Antiteza Clasic – Modern In Sistemul Informational AL Costurilor
ANTITEZA CLASIC – MODERN ÎN SISTEMUL INFORMAȚIONAL AL COSTURILOR
CAPITOLUL 1
Sistemul informațional și calculația costurilor
1.1. Sistemul informațional economic
Odată cu dezvoltarea economiei de piață s-au diversificat și problemele cu care ne confruntăm. Pentru rezolvarea acestora este necesar ca informațiile economice pe care le deținem să poată furniza elementele necesare luării deciziilor, dar și ca acestea să reflecte exact situația patrimonială a agenților economici și rezultatele activității economico-financiare.
Sistemele informaționale au existat, într-o forma sau altă, pe toate treptele dezvoltarii societatii omenesti, informarea constituind o conditie fundamentala a realizarii oricărui proces managerial, în calitatea sa de proces de însușire si transmitere a informațiilor.
Sistemul informațional are un rol însemnat în cunoașterea operativă a modului de desfășurare a proceselor și fenomenelor economice, ca și furnizarea elementelor necesare punerii în evidență a proceselor de durată privind creșterea economică, în investigarea noilor tendințe ale procesului tehnico-strategic în asigurarea datelor și informațiilor necesare deciziilor previzionale.
Folosirea la maxim a informației economice se poate realiza numai în cadrul unui sistem informațional economic (SIE), privit sub forma unui ansamblu al mijloacelor și metodelor de obținere, stocare și utilizare a informațiilor intr-un anumit domeniu al activității social-economice. Alături de alte sisteme, cum sunt sistemul social sau cel administrativ, și sistemul informațional economic este o parte componentă a sistemului informațional actual.
Sistemul Informațional Economic reprezintă un ansamblu organizat de informații economice complexe care sunt obținute în urma prelucrării datelor furnizate de anumite surse și care sunt necesare organizării, conducerii și desfășurării în cele mai bune condiții a activităților economice.
Sistemul de management al unei firme are la bază sistemul informațional economic, al cărui rol asupra funcționalității și eficienței economice este din ce în ce mai pregnant și care are ca scop final satisfacerea obiectivelor stabilite de conducerea firmei.
Funcția Principală a sistemului informațional economic, oricât de complex și de automatizat ar fi acesta, este furnizarea de informații necesare cunoașterii activității economice, pe baza cărora să poată fi luate decizii bine argumentate, pe toate treptele organizatorice.
Structura sistemului informațional economic este următoarea:
ansamblul informațiilor economice complexe;
prelucrarea datelor/ informațiilor economice;
sursele de date / informații economice.
Sursa principală de date și în același timp componenta de bază a acestuia este contabilitatea.
Putem afirma cu certitudine că instrumentul principal de cunoaștere, gestiune și control al patrimoniului și al rezultatelor obținute de agenții economici este reprezentat de contabilitate.
Sistemul informațional economic și activitățile economico-sociale pot cunoaște o delimitare în timp și una în spațiu. Delimitarea în timp se face pe perioade de gestiune sau pe exerciții economico-financiare. Delimitarea în spațiu se face în cadrul unităților patrimoniale.
Sistemul informațional economic ajută la organizarea și conducerea activității economice la nivelul micro și macroeconomic, făcând posibilă cunoașterea permanentă a stării și funcționării unităților patrimoniale.
Activitățile economice pot fi conduse și organizate la nivel micro și macroeconomic atâta vreme cât este cunoscută starea și funcționarea tuturor elementelor componente ale agenților economici pe ramuri, dar și pe ansamblul economiei naționale
1.2. Sistem informațional. Conținut și elemente componente
Sistemul informațional reprezintă totalitatea procedeelor, metodelor, tehnicilor și mijloacelor de culegere, transmitere, prelucrare, stocare și arhivare a informației, necesare procesului decizional.
Sistemul informațional se interpune între sistemul decizional și sistemul operativ având drept scop asigurarea informațiilor necesare stafului managerial reprezentând în
același timp un mijloc de comunicare între celelalte două sisteme.
Sistemul informațional nu trebuie văzut doar ca o interfață între sistemul operativ și
sistemul de conducere ci și ca elementul de legătură a mediului intern al firmei și cel
exterior lui ( mediu economic, financiar, bancar).
Scopul principal al sistemului informațional este de a furniza fiecărui utilizator, în funcție de responsabilitățile și atribuțiile sale, toate informațiile necesare.
El este considerat aceea parte a realitații, constituită din date si informații organizate si structurate, din evenimente care au un efect asupra acestora si din actori care actioneaza in baza lor, utilizănd tehnologia informatiei, in scopul atingerii unor obiective.
Construcția unui sistem informațional, indiferent de specificul entității economice, presupune existenta următoarelor component interdependente:
Data, ca si componentă elementară a sistemului informațional, este reprezentată printr-o descriere cifrică sau letrică a unor evenimente, acțuni, procese ce au avut loc în interiorul întreprinderii sau în afara sa dar care prezintă interes pentru managementul acesteia;
Informația, ca punct central al organizării informționale, este acel element care prezintă o noutate, știre sau o comunicare asupra unor evenimente, fapte, procese, idei, experiente ce se referă direct sau indirect la entitatea economică si care provoacă reactii de declansare a unor decizii si actiuni. Adesea, informația este văzută ca o marfă, un bun produs de către om prin activitatile de creatie intelectuală, având la bază următoarele considerente:
este destinată satisfacerii unor nevoi sociale, nevoile diverșilor utilizatori al acestui produs deosebit;
circulă de la producător la cei care au nevoie de ea;
are un anumit cost de producere, o anumita utilitate si calitate, valoare si preț.
Circuitul informațional desemnează drumul parcurs de date, informații sau decizii, de la emitător la destinatar. Prin transmiterea informatiei se creează condițiile pentru valorificarea ei, se asigură posibilitatea utilizării acesteia în procesul decizional sau de executie.
Fluxul informațional este constituit din totalitatea datelor, informațiilor, deciziilor ce privesc una sau mai multe activițăti specifice, vehiculate pe circuitul informațional cu o anumită frecventă, viteză si pe anumiți suporți informaționali. Elementele caracteristice ale fluxului informațional se pot concretiza în următoarele:
existența lui presupune operațiile de înregistrări, prelucrări, transmiteri si staționări;
punctele de emisie si recepție trebuie stabilite în prealabil;
punctele de generare-emisie si de stocare-receptie pot fi comune mai multor categorii de fluxuri informaționale si cumuleaza mai multe circuite informaționale diferite.
pentru exprimarea fluxului informațional se indică, în ordinea apariției, fie compartimentele, fie funcțiile angajaților care emit si receptionează date si informații.
e) Procedurile informaționale includ ansamblul elementelor prin intermediul cărora se stabilesc si se utilizează modalitătile de culegere, înregistrare, transmitere, prelucrare si arhivare a informațiilor cuprinse în anumite circuite si fluxuri informaționale. Cu ajutorul acestora se stabilesc: suporturile de informații utilizate; mijloacele utilizate pentru a culege, înregistra, transmite, prelucra si arhiva informațiile; succesiunea tratării informațiilor, precum si operațiile pe care acestea le suportă, metodele si formule.
Printre caracteristicele procedurilor informaționale pot fi mentionate urmatoarele:
caracter foarte detaliat;
dispun de o multitudine de metode in prelucrarea informațiilor : metode matematice, economic, statistice, sociologice, etc
caracter operațional accentuat., capabil sa asigure o tratare rapida a informației, cu consecințe in procesul decizțtional.
e) Mijloacele de tratare a informațiilor: include ansamblul echipamentelor hardware si software ce asigura prelucrarea informațiilor si obținerea rezultatelor finale. Ele definesc suportul tehnic al sistemului informațional. Prelucrarea poate fi: manuala, mecanizata si automatizata.
Sistemul informațional economic asigura gestiune tuturor informțtiilor din cadrul unui sistem economic, folosind toate metodele si procedeele de care dispune. Informațiile sunt generate si inregistrate in cadrul sistemului economic la nivelul unor verigi organizatorice si funcționale care se numesc posturi de lucru, care se individualizeaza prin urmatoarele elemente: date de intrare, timp de stationare, operatii de prelucrare, date de iesire.
Sistemul informatic reprezintă “un ansamblu tehnico-organizatoric de automatizare a culegerii și prelucrării informațiilor destinate desfășurării procesului de conducere în scopul asigurării unei eficiențe cât mai mari a activității economico-sociale respectiv”
Schematic, structura sistemului informatic poate fi redată astfel:
Transmiteri flux Transmiteri flux
informații informații
Fig. 1. Componentele fizice ale unui sistem informațional
În vederea transformării datelor în informații utile, un sistem informațional trebuie să aibă cel puțin cinci elemente de bază:
date sau intrări care urmează a fi prelucrate în sistem;
un prelucrător (procesor) de date (uman sau mașină),
unele mijloace de ieșire de memorare a datelor pentru utilizarea viitoare;
un mijloc de ieșire pentru comunicarea informațiilor;
instrucțiuni sau proceduri pentru prelucrarea datelor.
La organizarea unui sistem informațional se utilizează o serie de principii, criterii și sarcini de organizare care determină în final eficiența informației și respectiv a conducerii producției:
unitatea dintre procesul de producție și cel informațional;
corelarea dintre structura organizatorică și sistemul informațional;
dependența dintre nivelul informației economice și calitatea evidențelor;
dependența dintre nivelul de prelucrare și eficiența informației;
concordanța dintre informațiile transmise și cele recepționate;
dependența dintre nivelul ierarhic și informare;
dependența dintre decizie și informare;
Sistemul informațional al unei întreprinderi este compus din (sub)sisteme care în puține întreprinderi sunt integrate. Acestea subsisteme sunt:
subsistem de productie;
subsistem financiar;
subsistem de marketing;
subsistem contabil;
subsistem de prelucrare automata a datelor
subsistem de personal
1.3. Sistemul informațional contabil. Informația
Este cunoscut faptul ca pentru realizarea proceselor de cunoastere si gestiune a patrimoniului se procedeaza la organizarea datelor si informațiilor într-un sistem informațional. În acest scop, se identifica evenimentele si faptele ce genereaza date, se delimiteaza obiectivele cunoasterii si conducerii, se stabilesc purtatorii materiali de informații si modul în care se culeg si înregistreză datele, se aleg modelele si instrumentele de prelucrare a acestor date, se definește destinatia informațiilor si se organizeaza transmiterea lor la destinatari.
Un sistem informațional contabil este definit ca un set de resurse umane și de capital dintr-o organizație care se ocupă cu pregătirea informaților contabile și de asemenea de informațiile obținute prin colectarea și prelucrarea tranzacțiilor economice. Aceste informații sunt făcute disponibile tuturor nivelelor conducerii prin realizarea planificării și controlului activităților organizațiilor economice.
Fondul sau sistemul de informații reprezinta de fapt componeneta de baza a sistemului informațional contabil.
Într-o accepție generală, informația este o forma de cunoastere a realitații prin care se aduc știri cu privire la felul, caracteristicile si mărimea obiectelor, evenimentelor, fenomenelor și proceselor ce formeaza mediul înconjurător, iar expresiile concrete ale informațiilor poarta denumirea de "date" si consta din: cifre, formule, simboluri, imagini, litere, cuvinte, propoziții etc.
În viața social-economică, una din formele de baza ale informației este informația economică, iar în cadrul acesteia informația contabilă, care vehiculează cunoștinte de reflectare si control privitoare la situația patrimoniului si rezultatele obținute.
Analizată prin prisma teoriei informației, informația contabilă are o dublă determinăre: calitativă sau de determinăre si cantitativă sau de stare. Determinărea calitativă indica felul si natura elementului patrimonial la care se refera informația (mijloace fixe, materii prime, disponibilitati bănesti), iar determinărea cantitativă se refera fie la starea în care se află elementul de patrimoniu, fie la valoarea definită prin raportare.
Multitudinea si varietatea informațiilor pe care le gestioneaza si le oferă sistemul informațional contabil se pot delimita în primul rând în informații de natură juridică si financiară, care se referă la operațiile generate de relațiile cu terții permitând cunoasterea în orice moment a sumelor datorate furnizorilor, angajatilor, organismelor sociale, creditorilor etc., cât si sumele de primit de la clienți, debitori si alti creanțieri, prezentarea si justificarea catre organele fiscale a cifrei de afaceri, a veniturilor si cheltuielilor pe baza cărora s-a determinăt rezultatul sub forma de profit. În al doilea rând, se grupeaza în informații de natura economică, care se referă la cunoasterea costurilor de fabricație a bunurilor, de executare a lucrărilor sau de prestare a serviciilor, nivelului de rentabilitate realizat în urma vânzarii lor pe piata, mărimii valorice a factorilor care au cauzat sau determinăt volumul rezultatelor obtinuțe în cursul și la sfârșitul unui exercițiu financiar si totodată pentru cunoașterea în perspectivă a modului cum vor evolua în perioada viitoare situația datoriilor, creantelor, costurilor de productie, rezultatelor finale etc. Pe baza acestor informații furnizate conducerii întreprinderii se poate gestiona si dirija, în deplină cunoștiină de cauza, întreaga activitate economico-financiară.
În mod concret, informațiile contabile se identifică cu datele financiar-contabile privind starea si miscarea elementelor patrimoniale si cu indicatorii economico-financiari privind resursele si rezultatele obținute.
Suporturile materiale ale informațiilor au calitatea de a conserva, stoca si restitui datele. În contabilitate purtatorii de informații consta din: documente justificative, registre de evidenta contabilă, situatii financiar-contabile de sinteză si raportare, precum si din purtatorii tehnici de date, benzi si discuri magnetice, microfilme etc.
Circuitele informaționale desemneaza traiectul pe care-l parcurg informațiile contabile între emitator si prelucrator, între emitator sau prelucrator si destinatar, implicit returul lor.
În cadrul unitatii economice, fluxurile de informații care apar si se desfasoara antrenează, pe lânga resurse materiale si umane, importante resurse de timp. În condițiile unei nevoi tot mai acute de a fi informat la timp cu date pertinente, apare necesitatea reducerii timpului în care informația ajunge de la sistemul operațional la cel de conducere si a celui în care deciziile ajung la sistemele destinatare.
Pentru o mai bună circulație a informației în cadrul unitătii economice, s-au gasit diverse soluții: optimizarea structurii organizationale a întreprinderii; optimizarea fluxului de documente în cadrul diferitelor departamente ale întreprinderii; reducerea numarului de verigi intermediare dintre conducere si unitațile operative; reducerea timpului de prelucrare a datelor prin utilizarea sistemelor electronice de calcul.
Aceasta din urmă apare ca un proces de automatizare a fluxului informațional din cadrul întreprinderii, cu un accent deosebit în ceea ce priveste sistemul informațional al întreprinderii.
Introducerea sistemelor electronice de calcul pentru fluidizarea fluxului informațional are ca efecte: reducerea timpului de prelucrarea a datelor, reducerea costurilor de prelucrare, etc.
Efectele pozitive pe care automatizarea fluxurilor informaționale le implica, determină, mai ales la unitațile economice mari, cu un volum considerabil de informații si date, necesitatea folosirii sistemelor electronice de calcul.
1.4. Noțiunea de cost
Consumul de resurse este reflectat de două noțiuni distincte: „cost” și „cheltuială”.
Dacă în ceea ce privește determinarea cheltuielilor în literatura de specialitate autohtonă și în legislația contabilă se regăsesc definiții clare, situație care derivă și din caracterul obligatoriu al desfășurării contabilității financiare, în ceea ce privește noțiunea de „cost” în teoria și practica economică părerile cu privire la semnificația și conținutul economic al acesteia sunt mult mai eterogene.
Noțiunea de cost provine, din punct de vedere etimologic, de la verbul de origine latină „constare”, care înseamnă a stabili, a fixa. Ulterior sensul s-a modificat, conturându-se noțiunea de „costa”, semnificând consumul ocazionat de producerea unui obiect. Apoi, s-a ajuns la noțiunea de „cost”, folosită în același sens, în literatura de specialitate din țară și străinătate.
Semnificația și definițiile noțiunii de cost s-au modificat în timp, pe măsura evoluției științelor microeconomice.
Schmalenbach, părintele teoriei costurilor, consideră că noțiunea de cost se definește drept „un consum de bunuri evaluat și corelat cu o performanță”. Acesta subliniază că „un bun consumat și evaluat nu poate fi exprimat în costuri dacă consumul nu este corelat cu un rezultat, deci costurile nu pot exista fără performanța corespunzătoare,
Elementele esențiale subliniate de această concepție sunt evaluarea obligatorie, sugerându-se cuantificarea în expresie bănească, precum și corelația obligatorie cu o performanță, cu finalitatea activității organizației – obiectul furnizat de organizația de afaceri clienților săi. De asemenea se observă că această corelație a costurilor cu performanțele este de natură cauzală, costul reprezentând cauza, iar rezultatul – efectul.
În literatura modernă nord-americană de specialitate se consideră că noțiunea de cost reprezintă valoarea cantității de monedă sau a echivalentului cantității de monedă sacrificată (consumată) pentru obținerea de bunuri și servicii care se concretizează (se traduc) în beneficii prezente sau viitoare pentru întreprindere. Această definiție accentuează exprimarea în expresie monetară a costului sacrificării unei părți din resursele de care dispune organizația de afaceri. Sacrificiul – adică costul – este puternic corelat cu efectul dorit, care constă în obținerea de noi valori de întrebuințare, prin valorificarea cărora să se obțină rezultat, adică profit.
Și literatura românească de specialitate abundă în definiții ale noțiunii de cost. În cele ce urmează se vor prezenta câteva dintre ele.
Într-o lucrare a autorilor Ristea, Possler și Ebbeken, costul este definit în următoarea manieră: „Costul reprezintă o cheltuială sau o sumă de cheltuieli asociate și recunoscute de o resursă consumată, un loc de activitate, un produs realizat sau o perioadă de gestiune”. Aici, costul este abordat utilizând conceptul de cheltuială, elementul specific care se poate remarca în acest caz este accentul deosebit pus pe corelația cu un obiect de cost, fie acesta o resursă consumată, un loc de activitate, un produs realizat sau o perioadă pentru care se calculează costul. În aceeași lucrare, autorii susțin, că noțiunea de cost este caracterizată prin trei elemente: consum de resurse (de valori), legătură cu realizările (rezultatele, performanțele) și evaluarea în expresie bănească.
C. Olariu definește costurile drept „expresia bănească a consumului de mijloace de producție și de muncă vie în vederea obținerii unui produs, lucrare sau serviciu”, reflectând, în acest fel, alături de alți indicatori, gradul de eficiență al întreprinderii.
Datorită aspectelor multiple care concură la formarea sa, costul este considerat drept „cel mai sintetic indicator al activității economice a întreprinderii”. Această definiție exprimă sintetic aceleași idei ca și interpretările date mai sus noțiunii de cost, adică cuantificarea costului în expresie monetară, precum și corelația cu produsul, lucrarea sau serviciul pentru care acesta se realizează. Această corelație este privită din punct de vedere cauzal, adică costul reprezintă cauză, iar produsul reprezintă efect al acestuia. Dezavantajul acestei concepții, în raport cu modul de utilizare a noțiunii de cost în practica economică modernă, îl reprezintă restricționarea sferei de aplicare a noțiunii de cost doar la activitățile de producție care au loc în cadrul întreprinderii, considerându-se că activitatea de aprovizionare și cea de desfacere generează exclusiv cheltuieli.
Un alt aspect pe care îl subliniază autorul este faptul că, „costul nu poate și nu trebuie să fie rezultatul unei calculații, ci este determinat de apariția obiectivă generată de consumul de valori care l-a ocazionat”. Această afirmație este cât se poate de adevărată, însă aplicabilitatea ei în practică este extrem de dificilă, dat fiind faptul că evidența, calculația, analiza și controlul costurilor reprezintă activități desfășurate în cadrul unui sistem informațional creat și operat de oameni.
Atâta timp cât fiecare dintre activitățile identificate crează valoare prin consum de resurse, acest consum este corelat cauzal cu efectul – produsul sau serviciul obținut.
În concluzie, costurile reflectă consumuri de resurse, atât trecute cât și viitoare, care generează noi valori de întrebuințare, fiind corelate, pe baza principiului cauzalității, cu performanțele rezultate în urma transferului acestor valori la consumator, și care se referă la toate activitățile care contribuie la procesul de creare a valorii, abordând întreprinderea, prin excelență, în mod introspectiv.
1.5. Principiile de bază ale calculației costurilor
Pentru asigurarea unui continut real si exact al structurii costurilor trebuie sa avem in vedere respectarea urmatoarelor principii:
principiul separării cheltuielilor care privesc strict obținerea bunurilor, lucrărilor sau serviciilor, de cheltuielile care nu sunt legate de achiziția, producția sau prelucrarea acestora.
Acest principiu va impune să nu includem in costul bunurilor, lucrărilor sau serviciilor urmatoarele categorii de cheltuieli care nu participă direct la obținerea acestora: cheltuielile de administratie; cheltuielile de desfacere; regia fixă nealocată costului; cheltuielile financiare; cheltuielile extraordinare.
principiul delimitarii in timp a cheltuielilor.
Acest principiu va impune sa includem in costuri cheltuielile efectuate in perioada de gestiune careia ii apartin.
principiul delimitarii in spatiu a cheltuielilor. Acest principiu va impune sa delimitam cheltuielile efectuate intr-o anumita perioada de gestiune in functie de: structura sectorului de productie: sectii, ateliere, linii de fabricatie etc. Aplicand acest principiu, avem posibilitatea sa delimitam cheltuielile efectuate pe centre de productie, centre de profit sau alte centre de responsabilitate.
principalele activitati realizate: aprovizionare, productie, administratie, desfacere;
principiul delimitarii cheltuielilor productive de cele cu caracter neproductiv. Acest principiu impune delimitarea cheltuielilor productive, care sunt creatoare de valoare, de cheltuielile cu caracter neproductiv.
principiul delimitarii cheltuielilor privind producția finita de cheltuielile aferente productiei in curs de executie: aplicarea acestui principiu este obligatorie doar pentru firmele a caror productie se prezinta la sfarsitul perioadei de gestiune ca fiind partial finalizata, restul productiei realizate fiind in diverse stadii de transformare.
principiul documentării: se referă la faptul că întreaga calculație a costurilor trebuie fundamentată pe documente justificative, care oferă informații privind cantitatea și valoarea consumurilor materiale și de muncă vie în procesul de producție, pe fiecare element de cost.
principiul calculației unice: nu admite în calcularea costurilor așa numitele costuri adiționale care nu au la bază consumuri de valori;
principiul eficienței calculației, specific economiei de piață, vizează latura calitativă a calculației, în sensul eficienței, aceasta neputând fi extinsă decât în limitele unei exactități economice, orice depășire fiind costisitoare și nerentabilă.
1.6. Principalii factori cu influențează asupra organizării calculației costurilor
În modul de organizare a elaborării calculației privind costul producției într-o întreprindere intervin o serie de factori printre care specificul procesului tehnologic, organizarea producției, mărime întreprinderii, structura de producție și a aparatului de conducere, etc. Toți acești factori din punct de vedere al influențelor se condiționează, se întrepătrund, dar tot atât de bine pot acționa și în contradictoriu.
Principalii factori ai organizării calculației costurilor și modul cum aceștia acționează se prezintă astfel:
1. Specificul procesului tehnologic reprezintă un important factor cu profunde implicații asupra organizării calculației costurilor. Având în vedere deosebirile ce există în nomenclatura și volumul producției fabricate, întreprinderile industriale se grupează în trei categorii:
Întreprinderi cu producție individuală ce se caracterizează prin aceea că produc o gamă largă de produse dar în cantități mici, care nu se repetă, sau dacă se repetă, aceasta se face la intervale neegale de timp.
Întreprinderi cu producție în serie care au drept caracteristică faptul că fabrică produse într-o nomenclatură relativ restrânsă, după un model și cantități dinainte stabilite, fracționate pe loturi sau partizi.
Întreprinderi cu producție de masă a căror producție se repetă, se aseamănă din punct de vedere al materialelor supuse prelucrării.
Având în vedere specificul procesului tehnologic, producția unei întreprinderi individuale se poate încadra în două categorii:
producție simplă se caracterizează printr-un proces de fabricație în care produsul finit se obține în urma unor operații și manipulații succesive;
producție complexă se caracterizează prin procese tehnologice unde produsele finite rezultă din combinarea mecanică a unor elemente parțial independente ce se produc în același tip (piese, subansamble sau semifabricate).
Specificul procesului tehnologic influențează organizarea calculației costurilor sub aspectul alegerii formei de calculație în funcție de care apoi se stabilește purtătorul de cheltuieli, unitatea de calcul, perioada și momentul calculației precum și documentația corespunzătoare. Influențează cu pregnanță numărul și felul documentelor ce consemnează pregătirea și urmărirea fabricației, cheltuielile de producție și producția obținută. Influența specificului tehnologiei de fabricație condiționează și tehnica de determinăre a costului produselor.
2. Organizarea procesului de producție, constituie un factor ce influențează în mod deosebit organizarea calculației costurilor. Acest factor influențează îndeosebi modul de organizare a documentației de culegere a datelor din locurile generatoare de cheltuieli, în vederea determinării costului producției și alegerea metodei de calculație, caracterul calculației.
3. Mărimea întreprinderii este un factor ce influențează modul de organizare și de executare a lucrărilor de calculație a costului producției.
4. Structura de producție și a aparatului de conducere, sunt de asemenea factori ce influențează organizarea calculației costului produselor.
5. În organizarea evidenței cheltuielilor și calculul costului de producție se au în considerare particularitățile și acțiunea altor factori obiectivi și subiectivi, în scopul determinării și delimitării cât mai exacte a cheltuielilor de producție și a determinării cât mai precise și operative a nivelului costului producției, Astfel, gradul de concentrare și specializare, precum și modul de integrare al întreprinderii în aceste caracteristici de dezvoltare a industriei în țara noastră, sunt deopotrivă factori cu influență în organizarea calculației costurilor cu implicații asupra concepției de organizare a desfășurării și volumului lucrărilor de calculație ca urmare a modificării nomenclatorului produselor, a elementelor ce se proiectează și urmăresc pe parcursul desfășurării procesului de producție.
6. Tot ca un rezultat al etapei actuale de dezvoltare se poate manifesta ca factor și gradul de mecanizare și automatizare a proceselor de producție.
Astfel, costurile de producție erau calculate adăugând la costurile directe o proporție de costuri indirecte dimensionată în raport cu numărul de unități produse. Implicit în aceste sisteme există afirmația că toate costurile indirecte sunt raportate în primul rând la volumul producției.
Dar, metodele de producție, organizare și metodele de calculație a costurilor s-au schimbat esențial. Fabrica de astăzi este automatizată și computerizată, există mare diversitate și costurile indirecte sunt mult mai majoritare în costurile totale. Munca directă reprezintă doar 5-15% din costurile totale într-o fabrică modernă. Mai exact are loc o creștere a funcțiilor de sprijin care asistă producția (programare, control, prelucrări date, inginerie industrială, etc.).
Caracteristica esențială a acestor tipuri de costuri indirecte este, că rar sunt raportate la volumul producției, astfel ele variază pe termen lung conform sortimentelor și complexității produselor fabricate, mai ales, de cât simplul volum al ieșirilor.
Sistemul tradițional de cost care absoarbe costurile indirecte de sprijin pur și simplu pe baza volumului producției (măsurat în oră /muncă directă, oră /mașină sau în unități) tinde să crească costul produselor cu volum mare care determină o diversitate relativ mică și să scadă costul produselor de volum mic, care determină o mare diversitate și cheamă în sprijin mai multe servicii. Pentru a face alocări ale costurilor indirecte mai reale au fost dezvoltate diferite sisteme de costuri în ultimii ani.
2.2. Impactul dintre contabilitatea costurilor și dezvoltarea tehnologică
Acum că bazele noțiunii AMT au fost conturate putem examina deficiențele reclamate de abordările tradiționale ale metodelor de calculație a costurilor, când sunt aplicate la fabricile care folosesc AMT. Aceste deficiențe sunt atât de mar încât un număr de specialiști au afirmat că o mare parte a metodelor tradiționale de calculație a costurilor se bazează pe principii incorecte și realizează pierderi de informație în special când se aplică la AMT.
Principalele probleme sunt:
– absorbția costurilor – metode tradiționale de calculare a costurilor de producție folosesc metode de repartizare a costurilor indirecte bazate pe coeficienți de absorbție relativi la volumul producției (ore/muncă directă sau ore/mașină). Aceste metode sunt considerate improprii într-un mediu AMT.
– compartiment costuri – contabilitatea de gestiune tradițională clasifică costurile în fixe și variabile în relație cu volumul producției. În AMT multe costuri indirecte sunt pentru sprijinirea activităților și factorilor, alții decât volumul producției. Tradițional variația multor costuri pe termen lung a fost pe scară largă ignorată. Costurile cu munca sunt în proporție descrescătoare în costurile totale, încât tratamentul și abordarea costurilor indirecte devine din ce în ce mai importantă.
– costurile standard – metoda de cost standard și analiza variației sunt folosite pe scară largă în tehnicile de control tradiționale ale căror folosire în mediile AMT și JIT este pusă sub semnul întrebării. Îndoielile se ridică atât de la filosofia generală cât și de la abordarea detaliată a metodei de cost standard, ideea că performanța este dimensionată satisfăcător dacă se ating standardele predeterminăte, este contrară filosofiei continuei îmbunătățiri din AMT. Multe variații individuale își pierd relevanța în întregime când AMT este folosit. De exemplu variațiile prețului de achiziție au puțină importanță când prețurile sunt determinăte de contracte pe termen lung, unde calitatea și siguranța furnizorului sunt factori determinănți. Achiziția cantitativă pentru a atinge prețuri mici la materiale, contrazice filosofia AMT care susține menținerea nivelului de stoc aproape zero.
– Măsuri financiare pe termen scurt – multe dintre informațiile contabilității tradiționale de gestiune consistă în măsuri ale performanțelor financiare pe termen lung (costuri, variații, etc.) multe dintre acestea sunt produse mult după eveniment și sunt prea îngust focalizate. Un punct de vedere mai larg este necesar pentru AMT laolaltă cu realizarea a ceea ce este disponibil mai rapid, măsuri nefinanciare de performanță sunt cerute.
– Metode de calculație a costurilor – contabilitatea tradițională a costurilor urmărește materiile prime în diferite etape de producție prin producția în curs de execuți (WIP) până la stadiul de produs finit. Cu JIT acesta devine inutilă, costisitoare și neinformativă când fluxul producției din fabrică are o desfășurare continuă cu stocuri aproape zero și comenzi de foarte mică mărime. De asemenea cu JIT singura măsură a eficienței este în legătură cu întreaga linie JIT și nu cu stațiile individuale din linie, astfel contabilitatea costului și sistemele de înregistrare pot fi foarte mult simplificate.
Dacă toate criticile de mai sus sunt bine fondate atunci ceea ce este de negat este că schimbările și dezvoltările în contabilitatea de gestiune au loc de obicei pentru a atinge solicitările mediilor AMT. Un număr dintre cele mai importante dezvoltări, este realizat prin includerea metodelor de mai jos:
metoda costurilor bazate pe activități (ABC);
metoda de calculație throughput (PA);
metoda costurilor retrocalculate (BFA);
metoda costurilor țintă (TC);
Purtătorul de cheltuieli folosit obligatoriu în programare este produsul, iar cel utilizat pentru urmărirea costurilor de producție este comanda.
Obiectul comenzii este diferit, după cum este vorba în producția individuală care se organizează, de regulă, în varianta fără semifabricate sau de producția de serie care poate fi organizată și condusă atât în varianta fără semifabricate, cât și în varianta cu semifabricate.
Astfel, în cazul producției fără semifabricate, comanda are ca obiect un produs sau un lot de produse, calculația nefăcând nici un fel de separare a cheltuielilor pe seama părților sau reperelor componente. Ea, relevă cel mult partea cu care participă în fabricație și respectiv la formarea costurilor fiecare secție de producție. În cazul produselor deosebit de complicate și cu ciclu lung de fabricație, comenzile pot avea ca obiect nu produsul în întregime, ci o anumită parte asamblabilă a acestuia, urmărirea și înregistrarea cheltuielilor efectuându-se în aceleași condiții.
Principalul neajuns al metodei globale de contabilitate de gestiune si calculație a costurilor il reprezinta campul restrans de aplicabilitate, redus, dupa cum, am aratat, numai entitatile care fabrica un singur produs, fara sa apara semifabricate sau productie neterminata la sfarsitul perioadei.
2.3.3 Metoda pe faze de fabricatie
Această metodă de contabilitate și de calculație a costurilor se aplică de către entitățile cu producție de masă sau de serie mare, unde procesul tehnologic are un caracter relativ omogen, iar produsul finit se obține din prelucrarea în faze succesive a materiei prime. Așa este, de exemplu, cazul entităților din industria siderurgică, alimentară etc.
În cazul metodei pe faze, cheltuielile de producție ale secțiilor de fabricație sunt programate și evidențiate după structura de cheltuieli practicată de fiecare entitate, pe feluri de produse și pe fazele procesului tehnologic.
Bazându-se pe conceptul costului complet, metoda de calculație pe faze implică desfășurarea lucrărilor privind determinărea acestuia potrivit schemei de principiu specifice metodelor de calculație de tip absorbant.
Deși în principiu parcurgerea etapelor în cauză comportă folosirea procedeelor având valabilitate generală în calculație, totuși aplicarea metodei pe faze la condițiile concrete existente în entitățile care utilizează această metodă presupune găsirea unor soluții de rezolvare pentru o serie de probleme importante, între care:
– stabilirea fazelor de calculație a costurilor;
– reflectarea costurilor de producție pe faze de fabricație;
– repartizarea cheltuielilor de producție între produsele obținute în aceeași fază.
Fazele procesului tehnologic se realizează în cadrul secțiilor de bază, delimitate din punct de vedere organizatoric, în care se execută mai multe operații care contribuie la obținerea produselor finite.
Fazele de calculație constituie expresia tehnico-economică a fazelor de fabricație caracterizate printr-un anumit specific al nivelului și structurii cheltuielilor de producție și a costurilor de producție. Ele se constituie în locuri de cheltuieli, ajutând din punct de vedere contabil la determinărea și delimitarea cheltuielilor de producție.
Fazele de calculație se determină prin decuparea procesului tehnologic, iar semifabricatele sau produsele finite obținute în cadrul acestora constituie purtătorul de cheltuială. În consecință, fazele de fabricație stau la baza determinării fazelor de calculație, în raport cu care se stabilesc și se delimitează cheltuielile de producție ocazionate.
Odată stabilite fazele de calculație, acestea sunt simbolizate. Simbolurile se înscriu în mod obligatoriu pe toate documentele privind consumurile ocazionate și producția obținută în cadrul acestora.
Din ultima fază a procesului tehnologic rezultă produsele finite.
Cheltuielile indirecte de producție, în structura pe articole de cheltuieli se colectează pe faze de calculație.
Teoretic, cât și practic, metoda de calculație a costurilor pe faze are două variante: cu semifabricate și fără semifabricate.
Caracteristic primei variante este faptul că are loc mutarea cheltuielilor de la o fază la alta. Semifabricatele obținute în fazele de fabricație, constituite în faze de calculație, se depozitează pentru o anumită perioadă, după care sunt consumate în procesul de prelucrare al fazelor următoare.
Urmare a depozitării semifabricatelor între fazele de calculație se impune calculul costului acestora pentru fiecare semifabricat. Calculul costului semifabricatelor se face ținând cont de costul materiilor prime sau al semifabricatelor
primite din fazele anterioare, cât și de cheltuielile directe și indirecte din faza respectivă.
Calculul costului semifabricatelor după fiecare fază de calculație asigură concordanța circuitului material al diferitelor semifabricate cu cel al cheltuielilor de producție.
Costul semifabricatului obținut într-o anumită fază de calculație se transferă în faza următoare. În acest mod, costul calculat pentru producția ultimei faze reprezintă costul produsului finit
2.3.4. Metoda costurilor standard (Standard – Cost)
Pentru a furniza cu operativitate informațiile referitoare la costurile de producție pe de o parte, iar pe de altă parte pentru dezvoltarea laturii previzionale a contabilității de gestiune, este necesar să fie promovate diferite metode de calculație a costurilor, bazate pe cheltuieli prestabilite. În această direcție poate fi avută în vedere și metoda standard–cost.
Apărută în prima sa formă în anul 1901, în Statele Unite ale Americii, sub denumirea de “sistemul costurilor estimative” (Estimated cost system), metoda a fost prima care s-a bazat pe costuri de producție programate sau proiectate.
Dacă metodele folosite până atunci aveau la bază conceptul potrivit căruia costul se calculează după terminarea procesului de producție, metoda standard–cost răstoarnă acest concept, promovând ideea calculării cu anticipație a costurilor de producție unitare. Aceste costuri prestabilite sunt considerate științifice și în același timp reale. De aceea, orice abatere de la ele, ivită pe parcursul desfășurării producției, se consideră “abatere de la normal” și se trece pe seama rezultatelor.
Noua concepție care stă la baza ei și avantajele pe care le-a oferit pentru conducerea eficientă a producției au determinăt atât o răspândire, cât și o evoluție rapidă a acestei metode.
Costurile standard sunt costuri de producție stabilite cu anticipație, pe baze științifice, în condițiile impuse de procesele tehnologice utilizate în entitate și de structurile organizatorico-funcționale ale acesteia.
Punctul de plecare în aplicarea metodei standard–cost îl constituie existența unui sistem cuprinzător de standarde.
În esență, standardele reprezintă mărimi fizice sau valorice cu caracter de etalon, stabilite în mod științific pe baza unor metode moderne de înregistrare, urmărire și analiză a comportamentului fenomenelor ce se desfășoară în entitate.
Pe lângă existența acestui sistem de standarde cantitative și valorice cu motivare tehnico-economică, esența metodei constă în modul de calcul, urmărire, analiză și raportare a abaterilor de la costurile standard.
Ținând seama că funcția de bază a costurilor standard este aceea de etalon de măsură și comparare a cheltuielilor efective, exercitând prin aceasta un control sistematic asupra lor, utilizarea metodei standard-cost implică:
– elaborarea calculațiilor de costuri standard pentru produsele ce urmează a se fabrica;
– calculul, urmărirea și controlul abaterilor de la costurile standard;
– urmărirea costurilor potrivit unor cerințe proprii acestei metode.
Calculul costurilor standard pe produs
Determinărea costurilor standard este dependentă de stabilirea mărimilor standard necesare în acest scop, respectiv pentru cheltuielile directe (materiale și manoperă) și pentru cheltuielile indirecte.
Diversitatea standardelor, ca și utilizarea lor, impune o clasificare a acestora după câteva criterii principale, cum sunt: forma de exprimare a mărimilor pe care le reprezintă, scopul în care urmează a fi folosite, condițiile avute în vedere la stabilirea lor etc. Tratarea standardelor după asemenea criterii permit cunoașterea conținutului, dar și a caracterului mărimilor acceptate ca etalon.
Potrivit primului criteriu (forma de exprimare a mărimilor pe care le reprezintă), se disting: standarde cantitative și standarde valorice.
Standardele cantitative (naturale sau fizice) reprezintă etaloane de măsură ale unor performanțe probate în unități de măsură tehnice sau naturale. Ele pot fi divizate în: standarde de materii și materiale, standarde de timp și stocuri standard.
Standardele pentru materii și materiale exprimă pe feluri de materiale, cantitatea necesară pentru fabricarea unui subansamblu, semifabricat, produs etc. în condiții tehnice și organizatorice date.
Standardele valorice constituie mărimi cu caracter de etalon exprimate în bani. În cadrul lor, se diferențiază:
– standarde care reprezintă valoric standarde cantitative (valoarea stocurilor standard de materii prime, materiale, combustibili, producție în curs de execuție, semifabricate și produse finite, costurile standard de materii prime, materiale, energie și manoperă pe produs etc.);
– standarde valorice care nu au la bază standarde cantitative (numerarul ce poate fi păstrat în casierie, valoarea maximă a creanțelor față de terți, limita maximă a obligațiilor de plată față de furnizori etc.);
– standarde financiare ce redau raporturi între diferite mărimi, pentru care deja, au fost determinăte standarde (viteza de rotație a activelor circulante, rata rentabilității etc.).
Folosind drept criteriu scopul în care urmează a fi folosite, obținem următoarea grupare a standardelor: curente și de bază.
Standardele curente se determină pe baza condițiilor concrete, existente în perioada la care se referă ele. Aceste standarde se schimbă când elementele luate în calculul de stabilire s-au modificat, iar nivelul lor nu mai reprezintă etaloane reale de măsură.
Standardele de bază redau obiective către care se tinde și la a căror stabilire nu este nevoie să se țină cont de posibilitățile efective de realizare și de aceea, orice apropiere a rezultatelor de nivelul lor se consideră pozitivă. Se stabilesc pentru perioade îndelungate de timp.
Dacă vom folosi drept criteriu condițiile avute în vedere la stabilirea lor, standardele pot fi: ideale (stabilite pe baza unor condiții greu de atins), normale (care sunt valori medii determinăte pe baza realizărilor efective din perioada sau perioadele precedente, considerate de aceea ca fiind posibile în condiții repetabile, normale) și reale (care se determină pe baza evenimentelor trecute, cât și a celor stabilite că vor avea loc în viitor).
2.3.5 Metoda direct-costing
Metoda direct-costing presupune separarea neta a cheltuielilor de productie se desfacere in raport cu caracterul lor fata de variatia volumului fizic al productiei si desfacerii in cheltuieli variabile si fixe si luarea in calculul costului unitar pe produs numai a cheltuielilor variabile. Cheltuielile fixe se scad pe total din rezultatul financiar brut al unitatii.
In conceptia acestei metode cheltuielile variabile se identifica si se coreleaza direct pe purtatori de cheltuieli, deoarece se considera ca numai ele depend de fabricarea si desfacerea acestora, intrucat cresc sau descresc in raport cu marimea sau micsorarea volumului de productie si desfacerii. Practic, cheltuielile variabile apar in cazul desfasurarii unei activitati de productie si desfacere.
Cheltuielile fixe sunt considerate cheltuieli ale perioadei in care se efectueaza si se scad din rezultatul financiar brut al unitatii.
Metoda pune accentul pe impulsionarea vanzarilor prin faptul ca marimea costurilor fixe nu se repartizeaza asupra stocurilor de productie in curs de executie, de produse finite, de produse expediate, dar neincasate, ci trebuie acoperite de vanzarile perioadei.
Obținerea de rezultate economic-financiare maxime impune optimizarea corelatiei pret-cost-volum al productiei fabricate respectiv vandute. Aceasta corelatie se exprima cu ajutorul unor indicatori cum sunt: punctul de echilibru (cunoscut si sub denumirea de pragul rentabilitatii sau punctul mort), factorul de acoperire, coeficientul de siguranta dinamic si intervalul de siguranta.
Aceasta metoda a costurilor variabile nu retine pentru calculatia costului pe produs decat costurile variabile directe si indirect. Cheltuielile variabile se identifica si se coreleaza direct e purtatorii de cheltuieli, intrucat acestea cress au descresc in raport de marinea sau micsorarea volumului productiei sau desfacerii. Cheltuielile fixe sunt considerate cheltuieli ale perioadei, care se efectueaza indifferent de volumul productiei si se vor atribui rezultatelor financiare ale intreprinderii.
Imputarea costurilor variabile inirecte se efectueaza fara dificultati majore deoarece costurile variabile sunt in mod normal legate de activitatile de productie si vanzare.
Avantajele metodei direct-costing permit o analaliza pertinenta pe termen scurt, optimizand profitul intr-o optica prezivionala; este o metoda de calculatie simpla intrucat calculeaza cu usurinta costul pe produs numai pe baza cheltuielilor variabile, fara repartizarea cheltuielilor fixe; este o metoda economica pentru ca reduce consumul de unca necesar calculatiei costului si a rezultatului final; permite un control mai bun al cheltuielilor intrucat acestea pot fi impartite in fixe si variabile si arata influenta acestora asupra profitului; scoate in evidenta produsele cele mai rentabile ( au marjele cele mai ridicate); permite adoptarea unor decizii pe teren lung (politica de investitii, stabilirea programului de productie si desfacere, mecanizarea si automatizarea procesului de fabricatie).
Dezavantajele metodei direct- costing sunt : evaluarea stocurilor la costuri partiale si dificultatea separarii costurilor in variabile si fixe.
2.4.1. Dezvoltarea tehnologică-consecință a metodelor și procedeelor moderne
Pentru cei cu o bogată experiență în economia de piață noțiunea de tehnologie de producție avansată (AMT) care cuprinde tehnologia de producție automatizată, proiectarea și producția asistată de calculator (CAD/CAM), sistemele flexibile de producție (FMS), robotica, controlul calității totale (TQC), precum și noile elemente ale managementului producției care include sistemele de planificare ale cerințelor de materiale și a resurselor de producție (MRP), sau chiar în momentul (JIT), tehnologia producției optimizate (OPT) și altele constituie noțiuni care aparțin firmei în întregime de la muncitor până la top manager, însemnând succesul sau insuccesul, adică existența ei în continuare sau falimentul.
În totalitate, conceptele enumerate au, însă, legătură directă și cu domeniul calculației.
Proiectarea asistată de calculator (CAD), înseamnă proiectarea unui produs și testarea lui folosind un terminal de calculator. Interacțiunea dintre proiectant, calculator și baza de date permite mai multe opțiuni și proiecte pentru a lua în calcul realizarea celei mai mari eficiențe și simplități la cel mai mic cost.
O facilitate importantă este interogarea bazei de date CAD pentru identificarea părților standard și metodelor simplificând astfel proiectarea produsului prin reducerea numărului de părți ale produsului și astfel ajutând la minimizarea stocurilor.
Producția asistată de calculator (CAM) este o expresie larg folosită de a acoperi, prin folosirea calculatorului, programarea și controlul mașinilor de producție. Ea include folosirea roboților, mașinilor controlate numeric (NT) și mașinilor controlate numeric de calculator (CNC). Datorită abilității de reprogramare după cum este nevoie, CAM oferă mai multe avantaje incluzând:
flexibilitatea (capacitatea de a realiza o varietate de operații și de a produce un grup de părți);
un control mai mare asupra producției;
reducerea timpilor cu reparațiile;
calitate mai bună, mai consistentă;
mai puține rebuturi;
aport mai mic al muncii directe.
În multe companii CAD și CAM sunt integrate astfel încât ajută la reducerea tipului de la concretizarea ideii inițiale până la lansarea pe piață a produsului. Sistem flexibil de fabricație (FMS) este un sistem de producție cu un grad ridicat de automatizare controlat de calculator și capabil de a produce o “familie” de părți într-o manieră flexibilă.
Principala caracteristică o constituie amestecul de mașini CNC, roboți și echipamente de manipulare automată a materialelor pentru a muta componentele de la o mașină la alta. Stadiul final de automatizare va fi automatizarea completă a fabricii, cunoscut ca producție integral computerizată (CIM). Acest stadiu nu este încă atins nici chiar de cei mai dezvoltați industriași care dețin “insule” de automatizare (IA) conectate prin părți umane.
Managementul calității totale (TQM) este un fenomen folosit pentru a descrie situația în care toate funcțiile afacerii sunt implicate într-un proces de continuă îmbunătățire a calității. TQM și-a lărgit aria, de la vechea sa axare pe urmărirea statistică a procesului de producție, la un proces orientat pe client, a continuei îmbunătățiri, bazat pe livrarea produselor și serviciilor de calitate înaltă la un preț convenabil. În anii ’80 cele mai multe companii americane și europene considerau calitatea ca fiind un cost de producție suplimentar, dar la sfârșitul decadei ei au început să-și dea seama că, calitatea economisește bani.
Filosofia accentuărilor raportului volum de producție – calitate se reflectă în nivele mari ale stocurilor ia fiecare etapă de producție, cheltuieli excesive cu controlul, recondiționarea rebuturilor, reparații în garanție, etc. Companiile au descoperit că era mai ieftin să producă articole de calitate decât să piardă resurse realizând articole sub standard care trebuie detectate, repuse în linia de producție, casate sau returnate de clienți.
Sistemele moderne de contabilitate de gestiune vor accentua mai mult pe ajutarea organizațiilor de a-și atinge scopurile privind calitatea generând o varietate de rapoarte și măsuri care vor motiva și evalua eforturile manageriale de a îmbunătăți calitatea, acestea incluzând măsuri financiare și nefinanciare. Patru categorii de costuri ar trebui să fie raportate:
Costuri de prevenire sunt costuri implicate în prevenirea realizării articolelor care nu sunt conform standardelor.
Costuri de evaluare sunt costurile implicate în detectarea produsului individual care nu este conform standardelor.
Costurile eșecului intern sunt costurile implicate când un produs necorespunzător este detectat înainte de a fi livrat clienților.
Costurile eșecului extern sunt costurile implicate când un produs necorespunzător este detectat după livrarea la client.
Raportul cost – calitate poate fi folosit ca un dispozitiv de direcționare a atenției, pentru a face ca managementul superior să se îngrijească de costurile relative la calitate. Raportul poate, de asemenea, atrage atenția conducerii la posibilitatea de reducere a costurilor totale ale calității printr-o rațională alocare a costurilor între cele patru categorii de calitate, de exemplu cheltuieli mai mari cu costurile de prevenire pot genera reduceri de cheltuieli în categoria eșecului intern și extern.
Raportul cost–calitate reprezintă un sumar al eforturilor de realizare a calității și progresului pentru conducerea superioară.
Măsurarea calității nu ar trebui să fie limitată la procesul de producție, ea ar trebui să fie extinsă la urmărirea performanței furnizorilor, la măsurarea satisfacției clientului și urmărirea rezultatelor lucrării – timpul necesar pentru a răspunde cererii clienților. Sistemele de contabilitate de gestiune existentă pot argumenta neconcordanța cu programele TQM. De exemplu mulți manageri au motivat că sistemele lor de contabilitate se axează pe ieșiri mai degrabă, decât pe calitate, încât ei pot raporta volume și variații favorabile ale eficienței. Variația prețului materiilor prime poate, de asemenea, motiva tendința aprovizionării cu materiale necesare de calitate mică de obicei pentru a realiza variații favorabile de preț. Standardele sunt de asemenea fixate incluzând o marjă pentru pierderile normale; s-au observat că sistemele tradiționale ale costului de producție sprijină sau recomandă ideea că pierderile normale ar trebui să fie absorbite de producția bunurilor și nu raportate ca un articol separat.
O abordare TQM nu planifică și nu alocă costul produselor deficiente ideea de bază este ca produsele sub 100 % calitate ar trebui să fie raportate pentru ca managerii și muncitorii să forțeze continua atingere a scopului – zero defecte. Sistemele de management ale producției – alături de îmbunătățirile în mașini și tehnologie există mari avantaje și în planificarea și controlul producției. Câteva dintre aceste schimbări de management au fost așa de radicale încât ele au schimbat întreaga concepție de producție.
Câteva dintre sisteme, în special JIT, au schimbat punctele de vedere tradiționale cu privire la producție și au constituit instrumentul principal de succes al producătorilor japonezi.
Trei dintre principalele sisteme de management ale producției sunt enumerate mai jos:
1.Sistemul de planificare a cerințelor de materiale și a resurselor de producție (MRP)
2.Momentul (JIT)
3.Tehnologia producției organizate (QPT).
Just in time (JIT)
Sistemele dezvoltate în Japonia la Toyota sunt considerate drept una din principalele contribuții la succesul producției japoneze.
Scopul sistemelor JIT este de a produce sortimente cu calitate înaltă exact în momentul când sunt cerute: sistemele JIT sunt caracterizate prin urmărirea excelenței în toate stadiile cu un climat de continuă îmbunătățire.
Un mediu JIT este compus din următoarele:
tendință spre stoc zero;
eliminarea activităților care nu adaugă valoare;
accentuarea pe calitate perfectă (zero defecte);
reparații scurte;
tendință spre o mărime a comenzii, de unu;
100 % livrare la timp;
cererea trage producția.
Această caracteristică din urmă este cea care dă numele de Just –in –Time. Producția are loc când există o cerere a clientului pentru produs, încât JIT lucrează pe bază trecere prin care înseamnă că produsele nu sunt făcute să meargă în stoc, în contrast cu abordarea tradițională a producției împinse unde produsele sunt executate în loturi mari și apoi stocate. Există două aspecte ale sistemelor JIT:
achiziția JIT;
producția JIT;
Achiziția JIT caută să coreleze folosirea materialelor cu livrarea materialelor de la furnizori. Aceasta înseamnă că stocurile pot fi ținute la un nivel aproape de zero. Pentru ca achiziția JIT să funcționeze se cer următoarele:
încrederea că furnizorii vor livra exact la timp;
furnizorii vor livra materiale cu calitate 100% astfel încât să nu existe rebuturi, produse întoarse sau întârzieri în producție.
Siguranța pe furnizori este cea mai importantă și achiziția JIT presupune că firma trebuie să facă relații de afaceri foarte strânse cu furnizorii ei, aceasta se realizează de obicei făcând mai multe afaceri cu câțiva furnizori și plasându-se comenzi de achiziție pe termen lung.
Producția JIT lucrează pe bază de cerere care trage în fabricație produsul și caută să elimine toate pierderile și orice nu este valoare adăugată. Ca exemplu considerăm tipul de proiectare asociat cu realizarea și vânzarea produsului. Acestea include:
Timpul de control – timpul de transport, timpul de așteptare, timpul de stocare, timpul de prelucrare.
Dintre acestea doar timpul de prelucrare adaugă valoare la produs, toate celelalte adăugând doar cost. Ideală este pentru JIT convertirea materialelor în bunuri finite cu un timp de proiectare egal cu timpul de prelucrare încât să elimine toate activitățile care nu adaugă valoare.
O cale de accentuare a importanței reducerii timpului de tragere este de a exprima tipul de proiectare de mai sus după cum urmează:
Timp de tragere = timpul care adaugă valoare + timpul care nu adaugă valoare.
Sistemele de tragere JIT presupun că componentele nu sunt făcute până când se cer pentru următorul proces. Calea obișnuită prin care se face este de a monitoriza părțile consumate din fiecare stadiu și de a folosi un sistem demarcator Kanban care autorizează producția și dirijarea spre procesul care cere părțile. O consecință a acestuia este că poate fi un timp de neutilizare pentru anumite stații de lucru, dar aceasta este preferabilă decât adăugarea stocului de producție în curs (WIP).
Avantajele sistemelor JIT – utilizatorii cu succes ai sistemelor JIT fac economii substanțiale: acestea se ridică din numeroase zone:
investiție mai mică cerută de toate formele de stoc;
economisirea de spații prin reducerea stocurilor și îmbunătățirea amplasamentelor;
ai marea satisfacere a clientului rezultând din calitatea înaltă, prompta livrare și marea varietate a produselor;
stocurile – tampon din sistemele tradiționale mascau alte zone de pierderi și insuficiențe;
flexibilitatea JIT și abilitatea de a achiziționa mici loturi care permit firmei să răspundă mai rapid la schimbările pieței și să fie în stare să satisfacă nivelele de piață.
Tehnologia producției optimizate (QPT)
În anii ’80 s-a înregistrat o dezvoltare a unei abordări a managementului producției – QPT. Filosofia QPT susține că scopul primar al producției este de a face bani. Un criteriu se identifică în evaluarea progresului spre atingerea acestui scop, acestea sunt: cheltuielile cu intrările în procesul de fabricație, stocarea și prelucrarea. Scopul este de a maximiza intrările în timp ce simultan are loc menținerea sau descreșterea cheltuielilor cu stocul și de prelucrare.
Abordarea QPT determină ceea ce împiedică intrările să fie mai mari făcând distincție între resursele condiționate și necondiționate. O resursă condiționată ar putea fi o mașină a cărei capacitate limitează intrările întregului proces de producție.
Scopul sau ținta este de a identifica condiționările și de a elimina dar dacă aceasta este posibilă, de a asigura ca ele să fie în întregime utilizate tot timpul. Resursele necondiționate ar trebui să fie programate și utilizate în strânsă legătură cu constrângerile din sistem și nu ar trebui să fie folosite pentru mai mult decât absorbția condiționată.
Filosofia QPT de altfel, susține ideea că resursele necondiționate n-ar trebui să fie utilizate la 100 % din capacitatea lor dacă aceasta ar da ca rezultat o creștere a stocului; astfel timpul de așteptare în domeniile necondiționate nu este considerat în detrimentul eficienței organizației. Dacă ar fi folosite ar rezulta o creștere a stocului fără a corespunde unei creșteri a intrărilor în procesul de producție pentru firmă.
În abordarea QPT este vital de a programa toate resursele necondiționate într-un sistem de producție bazat pe constrângerile sistemului (exemplu condiționările). De exemplu doar 70 % din ieșirile unei resurse necondiționate pot fi absorbite de următoarea resursă condiționată, atunci 30% din resursa condiționată se concretizează pur și simplu în creșterea stocurilor. Se poate de asemenea argumenta că doar prin prelucrarea la un nivel de 70 % a resursei necondiționate se poate atinge o eficiență de 100 %.
2.4.2. Metoda de calculație a costurilor bazate pe activități (ABC)
Sistemele de cost tradiționale au fost proiectate când cele mai multe companii fabricau un set restrâns de produse și munca directă și materialele erau costurile dominante în producție. Cheltuielile indirecte erau relativ mici și distorsiunile creșteau de la alocările incorecte ale acestora; costurile de prelucrare a informației erau mari și era dificil să se justifice metode mai sofisticate de alocare a cheltuielilor indirecte.
Companiile de astăzi produc o gamă mai largă de produse, munca directă constituie doar o mică fracțiune în costurile totale și costurile indirecte sunt de o importanță considerabilă. Alocările simpliste ale alocărilor indirecte folosind ca bază de repartizare munca directă nu pot fi justificate, în particular, când costurile procesării informației nu mai sunt o barieră pentru introducerea sistemelor sofisticate. A crescut șansa de a avea o informație la un cost mic înregistrându-se o scădere a costului de operare cu sisteme de cost mai sofisticate – toate acestea determină o creștere a cererii pentru costuri de producție mai exacte.
Ideile privind metoda de cost ABC s-au conturat de mulți ani dar ele au fost aduse într-o proeminență recentă de Harward Business School, în special de profesorii Kaplan și Cooper.
La nivelul cel mai simplu ABC poate fi gândită ca o metodă de adăugare a cheltuielilor indirecte la unitățile de cost pe baza beneficiilor obținute dintr-o activitate particulară indirectă (planificare, dirijare, etc.) ABC caută nu numai să aloce cheltuielile indirecte la costurile de producție pe o bază mai reală decât volumul simplu al producției, dar de asemenea tinde să arate relația dintre costurile și activitățile care le generează.
Există câteva similarități între ABC și sistemele tradiționale dar diferența principală este modul în care costurile activităților sunt colectate și apoi repartizate asupra costurilor unitare.
Schema unui sistem ABC are următorii pași:
pasul I – identificarea activităților principale ale organizațiilor (manipularea materialelor, achiziția, recepția, asamblarea, finisarea, etc.);
Pasul II – identificarea factorilor care determină costurile unei activități, acestea sunt cunoscute sub numele de conducători de cost;
Pasul III – colectarea costurilor fiecărei activități, sunt cunoscute ca poli de cost și sunt în mod direct echivalente centrelor de cost tradiționale;
Pasul IV – repartizarea cheltuielilor indirecte pe produse pe baza folosirii lor în activitate, exprimată în termenii conducătorului de cost ales.
Se va vedea că există similarități considerabile între cele două sisteme. Ambele sisteme au costuri directe mergând direct pe cost iar cheltuielile indirecte sunt repartizate folosind un sistem de alocare în două etape. În a doua etapă a procesului de alocare a cheltuielilor indirecte în metoda ABC apare o diferență vizibilă. În sistemul tradițional cheltuielile indirecte vor fi repartizate pe produse folosind cel mult două baze de absorbție: oră/muncă și/sau oră/mașină; sistemele ABC folosesc mulți conducători de cost ca bază de absorbție (număr de operații, număr de comenzi, etc.).
Din această cauză ratele conducătorilor de cost ABC ar trebui să determine costuri de producție mai reale în special unde cheltuielile indirecte sunt mari.
În sistemele tradiționale costurile variabile sunt costurile care se modifică odată cu volumul producției. Costurile directe sunt acela care nu se schimbă odată cu volumul producției, ele include majoritatea costurilor inclusiv cele mai multe cheltuieli indirecte.
Folosind ABC, Kaplan și Cooper au dat o clasificare diferită a costurilor indirecte:
Costuri variabile pe termen scurt – sunt costuri care variază cu volumul producției și ar putea fi clasificate drept costuri variabile în metodele tradiționale. Un exemplu tipic ar fi costul energiei, el variază în relație directă cu volumul producției exprimat în oră/mașină. Se înțelege că, costurile indirecte variabile pe termen scurt sunt trasate pe produse folosind conducători de cost relativ la volumul de producție, ca absorbire; de exemplu: ore muncă directă, ore mașină, cost material direct. Contrar sistemelor tradiționale unde doar una sau două baze de absorbție sunt folosite, ABC recunoaște sau susține că acolo ar putea fi mai mulți conducători de cost, folosiți în diferite proporții în produse. În cele mai multe organizații va fi o proporție mică a costurilor indirecte ce pot fi clasate ca variabile pe termen scurt.
Costuri variabile pe termen lung – acestea sunt costuri indirecte ce nu variază cu volumul producției dar variază cu alte măsuri ale activității, dar nu imediat (costurile pentru activitățile auxiliare: manipularea stocurilor, programarea producției, reparații, etc.) sunt fixate pe termen scurt dar variază în termen lung conform cantităților și complexității produselor realizate. ABC cere ca aceste costuri să fie repartizate pe produse prin conducătorii de cost bazați pe tranzacții. Cele mai multe costuri indirecte auxiliare pot fi clasificate drept costuri variabile pe termen lung și astfel trasate pe produse folosind abordarea conducătorului de cost. În sistemele tradiționale cele mai multe din aceste costuri ar fi clasificate drept fixe.
Costurile fixe, folosind ABC aceste costuri ce nu variază într-o perioadă de tip dată cu nici un indicator al activității, exemplu: salariul directorului. Cooper clasifică activitățile în trei categorii majore care conduc cheltuielile la nivelul producției, acestea sunt:
Activități la nivel de produs sunt desfășurate de fiecare dată când unitatea de produs este realizată. Sunt consemnate în proporție directă cu numărul de unități produse; cheltuielile din această categorie include munca directă, materialele directe, energia și cheltuielile consumate proporțional cu orele de prelucrare pe mașină cum ar fi amortizarea și întreținerea mașinii. Activitățile la nivel de produs consumă resurse proporțional cu numărul de unități executate. Activități la nivel de lot – cum ar fi repararea unei mașini, sunt realizate de fiecare dată când un lot de bunuri este produs. Costul activităților la nivel de lot variază cu numărul de loturi executate dar este fix pentru toate unitățile din lot.
Activități de susținere a produsului sunt realizate pentru a susține produsele din linia de producție, adică pentru a permite ca procesele individuale să fie realizate și vândute, dar resursele consumate de aceste activități sunt independente de cât de multe unități sau loturi de produs sunt realizate. Cheltuielile activității de susținere a produsului vor tinde să crească pe măsură ce numărul de produse fabricate crește.
Ideea cheie din spatele sistemului ABC este de a focaliza atenția pe factorii care cauzează sau conduc costurile, cunoscuți drept conducători de cost.
Conducătorii de cost pot fi definiți drept activități care sunt în mod semnificativ determinănte ale costului. Sunt dificultăți în alegerea conducătorilor reali de cost, și Cooper avertizează : nu există reguli simple care duc la selecția conducătorilor de cost.
Ce mai bună abordare este de a identifica resursele care constituie o proporție semnificativă a costurilor de producție și comportamentul lor determină costul.
Exemple de conducători de cost bazați pe activități:
Dezvoltarea sistemului ABC prin proiectarea polilor de cost și abordarea conducătorilor de cost forțează organizația să răspundă la următoarele întrebări:
ce realizează acest departament? De exemplu: adaugă valoare sau doar cost? De ce este el necesar? Putem să ne descurcăm fără el?
care sunt premisele activității din departament?
Aceste întrebări pot forța o reevaluare a cauzelor de bază ale costurilor, după cum a zis Johnson: oamenii nu pot conduce costurile, ei pot conduce numai activitățile care generează costuri. Axându-se pe activitățile care cauzează costuri indirecte și influențând costurile directe produse pe baza conducătorilor de cost, permite ca o mare parte din costurile indirecte să fie puse în legătură cu producția. În sistemele tradiționale cele mai multe costuri indirecte nu pot fi în legătură cu producția decât în cel mai arbitrar mod real; aceasta este o caracteristică ABC care produce o mai mare acuratețe.
Avantajele sistemului ABC
Următoarele sunt meritele principale ale metodei ABC:
costurile de producție mai reale sunt realizate în special în tehnologia avansată de producție, în factorii săi unde costurile indirecte auxiliare adaugă o proporție semnificativă la costurile totale;
cele mai costuri indirecte pot fi separate pe produs, în fabricile moderne există un număr în creștere a activităților neproductive;
ABC recunoaște că sunt activități care cauzează costuri și nu produse, și sunt produse care consumă activități;
ABC focalizează atenția pe natura reală a comportamentului costurilor și ajută la reducerea lor și identificarea activităților care nu adaugă valoare pe produs;
ABC recunoaște complexitatea și diversitatea producției moderne prin folosirea conducătorilor de cost multipli, din care mulți sunt bazați pe tranzacții mai degrabă decât pe volumul producției;
ABC furnizează o informație demnă de încredere a costului valabil pe termen lung care este relevantă pentru luarea deciziilor la nivel strategic;
ABC este destul de flexibil pentru a repartiza costurile pe produse, clienți, arii de răspundere managerială;
ABC furnizează măsuri financiare utile (coeficienți, conducători de cost) și măsuri nefinanciare (volumul tranzacțiilor).
Critici aduse metodei ABC
Un sistem ABC complet cu numeroși poli de cost, cu multipli conducători de cost este fără îndoială, mai complex decât sistemele tradiționale și va fi astfel mai scump de administrat;
ABC a fost la început dezvoltat de CAMI – consorțiul american al firmelor cu producție foarte mare – grupuri de consultanți și universități, multe din activitățile lor sunt o pledoarie care se axează pe faptul că nevoia de a arăta costurile de producție mai exacte rezultă dintr-o abordare a prețului bazată pe cost, aplicabilitatea metodei ABC la companiile care trebuie să folosească prețuri bazate pe piață și care nu aveau aceiași tehnologie înaltă a fost pusă sub semnul întrebării; multe probleme practice sunt nerezolvate (costurile comune, selectarea conducătorilor de cost, neliniaritatea coeficienților conducătorilor de cost, etc.).
2.4.3. Metoda de calculație Throughtput (Throughtput accounting – TA)
TA este un sistem de măsurare a rezultatelor și de calculare a costului. Se admite că el completează principiile JIT și atrage atenția spre adevărații determinănți ai profitabilității, rata la care bunurile pot fi produse pentru a satisface comenzile clienților.
TA este definită după cum urmează: o metodă de măsurare a rezultatelor care raportează producția și celelalte rezultate la intrări. TA lucrează cu costul de producție în raport cu folosirea resurselor cheie ale diferitelor produse.
Ta are la bază trei concepte:
Conceptul 1 – cu excepția costurilor materiale pe termen scurt cele mai multe costuri inclusiv munca directă sunt fixe; aceste costuri fixe pot fi grupate împreună și anumite costuri totale ale factorilor (TFC).
Conceptul 2 – cu JIT nu ar trebui să fie lăsat să aștepte nici un client, deoarece nivelul ideal al stocului este zero; efectul este că va fi o inevitabilă neutilizare a capacității forței de muncă în câteva operațiuni, exceptând operațiunea care este necesară în acel moment. Lucrând pe baza ieșirilor va crește doar WIP sau stocurile de produse finite, creând un non-profit și ea nu poate fi încurajată. După unii autori dacă resursa nu poate fi exploatată în întregime din cauza capacității limitate a unui bottleneck, atunci să-i dăm voie să stea pe loc până când se va executa munca necesitată, neconstatându-se nimic. Aceasta înseamnă că profitul este invers proporțional cu nivelul stocurilor. Aceasta poate fi exprimată astfel:
Profit = f (1 / MPT), unde:
MPT = timpul de răspuns al producției.
Conceptul 3 – rentabilitatea este determinătă de, cât de repede bunurile pot fi produse pentru a satisface comenzile clienților; producând pe stoc nu se creează profituri. Îmbunătățind intrarea unui bottleneck se va mări rata la care cererea clientului poate fi atinsă și se va îmbunătăți astfel profitabilitatea. Indicele TA trebuie să fie mai mare decât 1, dacă el este subunitar produsul va fi nerentabil pentru unitate, iar aceasta trebuie să ia în considerare eliminarea lui de pe piață. Indicele TA poate de asemenea să fie considerat în termeni absoluți și el compară câștigul total din intrări cu TFC.
Un bottleneck este o activitate care plasează o restricție asupra liniei de producție sau asupra unei fabrici. O condiționare tipică fiind capacitatea unei mașini cheie; deseori pot fi condiționări aleatorii. Dacă este o condiționare întâmplătoare, timpul actual pe resursa cheie este folosit și nu timpul actual pe condiționarea întâmplătoare.
TA sugerează că, cheltuielile indirecte să se atribuie costurilor de producție conform folosirii de către ele a resurselor de condiționare.
Costul Throughtput = Timpul standard de intrare x Costul bugetar/minut
(folosirea resursei condiționate) al resursei condiționate
bazate pe aceasta un procentaj de eficiență poate fi calculat astfel:
Aceasta va scădea sub 100 % dacă:
ieșirile actuale sunt mai mici decât cele bugetare (dacă era o condiționare întâmplătoare sau o calitate proastă);
costurile actuale de fabricație depășesc bugetul.
Eficiența muncii poate fi măsurată astfel:
Concluzii privind TA
S-a văzut că abordarea TA are anumite similitudini cu abordarea contabilă de gestiune, de maximizare a contribuției pe unitate de resursă cheie, dar sunt și diferențe importante.
În TA intrările sunt definite ca vânzări, mai puțin costurile materiale, în contrast cu contribuția vânzărilor din care se scad costurile variabile (materiale, munca și variabilele indirecte). Afirmația este că în TA exceptând cele materiale sunt fixe în raport cu câștigurile pe termen scurt.
Kaplan a aplicat metoda TA pentru accentul său pe termen scurt, dar TA pare să fie folositoare și în mediile JIT. Ta contribuie la direcționarea atenției spre condiționări și orientează managementul spre a se concentra pe elemente cheie în realizarea de profituri, reducerea stocurilor și reducerea timpului de răspuns la cererea clientului.
2.4.4. Metoda costurilor țintă (Target – Costing)
Metoda costurilor țintă este pe larg folosită în Japonia, este o abordare a pieței de către conducere unde prospectarea pieței stabilește necesitățile de performanță și prețul de vânzare cerut pentru a câștiga segmentul de piață dorit pentru un produs anume.
Marja cerută de profit este scăzută din prețul țintă de vânzare pentru a ajunge la costul țintă pe produs, acesta este un cost care pe termen lung trebuie să fie atins, astfel practicile contabile sunt conduse de necesitățile segmentului de piață.
Folosind metoda TC proiectanții de produs, specialiștii în aprovizionare și producție lucrează împreună la determinărea caracteristicilor produsului și proceselor care vor permite realizarea pe termen lung al costului pe produs, schematizarea întregului proces este arătată în figura.
Importanța abordării TC este aceea că axează atenția asupra stadiului de proiectare a produsului, cele mai multe costuri sunt blocate sau întâlnite în prima parte a ciclului de viață al produsului. Odată ce produsul este lansat în fabricație devine mai greu de realizat, economisirile semnificative de cost, deși câteva dintre ele sunt posibile, de exemplu prin efectul de învățare.
Costurile țintă sunt o formă a costului ciclului de viață; sunt un exemplu de control feed-forward.
2.4.5. Metoda costurilor retrocalculate (Backflush accounting – BFA)
Metoda costurilor este definită ca un sistem de contabilitate a costurilor care se axează pe ieșirile organizației și apoi lucrează în sens invers pentru a repartiza costurile între costurile bunurilor vândute și stoc.
În esență BFA este o mostră de sistem de contabilitate proiectat pentru a reflecta aspectele cheie ale sistemului JIT, de exemplu o producție în curs de execuție mică sau zero și influențată de cerere.
Există mai multe variante BFA, cea mai populară fiind înlocuirea materiilor prime separate și conturile producției în curs cu un singur cont – contul de materii prime și producție în curs – (RIP). Toate costurile de conversie (muncă și materiale) vor fi aplicate costului producției bunurilor producției finite și nu producției în curs.
2.5. Avantaje ale metodelor moderne de calculatie
Costul reprezintă un instrument modern al controlului de gestiune, ce poate fi stabilit dupa mai multe metode si care pentru a informa corect asupra activitații unei firme trebuie sa fie determinat exact si relevant.
Cel mai bun cost nu este neaparat cel care are un plus de calitate, ci acel cost care apare la momentul, locul si cu precizia dorita de manager. Un sistem bun de calcul al costurilor trebuie să ajunga la un compromis intre costul masurarii datelor si costul erorilor cauzate de un calcul imprecis si costul total al informației sa fie cat mai mic. Sistemul de control de gestiune nu trebuie să masoare pana la cel mai mic detaliu, deoarece aceasta inseamna sa fie foarte costisitor si să consume mult timp.
Pentru a furniza cu operativitate informațiile referitoare la costurile de producție si pentru dezvoltarea laturii previzionale a contabilității de gestiune, este necesar să fie promovate diferite metode de calculație a costurilor, bazate pe cheltuieli prestabilite.
Se spune că nu toate informațiile furnizate de cost sunt relevante pentru o anumită decizie.
Metodele de calculatie si de conducere prin costuri sunt metode orientate spre managementul costurilor, care permit conducerii firmei să vadă clar și să aprecieze rezultatele activitații desfăsurate la valoarea lor reală, să adopte decizii corecte in scopul indepliniriiobiectivelor din bugete, sa remedieze si sa previna abaterile.
Aspectele de tradiționalism și de conservatorism regăsite în domeniul calculației costurilor au devenit tot mai evidente pe parcursul evoluției progresului tehnic. Prin acest fapt s-a resimțit o nevoie acută de perfecționare a procedeelor și tehnicilor de calculație prin formularea unor sisteme de calcul adecvate stadiului de evoluție a tehnologiei producției.In literatura de specialitate se pledează pregnant pentru abandonarea sistemelor clasice sau tradiționale de prelucrare a informațiilor privind costurile, considerate a fi necorespunzătoare cerințelor actuale, și introducerea unor metode moderne sau evoluate, a căror eficacitate ar fi net superioară. Sistemele de calculație tradiționale pe comenzi, pe faze și calculația costurilor standard , încă utilizate pe scară largă, au fost adoptate în prima parte a acestui secol pentru a calcula costurile de producție în tipurile de întreprinderi care existau, caracterizate de ponderea predominantă în costurile totale a cheltuielilor directe, de promovarea produselor uniforme și standardizate, de tendința de conservare a produselor, dar și a metodelor de calculație. Potrivit sistemelor clasice, toate cheltuielile indirecte sunt afectate costului, dimensionate în funcție de volumul activității.
Sistemele de calculație clasice prezintă dezavantajul că oferă o capacitate de informare redusă, neavând potențialul de a asigura o informare operativă a managementului întreprinderii pentru luarea în timp util a unor decizii optime.
Evoluția fără precedent a tehnologiilor de producție, schimbările manifestate cu precădere în noul mediu concurențial, au proliferat studiile si preocuparile specialistilor din domeniul contabilitatii, marketing, management generand sisteme noi de calculatie a costurilor.
Este vorba despre costurile bazate pe activitați metoda costurilor țintă, metoda TA, metoda costurilor retrocalculate BFA.
De cele mai multe ori, informațiile oferite de metoda ABC permit eficientizarea proceselor de producție și a celor decizionale și există frecvent situații în care, acestea au permis elaborarea unor decizii care nu ar fi putut fi luate anterior.
Metoda ABC nu face altceva decât să prelucreze datele existente în bilanțul contabil, reorganizându-le pe activități și procese dar, conservând valoarea totală a veniturilor și a cheltuielilor și oferind o viziune diferită asupra acestora. Punctul cheie în înțelegerea metodei ABC este înțelegerea comportamentului costurilor și a modului în care acestea variază în relație cu alți factori. De asemenea, un element specific metodei care o deosebește de metodele tradiționale de alocare a costurilor este faptul că permite descrierea activităților fapt îi conferă o mare flexibilitate precum și o foarte mare precizie în modificarea, eliminarea sau îmbunătățirea activităților.
Sistemele tradiționale de determinare a costului de producție se bazează pe alocarea directă a costurilor asupra produselor ceea ce creează o distorsiune a informațiilor contabile, neexistând întotdeauna o legătură relevantă între comportamentul costului alocat și valoarea bazei de repartizare folosită.
De asemenea, pentru ușurința calculelor, de multe ori sunt folosite foarte puține baze de repartizare. Metoda ABC aduce un element de noutate în sistemul de alocare al costurilor prin folosirea inductorilor de activitate și a inductorilor de cost care permit o alocare mai relevantă din punct de vedere al reflectării particularităților procesului de producție și a activităților sale componente.
Axându-se pe activitățile care cauzează costuri indirecte și influențând costurile directe produse pe baza conducătorilor de cost, permite ca o mare parte din costurile indirecte să fie puse în legătură cu producția. În sistemele tradiționale cele mai multe costuri indirecte nu pot fi în legătură cu producția decât în cel mai arbitrar mod real; aceasta este o caracteristică ABC care produce o mai mare acuratețe.
Aplicarea metodei ABC prezintă o serie de avantaje comparativ cu metodele clasice:
Noțiunea de activitate, care reprezintă coordonata esențială a metodei, permite fundamentarea mai riguroasă a deciziilor în dinamismul activității organizației și o mai bună înțelegere a mecanismului de creare a valorii;
Prin demersul său, metoda ABC asigură o mai bună diagnosticare a cauzelor variației costurilor și a performanțelor întreprinderii
O bună parte din costurile indirecte pe produse sunt directe în raport cu activitățile; de aceea, gestiunea activităților asigură un pilotaj mai eficient al întreprinderii;
Noțiunea de activitate este compatibilă cu demersul calității totale prin faptul că permite evaluarea costurilor calității.
Avantajele metodei BFA
Este simplă – materialele nu sunt urmărite prin procesul de producție cum se face tradițional, nu există contabilitate separată pentru producția în curs; sunt câteva intrări contabile, bonuri de consum, documente cu privire la fluxul muncii și altele; sistemul poate să descurajeze managerii în producția pe stocuri, lucrând cu materialele nu se adaugă valoarea dacă ele sunt stocate.
Cunoașterea activității economico–financiare în cadrul căruia se include și controlul costurilor, este un atribut de bază al firmei și al verigilor ei tehnico–productive și funcționale prin are se verifică, permanent și periodic, modul de desfășurare a programului de activitate stabilit, condițiile folosirii mijloacelor de producție și a forței de muncă și îndeplinirea sarcinilor prevăzute în planul unității.
Necesitatea și “importanța controlului costurilor, arătată pentru prima dată în literatura de specialitate din Germania de Schmalenbach în anul 1909, și-a găsit aplicabilitatea practică, abia în anul 1920 în U.S.A.”. Controlul se referă la folosirea eficientă a resurselor pentru realizarea unui obiectiv anterior sau a unui set de obiective, conținute într-un plan. Reamintim că, planul este metoda prin care s-au decis obiectivele care vor fi cel mai eficient analizate.
Dacă în faza de control contabilitatea costurilor lucrează cu prezentul, comparând rezultatele curente cu standardele predeterminăte și bugetele, în faza de planificare contabilitatea costurilor lucrează cu viitorul, ajută managementul să bugeteze costurile materiale viitoare și alte costuri de producție și de marketing, aceste costuri fiind folosite la planificarea prețurilor și repartizarea profitului care va rezulta, considerând concurența și alte condiții economice.
Datele folosite în planificare se bazează pe două punte:
costurile istorice sau trecute și venitul, modificate prin estimarea proprie managementului;
alte informații din previziuni economice din afara firmei.
Coordonarea informației interne și externe în planificarea pentru management a cursului nivelurilor de trend așteptate, constituie cea mai importantă contribuție a controlului în planificare. Aria de exercitare a acțiunii de control a costurilor este indicată în figura de pe pagina următoare.
Rolul controlului economico– financiar constă în semnalarea deficiențelor apărute pe parcursul desfășurării activităților și luarea măsurilor corespunzătoare pentru corectarea lor în
cel mai scurt timp posibil. În acest scop funcția de control, funcții de conducere, se bazează pe analiza activității economic – financiare a întreprinderii.
La rândul ei analiza economică este “necesară conduceri agentului economic, ea descoperă esența fenomenelor și proceselor economice, cauzele modificării lor și este în măsură să elaboreze soluții de prevenire și înlăturare a cauzelor ce generează situații negative”.
Elementul care realizează această legătură organică între analiza economică, funcțiile unității economice și funcțiile conducerii este informația economică. Eficiența și controlul costurilor este maximă atunci când se înfăptuiesc cât mai aproape de momentul și de locul unde se nasc cheltuielile și costurile producției, adică atunci când analiza și controlul se realizează operativ. Totodată, eficiența analizei și controlul costurilor crește în funcție de modul cum se conjugă sau se integrează analiza și controlul activității prezente și trecute cu analiza și controlul previzional, prin care se determină evoluția viitoare a costurilor.
Realizarea acestor condiții de eficiență ale analizei și controlului costurilor depinde de modul cum este organizat sistemul informațional al costurilor. La rândul ei această organizare este influență în foarte mare măsură, de metodele și procedeele de calculație, analiză și control folosite în prelucrarea informațiilor economice privind costurile producției. Acest lucru determină orientarea în direcția metodelor și procedeelor respective pentru a stabili posibilitățile lor de integrare corespunzătoare cerințelor de exercitare conjugată a funcțiilor întreprinderii și conducerii.
3.1.1. Tipuri de sisteme de control
Principalele sisteme de control ale contabilității costurilor sunt controlul bugetar și costurile standard. Acestea sunt sisteme de control cantitativ importante, dar ele sunt fără sens când se întâlnesc câte unul într-o organizație. Alte sisteme sunt: controlul calității (QC), controlul producției (PC), controlul stocurilor (IC).
Alături de sistemele cantitative conturate mai sus, există de asemenea sisteme de control care privesc factorii calitativi; două exemple importante sunt: sistemele de monitorizare a calității produselor și schemele de evaluare a personalului.
O organizație este o rețea de control interactiv, care în lumea ideală ar trebui să se completeze și să ajute la călăuzirea activităților organizate pentru atingerea obiectivelor firmei.
3.1.2. Elementele de bază ale controlului
Controlul este activitatea care măsoară abaterile de la rezultatele planificate și furnizează informații pentru a se măsuri corective (dacă se cer) pentru a modifica viitorul rezultat așa încât să fie conform planului original sau pentru a modifica planurile originale.
Elementele sistemului de control sunt:
un standard specificând performanța așteptată, aceasta poate fi sub forma bugetului, nivelului stocurilor, indicator al realizărilor, etc.;
o măsură a rezultatului actual, aceasta ar trebui făcută într-o manieră exactă, rapidă, imparțială folosind unități relevante sau măsuri;
comparația dintre (a) și (b), în mod frecvent comparația este însoțită de o analiză care tinde să izoleze cauza oricărei variații;
măsurile acțiunii de control de a modifica rezultatul în acord cu planul;
feedback-ul de la unitatea de control de la un nivel mai înalt privind variațiile mari dintre rezultate și plan – acesta este folosit cu dublu salt.
3.1.3. Salturile feedback-ului
Controlul este exercitat în sistemele organizaționale prin salturile de feedback care culeg informația de la rezultatul trecut, de la partea de ieșire a sistemului, departamentului sau procesului, care este folosită pentru a conduce viitorul rezultat prin ajustarea părților de intrare a sistemului.
Feedback-ul cu un singur salt este feedback-ul convențional al variațiilor relativ mici dintre rezultatele actuale și plan, atunci când acțiunea corectivă poate fi exercitată pentru a aduce rezultatul în concordanță cu planul. Implicațiile acestuia constau în faptul că standardele de performanță și planurile rămân neschimbate; acest tip de feedback este asociat cu controlul normal bugetar sau metodei standard cost.
Feedback-ul cu dublu salt, acesta este cel mai avansat tip de feedback proiectat pentru a se asigura că planurile, bugetele, structurile organizaționale și sistemele de control sunt revizuite pentru a se realiza schimbări de condiții. Se susține că feedback-ul cu dublu salt este esențial dacă un sistem trebuie să se adapteze la un mediu schimbător și după cum s-a punctat deja adaptabilitatea este prima condiție a organizației pentru supraviețuire. Mediul de afaceri abundă de incertitudini – acțiunea concurenților, inflația, noua legislație, schimbări în tehnologie, etc. – și monitorizând trendurile și rezultatele încât ajustările potrivite care pot fi făcute la planuri este de preferat să fie mai productive, decât o aderență la planurile și bugetele istorice care au fost pregătite mai devreme și în circumstanțe diferite.
Feedback-ul negativ este feedback-ul care caută să înlăture și să reducă fluctuațiile în jurul unei norme sau unui standard. Sistemele de control încorporând feedback-ul negativ sunt în mod inerent, mai stabile și sunt de preferat mai conforme cu nivelele și standardele anterior stabilite. Un exemplu tipic este acela al unui sistem de control al stocurilor cu un nivel planificat al păstrării lor. În asemenea sisteme monitorizarea nivelelor stocurilor și ratele de folosire și de comandare a reaprovizionării la date potrivite, caută să mențină stocurile la nivel planificat.
Feedback–ul pozitiv cauzează sistemului amplificarea unei ajustări sau acțiuni. Feedback – ul pozitiv acționează în aceeași direcție ca și abaterea măsurată. Feedback–ul negativ este mai des întâlnit în sistemele de control decât cel pozitiv, dar acesta din urmă apare în sistemele informaționale. Un exemplu, este acolo unde cheltuielile de publicitate sunt în corelație cu vânzările, tot așa cum vânzările cresc față de așteptarea inițială, feedback–ul pozitiv cauzează o creștere a publicității.
Feedback–ul pozitiv neplanificat poate cauza întârzieri excesive în furnizarea informației ducând la instabilitatea sistemului și pierderea controlului.
3.1.4. Sistemele cu salt închis și sistemele cu salt deschis
Un sistem cu salt închis este unul unde măsurarea ieșirilor, este un ciclu închis, astfel încât ajustările necesare sunt făcute la partea de intrare a sistemului. Câteva sisteme mecanice cum ar fi termostatele în instalațiile de încălzire sunt sisteme totale cu salt închis.
Sistemele organizaționale și de afaceri conțin salturi de control feedback care au fost proiectate ca parte integrantă a sistemului, fiind în mod esențial sisteme cu ciclu închis deși influențe, altele decât monitorizarea ieșirilor, pot afecta deciziile.
Sistemele cu ciclu deschis sunt acolo unde există conexiunea inversă și controlul este extern sistemului nefiind parte internă a sa. Aceasta înseamnă că controlul nu este un proces automat interior sistemului, dar trebuie să fie făcut în intervenție externă. Din cauza pericolelor evidente ale unor asemenea sisteme imperfect controlate, sistemele cu salt deschis nu sunt proiectate conștient în organizațiile de afaceri, dar câteva din efectele unui sistem cu salt deschis pot apare accidentale.
3.1.5. Coordonarea acțiunii de control
Acțiunea de control este de preferat să fie cea mai eficace când decalajul de timp dintre ieșire și acțiunea colectivă prin circuitul de informații, este cât mai scurt posibilă; nu numai acțiunea de control va fi în stare să înceapă mai devreme, dar ea va fi cea mai potrivită. Un decalaj prea are poate cauza o acțiune de control în opoziție cu ceea ce ar trebui să fie.
Figura de mai jos arată efectul decalajului în acțiunile de control, care transformă ceea ce ar trebui să fie un feedback negativ (oscilații temperate), într-un feedback pozitiv (amplificarea oscilațiilor).
Decalajul de timp
x y
Măsurare Ajustare
Săptămâni
Deviații
Ieșirile sistemului actual arătând
efectul acțiunii de control cu un
decalaj de timp prea mare.
Ieșirile sistemului dacă nici o
acțiune de control nu este
exercitată.
Doi factori care influențează viteza controlului sunt: structura organizațională și perioada de raportare. Dacă un tip de informație trebuie să treacă prin mai multe nivele ale organizației, mai înainte de a face acțiunea eficace, va fi în mod inevitabil o întârziere. Peter Drucker zice că “deciziile ar trebui să fie luate la nivelul cel mai mic posibil și fiind cât mai apropiat schemei de acțiune”. Controlul efectiv și protocolul organizațional poate astfel să fie în conflict.
Există o tendință pentru câteva tipuri de informație de control (control bugetar și standard – cost) de a fi produse în concordanță cu perioadele convenționale de contabilitate, lunar sau trimestrial, pentru toate nivelele organizației. Din cauza procedurilor implicate asemenea rapoarte nu sunt frecvent disponibile până la jumătatea drumului perioadei următoare și, astfel o mulțime de informații sunt expirate și sunt pierdute ca ghid pentru acțiune.
Nu există un răspuns complet la această problemă, dar ar putea fi recunoscut că cea mai eficace perioadă de control nu este, în mod necesar, aceiași cu perioada contabilă.
3.1.6. Feedforward
Examinarea apropiată a unui sistem socio–tehnic cum ar fi o organizație dintr-un sector public sau privat, va arăta existența a două tipuri de salturi de control: salturile feedback care monitorizează rezultatele trecute pentru a detecta și corecta perturbațiile față de plan și salturile feedforward, care reacționează la pericolele imediate sau în curs de apariție, făcând ajustări la sistem, de obicei, pentru a face față la probleme în timp real.
În orice organizație este ineficient ca numai feedforward sau numai feedback –ul să opereze izolat. Controlul feedback poate fi prea încet și controlul feedforward poate fi prea riscant, încât dependența dintre ele două este indezirabilă.
Feedforward–ul folosește flerul, perspicacitatea și asigură deținerea informației despre mediu, pentru a anticipa schimbările critice în variabilele necontrolabile, înainte de a avea un efect asupra sistemului. Feedforward–ul este un sistem cu salt deschis și nu realizează feedback –ul prin proces, cum se face în cazul controlului feedback cu ciclu închis. Abilitatea de a sesiza problemele care stau în cale și de a lua, mai înainte, acțiunea colectivă care este esența controlului feedforward, sunt de asemenea semne ale managerilor și oamenilor de afaceri cu succes.
3.1.7. Controlul calității totale (TQC)
Sistemele AMT și JIT au o filosofie a controlului calității totale, în care singurul nivel acceptabil de calitate este zero defecte. În sistemele JIT pentru defectele găsite se cercetează cauza pentru a fi înlăturate, un defect găsit este o cauză de învățare. Pe de altă parte, în mai multe fabrici unde se folosesc metode tradiționale de cost, activitățile și costurile asociate cu calitatea săracă sunt ascunse sau incluse în marjele de abatere “normală” pentru rebuturi, pierderi și condiționări; câtă vreme în procesul de producție cantitățile de produse se păstrează la nivelul abaterilor normale de pierdere, totul merge bine! Scopul tradițional era să fie un procentaj optim de defecte pentru un cost de:
U.M
Cost de
producție
total
Procentaj optim de defecte % defecte producție
Punctul de vedere tradițional asupra relației cost – calitate
Punctele de vedere ale sistemelor tradiționale privind calitatea pot fi arătate folosind o analogie între sistemul de fabricație și un prăjitor de pâine. Dacă din timp aparatul de prăjit pâine arde felii, abordarea tradițională era să fixeze un sistem de înregistrare care să numere feliile arse și un sistem costisitor care să le recondiționeze; abordarea japoneză este de a repara aparatul de prăjit pâine îndată e prima felie arsă este detectată.
Dezvoltarea TQC
Firmele care folosesc TQC măsoară defectele nu ca un procent de articole care sunt eliminate ci ca un coeficient de părți la milion (PPM) al defectelor la articolele produse. Ele realizează că multe produse trebuie să fie executate corect pentru a se înregistra o continuă reducere a coeficienților de defecte PPM.
Cel mai important lucru este de a realiza că, calitatea trebuie să fie proiectată nu inspectată. TQC trebuie să fie luat în considerare în fiecare etapă începând cu ideea produsului inițial, nu este ceva care trebuie să-i privească pe controlorii de la sfârșitul procesului de producție. Următoarele puncte cheie sunt folosite în TQC:
Proiectarea produsului, probabil etapa cheie. De-a lungul etapei de proiectare trebuie să se aibă în vedere prețul, performanța, ușurința fabricării, calitatea. Un important factor este simplitatea; proiectanții de produs trebuie de asemenea să țină o strânsă legătură cu inginerii de producție. În timpul etapei de proiectare, tehnica analizei valorii, este folosită extensiv; aceasta este examinarea sistematică a factorilor de cost pentru a dicta căile de realizare a stocului propus cel mai economic, la standardele de calitate și siguranță.
Ingineria producției, este procesul de proiectare a metodelor care execută un produs, după specificațiile proiectului. De asemenea include mijloacele și produsele de folosit, toleranțele și finisările cerute, secvențele de asamblare, etc.
Producția, luarea în considerație a producției trebuie să fie parte a proiectării produsului, deoarece este estimat că numai 20% din defectele de calitate pot fi urmărite pe linia de producție. Celelalte 80% sunt atribuite factorilor de proiectare sau aprovizionării cu materiale de proastă calitate. Sistemele accentuează mai mult pe verificarea în cadrul procesului decât să aștepte până produsul este în întregime realizat, înainte ca să fie dus la controlul final. Aceasta era metoda tradițională și încă se mai folosește pe larg, har dacă este un sistem mai puțin eficient.
Input–urile, calitatea ieșirilor depinde de calitatea materialelor intrate, aceasta înseamnă că cerințele de calitate sunt, de asemenea, impuse furnizorilor care trebuie să asigure calitatea încât nu se mai realizează inspecție pentru materialele intrate.
Inspecția finală, a fost înlocuită cu verificarea în timpul procesului. Inspecția finală bazată pe sondaj încă mai are loc, în principal, pentru a satisface siguranța managementului că, controlul de calitate în producție este menținut.
Când TQC este aplicat corect atunci și incidența defectelor scade, costurile totale de producție, incluzând garanța și costul serviciilor, descresc – calitatea mai mare înseamnă costuri mai mici.
3.2. Sistemul de planificare a cerințelor de materiale și a resurselor producție (MRP)
Cerințele de materiale erau, mai înainte de RP, determinăte prin revizuirea continuă a nivelului stocurilor și a cantității predeterminăte, care era comandată de fiecare dată când stocurile scădeau sub un nivel prestabilit. Această abordare era bazată pe afirmația că reîmprospătarea stocurilor putea fi planificată independent de celelalte; cererea pentru materiale este dependentă pentru ansamblurile la care i-au parte.
MRP a fost conceput inițial ca o abordare computerizată de coordonare a planificării, achiziției materialelor și produselor.
MRP este un sistem de control al fluxurilor, în sensul că el comandă doar componentele necesare pentru menținerea fluxului de producție, comenzile pot fi pentru părți achiziționate sau părți produse.
MRP constituie baza pentru programarea producției și achiziția materiilor prime; poate fi definit ca un sistem de planificare care mai întâi determină cantitatea cu sincronizarea produselor finite cerute, și apoi folosește aceasta pentru determinărea cerințelor de componente și subansamble.
3.3. Analiza profitabilității la metoda ABC
Kaplan ilustrează o abordare ierarhică aplicând ABC la analiza profitabilității. Este o adaptare a abordării pledate de Kaplan. Se poate observa, că o diferență a contribuției la nivelul unității este calculată pentru fiecare produs individual scăzând cheltuielile la nivel de unitate din venituri. De la această diferență la nivel de unitate relativă la lot și cheltuielile de susținere a produsului sunt deduse pentru a calcula diferența de contribuție la nivelul unității pentru fiecare produs individual din limita de produs.
Câteva cheltuieli sunt implicate la nivelul liniei de produs și sunt fixate pentru toate produsele din linia de produs; ABC clasifică aceste cheltuieli ce susțin lina de produs și le urmărește pe liniile de produs dar nu pe produsele individuale din line (exemplu publicitatea, activitatea de cercetare – dezvoltare, etc.). O diferență de contribuție a liniei de produs este calculată în rândul 4 scăzând cheltuielile cu susținerea linie de produs din suma contribuțiilor la nivelul produsului individual din linia de produs vândută.
Acest calcul arată dacă produsele vândute din linie câștigă o contribuție suficientă pentru a acoperi cheltuielile activităților realizate pentru a susține linia de produs.
Abordarea schematizată nu va fi limitată la produsele și liniile de produse, trebuie de asemenea să ne axăm pe canalele de desfacere și clienți însumând diferențele la nivel de produs ale producției vândute fiecărui client sau prin fiecare canal și apoi deducând cheltuielile implicate de clienții individuali sau canalele de distribuție. Analiza ar trebui să includă de asemenea cheltuielile de marketing și distribuția.
Se observă că această abordare este similară abordării deciziei pentru analiza de profitabilitate segmentară.
3.4. Diagrama de analiză ABC a costurilor
O formă de prezentare a cheltuielilor cu pondere mare în total cost, efectuate într-o anumită perioadă, o reprezintă “diagrama de analiză ABC a costurilor”, cunoscută și sub numele de “diagrama PARETO”.
Diagrama presupune aranjarea tuturor cheltuielilor în ordine descrescătoare a valorilor urmărindu-se gruparea cheltuielilor cu valoare mare, în scopul urmăririi și controlării acestuia. Ideea este de a concentra eforturile managerilor asupra cheltuielilor cu valoare semnificativă și neacordând atenție valorilor mici.
CAPITOLUL 4
1.1. Particularitățile publicațiilor periodice
Publicația periodică este o publicație, în orice media, constituită din părți succesive, cu o numerotare sau o indicație cronologică, ce se intenționează să apară o perioadă nedeterminată de timp. Exemple: reviste, ziare, jurnale, serii, anuare etc.
1.2. Funcțiile publicațiilor periodice
– Funcția socială – au rolul de a disemina informațiile pentru publicul larg;
– Funcția științifică – de prezentare a progresului economico-științific al societății;
– Mesager al actualității – oferă date și informații actuale, atractive pentru cititori.
1.3. Clasificări
A. Clasificarea publicațiilor periodice conform IFLA
(The International Federation of Library Associations and Institutions )
a. Reviste
– publicații periodice pe domenii specializate sau de informare generală, apar sub același titlu, la intervale regulate (mai frecvent decât un anual și mai puțin frecvent decât un bisăptămânal);
În accepțiunea romanească termenul revistă cuprinde atât revista științifică cât și revista ilustrată
(cunoscută în alte țări sub denumirea de magazin).
b. Ziare
– publicații periodice care apar la intervale foarte apropiate (zilnic, bisăptămânal, săptămânal), editate de regulă fără copertă, oferă informațiile cele mai recente asupra actualității.
c. Jurnale (revistele de specialitate)
– publicații periodice dedicate unui domeniu și destinate cercetării și învățării.
d. Serii
– grup de publicații separate, cu titlu propriu, alături de un titlu comun al întregului grup (titlul seriei), pot fi sau nu numerotate și în interiorul seriei sunt atât monografii cât și seriale.
e. Anuare
– apariție anuală dar care pot fi editate și trimestrial, bianual sau la mai mulți ani și conțin rapoarte, lucruri enciclopedice, almanahuri.
f. Lucrări ale conferințelor, congreselor
– pot fi considerate monografii sau seriale.
1.4. Publicațiile periodice electronice
Revista electronică (jurnalul electronic) este o publicație serială disponibilă sub formă electronică.
Au aceeași structură cu revistele tradiționale:
– apar sub același titlu la intervale regulate;
– sunt compuse din mai multe articole;
– au ISSN propriu.
International Standard Serial Number sau ISSN este un cod care permite identificarea unică la nivel internațional a publicațiilor periodice, fiind legat inseparabil echivalentul său în cuvinte: titlul cheie.
1.5. Etapele editării unei publicații
Principalele activități dintr-o editură sunt:
1.5.1. Preluarea informațiilor
1.5.2. Tehnoredactare, corectura
1.5.3. Design
1.5.4. Tipărire
1.5.5. Distribuție
1.5.6. Marketing
1.5.1. Preluarea informațiilor de la public (clienți) și transmitrea către redacție
Angajații, respectiv colaboratorii editurii preiau de la clienți informațiile, machetele pentru publicare și le transmit la redacție.
1.5.2. Tehnoredactare, corectură
Tehnoredactarea se referă la corpurile de litere, formatul revistei, machetarea coperților și dispunerea informațiilor pe copertă și grafica de revistă. După ce manuscrisul, în forma sa finală, a primit girul redactorului șef (care va efectua corectura gramaticală și de conținut), va ajunge în faza tehnoredactării. Acum se stabilește forma tipografică a manuscrisului, și aici intervine rolul editorului care trebuie să supravegheze revista și elementele obligatorii prezentate, alegerea celui mai potrivit format pentru titlul publicației, luând în considerare și domeniul din care face parte, publicul căruia i se va adresa aceasta, dar și raportul calitate-preț. Formatul revistei este dat și de tipul de legare utilizat: prin coasere sau broșare.
1.5.3. Designul sau grafica revistei
Tipul sau formatul revistei care urmează să fie produs determină cantitatea de grafică necesară. Pentru revistele care conțin ilustrații sau imagini, designul are un rol foarte important în pregătirea paginilor, cum vor începe și cum se vor încheia capitolele, culorile folosite, tipărirea lor, designul coperților și a materialelor adiacente precum postere, cataloage etc.
1.5.4. Tipărirea
Urmărirea producției constă din verificarea din punct de vedere tehnic a materialelor ce vor fi trimise la tipografie, alegerea materialelor și a tiparului, dar și alegerea tipografiei.
1.5.5. Distribuția
Distribuția vizează două obiective esențiale: controlul asupra producției tipărite și expedierea către rețelele de difuzare a presei, în privința vâmzării. Distribuția de revistelor tipărite se va face fie în locuri publice, prin vânzătorii volanți, prin magazinele specializate pe de vânzarea de presă, dar și pe internet la o editură virtuală. Tendința generală este spre comerțul on-line, caz în care se elimină necesitatea ca titlurile să fie expuse, fizic, într-un magazin. Magazinul este chiar pagina de web a editurii și avantajele sunt evidente: aici nu există orar de functionare, revistele pot fi văzute la orice oră din zi și din noapte; nu se plătesc chirii, salarii, regii ca și în cazul unui magazin clasic.
1.5.6. Marketing
Toate activitățile de marketing sunt coordonate și realizate de editor. De el depinde consolidarea mărcii și prestigiul editorial, calitatea actului editorial fiind determinantă pentru prestigiul editurii. Marca editorială permite o departajare, o diferență specifică față de sutele de edituri prezente pe piață. Un alt material care ajunge la cunoștința publicului este colecția de sloganuri care susține marca editurii, colecție din care, în funcție de ocazie, va fi selectat și utilizat un slogan. La lansările de carte, la participările la târgurile din domeniu, prezențele în mass-media, materialele publicitare, chiar dacă sunt dedicate unei reviste, trebuie să poarte, obligatoriu, marca editurii.
Obiectivul principal al acestei lucrări constă în analiza costurilor alocate pentru realizarea unei publicații periodice de publicitate, având la bază fenomenul actual de scădere a interesului publicului pentru presa scrisă în format print și creșterea interesului față de publicațiile online.
În acest scop s-a apelat la contabilitatea de gestiune, la analiza metodelor de calcul a costurilor și astfel constatând specificul activității s-a ales o metodă modernă de calculație, metoda ABC (Activity-Based Costing). Prin implementarea metodei se urmărește în sens restrâns păstrarea pe piață a celei mai profitabile publicații, iar în sens lărgit îmbunătățirea managementului performanței
S.C. AUTO SERVICE S.R.L. are ca obiect de activitate editarea revistei publicitate „AUTO”. Publicația se editează lunar în format print și bilunar în format electronic. Pentru a prezenta modul de aplicare a metodei ABC în cadrul S.C. AUTO Service S.R.L., Bucuresti am luat în considerare același produs (revista) însă în formate diferite, astfel că fiecare format implică costuri specifice și diferite.
Pentru perioada de gestiune Decembrie 2014, se dispune de urmatoarele informații:
I. Date privind structura departamentului și efectivul de personal aferent activității
Tabelul nr. 1
2. Date privind cheltuielile directe pe produs:
Tabelul nr. 2
Cheltuieli indirecte pe departamente:
Tabelul nr. 3
Date privind producția obținută și volumul inductorilor aferenți activităților:
Tabelul nr. 4
Date privind inductorii pentru fiecare activitate:
Tabelul nr. 5
1. Pe baza datelor cunoscute se identifică activitățile și se calculează resursele consumate pe baza proratei efectivului de personal.
Relația de calcul a resurselor consumate:
Cheltuieli/activitate = Cheltuieli/departament * Prorata efectivului de personal
Prorata = Nr. personal pe activitate/Nr. total de personal pe departament
Calculul resurselor pe activități
Tabelul nr. 6
II .Constituirea centrelor de regrupare și calcul costului unitar pentru indicatorul comun
Tabelul nr. 7
Calculul costului adăugat
Cost adăugat = Cost manop. directă + Ch. totale de prelucrare – Ch. centru de regrupare =
= 4400 + 9967.98 – 3504 = 10864
III. Pe baza informațiilor privind volumul inductorilor consumați pe fiacare produs, se întocmește fișa costului unitar.
Fișele costului unitar pentru revista AUTO în format print și pentru revista online se prezintă în tabelele de mai jos:
FIȘA COSTULUI UNITAR
Revista AUTO – format print
Cantitate 4000 buc.
Tabelul 8
FIȘA COSTULUI UNITAR
Revista AUTO – format online
Cantitate 4000 buc (accesări) Tabelul 9
IV.
4.1. Înregistrarea în contabilitatea de gestiune a cheltuielilor directe, indirecte și generale de administrație, aferente realizării revistei în format print:
% = 901 16924,93
921/print 9380
922/print 4040,93
923/print 3504
4.2. Înregistrarea în contabilitatea de gestiune a cheltuielilor directe, indirecte și generale de administrație, aferente realizării revistei în format online:
% = 901 7788,17
921/online 1860
922/online 2424,17
923/online 3504
4.3. Se înregistrează realizarea revistelor, în ambele forme:
% = 902 24713,10
931/print 16924,93
931/online 7788,17
4.4. Închiderea conturilor de clasa 9:
902 = % 16924,93
921/print 9380
922/print 4040,93
923/print 3504
902 = % 7788,17
921/online 1860
922/online 2424,17
923/online 35
Concluzii
Evoluția presei ține în mare masură de evoluția tehnologiilor de pe piață. În ultimii ani, numărul cititorilor de presă online a crescut semnificativ. Informația actualizată la minut și posibilitățile multimedia sunt avantaje clare față de o revistă tipărită. Odată cu media on-line, numărul ziarelor vândute pe tarabe dar și a abonamentelor a scăzut drastic. O cauză a fenomenului poate fi și criza financiară a ziarelor, în căutarea de resurse financiare.
Contractele de publicitate s-au mutat pe pagina online a revistei. Dacă în urmă cu câțiva ani pe site-urile ziarelor erau doar câteva titluri informative care aveau scopul de a incita lumea sa cumpere revista sau ziarul, astăzi ziarele oferă aceleași informații pe pagina de online ca și în revista tipărită.
Prin studiul de caz efectuat la S.C. AUTO SERVICE S.R.L. Bucuresti, s-a demonstrat că și din punctul de vedere al costurilor, viitorul presei este pe internet. Se dovedește că internetul este o soluție mult mai avantajoasă pentru editorii de presă. În același timp, studii recente arată că cititorul percepe la fel reclama, indiferent de suportul prin care este transmisă. Este tot mai atras de ziarele online datorită posibilităților multiple ale acestora față de presa scrisă: conținut original, fotografii, arhive, posibilități de participare a utilizatorilor, stratificarea conținutului, navigare facilă, etc. Peste toate avantajele enumerate mai sus, pilonul de bază în succesul edițiilor online este gratuitatea informațiilor.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Antiteza Clasic – Modern In Sistemul Informational AL Costurilor (ID: 149395)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.