Realizarea Unui Sistem DE Retele DE Perdele Forestiere DE Protectie A Campului, DIN Perimetrul DE Ameliorare Bucsani (jud. Giurgiu)

REALIZAREA UNUI SISTEM DE REȚELE DE PERDELE FORESTIERE DE PROTECȚIE A CÂMPULUI, DIN PERIMETRUL DE AMELIORARE BUCȘANI (JUD. )

Introducere

Culturile și perdelele forestiere de protecție, ca mijloace de apărare împotriva adverrsităților de natură climatică, de protecție a solului împotriva eroziunii și alunecărilor, de protecție a obiectivelor social-economice și a căilor de cpmunicație, au fost și sunt în atenția tuturor țărilor cu agricultură dezvoltată, în care culturile, solul și așezările omenești suferă mai mult sau mai puțin de influențele vânturilor dăunătoare, ale secetei și ale eroziunii de suprafață.

(http://ro.wikipedia.org/wiki/Sistemul_de_perdele_forestiere_de_protec%C8

%9Bie_B%C4%83l%C8%9Bi)

În luna mai 2002 a fost adoptată în România Legea nr. 289-Privind perdelele forestiere de protecție, lege care prevede înființarea perdeleleor forestiere de protecție a terenurilor agricole în zonele frecvent afectate de secetă. Pe de altă parte, Hotărârea de Guvern nr. 548/29.05.2003 stabilește atribuțiile ministerului coordonator al "Programului de realizare a sistemului național de perdele forestiere de protecție".

Pentru realizarea perdelelor de protecție în condiții optime este necesară adoptarea unor tehnici adecvate de mecanizare, în cadrul tehnologiilor de împădurire, în care un rol primordial îl are operația de plantare a puieților forestieri.

CUPRINS

Introducere

Cap. 1 Caracterizarea cadrului geografic al perimetrului de ameliorare Bucșani

1.1. Poziția geografică și situația administrativă a perimetrului de ameliorare

1.2. Condiții geologice

1.3. Condiții geomorfologice

1.4. Condiții climatice

1.5. Elemente hidrografice și hidrologice

1.6. Condiții pedologice

1.7. Elemente de floră și vegetație

1.8. Cadrul economico-geografic

Cap. 2 Cercetarea teritoriului analizat din punct de vedere al necesității și oportunității creerii perdelelor forestiere de protecție

2.1. Predispoziția terenului de analizat la secetă

2.2. Natura și amploarea procesului de secetă din terenul studiat

2.3. Necesitatea și oportunitatea înființării perdelelor de protecție

Cap. 3 Soluția tehnică de ameliorare și valorificare a terenurilor din perimetrul de ameliorare

3.1. Complexul de măsuri și lucrări ameliorative care se propun

3.2. Localizarea și volumul lucrărilor ameliorative propuse

3.3. Detalierea soluțiilor tehnice

3.3.1.Detalierea măsurilor cu caracter organizatoric-înființarea de perdele forestiere de protecție

3.3.2 Detalierea lucrărilor de pregătire a solului

3.3.3. Detalierea lucrărilor de împădurire și alegerea speciilor

3.3.4. Detalierea lucrărilor de amendare și fertilizare a solurilor

3.3.5.Detalierea lucrărilor cu caracter special-împrejmuirea cu sârmă ghimpată

3.4.Breviar de calcule privind soluția tehnică

3.4.1. Calcului necesarului de puieți

3.4.2.Calculul dozelor și a cantităților de îngrășăminte

3.4.3. Calculul necesarului de material pentru puieți

Cap. 4 Lista cantităților de lucrări și eșalonarea lucrărilor propuse

4.1. Lista cantităților propuse

4.2. Eșalonarea lucrărilor propuse

Cap. 5 Organizarea, finanțarea și executarea lucrărilor

5.1. Organizarea și executarea lucrării

5.2. Finanțarea și decontarea lucrărilor

Bibliografie

CARACTERIZAREA CADRULUI GEOGRAFIC AL PERIMETRULUI DE AMELIORARE BUCȘANI

1.1 Poziția geografică și situația administrativă a perimetrului de ameliorare Bucșani

Geografic, suprafața luată în studiu este situată în Câmpia Română, subdiviziunea Câmpia Vlăsiei până la contactul cu Câmpia Bărăganului, având altitudinea medie de 92 m. Localitatea cea mai apropiată este Bucșani ().

Coordonatele geografice ale teritoriului sunt: 25.65 long. E și 44.37 lat. N.

Din punct de vedere al administrației de stat, perimetrul se află pe raza localității Bucșani, județul , iar administrația silvică este realizată de O.S. Bolintin, R.N.P.- Direcția Silvică Giurgiu (***, 12).

Limitele perimetrului sunt naturale.

Harta localizării perimetrului este redată în figura 1.

Fig. 1 Schița cu localizarea perimetrului Bucșani

(http://zarnesti.net/informatii-utile/harti/harta-judetelor-romaniei/giurgiu/)

1.2 Condiții geologice

În acest perimetru de ameliorare, substratul parental este rezultatul depunerilor aluvionare carpatice, de pietrișuri și nisipuri cuaternare peste argilele mării Levantine sub forma unui vast și plat con de dejecție. Peste acestea s-au depus straturi groase de loess eolian. În lunci, atât în porțiunile inundabile cât și în cele rar inundabile sau neinundabile, sunt materiale aluvionare diferite sub raportul grosimii, texturii și conținutului în substanțe organice. Pe interfluvii și pante, roca mamă este formată din materiale lossoide. Acestea, cu permeabilitate bună pentru aer și apă, cu textură mijlocie, bogate în carbonat de calciu, au determinat formarea unor soluri cu profil lung, moderat sau slab acid.

Pe aceste roci parentale s-au dezvoltat preluvosoluri, luvosoluri roșcate, stagnosoluri și aluviosoluri, primele două în general profunde, fertile, care oferă condiții bune și foarte bune de vegetație pentru stejar, tei, frasin, carpen și cer (***, 12).

1.3 Condiții geomorfologice

Perimetrul de ameliorare este situat în în Câmpia Română, subdiviziunea Câmpia Vlăsiei, până la contactul cu Câmpia Bărăganului.

Unitatea geomorfologică predominantă este câmpia medie.

Din punct de vedere fitoclimatic, pădurile studiate fac parte din etajul fitoclimatic al câmpiei forestiere (F.C.)-152.6 ha (100%).

Configurația terenului este în general ondulată (***, 12).

1.4 Condiții climatice

Regimul termic

Datele prezentate în continuare sub formă tabelară, caracterizează climatul regiunii sub aspectul regimului termic al aerului și al influențelor pe care acesta le are asupra creșterii și dezvoltării vegetației forestiere.

Regimul termic al aerului

Tab. nr. 1.4.1

S-au înregistrat următoarele valori privind regimul termic:

● temperatura medie anuală: 11.0 ºC;

● temperatura medie primăvara: 13.5 ºC;

● temperatura medie vara: 22.2 ºC;

● temperatura medie toamna: 12.5 ºC;

● temperatura medie iarna: -1.2 ºC;

● amplitudinea temperaturilor medii anuale este de 25.7 ºC;

● temperatura maximă absolută este de 41 ºC;

● temperatura medie cu valori peste 0 ºC se înregistrează în 330 zile;

● temperatura medie cu valori peste 10 ºC se înregistrează în 185-200 zile;

● temperatura medie a lunii celei mai reci (ianuarie) este de -3 ºC, iar a lunii celei mai calde (iulie) este de 23 ºC.

Prima zi de îngheț apare între 1-10 noiembrie, iar ultima zi de îngheț între 15-20 aprilie.

Nu s-au constatat geruri târzii sau timpurii care să fi avut infuențe negative asupra vegetației forestiere, ele având loc de regulă înainte și după terminarea sezonului de vegetație.

Lungimea sezonului de vegetație (perioada din an cu temperaturi medii de peste 10 ºC) este de 7 luni, astfel se poate spune că perioada de vegetație este destul de lungă, iar regimul termic în anii cu regim pluviometric normal, este favorabil creșterii și dezvoltării vegetației forestiere (***, 12).

Regimul pluviometric

Regimul pluviometric reprezintă o importantă caracteristică climatică, precipitațiile reprezentând unul din factorii ecologici de mare importanță pentru vegetația forestieră.

În tabelul următor, se prezintă precipitațiile medii lunare și anuale:

Precipitații medii lunare și anuale

Tab. nr. 1.4.2

Precipitațiile medii anuale sunt în jur de , maxima înregistrându-se în luna iunie, iar cea minimă în septembrie-octombrie.

Pe anotimpuri precipitațiile medii sunt următoarele:

Precipitații medii pe anotimpuri

Tab. nr. 1.4.3

Precipitațiile sunt de tip continental și cad în cantități foarte variate, la intervale mari și inegale, mai abundente la începutul verii când se înregistreză uneori și ploi torențiale.

Repartiția precipitațiilor în procente medii pe anotimpuri se prezintă astfel: iarna 19%, primăvara 25%, vara 35% și toamna 21%. În perioada de vegetație (aprilie-septembrie), în regiune cad în medie 346.1 mm și 327.8 mm

Anual sunt în medie 110 zile cu precipitații. Pe anotimpuri, repartiția acestora se prezintă astfel: iarna 27 zile, primăvara 31 zile, vara 28 zile și toamna 24 zile.

Zăpada începe să cadă, în general, în a doua jumătate a lunii noiembrie, iar ultima zăpadă cade de obicei la sfârșitul lunii martie. Perioadele de secetă sunt mai frecvente în lunile august și septembrie.

Precipitațiile sub formă de zăpadă, pe lângă aportul la realizarea bilanțului hidric, au un rol termoizolator al solului și a culturilor tinere (***, 12).

Regimul eolian

Vânturile predominante sunt din nord-est cu intensitatea cea mai mare în cursul iernii când bate Crivățul care aduce viscole și ninsori și cele din sud-est aducând vara călduri și secetă.

Crivățul atinge după scara Beaufort gradul 5-7, ceea ce corespunde unei viteze de 27-54 km/oră. Intensitatea maximă a acestor vânturi se produce pe o durată medie de 30 zile anual.

Perioada lipsă de vânturi este decembrie-ianuarie, iar lunile cu deplasări mai însemnate de aer sunt aprilie și mai.

Vânturile uscate agravează mult deficitul de umiditate din sol prin reducerea umidității relative a aerului și prin mărirea evapotranspirației.

Frecvența calmului este elementul principal de caracterizare a circulației aerului. În perioada de vegetație, calmul se situează în jur de 19.8% având mari variații lunare, de la 12.2% în luna martie la 25.3% în luna septembrie.

Speciile forestiere din zonă sunt rezistente la influența vânturilor rareori înregistrându-se rupturi de ramuri sau vârfuri (***, 12).

Indicatori sintetici ai datelor climatice

Evapotranspirația potențială

Evapotranspirația potențială medie lunară și anuală este redată în tabelul următor:

Evapotranspirația potențială medie lunară și anuală

Tab. nr. 1.4.4

Evapotranspirația potențială anuală este în jur de care depășește cu mult media anuală a precipitațiilor (), cu un maxim în iulie. În perioada noiembrie-martie cantitatea de precipitații este superioară evapotranspirației potențiale rezultând rezerve de apă ce se acumulează în sol. În perioada aprilie-noiembrie, datorită modificării regimului termic în urma creșterii radiației solare, evapotranspirația se accelerează depășind cantitățile de precipitații astfel că apar deficite de apă în sol în perioada de uscăciune (iulie până la sfârșitul perioadei de vegetație). Evapotranspirația reală este de fiind inferioară evapotranspirației potențiale și chiar a sumei precipitațiilor (***, 12).

Indici de umiditate și indici de ariditate De Martonne

Indicii de umiditate și ariditate, lunari, anuali și pe anotimpuri sunt dați în tabelele următoare:

Indicii de umiditate și ariditate, lunari, anuali și pe anotimpuri

Tab. nr. 1.4.5

Indicatori sintetici

Tab. nr. 1.4.6

Atât indicatorii sintetici ai datelor climatice, cât și topoclimatul local, arată că pădurile din teritoriul studiat au condiții climatice favorabile.

Din punct de vedere fitoclimatic, pădurile unității de producție fac parte în întregime din etajul de vegetație FC-câmpie forestieră-1557.0 ha (100%).

Date fenologice

Înflorirea, înfrunzirea și coacerea semințelor forestiere sunt în funcție de numeroși factori, pentru care cei mai importanți sunt: temperatura, lumina, vântul, solul, substratul litologic și exigențele ecoloă și anuală este redată în tabelul următor:

Evapotranspirația potențială medie lunară și anuală

Tab. nr. 1.4.4

Evapotranspirația potențială anuală este în jur de care depășește cu mult media anuală a precipitațiilor (), cu un maxim în iulie. În perioada noiembrie-martie cantitatea de precipitații este superioară evapotranspirației potențiale rezultând rezerve de apă ce se acumulează în sol. În perioada aprilie-noiembrie, datorită modificării regimului termic în urma creșterii radiației solare, evapotranspirația se accelerează depășind cantitățile de precipitații astfel că apar deficite de apă în sol în perioada de uscăciune (iulie până la sfârșitul perioadei de vegetație). Evapotranspirația reală este de fiind inferioară evapotranspirației potențiale și chiar a sumei precipitațiilor (***, 12).

Indici de umiditate și indici de ariditate De Martonne

Indicii de umiditate și ariditate, lunari, anuali și pe anotimpuri sunt dați în tabelele următoare:

Indicii de umiditate și ariditate, lunari, anuali și pe anotimpuri

Tab. nr. 1.4.5

Indicatori sintetici

Tab. nr. 1.4.6

Atât indicatorii sintetici ai datelor climatice, cât și topoclimatul local, arată că pădurile din teritoriul studiat au condiții climatice favorabile.

Din punct de vedere fitoclimatic, pădurile unității de producție fac parte în întregime din etajul de vegetație FC-câmpie forestieră-1557.0 ha (100%).

Date fenologice

Înflorirea, înfrunzirea și coacerea semințelor forestiere sunt în funcție de numeroși factori, pentru care cei mai importanți sunt: temperatura, lumina, vântul, solul, substratul litologic și exigențele ecologice ale speciilor. De regulă fazele fenologice, urmează etajele fitoclimatice (***, 12).

Date fenologice

Tab. nr. 1.4.7

1.5 Elemente hidrografice și hidrologice

Rețeaua hidrografică este reprezentată de râul Sabar, care este un afluent al râului Argeș.

Regimul hidrologic al acestora este constant, dar se mai înregistrează și variații de debit, caracterizându-se prin ape mari primăvara și la începutul verii, în timpul de maximă topire a stratului de zăpadă, și prin ape mici toamna și iarna.

Apa freatică este la adâncime în câmpie și nu influențează vegetația forestieră. Aici singura sursă de apă este cea din precipitații care, rar, în microdepresiuni poate stagna o perioadă mai îndelungată de timp, chiar și de până la doi ani, ducând la apariția fenomenului de înmlăștinare, uneori permanentă, caz în care arboretele sunt supuse regimului de conservare sau pot apărea mici zone neproductive. În aceste condiții, regenerarea arboretelor se desfășoară cu dificultate mai ales acolo unde stejarul nu mai este specia reprezentativă (***, 12).

1.6 Condiții pedologice

Productivitatea arboretelor este strâns corelată cu condițiile edafice, de măsura în care arborii își pot dezvolta sistemul radicelar, într-un volum fiziologic util de sol, dotat cu elemente și însușiri favorabile vieții vegetale.

În acest sens, în de teren, concomitent cu descrierea parcelară s-au executat și lucrări de cartare stațională la scară mijlocie.

Adoptarea soluțiilor de amenajament s-a bazat pe studiul amănunțit al stațiunii în cadrul lucrărilor de cartare stațională la scară mijlocie.

În acest scop au fost amplasate și săpate profile de control în fiecare u.a..

Evidența tipurilor și subtipurilor de sol este prezentată în tabelul de mai jos:

Evidența și răspândirea teritorială a tipurilor de sol

Tab. nr. 1.6.1

În continuare va fi prezentat succinct cel mai răspândit tip de sol din zonă.

Preluvosol roșcat ocupă 35% din suprafața unității studiate.

Alcătuirea și caracterizarea morfologică a profilului: Prezintă următoarea succesiune de orizonturi pe profil: Ao-Bt-C.

Orizontul Ao cu grosimea de 10- are culoare brună-închis cu nuanță roșcată, cu structură grăunțoasă bine formată și textură mijlocie.

Orizontul Bt, cu o grosime de peste , are culoare caracteristică brun roșcată sau ruginie. Prezintă structură poliedrică și textură mai fină decât orizontul Ao, uneori fiind compact și greu permeabil.

Orizontul C este alcătuit din loess, depozite loessoide și luturi roșii de vârstă pleistocenă.

Au o textură diferențiată pe profil, de regulă mijlocie în Ao și mijlociu fină în Bt. Conținutul mediu în humus variază între 1,4-2,5%. Humusul este de tip mull cu raportul C/N cuprins între 11 și 13. Reacția solului este slab acidă (pH=5,2-6,2), iar gradul de saturație în baze este cuprins între 69% și 79%. Proprietățile fizice, fizico-mecanice, hidrofizice și de aerație sunt mai puțin favorabile datorită conținutului mai mare de argilă din orizontul Bt.

Solurile brune roșcate, sunt soluri biologic active, profunde, cu o mare capacitate de înmagazinare a apei provenită din topirea zăpezilor și din ploile de primăvară și începutul verii. Ca urmare, ele oferă condiții favorabile pentru dezvoltarea pădurilor de stejar pedunculat și a șleaurilor de câmpie.

Sunt soluri de bonitate superioară sau mijlocie pentru stejar, frasin și tei, funcție de volumul edafic. Atunci când volumul edafic este mijlociu (limitat de apariția orizontului lutos Bt compact și cu deficit de umiditate în estival), bonitatea este la rândul ei mijlocie (***, 12).

1.7 Elemente de floră și vegetație

În regiune principalele asociații vegetale sunt reprezentate de alternanțe de grupări forestiere, în care participă în procente diferite, două sau mai multe specii de interes forestier.

Vegetația naturală, în cea mai mare parte înlocuită de culturi, aparține la trei mari formațiuni: stepă, caracteristică părții estice (îndeosebi în Bărăgan), cuprinzand pajiști stepice cu graminee (păiușul, colilia, negara, pirul etc); silvostepa, cu pajiști stepice și pâlcuri de pădure (cuprinzând stejarul pufos și stejarul brumăriu); pădurile de stejar; are o largă dezvoltare vegetația de luncă cu zăvoaie de sălcii, plopi, îndeosebi în luncile Dunării, Siretului, Ialomiței.

(http://articole.famouswhy.ro/referat_despre_campia_romana/).

1.8 Cadrul economico-geografic

În ce privește aspectul economic se menționează că majoritatea terenurilor au folosință agricolă sau sunt exploatate ca pășuni sau fânețe, principala ocupație a locuitorilor fiind agricultura.

Pădurile prezintă totuși un rol destul de important în economia locală, asigurând lemnul de foc și antrenând prin operațiunile culturale care se execută periodic în cadrul O.S. Bolintin o parte din populația activă din zonă.

Terenurile din perimetrul de ameliorare sunt incluse fie în fondul forestier aparținând O.S. Bolintin, fie în fondul funciar al comunei Bucșani. Se apreciază că există posibilitatea recrutării forței de muncă necesare din zonă. Materialele necesare: puieți, pari, nuiele, bulumaci se asigură din pepiniera O.S. Bolintin, respectiv de pe urma răriturilor efectuate în cuprinsul ocolului.

CAP II. CERCETAREA TERITORIULUI ANALIZAT DIN PUNCT DE VEDERE AL NECESITĂȚII ȘI OPORTUNITĂȚII CREERII PERDELELOR FORESTIERE DE PROTECȚIE

Perdelele forestiere de protecție, reprezintă una din cele mai cunoscute tipuri de sisteme agrosilvice, din zona temperată și sunt formațiuni cu vegetație forestieră (benzi de arbori și/sau arbuști), de lungimi diferite și lățimi relative înguste, amplasate la o anumită distanță, unele față de altele sau față de un obiectiv, cu scopul de a-l proteja împotriva efectelor unor factori dăunători și a ameliora starea acelui obiectiv (Mihăilă și alții, 2012).

Cele de protecție a câmpului, pe lângă funcția de protecție pe care o îndeplinesc (în special aceea de a micșora viteza vânturilor), îmbunătățesc condițiile de creștere și dezvoltare a culturilor agricole și implicit pe cea agricolă, totodată asigurând și producție silvică de calitate bună (lemn și produse accesorii).

Perdelele de protecție a câmpului se așează pe marginea parcelelor de asolament și se execută de către gospodăriile cărora la aparține terenul pe care se vor aplica (Lupe, 1953).

2.1 Predispoziția terenului de analizat la secetă

Omul, în evoluția sa, de-a lungul a sute de mii de ani de existență, a atentat la principalul dar al său, mediul înconjurător. Distrugerea vegetației forestiere, pe suprafețe vaste a fost provocată din trei direcții principale (Neșu, 1998):

● incendierea pădurilor în scopul obținerii de suprafețe de teren necesare cultivației agricole;

● pășunatul nerațional prin care se produce o moarte lentă dar sigură a pădurii;

● folosirea materialului lemnos drept combustibil, industrial și casnic.

Distrugerea abuzivă a vegetației forestiere, în principal prin dezvoltarea agriculturii, în detrimentul pădurii a condus la dispariția a numeroase trupuri și tipuri de pădure, mari regiuni cultivate rămânând complet lipsite de vegetație, cu profunde mutații în spectrul climatic iar spații întinse transformându-se în savane, terenuri aride sau chiar deșerturi.

În țara noastră, județele din sud (, Călărași, Ialomița, Teleorman, ) dețin o suprafață păduroasă de 4-8% din suprafața totală, față de un optim de 20-25% (Neșu, 1998).

Din această cauză, în aceste zone s-au înregistrat modificări evidente sub aspect climatic, tendința de aridizare fiind reliefată printer altele de extinderea arealului unor specii cu un ridicat grad de xerofitism și de transformare radicală a regimului hidrologic al unor cursuri de apă (reducerea debitului unor râuri, secarea unor izvoare etc), (Neșu, 2012).

Singura soluție pentru protejarea solului și a culturilor agricole este realizarea unui complex de măsuri menite să promoveze culturi raționale și executarea lucrărilor tehnice necesare, concomitent cu instalarea vegetației forestiere.

2.2 Natura și amploarea procesului de secetă din terenul studiat

În trecutul îndepărtat, în această zonă, existau păduri întinse de stejar. Efectul factorului antropic a condus la restrângerea acestor suprafețe de păduri, dar și la deplasarea spre nord a limitei sudice a vegetației forestiere, pâlcurile de pădure izolate, existente anterior dispărând și ele.

În aceste condiții, învelișul vegetal, destul de puțin consistent și-a modificat în mod permanent configurația, lucru ce a condus la reactivarea nisipurilor sub acțiunea vântului și a secetei, dezechilibrul ecologic astfel creat în cadrul ecosistemului natural determinând spulberarea nisipului cu implicații negative asupra terenurilor agricole și a localităților din zonă.

2.3 Necesitatea și oportunitatea înființării perdelelor de protecție

Perdelele forestiere de protecție contribuie la ridicarea continuă și susținută a productivității solului în câmpul agricol, prin conservarea lui, ameliorarea regimului hidrometeorologic și prin justa organizarea și folsire a terenului.

Pentru îndeplinirea scopului de mai sus, dat fiind caracterul de lungă durată în timp și de extindere în spațiu al perdelelor forestiere de protecție, este necesară o deosebită atenție la întemeierea, conducerea și menținerea lor în funcțiunile pentru care sunt create. Așezarea perdelelor forestiere de protecție și compoziția lor trebuie judicios făcute, astfel încât să li se asigure o longevitate cât mai mare și un randament optim, în funcțiunile pentru care se crează (Lupe, 1953).

Înființarea de perdele forestiere se realizează pe baza legii nr. 166 din 10 aprilie 2002 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 108/2001 privind exploatațiile agricole, astfel la articolul 15 alineatul 3 litera d se găsește următorul cuprins: “înființarea rețelei de perdele forestiere de protecție a câmpului, a digurilor și a malurilor.”

Dar cea mai importantă lege care reglementează înființarea de perdele forestiere de protecție este legea nr. 289 din 15 mai 2002 unde se spune la articolul 1.: “perdelele forestiere de protecție sunt formațiuni cu vegetație forestieră, înființate prin plantare, cu lungimi diferite și lățimi relativ înguste, amplasate la o anumită distanță unele față de altele sau față de un obiectiv, cu scopul de a-l proteja împotriva efectelor unor factori dăunători.”

Tot în această lege sunt specificate și tipurile de perdele care se înființează, astfel la articolul 2, litera a) se regăsește și tipul de perdea forestieră care se va realiza în acest proiect: “pentru protecția terenurilor agricole contra factorilor climatici dăunători și pentru ameliorarea condițiilor climaterice din perimetrul apărat”. La articolul 4 alineatul (1) se spune că: “înființarea perdelelor forestiere de protecție în România reprezintă o cauză de utilitate publică”. Așa cum se specifică la articolul 5 : “Statul, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură și prin inspectoratele de regim silvic și cinegetic, exercită controlul asupra modului de gospodărire a perdelelor forestiere de protecție”.La articolul 16 se specifică în continuare că: “autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, prin inspectoratele teritoriale de regim silvic și cinegetic și ocoalele silvice pe a căror reză se află, organizează controlul asupra modului în care se aplică regulile silvice și de pază a vegetației forestiere din perdelele forestiere de protecție, precum și cele referitoare la circulația materialului lemnos rezultat de pe aceste terenuri”.Cei ce coordonează acest program sunt specificați în articolul 27: “Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor este minister coordonator al Programului de realizare a Sistemului național al perdelelor forestiere de protecție și colaborează cu Ministerul Administrației Publice, Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, Academia de Științe Agricole și Silvice “Gheorghe Ionescu- Sisesti” precum și cu alte instituții și agenți economici interesați.”

Totodată conform Codului Silvic adoptat de parlamentul României în Titlul I “Dispoziții comune referitoare la fondul forestier și vegetația forestieră din afara acestuia”, la articolul 94 se specifică: “Statul, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, va încuraja crearea de perdele forestiere de protecție a terenurilor agricole, plantarea cu specii forestiere a unor terenuri degradate, proprietate privată, neconstituite in perimetre de ameliorare, precum și a altor terenuri disponibile, asigurînd gratuit, la cererea proprietarilor, material de plantat și asistență tehnică necesară.
Cheltuielile pentru prestațiile respective se suportă din fondul de ameliorare a fondului funciar constituit potrivit legii și din alocații de la bugetul de stat.
Pentru zonele afectate de secetă și eroziune, unde se manifestă puternice dezechilibre ecologice, acțiunea de realizare a perdelelor forestiere de protecție constituie lucrare de utilitate publică“.

După cum se poate observa și din harta următoare zona din care face parte terenul studiat este considerată o zonă cu necesități de înființare de perdele forestiere de protecție a câmpului împotriva secetei atmosferice.

Fig. 2-Harta cu regiunile din România, unde sunt impetuos necesare

perdele forestiere de protecție a câmpului (Neșu, 1998)

CAP. III. SOLUȚIA TEHNICĂ DE AMELIORARE ȘI VALORIFICARE A TERENURILOR DIN PERIMETRUL DE AMELIORARE

Culturile forestiere pentru protecția câmpului sunt principala armă de luptă împotriva secetei și eroziunii solului. Stabilirea dispozitivului culturilor forestiere de protecție, pe suprafața unei gospodării, este una din operațiile de bază, ce se face cu ocazia organizării sau sistematizării terenului.

Ca lucrări premergătoare la organizarea terenului, într-o gospodărire agricolă sunt necesare următorii pași:

● stabilirea caracterului economic principal al gospodăriei (agricolă în cazul de față) și a planului de dezvoltare în perspectivă a gospodăriei;

● stabilirea asolamnetelor pentru terenurile de cultură ale gospodăriei;

● stabilirea elementelor de bază pentru așezarea perdelelor și a celorlalte culturi forestiere de protecție (Lupe, 1953).

3.1 Complexul de măsuri și lucrări ameliorative ce se propun

Pentru soluționarea problemelor, este necesară adoptarea uni complex de măsuri și lucrări ameliorative, justificate de situațiile concrete existente, atfel:

1. Măsuri organizatorice:

◄ înființarea perdelelor forestiere de protecție a câmpului și delimitarea unor suprafețe omogene pentru folosință agricolă;

Perdelele forestiere de protecția câmpului au ca rol principal reducerea tăriei vânturilor dăunătoare și ameliorarea regimului hidrologic; orientarea lor va depinde de configurația terenului și de direcția vânturilor vătămătoare dominante.

Datorită faptului că terenul este ondulat cu pante mai mari de 2-3º, când apare fenomenul de scurgere a apei și chiar de eroziune a solului în cazul ploilor torențiale, perdelele principale se vor amplasa cu prioritate pe curbele de nivel (cazul nostru), zonele cuprinse între acestea își vor putea păstra categoriile de folosință anterioare, culturile dintre perdele vor putea beneficia de efectele pozitive ale acestora, cum ar fi: protecția împotriva vânturilor dominante, a insolației, reducerea evapotranspirației etc., știut fiind faptul că zona studiată este puternic afectată de seceta estivală.

2. Lucrări de pregătire a solului, în vederea instalării perdelelor forestiere de protecție.

◄ lucrarea parțială a solului;

Pregătirea terenului prin lucrarea parțială a solului, se aplică cu prioritate, în stațiunile din zonele de coline și dealuri.

Aici dacă înțelenirea nu este prea puternică și condițiile climatice sunt mai favorabile pentru vegetația forestieră, este suficientă lucrarea parțială a solului în fâșii sau tăblii.

Lucrările solului cuprind următoarele operații: curățirea terenului de buruieni și pir, lucrări de desfundare a solului și lucrări de structurare a solului, prin discuire și grăpare.

3. Lucrări de împăduriri

◄ crearea perdelelor forestiere de protecție a câmpului

Dispunerea perdelele forestiere de protecție nu se va face la întâmplare, ci în raport cu anumite reguli și principii, astfel încât acestea să satisfacă în grad maximal rolul de protecție a obiectivelor, să nu stânjenească activitatea de cultură și de exploatare a terenurilor și să ocupe o suprafață cât mai redusă.

Distanța dintre perdelele forestiere de protecție principale depinde, în primul rând, de înălțimea medie pe care o poate atinge perdeaua, deci de înălțimea speciilor arborescente și de condițiile staționale, iar în al doilea rând de configurația terenului și de orientarea perdelelor.

În teren orizontal distanța între perdele se stabilește ca fiind de 20 ori înălțimea (h) pe care o atinge în regiune speciile principale de arbori destinate a fi introduse în alcătuirea perdelelor. Stabilirea acestei valori se face cu ocazia recunoașterii terenului prin măsurarea înălțimilor arborilor din pădurile și pâlcurile spontane sau cultivate sau a arborilor izolați de pe câmp și din localitățile apropiate, asemănătoare din punctul de vedere al condițiilor de creștere a vegetației lemnoase.

Valoarea rezultată din calcul pentru distanța între perdele, în funcție de înălțimea medie a arborilor, se va putea modifica puțin în funcție de cerințele impuse de parcelare și de orientarea perdelelor. Dat fiind că efectul protector descrește pe măsura măririi distanței dintre perdele, modificările aduse trebuie făcute în sensul de a se micșora distanța maximă (20 h).

4. Lucrări de ameliorare a solului

◄ se vor aplica îngrășăminte și amendamente chimice și organice, acolo unde va fi cazul

Experimental s-a demonstrat că administrarea îngrășămintelor la instalarea culturilor, are un efect deosebit de favorabil asupra prinderii, menținerii și creșterii puieților plantați, mai ales pe terenurile cu soluri insuficient aprovizionate cu elemente minerale nutritive.

Aplicarea îngrășămintelor, ca și a amendamentelor cu calciu (la nevoie), oferă puieților un plus de vigoare încă de la plantare, care le permite să treacă cu succes greutățile perioadei de început și să se adapteze mai repede și mai ușor.

Administrarea lor repetată constituie un mijloc eficient de sporire a producției de lemn, la orice vârstă a arboretelor.

5. Asigurarea liniștii și protecția puieților

◄ împrejmuirea cu sîrmă ghimpată

Această împrejmuire se va face în zona ocupată cu pășuni, pentru a proteja dezvoltarea puieților, ce vor forma perdelele forestiere de protecție, de animalele ce pasc în această zonă.

3.2 Localizarea și volumul lucrărilor ameliorative propuse

În scopul deducerii suprafețelor efective, ce vor fi lucrate, s-au efectuat mai multe calcule, ce vor fi prezentate în capitolul prezent.

La stabilirea lucrărilor ameliorative se vor avea în vedere, două probleme fundamentale, a căror rezolvare va duce la un complex de ameliorare simplu, ieftin și eficient, și anume: stabilirea atentă a naturii lucrării și intensitatea ei, respectiv amplasarea lucrărilor și eșalonarea lor în timp.

La realizarea perdelelor forestiere de protecție a câmpuluise va ține seama de toate cerințele ce vor trebui respectate, și anume amplasarea de-a lungul curbelor de nivel, necesitatea înființării deschiderilor necesare trecerilor utilajelor și agregatelor agricole etc.

După Neșu (1998), în ce privește procentul de ocupare cu perdele forestiere de protecție a câmpului, având în vedere rezultatul observațiilor efectuate, recomandă ca suprafața afectată să nu depășească 3% din suprafața totală.

Pentru zona studiată s-a adoptat valoarea de 3% din suprafață, rezultând astfel suprafața necesară de perdele forestiere de protecție a câmpului, valoarea adoptată fiind 3.0 ha (0.03% x 100 ha).

Având în vedere condițiile diferite de la o zonă la alta, atât sub aspect climatic, cât și de organizare a teritoriului, se adoptă o schemă cadru în instalarea rețelelor de perdele forestiere de protecție a câmpului de 500/1000 m, adică 500 m între perdelele principale și 1000 m între cele secundare (se crează suprafețe în careuri de 50 ha).

Referitor la lățimea perdelelor, pentru zona câmpiei Bucureștilor, unde se pune problema reducerii vitezei vânturilor prea puternice, lățimea perdelelor va fi mai mare, respectiv de 15 m, pentru cele principale și 10.5 m pentru cele secundare, folosindu-se în formula de împădurire un procent substanțial de arbuști.

Împrejmuirea cu gard se va face pe tot conturul suprafeței ocupate cu pășune.

Volumul și localizarea lucrărilor efectuate

Tab. nr. 3.2.1

3.3 Detalierea soluțiilor tehnice

3.3.1 Detalierea măsurilor cu caracter organizatoric-înființarea de perdele forestiere de protecție

Dispunerea perdelele forestiere de protecție se face în raport cu anumite reguli și principii, astfel încât acestea să satisfacă în grad maximal rolul de protecție a obiectivelor, să nu stânjenească activitatea de cultură și de exploatare a terenurilor și să ocupe o suprafață cât mai redusă.

Principalele elemente de așezare a perdelelor forestiere de protecție sunt orientarea acestora, distanța dintre ele și lățimea. Aceste elemente se stabilesc de la caz la caz, în funcție de tipul perdelelor.

Așezarea perdelelor forestiere de protecție a câmpului

În cazul de față, se adoptă o schemă cadru în instalarea rețelelor de perdele forestiere de protecție a câmpului de 500/1000 m, adică 500 m între perdelele principale și 1000 m între cele secundare (fig. 3).

Referitor la lățimea acestora se recomandă o lățime cadru (se adoptă și în cazul nostru) de 15 m (10 rânduri, distanța între rânduri fiind de 1.5 m) pentru perdelele principale și 10.5 m (7 rânduri, distanța între rânduri fiind de 1.5 m) pentru perdelele secundare.

Fig. 3-Schemă cadru în instalarea rețelelor de perdele forestiere,

de protecție a câmpului (Stallings, citat de Neșu 1998)

3.3.2 Detalierea lucrărilor de pregătire a solului

Zona studiată având panta aproape nesemnificativă (toutși din considerente de ordin economic), se va recuge la pregătirea parțială a solului. Porțiunile de teren pe care se efectuează lucrarea parțială a solului, pot avea forma unor fâșii, tăblii sau vetre.

Pregătirea solului se va face în vetre (40 x 60 cm-0.16 ari/ha), cu ajutorul sapei forestiere, cu sensul de lucru în lungul curbelor de nivel.

Se va executa o arătură de toamnă, arătura se va lăsa peste iarnă negrăpată, pentru reținerea zăpezii, iar primăvara următoare solul se mărunțește și se nivelează cu grapa, fiind astfel pregătit pentru instalarea culturii.

Lucrările solului:

◄ desfundarea solului;

Lucrarea solului se execută în toate situațiile, însă diferențiat, în funcție de condițiile de relief, climă, sol, de gradul de acoperire cu vegetație a terenului, de metoda de împădurire, de posibilitățile financiare, de dotarea tehnică etc.

Tehnicile pregătirii terenului și lucrarea solului variază în funcție de regiune și de caracteristicile staționale.

Desfundarea și afânarea parțială a solului, contribuie în mare măsură la combaterea buruienilor, acumularea și reținerea apei. În condițiile unui regim de umiditate ameliorat, are loc mobilizarea mai activă a substanțelor nutritive și deci ridicarea fertilității solului. Prin combaterea buruienilor se înlătură consumul neproductiv al suprafețelor nutritive și al apei din sol.

◄ aratul

Aratul este o operațiune deosebit de importantă pentru reușita lucrărilor de împădurire; lucrarea se execută diferit după cum a fost folosit terenul, anterior împăduririi. Astfel, dacă anterior a fost cultură agricolă ori poiană, pentru arătură se folosesc pluguri agricole, iar dacă suprafața este defrișată și eliberată de cioate și rădăcini, ori cu multe rădăcini la suprafață, se folosesc pluguri forestiere cu cormană semicirculară capabile să întoarcă bine brazda. Arăturile trebuie să fie lipsite de creste și șanțuri, adâncime uniformă, întoarcerea brazdei să fie bine realizată.

◄ structurarea solului prin discuire și grăpare

Discuirea terenului constă în mărunțirea bulgărilor prin tăiere și nivelarea arăturilor. Prin discuire se reduce suprafața de evaporare și legătura capilară de pierdere a apei din sol.

Grăpatul are ca scop mărunțirea stratului superior al solului, spargerea crustei, îngroparea îngrășămintelor în sol, distrugerea buruienilor și altele. Cele mai frecvente grape folosite sunt cele cu colți reglabili. Pentru mărunțitul bulgărilor mari dau bune rezultate grebfele cu discuri crestate. Nu se practică grăpatul pe terenurile înțelenite cu pir. Cultivația urmărește spargerea crustei, afânarea solului, combaterea buruienilor în suprafețe libere sau culturi, precum și îngroparea îngrășămintelor, se face cu sapa rotativă sau cu grapa.

Tăvălugirea se practică în situații când, după dezgheț, solul semănat este prea afânat și deci nu se mai realizează o bună aderență a acesteia la sămânță. Nu se execută tăvălugiri pe solurile umede.

3.3.3 Detalierea lucrărilor de împădurire și alegerea speciilor

Pentru realizarea perdelelor forestiere de protecție a câmpului, s-au ales specii care să fie compatibile cu mediul existent. Această alegere s-a făcut după mai multe principii cum ar fi: o primă și fundamentală problemă care se pune, este alegerea speciilor de care depind, în mare măsură, reușita si eficiența lucrărilor forestiere; în scopul sporirii producției lemnoase si ameliorarea funcției de protecție ale pădurii, este necesar ca pe fiecare suprafață de împădurit să se instaleze vegetația lemnoasă cea mai corespunzătoare în raport cu factorii staționali și cu cerințele economice.

Față de regenerarea naturală, instalarea culturilor pe cale artificială oferă posibilități mai mari în alegerea speciilor, dintr-un număr mai mare sau mai mic de specii-indigene sau exotice-considerate capabile sa vegeteze bine în condițiile terenului de împădurit, se aleg acelea care satisfac în cea mai mare măsură scopul urmărit.

Alegerea judicioasă a speciilor contribuie în mare măsură la realizarea unor culturi viabile, cu stare de vegetație optimă, cât mai corespunzătoare unui anumit scop, care definește caracterul lor funcțional. Funcțiile unei culturi forestiere pot fi de producție sau de protecție. Împărțirea aceasta se face pentru a marca rolul principal care se atribuie culturii forestiere. În principiu, orice cultură forestieră trebuie să fie în așa fel concepută, încât să îndeplinească ansamblul funcțiilor de producție și protecție.

Indiferent de locul unde se execută lucrările de împădurire și în ce scop, alegerea speciilor trebuie să fie făcută și în perspectiva unor cerințe de ordin economic. Ca urmare, pentru alegerea judicioasă a speciilor, cunoașterea nevoilor reclamate de obiectivele economice apare, ca o condiție indispensabilă.

La alcătuirea formulelor de împădurire, pe lângă cerințele economice, trebuie avute în vedere caracteristicile ecologice ale speciilor forestiere și condițiile staționale ale terenurilor de împădurit. O specie poate valorifica cu randament sporit potențialul productiv al stațiunii, numai dacă condițiile climatice și edafice ale locului de împădurit satisfac pe deplin cerințele sale biologice. De aceea, alegerea speciilor, orientată economic, trebuie să fie în același timp, bine fundamentată din punct de vedere ecologic. În acest scop, cunoașterea detaliată a condițiilor staționale, pe baza unor cartări la scara mare si a ecologiei speciilor, constituie o condiție esențială. Numai corelarea specificului ecologic al stațiunii cu exigențele speciilor poate asigura reușita și eficiența maximă a culturilor forestiere.

În stațiuni cu potențial productiv ridicat, orice specie potrivită, dacă este bine cultivată, poate asigura producții calitative și cantitative superioare. În condiții cu soluri relativ mai sărace, accentul trebuie pus pe cantitatea producției de lemn și mai puțin pe calitate.

Din punct de vedere silvicultural (adeseori și economic) este mai bine dacă se pot realiza prin alegerea asortimentului de specii-arborete amestecate, cu atât mai bogate în specii, cu cât condițiile de vegetație sunt mai puțin favorabile plantelor lemnoase. Din păcate acest lucru nu este posibil întotdeauna .

În general, cu cât amestecul este mai complex, cu atât arboretul poate fi mai valoros. În arboretele amestecate, se pot obține sortimente variate de lemn, pe de o parte, iar pe de altă parte, se asigură condiții optime de vegetație. Diferitele specii asociate pot utiliza în întregime spațiul de nutriție din sol și atmosferă, iar arboretul în ansamblul său va proteja și ameliora mai eficient solul. Unele dintre speciile alese si folosite la alcătuirea formulei de împădurire vor avea exclusiv sau în mare măsură un rol cultural, de a proteja și ameliora solul, și de a stimula creșterea speciilor destinate, în principal, pentru producția de lemn. Datorită acestui fapt, compoziția inițială a unui arboret poate diferi mult prin bogăția de specii care participă la alcătuirea lui față de compoziția-țel la exploatabilitate. Nu trebuie uitat însă că proporția speciilor și modul lor de asociere în arborete amestecate sunt condiționate de relațiile interspecifice, de care trebuie să se țină seama la alcătuirea formulelor de împădurire.

Din cele arătate mai sus, se poate constata multitudinea și complexitatea factorilor ce condționează alegerea speciilor la instalarea unui arboret. O exagerare în aprecierea unora dintre ei și subestimarea altora pot duce la rezultate nedorite. Numai cunoașterea și corelarea justă a cerințelor economice cu aspecte naturalistice asigură reușită și eficientă dorită a culturilor forestiere de producție.

Principii generale privind asocierea speciilor

Instalarea vegetației forestiere pe cale artificială trebuie să se sprijine pe corespondența deplină dintre tipul de stațiune și speciile cultivate. De aceea, în fiecare tip de stațiune se va instala specia sau asociația care se instalează mai bine și asigură în cel mai mare grad caracterul funcțional dorit al culturii forestiere (Damian, 1978).

În raport cu țelul de gospodărire, caracteristicile stațiunii și însușirile biologice ale speciilor, o cultură forestieră poate fi alcătuita din una sau mai multe specii lemnoase. Prin urmare, după numărul speciilor componente, culturile forestiere pot fi pure sau amestecate. În activitatea practică este necesar să se urmărească, pe cât posibil, instalarea unor culturi forestiere amestecate, alcătuite dintr-un asortiment mai mult sau mai puțin bogat de specii, întrucât acestea prezintă întotdeauna mai multe avantaje în comparație cu cele pure.

Culturile forestiere alcătuite dintr-o singură specie (culturile pure sau monoculturile) sunt fără îndoială mai ușor de instalat și de condus până la vârsta exploatabilitații. Cresc și se dezvoltă mai uniform, iar recoltarea si sortarea materialului lemnos, cu ocazia exploatării, se poate face cu mai multă ușurința. Ele prezintă în schimb, numeroase neajunsuri cum ar fi: în primul rând, nu folosesc complet potențialul productiv al stațiunii, și ca urmare arboretele din aceasta categorie dau adeseori producții mai mici decât cele amestecate, iar de altă parte sărăcesc mai repede solul, deoarece consumă unilateral elemente nutritive de la un nivel aproape constant al profilului de sol.

Speciile cu temperament de lumină singure nu protejează și nici nu ameliorează solul. Arboretele pure, alcătuite în deosebi din specii rășinoase, sunt întotdeauna mai expuse la diferitele calamități provocate de incendii, doborâturi de vânt, dăunători biotici, etc.

În cele mai multe terenuri de împădurit, instalarea culturilor amestecate se impune ca o necesitate de prim ordin, atât din punct de vedere economic cât mai ales cultural. În comparație cu culturile forestiere pure, cele amestecate sunt mai productive, mențin și chiar ameliorează fertilitatea solului, exercită mai eficient funcțiile de protecție, sunt mai rezistente la incendii, doborâturi de vânt și atacuri de insecte. Din punct de vedere estetic sunt preferate, deoarece aduc o mare varietate în peisaj.

Asocierea judicioasă a unui număr mai mare sau mai mic de specii arborescente și arbustive oferă posibilitatea obținerii unor producții însemnate de material lemnos valoros, fără diminuarea fertilității solului. În acest sens, cel mai reușit se poate considera amestecul speciilor care posedă cerințe oarecum diferențiate față de mediul stațional sau posibilități diferite de folosire a resurselor naturale, cum ar fi bunăoară, asocierea speciilor pretențioase cu cele mai puțin pretențioase față de lumină, însușirile fizice și chimice ale solului etc.

Alegerea și asocierea unor specii ale căror părți principale (rădăcină și tulpină) se situează în etaje diferite, duc la folosirea cât mai completă a spațiului de nutriție din sol și atmosferă și, ca urmare, la sporirea productivității arboretelor.

La asocierea speciilor trebuie să se aibă în vedere unele din însușirile lor mai importante, cum ar fi: sistemul de înrădăcinare, temperamentul, rapiditatea de creștere precum și rezistența la boli și dăunători;

Pentru o rațională folosire a spațiului de nutriție din sol și pentru sporirea rezistenței arboretelor la acțiunea dăunătoare a vântului este necesar să se cunoască sistemul de înrădăcinare a speciilor cultivate.

Analizând speciile din punct de vedere al temperamentului, se constată că cele de lumină au, în general, coroana rară și deci cu posibilitați reduse de a proteja solul. Fără asocierea lor cu alte specii arborescente mai de umbră sau cel puțin cu arbuști, solul pierde treptat fertilitatea, degradându-se prin înțelenire, compactizare, uscare, etc. Se înțelege că aceasta stare a solului se va reflecta mai devreme sau mai târziu în productivitatea arboretului.

Covorul continuu și bogat de plante erbacee care se instalează într-o cultură alcătuită numai din specii arborescente de lumină (pin sau larice) consumă o cantitate de substanțe nutritive și apă, echivalentă cu cea necesară dezvoltări unui al doilea etaj de fag. Prin introducerea acestuia din urmă, se sporește volumul total de lemn obținut la unitatea de suprafață și se ameliorează pe cale biologică fertilitatea solului și, în general, starea de vegetație a întregului arboret.

Este important de reținut că, prin asocierea mai multor specii cu temperamente diferite, se poate regla temperatura și umiditatea din sol, contribuind astfel la descompunerea normală a litierei și la activarea proceselor microbiologice din sol, hotărâtoare în ceea ce privește fertilitatea acestuia.

Rapiditatea de creștere a speciilor influențează natura amestecului și tehnica de instalare. Astfel se pot instala deodată două sau mai multe specii-indiferent de temperamentul lor, în asociații cu caracter permanent, numai dacă acestea au o creștere aproximativ egală. Atunci când una din speciile asociate are o creștere la început mai înceată, trebuie să i se asigure un avans de vârstă, prin instalarea ei cu un număr de ani mai devreme, sau în cazul de față plantarea de puieți mai în vîrstă.. La fel se procedează și în cazul unei specii de lumină când se asociază cu una de umbră si prima nu are o vigoare mai mare de creștere față de a doua. După durata de conviețuire a speciilor forestiere asociate, amestecurile pot fi permanente sau temporare.

Speciile folosite la crearea perdelelor forestiere de protecție a câmpului

În principiu pentru crearea perdelelor forestiere de protecție trebuie alese acele specii care pot vegeta cu succes în condițiile respective de climă și sol, manifestă rezistență la acțiunea factorilor nefavorabili, prezintă o bună dezvoltare a trunchiurilor și a coroanelor, asigurând o protecție corespunzătoare și care pot oferi produse multe și variate. De asemenea, trebuie alese specii fructifere și melifere, care atrag păsările și albinele, viețuitoare deosebit de prețioase, care distrug insectele vătămătoare și respectiv ajută la polenizarea plantelor de cultură. Astfel, pe lângă stejar, principalele specii care trebuie avute în vedere, atenție cuvenită trebuie acordată rășinoaselor și speciilor foioase repede crescătoare, speciilor simulatoare de creștere, celor protectoare a solului și lizierelor, precum și celor care dau fructe, flori, și alte produse necesare. În același timp, trebuie evitate din motive de protecție a plantelor, speciile de arbori si arbuști care oferă mediu de dezvoltare pentru dăunătorii culturilor protejate, cum sunt: dracila, (care ajuta la dezvoltarea ruginii grâului), sângerul și salba râioasă (care favorizează dezvoltarea păduchilor verzi), păducelul, mălinul și vișinul turcesc (care adăpostesc o serie de insecte dăunătoare livezilor) ș.a..

După rolul pe care îl au în perdele, speciile folosite se împart în: specii arborescente principale sau de bază, specii arborescente secundare sau de ajutor, specii arbustive de protecția solului, specii marginale sau de apărare (arbori și arbuști cu ghimpi) și specii cu rol special pentru producția de fructe sau alte bunuri necesare. Pornind de la această împărțire se recomandă următoarele specii de arbori și arbuști pentru crearea perdelelor forestiere în noastră (Lupe, 1953):

◄ ca specii arborescente principale: stejar brumăriu, stejar pedunculat, salcâm, glădiță, de , frasin, pin negru, pin silvestru etc;

◄ ca specii arborescente secundare: acerinee, mojdrean, salcâm japonez, tei etc;

◄ ca specii arbustive de protecție a solului: lemn câinesc, caprifoi, corn etc;

◄ ca specii marginale: maclura, sălcioara, cătina albă, măceș etc;

◄ ca specii cu rol special pomicol și tehnic: corcoduș, măr, păr, zmeur, coacăz negru, coacăz auriu, dud etc.

Alegerea speciilor

Pe baza acestor principii s-au ales următoarele specii ce vor constitui tipurile de perdele forestiere de protecție a câmpului: salcâm (Robinia pseudacacia), jugastru (Acer campestre), păducel (Crataegus monogyna), măceș ( canina), porumbar (Prunus spinosa);

Pentru justificarea alegerii acestor specii, ele vor fi prezentate în continuare, evidențiindu-se în principal fișa ecologică, arealul de răspândire, comportamentul ecologic, valoarea silviculturală și modul de plantare.

Salcâm-(Robinia pseudacacia)

Salcâmul este originar din estul Americii de Nord, unde prezintă un areal destul de restrâns, între 33º și 42º latitudine nordică, ale cărui limite răsăritene și sudice nu ajung la țărmurile Atlanticului. În estul continentului apare în Appalachieni, în sud-estul Pennsylvaniei, unde ocupă suprafețe întinse, în Virginia, Mariland, Kentucky, Tennessee, Carolina, Alabama, Georgia, Ohio, Indiana. Insulele cele mai sudice sunt cele din partea centrală a Georgiei. Pătrunde și în regiuni situate mai spre interiorul continentului în statele și , , și, insular, în și . În Europa a fost adus la începutul secolului al XVII-lea (1601, de către Jean Robin). În țara noastră este cunoscut de prin anul 1750, ca arbore de parc. Culturi forestiere cu salcâm au început să se facă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (prima pădure la Băilești-Dolj, în 1852). După 1883 a fost folosit pe scară largă mai ales pe nisipurile din sud-vestul Olteniei, unde s-au plantat peste 25000 ha. Succesele înregistrate aici au determinat extinderea lui forestieră în toate regiunile țării, în condițiile dintre cele mai variate, uneori cu totul neprielnice. Totodată, a devenit foarte apreciat și în afara pădurii, fiind plantat mai ales de către populația rurală, prin curți sau pe șosele de la cîmpie pînă chiar în regiuni montane inferioare. El s-a naturalizat astfel la noi, devenind subspontan și comportându-se în mai multe privințe ca un veritabil arbore indigen.

În țara noastră, în special în părțile de sud-vest, salcâmul a găsit o a doua patrie, deși climatul este evident mai puțin umed decât în cadrul arealului său natural. Astfel, unele arborete vârstnice din sud-vestul Olteniei se numără printre cele mai frumoase din întregul areal natural și de cultură. La noi salcâmul manifestă vitalitate ridicată și asigură o mare productivitate de biomasă vegetală în regiunile calde, cu toamne blânde și lungi, ferite de înghețuri timpurii, care pot provoca degerarea lujerilor tineri nelignificați. Din această cauză, la altitudini mari, în climate cu temperaturi medii sub circa 7º….8º C, starea sa de vegetație rămâne mai puțin activă. De pe urma vînturilor reci și a chiciurii suferă, de asemenea, unele vătămări prin ruperea crăcilor și frunzelor, desprinderea lăstarilor de la inserția pe cioată (dezgărdinare), spintecarea tulpinilor înfurcite ș.a.. Are temperament pronunțat de lumină, așa încât arboretele pure se răresc de timpuriu, solul se înierbează și este expus uscăciunii.

Determinante pentru producția arboretelor de salcâm de la noi sunt în mare măsură condițiile edafice, mai ales însușirile fizice ale solului. Astfel nu-i priesc decât solurile cu textură grosieră (nisipoasă), afânate, aerisite și permeabile, levigate de carbonați. În schimb, pe terenurile argiloase, compacte, bătătorite, calcaroase, lâncezește și este puțin longeviv. Cât privește troficitatea, salcâmul se dovedește în general puțin exigent, vegetând mulțumitor și pe nisipurile sărace sau chiar sărate; consumă însă cantități foarte mari de substanțe minerale, datorită întinsului și bogatului său sistem radicular, așa că sub aspectul necesităților se situează printre primele specii forestiere cultivate în noastră. De aceea, pe solurile sărace, cultura repetată a salcâmului poate să aducă la scăderea rezervelor de substanțe minerale, mai ales că litiera furnizată an de an se depune în cantități mici.

Față de umiditate se arată destul de pretențios. Se mulțumește cu soluri revene, iar pe dunele din sudul Olteniei vegetează și pe soluri uscate la suprafață, căci rădăcinile sale pot folosi apa din orizontul freatic, situat chiar la adâncimi foarte mari. Nu-i sunt însă favorabile solurile excesiv uscate (de pe așa numitele “cioace”, în su-vestul Olteniei) și, mai ales, cele prea umede, reci sau, încă mai mult, terenurile expuse inundațiilor sau cu apă stagnantă, pe care se usucă rapid. În consecință, cele mai frumoase creșteri și producțiile cele mai susținute se obțin pe soluri relativ bogate în humus și substanțe minerale, slab acide, suficient de umede, profunde și ușoare.

Formula ecolgică:

campestru-colinar, euterm (termofil-subtermofil), mezofil-submezofil, heliofil

oligobazic-mezobazic, mezotrof-eutrof, mezofit-mezoxerofit, psamofil

Vitalitatea ieșită din comun a acestei specii se vădește și în marele consum de substanțe (elemente minerale, apă) și energie pe care-l declanșează, în plasticitatea sistemului radicular, în rezistența sa deosebită la ofilire, în capacitatea excepțională de regenerare pe cale vegetativă ș.a.. În ultimii ani, cu toată vigoarea excepțională a speciei, în regiunile din sudul țării, chiar pe nisipuri, s-au manifestat uscări intense ale salcâmului. Acestea s-au extins, de altfel, și în alte zone, în mare parte din cauza secetelor prelungite care s-au succedat în ultimul deceniu, dar și din alte cauze care sunt în curs de elucidare.

În general, are puțini vătămători biotici. În , extinderea în cultură depinde în mare măsură de atacul speciei Megacyllena robiniae, care vatămă lemnul și-l face inapt pentru utilizări comerciale. În plantațiile din noastră o anumită importanță ar prezenta ciupercile Fomes cytisinus, Grifola sulphurea, Ganoderma applanatum și Poria sp., care provoacă putregaiul duramenului sau alburnului. Unele vătămări le cauzează larvele de cărăbuși, care atacă rădăcinile.

Plantațiile de salcâm modifică prea puțin climatul interior, sub coronamentul lor transparent, lumina, căldura, precipitațiile ajungând în sol în cantități apropiate de cele din mediul liber. Cu toate acestea, sub aspect fiziologic mediul salcâmetelor este cu totul particular, exercitând o puternică forță de triere ecologică și de concurență biologică, datorită în primul rând înrădăcinării sale viguroase, bogat ramificate în orizontul cu humus, intens consumatoare de apă și substanțe nutritive.

Salcâmul este un arbore de mărimea I, ajungând la înălțimea până la 25-30 (35) m și grosimea de 80-100 cm. Este evident că salcâmul nu-și poate pune în valoare calitățile remarcabile de specie repede crescătoare decât în anumite stațiuni. Cultura lui ușoară și sigură (cu toate pierderile suferite în ultimua vreme), de mare rentabilitate, se impune cu precădere în regiunile calde și uscate ale țării. În perimetrele de terenuri degradate, pe terenurile instabile și revene abrupte, la câmpie și dealuri, salcâmul este utilizat cu succes în scop ameliorativ.

Lemnul este folosit pentru numeroase utilizări, pentru stâlpi de telegraf, pari de gard, rezistă bine în pământ-și de mină, araci de vie, cozi de unelte, spițe de roți, doage, construcții, cherestea, traverse ș.a.. Contează, de asemenea, ca un excelent combustibil. Poate fi folosit și în tâmplărie, la parchete ș.a., dar în industria prelucrătoare importanța sa rămâne relativ redusă, întrucât prin uscare crapă ușor; nu este apreciat în strungărie.

Este un îndrăgit arbore ornamental și de aliniamente mai ales în regiunile de câmpie ale țării. De asemenea, este o specie meliferă de prin rang, așa încât extinderea bazei melifere în fond forestier, prin creșterea suprafețelor ocupate cu salcâm și tei, este bine venită și, din acest punct de vedere, chiar în condițiile actuale cu uscări intense în salcâmete de diferite vârste, salcâmul rămâne o specie de neînlocuit mai ales în culturile de pe nisipurile din sud-vestul Olteniei și din alte zone a țării (Stănescu și alții, 1997).

Fișa ecologică (Stănescu, et al., 1997)

Specia: Robinia pseudacacia

Jugastru-(Acer campestre L.)

Specie indigenă, răspândită în Europa și vestică. La noi, este o specie des întâlnită în păduri de amestec (șleauri de câmpie și șleauri de deal) și în cvercete, începând din silvostepă.

În comparație cu paltinul și arțarul, are pretenții mai mari față de căldura estivală (specie eutermă-mezotermă), dar este mai tolerant față de sol. Astfel, se mulțumește și cu soluri mai puțin fertile, chiar relativ uscate și compacte, cum sunt cele din cerete sau stejerete pufoase. Suportă într-o anumită măsură solurile sărăturoase și rezistă relativ bine la umbrire, rămânând totuși cu temperamentul de semiumbră.

Formula ecologică:

campestru-colinar, euterm-mezoterm, mezofit-submezofit, semiombrofil

eubazic-mezobazic, mezotrof, slab halofil, mezoxerofit-mezofit

Jugastrul este obișnuit arbore de mărimea a III-a, rareori peste 15 m înălțime.

Are lemn fin, omogen, dur, greu, trainic și ușor prelucrabil, dar din cauza dimensiunilor reduse și a tulpinii rău conformate prezintă puține utilizări (în strungărie, rotărie, pentru obiecte mărunte etc.). Este un foarte bun combustibil. În schimb, această specie este foarte apreciată ca însoțitor al stejarilor în șleauri, stimulând creșterea și elagajul speciilor principale, protejând și ameliorând solul (Stănescu și alții, 1997).

Măceș-( canina L)

Specie indigenă, cu largă răspîndire. Arealul său cuprinde sudul, centrul și o parte din ținuturile nordice ale Europei (ajunge până în sudul Scandinaviei), Asia Mică, Asia Centrală și nordul Africii. La noi este cea mai răspândită dintre numeroasele speciile de Rosa, fiind un arbust comun la dealuri și în regiunile montane. Se întâlnețte însă începând de la câmpie, iar în zona urcă frecvent până la 1200 m (izolat până la 1700 m). Apare în margini de pădure, în arborete rărite, în tufărișuri din afara fondului forestier ș.a.

Prezintă o amplitudine climatică largă. Obișnuit se întâlnește pe soluri eubazice- mezobazice, uscate până la reavene (specie xerofită-mezofită). Suportă bine solurile compacte și chiar pe cele degradate, fiind astfel o specie apreciată în scop ameliorativ. Are temperament de lumină. Este un arbust de până la 2-3 m înălțime. Are caracter euterm mezotem, xeromezofil, eutrof.

Pe lângă valoarea ornamentală sau ca specie amelioratoare de sol, măceșul prezintă importanță și pentru fructele sale, bogate în vitamina C (conținut de circa 1%) și alte vitamine (P și D).

Se obține din sămânță butași și marcote. Butășirea se face cu butași cu călcâi, primăvara sau vara.

canina se utilizează ca portaltoi pentru obținerea varietăților horticole de trandafir. Are valoare silviculturală ca furnizor de produse secundare (fructe bogate în vitamine, în special în vitamina C), (Stănescu și alții, 1997).

Păducel-(Crataegus monogyna Jack.)

Specie răspândită la noi pe un areal destul de larg, din silvostepă până în zona (urcă până la circa 1400 m). Se întâlnește frecvent prin păduri rărite, luminoase, în special în stejerete și șleauri, precum și prin pășuni și poieni, unde formează uneori tufărișuri.

Dispune de o largă amplitudine ecologică, fiind rezistent la geruri și înghețuri, suportând bine uscăciunea (mezofit-xerofit) și compactitatea solului. Preferă stațiunile cu multă căldură estivală.

Este de obicei arbustiv, rareori arbore de mărimea a III-a (până la 8-10 m înălțime).

Lemnul, deși este tare, greu și rezistent la frecare, nu se utilizează decât în foarte mică măsură, din cauza dimensiunilor reduse și tulpinii rău conformate.

Este însă o specie importantă din punct de vedere silvicultural, ca element de subarboret, mobilizând solul prin rădăcinile sale numeroase, ferindu-l de înierbare și ameliorându-l prin frunzișul său ușor alterabil (Stănescu și alții, 1997).

Porumbar-(Prunus spinosa L.)

Specie indigenă, larg răspândită în întreaga Europă (până la circa 66º latitudine nordică), în Asia Mică și în nordul Africii. La noi apare frecvent în toate regiunile țării, la câmpie-începând din silvostepă și la dealuri. Pe alocuri, înaintează chiar în regiunile montane inferioare, până la circa 900-1000 m altitudine, prin păduri rărite, parchete, tufărișuri, zăvoaie ș.a.

Este un arbust xerofit (mezoxerofit), suportă însă solurile cu umiditate ridicată, cum sunt cele din zăvoaie. Rezistă bine la ger și este puțin pretențios față de sol, vegetând în condiții bune pe cele compacte, lutoase sau luto-argiloase, neutre sau bazice, pe versanți repezi, cu soluri scheletice, expuse insolației. Datorită puterii de drajonare invadează luminișurile și terenurile din vecinătate, formând desișuri spinoase, greu penetrabile și jucând rolul de specie pionieră. Datorită spinilor contribuie le apărarea pădurii de animale.

Arbust spinos, sub formă de tufă deasă, nu depășește 3-5 m înălțime, drajonează puternic și are creștere înceată.

Prezintă interes ca arbust forestier, utilizabil pentru consolidarea lizierelor de pădure sau în terenuri degradate, (este o specie rustică). Primăvara în perioada înfloririi, este o specie decorativă. Florile au însușiri medicale, se poate utiliza ca portaltoi pentru prun și cais. Fructele sunt folosite în industria alimentară.

Formula de împădurire

Pentru folosirea optimă a terenului de împădurit, într-o cultură forestieră de producție sau protecție se introduc, de regulă, mai multe specii lemnoase diferențiate după anumite funcții pe care urmează să le îndeplinească în comunitatea de viață. Unele dintre speciile alese și asociate sunt destinate să asigure cantitativ sau calitativ producția lemnoasă stabilită prin țelul de gospodărire. Altele au rolul principal de a crea și menține cele mai prielnice condiții de vegetație a întregului arboret.

Formula de împădurire reprezintă forma convețională de exprimare a compoziției inițiale ce se stabilește pentru o cultură forestieră instalată pe cale artificială; ea indică nominal speciile și participarea lor procentuală în compoziția noului arboret (Florescu Gh., Abrudan I.V., 2003). De exemplu, (ca și în cazul nostru) formula de împădurire poate avea forma: 50% Sc, 20% Aj, 30% arbuști.

Prin alcătuirea și aplicarea formulei de împădurire se realizează un tip de cultură forestieră omogenă din punct de vedere al compoziției și localizat în cadrul unui tip de stațiune.

După funcția principală care li se atribuie în asociație, speciile lemnoase din formula de împădurire se împart în trei categorii: specii principale, specii secundare și specii pentru protecția și ameliorarea solului.

Speciile principale sunt specii arborescente, frecvent de mărimea întâi, situate întotdeauna în plafonul superior al arboretului. Funcția lor principală fiind productia de lemn, acestea trebuie să asigure, prin proporția de participare, cât mai fidel compoziția-tel la exploatabilitate (Florescu Gh, Nicolescu N, 1996).

În raport cu țelul de gospodărire, o cultură forestieră poate cuprinde una sau mai multe specii principale. Dacă numărul lor este mai mare, specia preponderentă ca proporție de participare sau – la număr aproximativ egal – specia cea mai valoroasă din punct de vedere economic, poartă denumirea de specie principală, de bază, celelalte specii principale însoțitoare se numesc specii principale de amestec.

Speciile secundare îndeplinesc mai multe funcții importante care justifică, pe deplin, în multe situații, alegerea și includerea lor în formula de împădurire. În primul rând, stimulează creșterea în înălțime, și elagajul natural al speciilor principale de bază și de amestec. De aici derivă și denumirea lor sinonimă de specii stimulatoare, de împingere, de ajutor etc. Un rol secundar îl au numai în ceea ce privește producția de lemn, protecția si ameliorarea solului. Pentru această categorie se aleg, de regulă, specii arborescente de mărimea a doua și a treia.Uneori pot fi folosite și specii de mărimea întâi spre periferia sau în afara arealului lor natural, în condițiile în care rămân subordonate speciilor principale (fig. 4).

Speciile cu funcția principală de protecție și ameliorare a solului sunt arbuștii. Aceștia, având adesea tulpina sub formă de tufă sau coroane larg dezvoltate, formează un etaj propriu care protejează solul împotriva uscăciunii și înierbării, iar prin litiera produsă și prin sistemul de rădăcini bogat fasciculat ameliorează solul.

Fig. 4-Aspectul secțiunii transversale

printr-o perdea de salcâm cu (Neșu, 1998)

Pentru ușurința de aplicare în anumite condiții speciale așa cum s-a mai arătat formula de împădurire poate să mai cuprindă numai o singură specie principală, conducând astfel la obținerea unor culturi forestiere pure.

Perdelele forestiere de protecție de pe suprafața de ameliorat, vor fi de tipul mixt, formate din arbori și arbuști, în care proporția speciilor arbustive în compoziție se ridică la cel mult o treime, aceste specii introducându-se în rândurile marginale (și eventual postmarginale). Perdelele formate sunt perdele semipenetrabile-compacte, gradul de penetrabilitate față de vânt depinde în mare măsură și de lățimea perdelelor respective si poate fi reglat prin lucrări de îngrijire (Ciortuz, 1975).

Scheme de împădurire

Modul de asociere a celor trei categorii de specii din formula de împădurire, ca și dispunerea lor spațială pe o anumită suprafață de cultură sunt redate prin schema de împădurire. Prin simboluri, într-o reprezentare grafică, schema de împădurire indică amplasarea speciilor, dispozitivul de plantare și desimea culturilor.

Schema de împădurire trebuie să fie în așa fel concepută încât prin modul de amplasare să se asigure o bună dezvoltare a tuturor speciilor care intră în compunerea unui amestec. O atenție deosebită trebuie acordată speciilor principale de bază și de amestec, în scopul creării premiselor necesare pentru realizarea compoziției-țel la exploatabilitate.

Instalarea grupată a speciilor principale de amestec permite să se țină seama de toate microvariațiile staționale din cuprinsul terenului de împădurit, pentru a plasa fiecare specie la locul potrivit.

Amestecul poate fi realizat uneori în benzi. Acestea se amplaseaza mai ușor pe teren și sunt de preferat atunci când se urmărește protejarea arboretului de un vânt periculos.

Pentru a îndeplini în condiții optime funcțiile ce le sunt atribuite, speciile de ajutor și cele pentru protecția și ameliorarea solului se introduc întotdeauna în amestec intim cu speciile principale, cât mai uniform distribuite pe suprafața de cultura.

Desimea culturilor se exprimă prin număr de puieți la hectar, ca rezultat a gradului de apropiere între exemplarele cultivate, respectiv al distanțelor dintre rânduri și dintre puieți pe rând. Desimea trebuie astfel concepută încât să conducă într-un timp cât mai scurt noul arboret la realizarea ambianței specific forestiere, prin închiderea masivului. Atunci când este posibil să se intervină la timp cu operații de îngrijire și conducere, o cultură mai deasă este întotdeauna de preferat, deoarece arboretul crește viguros în primii ani, realizează curând starea de masiv, elimină vegetația erbacee și păstrează solul reavăn.

Desimea culturilor se stabilește ținând seama de scopul urmărit, natura terenului și a materialului de împădurit, însușirile biologice ale speciilor folosite și de considerentele economice.

Dispozitive de cultură

Dispozitivul de cultură-exprimă modul cum se dispun exemplarele cultivate pe suprafața terenului de împădurit (fig. 5). În funcție de desimea adoptată și de natura terenului de cultură, puieții se pot amplasa la distanțe variabile, în dispunere neregulată-sau pe rânduri la distanțe constante-în dispozitiv regulat. Dispozitivul de cultură regulat prin care se dau prin care se dau distanțe constante între rânduri și între puieți pe rând se recomandă oriunde aplicarea lui este posibilă. Aceasta permite distribuirea uniformă a puieților pe toata suprafața de împădurit și ușurează mult execuția lucrărilor de instalare și întreținere a culturilor.

Fig. 5 – Dispozitiv de cultură cu salcâm, specii de ajutor și arbuști (Neșu, 1998)

În cadrul amplasării uniforme a puieților, la distanțe constante, dispozitivul de cultură poate fi pătrat, dreptunghi sau în chincons, după figura geometrică pe care o formeaza patru puieți alăturați, câte doi din două rânduri învecinate. La dispozitivul în pătrat, distanța între puieți pe rând este egală cu cea dintre rânduri.În dreptunghi, distanța între rânduri este mai mare decât cea dintre puieții pe rând. În chincons, fiecare puiet dintr-un rând este amplasat în dreptul mijlocului distanței dintre doi puieți ai rândului vecin. Figura geometrică dintre patru puieți alăturați este în acest caz un paralelogram.

Acest tip de dispozitiv de cultură se va folosi și în cazul de față, adoptând distanța între rânduri de 1.5 m, iar distanța dintre puieți pe rând de 1.0 m.

Pentru a nu comite greșeli, mai ales în ceea ce privește proporția speciilor, se menționează că formulele și schemele se stabilesc concomitent și anume întâi se stabilește asortimentul de specii, apoi schema, iar la sfârșit se determină proporția de participare a fiecarei specii.

Specii, compoziții de regenerare (împădurire), scheme și procedee de împădurire

Tab. nr. 3.3.3.1

Materialul de plantat si pregătirea lui

Materialul de plantat utilizat în lucrări de împădurire poate să fie foarte diferit, după proveniența, mărime și formă.

Pentru majoritatea speciilor se folosesc însă, în cele mai multe situații, puieți proveniți din sămânță și crescuți în pepinieră. Aceștia sunt, în general, puieți de talie mică sau mijlocie și au vârsta de 1-2 ani, mai rar 3-4 ani pentru unele specii încet crescătoare.

Ca material de plantat ocazional se pot folosi puieții sălbatici, rezultați din regenerări naturale. La folosirea acestora este bine să se recurgă numai în mod excepțional, atunci când materialul de plantat produs în pepiniera rămâne insuficient din cauza unor calamități. Transplantarea puieților sălbatici este anevoioasă, deoarece sistemul lor radicular se prezintă, în general, slab fasciculat, lipsit de ramificații fine, adeseori adânc înfipt în pământ. În majoritatea cazurilor succesul transplantării puieților sălbatici este condiționat de scosul și plantarea lor cu pământ la rădăcina, ceea ce scutește mult lucrarea.

Materialul de plantat înmulțit pe cale vegetativă, poate fi alcătuit din butași de tulpină sau rădăcina, puieți din butași sau marcote, produși în pepinieră, sade și drajoni. Drajonii sunt lăstari dați din rădăcina plantelor lemnoase. Aceștia, detașați de plantă-mamă, împreună cu o porțiune de rădăcină, pot servi ca material de plantat. Dar, ca și puieții sălbatici, drajonii trebuie să fie folosiți în mod cu totul exceptional.

Indiferent de felul materialului de plantat, acesta trebuie să fie totdeauna de bună calitate. O atenție deosebită se acordă puieților care alcătuiesc materialul cel mai des folosit în lucrări de împădurire. Înainte de plantare se execută o ultimă verificare și cu această ocazie se urmărește nu numai indicele standardizat (grosime la colet), ci și starea părților principale a puieților, rădăcina și tulpina.

Rădăcina trebuie să fie sănătoasă, cât mai ramificată și bogat garnisită cu peri absorbanți viabili. La puieții de talie mică este important ca lungimea rădăcinii să se găsească într-o strânsă corelație cu înălțimea tulpinii și grosimea la colet.

Tulpina trebuie să fie dreaptă, nebifurcată și să aibă ultima creștere anuală lignificată, cu mugurele terminal nevătămat, mai ales la rășinoase. Este inutil să se planteze puieți evident nesănătoși, lipsiți de prospețime, care pier sau tânjesc ani de-a rândul.

Uscarea rădăcinilor din cauza modului greșit de păstrare și manipulare a puieților poate să compromită parțial sau total o plantație. De aceea se impune ca, începând de la scosul puieților și până în momentul plantării, rădăcinile să fie ferite de uscăciune. La oricare manipulare, rădăcinile puieților trebuie să fie împachetate cu un material umed (mușchi, paie tocat etc.). În acest scop, puieții se poartă în cutii speciale, coșuri sau găleți cât mai ușoare. Lădițele de transportat puieți trebuie să fie de mărime potrivită, prevăzute cu mânere și fără cuie ieșite sau așchii care ar putea produce rănirea muncitorilor. Pentru a putea înlătura pericolul uscării rădăcinilor, este preferată plantarea pe vreme înnorată sau dimineața și spre seară, evitându-se orele de căldură puternică.

Pentru a ușura manipularea și mai ales plantarea puieților, în practică se recurge frecvent la scurtarea rădăcinilor prea lungi, prin toaletare. Cu cât puieții sunt mai mari și au rădăcinile mai lungi, cu atât operația de toaletare nu poate fi evitată. Problema toaletării trebuie să fie rezolvată însă diferențiat, ținând seama în primul rând, de particularitățile biologice ale speciilor. Multe specii foioase suportă ușor această operație și regenerează curând întregul sistem de rădăcini. Pentru unele, suprimarea unor porțiuni mici din vârful rădăcinilor poate avea chiar un efect stimulator. Tratarea rădăcinilor cu barbotina de pământ în apă, cunoscută sub denumirea de mocirlire reprezintă altă operație de pregătire la care se supun adeseori puieții înainte de plantare. Prin acest tratament se urmărește realizarea unei adeziuni între pământ și suprafața rădăcinilor imediat după plantare. Efectul mocirlirii poate fi sporit prin adăugarea în amestecul de apă și pământ a îngrășămintelor. Dacă se execută corect, mocirlirea are indiscutabil un efect pozitiv asupra puieților. Pentru a obține acest efect, puieții tratați trebuie să fie imediat plantați. Altfel, cea mai slabă zvântare a noroiului provoacă scorojirea scoarței rădăcinilor și ruperea perilor absorbanți. Noroiul uscat pe rădăcini formează o pojghiță tare care împiedică respirația și absorția apei din sol. Din aceasta cauză puieții lâncezesc un timp oarecare sau se pot chiar usca dacă sunt mai sensibili.

Reușita plantațiilor, depind în mare măsură de calitatea puieților și de tehnica aplicată în fiecare fază a procesului de transplantare (scos, manipulat, pregătire și plantare a puieților). În procesul de transplantare, inevitabil se distrug o parte din peretii absorbanti care constituie organele active de cea mai mare importanță în nutriția plantelor. Până la apariția și formarea întregului sistem de rădăcini fine și perișori absorbanți, puietul transplantat trăiește în mare măsură pe seama rezervelor de substanțe nutritive acumulate în el.

Puietul transplantat, cu sistemul de rădăcini refăcut și consolidat în sol, capabil să se nutrească în noile condiții de viață, înseamnă că s-a prins. Pentru a grăbi prinderea puieților, aceștia trebuie să fie cât mai viguroși și cu rădăcinile cât mai puțin vătămate în procesul de transplantare.

La crearea perdelelor forestiere de protectie se vor folosi puieți de talie mijlocie pentru toate speciile din formula de împădurire.

Plantarea în gropi

Datorită multiplelor avantaje pe care le are, plantarea în gropi reprezintă procedeul cel mai des folosit în practica silvică. Tehnica de plantare presupune săparea unor gropi de forme și mărimi convenabile, în care rădăcinile să poată fi așezate cu ușurință într-o poziție cât mai apropiată de aceea în care au crescut, asigurându-se astfel un grad ridicat de reușită a culturilor și o creștere ulterioară viguroasă a puieților.

Gropile pentru plantat pot avea forma prismatică sau cilindrică. Dimensiunile lor se stabilesc în funcție de mărimea și forma rădăcinilor, natura terenului și a solului. Volumul gropilor trebuie să permită așezarea puieților și îndeosebi a rădăcinilor într-o poziție cât mai apropiată de cea naturală. Deschiderea gropii și mai ales adâncimea ei trebuie să permită așezarea neforțată a rădăcinilor, fără îndoirea lor. Pe soluri textural grele sau bătătorite și nepregătite, gropile trebuie să fie cât mai largi și adânci, pentru ca rădăcinile în alungirea lor să întâlnească pământul afânat.

Pentru puieții de talie mijlocie, folosiți în mod curent în lucrările de împăduriri, gropile vor avea dimensiuni de 40 x 40 x 40 cm.

Indiferent de locul unde se execută gropile, se are întotdeauna grijă ca pământul curat, din straturile de la suprafață solului, bogat în humus și structurat, să fie așezat separat pentru a putea fi folosit la acoperirea rădăcinilor.

Aceste mici amenăjări ale terenului și săparea gropilor trebuie să fie imediat urmate de plantarea puieților. Săparea gropilor cu mai mult timp înaintea plantării și deci expunerea la uscare a gropilor și a pământului rezultat prin săpare constituie o greșeală de ordin tehnic. Cel mult, pe terenuri cu exces de umiditate, se poate admite acest decalaj.

Săpatul gropilor se execută în mod obișnuit manual, cu casmaua, sapa forestieră, târnăcopul etc., necesitând adeseori un efort mare din partea muncitorilor. În această rezidă de fapt dezavantajul esențial al procesului de plantare în gropi. Dar în condițiile terenurilor accidentate, cu soluri superficiale, eventual scheletice, mecanizarea operației de săpare a gropilor este deocamdată greu de realizat.

În cazul unor soluri mai profunde și fără resturi de rocă se pot folosi cu mult succes burghiele de forat gropi. Acestea pot fi acționate manual sau mecanic. După săparea sau forarea gropilor se procedează la plantarea propriu-zisă a puieților. Lucrătorul plantator prinde puietul cu mâna stângă de deasupra coletului, iar cu dreaptă răsfiră și așază rădăcinile cât mai convenabil în spațiul gropii. Tot cu mâna dreaptă ia apoi pământul bogat, curat și reavăn, dinainte separat și cu acesta acoperă succesiv rădăcinile puieților până la suprafața. Pe măsura ce rădăcinile se îngroapă, pământul se tasează bine, la început cu pumnul, iar la urmă cu piciorul, pentru a realiza o aderență perfectă între rădăcini și sol. Se va observa ca în groapă să nu se introducă pietriș și nici glii înierbate.

Puietul se introduce în pământ până la 2-3 cm deasupra coletului, astfel încât prin tasarea ulterioară a solului, rădăcinile să nu rămână la suprafață. În regiuni mai secetoase, dimpotrivă, în jurul fiecărui puiet se formează cu sapa o ușoară concavitate pentru reținerea maximă a apei din precipitații.

Epoca de plantare

Instalarea culturilor forestiere prin plantații trebuie să se facă în anotimpul care asigură cel mai mare procent de prindere al puieților. Cu excepția puieților cu bal de pământ la rădăcină, plantarea se poate executa numai în timpul când vegetația se află în stare de repaus, primăvara, înainte de înmugurire sau toamna înainte de căderea frunzelor. Anotimpul care asigură cel mai mare grad de reușită a culturilor este primăvara, când în sol se găsesc suficiente rezerve de apă.

Primăvara, plantarea trebuie să înceapă imediat după topirea zăpezii și zvântarea solului, eșalonată calendaristic pe zone climatice. Umiditatea din sol rezultată din topirea zăpezii (mustul zăpezii), facilitează contactul strâns dintre pământ și rădăcini, consolidarea puietului și intrarea lui curând într-o activitate normală. Speciile foioase, în condiții optime de vegetație, suportă destul de bine și plantarea de toamnă. Toamna se recomandă plantarea timpurie, îndată după intrarea puieților în repaus vegetativ, evidențiată la foioase prin căderea frunzelor. În acest timp, rădăcinile încă vegetează și pot asigura prinderea puieților.

Tăieri de formare și stimulare

Tăierile în coroană de formare și stimulare, aplicate puieților din culturile tinere înainte de constituirea stării de masiv, reprezintă o practică puțin obișnuită în silvicultura noastră.

Prin tăieri în coroana se asigură obținerea formelor dorite, se stimulează creșterea, se corectează anumite defecțiuni ale puieților și se ameliorează starea sanitară generală a culturii.

În scopul stimulării creșterii și corectării unor forme necorespunzătoare ale tulpinii sunt mai indicate tăierile în coroană, fără suprimarea completă a ramurilor. Asemenea tăieri, numite de îngrijire se recomandă în arboretele tinere în faza premergătoare închiderii masivului, când puieții cresc și se dezvoltă individual. În aceste condiții, puieții majorității speciilor foioase, îndeosebi de cvercinee, au tendinta pronunțată de a crește mai mult lateral, lărgindu-și coroana în detrimentul creșterii în înălțime.

Prin scurtarea ramurilor laterale se ameliorează, în primul rând, forma tulpinii și se stimulează creșterea în înălțime. Tăierile de formare și stimulare comportă o tehnică specială, diferențiată adeseori în raport cu particularitățile biologice ale speciilor cultivate; în general se aplică numai speciilor principale dintr-un amestec.

Pentru speciile foioase, deosebit de valoroase, E. Wagenknecht recomandă trei procedee de tăiere în coroană, și anume: tăierea în forma conică, tăierea în forma cilindrică și tăierea „Rümelin". Tăierile în coroană se fac în timpul repausului vegetativ și încetează după realizarea stării de masiv.

De la instalare până la atingerea reușitei definitive, culturile forestiere traversează cea mai critică existență din viața lor. În această perioadă sunt parcurse cu o serie de lucrări de îngrijire, având drept scop asigurarea în permanență a unor condiții cât mai favorabile de vegetație, de creștere și dezvoltare a puieților, astfel încît culturile să ajungă cât mai devreme la realizarea închiderii masivului, odată cu respectarea compoziției de regenerare adoptată.

Completarea și întreținerea culturilor forestiere

Completare culturilor reprezintă lucrarea de îngrijire prin care se instalează o nouă serie de puieți în locul celor dispăruți din diferite cauze. Necesitatea și volumul completărilor se stabilește cu ocazia primului control anual, care se face toamna, după ce culturile au parcurs un sezon de vegetatie și s-a depășit faza de adaptare.

Dacă pierderile sunt grupate formând goluri, completările sunt necesare chiar dacă procentul puieților dispăruți este mai mic decât 20-25%. Pierderile se consideră grupate atunci când numărul puieților lipsa din categoria speciilor principale (de bază și de amestec) este mai mare de 3-5 exemplare la un loc.

Dacă procentul de reușită nu depășește 40% la împăduririle cu specii foioase și 20% la rășinoase, cultura se consideră compromisă și se reface în întregime. Când reușita culturilor este foarte redusă, se poate presupune că la aceasta au contribuit și alte cauze decât cele accidentale.

Completările se fac numai prin plantații, folosind puieți viguroși și mai bine dezvoltați. Nu se fac niciodată prin semănături directe, deoarece plantele răsărite ar putea fi ușor copleșite de puieții mai vârstnici.

În plantații, completările se fac la un an după instalarea acestora, iar în semănături directe se pot executa și după 2-3 ani. Este necesar de reținut ca intervențiile în completări sporesc cheltuielile de împădurire și se execută, în general, destul de greu, deoarece trebuie parcursă întreagă suprafață pentru a planta manual, câte un puiet. De aceea se impun de la început măsuri care să asigure o reușită cât mai bună a culturilor.

Completarea și întreținerea culturilor forestiere

Tab. nr. 3.3.3.2

Întreținerea solului

Una dintre cele mai importante lucrări de îngrijire a culturilor forestiere până la realizarea stării de masiv este întreținerea solului. Lucrat și pregătit până la instalarea culturii, solul trebuie să fie menținut în continuare într-o bună stare de afânare și lipsit de buruieni.

Afânarea înlesnește încălzirea și aerisirea profundă a solului, contribuind la activarea proceselor microbiologice. De asemenea, în solul bine afânat, apa pătrunde mai ușor și se acumulează în cantități mai mari.

Combaterea buruienilor este necesară deoarece acestea consumă neproductiv apa și substanțele nutritive din sol, copleșesc și adeseori sufocă puieții. Pe terenul neîntreținut, buruienile provoacă curând înțelenirea și tasarea solului, înrăutățind astfel proprietățile lui fizice.

Întreținerea solului contribuie la păstrarea umidității în sol, ameliorează proprietățile lui fizice și menține condiții prielnice de nutriție, reflectate în vigoarea de creștere a puieților. Efectele pozitive ale întreținerii solului au cea mai mare importanță pentru culturile forestiere tinere, care reacționează puternic la orice carență. De aceea, întreținerea solului trebuie să înceapă cât mai devreme și să se execute în număr și cu frecvența mai mare în prima fază de creștere și adaptare a culturilor.

Dacă pentru o anumită cultură speciile au fost judicios alese și asociate, dacă au fost adoptate metode de împădurire conforme cu condițiile staționale și, mai ales, dacă terenul a fost în prealabil bine pregătit, se înțelege ca atât volumul cât și frecvența lucrărilor de întreținere a solului vor fi mult simplificate.

Afânarea solului și combaterea buruienilor se execută, de regulă, concomitent prin prașilă, cu unelte manuale sau mecanizat.

Prașila asigură rezultate bune numai atunci când se aplică pe toată suprafața solului lucrat și pregătit în prealabil.

Întreținerea se poate efectua manual, hipo, mecanic sau mixt și ea constă din prașile repetate pentru distrugerea buruienilor și a crustei. De regulă, aceasta durează 3-5 ani și se efectuează de 1-3 (4) ori pe an, numărul intervențiilor descrescând în timp.

Întreținerea solului se execută de la instalarea unei culturi și până la realizarea stării de masiv, cu o frecvență anuală care se stabilește în raport cu zona fitoclimatică și vârsta puieților.

Îngrijirea culturilor în funcție de vârsta lor și zona geografică

Tab. nr. 3.3.3.3

În cazul unei slabe și întârziate închideri a masivului, se continuă întreținerea solului odată pe an, până la realizarea completă a stării de masiv.

Numărul de prașile necesare într-o perioadă de vegetație este cu atât mai mare, cu cât culturile sunt mai tinere și se găsesc într-o regiune mai secetoasă.

În anii secetoși, numărul de prașile poate sporii, în vederea afânării solului, chiar dacă buruienile nu sunt instalate.

După cum s-a putut observa, speciile alese pe lângă rolul pe care îl au în perdeaua forestieră de protecție, ele au fost alese și pentru faptul că sunt producătoare de anumite foloase, de la producția de lemn pentru prelucrare industrială, la lemn pentru construcții, în industria chimică, sau constituie baze melifere, sau fructele lor sunt folosite pentru diferite întrebuințări.

Perioadele de executare a lucrărilor de îngrijire într-un sezon de vegetație

Tab. nr. 3.3.3.4

În tabelul următor sunt prezentate cuantificarea produselor și serviciilor ce se obțin prin crearea perdelelor forestiere de protecție (cazul de față).

Duratele normate de funcționare (vârstele de tăiere),

clasele de producție și produsele preliminare

Tab. nr. 3.3.3.5

3.3.4 Detalierea lucrărilor de amendare și fertilizare a solurilor

Sunt indicate cantități moderate atât de gunoi de grajd cât și de îngrășăminte minerale (doze orientative):

◄ 15-20 tone/ha gunoi de grajd;

◄ 70-80 kg/ha îngrășăminte cu azot;

◄ 60-70 kg/ha îngrășăminte cu fosfor.

Fertilizarea cu îngrășăminte organice constă în împrăștierea, numai în gropile de plantare a unor doze de fertilizant organic, care se încorporează în sol cu ajutorul uneltelor de lucru. Substanțele fertilizante care se utilizează sunt gunoiul de grajd, gunoiul de târla și rumegușul compostat.

Cele mai obișnuite îngrășăminte organice sunt gunoiul de grajd și gunoiul de târla bine fermentate, gunoirea dovedindu-se o modalitate importantă de troficizare a solurilor slab productive și de îmbunătățire a condițiilor fizice, chimice și microbiologice din solurile respective.

Procedeul asigură o bună prindere a puieților și el poate grăbi închiderea stării de masiv, deci el poate fi folosit cu succes, dacă suprafața de ameliorat se află în apropierea centrelor populate, a stânelor, astfel, costurile reducându-se la minim.

Fertilizarea cu îngrășăminte chimice constituie un procedeu modern de înlăturare a carențelor nutritive ale solurilor de cultură. Folosit inițial în agricultură, procedeul s-a extins și în silvicultură, aplicându-se atât în solarii, pepiniere și răchitării, cât și în culturi forestiere și arborete.

Ca și în cazul gunoirii, procedeul în cauză constă în împrăștierea pe întreaga suprafață de cultura sau pe vetrele gropilor de plantare a unor produse industriale denumite generic îngrășăminte chimice sau minerale. Aceste substanțe se încorporează în sol și prin administrarea lor se urmărește sporirea rezervelor de azot, fosfor și potasiu, elemente fundamentale în nutriția plantelor.

În mod schematic, îngrășămintele chimice se pot împărții în următoarele categorii: îngrășăminte cu azot; îngrășăminte cu fosfor; îngrășăminte cu potasiu și îngrășăminte complexe.

Subatanțele active conținute în îngrășămintele menționate sunt azotul mobil (N), pentoxidul de fosfor (), oxidul de potasiu (KO) și respectiv amestecurile sau combinațiile în diverse proporții ale acestor substante.

Astfel, suprafata efectivă pe care se vor aplica amendamente și îngrășăminte chimice, va fi de 0.24 ha.

3.3.5 Detalierea lucrărilor cu caracter special-împrejmuirea cu sârmă ghimpată

Lucrările cu caracter special ce se vor efectua, sunt lucrările de împrejmuire, cu gard de sârmă.

Împrejmuirea cu gard de sârmă ghimpată se face în jurul perdelelor forestiere de protecție amplasate pe pășuni, pentru a împiedica pătrunderea animalelor în perdele și distrugerea puieților, sau mai târziu a scoarței, cu toate consecințele negative ce vor decurge, în cazul producerii acestor vătămări-lungimea totală împrejmuită va fi de-3200 m.

Împrejmuirea cu gard de sârmă ghimpată se execută din bulumaci de lemn de foioase sau rășinoase cu diametrul de 13-15 cm. Pe teren bulumacii se fixează la 2.5 m unul de altul. La 10 bulumaci unul este întărit cu contrafișă. Sârma ghimpată, neagră sau galvanizată, se întinde și se fixează pe bulumaci cu cuie sau scoabe pe 4 sau 5 rânduri.

3.4 Breviar de calcule privind soluția tehnică

3.4.1 Calcului necesarului de puieți

Numărul de puieți se calculează cu relația:

N = 10.000 · n

b · d

n-numărul de rânduri în care se introduce specia în cauză;

b-lățimea totală a perdelei, inclusiv cei 2 metri de lizieră;

d-distanța dintre puieți, din specia respectivă, pe rândurile de perdea.

Rezultatele vor fi trecute în tabelul următor:

Calculul necesarului de puieți

Tab. nr. 3.4.1.1

În urma calculelor efectuate, a rezultat necesarul de puieți pe specii: salcâm-9999 buc.; jugastru-3999 buc.; măceș – 1999 buc.; păducel-1999 buc. și porumbar-1999 buc.

Astfel, rezultă numărul total de puieți, care este 19995 buc.

3.4.2 Calculul dozelor și a cantităților de îngrășăminte

În urma buletinului obținut de la “Oficiul de studii pedologice și agrochimice” se recomandă pentru fertilizarea la groapă, concomitent cu plantarea, utilizarea de azotat de amoniu, cu o doză de 30 g/groapă, NPK cu o doză de 30g/groapă, și gunoi de grajd cu o doză de 1 kg/groapă.

Astfel rezultă următoarele cantități de îngrășăminte:

Qazotat de amoniu =Dazotat de amoniu X N = 0.3 X 19995 = 5998.5 Kg

unde:

– Qazotat de amoniu – este cantitatea de azotat de amoniu

– Dazotat de amoniu – este doza de azotat de amoniu

– N – este numărul de puieți

Q NPK = DNPK X N = 0.3 X 19995 = 5998.5 Kg

unde:

– QNPK este cantitatea de de NPK

– DNPK este doza de NPK

– N este numărul de puieți

Qg.g. = Dg.g. X N =1 x 19995 = 19995 Kg = 20 t

unde:

– Qg.g este cantitatea de gunoi de grajd

– Dg.g este doza de gunoi de grajd

– N este numărul de puieți

3.4.3 Calculul necesarului de material pentru puieți

Calculul necesarului de material, se face folosind următorii indici de consum:

◄ consumul specific de lemn rotund de foioase pentru stâlpi:

C1=0.0147 m³/m gard

St=C1 X Lg = 0.0147 X 3200 = 47.04 m³

unde:

– St este cantitatea de lemn rotund de foioase folosit pentru stâlpi

– Lg este lungimea gardului de sârmă ghimpată

◄ consumul specific de sârmă ghimpată:

C2 = 0.515 Kg/m gard

Sg =C2 X Lg = 0.515 X 3200 = 1648 Kg

unde:

-Sg este cantitatea de sârmă ghimpată

-Lg este lungimea gardului de sârmă ghimpată

◄ consumul specific de cuie

C3 = 0.004 Kg/m gard

Sc = C3 X Lg = 0.004 X 3200 = 12.8 Kg

unde:

– Sc este cantitatea de cuie

– Lg este lungimea gardului de sârmă ghimpată

◄ consumul specific de scoabe

C4 = 0.04 Kg/m gard

Ss = C4 X Lg = 0.04 X 3200 = 128 Kg

unde:

– Ss este cantitatea de scoabe

– Lg este lungimea gardului de sârmă ghimpată

CAP. IV. LISTA CANTITĂȚILOR DE LUCRĂRI ȘI EȘALONAREA LUCRĂRILOR PROPUSE

4.1 Lista cantităților propuse

Lucrările ce se vor executa în cuprinsul perimetrului de ameliorare sunt prezentate sub formă de tabelară, în cele ce urmează:

Lista cantităților de lucrări pentru înființarea perdelelor forestiere

Tab. nr. 4.1.1

Pentru a afla devizul general al lucrărilor ce vor fi efectuate, s-a întocmit tabelul următor:

Costul lucrărilor efectuate în perimetrul studiat

Tab. nr. 4.1.2

Valoarea totală a investiției va fi de 1852.27 mii ron.

4.2 Eșalonarea lucrărilor propuse

Specificul lucrărilor de împăduriri, determină eșalonarea lucrărilor propuse pe mai mulți ani, respectiv completarea și întreținerea acestora, până la realizarea stării de masiv. O astfel de eșalonare este prezentată în tabelul următor:

Graficul de eșalonare a lucrărilor

Tab. nr. 4.2.1

CAP. V. ORGANIZAREA, FINANȚAREA ȘI EXECUTAREA LUCRĂRILOR

5.1 Organizarea și executarea lucrării

Organizarea lucrării este asigurată de către Direcția Silvică Giurgiu, prin Ocolul Silvic Bolintin, acesta punând la dispoziție: utilajele, materialul de plantat, materialele necesare pentru gard etc.

Ca forță de muncă, vor fi folosiți muncitorii forestieri din zonă ca și muncă calificată, iar locuitorii din zonă vor fi angajați ca și zilieri pentru munca necalificată.

5.2 Finanțarea și decontarea lucrărilor

Sursele financiare necesare vor fi luate din fondul de ameliorare a fondului funciar, constituit potrivit Legii fondului funciar nr, 18/1991 , republicată, alocații de la bugetul de stat, conform art.88 din Legea nr. 18/1991, republicată, alocații de la bugetul local a comunei Bucșani, pentru perdelele forestiere prevăzute la art. 2 lit. b), d) și e). Se vor mai atrage spre finanțare surse de finanțare externe nerambursabile, în cadrul programului SAPARD sau a altor programe, credite externe rambursabile, sponsorizări etc.

Decontarea lucrărilor se va face de către Ministerul Mediului și Pădurilor.

BIBLIOGRAFIE

1. Ciortuz, I., 1975, Ameliorații silvice, Universitatea din .

2. Damian, I, 1978, Împăduriri, Editura Didactică și Pedagogică București;

Florescu., I, Nicolescu, N., 1996, Silvicultură (vol. I+II), Editura Lux Libris;

4. Florescu, Gh., Abrudan, V., 2003, Tehnologii de instalare a culturilor forestiere, Editura Universității Transilvania Brașov;

5. Lupe, , 1953, Perdele forestiere de protecție și cultura lor în Câmpiile R.P.R., Editura Academiei R.P.R.

6. Mihăilă E., Costăchescu C., Dănescu F., 2012, Sisteme agrosilvice, Revista de Silvicultură și cinegetică, Anul XVII, nr. 30.

7. , 1998, Perdele forestiere de protecție a câmpului, Editura STAR TIPP, Slobozia.

8. , 2012, Perdelele forestiere de protecție a culturilor agricole-o necesitate, Revista de Silvicultură și cinegetică, Anul XVII, nr. 30.

9. Stănescu,V., Șofletea,N., Popescu, O.,1997, Flora forestieră lemnoasă a României, Editura Ceres;

10. Bartha Sz., 2015, Sisteme agrosilvice, Note curs masterat;

11. Ministerul economieie forestiere și materialelor de construcții, Departamentul Silviculturii, 1977, Îndrumări tehnice. Silvicultură. Compoziții, scheme și tehnologii de împădurire, București;

12. xxx – Amenajamentul Amenajamentul fondului forestier proprietate privată ce aparține S.C. COPPER BEECH URBAN DEVELOPMENT S.R.L. și ASOCIAȚIEI PROPRIETARILOR DE PĂDURE DÂRVARI-CIOROGÂRLA Județul GIURGIU și ILFOV

13. Sursă internet: (http://ro.wikipedia.org/wiki/Sistemul_de_perdele_forestiere_de_protec%C8

%9Bie_B%C4%83l%C8%9Bi)

(http://zarnesti.net/informatii-utile/harti/harta-judetelor-romaniei/giurgiu/)

(http://articole.famouswhy.ro/referat_despre_campia_romana/).

BIBLIOGRAFIE

1. Ciortuz, I., 1975, Ameliorații silvice, Universitatea din .

2. Damian, I, 1978, Împăduriri, Editura Didactică și Pedagogică București;

Florescu., I, Nicolescu, N., 1996, Silvicultură (vol. I+II), Editura Lux Libris;

4. Florescu, Gh., Abrudan, V., 2003, Tehnologii de instalare a culturilor forestiere, Editura Universității Transilvania Brașov;

5. Lupe, , 1953, Perdele forestiere de protecție și cultura lor în Câmpiile R.P.R., Editura Academiei R.P.R.

6. Mihăilă E., Costăchescu C., Dănescu F., 2012, Sisteme agrosilvice, Revista de Silvicultură și cinegetică, Anul XVII, nr. 30.

7. , 1998, Perdele forestiere de protecție a câmpului, Editura STAR TIPP, Slobozia.

8. , 2012, Perdelele forestiere de protecție a culturilor agricole-o necesitate, Revista de Silvicultură și cinegetică, Anul XVII, nr. 30.

9. Stănescu,V., Șofletea,N., Popescu, O.,1997, Flora forestieră lemnoasă a României, Editura Ceres;

10. Bartha Sz., 2015, Sisteme agrosilvice, Note curs masterat;

11. Ministerul economieie forestiere și materialelor de construcții, Departamentul Silviculturii, 1977, Îndrumări tehnice. Silvicultură. Compoziții, scheme și tehnologii de împădurire, București;

12. xxx – Amenajamentul Amenajamentul fondului forestier proprietate privată ce aparține S.C. COPPER BEECH URBAN DEVELOPMENT S.R.L. și ASOCIAȚIEI PROPRIETARILOR DE PĂDURE DÂRVARI-CIOROGÂRLA Județul GIURGIU și ILFOV

13. Sursă internet: (http://ro.wikipedia.org/wiki/Sistemul_de_perdele_forestiere_de_protec%C8

%9Bie_B%C4%83l%C8%9Bi)

(http://zarnesti.net/informatii-utile/harti/harta-judetelor-romaniei/giurgiu/)

(http://articole.famouswhy.ro/referat_despre_campia_romana/).