleme, companiile furnizoare de soluții hardware și software au un aport important, acestea fiind direct interesate de succesul integrării propriilor produse cu produsele altor companii.

Probleme informaționale

Problemele informaționale sunt datorate inconsistenței datelor și duc la apariția unei discontinuități semantice și structurale între sistemele informaționale.

Inconsistența datelor este rezultatul modului în care au fost dezvoltate aplicațiile informatice. La realizarea acestor aplicații s-a ignorat că ar putea exista alte aplicații care să necesite acces la datele create sau întreținute de aplicația respectivă. Alte cauze ale inconsistenței datelor sunt lipsa unei terminologii standard de definire a conceptelor și proceselor de afaceri la nivelul întreprinderii și faptul că sistemele care utilizează tehnologii învechite (sistemele moștenite) nu au implementate mecanisme riguroase pentru declararea și constrângerea respectării regulilor de afaceri.

Justificarea soluției

Justificarea soluției găsite, și anume de a realiza un soft care să calculeze deformațiile fermelor metalice, se face datorită faptului că un calculator mereu va fi mai rapid decât un om în calcule. În cadrul firmei nu exista un alt soft de acest gen, ceea ce face ca justificarea să fie evidentă.

Se remarcă faptul că necesitatea realizării acestui sistem informatic este reflectată clar  prin efectele implementării și exploatării acestuia (reducerea cheltuielilor unității, reducerea considerabilă a timpului necesar obținerii informațiilor folosite de conducere la fundamentarea deciziilor, asigurarea unei relații ferme cu furnizorii și clienții unității, etc.), iar eficiența acestui sistem este evidentă. Încă o dată se demonstrează că activitățile automatizate asigură rapiditate, siguranță, corectitudine, eficiență și este recomandabilă lărgirea sferei de utilizare a acestora.

În contextul actual, în care informația este privită ca o resursă strategică a întreprinderii, a crescut foarte mult importanța integrării sistemelor informatice care să faciliteze utilizarea în comun a datelor și mișcarea lor în cadrul întreprinderii.

Evaluarea efectelor tehnico – economice

Evaluarea efectelor tehnico – economice rezultate în urma optimizării este determinată de creșterea profitului prin reducerea timpilor de lucru, ce a dus inevitabil la creșterea productivității.

Avantajele unui sistem informatic de gestiune sunt multiple, iar enumerarea acestora poate urma structura responsabilităților din firmă:

Proprietar și asociați: Rapoarte în timp real referitor la situația actuală a stocurilor din depozitele de materie primă, depozite cu produse semifinite și cele finite. Rapoarte referitor la rulajul produselor în și din depozit.

Management: Informații și instrumente de planificare și control pentru organizarea activităților din firmă conform cu situațiile economice și potențialul firmei.

Administrativ: economisi mult timp și se pot minimaliza erorile în optimizarea utilizării spațiului de depozitare, precum și a faptului că, fiecare tip de stoc este păstrat tot timpul în condiții de depozitare corecte.

Executiv: Personalul executiv din depozit, gestionarul și manipulantul produselor au la zi fișa de magazie, raportul de gestiune etc.

Din punct de vedere individual – managerial sistemul informatic reprezintă:

un mijloc important pentru asigurarea funcționalității business-ului;

un factor esențial ce influențează eficiența operațională, productivitatea angajaților și a relației cu clienții;

sumă de bază de informații care asigură luarea de decizii corecte;

un mijloc de a dezvolta noi produse (servicii) ce asigură un avantaj competitiv;

una din cele mai importante resurse ale organizației și de analiză a costului business-ului.

Aplicația de calcul a fermelor metalice plane se poate dezvolta ulterior și poate avea o structură cum se vede in Figura 16.

Prin definiție, un sistem de tip ERP reprezintă o soluție software complexă, bazată pe arhitectura client-server ale cărei elemente sunt integrate într-o platformă comună, pentru gestionarea resurselor companiei, prelucrarea tranzacțiilor și facilitarea integrării tuturor proceselor necesare în cadrul unei afaceri, centralizându-le, facilitând împărtășirea datelor și eliminând redundanța.

Provocarea principală constă în integrarea tuturor proceselor economice și optimizarea resurselor disponibile.

Sistemele ERP actuale realizează integrarea tuturor funcțiilor de conducere ale unei companii, plecând de la :

planificare;

asigurarea stocului de materii prime și materiale;

definirea tehnologiilor;

coordonarea proceselor de producție;

gestiunea financiar – contabilă, a resurselor umane, a stocurilor de produse finite;

dezvoltarea și menținerea relațiilor cu clienții și partenerii de afaceri.

Un astfel de sistem permite factorilor de decizie realizarea unor analize complete asupra realizării planului de afaceri. Prin opțiunile de simulare a activităților și prin caracterul flexibil și dinamic al aplicațiilor se pot realiza :

planuri de previziune;

evaluări și predefiniri ale tendințelor de evoluție ale industriei din care face parte compania;

analize calitative;

integrarea cu noile tehnologii e-business;

comunicare on-line.

INGINERIA VALORII

Sistem informatic pentru urmărirea producției într-o firmă de execuție a confecțiilor metalice

INTRODUCERE ÎN INGINERIA VALORII

Ingineria valorii se deosebește fundamental de metodele clasice folosite și în prezent la reducerea costurilor. În timp ce majoritatea acestora pornesc de la un obiect fizic, pentru care se caută cele mai economicoase soluții de fabricație, prin ingineria valorii se studiază bunurile pornind de la nevoia socială, de la funcțiile lor , de la serviciile pe care trebuie să le aducă utilizatorului final.

Așadar spre deosebire de metodele clasice, care îmbunătățesc ceea ce există, ingineria valorii concepe sau reconcepe bunul în funcție de necesități; ea urmărește realizarea unei funcții ignorând soluția actuală.

Această abordare permite stabilirea unor legături directe între funcțiile bunului și costurile necesare realizării lui. Între nivelul de importanță a funcție în realizarea valorii de întrebuințare generale și cel al costului pe care îl antrenează trebuie să fie un raport proporțional.

În studiul de ingineria valorii este mai important costul funcției, costul bunului exprimă numai ceea ce se consumă, fără a exprima și ceea ce se obține conform nevoii sociale. Introducând noțiunea de cost al funcțiilor, ingineria valorii determină cheltuielile materiale și de muncă vie necesare pentru a conferii produsului fiecare dintre valorile sale de întrebuințare.

Sistemul despre care vom vorbi în continuare este unul pentru urmărirea producției într-o firmă de execuție a confecțiilor metalice. Mai exact, cu ajutorul acestui soft vom putea ține evidența, într-o bază de date, a confecțiilor metalice ce se realizează de către o anumită firma, specializată în acest domeniu.

ANALIZA NECESITĂȚII SOCIALE

1. Identificarea, culegerea și prelucrarea informațiilor necesare

Un sistem informatic este un sistem care permite introducerea de date prin procedee manuale sau prin culegere automată de către sistem, stocarea acestora, prelucrarea lor și extragerea informației (rezultatelor) sub diverse forme.

Componentele sistemului informatic sunt: calculatoarele, programele, rețelele de calculatoare și utilizatorii. Exemple: cartea de telefoane a unui anumit operator, repertoriul de legi inclusiv funcția lor activă și pasivă, bănci de date medicale, sistemele de colectare și analiză a datelor furnizate de un telescop și multe, multe altele.

Sistemele informatice complexe pot fi descompuse în subsisteme, care la rândul lor pot fi descompuse în aplicații destinate unor categorii de utilizatori, aplicații care la rândul lor pot fi constituite din unul sau mai multe programe scrise în diverse limbaje de programare după cum este ilustrat în Figura 17.

Figura 17. Sistem informatic, subsisteme, aplicații, programe.

Un sistem informatic este compus din:

− baza informațională;

− baza tehnică;

− sistemul de programe;

− baza științifică și metodologică;

− factorul uman (resursele umane);

− cadrul organizatoric.

Baza informațională cuprinde:

− datele supuse prelucrării;

− fluxurile informaționale;

− sistemele și nomenclatoarele de coduri.

Baza tehnică este constituită din totalitatea mijloacelor tehnice de culegere, transmitere, stocare și prelucrare a datelor, locul central revenind calculatoarelor electronice.

Sistemul de programe cuprinde totalitatea programelor utilizate pentru funcționarea sistemului informatic în concordanță cu funcțiunile și obiectivele stabilite. Sunt avute în vedere atât programele de bază (software de bază) cât și programele aplicative (software de aplicație).

Baza științifică și metodologică este constituită din:

− algoritmi;

− formule;

− modele;

− tehnici de realizare a sistemelor informatice.

Resursele umane constau din:

– personalul de specialitate: analiști, programatori, ingineri de sistem, analiști programatori ajutori, operatori, etc.;

– beneficiarii sistemului.

Cadrul organizatoric este cel specificat în regulamentul de organizare și funcționare (ROF) al unității în care va fi utilizat sistemul informatic.

Etape ale ciclului de viață al unui sistem informatic în modelul cascadă

1. Analiza și definirea cerințelor – sunt definite scopurile, serviciile și restricțiile pe care trebuie să le îndeplinească sistemul informatic, prezentate într-o manieră încât să poată fi înțelese atât de către utilizatorii sistemului cât și de personalul de proiectare.

2. Proiectarea sistemului și software-ului – stabilirea cerințelor pentru hardware și software și elaborarea arhitecturii generale a sistemului. Funcțiile sistemului informațional vor fi reprezentate astfel încât să poată fi transformate în unul sau mai multe programe executabile.

3. Implementarea și testarea unităților de program – proiectarea software-ului din etapa anterioară este transpusă într-o mulțime de programe sau module program și verificarea faptului că fiecare program sau modul satisface specificația sa.

4. Integrarea și testarea sistemului – integrarea și testarea programelor și modulelor program ca un sistem complet pentru a ne asigura că cerințele informaționale sunt satisfăcute. După testare sistemul este livrat beneficiarului.

5. Exploatarea și întreținerea sistemului – este faza în care sistemul informatic este efectiv utilizat de către beneficiar și în care sunt descoperite și rezolvate eventuale erori de proiectare și programare și omisiuni în cerințele informaționale inițiale.

Figura 18. Etapele ciclului de viață a unui sistem informatic în modelul cascadă.

Planificarea proiectului va cuprinde o evaluare a cerințelor informaționale ale sistemului la nivelul întregii organizații.

Planificarea proiectului este procesul prin care are loc definirea clară a activităților și a eforturilor necesare înfăptuirii lor în cadrul fiecărui proiect.

Tipurile activităților executate în cadrul planificării proiectului cuprind:

1. Descrierea ariei de întindere, a variantelor și fezabilității proiectului

2. Descompunerea proiectului în activități ușor executabile și controlabile

3. Estimarea resurselor și crearea unui plan al resurselor

4. Realizarea unei prime planificări calendaristice

5. Realizarea unui plan al comunicărilor

6. Determinarea standardelor și procedurilor proiectului

7. Identificarea și evaluarea riscului

8. Crearea unui buget preliminar

9. Întocmirea rapoartelor de activitate

10. Definitivarea planului de bază al proiectului.

O diagrama Gantt (Figura 19) este o modalitate de reprezentare grafică a proiectului. Cu ajutorul barelor orizontale sunt prezentate activitățile planificate. Lungimea barelor este proporțională cu timpul alocat activităților reprezentate.

Se pot folosi diferite culori, umbre sau forme pentru a scoate în relief anumite activități. Ceea ce s-a planificat și realizat, de asemenea, pot fi evidențiate prin bare paralele de culori, forme sau umbre diferite.

Diagramele Gantt nu indică ordinea activităților (precedența lor), ci indică data începerii și pe cea a finalizării.

Figura 19. Diagrama Gantt pentru descrierea planului proiecului

2. Stabilirea nomenclatorului de funcții ale produsului și a limitelor dimensiunilor lor tehnice

Tabel 3

3. Stabilirea nivelurilor de importanță a funcțiilor procesului

Stabilirea nivelurilor de importanță a funcțiilor sistemului presupune determinarea contribuției fiecărei funcții în valoarea de întrebuințare a sistemului. Aceasta se obține prin compararea două câte două a funcțiilor din punct de vedere al efectului lor util.

Tabel 4

Se obține următoarea clasificare:

1. A = N

2. D

3. L

4. G

5. H

6. J

7. F

8. C

9. E

10. B

11. I

12. K

13. M

14.O.

ANALIZA SITUAȚIEI EXISTENTE

Analiza sistemului existent și definirea cerințelor noului sistem este prima etapă din ciclul de viață al dezvoltării sistemelor informatice, etapă prin care se determină modul în care funcționează sistemul informațional curent și se evaluează ceea ce ar dori utilizatorii să realizeze noul sistem.

Studiul și analiza sistemului existent are ca obiectiv principal stabilirea cerințelor informaționale ale conducerii în vederea realizării unui sistem informatic.

Studiul sistemului existent cuprinde un grup de activități care urmăresc:

cunoașterea performantelor tehnico-funcționale ale sistemului informațional, atât în ansamblul său, cât și pentru elementele de structură ale acestuia,

a cerințelor informaționale ale conducerii,

cunoașterea lipsurilor și restricțiilor pe care le prezintă sistemul existent față de aceste cerințe.

De modul de realizare a acestor activități depinde întregul proces de realizare a sistemului informatic.

1. Stabilirea dimensiunii tehnice a funcțiilor

Dimensionarea tehnică și economică a produsului informatic presupune detalierea analizei în vederea stabilirii posibilităților de măsurare și a modului de realizare a costurilor fiecărei funcții a acestuia.

Dimensionarea tehnică a unui produs informatic pentru kituri aplicabile se efectuează prin compararea parametrilor lor cu cerințele utilizatorului. Astfel, fiabilitatea și adaptabilitatea software-lui aplicativ ș.a. pot fi elemente determinante ale procesului de proiectare a unor produse performante.

Dimensionarea economică a unui produs informatic presupune asocierea funcțiilor și parametrilor săi cu cheltuielile pe care le implică crearea și realizarea lui.

Tabel 5

2. Repartizarea costurilor pe funcții

Tabel 6

3. Analiza sistemică și comparativă a funcțiilor produsului

Figura 20. Diagrama comparativă a funcțiilor

Studiul sistemului existent cuprinde un grup de activități care urmăresc cunoașterea performantelor tehnico-funcționale ale sistemului informațional, atât în ansamblul său, cât și pentru elementele de structura ale acestuia, a cerințelor informaționale ale conducerii, cunoașterea lipsurilor și restricțiilor pe care le prezintă sistemul existent față de aceste cerințe. De modul de realizare a acestor activități depinde întregul proces de realizare a sistemului informatic.

CONCEPEREA/RECONCEPEREA PROCESULUI

1. Propuneri de soluții pentru modernizarea produsului

Având în vedere faptul că acest soft este proaspăt realizat, este greu de găsit soluții de modernizare a acestuia.

Totodată, ținând cont de viteza cu care evoluează tehnologia în domeniul informaticii, posibilitățile de modernizare sunt infinite, de la modificarea aspectului butoanelor și până la introducerea de noi module de calcul sau chiar de desenare/ilustrare.

Softul se poate adapta în funcție de cerințele clientului.

Câteva idei de modernizare ar fi:

– Opțiune de imprimare a tabelelor;

– Modul grafic pentru evidențierea eforturilor în bare;

– Partajare prin internet a datelor;

– Modificarea aspectelor butoanelor;

– Îmbunătățirea rapidității execuției comenzilor.

2. Alegerea soluției optime

Soluția optimă se va alege în urma discuției cu clientul, deoarece softul se poate personaliza în funcție de preferințele acestuia, și anume:

– Poate conține mai multe sau mai puține module, ceea ce va afecta prețul final;

– Durata de livrare crește proporțional cu numărul modulelor ce se doresc a fi incluse în pachet.

3. Evaluarea efectelor economice la producător și la beneficiar (consumator)

Ținând cont că softul nu a fost încă lansat pe piață, putem vorbi de o evaluare a efectelor economice la producător și la beneficiar (consumator) doar la nivel ipotetic.

Efectele economice asupra producătorului se referă la încasările ce se vor face în urma vânzării softului. Acestea trebuie sa fie cel puțin proporționale cu timpul și munca investite în realizarea acestuia, dar să fie și suficiente pentru a obține profit.

Efectele economice asupra beneficiarului fac referire la profitul realizat de acesta în urma utilizării softului în firma sa, softul facilitând totodată lucrul cu baze de date, precum și menținerea evidenței sau gestiunea stocurilor firmei de confecții metalice.

Evaluarea riscurilor de accidentare și îmbolnăvire profesională pentru un INFORMATICIAN

Stabilirea „sistemului de muncă”

DESCRIEREA LOCULUI DE MUNCĂ

PROCESUL DE MUNCǍ

Activitatea constǎ în administrarea sistemului informațional.

MIJLOACE DE MUNCĂ

Birou;

Calculatoare;

Imprimantǎ;

Articole de papetărie (ace cu gămălie, agrafe, pixuri etc.);

Perforator, capsator, cutter;

Scaun ergonomic;

Telefon;

Xerox;

Rafturi;

Bibliorafturi;

Dosare.

SARCINA DE MUNCǍ

Prezentarea la sediul societății, în stare normală, suficient de odihnit fără a fi sub influența băuturilor alcoolice sau a medicamentelor;

Cunoașterea reglementărilor legale de securitate și sănătate în muncă și PSI specifice activității desfășurate;

Cunoașterea factorilor de risc accidentare și îmbolnăvire profesională;

Respectă regulamentul de ordine interioară;

Respectă programul de lucru stabilit;

Respectă disciplina la locul de muncă;

Posedă cunoștințe despre sistem și le stăpânește fără nici o problemă;

Operează în calculator toate documentele referitoare la preluarea și recepția mărfii;

Participă la instruirea în domeniul sănătății și securității în muncă;

MEDIUL DE MUNCǍ

Informaticianul își desfășoară activitatea în cea mai mare parte a timpului la birou.

Confortul termic în anotimpul rece este asigurat de centrala proprie. Iluminatul este natural sau artificial în funcție de perioada din zi.

Identificarea factorilor de risc pentru fiecare element al sistemului de muncă

A. Factori de risc proprii mijloacelor de muncă

Factori de risc mecanic:

Deplasarea la/de la locul de muncă – lovire de către mijloace auto sau mijloace de transport în comun;

Contactul cu suprafețe sau contururi periculoase;

Contactul cu suprafețe înțepătoare, tăioase;

Factori de risc electric:

Electrocutare prin atingere directǎ și indirectǎ (prize defecte, cabluri cu izolația deteriorată, aparatură necarcasată etc.).

B. Factori de risc proprii mediului de muncǎ

Factori de risc fizic:

Curenți de aer;

Calamitǎți naturale (cutremure, etc.);

Radiații de la videoterminal.

C. Factori de risc proprii sarcinii de muncǎ

Solicitare fizică:

Lucrul în poziție șezând – suprasolicitarea coloanei vertebrale în zona lombară și cervicală, a membrelor inferioare.

Solicitare psihicǎ:

Ritm de muncă mare cu decizii dificile în timp scurt;

Monotonia muncii;

Stres neuropsihic, suprasolicitare vizuală.

D. Factori de risc proprii executantului

Acțiuni greșite:

Cădere de pe trepte prin pășire în gol, alunecare, împiedicare sau dezechilibrare;

Cădere de la același nivel prin alunecare, împiedicare, dezechilibrare.

Comportamentul socio–profesional:

Relații primare necorespunzătoare (relații neprincipiale între colegi, stări tensionate, agresiuni verbale sau fizice, deficiențe în sistemul de comunicare);

Lipsa de satisfacție în muncă.

Elaborarea fișei de evaluare a locului de muncă

Tabel 7

Calculul nivelului de risc global al locului de muncă și a nivelurilor de risc parțiale, pe factori de risc

NIVELUL DE RISC GLOBAL AL LOCULUI DE MUNCǍ ESTE:

INTERPRETAREA REZULTATELOR EVALUǍRII

În urma analizei factorilor de risc și evaluǎrii efectuate, nivelul de risc global (Ng) calculat conform metodei, are valoarea 2,76, încadrându-se în categoria riscurilor medii (situate sub limita de acceptabilitate 3,5).

S-au identificat un numǎr de 15 de factori de risc, dintre care: 13 factori de risc au niveluri parțiale de risc sub limita admisǎ, iar 2 factori de risc depășesc aceastǎ limitǎ (fig.nr.2) situându-se în categoria riscurilor inacceptabile pentru care trebuie luate mǎsuri de eliminare sau diminuare a efectelor lor.

Pentru diminuarea sau eliminarea efectului acestui factor de risc sunt necesare mǎsurile prezentate în „Fișa de mǎsuri propuse”.

Din punct de vedere al repartiției pe sursele generatoare, se remarcǎ ponderea majoritarǎ a factorilor de risc proprii executantului și mijloacelor de muncă cu 26,67 %, sarcina de muncă cu o pondere de 26,66 % iar mediul de muncă cu 20,00 %.

PONDEREA FACTORILOR DE RISC DUPǍ SURSA

GENERATOARE DIN CADRUL SISTEMULUI DE MUNCǍ

Locul de muncǎ

INFORMATICIAN

Nivel de risc global: 2,76

Figura 21. Diagrama factorilor de risc

NIVELURILE DE RISC PARȚIALE PE FACTORI DE RISC

Locul de muncǎ

INFORMATICIAN

Nivel de risc global : 2,76

Figura 22. Graficul nivelurilor de risc

Legendǎ:

Deplasarea la/de la locul de muncă – lovire de către mijloace auto sau mijloace de transport în comun;

Contactul cu suprafețe sau contururi periculoase (cutter, ace, etc.);

Contactul cu suprafețe înțepătoare, tăioase;

Electrocutare prin atingere directǎ și indirectǎ (prize defecte, cabluri cu izolația deteriorată, aparatură necarcasată etc);

Curenți de aer;

Calamitǎți naturale (cutremure, etc.);

Radiații de la videoterminal;

Lucrul în poziție șezând – suprasolicitarea coloanei vertebrale în zona lombară și cervicală, a membrelor inferioare;

Ritm de muncă mare cu decizii dificile în timp scurt;

Monotonia muncii;

Stres neuropsihic, suprasolicitare vizuală;

Cădere de pe trepte prin pășire în gol, alunecare, împiedicare sau dezechilibrare;

Cădere la același nivel prin alunecare, împiedicare, dezechilibrare;

Relații primare necorespunzătoare (relații neprincipiale între colegi, stări tensionate, agresiuni verbale sau fizice, deficiențe în sistemul de comunicare);

Lipsa de satisfacție în muncă.

Stabilirea ordinii ierarhice a măsurilor de prevenire

Tabel 8

Fișa de mǎsuri propuse „loc de muncă: informatician”

Bibliografie

Bibliografie

1. [Interactiv] http://www.cig.ase.ro/prof/pg1953/resurse/U3%20ELEMENTELE%20LIMBAJULUI%20VB%20NET.doc.

2. COZGAREA, A. Programarea calculatoarelor, introducere în VB.NET. București,  : Editura ASE, 2008.

3. Brezeanu, Ligia Cristina și Bică, Cristina. Modelare și analiză cu elemente finite. Târgu-Mureș : Editura UPM, 2008.

Bibliografie

http://www.productis.ro/indrumator/faq/ce-inseamna-sistem-informatic-de-gestiune

sinf.ase.ro/cursuri/integrare/Curs%201-2.doc

Șoaita D. Optimizarea proceselor tehnologice, Editura Universității “Petru Maior”, Tg. Mureș, 2001;

Șoaita D., Bazele dezvoltării durabile, Editura universității “Petru Maior”, Tg. Mureș, 2010;

http://ro.wikipedia.org/wiki/Sistem_informatic

http://biblioteca.regielive.ro/cursuri/economie/limbaje-de-programare-limbaje-de-programare-88042.html

Cursuri și seminarii “Ingineria Valorii” (Profesor Doctor Inginer : SOAITA DUMITRU,Șef Lucrări Doctor Inginer : MOICA SORINA)

Șoaita D., Ingineria valorii, Editura NapocaStar, Cluj-Napoca, 2005

www.seap.usv.ro/~sorinv/PSI.pdf‎

ro.scribd.com/doc/80637606/Sisteme-Informatice‎

Crum L. W. Ingineria valorii, Editura Tehnică, București, 1976

Ciobanu R.M. ș.a., Ingineria valorii, Editura Tehnica-Info, Chișinău, 2001

Iclănzan T. ș.a., Inventica și ingineria valorii, Universitatea "Politehnica", Timișoara, 1995

Maynard H.B.ș.a., Manual de inginerie industrială, Volumul I, E.T. București, 1976

Tureac I., ș.a., Ingineria valorii, Editura Lux Libris, Brașov, 1997

STAS 11272/1,2 -79 Analiza valorii – Noțiuni generale, Aplicarea metodei la produse

Normative și tarife aplicate de societățile comerciale

http://wendt.library.wisc.edu/miles/index.html

http://www.value-eng.org/

ro.wikipedia.org/wiki/Sistem_informatic‎

Cursuri, proiecte – Prof. Dr. Ing. Șoaită D.

Legea nr. 319 din 14 iulie 2006 a securității și sănătății în muncă, publicată în MONITORUL OFICIAL nr.646 din 26 iulie 2006

Prima dispoziție adiționala a Legii 52/2003, din 10 decembrie referitoare la dispozițiile specifice in materie de siguranța sociala

Norme metodologice actualizate la legea 319 din14 iulie 2006

Directiva 89/654/CEE a Consiliului, din 30 noiembrie 1989, privind dispozițiile minime de siguranța si sănătate la locul de munca (Jurnalul Oficial Nr. LL 393 30/121 1989 pag.0001-0012

Norme generale de protecția muncii

OHSAS 18001 Certificarea sistemelor de management al sanatatii și securității la locul de munca – cerințe

www. Protectiamuncii.ro

https://osha.europa.eu/ro/front-page